spatii culturale 23_tipar (1)

SPAŢII CULTURALE nr. 23 / 2012

Redactor-şef:VALERIA MANTA TĂICUŢU

Redactori:MIOARA BAHNA

PETRACHE PLOPEANUVALERIU SOFRONIENICOLAI TĂICUŢUSecretar de redacţie

CAMELIA MANUELA SAVA

Redacţia şi administraţia:Str. Gh. Lupescu, nr. 67,125300 Râmnicu Sărat

jud. Buzău

TELEFOANE:0744-708.8120723-400.5460762-686.040

Tehnoredactare: FLORIN DOCHIA

http://spatiiculturale.servetown.com/e-mail:

[email protected]@yahoo.com

Tipar executat de EDITGRAPH BUZĂU

ISSN: 2065-2984

Apare sub egida AsociaţieiCulturale VALMAN, cu sprijinul

Primăriei Râmnicu Sărat

CUPRINSEditorial - Cum se-ncepe o reformă a culturii (Valeria MT) / 1Petrache PLOPEANU - Sfârşitul istoriei şi sfârşitul culturii:

POST-CULTURA / 2Constantin Trandafir - Caragiale, câteva cuvinte despre

scrisori / 4Vasile GHICA - La balamuc, birjar! / 5Interviu - Laurenţiu - Ciprian Tudor: Poetul este un sfânt

derbedeu (Adrian Munteanu) / 6Şerban Tomşa - Insula (un exerciţiu) / 8Poezie - Cecilia Moldovan / 9Poezie - Nicolae POGONARU / 10Poezie - Diana Trandafir / 12Poezie - IN MEMORIAM Simion DIMA / 14Proză - Iulian MOREANU - Femeia aceea / 16Poezie - Florin DOCHIA - Elegia 45 – Vizită în Cimitirul de

maşini sau Două camere la primul nivel / 24Diana VRABIE - Parabola între fabulă, alegorie şi mit / 26Ion LAZU - Hanna Bota / Ultimul canibal / 28Monica IONESCU - Sufixul –iadă în limbajul politic românesc

actual / 33Marius NECULAE - Amplasarea statuii Lupa Capitolina, în

faţa Primăriei din Râmnicu Sărat / 36Adriana PLUGARU - Biblioteca Municipală din Rm. Sărat / 38Doina CERNICA - Sub cerul Capelei Sixtine / 40Poezie - Mihaela MALEA STROE / 44Poezie - George L. Nimigeanu / 46Ladislau Daradici - Virgil Diaconu, un cavaler al vrăbiilor şi

al florii de cireş / 48Poezie - Vladislav HODASEVICI (Traducere şi prezentare de

Leo BUTNARU) / 50Poezie - Delmira Agustini (Aşezare lirică: Radu Cârneci;

Traducere: Ileana Scipione, Valeriu Pop) / 52Gheorghe DRĂGAN - „...aşa se scrie istoria!” 1960-1980.

Aşchii din limba de lemn / 54Camelia Manuela SAVA - Experienţa închisorii politice: între

stigmat şi metafizica suferinţei / 58Vasile Ghica – Aforisme / 64Cărţi prezentate de Mioara Bahna (Metamorfoza – între

evadare şi laşitate: Locomotiva Noimann de NichitaDanilov; Laurenţiu-Ciprian Tudor: Apostolul verilor;Muşata Matei: Hazardul unui nou mileniu) / 65

Cărţi prezentate de Valeria Manta Tăicuţu (Eugen Negrici:Simulacrele normalităţii; Simona Grazia Dima: „Interiorullucrurilor”, Ed. Vinea, 2011) / 70

Cărţi prezentate de Ionel NECULA (Victoria Milescu: „Substeaua câinelui”; Emil Lungeanu: fişe pentru un medalion / 72

Valeriu Sofronie - „AŞA-S BĂRBAŢII. CHIAR ŞI OAMENIIIMPORTANŢI DEVIN BEBELUŞI LA CLUBUL NOSTRU”.Postludiu la „Scandalul” lui Shusaku Endo / 75

FESTIVALUL NAŢIONAL DE POEZIE „NICOLAE LABIŞ“,Ediţia a XLIV-a, 2012 / 77

Poezie - Florin Costinescu / 78Poezie - Victoria Milescu / 80Emil Lungeanu - Lecţia măreţiei lucurilor mici / 82Raftul cu cărţi, Nicolai Tăicuţu / 84Reviste literare / 87

Revista «Spaţii culturale» nu-şi asumăresponsabilitatea pentru conţinutul

materialelor publicate.

Cum se-ncepe o reformă aculturii

N-avem prea multe de reproşat InstitutuluiCultural Român, mai ales că pe la noi, prinprovincie, activitatea lui nu-i deloc vizibilă. Massmedia nu se omoară cu informaţiile în domeniu (nusunt aducătoare de rating), aşa că poveştile desprece-a mai făcut domnul Patapievici au caracter oral,colectiv şi anonim, aşa cum, de altfel, le şi stă bineunor poveşti. Spuse la gura sobei, pot să indignezeauditoriul; căci tremură carnea pe toate bunicuţele şipe toţi nepoţeii lor când li se aminteşte ce-a zis HRPîn „Politice” („Humanitas, 1996) despre poporulromân: „românii nu pot alcătui un popor pentru căvalorează cât o turmă: după grămadă, la semnulf ierului roşu. . . fe ţe pat ibulare , maxi lareîncrâncenate, guri vulgare, trăsături rudimentare, ovorbire agramată şi bolovănoasă” (op. cit., pag 63-64). Prin urmare, bunicuţele şi viitorii talibanimioritici nu-l iubesc pe HRP. Nu-l iubesc niciscriitorii cărora nu li s-a dat atenţie: cei neinvitaţi săne reprezinte la Târgul de carte de la Torino sau laSalonul de Carte de la Paris, cei netraduşi dinfonduri nerambursabile, cei nechemaţi la mareleospăţ al culturii pe banii statului. Nu-l iubesc peHRP artiştii plastici care n-au avut şansa să-şi arateşi ei anusurile, penisurile şi, în general, toatăsincronizarea lor cu Europa, dacă nu în cadrulBienalei de la Veneţia, măcar la „Zilele culturiiromâneşti” de la Bochum. Ce-i foarte grav, însă, estecă nici noul guvern nu-l iubeşte pe HRP. Şi, dacă totnu-l iubeşte, îi caută (şi-i găseşte) bube în cap:Institutul Cultural Român condus de HRP a fost ojucărie periculoasă în mâinile comandantului denavă. Odată marinerul debarcat, musai trebuiestrămutată şi jucăria lui în altă curte, respectiv cea aSenatului, mişcare cu dublu rol: pe de o parte, selasă nesatisfăcuţi, tânjitori şi nervoşi mulţi amatoride chilipiruri culturale (dar şi politico-erotice); pede altă parte, se plătesc nişte poliţe, mereu amânate,incomozilor HRP şi Mircea Mihăieş.

Cum, pe plaiurile noastre mioritice, politica seface după ureche, după toane şi prin ordonanţe deurgenţă, băgându-se, ca musca-n lapte, inclusiv îndomenii din care ar trebui să lipsească, iată că şiICR-ul a beneficiat de regimul instituţiilor cu vederela piaţă: i s-au cercetat registrele, i s-a făcut bilanţul,s-a constatat că merge în golul puterii şi că trebuie săi se declare fal imentul . După cum scrie în„Monitorul Oficial”, la ICR sunt „stări de lucruricare tind să afecteze, cu titlul de permanenţă,sentimentul de apartenenţă la naţiunea română acelor stabiliţi vremelnic în alte state”, plus nişte„disfuncţionalităţi referitoare la funcţionarea ICR”,care „s-a politizat”.

Nici măcar bunicuţele mai sus pomenite nu aunaivitatea de a crede că cei din diaspora sunt loviţiîn sentimentul apartenenţei de ICR, de dl .Patapievici sau de Mircea Mihăieş (care, între noi fievorba, ca profesor universitar, ca om de cultură,eseist, publicist etc. se bucură de multă simpatie înrândul elitei româneşti de aici şi de peste mări şiţări). Mai degrabă românii din diaspora sunt loviţiîn sentimentul respectiv atunci când presa străinăpublică ştiri despre violuri, furturi, tâlhării, mânării,mită, corupţie, asasinat etc., săvârşite nu doar deetnici romi, ci şi de fruntaşi politici în care ţaranoastră dragă, la un moment dat, a avut încredere.

Să discuţi acţiunile unui Institut Cultural pornindde la premisa că funcţionează rupând pâinea de lagura pensionarilor şi a profesorilor şi să storci,astfel, glanda lacrimală a eternilor nedreptăţiţi şi agospodinelor care-şi aplică tratament compensatoriuprin talk-showuri şi telenovelici, mi se pare, dacă nuriscant, cel puţin suspect pentru nişte jurnalişti,politicieni, oameni de cultură etc., ce pretind că serespectă.

Plus că e greu de crezut că ICR, prin şeful său,HRP, chiar n-a făcut nimic, în afară de faptul că l-adistrat pe Băsescu şi l-a convins să citească măcar„Levantul” lui Cărtărescu. E absurd şi să crezi călucrurile despre care n-ai auzit nu există. Noi, ceidin provincie, de exemplu, n-am auzit demanifestările organizate de ICR, dar suntem sigurică au fost destule şi că s-au desfăşurat permanent,spre binele celor care au participat la ele.

Valeria MT

SPAŢII CULTURALE nr. 23 / iulie-august 2012

1

EDITORIAL

w u

Petrache PLOPEANU

Sfârşitul istoriei şi sfârşitulculturii: POST-CULTURA

Conceptului de „cultură” i s-a dat, de-a lungultimpului, în funcţie de epoca istorică şi de societateacare corespundea acelei epoci, diferite definiţii. Nuvoi insista pe vreuna dintre acestea, obiectularticolului de faţă fiind altul, şi anume ideea desfârşit al culturii. Aşa cum Fukuyama scria despresfârşitul istoriei, într-o carte deja celebră cu acelaşititlu, eu nu voi face nimic altceva în acest articol,decât să-mi răspund la întrebarea dacă există şi unsfârşit al culturii şi, dacă răspunsul ar fi pozitiv, ceanume ar lua locul acestui fenomen fără de careînsăşi evoluţia omenirii nu poate fi înţeleasă.

În definirea termenului de „cultură”, în general,s-a făcut raportarea la altă noţiune, aceea de„civilizaţie”. Chiar dacă s-a mers pe ideea că primular presupune, într-o definiţie didactică, totalitateacreaţiilor omenirii, civilizaţia fiind subordonatăculturii şi fiind înţeleasă ca acea parte strictă legatăde creaţiile materiale, au fost exprimate opinii dupăcare cultura ar însemna creaţiile spirituale, iarcivilizaţia, creaţiile materiale ale oamenilor. Amspus „ar însemna” pentru a sublinia faptul că nuexistă o unanimitate a definirii şi a acceptăriiconţinutului acestor noţiuni.

Cât despre mine, eu consider că varianta a douaeste cea mai clară, mai firească din multe puncte devedere. Cultura, egal creaţii spirituale ale activităţiiumane, iar civilizaţia, tot ceea ce se leagă deasigurarea nevoilor materiale ale oamenilor. Este şipunctul de plecare care îmi permite să-mi dezvoltideile legate de tema articolului de faţă.

Cultură înseamnă ştiinţă, artă, religie, sau artă,ştiinţă, religie, sau religie, ştiinţă, artă etc., fiecare curespectivele note caracteristice, fiecare cu evoluţiileşi involuţiile ei, cu realizările ei. Astfel, raportându-mă

la toate acestea, am putut vorbi despre culturaantică, despre cea renascentistă, despre „Epocaluminilor”, cultura modernă, postmodernă şipostmodernistă.

Civilizaţia a cunoscut, la rândul ei, aceleaşievoluţii/involuţii, ajungându-se la realităţid e s e m n a t e p r i n t e r m e n i c a „ s o c i e t ă ţ ipostindustriale”, „societăţi postcomuniste”. Prefixul„-post” încearcă să explice rapiditatea cu careschimbarea realităţii îi surprinde pe oameni, carenu reuşesc să identifice la fel de rapid direcţiilegenerale ale fenomenelor cu care se confruntă şipreferă să le denumească cu termeni generali, ce nuilustrează întotdeauna esenţa acestora.

Din a doua jumătate a secolului trecut, se vorbeştedespre postmodernism, cu trimitere aproapeexclusivă la artă cu tot ceea ce ţine de ea: literatură,artă plastică, muzică, artele spectacolului etc. Într-oaccepţie generală, postmodernismul ar putea fidefinit ca o abolire a regulilor, o negare aclasicismului şi o afirmare a libertăţii totale decreaţie. Indiferent care ar fi accepţiunea dată acestuifenomen cultural, se accentuează libertatea decreaţie, de bună creaţie, subliniez aceste cuvinte,pentru că, indiferent de epocă istorică, indiferent dedomeniul cultural, indiferent de creatori, cultura areprezentat un rezultat pozitiv, un cumul deconsecinţe calitative, în primul rând, şi cantitative,în al doilea. Desigur că nu voi relua aici teoriamarxistă a trecerii cantităţii în calitate, pentru că n-aş rezolva nimic din ceea ce mi-am propus, şianume să introduc un nou concept, acela de post-cultură.

Revenind, voi repeta că fenomenul cultural,indiferent ce fenomene se impun într-o perioadă saualta, are în vedere ceea ce ilustrează calitatea, termencare, la rândul lui, introduce notele caracteristice aleîmbunătăţirii unui aspect, fenomen, manifestare etc.Consecinţele actului cultural sunt întotdeauna plinede sensuri şi de conţinuturi pe care omenirea, îndrumul său spre mileniul al III-lea al erei noastre,le-a putut folosi pentru a-şi îmbunătăţi existenţaspirituală şi materială. Căci, nu trebuie uitateprodusele ştiinţei, care au drept rezultat noi produselegate în primul rând de civilizaţie. Adică, într-unsens biblic, aş putea repeta ceea ce, după fiecarecreaţie a lui Dumnezeu în cele şase zile, se spunea„Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina” (Geneza1.4): „şi oamenii au văzut că motorul cu aburi estebun”, „că televiziunea prin cablu este bună”, „călectura este bună”, „că pictura lui Kandinski estebună” etc. Deci, rezultatele culturii „sunt bune”, şiele au fost percepute, chiar dacă uneori a trebuit sătreacă destul de mult timp, şi au fost acceptate ca


2


3

atare, ca fiind bune pentru oameni. Nu trebuie sămai adăugăm, decât în trecere, cât de mândri suntcreatorii de cultură de statutul lor de creatori, princare, conştient sau nu, se compară cu SupremulCreator, Dumnezeu!

Au existat de-a lungul vremii, aşadar, creaţiidovedite bune şi creaţii dovedite ne-bune şi folosescacest termen, „ne-bune”, în această formă de negare,deoarece îmi va folosi în ceea ce voi spune maideparte. Dar, până acolo, să mai zăbovesc puţinasupra altui aspect: creaţiile, indiferent că sunt bunesau ne-bune, sunt creaţii, reprezintă efectul unuiefort creator, chiar dacă rezultatul nu a folositoamenilor până în prezent. Voi avea posibilitatea înalte articole să dezvolt ideea de creaţii ne-bune înfiecare domeniul cultural, desigur, pe scurt, pentrucă, fără îndoială, cantitatea creaţiilor de acest fel afost mult mai mare decât a celor „bune”. De ce lesocotesc pe cele „ne-bune” creaţii? Din simplulmotiv că a existat un imbold creator, oricare ar fi fostacela şi oricare ar fi fost motivaţiile lui! Între masaamorfă care nu este frământată de ideea creaţiei şiun om care îşi dă seama că vrea să spună cevacelorlalţi oameni şi o şi face bine/ne-bine, îl aleg fărăîndoială pe acel om, iar istoria este plină de ei: puţiniau rămas în istorie drept „Taţi buni”, mulţi au fostluaţi în derâdere, dispreţuiţi, blamaţi, nu numai decontemporanii lor, ci de întreaga clasă culturalăpână în zilele noastre.

În zilele noastre, cultura - mai ales acea parte a eicare este sub imperiul libertăţii, care este supusălibertăţii, iar termenul de „supus” nu este inutil ales,observând tendinţele actuale în literatură, artă,muzică etc. de a căuta cu orice preţ libertatea deexpresie, de a se supune cu orice preţ libertăţii,libertatea însăşi devenind un stăpân foarte exigent -,a scăpat de numeroase canoane, care-i impuneauanumite limite şi limitări, dar în continuare semenţine limitarea supremă, aceea ca aceste acteculturale să fie bune pentru oameni. Există încontinuare criterii care fac departajările între ceea cese consideră cultural şi ceea ce intră în categoria non-cultural, nu pentru că ar ţine de actele de civilizaţie,aşa cum am convenit la început să definimcivilizaţia, ci pentru că non-culturalul ar fi ceva ce sedoreşte cultural, dar este prost făcut, agramat, naiv,copilăresc, fără metodă, anacronic, meşteşugăresc şialte asemenea epitete, care pot fi întâlnite uneori şiprin cronicile culturale, de orice natură, dar mai alesîn culise, unde se colportează opiniile reale despre„creaţia” cutăruia sau cutăruia „creator”.

Societatea, ca sistem complex, cuprinde şicultura cu tot ceea ce-i este pus în cârcă: şirezultatele bune, şi cele ne-bune. Dacă până acum

a doua categorie avea doar rolul de a oferisuportul unei comparaţii între ceea ce era definitde societate ca fiind bun şi ne-bun, consider căevoluţiile societăţii noastre contemporane intră încontradicţie cu modul în care oamenii concepcultura şi actul cultural şi acest fapt, indiferent că-lacceptăm sau nu, se face simţit, mai de mult timpîn afara societăţii româneşti, dar deja fenomenuleste prezent şi la noi. În toate domeniile culturii,înţeleasă în sensul ei clasic sau postmodernist,există creaţii bune şi creaţii ne-bune. Alături deoameni de cultură foarte cunoscuţi, trăiescepigoni, mai puţin cunoscuţi şi, în al treilea rând,acei „neica nimeni”, care scriu prost, agramat,despre lucruri rizibile etc., artişti plastici carepictează prost, care sculptează fără metodă şitehnică, fără har şi nu spun nimic, muzicieni carecântă muzică proastă şi o cântă şi prost etc. Existăîn acest moment o reacţie dublă, referitor la aceşti„creatori”: pe de o parte, sunt acceptaţi încomunitate, nu există o respingere violentă a lor şia produselor lor, iar, pe de altă parte, tot ceea cefac aceştia este luat în râs de mass-media, deoamenii de cultură cunoscuţi, de analişti etc.,neînţelegându-se un lucru evident, şi anume că s-au schimbat termenii în care poate fi conceputăcultura şi actul cultural. Cultura nu este unelement autonom faţă de schimbările majoreproduse în societate, ea reflectă aceste schimbări,de aceea fenomenele din societatea celei de-a douajumătăţi a secolului al XX-lea şi cele de laînceputul acestui secol au influenţat-o profund şicontinuă să o influenţeze. Influenţa nu este unacomparabilă cu aceea pe care societatea VechiuluiRegim a exercitat-o asupra culturii SecoluluiLuminilor (al XVIII-lea), pentru că, dindestrămarea acelui regim social-politic, a rezultato altă societate cu o altă cultură.

Acum, destructurarea societăţilor contemporane,confruntate cu numeroase provocări, de multiplenaturi, nu mai poate determina apariţia unei alteculturi, care să continue linia evolutivă, în conţinutşi formă, a vechii culturi. Postmodernismul nuoferă decât ideea că s-a ajuns într-o fundătură aculturii aşa cum este ea cunoscută de milenii; acestaeste rolul postmodernismului şi, în al doilea rând,de a oferi suportul trecerii la altceva total nou.Chiar de pe acum fenomenul pe care încă îl mainumim „cultural”, acceptă şi integrează la modulserios ceea ce numeam mai sus acte şi produsenon-culturale. Suntem, consider eu, ţinând seamade ceea ce se petrece la noi, dar şi în alte spaţii, dejaîn sfera de manifestare a unui alt concept, acela depost-cultură.


4

Constantin TRANDAFIR

Caragiale, câteva cuvintedespre scrisori

Acum, în Anul Caragiale, şi cu ocazia reedităriioperei „integrale”, ediţie îngrijită de Stancu Ilin şiConstantin Hârlav, prefaţă de Eugen Simion (în vol.IV Corespondenţa), cel mai mult s-a resuscitatinteresul pentru scrisori. Pentru că, într-adevăr,capitolul este mai puţin şi relativ mai târziu intratîn atenţia cititorilor şi a criticii decât restul scrierilorcaragialiene; fiindcă scrisorile sunt de superior nivelliterar, fapt confirmat special de Şerban Cioculescuîn 1935 (Corespondenţa dintre I. L. Caragiale şi PaulZarifopol), apoi reconfirmat de mai toţi exegeţiiscriitorului. Şi totuşi, ea, corespondenţa, rămâneîncă o surpriză pentru destulă lume.

La noi, Caragiale deţine o rară performanţă prinnumărul mare de scrisori expediate şi prin calitatealor literară. Geniu al oralităţii, el este şi un maestrual scrisului exigent stilistic, inclusiv încorespondenţă, pe care o elaborează ca pe orice textliterar. Încât, pe bună dreptate, s-a vorbit de artaepistolară, din care, pe lângă această grijă ascrisului, de reţinut sunt spontaneitatea,naturaleţea, verva, ironia, umorul, parodia. „MoşVirgulă” avea oroare de scrisul neglijent, în general,şi de erorile tipografice în cazul său, dacă a cerut,înspăimântat, suspendarea unui tiraj de revistă dincauza omiterii unei virgule. Şi asta nu e legendă! Econştiinţă artistică, profesională. Îşi spune „cârpaciuliterar, practicant daco-român” şi-i scrie lui MihailDragomirescu: „De, dragii mei, eu sunt un cârpacibătrân, eu cos de dragul pingelii, nu de al cusăturii.Dacă vă place, îmi pare foarte bine, fiindcă ţin lacinstea meşterească”. Iar lui Zarifopol, artizanul îispune cum „lucrează pe brânci, meştereşte”:„Stimate Domnule Doktor, cu ajutorul lui

Dumnezeu l-am dat în sfârşit gata pe Dracu! KirIanulea-i isprăvit: acu, nu-mi mai rămâne decât să-ldichisesc, să-l pepten şi să-i dau lustru, ca să-l potprezenta în faţa lumii. Chiar astăzi îl iau la frecuş şisper că peste o săptămână să-i dau drumul – fireştemai întâi are să vie la dv. Să vă salute, la dv., care-lcunoaşteţi de când era mititel şi neţesălat”.

Epistolierul „caragializează” şi cât priveştevarietatea lingvistică, şi cât priveşte observarea deatmosferă şi desenarea de personaje. Cel maicomplet se întrunesc aceste însuşiri în formidabilaschiţă-scrisoare trimisă de la Berlin lui AlceuUrechia în 1905. Deşi e cea mai cunoscută dintremisive, nu-mi pot reprima tentaţia de a o readuce caargument. Relatarea vizitei lui Delavrancea laBerlin, în trecere spre Paris, e pură literaturăcarnavalizată, în forme mai atenuate. Aici, ca şi înalte ocazii, Caragiale simte hiperbolic şi vedeamuzant. Ne aşteptam ca vizita să-i trezească„exilatului” încântare şi chiar ceva solemnitate, doarbunul prieten venea din ţară, aducea veşti multdorite, iar epistolierul era gazdă primitoare…”Ceremonialul” întâmpinării în gara de la Breslauinduce o notă echivocă, de emoţie şi sobrietatepoznaşă, pe de o parte, şi de expansivitate acră dinpartea oaspetelui. Cei doi prieteni se preţuiesc înpofida acestei reacţii răsturnate. Nemulţumirileabsolute ale lui Delavrancea, ca şi umilitateaprefăcută a lui Caragiale sunt de un comic buf.Vizitatorul (francofon) nu-i tolerant cu nimeni, nicinu-i în stare, cel puţin, să simuleze detaşarea.Insatisfacţiile lui sunt „totale” (cum le spune autorulscrisorii), de un comic burlesc. Imaginea cusurgiuluidin scrisoare atinge culmile caricaturii vesele. Învagonul restaurant, berea e „caldă”, în gară laBerlin, la fel. Pentru germanofob, „administraţia,armata, arta, ştiinţele, tramvaiele, casele,monumentele, mâncarea, berea, tot, tot, prost,stupid, imbecil!”. La frizer, „profesorul” (cum erecomandat cel care va conferenţia) are problemeinsolubile cu „bogata lui capelură vâlvoi”. Învestitul parc Tiergarten îl instruieşte pe ageamiulamfitrion („boule”) în legătură cu diverse soiuri decopaci. Apoi îl muştruluieşte la estetică, arătându-itoate ereziile grandiosului palat Reichstag. Situaţiiledescrise în scrisoare sunt şarjate: gesturileintempestive, foarte largi ale musafiruluiparaponisit, „diapazonul” înalt strâng în jur mulţicurioşi, între care şi englezi „travellers”.Baestdecher-ul invocat e „stupid”, prietenul iarăşiinvectivat şi, printr-o mişcare volubilă, îi zboarăochelarii, spre hazul galeriei. Poarta Brandenburgdeclanşează „o nobilă indignare şi înjurături”. Nu-iplace nimic, nici mâncarea servită de Madame


5

Caragiale. Tot ce urmează e de un comic enorm. Nusuportă (cu gesturi radicale de respingere şi vorbeaspre) magazinele de lux, muzeele, marilerestaurante, dar poposesc prin multe berării şiservesc la fiecare câte două-trei halbe de bere…„proastă peste tot”. A doua zi soseşte, chemat de laLipsca, Zarifopol şi este cooptat în grup şi tânăruldoctor Dimitrie Gusti. Merg la Postdam,Delavrancea revarsă imputări la adresa uneiconferinţe asupra artelor plastice. Prânz copios(„prost”), „pilesc” cu „câteva sticloaie de vin deMosella, pe urmă şvarţuri, cafele”. Plâng în faţaportretului lui Anghel Demetriescu, mort în 1903.Zarifopol cântă la pian ceva din Beethoven, adormîmbrăcaţi pe la 8 dimineaţa şi se trezesc pe la orele15. Până la sosirea trenului cu care Barbu trebuie săplece la Paris, cei doi prieteni mai au destul timp săconsume două butelii cu vin de Rihn la gheaţă, apăminerală, şuncă, somon („pute, pute, pute!”),fripturi, „şaap’panie, Iancule!”

Alte multe subiecte cuprind aceste delicioasescrisori ale lui „Nenea Iancu”: „literatura arta şiştiinţa română”, întâmplări cotidiene, meteorologia,tot în atmosferă miticistă, cu accente à la Rostogan, îngrai ardelenesc, ori moldoveneşte, ori nemţeşte, oriungureşte şcl. Pescuieşte „perle”, „vlahutzisme”, îiprinde în „flagrant delict” pe Heliade, Bolintineanu,pe „delicatul bard de la Mirceşti”, pe „moscalul”Gherea. Dar cele mai „grozave testimonuri depaupertate mintală” le găseşte în presă…

Tot din scrisori aflăm că Herr Direktor, alias„nenea Iancu”, e şi „muzic”, meloman împătimit,cel mai îndrăgit fiind „boierul”, „babacul”Beethoven.

Nu lipsesc „trufandalele politiceşti”, referirile la„micul buget român”, la „sistemele de filozofie adreptului care s-au produs în România”, dar carelipsesc cu desăvârşire. Şi aventurile lui politice suntrelatate cu umor, deşi cele mai multe acoperăperioada „berlineză”, la început de secol XX, când,spunea Caragiale: „începem o altă o istorie maipuţin veselă decât cea de până ieri”. Într-o scrisoarecătre acelaşi bun prieten Zarifopol (mai tânăr cu22 de ani decât el) („îţi scriu aceste rânduri cândse-mplinesc 37 de ani de la Republica din Ploieşti”),şarjează melancolia: „Simt picurându-mi o lacrimăde duioasă amintire; eram de optsprezece roze! O!scumpa mea republică!” În afară de câtevacomentarii impacientate, politicalele stau subsemnul parodiei şi satirei. Se fac aluzii permanentela politicienii „anodini, incolori şi inodori”, chiar şila adresa „marelui bărbat de stat” Gh. Cantacuzinoşi a iubitului Take Ionescu, „Fiul lui Belzebut”.Scrisorile către Gherea („Costică”) îl arată peCaragiale mare „anarhist”, necruţător faţă deregimurile oligarhice, autoritariste, furie care seevaporează caţavencian, în final: „Să trăiascăBoborul şi Costicuţia! Foarte bine! dar să trăim şinoi! Noi nu suntem bobor? Nu ţinem şi noi laCosticuţie? Noi de ce să ne prăpădim?”.

Vasile GHICALa balamuc, birjar!

„Tovarăşe Stalin, românii trimişi în Siberia se simt atâtde bine, că nici nu mai vor să se întoarcă acasă!”. (IorguIordan, ambasadorul României la Moscova, 1945).

Aveţi dreptate, maestre! Nu mai aveau cum,Dumnezeu să-i ierte!

* „Dacă ar fi să aleg între Iisus şi Căpitan (Zelea

Codreanu), l-aş alege pe Căpitan. Dacă vrem săschimbăm ţara, trebuie întâi să-i dăm foc”. (Emil Cioran)

Ptiu, drace! Noroc de „erata” de mai târziu.*G. Călinescu îl compara, prin 1939, pe Carol al

doilea cu Ludovic al X1V-lea, iar pe academicianulA.Toma cu Eminescu.

Adevăr grăiesc vouă: comparaţiile au adus mult răuomenirii.

*„Nu-l pot apăra pe Sadoveanu care a supt la toate

ţâţele politice”. (Tudor Arghezi)

Nici cu „alţii” nu ne este ruşine, maestre!*„Ion Barbu a schimbat imediat cămaşa verde cu

cea roşie”. (Lucian Boia)Pentru că o singură cămaşă ar fi fost semn de mare

sărăcie.*„Prinţesa X a lui Brâncuşi este un falus”. (Picasso)Deci simbolul fertilităţii şi al „prosperităţii” noastre.*„Diogene este un Socrate dement”. (Platon)Iată deci că, la o adică, şi filosofii sunt „solidari”.*„Nu am văzut niciodată vreun geniu lipsit de

nebunie”. (Aristotel)În schimb, ne sufocă nebunii fără niciun pic de geniu.*„Cel mai mare eşec al omenirii constă în avortarea

oamenilor superiori”.Doar n-o să-i lăsăm să devină majoritari!*„Am vrut să cuceresc lumea citind”. (O. Paler)O, nu, maestre! E o armă caducă.

Laurenţiu - Ciprian Tudor:

Poetul este un sfântderbedeu

Laurenţiu-Ciprian TudorS-a născut în Braşov, la 27 sept. 1973.Este licenţiat în sociologie ( Universitatea

„Transilvania” Braşov) şi master în consilierepsihologică şi educaţională (Universitatea „SpiruHaret” Bucureşti).

A fost prezent cu poeme, eseuri şi articole îndiferite cotidiane, reviste şi ziare.

A publicat patru cărţi:Teama de cerc şi fuga după aripi (poezie, editura

”Lux Libris”Braşov, 2003),Memoria clipei sărutate – cupidopoeme (poezie,

editura „Lux Libris” Braşov, 2004),Apostolul verilor (poezie, editura „Arania”

Braşov, 2007) şiAdevărul are coaja tare – convorbiri cu scriitorul

Daniel Drăgan (editura „Arania” Braşov, 2009).În 2006 a primit premiul III pentru poezie la

Festivalul de literatură “Moştenirea Văcăreştilor” dela Târgovişte.

Din anul 2007, împreună cu Adrian Munteanu, ainiţiat „Grupul de litere-sunete-şi-culori Caii verzi depe pereţi care organizează periodic evenimente şiîntâlniri culturale.

Este vicepreşedinte al Fundaţiei Culturale„Arania” Braşov.

Într-o zi de vară, poetul Laurenţiu-Ciprian Tudor şi-alansat cel de-al patrulea volum al său de versuri, intitulat„Capul cu păsări”, apărut la editura „Arania”. Este o poeziea rodului prin cuvânt, aşadar o poezie roditoare.

Cum se defineşte poetul şi cum defineşte el poezia?Am o formulă care îmi place foarte tare când mă

refer la mine ca poet. Spun că eu, Laurenţiu-Ciprian

Tudor, sunt o sete de poet. Adică un filo-poet înprimul rând. Înainte de a fi un scriitor de poezie, suntun iubitor de poezie, sunt un iubitor de stări de graţie.Pentru mine, poezie este un fel de fiică mai mică amisticii, un fel de fiică laică a misticii. Aşa cumspuneam, vorbim aici de stări de graţie, despre treceridincolo, despre metafore, despre o lume fără goluri.

De la titlu pornind, bine dezvoltat prin întreagasubstanţă a volumului, avem de-a face cu o poezie azborului. Prin ce mişcări şi puteri interioare poetul poatedeveni un rege al păsărilor?

I-am spus volumului „Capul cu păsări”, pentru căam o adevărată obsesie pentru păsări. Pasărea este unsimbol şi un cuvânt ancoră pentru mine. Aici pot să faccumva referire şi la programarea neuro-lingvistică, laun curent din psihoterapie. Pasărea este un cuvânt şi unsimbol cheie, care face referire la mai multe lucruri, nudoar la ideea de zbor. De altfel, în ideea de zbor nu esteacel zbor fizic pe care îl ştim, ci este zborul în sine, cel pecare însuşi Brâncuşi a vrut să-l materializeze. Este aceldor de plinătate, este acel dor de fericire, este acel dor deîmplinire, de regăsire a unor sensuri. E vorba, practic,de un timp regăsit, e vorba despre izgonirea noastră dinrai, iar pasărea face referire la acel timp al plinătăţii, laraiul din care cu toţii am fost izgoniţi. Eu nu sunt delocde acord cu ceea ce spun unii, că poezie poţi să scrii dacăîţi propui asta. Adică iei foaia de hârtie şi pixul, te aşeziîn faţa colii de hârtie ca în faţa unui deşert şi zici: „o săctitoresc un poem!”. Nu, nu, asta nu cred, nu pot săcred. E nevoie să te pregăteşti mental, psihic, pentru a oprinde şi pentru a vibra la starea de graţie. Fără aceastăpregătire, fără o anume fertilizare a sufletului, pentruca această revelaţie care este poemul să fie posibilă, suntabsolut sigur că poetul nu poate fi un rege al păsărilor,dacă este să-l numim aşa. Cartea dinaintea acesteia senumeşte „Apostolul verilor” şi astfel poetul nu estedoar cel care are Capul cu păsări, ci el este şi un Apostolal verilor, tot cu referire la rai la Eden, la grădinamagnifică pe care am pierdut-o.

„Capul cu păsări” etalează o poezie de reflecţie asuprastării noastre de muritori, dar şi de parte înveşnicită acreaţiei. Cum conturează autorul un posibil echilibru întreaceste două stări ce ne sunt caracteristice?

Pentru mine, caracteristica principală a omului, care seobservă foarte bine la artist, la poet, la persoanele acesteacu referire la care Blaga spune că sunt răpiţi de un destincreator, este că ei sunt nişte dez-izgoniţi din Rai. Ei încearcăsă refacă drumul înapoi spre acel „acasă”, acel Acasă însine care a fost şi este adevărata noastră identitate.

Când poetul vorbeşte despre păsări ca despre nişte frunzedin rai, apoi despre suflet ca despre o pasăre din arborelevieţii şi, în final, despre trup care va fi şi el o frunză, săînţelegem prin această imagine şi o viziune a unei spirale înveşnică rotaţie?


6

INTERVIU


7

Din punctul meu de vedere, spirala este cel maiprofund simbol. Cercul, care este simbol alperfecţiunii, are – cu referire la noi, oamenii, – păcatulcă este închis, este terminat. Acest cerc poate fi Raiul,iar noi, oamenii, suntem într-o continuă mişcare sprereîntoarcerea aceasta, spre întoarcerea acasă. Eu credcă acest simbol nu este numai al poetului şi al poeziei,ci ar trebui să fie al omului în general.

Volumul, în ansamblul lui, este şi un poem de dragoste,dedicat aceleia pe care poetul o întreabă, întrebându-se: „voimai putea să trăiesc după ce te voi fi iubit?”. Este dragostea,în viziunea poetului, liantul tuturor cărămizilor noastre?

Evident, este cea care coagulează toate lucrurile, înopoziţie cu ura care dezintegrează toate unirile şi toatelucrurile. Şi cu referire la acest volum, şi cu referire ladragoste în general, să nu uităm că ea este de mai multefeluri, că vorbim despre dragoste ca Eros, despredragoste ca Agape, despre dragoste ca Philia, despredragoste ca Storge şi aşa mai departe. În cartea de faţăeste vorba despre toate aceste patru tipuri de dragoste.Este şi dragostea de femeie, este şi dragostea de fiu, esteşi dragostea de Dumnezeu, este şi dragostea de semeni.Sunt formele la care omul are acces şi care îl ajută să-şiîmplinească menirea aceasta de reîntors acasă.

Disertaţii despre zbor sunt presărate în volum la totpasul. Este importantă şi amplitudinea zborului?

E clar că artistul, poetul are o aviditate de spaţiu.Descrierea zborului lui nu este doar pe orizontală, esteşi pe orizontal. Artistul, poetul au o nevoie dedepărtări, pentru că depărtările sunt un pretext pentruvisare excelent. Dar zborul ăsta este mai ales vertical.În carte aşa este cuprins, şi ca dimensiune orizontală,dar, mai ales ca viziune verticală, pentru că este vorbade regăsirea adevăratei noastre identităţi.

Din cele două interviuri cu care se încheie cartea, aflămcum vede Laurenţiu-Ciprian Tudor rostul poeziei în veaculprezent. Aş prefera să întreb folosind două dintre reflecţiiledescoperite în aceste interviuri. Aşadar: ”poetul luptăpentru recâştigarea sufletului lumii”?

Da, este un credo pe care încerc să-l încarnez până laurmă şi pe care încerc să-l fac public peste tot pe undesunt invitat ca poet. Sunt absolut convins că misiuneapoetului este aceea de a scrie sufletul lumii, dar, maiales, de a fi un personaj militant, de a vorbi despreplinătatea pe care ne-am pierdut-o, pe care unii dintrenoi au uitat-o, despre fericirea căreia suntem meniţi.Până la urmă despre edenismul nostru.

Tot aşa, descopăr o reflecţie pe care o introduc sub aceeaşiformă de întrebare: „poezia este cea mai „lumească”modalitate de a scăpa de orişice ziduri”?

E lumească şi nu e lumească. Eu sunt convins că relaţiadintre poezie şi mistică este limpede. Poetul este un fel desub-sfânt, un fel de sfânt derbedeu, dacă se poate spune

aşa, pentru că, în acelaşi timp, el îşi doreşte desprindereade lume, trecerea dincolo, metaora, prin metaforă, dar, înacelaşi timp, el înţelege că rostul lui este aici, că trebuie sălupte cu tarele lui şi cu tarele lumii, că este om şi nimic dince e omenesc nu-i e străin. Poetul nu este cel care a făcutpasul spre sfinţenie. El rămâne până la urmă unnonconformist, dar deschide, cu puţinele lui posibilităţi,fereastra către altceva, către dincolo, către plinătate.

Câtă poezie este, mai este, în veacul prezent?O să vă miraţi, dar eu cred că mai este foarte multă

poezie. Deşi televiziunile şi unele radiouri ne arată ceurâtă este lumea în care trăim, eu cred că sunt încăfoarte mulţi oameni frumoşi, că, dacă suntem atenţi - şide multe ori bolile ne învaţă să fim atenţi – frumuseţeaeste încă foarte multă, este de regăsit peste tot. Dar,evident, pentru asta îţi trebuie un ochi anume, trebuiecumva să te încadrezi în ceea ce spune proverbul acelaarab, că frumuseţea este în ochii care văd. Deci, trebuiesă-ţi dezvolţi un astfel de organ, o astfel de receptivitateşi atunci vei avea acces la frumuseţe şi vei reuşi să fiiinvadat de ea. Cred că e încă foarte multă frumuseţe înlume, chiar mai multă decât putem noi duce, sunt încăfoarte mulţi tineri frumoşi şi chiar ceea ce ni se arată dinţara în care suntem nu este adevărata ei poză.

Aş prefera ca, în final, să-şi aleagă poetul un poem carereprezintă volumul şi-l reprezintă.

O să aleg exact poemul la care aţi făcut referire şicare se numeşte „Regele păsărilor”.

zboarăPasărea Iisus în susO, rege al păsărilorştiuzborul copt se face luminăadevăratele păsări se topesc

ştiu Doamne că Icar a greşit.iartă-llacom de înălţimia crezut că zborul e fiziccă omul e pasăre de carne

iartă-l DoamneTu ne-ai arătat că zborul e inverscă se zboară înăuntrucă acolo e sinea soareluiscăpareanu!nu se fuge de suferinţăea e doar coajaprin care zbori mai adâncîţi întinzi braţeleţi le baţi în cuieşi crezi.

A consemnat Adrian MUNTEANU

Şerban TOMŞA

Insula (un exerciţiu)Vaporul se scufundase, iar el se trezise pe plaja

aceea gol, fără nimic care să fie al lui. Putea să spunăcă nu mai are nici identitate. Insula părea nelocuităşi dădea impresia că este deopotrivă primitoare şipericuloasă. Plaja, cu un nisip argintiu, era imensă,iar la o sută de metri mai sus începea o păduredeasă.

„Poate că e mai bine aşa”, gândi.Ani în şir visase la un loc unde să poată trăi

singur, fără obligaţii, ca un sălbatic. Să nu facă nimicaltceva decât să privească, pe jumătate adormit,cerul şi să respire. Să nu vadă pe nimeni.

Se ridică. Nu se simţise de multă vreme atât deodihnit. Chiar la marginea pădurii zări, cuneplăcere, o casă. Se bucură însă când văzu cămicuţa cabană nu este locuită de multă vreme. Prafşi păianjeni prin toate părţile. Cineva încercase, cumulţi ani în urmă, aceeaşi experienţă. Nici nu vrusă se gândească la ce s-a întâmplat cu înaintaşul său.Ieşi afară şi zări mulţumit bananierii şi cocotieriiîncărcaţi cu fructe. Nu va muri de foame. Pe insulăputeau fi şi animale sălbatice pe care, aidoma luiRobinson Crusoe, le-ar putea domestici. Se felicităpentru bafta sa. Dădu ocol casei până ce soareletrecu de creştetul cerului. Se simţi din nou obosit.Tot gândindu-se cum să-şi organizeze noua viaţă,adormi la umbra unui arbore.

Îl treziră dureri ascuţite în obraz şi în coaste. Eraude la suliţele antropofagilor vopsiţi pe faţă pe care îizări îndată ce deschise ochii. Urlând şi chiuind,băştinaşii îl duseră în tabăra lor legat de o prăjină, cape un vânat de preţ. “Nu mai am scăpare, gândi.Proverbialul meu noroc s-a dovedit de data astaspart în cur”. Şi închise ochii.

Căpetenia îi pipăi coastele, îi evaluă stratul degrăsime şi îi examină dinţii. Porunci ceva cu voceascuţită. Când deschise iar ochii, văzu că lângă elapăruseră cinci femei ispititoare, cu feţe vesele.Căpetenia i le arătă şi spuse ceva. Din bâiguielile

unui bătrân care îi spuse că a slujit, ca medic, pe unvas comercial olandez, înţelese că tinerele îi erauoferite lui. Răsuflă uşurat. Avea să scape cu viaţă.Dar refuză categoric femeile. Asta îi mai trebuia. Ise aduseră, pe rând, câţiva porci, capre, câini şi unfel de fluiere. Erau instrumente muzicale indigene.Refuză tot, rugându-i să-l lase să trăiască în colibade la malul mării. Căpetenia se mânie şi se răsti la el.Bătrânul îi traduse că pe insulă era obiceiul castrăinii care ajung acolo să fie trataţi ca nişte regi şisă fie răsplătiţi cu daruri. Dar dacă oaspeţii refuzauce li se oferea, tradiţia îi obliga pe sălbatici să-şitransforme vizitatorii în sclavi. Aşa că, până la noidispoziţii, el va fi sclavul uneia dintre soţiile şefuluide trib.

John se bucură, dar tălmaciul îi spuse că trebuiesă se poarte cu băgare de seamă, fiindcă va fi jupuitde viu dacă se va atinge de femeie, iar ea estecunoscută ca o viperă care a provocat executareamai multor sclavi. Soţia căpeteniei avea coliba ei şiîncă din prima seară se frecă de el şi îl rugă prinsemne să o maseze, apoi să o îmbăieze. Când îivăzu bărbăţia întărită, se lipi şi mai mult de el, darbărbatul se ţinu tare şi nu făcu nicio greşeală. Înserile următoare fu din ce în ce mai rău. Ea veneagoală în toiul nopţii în hamacul lui şi îl încăleca,gemând. Îi pipăia mădularul şi îl făcea pe bărbatsă-şi dorească pierea. Făcu asta timp de şasesăptămâni încheiate, dar când văzu că el nucedează, îi făcu figura. Era miezul nopţii când ea searuncă peste el în hamac şirinseră făclii şi oameniişefului de trib năvăliră la faţa locului şi îlimobilizară. Apăru şi şeful care ascultă nervosplângerea soţiei sale (fusese deranjat în timp ceîncerca o nouă nevastă) şi porunci mânios ca nouluisclav să i se taie fuduliile. Atunci tot soţia şefuluisări cu gura şi îl rugă pe bărbatul ei să îl lase o vremenormal, fiindcă vrea ea să se răzbune în felul ei.Şeful o privi bănuitor, dar când auzi că ea vrea să-lbată zilnic cu biciul peste părţile moi şi să-i ardătesticulele cu jăratec, se înduplecă.

Femeia chiar asta făcu. Îl bătea toată ziua penenorocit, nu-i dădea să mănânce şi îl ardea, cu unfier înroşit în foc, prin părţile moi. Sclavul arăta caun sac de oase, cu barba vâlvoi şi parcă nici şefuluinu-i mai convenea situaţia.

- Mare tâmpit am fost! Nu puteam s-o regulez petârfă? se lamentă prizonierul în faţa tălmaciului. Nuputeam să primesc darurile şi acum trăiam ca unrege?

- Tot rău ar fi fost, îi spuse moşul. Oricum n-ai fiscăpat.

- Ce vrei să spui ? întrebă sclavul.- Ăştia aveau de gând să te mănânce. Dacă


8


9

acceptai darurile, te aştepta un trai îmbelşugat, teîngrăşai şi te-ar fi tăiat la prima sărbătoare maiimportantă. Pentru ei, „rege” e sinonim cu „porc”.

- Înseamnă că tot mai bine e acum, se consolănenorocitul.

- Te vor tăia şi acum, dar nu-ţi vor mai consumacarnea. O vor da la câini. Totuşi, şeful e nemulţumitcă ai slăbit prea mult.

Aha, asta era! Şi el care se gândise că şeful îi valua, până la urmă, apărarea, din solidaritatebărbătească!

- Şi tu cum ai scăpat ?- E, eu sunt doctor şi când am venit, i-am salvat

viaţa tartorului. I-am dat de înţeles că dacă mor, vada şi el colţul.

Pentru John, nopţile deveniră un coşmar. Dardupă ce scorpia asasină pleca, el se obişnui săprimească vizita soţiei sale, Katy, care îi îngrijearănile şi îi ţinea capul în poală. John nu-şi dădeaseama dacă visează sau o vede cu adevărat penevasta sa, care rămăsese într-un hotel dinHonolulu. Vorbeau amândoi ceasuri în şir, iar spreziuă, John cădea într-un somn de plumb. Totuşi, defiecare dată când se trezea, era singur.

- Ne vom revedea curând în altă parte decât aici,îi promise Katy.

Şi îl ajută să pună la cale un plan de evadare. Senatorul Mark Winkley plecase într-o scurtă

vacanţă şi luase, pe vasul său, o starletă pe care odorea de mult şi trei servitori de încredere. Unuldintre ei era chiar căpitanul. Senatorul anunţaseacasă că pleacă într-o misiune periculoasă, înAfganistan. Tocmai îşi sorbea băutura pe punteayachtului său, când văzu insula. De acolo veneacătre el, într-o canoe prăpădită, un sălbatic bărbos,urmărit de alţi cinci, într-o ambarcaţiune mai mare.Urmăritul striga disperat şi cerea ajutor. Fără să steaprea mult pe gânduri, senatorul puse mâna pecarabina sa Winchester şi îi doborî cât ai zice peştepe urmăritori. Apoi, ca într-o doară, îl împuşcă şi pecel care scotea strigăte de bucurie că scăpase deduşmani.

- Ce-aţi făcut ? întrebă căpitanul consternat. Amcrezut că vreţi să-l salvaţi...

- Păi, chiar asta am intenţionat. Dar, pe urmă,mi-a venit ideea că e... mai igienic aşa. Dacă era unafurisit de ziarist ? Nu mă legam la cap fără să mădoară ? Numai un jurnalist nebun ar fi ajuns sătrăiască în mijlocul unor canibali.

Şi, încântat de isprava sa, senatorul se îndreptăcătre şezlong, cu ochii la picioarele domnişoarei Lilyşi cu gândul la noaptea care urma.

Y

Cecilia MOLDOVAN

Nu mai vreau să îndrept lumea

m-am retras din competiţiile cu miză unicărămân la întrecerile amicaleam aruncat cronometrul în sertar dar nu sunt contra lui - nu-i elimin acelenu mai fac şpagat între două, trei locuri în care trebuie să fiu în acelaşi timp

nu mai urc prea sus pe scarăam mutat-o într-un loc în carela capăt mă aşteaptă alt-ceva/cinevaam adus-o în turnul meu de fildeş aici voi strămuta şi întrecerea- cu ziua mea de ieri ! –

şi rănile orelor şi călătoriile exotice

nu mai vreau să îndrept lumeavoi căuta să-mi antrenez văzulsă pot zări o clipă doar chipul Perfecţiuniiîn rest, rămân la pasul de voie pe trasee noi unde poveştile altora îmi vor hotărî pauzele

(mi-am rupt arbaleta în lupta cu strâmbătatea mi-au dat permis de antrenat lunatecii la această probăcă/ci titularii rataseră intenţionat intrarea în cursă)

tras pe sfoară

când vei fi prestat gestul adeziunii ca pe un măr muşcat, vei afla cevanecomestibil sub coaja apetisantă

învaţă la timp lecţia ratată a lui Adam cere-ţi personal expulzarea edenică decât să te prindă zorile bordând alei de coşmarîn infernul lor căptuşitcu intenţii fardate


10

Nicolae POGONARU

noapte de vară

umbrele pomilor şi ale blocurilor şi-au dat mânaşi s-au metamorfozat în noaptecăldura acumulată în zidurişi în asfalturiexplodeazăvaluri de tineri în vacanţăintră în schimbul treigolind bancomatele distracţieiDumnezeu trimite luna în inspecţieîn cartierele periferice neiluminate gardienii şi poliţiştii se află în treabă fântânile arteziene ale oraşuluişi-au întrerupt brusc micţiuneaîn vitrine manechinelefac de plantone trecut de 12 noaptealocatarii au ieşit în faţa blocurilorpentru o gură iluzorie de răcoarecopiii insomniaci se dau cu rolelepe platoul ruinat al Pieţei Daciacaii putere scăpaţi din căpăstrunechează nebuni pe bulevardetârziu de tot prin apartamentecurentul electricse îmbolnăveşte de glaucompeste tot peste toatese aşterne o linişte provizoriedoar îngerii supersonicide la baza aviatică militarăsurvolează din când în cândoraşul agonicşi totul devine visare

evenimente

cu banii agonisiţide pe urma cele mai vechi meseriio prostituată a deschis o clinicăpentru tratarea gratuită a bolilor venericeaflând că şeful o trişeazăcu colega ei de birouo paraşută s-a aruncat de la etajul 10şi până jos nu s-a deschis un adolescent şi-a ucis bunicaşi i-a luat pensiape care a investit-o în etnobotanicedupă o supradoză a muritun protestatar şi-a dat focîn gradina publicădupă care dezamăgitcă nu vin pompierii să-l stingăs-a aruncat în ştrandul municipalneştiind să înoate s-a înecatun bărbat transparentşi o femeie transpiratăau rămas după ora închideriiel în faţa standului cu oglinziea la salonul de cosmeticeun copil al străziia fost înfiat de o familie pauperăcare l-a vândut pe 5000 de eurounui cuplu de magnaţi occidentaliun cerşetor a găsit într-o parcareo geantă plină cu bancnote falsepe care a predat-o primului organ adevăratdin poliţia localăcâinii vagabonzi din adăpostul comunitarau refuzat hranade teama de a nu fi otrăviţiorologiul din turnul palatului comunalnu mai cântă din oră în oră« cât e Siriul de mare »în locul lui unul electronicanunţă din oră în orăacest orologiu nu mai cântăla intervalele stabilitedecât dacă lui Benone Sinulescui se plăteşte dreptul de autor

o dimineaţă oarecare

ca la al treilea cântat al cocoşilornoaptea se leapădă de steleprecum Petru de Iisusdoar luceafărul mai zăboveşte palidşi luna parcă nu se îndură să pleceprecum o mamă ce-şi vede


11

copilul adolescent luatla şcoala de corecţiecoborâtă din insomniile nopţiimaşina salubrităţii localeelefant cu zeci de trompe răcoroasestropeşte asfaltul încă încins al străzilorsoarele abia răsăritcolorează băltoacelecu irizaţii de petrolîn care păsările dimineţiivin să-şi coafeze penelepentru puţin timpmiroase a praf înmuiat de ploaieşi te vezi alergândpe uliţele desculţe ale copilărieiapoi brusc te inundă claxoanelemotoarele frânele zgomotelede pe şantierul în lucrualarmele magazinelorşi ale limuzinelor din parcărifrânturile de conversaţiesau strigătele trecătorilorgrăbiţi spre servici spre piaţăspre bănci spre CAR-urispre agenţiile de şomajale vieţii de zi cu zi

losers

în cluburi de noapte la ore tardivestau tineri pierduţi rezemaţi de neantpe la bar se perindă cu gesturi lascivestarlete cu-alură de fals briliant

cerşind un cocktail la schimb pe serviciioferite-ntr-un colţ mai retras din localvai damele-acestea se-aruncă-n deliciica delfinii în goană spre golul de val

e muzica tare deci sunt mulţi decibeliprin fumul ca ceaţa de-abia vezi la doi paşicum se rup în figuri derbedeii rebelicând orchestra atacă registrul de başi

pe la mese voyeuri numai ochi şi alcoolurmăresc în extaz stripteuze la barăle vâjâie capul au sufletul golcând îşi prizează cocaină pe-o nară

târziu către zori mursecaţi de beţieieşind în răcoarea de-afară cu faţavăd luna pe cer – o imensă lămâiedin care-ar muşca să le vindece greaţa

gunoierul

în orice anotimppe vreme bunăsau pe vreme reagunoierulîmpinge căruciorulcu deşeurile aruncate de consumatorica şi cândşi-ar conduce spre tomberonpropria-i viaţă

Marişica

venită din Tighina sau din judeţul Iaşicu coapsele prelunge cu sânii nărăvaşidin prima intră-n vorbă don’şoara Marişicade-i zici de treaba aia nu ştie ce e frica

n-a vrut să stea la sapă în lanul de porumbşi nici n-a vrut s-audă de oul lui Columbîn schimb dansând la bară prin lanuri de băieţia devenit expertă-n culesul de ştiuleţi

şi nici nu se mai ştie că-i fata lu’nea Ionea are o piesă rară - o geantă Vuitonce-o ţine la o palmă mai jos de la buriclângă un loc mai intim ce nu pot să-l indic

iar când o vezi „pi ţava” proptită în plafonparcă e şarpe boa constrictorul pitonşi cu mişcări lascive vai cum te-atrage blondade nu-i bagi bani în bikini te-nghite anaconda

bărbaţi ce-au strâns o viaţă averea la ciorapînvinşi de-a lor dorinţă de aburii din capcu ceas la mână Rollex din aur cu brăţarede-ar fi la o adică le moare la intrare

remember deci tataie oricât te crezi de taremereu o broască mică deschide gura mareţi-nghite şi merţanul şi ce mai ai prin vileşi-o sfârşeşti matale client pe la azile

nimic nu am cu vârsta a doua sau a treiaşi nu uitaţi că-n toate femeia are cheiaaşa că chiar şi tânăr de o vezi pe Marişican-ai cum măcar în treacăt să nu te–atingă frica

F


12

Diana TRANDAFIR

Simţ

e un tineret cu potenţialîi simt răsuflarea verdeîn ceafăcum aruncă totul spre zidulsprijinit cu mâinile meledispersiile se facîn deplină libertatede acţiunechiar aici de faţă cu toţiprin dioptriile ochelarilorfabricaţi pentru a viziona filme 3Dmor speranţele darrenasc conştiinţeletoboşarul a devenitcapul familieişi vesteşte mereu pauzele dintre secundecare mocnescpână la os

Ritual

au început să moarăbuniciicopiii fac patul întindbasmele peste totpun la căpătâişaua calului mâncător dejăratic

desenează cu degetele micidrumul devenit curcubeude fiecare dată cândcerul se umple de stelepe pielea spatelui simtfurnicături de luminăca şi când ar creştecopaci albaştri-argintiide care să ne legănămcu mâinile goale

Visele

visele sunt schijehalucinantecineva mă visează acumşi în visul său suntcea care viseazăimagini rotundeca nişte spiralede-o vreme încoacese strecoară în somnfiinţe eterice carevisează şi ele

ca ploaia în jgheaburivisele curg îmblânzitecând trec dintr-un trupîn alt trup

Încercări

n-am gustat niciodatăsărutul adevărat al iluzieiîmpătimită de albastru /barieră tăind orizontulcochiliilor înverzite de soarevoiam să încerc mai întâibucuria orgolioasă şi singurăa oraşului răscolit de luminicare ţin loc de hrană

pe cerul de mierese scurgînşelătoare vitraliicare destramă-n fantasmeculorile străziirăstignite de soare


13

Sufletul lui

s-a obişnuit să depăşeascălinia continuălocuieşte într-o ceainărieacolo unde întoarce mereucheiţa ceasului de pereteavea câte un prieten la fiecare colţ de stradădar au ajuns toţi în raicu cât lipsesc mai mulţi oamenicu atât sufletul luiacoperă totulşi începe să împrăştieun miros de mosc şi lămâie

Desen

umerii tăi suntca două jumătăţi de zipaşii înnodaţimirosul de grâuamestecat cu pulberi de oasebărbatul care umblăpe mirişti cu fânşi vine la mine fără să-l strigcând nu-l aude şi nu-l vedenimeni

Galben

în fiecare dimineaţăbeau singurătatea in căni albe de ceaiodată cu bătăile inimiilămâiul creşte stingherîn ghiveciul său maredin colţşi prinde în fiecare dimineaţăcâte un fluture galben între ramurile lui

pot să depun mărturiecă răsăritul nu edecât o încleştare de galben

Nicolai TĂICUŢU

(însemnul sfânt)

în lungul şi-n latul locului se ştia căpe sub apele marelui râu mâna divină a oprit rostogolirea stanei de piatră.

nimic mai mult. localnicii au văzut vâltoarea iscatăşi s-au minunat. s-au bucurat ca oameni simpli precum erau inconştienţi ca peştii care sarcoarda peste razele soarelui în amurg. ştiau căorice semn venit din afara satului de dincolode hotarul gândului lor (hotar săpat în malul îndepărtat al râului şi pierdut repede în pădure odată cu vânatul)este ori sfânt ori războinic... dar după saltul evlavios al peştilor doar act de sfinţire putea să fie.

...s-a convenit şi s-a iniţiat un ritual de pază şi priveghere...

cu timpul oamenii s-au petrecut.apele au scăzut şi-au înălţat o insulăiar pe insulă s-a impus acaparatoare de priviristana de piatră.

ritualul a fost păstrat. ploaia şi vântul gerul şi arşiţa au scobitfir cu fir nisip din piatra singulară de s-a întrevăzut din ce în ce mai clar forma sfântă...

şi-ntr-un amurg s-a împlinit iată dorinţa. să vină preotul şi-au zis şi a venit preotul...dar cum preotul era nou-venit în hainamonahalăau zis să vină şi poetul...şi poetul a venit din coliba lui de la margineapăduriipe cărare adumbrită puţin şerpuităprecum malul râuluişi împreună au sfinţit monumentul.

(din volumul „Poema râmniceană”, în curs deapariţie)


14

IN MEMORIAM

Simion DIMA[GÂNDUL DE ALTĂDATĂ]

Frumoase sunt amintirile,amintirile omeniei.Evoci gândul de-altădată,inefabila pâlpâirea trăirii lăuntrice,prietenul cu ochii umezi,aplecat spre tine,ca-ntr-o îmbrăţişare a sufletului,reţii pe retinăclipa ce-a fostşi-o pui pe sufletpodoabă şi-ocrotire,pentru viitor.

Frumoase sunt amintirile...

29/30 iunie 1964

[DUPĂ PLOAIE]

Ai văzut oraşul,după ploaie?Apune soarele,lumina e transparentă,trotuarele ude,aerul e curat,mirosind a frunze,sufletul uşor.

Atunci îmi vines-alergsă zborpână la capătul lumii!

1 iulie 1964

NOAPTEA PE ŞOSEA

Ce frumos sună motorulşi gândurile ce plăcut îţi aţipesc...Între faruri,deodată,s-a prins un iepure,năucit de lumină,un iepure fugeîntre faruri,fuge nebuneşte,înainte,urmărit de maşinăimplacabilca de-un destin.

Ce frumos sună motorulce bogat ninge,te-ai trezit,te-ai uitat,la iepurele care aleargănăuc,rostogolindu-seîn prăpastiafricii.Iepure?N-o fi poate un om?

1963

[RANĂ DESCHISĂ]

Inima meae-o rană deschisă.Niciodatănu se va închide.

Prea multeinutile palpitaţii,prea greleinutile eforturi,fără voinţăşi fără final.

Urcuş de Sisifpe piscurihimalaiceîn care ei, inimii,i-a fost sortit să ducă greulinuman,inima mea,slujnica umilă,rană veşnic deschisă.

1964


15

[ÎN PROVINCIE]

A venit criticul-redactorîn provincieşi poetulîi poartă prin oraş –cuminte şiplin de speranţe –geamantanul greu,de voiaj.

L-ar duce pentruo poeziepusă la pagina 89până la capătul lumii!

1963

CUNOSC DRUMUL

cunosc drumulaerul e mai curatmă destind şimă recunoscstrăbătându-lciclic în jos şi în suspe meandrele lui,aştept reperele ştiute,uite,se zăresc de departe frasiniicei mulţi, alee,aburi denşi vindinspre pârâucascada stăvilaruluistrăluce-n luminăşi noi trecemprintre pomii dezveliţi,alături,orezăria-i o oglindăîmpietrităbecurile tremură în depărtareplopii ne-aşteaptăşi-atât de blândse lasă înserareacuprinzându-necu o sfielnicăpace.

Miercuri 22 ianuarie 1986

AMINTIREA

I.

Mi-e teamă să mă-ntorc.Ca atunci zăpada nu vascârţâi sub paşi mai frumos,aerul nu va arde în nări,ca atunci nu vor sticli

ale gerului cristale,totul să rămână în alb,în abur de-albastru şi cald,precum cuvântul lor, când mâinileîn al palmei căuşmi le-ocroteau; lasă peste case şi peste tinesă ningă încet, liniştit,ninsoare de depărtare şi de blândă împăcare,astfel fi-va pace,ninsoare nu-nseamnă uitare,nu-nseamnă trecut,nu-nseamnă moarte.

II

Vreau s-adorm,vreau să uitşi-atunci apar eişi-mi spun că nu sepoate; ei aşa cum au fost:cu mângâierea, cu lacrimile,cu gesturile stângace,cu tăcuta nemişcare,în amurguri singure,acolo unde nimeninu venea – mai ales el,cel aşteptat, nu venea –atunci pe-ntunericmă-nvăluie olumină pură şi limpede, simtlacrima încremenită în pupile:să văd nevăzând,să aud neauzind,să trăiesc netrăind.

Fii, neagră noapte, binecuvântată!

[ÎN APUS]

Pe bancă,lângă cruci albe,două bătrâne vorbescîn cimitir.

Au năframe negre,şi rochii negreşi-obraji veştezi.

Două bătrâne vorbesc în apus.Credeam că le tulbur grele reveriişi-am păşit încet.Dar ele vorbeaude piaţăşi de vecine.

1966

Texte îngrijite de SIMONA-GRAZIA DIMA


16

Iulian MOREANU

Femeia aceea

Am văzut-o prima dată în piaţă. Era într-o luni,zi a săptămânii în care ţăranii intră „la rupere”, cupreţurile cele mai mari, pe care apoi nu le vorconcura decât cele de sâmbătă şi mai ales deduminică, atunci când, dacă n-ai fost isteţ să-ţicumperi din timp ce ai avut nevoie, n-ai ce face, scoţidin buzunar cât ţi se cere, orice încercare denegociere, fie şi cât de mică, dovedindu-se absolutinutilă. În plus, dacă eşti încăpăţânat şi cauţi în altăparte (la câteva tarabe mai încolo) un preţ mai bun(negăsind, evident), rişti ca, atunci când te întorci lavânzătorul anterior, să constaţi că acesta, în scurtultimp trecut, a mărit deja preţul; ba, îţi mai şi cerenoua sumă de bani cu aerul că îţi face o favoareaparte.

Mă feresc să fac cumpărături lunea şi marţea, celemai bune zi le pentru o astfel de activitateconsiderându-le, după o curbă a preţurilorverificată, pe cele de la mijlocul săptămânii. Cecăutam, atunci, în acea zi, în piaţă? Păi, nimic.Scurtam drumul, trecând prin ea, spre magazineledin spate, cu tot felul de fleacuri folositoare, pe carenu le mai găseşti în „market”-urile cu mofturi. Eramîn căutarea unor balamale pentru uşa de la intrareaîn magazie.

Faţă de gerul cumplit de afară, aici, în piaţapropriu-zisă, era raiul pe pământ, de curând fiindinstalate sisteme de aer condiţionat care făceauatmosfera de-a dreptul plăcută. Nu-i greu de bănuitşi de înţeles că mulţi dintre cei ce se aflau acolo eraunu cumpărători adevăraţi, deşi se plimbau printretarabe cu figuri preocupate de mărfurile expuse, cioameni intraţi pentru a se mai încălzi puţin. Euînsumi am făcut câteva ocoluri, trecând, pe rând,prin faţa tuturor sectoarelor de produse, având

chiar impresia că unii dintre vânzători îmireţinuseră figura şi se uitau la mine suspicioşi.

Stătea în faţa unor grămezi de mere şi părea a nuse putea decide din care să cumpere. Trei grămezi,trei calităţi, trei preţuri. Mai mult se uita la cele maiscumpe, care erau şi cele mai arătoase. La eleganţaşi calitatea hainelor ei, nu se putea pune problemacă ar avea probleme cu banii. Ezitarea sa i-a dat însăimediat de înţeles vânzătorului - un tip scurt destatură şi îndesat ca un butoi, cu umerii atât de lăsaţiîncât păreau a porni pe undeva de pe la mijlocultrupului (un tip clasic de endomorf) – că avea de-aface cu o novice în ale cumpărăturilor. Cu altecuvinte, cu o victimă sigură pe care se pregătea să oexecute cu o plăcere pe care nu şi-o putea reprima şipe care i-o citeam în zâmbetul fals-amabil afişat şiîn vioiciunea ochilor cu care îi fixa simultan fiecarepărticică vizibilă: faţa nevinovat-curioasă, mâinile-ifine având pe trei degete câte un inel de aur, geantade piele atârnată neglijent pe un umăr şi mai mereualunecând pe blana cojocului cu cusăturile peexterior (ceva în genul Alain Delon-urilor deodinioară), eşarfa de mătase înnodată doar dinraţiuni estetice pentru că altfel era absolut inutilă,neavând cum să o apere de frigul de afară, mănuşilede piele ieşind din buzunarul peste care se legănageanta, portofelul ca un penar burduşit din mâna cucele trei inele.

Am vrut să-i vin în ajutor de două ori. Prima dată,atunci când am văzut că un vagabond care ourmărea îndeaproape, şi-a vârât cu multă dibăciemâna jegoasă în buzunarul opus celui peste care eraaşezată geanta, şi a extras de acolo, de parcă avea opensetă în loc de degete, o batistă roz, mototolită, pecare o lăsă, dezamăgit, să cadă pe cimentul ud.Strecură la loc mâna, cu aceeaşi dexteritate, dar numai găsi nimic.

Am asistat pasiv la toată scena, hotărât să intervinfără ezitare în cazul în care hoţul ar fi găsit înbuzunar bani sau vreun obiect de valoare. În acelaşitimp, am văzut că şi alţii observaseră întâmplareadar au rămas cu toţii indiferenţi, trecând maideparte, aproape temători - cine nu ştie de ce ecapabil un hoţ prins asupra faptului? Eu însă amrămas pe loc, până la finalul nereuşitei operaţii,decis, cum am mai spus, să-mi manifest (pentruprima dată în viaţa mea, de altfel – nu ştiu ce-mivenise!) spiritul civic, în cazul în care nemerniculacela ar fi avut succes.

I-am auzit apoi vocea – o voce cumva de nevastărăsfăţată, care s-a obişnuit, i-a intrat în natură să seprostească (vai, ce rău eram!) în toate împrejurările:„Dacă vreau să fac o plăcintă cu mere, din care mi-aţirecomanda să cumpăr?” Nici că se poate o întrebare


17

mai dorită de un vânzător, care evident că varecomanda întotdeauna produsul cel mai scump.Acesta însă, cu o privire greţoasă de libidinos, i-arăspuns cu o sinceritate dezarmantă care era gata-gata să mă facă să-mi schimb impresia despre el şisă-l cred, la rându-mi, bine intenţionat. Nu mi-atrebuit însă mult ca să-mi dau seama că din instinct- că doar nu părea şcolit - folosea al naibii de bineceea ce îndeobşte se numeşte „psihologie inversă”:„dacă numai pentru aşa ceva vă trebuie, atunci n-are rost să cumpăraţi d-alea scumpe… luaţi dinastea la un leu cincizeci kilu, că e tot Ionatane, şin-are nimic!...” Şi zicând asta, luă o nucă ceva maimare sub formă de măr din grămada cea maiprăpădită, îşi înfipse în locul în care fusese cândvacodiţa fructului cele două unghii ale degetelor marisub care era câte o jumătate de kg de mizerie şi, fărănici un efort, despică merişorul în două jumătăţi,care erau pline mai mult de sâmburi. „Vedeţi?”întrebă, în sensul că uite dovada că şi acelea sunt„sănătoase”.

Efectul a fost garantat. Doamna nu păru delocimpresionată de demonstraţie şi-şi îndreptă imediatprivirea spre grămada ca o mică piramidă formatădin mere-mere, roşii, impecabile, parcă desenate,având şi preţul corespunzător: „daţi-mi, atunci, dinastea de patru lei”. „Câte să fie?” întrebă parşivulvânzător apucând tasul şi ţinându-l precum unsaltimbanc ambulant o pălărie în care speră să i searunce un ban. „Un kilogram… ba nu, două!...”,veni răspunsul alintat-gângurit şi femeia căută înportofelul-penar banii necesari. Aceasta fu clipa deneatenţie, de desincronizare a privirilor, în caremangusta dă lovitura capitală cobrei – cu o iuţealăde mână de trişor, vânzătorul puse în tasul infectcâteva mere din desenul de care vorbeam apoiaruncă la greu din grămada ieftină. Doamna găsisesuma exactă, şi îşi ridică privirea din geanta în carepusese la loc portofelul, exact în clipa în carenemernicul, rânjind suficient pentru a-şi etala ceicâţiva dinţi îmbrăcaţi în aramă aşeza în tas, cu maregrijă, de parcă era un ou, mărul-trofeu, aflat în vârf,regele piramidei aceleia originar-păcătoase. Femeiaa scos din geantă o sacoşă ecologică, a despăturit-o,iar vânzătorul a deşertat în ea conţinutul tasului; oprivea fix în ochi pe femeie, iar ea, simţindu-se larându-i obligată să-l privească nu a mai reuşit să fieatentă pe ce dăduse banii.

Acesta a fost al doilea moment în care am vrut să-isar în ajutor. Să o pun adică să caute în sacoşa culogo-ul supermarket-ului din imediata apropiere aclădirii pieţei, în dreapta sa, şi să-i controlezeconţinutul, constatând astfel înşelăciunea pe care osuferise. M-am răzgândit însă imediat. Pe de-o

parte, în general, nu mă caracterizează spirituljustiţiar şi, am mai zis, nu mai fusesem pusniciodată până atunci într-o astfel de situaţie; apoi,nu era exclus, la cât de versat era, cu siguranţă, caindividul prins cu mâţa-n sac să posede destulăabilitate pentru a se scoate din culpă, invocând totfelul de scuze, uzând de arsenalul de motive pe carecu siguranţă că le poseda.

Nu ştiu de ce am avut impresia că tipul a observatcă i-am văzut toată manevra. Da, cu siguranţă,pentru că mi-a aruncat o privire de parcă i-aş fi fostcomplice şi, după plecarea clientei fraierite, urma sămă recompenseze. Sau poate că m-am înşelat; de-aia nu mai putea el dacă cineva fusese sau nu atentla mişculaţia sa! Îl durea exact în ceva. La urma-urmei, asta făcea parte din rutina zilnică a activităţiisale şi nu ezita să folosească orice mijloc pentru aobţine un profit cât mai mare, în ciuda concurenţeişi a preţurilor, totuşi, mici, cam aceleaşi ca şi cele dinurmă cu un an.

Femeia a întins banii, şi-a luat în primire plasa şii-a mulţumit escrocului. „Cu multă plăcere domniţă,mai treceţi pe la noi!...” „Vânzare bună!” Ce sufletpoţi avea ca să înşeli un înger fără să clipeşti?

M-am ţinut apoi după ea prin toată piaţa, la câţivapaşi, aproape ca o gardă de corp. Nu reuşeam totuşis-o văd din faţă, ci doar din profil, când făcea ladreapta sau la stânga, atât cât reuşeam printre firelede păr auriu care-i cădeau ca o cortină minusculă cese dădea din când în când la o parte, parcămanevrată de o mână nesigură, lăsând la vedere,pentru câteva secunde, un colţ de ochi sau de gură,obrazul îmbujorat şi mai mult de diferenţa dintretemperatura de afară şi cea dinăuntru, ori o parte abărbiei rotunde. Am auzit-o cerând o bucată debrânză de Sibiu (a ciugulit o fărâmă oferită devânzătoare şi s-a arătat încântată de gustul acesteia,aş zice că ciripea ca o vrăbiuţă şi, dacă ar fi datfericită din picior, nu m-aş fi mirat deloc), acumpărat apoi o pungă de fasole boabe, pruneafumate şi, în sfârşit, nişte usturoi al cărui preţcrescuse în ultimele zile alarmant de mult. Cumbănuiam, pentru ea banii nu erau o problemă, şi decâteva ori mi s-a părut chiar că nici nu a mai luatrestul.

Toată această aventură a luat sfârşit în momentulîn care femeia s-a întors brusc – am avut impresiacă a simţit sau că ceva îi spunea că era urmărită; m-a privit fix în ochi, dar nu am avut nici curajul şi niciputerea de a o privi la rându-mi. Ca un laşexemplar, am lăsat în aceeaşi secundă capul în jos,aşa că, pe cât de mult aş fi vrut s-o privesc în faţă, peatât de mult am şi ratat această ocazie. Parcă eramun hoţ prins în flagrant; sau un elev cu copiuţa


18

descoperită; ori un îndrăgostit fâstâcit în faţa şanseide a încerca un prim sărut stângaci. Am rămasîncremenit, ca un idiot, şi când am avut curajul să-mi ridic privirea, femeia deja dispăruse.

Sigur, nu-mi dăduse nici o atenţie, eu exagerasemtotul. Cine ştie ce motive o făcuseră să se întoarcă,printr-o piruetă graţioasă şi fulgurantă, probabiltrecuse pe lângă mine şi poate chiar mă şi atinsese;da, da, tot ce-i posibil, pentru că, vreme de câtevaminte bune după aceea, mi-a persistat, parcăînvăluindu-mă ca într-un fel de cocon eteric, uninconfundabil şi aproape mistic miros de caramelars amestecat cu ambră, care nu putea proveni decâtde la parfumul său.

M-am îndreptat spre ieşirea din piaţa acoperită şiam pornit-o aiurea pe străzi. Nu ştiu de ce, măsimţeam urmărit de privirile tuturor celor pe lângăcare treceam, parcă se şi dădeau la o parte ca să-mifacă loc, să trec asemenea unui luptător ce seîntoarce, dezonorat şi rănit, spre ieşirea din arenă.Târziu, mi-am amintit că ar fi trebuit să cumpărceva, dar uitasem ce anume. Se făcuse seară, aşa căm-am îndreptat spre casă.

Timp de vreo trei săptămâni, nu am mai întâlnit-o.Nu însemna că o şi uitasem, atât cât reuşise să mi seîntipărească în minte. Mă trezeam uneori căutând-ocu privirea pe stradă, printre femeile pe lângă caretreceam, şi băteam piaţa în lung şi-n lat, cu sau fărătreabă, chiar şi de câteva ori pe zi. Sincer să fiu,neştiind bine cum arăta, nereuşind să-i reţin preamulte amănunte fizionomice, mă şi întrebam cumaş fi reuşit s-o recunosc, în cazul în care m-aş fitrezit, prin cine ştie ce întâmplare, faţă-n faţă cu ea.

Poate părea ciudat, dar ceea ce mă făcea să cred căam s-o recunosc, într-un astfel de caz, era unsentiment care, aveam toată convingerea, mi s-ar fideclanşat instantaneu, de la sine, în momentul încare m-aş fi aflat în imediata sa apropiere. Unsentiment de împlinire sufletească, de exaltare şi debeatitudine supreme, neomeneşti, nu ştiu, o vibraţieaparte a aerului, ceva ce nu puteam defini. Probabil,tot ce-ar fi putut să-şi dorească mai mult o fiinţămuritoare pentru a se convinge de realitatea şieternitatea fericirii.

La un moment dat mi s-a părut că o uitasem.Adică mi-am dat seama, dintr-o dată, nu mai ştiucum, că trecuse o jumătate de zi în care nu măgândisem la ea. Când mi-a trecut prin minte acestgând, am crezut că o să fac un atac de panică. Cumse putea aşa ceva? Ar fi fost un lucru care ar fi jignit-o,evident, dacă l-ar fi aflat. Parcă tocmai aş fi fostsurprins în timpul unui adulter.

În aceeaşi zi, am încercat să-mi răspund la

întrebarea ce era cu această femeie, de ce măpreocupa atât de mult şi am încercat sentimenteciudate şi contradictorii atunci când mi-am pusproblema dacă nu cumva începusem s-o iubesc.Dar, stai puţin, mi-am zis; cum se poate una ca asta?Aşa, hodoronc-tronc? Ai văzut o femeie, nici nu reţiibine cum arăta, şi dacă privirile vi se întâlnescpentru câteva secunde (nici măcar atât, de altfel),gata! se declanşează chimia aia misterioasă căreiaunii îi zic dragoste la prima vedere? Fii serios,omule, mi-am continuat discuţia cu mine însumi,doar nu mai eşti un adolescent. Dă dovadă depuţină maturitate, atâta măcar cât s-ar datora vârsteipe care o ai! Ce Dumnezeu, doar eşti deja ceea cemulţi spun la mişto sau poate că asta e sintagmaconsacrată, un „tânăr pensionar”.

Bine, chiar aşa nu mai eram, trecuseră câţiva anide când îmi luasem la revedere de la colegii deserviciu, intrasem în categoria celor ce aşteaptă săiasă din sistem pe cale naturală, cum auzisem niştedeştepţi vorbind la televizor, luându-i gura pedinainte de proşti ce erau, dar deocamdată, slavă luiDumnezeu, eram în regulă, iar pensia îmi venearegulat şi la date fixe şi o dădeam cam pe aceleaşilucruri cu care îmi cheltuisem şi cea mai mare partea salariilor: cărţi, multe cărţi, scurte excursii,îmbrăcăminte de calitate, hrană decentă, muzică,filme. Şi… medicamente, o „pasiune” mai recentă.

Începuseră mai demult să mă supere când una,când alta, şi totuşi mă încăpăţânam să mă considerun bărbat încă în puterea vârstei, deşi deja îmifuseseră depistate câteva boli cronice, nu prea grave(dar vechi!), ce se puteau ţine sub control cumedicaţia adecvată (aşa zic toţi doctorii) şi fărăexcese de care, ce-i drept e drept, nu prea fusesemstrăin în tinereţe. Bineînţeles că le-am negat pe toate,cu neruşinare, fără să clipesc: fumaţi?/niciodată!(deşi „pe vremuri” dădeam gata două pachete fărăfiltru pe zi); de băut, beţi?/ocazional (poate acum,căci în aceleaşi bune vremuri au fost cu zecile- sutele? - dimineţile în care de-abia mă puteam dajos din pat ca să merg la lucru, după cheful dinnoaptea precedentă); cafea?/doar câte un„nechezol” cu lapte, rar de tot, înainte, când şi-aşanu se găsea, iar acum doar fără cofeină, tot aşa, dinan în paşte; grăsimi?/… Şi-atunci, de unde naibatoate afecţiunile astea dacă am fost un sfânt? păreausă se întrebe medicii, total nedumeriţi, depăşiţi de„caz”. Bine că nu m-au întrebat şi de viaţa amoroasă(de „sex”, cum se zice acum); aflând că am fost uncelibatar convins toată viaţa au considerat probabilcă o astfel de întrebare nu-şi mai avea rostul, pentrucă, nu-i aşa, ce s-ar putea răspunde la o asemeneaîntrebare în cazul meu? De altfel, îmi şi pregătisem


19

o figură de veritabil misogin în cazul în care totuşisubiectul acesta ar fi fost abordat.

Ei, nu ştiu cum de ajunsesem să mă gândesc latoate astea fix în ziua de la mijlocul acelei primăveri(era 15 aprilie, ziua mea de naştere) ce venise cu oviolenţă uluitoare după finalul cumplit de iarnă încare repetarea zilnică, la radio şi mai ales peposturile tv a unor coduri galbene sau portocalii dezăpadă, viscol, ger şi alte nenorociri, cu o obstinaţiepe care o bănuiam de rea intenţie calificată măadusese aproape în pragul depresiei.

Da, uite, iar îmi reveneau în minte genericeleacelea apocaliptice: flash-uri însoţite de o ilustraţiesonoră pe măsură cu maşini înţepenite, patinând,răsturnate, buşite, şoferi cu feţe disperate,nebărbieriţi şi cu ochii duşi în fundul capului denesomn, bătrâne scoţându-şi capetele ca nişte găinisperiate printre ţiglele caselor pentru că zăpadaajunsese până la acoperiş, militari împărţind paharede unică folosinţă cu ceai fierbinte ş.a.m.d. Bine, larevedere, plecaţi acum, le zic gândurilor, dar ele nuşi nu, se reiau, vizualizez întruna acele imagini şimă întreb ce rost a avut să se bage atât de multlumea în sperieţi. Ba, după ce vremea a început să seîndrepte, parcă prezentatorilor tv le părea rău că numai aveau de stors ca pe o lămâie acest subiectgeneros al dezastrului. Pentru că a venit mult maidevreme, brusc, primăvara aceea atât de călduroasă,ca o grenadă care explodează înainte de cele câtevasecunde ce trebuie să treacă după iniţierea cuiuluipercutor.

Aşa au început să se şteargă din minte toateimaginile acelea ce-şi făcuseră datoria, aducândrating seară de seară, inclusiv cu premierul care adat câteva minute (cineva le-a şi numărat) la o parte,cu o lopată nouă, din „stoc” (verificată probabiliniţial şi minuţios ca nu care cumva să aibă vreoţepuşă pe coadă) un strat subţire de zăpadă dinapropierea unei maşini avariate de lângă care grosulzăpezii oricum fusese luat din timp, de alţii. Şi totaşa, viaţa şi-a reluat ritmul obişnuit.

Era ziua mea, cum am spus. Stăteam tolănit pe obancă de lângă intrarea în piaţa în care o văzusempe femeia aceea ce nu-mi mai ieşise de atunci din capşi mă bucuram de viaţă, aşa cum poate fi ea laşaizeci şi ceva de ani. Împărţeam banca în moddemocratic cu alţi doi bătrâni (erau de fapt opereche) ce se aşezaseră pentru a se odihni puţin dindrumul lor către nu ştiu unde. Puseseră între ei osacoşă din acelea antice, din material gros, cu toarterotunde, de lemn, din care se zăreau frunzelegelatinoase ale câtorva fire de praz – probabilultimele pe acel an, şi îşi vorbeau în şoaptă, cu

bărbiile mai-mai să se atingă. Din când în când seîntorceau spre mine parcă încercând să-şi dea seamadacă auzisem şi înţelesesem ceva din ce-şi spuneau.Toată secretoşenia lor mă interesa însă la fel de multcât paritatea dintre moneda din Botswana şi dongulvietnamez, şi nu ştiam cum să-mi compun mairepede o expresie prin care să le comunicindiferenţa mea infinită.

Un cerşetor se apropie de banca noastră şi se opricu mâna întinsă. Atât, o mână întinsă. Murdară. Şinici un sunet. Priviţi, părea că spune zdrenţărosul,aceasta este mâna mea, poate credeaţi că nu am aşaceva, şi în care aştept să puneţi nişte mărunţiş, câtvă lasă inima.

Bătrânii de lângă mine l-au privit o vreme, deparcă erau pe cale să-l dojenească pentru ţinuta sadeplorabilă, după care şi-au reluat discuţiaconspirativă. Mâna aceea cu palma făcută căuş seorientă spre mine. Ce să fac? Niciodată nu măsensibilizaseră aceste mâini întinse, nu scosesem înviaţa mea un ban pe care să-l pun în ele şi aveammotivele mele să procedez astfel, să rămânindiferent, adică, la o nevoinţă pe care o reclamauaceste mâini; de pildă: faptul că ele aparţineaumereu aceloraşi inşi care-mi păreau că în felul acestaîşi transferau obligaţia autoîntreţinerii asupra celormilostivi/ faptul că actul cerşetoriei ajunsese înunele cazuri să se transforme într-o adevărată„industrie”/ exploatarea sentimentelor trecătorilor,mai ales dacă erau exhibate şi niscaiva malformaţiietc. Oricum s-ar fi manifestat şi în ce împrejurări, cu„recuzită” sau fără, cerşetoria, îmi era foarte clarăaceastă idee, tot din categoria „micii manipulări”făcea parte, iar eu unul nu mă mai voiam manipulatîn nici un fel; sau, mă rog, încercam să mă feresc deea pe cât îmi stătea în putinţă.

Câteva secunde, mâna cerşetorului a rămas încontinuare întinsă spre mine, într-o poziţieorizontală ce avea tendinţa să coboare uşor, parcăsub apăsarea unei greutăţi nevăzute. Şi atunci m-amtrezit făcând un gest la care nu aş fi gândit niciodată.Am dus mâna la buzunarul interior al hainei şi amscos de acolo portofelul „Gucci” pe care îl primisem,împreună cu un baston, atunci când ieşisem lapensie. Despre portofel mi se urase să f ieîntotdeauna plin cu bani, iar despre baston să nu-lfolosesc decât după vreo zece, cincisprezece ani.Portofelul a fost mai mereu gol, iar bastonul l-amaruncat rapid în magazie, unde a şi rămas, uitat şiinutil. Am desfăcut obiectul de piele care făceamereu senzaţie când îl scoteam în public şi am privitîn una din cele două despărţituri ale sale. Acoloodihnea o bancnotă albastră de 100 de lei. Ultimiimei bani. Mi-am făcut rapid un calcul. Ce aveam eu


20

acasă, până poimâine, când va fi zi de pensie?: osticlă neîncepută de whisky „Ballantine’s”(achiziţionată din vreme, cu vreo două luni în urmă,o găsisem cu preţ temporar redus la „Carrefour”),conserve de fasole cu cârnăciori şi costiţă, ocrăticioară cu varză călită, patru plicuri de supăinstant, câteva mini-amandine cumpărate ieri, osticlă de „Coca Cola”, trei doze de bere fără alcool şidouă franzele. Oho! Eram de-a dreptul bogat!

Am pus hârtia în mâna cerşetorului. Habar n-amce mă apucase. Amărâtul o strânse în pumnul pecare se zărea o julitură urâtă, dar care de fapt era unfel de ulceraţie, abundent purulentă, iar cei doibătrâni care până atunci trăseseră cu coada ochiuluimă priviră ca pe un ciudat. Evident că nu aveamfaţa unuia pe care îl dau banii afară din casă. Iar ei,ai fi zis că se aşteptau să-i cer restul cerşetorului,lăsându-i eventual, cu o maximă mărinimie, cincilei, să zicem. S-au ridicat printr-o mişcare suspectde vioaie, de parcă sub fundul lor s-ar fi destins peneaşteptate câte un arc şi au părăsit banca uitând peea plasa aceea de muzeu din care prazul era pe calesă cadă pe ciment. Nu i-am făcut atenţi şi am dat dincap într-un fel ce putea însemna orice atunci cândcerşetorul mi-a zis: „Să vă dea Dumnezeu dupăsuflet!” Apoi mi-a întors spatele şi a plecat în legealui, în timp ce mie îmi venea să iau plasa bătrânilorşi s-o arunc în primul coş de gunoi.

Ajuns acasă, mi-am făcut o supă instant care nu afiert destul, am mâncat o amandinuţă şi am băut undeget de whisky din unul din cele două pahare ale„casete i” promoţionale . A, ş i mi-am luatmedicamentele „de prânz” (trei pilule). Am răspunsapoi la telefon – doi foşti colegi şi-au adus aminte căera ziua mea dar şi de petrecerile pe care le făceamaltădată, ar fi fost amatori şi azi să bem ceva, darle-am spus că sunt plecat din localitate. O lăsăm pesăptămâna viitoare, le-am mai zis şi am aruncatmobilul pe pat, pregătindu-mă să ies în oraş. Laurma-urmei era ziua mea şi mă puteam „serba” la opizerrie sau la un băruleţ mai dichisit. Am recuperattelefonul din pat şi am ieşit din casă uitând că numai aveam nici un leu după ce dădusem ultimii banicerşetorului.

Am realizat lucrul acesta imediat după ce, intrândîn cafeneaua „Doi lorzi”, am comandat un „J&B”mic, am scos portofelul şi m-am uitat în el; mi-amcerut scuze că nu mai pot „servi” băutura – chiar amdus mobilul (chipurile pus pe „vibraţii”) la urechesimulând că fusesem sunat şi trebuia să plec imediatdin „locaţie” -, şi am ieşit cu coada între picioare. Nuam mers mult şi am ajuns în părculeţul pe care îl

păzeşte un soldat echipat ca în primul războimondial, cu o armă cu baionetă şi două grenade labrâu.

M-am aşezat pe o bancă liberă şi am dus o mânăla buzunarul hainei, pipăindu-l de parcă voiam săscot pachetul de ţigări. Nu mai fumam însă de mult,dar acest gest reflex nu mă părăsise de tot. Reveneadin când în când, ca un martor care continua încă sămă acuze, peste ani, şi să mă facă să calculez câţibani am dat de-a lungul vieţii pe acest viciu stupid,şi care şi acum continua să mă coste, sub forma adouă pastile, una dimineaţa şi alta seara.

Mi-am adus aminte că mai văzusem o astfel destatuie, cred că în M, aproape o copie, atâta doar că,în cazul camaradului situat pe malul CricovuluiDulce, figura acestuia era parcă ceva mai dârză, iarbaioneta era cu siguranţă ruptă de la jumătate. Şiparcă nu avea nici grenadele astea la brâu, dar purtapetrecută peste umăr un fel de geantă rămasăîncremenită într-o poziţie ce sugera fluturarea învânt şi în care cine ştie ce-ar fi putut fi. Chiar, m-amîntrebat privind statuia care, în lumina acelei după-amiezi târzii, începea parcă să se mişte, făcându-măsă mă treacă fiorii: ce ar fi putut avea acel soldat înacea geantă pe vremea când era viu şi lupta fără săştie că peste câteva zeci de ani vor trece mulţi pelângă el cu aceeaşi indiferenţă cu care dai cu piciorulîntr-o piatră fără să-ţi pui problema ce vechime are,cum s-o fi format şi de ce s-a găsit să-ţi stea în cale?

Ce-ar fi, m-am gândit, apoi, dacă aşa, dintr-o datăsau, hai să zic, după cinci minute, ar apărea femeiaaceea şi s-ar aşeza pe bancă, lângă mine? Femeia aceea!Repet: nu o uitasem! Nicidecum! N-aveam cum.Atâta doar că nu o mai căutasem, dacă pot spuneastfel, nu mai privisem la toate femeile pe lângă caretreceam, încercând să descopăr câteva trăsături alesale, mai mult păreri ce-mi rămăsese în memorie.Dar, mi-am zis de multe ori, n-aş fi avut nici o şansăsă o pot recunoaşte, chiar dacă m-aş fi lovit de easau dacă s-ar fi oprit brusc în faţa mea. Şi asta dinsimplul motiv că vremea se încălzise, lumea eraîmbrăcată mai subţire, iar eu nu o mai ţineam mintedecât înveşmântată în hainele acelea de iarnă, şi pecare cu siguranţă le pusese de multă vreme înşifonierul cu lucruri groase, la care va mai umbla,ehe, peste o jumătate de an. Ei… ce utopie, să aparăaşa, pe aleea asta, printre puştanii care se dau curolele, ori să vină pe la spate şi să-mi acopere ochiicu mîinile-i mirosind a acel parfum de caramel arsamestecat cu ambră pe care, nu ştiu de ce eram sigurcă nu şi l-a schimbat. Citisem undeva că o femeieodată ce-şi găseşte parfumul care să o reprezinte,nu-l mai schimbă. Şi pe ea acela o definea cusiguranţă, era al ei.


21

În părculeţ începea să crească forfota. Pe lângămicii patinatori gălăgioşi îşi făceau loc cu greu tinereperechi ţinând la mijloc câte un ţânc ce abia puteasă păşească, mai mult luat pe sus de părinţiiîncântaţi de parcă odraslele lor ţopăiau pe Lună.Bătrâni şovăitori, ca nişte fiinţe nocturne ieşite preadevreme afară, ce-şi târşeau picioarele obosite deboli, abia reuşeau să ţintească vreo bancă liberă pecare să se aşeze şi de pe care cei ce stătuseră pânăatunci se ridicau rapid şi se pierdeau în peisaj. Iatăşi doi elevi de la Liceul militar din B, un băiat şi ofată ce merg cuviincios şi regulamentar unul pelângă celălalt, admiraţi pentru uniformele lor de ceipe care îi evită cu eleganţă, ca să nu-i atingă.Gospodine întârziate ce trec spre case încărcate cusacoşe pline. Tipi dubioşi, cu feţe de terchea-bercheadar etalându-şi prin cămăşile descheiate la treinasturi lănţoaie din aur, nesimţit de groase. Câtevafetişcane cu privirea speriată, amintind de vechilemenajere. Doi inşi de la poliţia comunitară, cu aerede generali.

Nu puteam să înţeleg deloc: erau atâtea locuri înoraş pe unde te-ai mai fi putut plimba, şi totuşiparcă toată lumea se vorbise să vină şi să seîngrămădească aici, ocupând tot spaţiul acestaaproape intim şi împiedicând-o pe femeia aceea să mădescopere şi să se aşeze pe banca mea, pe carestăteam, iată, singur, ca un ciumat.

M-am hotătât să-i mai dau femeii cinci minute, şidacă nu apare, să mă duc acasă. Acasă unde o să...ce? Unde o să-mi mai torn în paharul ăla cu fundgros un deget de whisky, o să pun un cd cu văd eucine, apoi un film pe HBO, dacă o fi vreunul caremerită, dacă nu, aleg un dvd cu Stan şi Bran – n-ammai râs cam de mult. Televiziunile de ştiri le las înseara asta.

Am mai stat încă zece minute peste cele cinci şim-am ridicat de pe bancă. Acum am să o văd, o sămă întâlnesc cu ea, mi-am zis, doar aşa se întâmplămereu, nu-i aşa? Sunt zeci de filme şi cărţi cusubiecte din astea… Când s-au dus toatesperanţele, apare şi ea (sau el) şi lucrurile setermină atât de frumos! Problema era însă că eu nueram personaj nici de film şi nici de roman. Am mers cât se poate de încet, cu toate simţurileîncordate, până când am conştientizat întregulridicol al situaţiei, al acestui ieftin scenariu decomedie romantică. Zău că nu-mi făcea cinste,parcă aveam o altă impresie despre mine! Chiar şisimplul fapt că gândeam aşa, fie şi în glumă, însinea mea, nu mă făcea mai puţin idiot. Un idiotbătrân, căruia mâine-poimâine o să-i curgă băşinilela cur la fiecare pas! Şi care visează cai verzi pepereţi!

Ajuns acasă am găsit în cutia poştală un plicnetimbrat, pus deci direct de „expeditor”, sau unintermediar, „Domnului… (numele meu!)”. Pespatele său nici un nume, nici o adresă. Ce mai –nimic! L-am apropiat de nas, pentru că nu aveamcum să mă înşel: emana un subtil miros de caramelars amestecat cu ambră. Am început să tremur deparcă revenise subit iarna şi am scăpat plicul dinmână. L-am aşezat pe birou, apoi l-am aruncat pecanapea. A aterizat peste cartea ce mă aştepta s-ocontinui, cu semnul pus pe la jumătate. L-am luat şide acolo, şi tot aşa, îi căutam un loc şi nu găseam,cert e că mi-era o teamă cumplită să-l deschid, deşin-aş fi putut spune de ce. Ba aş fi putut, dar asta arfi însemnat să mă duc prea departe cu imaginaţia.Mi-am pus whisky-ul programat în pahar, am lăsatpaharul pe birou, m-am aşezat pe canapea şi amadormit imediat, aşa îmbrăcat cum eram. Nici nuştiu unde a rămas plicul ei.

Am visat-o toată noaptea! Cred că sunt excepţiaabsolută, pentru că în toate cărţile de specialitatescrie că omul visează între câteva secunde şi câtevaminute. Convingerea mea fermă este că am visat-otoată noaptea, secundă de secundă şi minut deminut. Nu mai reţineam însă nimic, absolut nimic!,nici un amănunt, nici o trăsătură a ei, nici o frânturăde discuţie sau acţiune, doar simţeam că o visasemtoată noaptea.

M-am trezit pur şi simplu fericit; o fericire pe caren-aş fi avut cum să o exprim în cuvinte. Aş zice chiarcă, nemaiamintindu-mi nimic, era un fel de fericireîn sine, dincolo de orice explicaţie sau teorie.Probabil că dacă aş spune unui psihiatru saupsiholog chestia asta, amândoi ar zice că nu e nimicîn neregulă, şi că totul este o stare perfect normalăpentru un om sănătos şi echilibrat, cu alte cuvinte,fără griji şi obsesii, cu o viaţă cumpătată şi raţională,bla-bla-bla. Aş fi un fel de „model”: iată ce efectepozitive atrag după sine lipsa frământărilor,apăsărilor şi disconforturilor cotidiene asuprapsihicului! Poate astea s-ar aplica „bunului sălbatic”al lui Rousseau, aşa că, s-o creadă ei! Păi, femeia,prezenţa ei în vis? Ei, şi aici ar găsi o explicaţie tipiiăştia cu bărbuţă şi ochelari rotunzi, ce vor să aducătoţi a Freud: vreo „proiecţie”, inconştientul,satisfacerea în stare onirică a nu ştiu ce dorinţe,refulări a habar n-am ce etc. Ia mai lasă-i încolo! Nicinu ştiu cum de ajunsesem să mă cert în gând cu ei.

Aşadar, nu e greu de înţeles că starea de veghe încare am (re)intrat atunci când soneria telefonului şi-a făcut datoria după cum fusese programată pentrufiecare zi, mi-a produs o mare tristeţe. În primelesecunde avusesem o stare de spirit atât de tonică şi


22

reconfortantă cum nu mai trăisem niciodată pânăatunci, dar iată cum criminalul ăsta de telefonstricase totul – dizolvase, sfâşiase şi aruncase înneant totul!

Am mai rămas câteva minute întins pe canapea,încercând inutil să-mi aduc aminte ceva din vis, şiam ajuns chiar să-mi spun că poate ar fi fost maibine, ar fi fost ideal să fi murit în timpul visuluiacela. Aş fi rămas alături de ea în veşnicie,colindând împreună până la terminarea timpului peoriunde am fi vrut şi făcând orice am fi vrut,neîntrebaţi şi netulburaţi de nimeni. Brrr! O luamrazna. Hai, dă-te jos şi termină cu prostiile!

Un duş rapid, bărbierit, lucruri curate, unsandviş, pastilele de dimineaţă, un ness, tahicardie.Încă o doză de betablocant şi un supliment uşoranihipertensiv. În continuare agitat, am ieşit dincasă, hotărât să nu mai revin până nu o întâlnesc.Poate de aceea nici nu am încuiat casa. M-am uitat,abia acum, la ceas: 10,45. Dormisem mult! Şi iarăşiregretul că am uitat visul.

Uite însă că, încet-încet, încep să mi-l reamintesc,ba mai mult, să-l retrăiesc! Nu pricep deloc cum sepoate întâmpla una ca asta, dar este cu siguranţă ominune, oricum, ceva dincolo de normal…

Aşadar, sunt tot pe banca din părculeţul păzit desoldatul plecat în asalt asupra poziţiilor inamicului.Când mă zăreşte, acesta se îndreaptă de mijloc şi-şiduce mâna la boneta aceea ca o bărcuţă şi mă salutăca pe un superior foarte important. Stă aşa câtevasecunde, apoi îşi reia atacul. Lumea care ai fi zis căînnebuneşte dacă nu se plimbă pe aleile aceleadestul de înguste s-a rărit binişor. Au dispărutoricum puştanii cei gălăgioşi cu rolele lor cu tot.Bătrânii se retrag încet, încet, spre casele lor, ca niştemelci ce reintră în cochilii, cu speranţa a încă uneizile, poliţiştii comunitari sunt precis la „sediu”, iar„cantemiriştii” (cei doi elevi de la Liceul militar) aufăcut deja apelul de seară. Am rămas cam singur şide data asta mă mir eu că nu mai e nimeni, afarăfiind o vreme ca de seară de vară. Se aprinde beculunui felinar, la câţiva paşi.

Şi apoi apare ea. Nu o văd bine, pare să fieîmbrăcată la fel ca astă iarnă, dar aşa ceva nu eposibil. O privesc bine şi-mi dau seama că nu e ea.Femeia care mi s-a părut că-i semăna s-a aşezat pebancă, alături de mine şi a scos dintr-o plasă un mărroşu-roşu din care a muşcat cu aşa poftă că amînceput să salivez. Parcă am şi simţit pe obraz câtevamici picături sărite în urma muşcăturii sale dinmărul zemos. S-a întors apoi spre mine: „Eu sunt…”

O mână puternică mă apucă de umăr şi mă tragecu putere înapoi. „Domnule, dacă vrei să te sinucizi,

ai măcar bunul simţ şi nu o face în faţa noastră!...”Admonestarea este însoţită de un scrâşnet violent şiascuţit de roţi de maşină. Din autoturismul oprit lacâţiva paşi se dă jos un tip nervos care se îndreaptăspre mine decis să mă ia la bătaie. „Băi,nenorocitule, de ce bagi lumea în belea? Nu ai ochisă vezi pe unde mergi? ...’R-ai al dracului deboşorog!...” Mi-ar fi altoit cu siguranţă câteva dacăîntre noi nu s-ar fi interpus tânărul care mă salvasede la accident. „Acum, lăsaţi-l, bine că nu s-aîntâmplat nimic, hai, îmi dă un brânci uşor,protejându-mă încă de mâna şoferului furios,mergeţi în treaba dumneavoastră şi fiţi mai atent…E bătrân, să-i mai înţelegem, hai, bine că nu s-aîntâmplat nimic…!” mai aud în spate.

Mă uit buimac în jur şi nu ştiu ce s-a întâmplat.Vizavi, pe o bancă de lângă soldatul plecat la luptăo femeie ronţăie ceva, nu văd bine ce, deşi nu suntprea departe, pare a fi un măr. Încerc să-mi adungândurile, îmi dau seama că nu prea am ce, nici numai recunosc bine locul în care mă aflu, mulţumesclui Dumnezeu că am scăpat cu viaţă – e clar că mi-atrecut glonţul pe la ureche, şi o iau uşor, aproapeinstinctiv, târşit spre piaţă, privind exclusiv vârfulpantofilor.

În apropierea pieţei încep să mă simt mai bine, fieşi pentru faptul că nimeni nu are de unde şti din cegrozăvie scăpasem. Treaba asta îmi dă un sentimentde linişte. Mă duc la unul din cele patru chioşcuri deziare, aiurea aşezate unul lângă celălalt, înlăturândsau întărind ideea de concurenţă – niciodată nu mi-a fost clar, şi întreb dacă a apărut „Rebus”-ul, revistadin care, începând cu clasele primare, nu cred că ampiedut mai mult de cinci-şase numere (şi asta petimpul armatei). Da, a apărut. Dar eu nu am bani,altfel mi-aş cumpăra şi ziarul acesta, „X”, nu pentrua-l citi, ci pentru cartea care-l însoţeşte, totul la underizoriu preţ de dumping.

Intru în piaţă printre cele două uşi cu senzori ce sedeschid şi se închid în ritmul celor ce intră sau ies, şipaşii mă duc spre sectorul „fructe”. Aici îl regăsescpe şarlatan. Vinde portocale şi struguri cu boaba câtpruna, de prin Turcia sau de mai cine ştie unde. Numă recunoaşte, şi mă priveşte ca pe un virtual client,îndemnându-mă să gust din struguri. N-am chef,dar o face în locul meu o bătrânică vioaie care seproţăpeşte în faţa mea, cam cum procedau pevremuri ţigăncile ce-şi băgau pe sub fuste o pernăca să pară gravide şi deci să li se permită să intreprin faţă la cozile la mai orice. Gestul ei este însăabsolut gratuit, vine probabil dintr-o obişnuinţă pecare nu şi-o mai poate reprima, pentru că în faţaşmecherului cu certificat de producător contrafăcutnu suntem decât noi doi.


23

Femeia ciuguleşte câteva boabe dintr-unciorchine, şi exclamaţiile ei admirative îmi aducaminte de un mai vechi ciripit de vrăbiuţă. Îmiscutur capul de parcă m-aş descotorosi de oamintire amăgitoare şi mă gândesc că bătrânica(suntem cam de-o vârstă) este deja victima sigură aimbecilului care parcă a mai pus câteva kile pe el,iar mâinile îi răsar şi mai de jos de talie. Îi sclipescochii ca două raze de laser la gândul câştigului ce seîntrezăreşte. Îşi aranjează faţa aia amabilă şi cred căe în stare să desfacă şi o portocală ca să-i dea clienteis-o guste.

Ştiu cam ce urmează şi pentru că oricum suntignorat, dau să plec. „Tinere, vrei să mă ajuţi şi să-mi ţii de plasă ca să pun fructele în ea?” Mă uit înjur, dar nu, bătrânica mie mi se adresase. Îi ardea deglume? Mai bine să fie atentă, că imediat o va paşteo mare păcăleală. Precis că lepra asta are pe undevape dedesubtul tarabei nişte portocale stricate şistruguri acri pe care o să-i strecoare în plasa femeiichiar şi într-o secundă de neatenţie a acesteia.

Nu am timp să refuz şi să plec de acolo, pentru cămă şi trezesc ţinând în mâini o plasă ca a bătrânilorde ieri. Sunt cu ochii pe vânzător şi acesta nu poateface nici o mişcare. Aşa-ţi trebuie, jigodie! Douăkilograme de portocale şi două de struguri, totulluat de pe tarabă, şi la gramaj corect! Plata făcută cuo hârtie de valoare mare şi rest dat la mare fix. Şiadică, el – nimic? Nici un câştig?, că doar nu l-o fiapucat cinstea între timp. Ceva nu era în regulă –precis că are deja cântarul măsluit.

Bătrânica îmi ia plasa din mâini şi-mi mulţumeştecu un zâmbet, nu-mi dau seama de ce, uşor trist. Nupot crede, şi totuşi întreaga ei făptură emană un certmiros de caramel ars amestecat cu ambră.Bineînţeles că gândurile mă aruncă în urmă cucâteva luni, în vremea aia de iarnă cruntă. Şi lafemeia aceea care avea acelaşi parfum. Putea fi vorbade vreo coincidenţă, de o aceeaşi alegere şipreferinţă? O iau grăbit înainte, spre ieşirea dinspate a pieţei. După câţiva paşi mă aud strigat:„Domnule, domnule!...” Mă opresc. Bătrânica măajunge din urmă. Nu are nimic în mâini. Unde i-o fiplasa? „Eu… zice ea cu o voce surprinzător detânără, eu… am făcut sacrificiul… Tu, nu!” „Măscuzaţi, nu cumva mă confundaţi? o întreb. Nu ştiudespre ce vorbiţi…” „Dacă ai fi citit scrisoarea, poateai fi ştiut, iar astăzi… astăzi şi întotdeauna…”

Dintr-o dată, piaţa devine un imens carusel.Oameni în toată firea râd şi chiuie ca imbecilii,aşezaţi pe căluţii aceia din carton gros ghipsat, oritolăniţi în mici trăsuri care se rotesc, se rotesc… Seaude bine şi o muzică de bâlci, inconfundabilă, carevine din toate părţile.

O iau la fugă. Trebuie să părăsesc urgent loculacesta până nu o iau razna. E clar că mă paşte o crizăciudată pe care nu am mai trăit-o până acum, şi nicinu mi-o pot explica. Poate chiar o să fie nevoie de ovizită la doctor, dar, deocamdată, îmi repet, trebuiesă ies urgent din piaţa asta ciudată sau ce o fi! M-amtrezit afară, lăsând în urmă un hohot general de râs.

Când, şi pe unde ieşisem? De ce mi se întâmplautoate astea? Înnebunisem, cumva? Aşa, subit?Acestea să fie simptomele? Era vreo legătură decauzalitate între aiurelile bătrânei şi situaţia princare treceam? Cine putea şti? Deci, o luasem razna?Poate că da. Poate că nici nu mai ajung acasă. O săcad pe trotuar, iar mâine o să apară în ziar ştireaasta, că un bătrân a fost găsit fără suflare lângă ungard. Poate şi hăcuit puţin de nişte maidaneziflămânzi. Un picior, o mână, ceva acolo.

Ce gânduri idioate! Fug în continuare, cuprins depanică, privind doar în faţă. Uite ce bine alerg, fărăprobleme. Şi nici nu simt vreun efort. Adrenalina!La vârsta mea? Bine că strada e pustie şi nu are cinemă vedea. Sau poate mă văd o grămadă de indivizicu capetele ascunse după perdele. Puţin îmi pasă.Alerg. Şi nici măcar nu simt rezistenţa aerului. Credcă pot s-o ţin aşa până în judeţul următor.

Ajung, în sfârşit, acasă şi mă duc direct la baie.Îmi bag capul sub duşul rece, lăsându-l să curgăpână simt că am început să mă calmez şi s-a dus şitoată teama aia iraţională. Mi-au îngheţat creierii.Gata, m-am liniştit. Răsuflu uşurat, ce naiba o fi fostcu mine? Nebuna aia cine ştie ce-o fi avut în cap, iareu m-am speriat în halul ăsta. Bine, dar cum să nu tesperii? Iau un prosop şi îmi şterg bine de tot părul,apoi mă aşez în faţa oglinzii ca să mă pieptăn.

Rămân împietrit. Din oglindă mă priveşteimaginea mea de la treizeci de ani. Scrisoarea de ierie aşezată pe policioară, aşteptând să fie citită.

(01.feb.2011 – 09.iul.2012)

,


24

Florin DOCHIA

Elegia 45 – Vizită în Cimitirul de maşini

sau Două camere la primul nivel

1.

Trebuie să ajungi în spatele blocului cu şapte etaje,din oraşul ploieşti, dacă vii departe, dacă vii deaproape sau chiar dacă vii de nicăieri. Desigur,nu are nici un rost să faci acest lucru azi, trebuiasă-l faci acum câtva timp, când acolo te aşteptacineva, când acolo te aştepta Poetul Nino Stratandornic de conversaţie, dornic de iubire asemenului, cu privirea întoarsă spre terenul detenis ori spre neant.

Şi dacă ai ajuns în spatele blocului cu şapte etaje dinoraşul petrolului, strecurându-te printre maşiniparcate ilegal sau abandonate, înseamnă că ştiicodul aparatului de la intrare – da, îl ştiu! 1275!– şi uşa ţi se va deschie în faţă cu un ţiuitenervant. Ia-ţi inima-n dinţi şi urcă muntele caun alpinist care se respectă! Ai cu tineechipamentul adecvat – frânghii de litereîncrustate în piele, lungi divagaţii culese dinpieţele publice, ai chiar şi o colecţie de minciunicu picioarele scurte, îţi sunt pline buzunarele dejumătăţi de adevăr, vei ieşi cumva din prăpastie,vei urca muntele sau vei muri aici, în holul de laintrare, în faţa treptelor care duc la etajul undelocuieşte Poetul Nino Stratan.

Te ridici ca un abur din trupul de carne veche şisânge închegat, te ridici ca un abur şi urcitreaptă cu treaptă, e un drum mai lung decâtcel al zilei către noapte, decât cel al golgotei,decât cel al mătăsii, decât cel al memoriei spreparadisul uitării. Îngrijitoarea va face curat înurma ta, desigur, va obţine ceva bani dinmaterialele reciclabile sau radioactive, dintransfuzii, din mărturisiri făcute ziarelor descandal. Urci treaptă cu treaptă, parterul eînalt, ocupat de o bancă occidentală şi unfast-food deschis non-stop. Urci treaptă cutreaptă, fără odihnă, Poetul locuieşte atât sus,tocmai la etajul întâi, cel mai apropiat deDumnezeu şi de grădina Edenului, acolo îşiplânge el nefericirile trăite sau inventate,acolo iubeşte femeile frumoase şi le nemureşteca pe nişte fluturi de insectar.

2.

Va trebui să baţi, va trebui să baţi la uşă, soneria estricată, oricum nu se aude când clopotelecatedralei Sfinţii Împăraţi prind să îşi strigeosanalele, şi chiar baţi la uşă cu degetul arătător,el este cel plin de idei, plin de siguranţă, plin debubele lumii căpătate în războaie şi în furtuni,plin de speranţă şi de anduranţă, degetularătător care nu se intersectează cu toate celelalteface ce poate de capul lui, bate la uşă şi anunţă:sunt aici, am venit la chemarea ta, am venit săspun adevărul, să mă mărturisesc, să teademenesc, am venit la tine cu distribuitorul depizza, cu cititorul de contor, cu poştaşul careaduce pensia, cu poliţistul care aduce mandatulde percheziţie a minţii, cu preotul carecădelniţează lejer şi îngână rugăciuni către cerulsenin, baţi la uşă şi îţi deschide Mama.

3.

Mama Poetului este frumoasă şi blândă, estenăscătoarea de grădini şi de pajişti, esteînsoţitoarea de îngeri, este paznicul de la poartacetăţii de fum în care pereţii albi apasă peinimă, apasă pe buze, apasă cum degetele pecoaja portocalei ca să provoace şuvoi desiropuri citrice, apasă ca să închidă cu oranjtunelul oranj, ca să amâne deschiderea ploilorde funingine.


25

Bine ai venit, zice Mama, bine ai venit! El teaşteaptă, El se bucură! Ea se strecoară înbucătărie, tu te strecori în stinghereală şipătrunzi în camera Poetului, dezmierzi cuprivirea jilţul Poetului, depui ofranda pealtarul sacrificiilor şi Poetul te sărută pefrunte.

Tu te aşezi, El se aşează, Eul tău rămânesuspendat între fiinţă şi nefiinţă, un saxofon setânguie în depărtare, Poetul citeşte de pe filelemototolite, citeşte un poem despre dramaexploziei unui pneu, despre tristeţearezervorului secat de combustibil, despredragostea parbrizelor care au îmbrăţişatcopaci de pe marginea şoselelor, despremoartea stupidă a iubitei lui serghei esenin şichiar îţi arată într-o vitrină eşarfa violet cucare biata isadora a fost ştrangulată de vitezavântului.

Poetul îşi aprinde o ţigară de la altă ţigară, leagăun cuvânt de alt cuvânt, leagă un gând de altgând, o iubire de altă iubire, o speranţă de altăsperanţă, o frânghie de o ramură a unui stejarsecular, o mireasă de un mesteacăn tânăr, unvis de tâmpla miresei, o mirare de privirea ei.Poetul a îmbrăcat mantaua cuvintelorexplozive, e de ajuns un foc de inimă şi totul seva prăbuşi sau se va înălţa, depinde deunghiul de vedere, depinde în ce tranşee îşidoarme somnul soldatul de plumb.

Ai venit cu întrebări şi ele au adormit înavanposturi, sunt semne că vei adormi laintrarea în peşteră, la intrarea în ziua de

mâine, când uşa se va închide peste scopul şidurata vizitei despre care Poetul nu te întreabănimic, El se bucură de tine ca de o hranăproaspătă, nevinovată, tu te bucuri de El ca deun izvor cu apă proaspătă şi limpede.

4.

Trec zilele, săptămânile trec, luna răsare şi apune,ba chiar şi o eclipsă mică se petrece înuniversul apropiat. Poetul scrie un poemdespre metrou, staţiile se succed una dupăalta, cu peroanele lor pe stânga sau pe dreapta,cinci femei bătrâne fac atac de cord aşezate pescaunele de plastic, şapte fete se aruncă peşine înaintea vagoanelor cenuşii, pentru ele s-au deschis ghişee noi la capătul labirintului,Poetul a pierdut firul şi va fi ucis de minotaur,asta se va întâmpla, dar tu nu vei mai fi aici, aigolit paharul cu băutură oranj, ai sorbitcafeaua tare, ai strivit mucul de ţigară înscrumieră, ai fost îmbrăţişat de gazdă, ai ajunsla uşă, ai privit fantoma cuţitului înfipt înscândura vopsită în verde prea crud, ca oprevestire, ca o pregătire, ca o urare de rămasbun, ai ieşit.

Cineva te strigă: La revedere, oaspete drag!Cineva flutură batista în urma ta, cineva uităsă frâneze la semafor, cineva scrie un ferparpentru ziarul de mâine, cineva comandă ocoroană la florăria din colţ. Cineva îşiaminteşte de vizita pe care ai făcut-o înapartamentul de la etajul întâi al blocului cuşapte etaje din oraşul petrolului. Acela nu eştitu, acela nu e poetul. Acela nu e.

,.


26

Diana VRABIE

Parabola între fabulă, alegorieşi mit

Cunoscută încă din antichitatea orientală, înintervalul şi în aria culturală în care s-a constituit,parabola are o istorie extrem de îndelungată şi desinuoasă. Răspîndită pe larg, începînd din antichitateatimpurie, modalitatea parabolei s-a concretizat printr-o diversitate de creaţii sapienţiale, ajunse pînă în zilelenoastre fie sub forma autonomă de „povestire cu tîlc”ori de culegere de aforisme atribuite înţelepţilor şiprofeţilor timpurilor revolute.

Reflecţia teoretică asupra parabolei are şi ea o istoriedestul de veche şi cel puţin la fel de sinuoasă ca şi amodalităţii în sine. Referinţele gîndirii antice la mitcuprind numeroase aspecte recuperabile pentrudefinirea modernă a conceptului de parabolă, chiar şiatunci cînd nu sînt favorabile acesteia.

Monopolizată de la începuturile creştinismului şipînă aproape de zilele noastre de gîndirea religioasă,preocupată mai mult de conservarea autorităţii sacraleîn faţa expansiuni gîndirii renascentiste, apoi amentalităţilor şi ideologiilor laice şi profane, parabolas-a bucurat, în primul rînd, de exegeza teologală,dogmatică şi doctrinală, suscitînd rar şi limitatconsiderarea ei literară.

Reflecţiile teoretice pertinente asupra parabolei auînceput să apară în mod deosebit după ce s-a constituitun corp suficient de cuprinzător şi de diversificat decreaţii literare de indubitabilă valoare, care se distingprintr-o accentuată reflecţie asupra condiţiei umane,datorată în mare parte structurilor şi trăsăturilorparabolice, prezente în grade diferite, de la coexistenţacu alte modalităţi literare pînă la ilustrări exemplare aleparabolismului.

Cu toate acestea definirea conceptului de parabolăliterară constituie o problemă de reală complexitate.Faptul este explicabil prin tradiţia îndelungată şiextrem de îndepărtată a acestei modalităţi, ale cărei

începuturi coboară în istorie pînă în momentul greucomprehensibil al constituirii limbajului şi sedeplasează într-o arie culturală îndepărtată şi puţincunoscută la noi.

„Istoria acestei modalităţi înregistrează alternanţaunor perioade destul de îndelungate de ignorare acreaţiei de acest tip şi, mai ales, a reflecţiei teoreticeasupra ei, cu momente rare de emergenţă a acesteia şi,de cele mai multe ori, inconsistente, tributare unorabordări unilaterale, preponderent religioase, şi unorneajunsuri epistemologice, doar între anumite limite,inerente”1, observă, pe bună dreptate Al. Zotta.

Parabola (din fr. parabole, lat. parabola „comparaţie”,)este o naraţiune cu scop didactic cu învăţămintedesprinse din întîmplări din viaţa de zi cu zi aoamenilor, dezvăluind un adevăr general, prinanalogie cu o situaţie concretă.

„Povestire încifrînd în planul ei figurat o învăţăturămorală sau religioasă”, parabola apare utilizatăfrecvent „ca mod de iniţiere a vulgului în adevăruriezoterice, atît în religia budistă, cît, şi mai apoi, în ceaebraică şi, mai ales, în cea creştină (învăţăturilecuprinse în Evanghelii îmbracă de cele mai multe oriforma parabolei)”.2

O anumită îndoială în privinţa stabilirii esenţeiparabolei ca pildă biblică a fost exprimată de NorthropFye, în pofida contribuţiilor sale la dezvoltarea criticiiarhetipale şi la interpretarea literară a Bibliei: „pare săfie ceva cu ea, care tulbură instinctul autorilor deantologii – lucru natural, dacă acceptăm utilitatea eide cheie a succesului în viaţă”.3 Reţinerea expertuluiîn analiza discursului biblic vine din funcţia parabolei;or tocmai funcţia este aspectul definitoriu al acesteimodalităţi literare.

Hegel, în Prelegeri de estetică, consideră parabolaun tip de comparaţie care porneşte de la trăsăturileexterioare ale evenimentelor şi ale fenomenelor,asemănîndu-se din acest punct de vedere cu fabula:“cuprinzînd evenimente din cercul vieţii cotidiene,cărora le atribuie o semnificaţie mai generală şisuperioară, parabola urmăreşte să facă inteligibilăaceastă semnificaţie cu ajutorul unor întîmplări care,considerate pentru sine, sînt de toate zilele”.4

Spre deosebire de fabulă, „parabola nu corespundecu situaţia reală în toate amănuntele povestirii, cinumai într-un punct esenţial pentru comparaţie”.5

Astfel, parabola reprezintă o povestire autonomă.Totodată, parabola în mod frecvent este asociată cualegoria. Într-adevăr, cele două forme literare şialegoria sînt greu de disociat. „Ambele sînt structuridiscursive cu semni ficaţie transcendentă şi, adesea, cudeosebire în formele lor narative ample, se confundăsau se suprapun în largă măsură. La rigoare s-ar puteaspune că alegoria „pură” se realizează prinpersonificarea unor abstracţi uni (idei, conceptemorale, facultăţi psihice etc.) pe care le transpune înpersonaje ale unei trame narative relativ transparente


27

în privinţa celor două planuri de înţeles”.6 Aşa s-aprocedat, de exemplu, în evul mediu cînd au fostpersonificate ca personaje ale unor naraţiuni sau piesede teatru virtuţile, viciile, sufletul şi duşmanii lui(diavolul, lumea, trupul), facultăţile sufleteşti (raţiunea,intelectul, memoria, voinţa), războiul, moartea etc.

„Prin emergenţa ei mitică şi polisemia ei simbolică,parabola este compatibilă cu alegoria în măsura în caresemnificaţia alegorică reprezintă o nouă viziune”.7

Alegorizarea a condus chiar la devalorizareaexemplului, la constrîngerea lui spre a ilustra concepteşi idei străine de propria lui natură.

Parabola „pură” ar fi reprezentarea unei situaţiisocio-umane ca analogon al unei alte stări socio-umane,situată eventual la un nivel de semnificaţie mai generalşi mai abstract sau în altă lume istorică. De exemplu,configurarea, printr-un roman sau o piesă de teatru, aunei situaţii istorice din trecut ca analogon al uneisituaţii prezente. Destul de des, însă, parabolele sîntdestinate şi ele să ilustreze sau să combată doctrine,mentalităţi, idei sau complexe de idei abstracteconstituite în îndelungata experienţă istorică umană(de exemplu, Naivul de Voltaire, Rinocerii de Ionescusau Ciuma de Camus).

Relaţia mit-parabolă e premisa „înţelegerii formeiliterare a parabolei văzute ca istorie mitică, încărcatăde înţelepciune, povestire fabuloasă sau apropiată desensurile gener-umane ale existenţei”.8 Ne aflăm înimediata vecinătate a analizei întreprinse de MirceaEliade în Aspecte ale mitului, analiză argumentativăîn devenire istorică a mitului din Istoria credinţelor şiideilor religioase: „mitul povesteşte o istorie sacră; elrelatează un eveniment care a avut loc în timpulprimordial, scrie Mircea Eliade – timpul fabulos alînceputurilor. Altfel zis, mitul povesteşte cum, mulţumităisprăvilor fiinţelor supranaturale, o realitate s-a născut,fie că e vorba de o realitate totală, Cosmosul, saunumai de un fragment”.9 Exemplaritatea mitului,aşadar, se identifică în fond cu exemplaritatea etică aparabolei şi de aici natura povestirii, semnificaţia şitermenii consubstanţiali ai parabolei şi mitului.

Cu originea în mit, parabola a urmat dinamicaspecifică miturilor, reflectînd alternanţa momentelorlor de intrare în manifestare cu cele de trecere înlatenţă. „Resurecţia parabolei coincide cu momentelecritice din existenţa fiinţei şi, mai cu seamă, a societăţilor,cu confruntările de mentalităţi şi comportamenteîntemeiate prin viziuni distincte, deseori contradictorii.Apelul la parabolă se înregistrează cu preponderenţăîn momentele de schimbare a societăţilor, de reaşezarea sistemelor lor de valori”.10

La nivel tematic delimitarea de basm şi de utopieeste evidentă, parabola avînd comună cu basmulfuncţia iniţiatică, iar cu utopia preocuparea expresăpentru dimensiunea socială a existenţei.

La nivel poetic pare potrivită delimitarea de speciiliterare care apelează la elemente emblematice şi

enigmatice ca fabula şi apologul, care fac şi ele uz desimbol şi alegorie, dar într-un mod diferit de utilizarea disponibilităţilor acestora.

La nivel hermeneutic, specifică parabolei aparedepăşirea simplei reflexivităţi, la care orice text literarinvită în măsură graduală, şi insistenţa pe cooperareacititorului ipotetic cu autorul, invitarea acestuia la„lucrul textului”11, la „desăvîrşirea codificării, laefectuarea transferului metaforic pus în evidenţă deproximitatea imaginilor, discursurilor şi textelor”.12

Deşi s-au constituit unele repere teoretice dedescriere şi de definire a parabolei, aceasta continuă săfie considerată încă o specie didactică, cu un deficitartistic inerent, „un exerciţiu care apelează la efectulpersuasiv al exemplului, într-o înţelegere care oplasează marginal în aria literaturii artistice, reducînd-ola finalităţi utilitariste”.13

Recunoscută ca literatură sapienţială, parabola a fostmultă vreme redusă doar la nucleul ei, la condiţia deaforism, de proverb, însoţită eventual de o micăpovestire care să ilustreze, printr-o minimală tramăepică, finalitatea pragmatică a acesteia. Rareori s-aajuns la consideraţii privind semnificaţiile exempluluiîn contexte diferite, verbale şi non verbale,considerîndu-se că exemplul vorbeşte de la sine,impune în suficientă măsură o autoritate acceptatăfără discernămîntul critic necesar.

Dificultăţile în definire provin din accepţiile diferiteacordate conceptelor operaţionale, fapt constatat şi decercetătorii de prestigiu: „oricum ar sta lucrurile,imagine, semn, alegorie, simbol, parabolă, mit, icoană,idol etc. sînt folosite fără distincţie, una în locul alteia,de către majoritatea autorilor”.14 Multe asemeneaaspecte ale exegezei parabolei rămînînd de dezvăluitpentru a elibera hermeneutica parabolei de practiciinadecvate, de blocaje semantice şi simbolice, deconvertiri şi devieri ideologice şi sociologice.

_____________1 Zotta, Al., Parabola literară. O definire a

conceptului, Editura Virtual, [f.a], 2010, p. 6.2 Săndulescu, Alexandru, Dicţionar de termeni literari,

Bucureşti, Editura Academiei, 1976, p. 316.3 Frye, Northrop, Dubla viziune. Limbaj şi

semnificaţie în religie, Bucureşti, Editura FundaţieiCulturale Române, 1993, p. 24.

4 Săndulescu, Alexandru, op.cit., p. 316.5 Dicţionar de termeni literari, coordonator Mircea

Anghelescu, Bucureşti, Editura Garamond, [f.a], p. 174.6 Raţă-Dumitriu, Nicolae, Parabola, în „Limbă şi

literatură”, 2002, vol. III-IV, Bucureşti, p. 40.7 Zotta, Al., op. cit., p. 14.8 Idem, p. 3.9 Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Bucureşti,

Editura Univers, 1984, p. 19.10 Zotta, Al., op. cit., p. 8.11 Ricoeur Paul, De la text la acţiune. Eseuri de

hermeneutică II, Cluj, Editura Echinox, 1999, p. 117.12 Zotta, Al., op. cit., p. 12.13 Idem, p.13.14 Durand, Gilbert, Aventurile imaginii. Imaginaţia

simbolică. Imaginarul, Bucureşti, Editura Nemira, 1999, p. 37.


28

Ion LAZU

Hanna Bota / Ultimul canibal

Am fost la lansarea Ultimului canibal, la CasaTitulescu, era la sfârşitul lui martie curent. Ampostat pe blogul meu o consemnare a evenimentuluişi destule fotografii. Autoarea clujeancă este în plinavânt editorial, a mai publicat şi alte cărţi de curând,poezii, dar şi lucrări din domeniile pe care lecercetează: religie, etnografie, antropologie. Carteaîn discuţie a fost lansată în câteva oraşe, aşa încât s-a creat în jurul ei interesul optim, necesar uneireceptări corecte. Vor urma premii, de ce nu ?,traduceri în limbile de largă circulaţie... O carte nuexistă decât în mersul ei către oameni, iar nu uitatăîn vreun raft...

Dar ce este, până la urmă, această carte, curecomandări atât de incitante pe cât de entuziaste,semnate Irina Petraş şi Cornel Ungureanu, scoasăanul trecut, în condiţii excelente la editura Cartearomânească, parte din puternicul sistem editorialPolirom? Am să spun din capul locului: este unadintre cele mai frumoase cărţi de literatură din câteam citit în ultimii ani. Insist pe cuvântul literatură,şi nu fără motiv: subintitulată Jurnal de antropolog,cartea consemnează experienţa unei descinderi deo lună a tinerei femei-cercetător antropolog întreprimitivii din insulele Noii Hebride, al căror numeprintre băştinaşi este Vanuatu – cu semnificaţiaPământul nostru. Cercetătoarea s-a pregătit pentruaceastă aventură timp de 2-3 ani, aranjase ca să facăparte dintr-o echipă cu încă doi parteneri, care înultima clipă au fost nevoiţi să părăsească insulele –am aflat şi motivul îndepărtării acestor oameni careluni la rând s-au implicat, în regim de voluntariat,făcând atâta bine băştinaşilor – veţi afla şi domniilevoastre de veţi citi cartea; românca noastră, odatăpornită la drum, nu a abandonat, ci a luat pe cont

propriu aventura pentru care cu atâta râvnă sepregătise. După un zbor de 3 zile şi două nopţi,schimbând nu mai puţin de 13 avioane, a aterizat îninsulele Noile Hebride şi, foarte repede, cucamioane, taxiuri şi pe picioare (cărând în spatepovara tuturor celor necesare pentru supravieţuire,dar şi pentru corelaţionare cu aborigenii), a ajuns lalocul dinainte stabilit. Au urmat 30 de zile deconvieţuire cu populaţia locală, în condiţiile pe carele oferă traiul lor obişnuit, dormind într-o colibă ladoi paşi de colibele localnicilor, mâncând ce mâncauei, supunându-se aceloraşi privaţiuni şi condiţiiextreme, în absenţa celei mai elementare igiene,înfruntând cu curajul disperării (şi al devoţiuniipentru ideea sa): foamea cronică, setea, intemperiileetc. – cu scopul bine precizat de a le cunoaşte şiînţelege acestor primitivi modul de viaţă, degândire, abordările în toate împrejurările vieţii.Înarmată cu ustensile de înregistrare, cu aparatefotografice şi de filmare, dar în primul rând cuuneltele dintotdeauna ale scriitorului: plaivazul şicaietul de însemnări. De altfel aceste date genericeale problemei se cunosc, cum spuneam, deja ştim căeste vorba despre o experienţă fără precedentprintre cercetătorii români. Vom admite că este oaventură unică, extrem de dură, mai ales fiind vorbadespre o femeie albă, necunoscătoare a limbii/limbilor vorbite de băştinaşi, aterizată singurăprintre triburi de foşti canibali, neprotejată de vreunînsoţitor, riscând enorm în fiecare moment al zilei.Or, trebuie subliniat că Hanna Bota a intrat cu totcurajul în arenă şi nu a părăsit-o nici un moment,până în ultima clipă a aventurii ce-şi asumase, cânda pus piciorul pe scara avionului de întoarcere înEuropa. Europa fiind chiar cuvântul cu care seîncheie cartea. Europa, ca o salvare? Sau doar ca oschimbare a planului general... Vom reveni asupraacestui aspect.

O strategie foarte iscusită, pusă la punct decercetătoare, a făcut ca impactul cu băştinaşii să fieetapizat, pentru amortizarea marelui şoc: astfel, dinaeroportul Sidney (unde aflase că în acea noapteavusese loc în Vanuatu un cutremur de 7,8 grade pescara Richter, însă neînsoţit de tsunami, deci fărăurmări catastrofale), face un zbor până în Port Vila,capitala arhipelagului. O va întâmpina un anumeTimothy şi două zile va locui în oraşul respectiv, încondiţii cât de cât comparabile cu cele din civilizaţie;nu-i vorbă, cercetătoarea nu se cruţă, se ataşeazăunei descinderi în insula Mosa, unde va lua contactcu băştinaşi „îmblânziţi”, măcar formal creştinaţi.Un nou zbor spre insula Tanna, urmat detraversarea insulei cu o camionetă Toyota, pe undrum forestier, până în cealaltă extremitate, în


29

golful Port Resolution, unde este aşteptată de unghid pentru următoarea săptămână. Este unprofesor şi timp de o săptămână va participa la lecţiisau va preda ea însăşi, va trăi în familia ghidului, seva integra vieţii de trib, va merge să vizitezeobiective, aşezări, grupuri umane, mereupreocupată să afle cheia vieţii acestor insulariprimitivi. Se va exprima foarte nuanţat: „populaţiicare au parcurs cel mai scurt drum în procesulcivilizării lor”, rămaşi „în copilăria omenirii”. (p. 8).Se poate deduce că aceste populaţii au ajuns înarhipelag cu aproape o mie de ani în urmă, probabilproveniţi din triburi negroide australiene-tasmaniene,ele însele foarte mult rămase în urmă faţă decivilizaţia eurasiatică, dar de fapt şi faţă de triburileindienilor din continentele americane, încă neatinsede europeni la acea dată. La rămânerea în urmădatorată acestei filiaţii negroide se va adăuga întimp o marcată încetineală a progresului, practicstagnantă, determinată chiar de izolarea etanşă încare au evoluat aceste triburi în mileniul din urmă.Primele contacte cu navigatori europeni au avut loccu 5 veacuri în urmă, dar o colonizare efectivă nu aavut loc, ci doar contacte sporadice, iar iniţiativelede a exploata în stil colonial, după 1840 resurselevegetale ale arhipelagului, lemnul de santal etc.,practicate la modul jafurilor, nu au adus necesarultransfer de civilizaţie. În paralel s-a încercat de cătremisionari civilizarea-creştinarea-şcolarizareaaborigenilor, o acţiune doar în parte reuşită, încondiţiile în care localnicii au avut pusee deviolenţă, inclusiv de canibalism, în încercareadisperată de a-şi salvgarda rânduielile ancestrale.

Autoarea nu prezintă propriu-zis o istorieetapizată a relaţiilor dintre cele două culturi întrecare se constată un decalaj de milenii, nici nu ar fifost cazul să o facă, în acest cadru, nici nu încearcăa găsi un răspuns neliniştitoarei întrebări: Unde s-astrecurat greşeala în evoluţia civilizaţiei, încât s-aajuns la impasul actual?, în schimb supune atenţieinoastre destule aspecte din care ne putem facesinguri o idee cu privire la impactul drastic alomului alb asupra primitivilor insulari, până decurând practicând canibalismul ritualic. Într-omăsură semnificativă, canibalismul ne esteprezentat ca destul de deosebit faţă de ce se credeîndeobşte despre asta; nu constă deci numai în a-imânca pe cei învinşi în ciocnirile intertribale, nu estenici numai a-i vâna pe inamici pentru a asigurahrana tribului; componenta ritualică esteimportantă, poate chiar decisivă. Erau mâncaţi, înscopuri ritualice, pentru a îmblânzi spiriteletutelare, chiar unii membri ai tribului respectiv,dacă preoţii/vracii şi căpeteniile tribale hotărau

aceasta. Şi fără ca persoana vizată să opună vreorezistenţă, ci supunându-se verdictului. O maredensitate de informaţii şi de aspecte privind nu doarcondiţiile de viaţă, ci şi cele spirituale, culturale şide cutumă ale aborigernilor ne furnizează autoarea,mereu atentă, notând, comentând, străduindu-se sănu scape nimic din această lume în mare măsurăciudată, neînţeleasă, paralelă nouă. Sunt multelucruri ce produc mirare: condiţiile rudimentare detrai zilnic pot fi admise ca atare, nu însă şidezinteresul pentru tot ce-ar însemna progresulconcret, emanciparea, dorinţa de mai bine. Peinsulele Noile Hebride nu există animale sălbatice,nici măcar şerpi, asta înseamnă că pe de-o parteprimejdiile naturale sunt reduse la minim, dartotodată şi posibilitatea de a obţine carne din vânateste nulă. Pentru aborigenii din proximitateaOceanului, există pescuitul abundent, însă –atenţie!- tot ce se pescuieşte într-o zi se împarte întrelocalnici, pentru că trebuie consumat imediat,neexistând posibilităţi de conservare-refrigerare etc.Pentru populaţiile din interiorul insulelor nu sepoate conta decât pe vânarea unei specii de liliecimari, aşa numitele vulpi zburătoare; pescuitul perâuri: creveţi, crabi, ţipari, nimic altceva.

De la sosirea albilor în insulele Melaneziei,aborigenii au găini, gâşte, porci, capre, vite, cu careîşi augmentează cât de cât nevoia de proteine. Esteînsă de mirare, dacă totuşi nu este un aspect foartesemnificativ al structurii lor psihice, că aborigenii aulăsat la voia întâmplării înmulţirea acestor orătăniişi vite. Lipseşte ideea unor turme, unor cârduriadunate în staule, în ţarcuri şi ocoale, în care să seobţină înmulţirea eficientă a vitelor, creşterearandamentului producţiei de carne. Alt aspect detoată mirarea: în timp de 4-5 sute de ani aborigeniinu au înţeles că laptele de capră, de oaie, de vacăpoate fi consumat ca atare, chiar după ce li s-a arătatcă este consumabil – ei nu au înţeles că laptele poatedeveni unul dintre componentele de bază ale


30

alimentaţiei. Altă ciudăţenie, ca să spunem doaratât: între părinţi şi copii nu există o comunicarespecială tocmai în perioada când micuţii ar puteaasimila cu uşurinţă informaţii, cunoştinţe,deprinderi. Totul se rezumă la educaţia primită dela colectivitatea tribală, iar mai exact spus toatăeducaţia se reduce la imitarea celor mari, în toatemomentele vieţii: vorbire, mâncare, coabitare,muncă, jocuri ritualice, raportarea la tabu-uri. Nimicdespre educaţia şi iniţierea sexuală: cei doiprotagonişti, aleşi după criterii exterioare, iarnicidecum după opţiunea personală, sunt lăsaţipeste noapte în noua colibă destinată viitoruluicuplu, iar a doua zi are loc nunta.

Dar poate şi mai „ciudat” este chiar faptul că nuexistă jucării şi jocuri pentru cei aflaţi la vârstacopilăriei. Se poate frustrare mai mare?, ar fi doar oîntrebare retorică. Printre aceşti aborigeni încă nu afost descoperită jucăria, nici rostul ei de a dezvoltainteligenţa noii generaţii. Te întrebi: cine să o fi făcut:Şeful tribului? Preoţii, vracii? Aveau vreun interes?Dar nu e doar asta! Toţi membrii tribului trebuie săse supună, să nu iasă cumva din canoane, să imite şinimic mai mult. Inteligenţa individului a fost astfelstrangulată, îngrădită, golită de germenulcreativităţii. Autoarea îi arată unui copil deosebit deinteligent un joc pe hârtie, ales ca foarte simplu, însăcopilul nu-i prinde „şpilul” nici până la urmă... Şiîncepi să te gândeşti ce cumplite efecte poate aveaînsăşi izolarea. Pare de necrezut că un părinte/niciun părinte dintre toţi, nu a simţit nevoia/plăcereasă-i facă progeniturii sale ceva hazliu, cu care să sejoace apoi singur: un motocel, o păpuşică, o mascăde dovleac, ceva care în sine să simbolizeze altcevadecât este, prin simpla sugestie a asemănării. Şi astfelsă declanşeze umorul, imaginaţia, fabulaţia,alteritatea, jocul cu variantele, spiritul ludic, în faptchiar creativitatea copilului. Îţi e greu să admiţi căinventivitatea omului poate fi ţinută sub obroc. Apoiîţi spui că, în cadrul colectivităţilor mari, deschise, cenu inventează unul va născoci altcineva şi isprava,de ceilalţi însuşită ca atare, se transmite de la unul laaltul, din Spania în Rusia şi din Creta în Scandinavia:o jucărie, un joc, o miză hazlie, o glumă, cimiliturile,proverbele... Să aibă şi aborigenii proverbe? Nu amgăsit nici un răspuns la această provocare. Atâteabeneficii ne vin nouă, din lumea civilizată, va trebuisă conchidem, de la simplul fapt că suntemîmpreună, mulţi şi diferiţi şi slobozi la minte – cumtot aşa ne pot căşuna de la convivi şi rele fărăseamăn... Însă izolarea, mai cu seamă în etapatribală, se dovedeşte a fi mai gravă decât orice altcataclism social, cel puţin din punctul nostru de avedea lucrurile. Pornită în expediţia vanuateză cu un

program antropologic bine articulat, în dorinţa de aafla cât mai multe despre băştinaşi, înainte ca„probele materiale” să dispară, cu invazia civilizaţieioccidentale asupra insularilor, cercetătoarea clujeanăvede, costată, notează, încearcă să explice şi să-şiexplice, de la un pas la altul: cum şi de ce.

Nu este, vezi-bine, şi modul de abordare propriuaborigenilor. Autoarea se va referi insistent latextele celor care au premers-o, subsolul paginiloreste înţesat de trimiteri, referiri, comentarii la tratatede antropologie: Levi-Strauss, Mircea Eliade, ŢvetanTodorov, Luc Benoist, atâţia alţii... Căci Hanna Botanu se repede cu concluziile, cu verdictele, cuafirmaţiile peremptorii, cât de şocante. Mai întâipentru că tactul şi buna cuviinţă, adoptate în modulcum încearcă să se plieze pe viaţa băştinaşilor, înceea ce are ea autentic, necontrafăcut, scos oportunîn faţă pentru turişti, din motive pecuniare,cercetătoarea va încerca să le menţină şi în ceea cepriveşte prezentarea şi interpretarea faptelor brute.Hanna Bota nu se hazardează. Ea simte nevoia săfacă apel la cele ce se cunosc despre primitivii dininsulele învecinate: Samoa, Papua Noua Guinee, darapelează nemijlocit şi la experienţa lui Gauguin, celrefugiat în Tahiti, părăsindu-i pe confraţii artişti-plasticieni în chiar toiul marilor-aprinselor disputedespre viaţa primitivilor, despre o altă scară devalori, căci survenise o acută neîncredere în valorilebătrânei Europe. Scrie autoarea: ...”făcând ocomparaţie, cât de superficială, vezi că Europa ebătrână şi nu mai poate da suflu în goana aceasta,fără să-şi ia tributul de frustrări, angoasă, depresii,însingurare şi câte altele. (p. 228-229); eamărturiseşte fără echivoc: „nu cred în primitivulbun şi pur, cum se vehiculase ani la rând...”, „nucred nici în cel violent şi rămas în afara evoluţiei...”;autoarea îl vede pe primitivul supravieţuitor ca unins „puternic vizavi de vicisitudinile vieţii la limită,hotărât să supravieţuiască prin metodele cunoscuteşi transmise de strămoşi de mii de ani, prea puţindecriptate de un vestic” (p. 229). Ea consideră că„Izolarea are avantajele şi dezavantajele ei”. Că, înce-o priveşte, a făcut tot ce-a putut ca să trăiască „caei”, şi constată: ”M-au acceptat, dar toată lumea ştiacă e provizoriu şi că eu aparţin altei lumi”.Cercetătoarea este sensibilă la atitudinea aborigenilorfaţă de durere, faţă de moarte, deosebită faţă deabordările Occidentului. În mod ciudat, iar de faptfoarte semnificativ, aborigenul nu cunoaştedisperarea ca atare; el este bucuros în suferinţa lui;este bucuros chiar la iminenţa morţii sale. Iatătextul: „Un muribund, întrebat fiind cum areputerea să zâmbească tot timpul, să privească seninspre moarte... răspunde: dacă vine fără să o pot


31

alunga, atunci ce rost are să fiu supărat... nu e maibine să fiu vesel şi să nu-mi amărăsc degeaba inima,să nu-i amărăsc pe cei din jur?” Desigur, o abordatetotal diferită faţă de a occidentalului, nu? Te duci cugândul la principiile fondatoare ale unor credinţevechi, a cultului zen, a budismului, de pildă...

Astfel puse problemele, nu avem neapărat o nouăviziune asupra aborigenilor, dar avem destuleintuiţii valabile şi teme pentru reflecţie deschise.

Poate că încă mai mult decât aventura în sine,astfel pusă în ecuaţie, insolită, temerară, irepetabilăpână la urmă, la lectura Ultimului canibal neimpresionează celălalt tur de forţă al Hannei Bota,căci în realitate este vorba despre două experienţela limită, simultane - mă refer desigur la scriereapropriu-zisă a cărţii. Să nu trecem lesne peste faptulîn sine că atâţia dintre noi parcurgem, cu sau fără afi preveniţi, împrejurări existenţiale extreme, dar negrăbim să încheiem perioada, scrâşnind din dinţi,căutând să ne dezmeticim, să ne relaxăm, desigur săuităm în cascadă toate detaliile întâmplării – ca săputem trece mai departe... Or, Hanna Bota, cu uncuraj ce uimeşte şi impune, şi-a scris Jurnalul defiecare zi. Nu neapărat datându-l, deşi este lesne săstabileşti ce aparţine fiecăreia dintre cele 30 de zile;afli în ce condiţii s-a trezit/ a fost trezită încă de lamijitul zorilor, de nu cumva în toiul nopţii, la altreilea cântat al cocoşilor, inevitabili, cu ritualul lornemilos, ancestral; şi tot aşa afli cum a adormit înseara următoare, oricât de târziu – ori n-a adormitdefel, în frig, în ploaie, în rafalele vântului răbufnindfără păs printre ostreţe, sub plasa de ţânţari, înscâncetele copiilor, în cântecele sălbaticilor, înbocăniturile celor care tescuiau faimoasa kava,băutura zeilor, cea care îi anesteziază pe bărbaţi, înacelaşi timp interzisă femeilor, copiilor – un tabu,unul dintre foarte multele... – iar în realitate un felde drog cuvenit numai bărbaţilor ajunşi lamaturitate. Sunt însemnări buchisite la lanternă saula opaiţ sau la pâlpâirea flăcărilor, a cioatelorfumegânde, noaptea, dar şi în orice alte împrejurări- ca să nu se piardă nimic din observaţiile de pestezi, nimic din discuţiile avute, din tot ce-i trecuse prinfaţa ochilor (o expresie ce revine: „am/a făcut ochiimari”), din ce a auzit, a simţit şi a gândit.

Înţelegând bine că au fost prea multe cele 30 dezile de suprasolicitare pentru o femeie albă singurăprintre aborigeni, ne întrebăm dacă timpul decercetare a fost suficient pentru a ni se vorbi pe largşi la obiect despre viaţa acestor primitivi. Citindcartea, îţi spui că a fost de-ajuns pentru a ţi setransmite esenţialul despre oameni, despre viaţa lor,despre universul căruia se subsumează.

Au rezultat aproape 450 de pagini , asta

însemnând cam 15 pagini scrise în fiecare zi! Cinese poate sumeţi cu un astfel de record? Textul estestructurat în jurul unor teme, a unor titluri generice– şi avem un total de 82 capitole, ceea ce înseamnăcam trei capitole pe zi. Viaţa tribală, avută minutde minut sub priviri de o cercetătoare pasionată, darşi legendele pe care are abilitatea să le afle de la ceicare i le-ar fi putut povesti; ritualurile observate,ceremoniile, protocolul, relaţiile din interiorultribului, structurate în funcţie de autoritatea şefuluide trib, de vraci, de însoţitorii acestora. Cu ostăruinţă ce sfidează lipsa oricăror condiţii, autoarease învredniceşte să consemneze despre relaţionareacu toţi membrii tribului: cu şefii, dar şi cu ghidul, cusoţia acestuia, cu cele două fiice, cu fiul, cu unchii şimătuşile, cu bunicul, cu întregul clan din satul debaştină al soţiei, care duce o viaţă în colectivitateprimitivă, fără legi scrise, ci cu relaţii prestabiliteprin cutumă. Fiecare moment al vieţii: naşterea,gravida fiind într-o colibă izolată de restul clanului,timp de câteva luni de zile; căsătoria rafistolată, înurma căreia femeia devine proprietatea bărbatului;lipsa totală a educaţiei celor mici, copii care nuprimesc în afară de hrana zilnică nici o educaţie,constrânşi să tacă, să stea amuţiţi, să imite pe ceimari. Fără instrucţiuni, fără explicaţii; circumciziapentru băieţi, la o vârstă de 2-5 ani, după îndelungipregătiri, de asemenea în completă izolare de clan,timp de o lună-două; o operaţie în condiţiirudimentare, cu unelte de lemn, distruse apoi, căciconsiderate tabu, asistaţi de tatăl copilului sau de unalt bărbat angajat anume.

Pusă în situaţia să absoarbă/ să recepteze atâteainformaţii, să le noteze prompt şi dorind să nu sepiardă nici un detaliu, în speranţa că va avea ocaziasă revină asupra însemnărilor făcute subimperativul momentului, pentru o mai corectă şitemeinică evaluare a situaţiei, autoarea îşi forjeazădin mers un stil de neobişnuită supleţe expresivă, înaparenţă frust şi consemnând fervoarea trăirii, iar înfapt un stil eficient, funcţional -, o frază suplă,flexibilă, pe cât de amplă/cuprinzătoare, perfectadaptată împrejurărilor, sugerând cumva „scrisulpe picior”, cunoscut cât de cât mai oricărui diarist.Un stil pus de data asta să lucreze pe tot parcursul,nelipsit de sincope, al aventurii vanuatiene. Nuvorbim aici de fragmentele poematice, de descriereaunor momente de contemplaţie, de rezonare cusufletul locului – nici nu ne-am mira de fapt, fiindvorba despre o autoare ce s-a exersat cu aplomb înpoezie. Iată un exemplu: „Minutele serii aceleia mile amintesc într-un fel halucinant: căldura, ploaia,oboseala, diferenţa de fus orar, lumea nouă,mirosurile, apoi piaţa dansând asemenea unor


32

valuri de culoare ce se ridică şi coboară, părea că şimesele şi fructele învăluite în culori tropicale selegănau bătând din palme, asta era realitatea: piaţadansa (...) era un lucru obişnuit ca în piaţă să cântegrupuri, pentru mine era nou, cu toate că maivăzusem grupuri cântând în diferite părţi ale lumii...dar lumea în general ascultă şi-şi vede de treabă, aicinici vorbă: în spatele meselor cu produse de vânzaretoţi cei din piaţă, în picioare, dansau bătând dinpalme şi cântând împreună cu cântăreţii. Era unring de dans printre papaia, cocos, flori exotice,rădăcini de kava, seminţe de tot felul şi alte minunifără nume pentru mine. Piaţa întreagă dansa şi sebucura, vibrând de viaţă, nimeni nu vindea nimic,se zguduia spaţiul sub puterea amplificatoarelor şia vocilor stridente, nazale ale femeilor (...) Râdea şiTimothy, râdea de mine, cred. Aştepta să mă hotărăscsă plecăm, cumpărase nişte roşii, eu nu mă dădeamdusă, pe acoperişul pieţii se auzea cum ploaia seintensifica. Cât de tare trebuie să plouă, părea că apacurge compactă şi caldă... Acasă ne aşteaptă o masăcaldă, nu ţ i -e foame? întreabă el ca să măademenească, cred că îi era şi lui foame.” (p. 19)

Şi încă un exemplu: „... Adormisem. Vacarmul nuîncetase, dar eram foarte obosită, încă nu măadaptasem fusului orar, iar faptul că se întuneca atâtde devreme (aşa era tot timpul anului, fix la şaseapunea soarele, iar la şase şi un sfert nu mai vedeaila o lungime de braţ) şi nu exista curent electric,toate activităţile păreau paralizate pentru mine; nuşi pentru ei: Ei îşi continuau viaţa pe întuneric deparcă nimic nu s-a schimbat: discuţii, gătit,sporovăială, aţâţatul focului, iar poveşti, mâncare,iar vorbit, cam astea erau activităţile lor, fie pelumină, fie pe întuneric.” (p. 35). Sunt fraze careplonjează în miezul act ivi tăţ i lor pe carecercetătoarea le ţine sub observaţie neîntreruptă; dartotodată sunt fraze de acroşat cititorul, numai bunesă-l prindă în vârte j ş i să-l pună la lucru,coparticipativ. Autoarea, care potrivit cutumelor nua avut niciodată acces în namakal - casa taburezervată numai bărbaţilor din trib -, reuşeşteperformanţa de a se plasa, prin scrisul ei, în chiarmiezul lucrurilor, în namakalul aventurii salescripturale. Ce autor nu şi-ar dori acest privilegiu?Câţi au abilitatea să se plaseze în vortexulîntâmplărilor pe care ar dori să le nareze?

Îmi propusesem să scriu despre Ultimul canibal nudoar ca jurnal de antropolog ci şi ca roman înadevăratul înţeles al cuvântului. Spre final, îmi dauseama că era cât pe ce să nu vorbesc tocmai desprelucrul care m-a impresionat cel mai mult. Ai înţelesîn ce constă noaptea înapoierii culturale aprimitivilor, ai apreciat stilul expunerii. Dar în

această noapte expresivă se pregăteşte ceva,freamătă indicibil sub geana zării, abia bănuită:răsăritul de lună ce se va deschide asupra priveliştiicetluită în negură. În cazul nostru, este vorba despreo generoasă simpatie umană cu care cercetătoareaîşi potopeşte subiecţii de studiu; este vorba desprecăldura sufletească cu care în modul cel mai firescromânca noastră se apropie de primitivi. Estelumina sentimentului, care dă viaţă tabloului nouăexpus, spre contemplare. „Secretul” care animăprofuziunea de litere a scriiturii. Lucrurile ne suntdecriptate în cursul unei discuţii iniţiate deMaktuan, ghidul Hannei, în preajma despărţirii.Maktuan îi dă exemplul unei voluntare din Canada,care a avut nevoie să petreacă 6 luni într-un centrude adaptare. Şi continuă: „Tu ai venit direct şitrăieşti aici printre noi de parcă ai fi aicidintotdeauna...” şi aborigenul vrea să afle: „Şi nuam voie să ştiu secretul?, întrebă curios. Ba da, credcă îl ştii deja, e iubirea: vă iubesc pe toţi, iar dacă voiputeţi trăi în condiţiile astea, înseamnă că pot trăi şieu...” Şi străina continuă: „...nu împrejurările au fostţinta atenţiei mele, ci oamenii, ei sunt comoara...”.Iar în finalul discuţiei ghidul îi aduce acest omagiu:„Ai avut mai multă răbdare cu noi decât am euînsumi...” (p. 236-237).

Şi totuşi... şi totuşi, simt nevoia să mă întorc lascriitură. Nu poţi să scrii un jurnal cu aborigeniidacă nu te implici trup şi suflet. Asta s-a înţeles. Dartotul ar fi o construcţie pe nisipuri mişcătoare dacăn-ar exista la autoare „neînduraţii ochi de gheaţă”,cei cu care priveşte/cercetează/iscodeşte, dincolode orice simpatie sau resentiment, lumea sălbaticilorca atare. Hanna Bota a intuit că obiectul interesuluiei trebuie scrutat fără milă, dincolo de orice reţineri,pudori, precauţii. Cu un fel de sălbăticie. Aceastafiind curajul ei cel mare. Da, oricât ar părea destraniu, scriitorul este faţă cu personajele sale unsălbatic, dând iama în viaţa semenilor, în cruciş şi-ncurmeziş, mereu îndârjit, nerenunţând. Dacăscriitorului nu-i reuşeşte această traversare ahăţişului uman, cu creionul în mână drept macetă,totul e zădărnicie: munca, bunăvoinţa, talentul: tot.Mi-am ales cândva ca personaj un om despre caretoţi cunoscuţii spuneau că este un intratabil, un„sălbatic”. Am scris despre el cu deplină implicare– obstinat să aflu: ce se ascunde dincolo de aparenţe,în adâncurile fiinţei cetluite, acolo unde se izvodeştefelul său de a se comporta printre semeni. În modparadoxal, la urmă am ajuns la convingerea că estenu un sălbatic, ci un om pus pe fapte, care nu seiroseşte în politeţuri şi farafastâcuri, cu riscul de anu fi înţeles; şi că adevăratul sălbatic eram eu,autorul.


33

Monica IONESCUSufixul –iadă în limbajulpolitic românesc actual

Sufixul –iadă este un sufix neologic, productiv,cu o provenienţă incertă, probabil franţuzească,sufix care este atestat în creaţii româneşti vechi(cruciadă, balcaniadă, universiadă, daciadă). Arerolul de a denota competiţia desfăşuratăsecvenţial şi epopeic, la nivel de spectacol, cu ecourăsunător, cu o anumită arie geografică deacoperire. Sensul denotativ a fost apoi completatde cel conotativ. Pentru început, a fost folosit îndomeniul sportiv, dar s-a extins cu rapiditate întoate domeniile, cu precădere în cel politic.Sufixul pune accent pe extinderea procesuluirespectiv, ameninţând să devină o plagă asocietăţii. Am analizat 64 derivate în acest sens.Dintre toate derivatele, acestea sunt maiproductive după revoluţie, având în vederenumărul redus al formaţiunilor existente înaintede revoluţie: olimpiadă, daciadă, cruciadă,balcaniadă. Creaţiile politice ale presei româneştipostdecembriste pot fi numite „efemeridelexicale” (happax legomemnon), ( Stoichiţoiu-Ichim, 2005), atunci când temele lor sunt numeproprii politice destul de active la un moment dat,dar care nu au rămas în conştiinţa tuturor, pentrucă nu se mai cunoaşte motivul de la care s-apornit:

Remeşiada - campania lui Decebal TraianRemeş, pe vremea când era ministrul Finanţelor,de a introduce o nouă taxă, care de atunci îi şipoartă numele.

funariadă: în sintagma funariadă locativă -acţiunea întreprinsă de primarul Clujului,Gheorghe Funar, care a pus în practică mai multeidei, inclusiv celebra vopsire a băncilor dinparcuri în culorile drapelului românesc, pentru a-şi arăta naţionalismul faţă de ungurii cu caretrebuie să convieţuiască. Exemplu: funariadă: ”nuseamănă cu vadimizarea presei românesti!”www.ziare.com

moguliadă: „campania de demascare aoamenilor de afaceri foarte bogaţi şi oneroşi careconduc discreţionar mediul politic: „Moguliada -Faza pe Guvern”, Evenimentul zilei, 26.11.2009

vangheliadă: 6.000 de profesori au luat parte la‘’Vangheliadă”!. www.ziare.com. (Aici are sensulde petrecere organizată de Vanghelie).

Se observă o schimbare a sensului iniţial alsufixului, de la competiţie fair-play la campaniesau manifestaţie nu tocmai legală sau nu tocmaiîn regulă. Această schimbare a sensului este de lasuperlativ spre peiorativ, deci o schimbareradicală, cu 180 de grade. Astfel sufixele în -iadăau conotaţii ironice şi peiorative. Cele mai multenici nu apar în dicţionare:

Ciolaniadă: accederea politicului la putere cuorice preţ şi prin orice mijloace. Putem spune căalaltăieri s-a dat startul la Ciolaniadaprimăvară-vară, etapa pe judeţe şi că s-a făcut opolitică de stat din lichelism şi clientelism.(www.saptamanagiurgiuveana.ro).

Telefoniadă: intoxicarea telefonică aelectoratului pentru a vota un anumit candidat,în special al PDSR-ului, deoarece a fost iniţiată decătre aceştia în anii `90, când au preluat puterea:„Nu vi se pare ciudat că, cu toată telefoniada asta,autorităţile nu sunt în stare să facă un flagrant?”(www.antena3.ro).

Procedeul s-a extins şi în ceea ce priveştetermenii preluaţi din politica externă:

Clintoniadă: „termen referitor la campaniapentru susţinerea preşedintelui Americii, BillClinton în scandalul Sexgate”.

Stoichiţoiu-Ichim precizează că prin aceştitermeni se desemnează: „ o campanie politică rău- intenţionată, în contradicţie cu morala”, ce apareîn foarte multe creaţii. (Stoichiţoiu 2001)

Ciolaniadă:„Liberalii se aliniază la startulciolaniadei“. (Ziarul Naţional, 15.12.2009www.newz.ro).

Dosariadă: “O anonimă încearcă să-l arunce îndosariadă pe istoricul Mihnea Berindei”.(www.cotidianul.ro).

Fedeseniadă: ”Deşi sunt reclamant în dosarul“feseniada 1990” (pe situl: Miron Cosma,dosarele Voinea şi Contrarevoluţia FSN.www.piatauniversitatii.com).

Politichiadă: „vivat politichiada de dâmboviţa”(.www.my-press.ro)

Telefoniadă: „Problema intervenţiei Primului-Ministru e, desigur, mai largă decât telefoniadape circuitul Patriciu” (revista-presei.infonews.ro).

Mai nou semnalat este autocariada, apărut încampania electorală din 2009, după demitereaministrului de interne, Dan Nica, care a semnalatpre-fraudarea alegerilor prin organizareaautocarelor de votare: “marea autocariadăelectorală a fost la nivel naţional “. (Radu Tudor,Ştirea zilei, Antena 3, 20.12.2009).


34

La următoarea adresă de e-mail o/ziarul.../misterele—tranzitiei-7-iade-vechi-si-noi- segăsesc prezentate explicit şapte dintre acestederivate şi sunt propuse mult mai multe care vorapărea şi într-un dicţionar:

Baroniadă: „este lupta iniţiată de conducereacentrală a partidelor politice, împotriva baronilorlocali, biruitori, până acum, în lupta cu centrul”(24 Iul 2009). „Baroniada din regnul fauneipolitice este aproape cunoscută şi analizată cuspirit critic de specialişti” (www.polemika.ro)

Borduriadă: este campania de schimbare,adeseori inutilă, a bordurilor în municipiulBucureşti, iniţial, şi apoi în toate oraşele ţării.Exemplu: „30 Mar 2011. Tribunalul confirmă„borduriada lui Videanu“ (http://www.gandul.info,www.infoziare.ro).

Borduriada îi este atribuită lui AdrieanVideanu încă de pe când era primar al capitalei şipentru simplu motiv că este acţionarul principalal unei fabrici de marmură şi borduri.

Căpşuniadă: este chinul românilor pemeleagurile străine, la început iberice, darulterior europene, iniţial la culegere decăpsune, ulterior de alte fructe şi legume şiapoi plecarea altor categorii profesionale,asistenţii si profesorii. Exemplu Asistenţii şiprofesorii mai au puţin şi pleacă în“capşuniada”, că limbi straine ştiu, slavăDomnului! (www.ziaruldeiasi.ro)

Căpşuniada este orice plecare în străinătatepentru rotunjirea veniturilor, ajutarea familiilorşi implicit a economiei naţionale.

Chioşcariadă: este campania Primărieiîmpotriva chioşcurilor amplasate ilegal pedomeniul public. Exemple. „Chioşcariada laDNA” (www.eziare.com. 2 oct 2009, Proiect del i c h i d a t c h i o ş c a r i a d a d e f a m i l i e ”(www.eziare.com).

Cuponiada este istoria alambicată a primirii şidepunerii cupoanelor nominative de privatizaredin sept.- oct. 1995: „Fondul Proprietatea esteultima cuponiadă din Romania. (www.stiriazi.ro30 Oct 2006); „Ultima strigare pentru Cuponiadacăldurii”(www.gandul.info).

Dosariada este manipularea conţinutuluidosarelor întocmite de Securitate sau de alteinstituţii: „PRM Constanţa consideră Dosariada,isteria naţională a Puterii” (Luni, 11 Septembrie2006. www.ziare.com).

G o l a n i a d a : e s t e , g e n e r i c , a c ţ i u n e aprotestatarilor (“golani”, cum îi eticheta Ion

Iliescu) din Piaţa Universităţii: “Preşedintele IonIliescu i-a numit pe protestatari golani(însemnând “huligani”), ceea ce a dat ulteriornumele protestului, potrivit dicţionaruluiWikipedia.

Mineriada: este: 1. Venirea brutală a minerilorîn Bucureşti, pentru a restabili “ordinea” prinviolenţă sau pentru a răsturna un guvern (în anii1990-91); 2. Orice act de distrugere făcut de un“comando” în care nu participă neapărat minerii.

Au mai fost consemnate: avocatiadă,becaliadă, căminiadă, caţavenciadă, ciolaniadă,coneliadă, electoriadă, feseniadă, grătariada,hingheriadă, localiadă, mileniadă, moşteniriadă,parlamentariadă, primariadă, spitaliadă, studenţiadă,sutaniadă, telefoniadă, vadimiadă, văcăresciadă,vangheliadă. (o/ziarul.../misterele—tranzitiei-7- iade-vechi-si-noi- s).

Căminiada: prezent pe blogul Studenţiada,căminiada, ţigănie – nu ţiganiada. (JurnalulNaţional) andreeadragan.wordpress.com

Grătariada: “Vanghelie a primit liber lagrătariadă în parcul Izvor. (Marţi, 2 iunie 200919:21, Ziarul Cotidianul); „Consilierii generali auluat parcul de la ALPAB.” (www.stiriazi.ro).

Hingheriada: “Hingheriada maşinilor se mutăşi noaptea în capitală. (Miercuri, 19 august 200916:47, Ziarul: Ziua www.stiriazi.ro).

Este interesant de observat că termenul iniţialîşi schimbă sensul, lărgindu-l de la căţei la maşini.Dacă iniţial însemna campania de recuperare acăţeilor fără stăpâni de pe străzile marilor oraşe,astăzi a ajuns să aibă semnificaţia de colectare amaşinilor fără proprietari.

Parlamentariadă: nu asistăm la o “revoluţie”,ci la o parlamentariadă. (www.realitatea.net).

Primariadă: „23 Apr. 2009 Tot din Esquirerecomand “dosarul” electoral “Primariada” dinmai 2008” (parampampamm.wordpress.com).

Spitaliadă: „Nicolăescu face pasul înapoi dinspitaliada lui Oprescu. Ministrul Sănătăţii, EugenNicolăescu, a respins ieri primele propuneri alecomisiei” (www.ziare.com).

Studenţiadă: „Festivalul Studenţiada, organizatde Uniunea Naţională a Studenţilor din România(UNSR), va aduce aproximativ 14.000 destudenţi”.(www.ziare.com).

Sutaniadă: „Sutaniada, ediţia a doua. CNSASanunţă deconspirarea unui număr “apreciabil” decolaboratori ai Securităţii recrutaţi din rândulpreoţilor” (www.realitatea.net).


35

BcAf

Vadimiadă: „15 Mar 2009. Ia s-o pun eu de-ovadimiadă cu sonorul şi efecte speciale” (maxime.corinacretu.wordpress.com).

Exemplificări şi datări pentru sensurile şicuvintele noi din acest articol se găsesc în ediţia atreia a DCR (Dicţionarul de Cuvinte Recente),aflat în pregătire la Editura Logos.

Tăriceniadă: „Noxele produse de tăriceniada pebicicletă. Premierul Tăriceanu s-a dus ieri laserviciu cu bicicleta. S-a lăsat filmat în trafic.”(get.ro/ arhiva/).

Creaţiile sunt atât de numeroase, încât apar întoate ziarele sau la toate emisiunile TV. Mareabătălie pentru imagine, la care participă mai toţisupereroii telejurnalelor, are denumiri hazlii în –adă: - becaliadă, băsesciadă, iliesciadă,tariceniadă, vadimiadă, vangheliadă - dupămodelul consacrat al „cruciadelor” sportive(daciadă) sau social-politice: mineriadă,dosariadă etc, în funcţie de invitatul emisiuniisau de politicianul zilei. Expresivitateaderivatelor în -iadă având ca bază cuvintele dinlexicul comun rezultă şi din contrastul dintrecaracterul popular sau familiar al bazei şi naturalivrescă a sufixului, putând trece drept ometaforă oximoronică.

Creaţiile româneşti mai vechi cu sens denotativau servit ca model derivatelor recente în -iadăconotate ironic sau depreciativ, făcându-setrecerea de la denotativ la conotativ. Conotaţiaeste astfel mult mai sugestivă, suculentă chiar,fiind un izvor nesecat de inspiraţie.

BIBLIOGRAFIEAchim, Ionel, Andronache, Asanachescu, N. V.,

Dicţionar politic, Editura Politică, Bucureşti, 1975Bidu-Vrânceanu, Angela, Structura vocabularului

limbii române contemporane, Ed. Ştiinţifică sienciclopedică, Bucureşti, 1986

Bidu-Vrânceanu, Angela, Tradiţie şi inovaţie înlexicul politic. Există terminologie politică? Ed.Universităţii Bucureşti, Bucureşti, 2004

Ficeac, Bogdan, Tehnici de manipulare, Ed. Allbeck, Bucureşti, 2006

Marinescu, Valentina, Mass-media şischimbarea politică în România, Ed.Tritonic,Bucureşti,1998

Mitran, Ion, Politologia în faţa secolului XXI,Ed. Fundaţia România Mare, Bucureşti, 1997

Rad, Ilie, Stil şi limbaj în mass-media dinRomânia, Ed.Polirom, Iaşi, 2007

Radu, Raisa, Cultura politică, Ed. Tempus,Bucureşti, 1994

Rotaru, Mariana,, Tony Blairsi, Discursullaburist, Ed. Lumen, , Bucureşti, 2006

Stoica, Virgil, Procesul şi analiza politicilorpublice, Ed. Fides, Iaşi, 2000

Stoica, Virgil, Metodologia analizei politice, Ed.Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi, 2004

Stoichiţoiu-Ichim, Adriana, Vocabularul limbiiromâne actuale. Dinamică. Creativitate, Ed.Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2000

Stoichiţoiu-Ichim, Adriana, Anglicismele, Ed.Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2001

Tănase, Ionuţ, Comunicare politică şi integrareeuropeană, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2003

Tomescu, Domniţa, Limbajul politic românescactual, Universitatea Petrol şi Gaze, Ploieşti, 2009

Zaf iu Rodica , Limbaj ş i pol i t ică , Ed.Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2007


36

Marius NECULAEAmplasarea statuii Lupa

Capitolina, în faţa Primărieidin Râmnicu Sărat

Râmnicu Sărat este o localitate cu un bogat istoric,cu numeroase monumente istorice şi de arhitectură1,dar cu prea puţine opere de for public care să-iilustreze trecutul (doar trei, ridicate în secolul XX,care s-au menţinut până astăzi2) Astfel, oraşul cupuţin peste 30.000 locuitori3 este atestat documentarla 8 septembrie 1439, într-un privilegiu datbraşovenilor de către domnitorul Vlad Dracul, dardescoperirile arheologice au scos la vedere urme delocuire încă din neoliticul mijlociu (Boian II4).

Noua operă de for public, menită atât săînfrumuseţeze localitatea, cât şi să aducă amintetrecătorului de originile poporului şi ale limbiiromâne, va fi ridicată în faţa Palatului Administrativ(azi Primăria), din strada Nicolae Bălcescu, nr. 1,clădire construită în perioada 1895-1898, monumentistoric, cod LMI 2010: BZ-II-m-A-02453. Aici aufuncţionat, până în zilele noastre, consecutiv,Prefectura Judeţului, Sfatul Raional şi Primăria.

Privind în urmă putem observa că nu este primainiţiativă de acest gen, astfel:

1. În faţa scărilor Palatului Administrativ aexistat, după construcţie, un spaţiu verde, de formăcirculară (foto 1 - vedere anul 1928); 2. În primii aniai deceniului patru al secolului XX, în centrul acestuispaţiu verde (acum de formă triunghiulară, cum sepoate observa din vederi), a fost amplasat bustul

prefectului şi omului politic Alexandru Tătăranu,statuie despre care avem, din păcate, foarte puţinedate, fiind identificate, ca sursă de informaţii, doar

SPAŢII CULTURALE

37

nr. 23 / iulie-august 2012

trei vederi de epocă. Din acestea putem observa căbustul din bronz era pe un soclu destul de înalt(aproximativ trei metri) - foto 2 - vedere din 1933.

În anul 1948, statuia a fost demolată de cătreautorităţi, neştiindu-se ce s-aîntâmplat cu bustul din bronz,păstrându-se doar o mică partedin soclu, aflată azi în curteaMuzeului Municipal (foto 3).

3. În deceniul şase, nouaputere a ridicat, pe acelaşi loc,un monument închinatţăranilor răsculaţi de la 1907(foto 4). După noua împărţireadministrativă din 1968, şi acestmonument a fost demolat,dispărând şi spaţiul verde,placa de marmură fiindmontată direct pe zidulPrimăriei, unde se află şi acum.

Din fotografiile de epocă, darşi din similarităţile cu alte zoneale oraşului, unde s-au făcutsăpături arheologicepreventive, se poate observa că,în deceniile III-IV ale secoluluiXX, arterele din centruloraşului, implicit piaţeta dinfaţa Primăriei, au fost pavate cumacadam, materialul folositfiind un granit de culoarecenuşie.

Iniţiativa Asociaţiei deTineret, Cultură şi EducaţieSperanţa Râmniceană, de a ridicaaici, ca diseminare a unuiproiect finanţat de Comunitatea Europeană, estemai mult decât bine venită, acest lucru fiind sprijinitde autorităţile locale şi de cetăţeni. Statuia va aduceaminte de originea latină a limbii române, lucruconfirmat din timpuri istorice de izvoarele scrise,origine cântată de poeţi şi susţinută din toateputerile de către învăţaţii neamului: Neamul care sefoloseşte de una şi aceeaşi limbă, coruptă neîndoios, darRomană sau Latină... (Gentem, quae una eademquelingua, corrupta nempe Romana, sive Latina...)5.

Ca simbolistică, Lupoaica reprezintă momentuldinaintea întemeierii Romei (753 î. Hr.), cândgemenii Rheei Silvia, Romulus şi Remus, au fostabandonaţi, iar Lupoaica, găsindu-i, îi alăptează cape propriii pui. În izvoarele scrise, statuia antică dinCapitoliu este amintită de autori ca Cicero (106-43î.Hr.)6 şi Titus Livius (59 î. Hr.-17 d. Hr.)7. În privinţaizvoarelor numismatice, prima reprezentare a Lupei

cu gemenii o avem abia pe la 137 î. Hr., pe un denaremis de Sextus Pompeius Fostlus8.

Noua statuie din bronz (foto 5), realizată desculptorul Leontin Păun, va fi dispusă pe un soclu

din ciment, înalt de doi metri,pe exact acelaşi loc unde aufost monumentele anterioare,la 10 metri distanţă de treptelePrimăriei, respectiv 15 metride zid9.

Asemenea iniţiativă vaintroduce Râmnicu Sărat peharta oraşelor cu asemeneamonumente, alături de Roma,Bucureşti, Alba Iulia, Cluj-Napoca, Târgu Mureş,Constanţa, Blaj, Braşov, Galaţi,Timişoara, Turda, Chişinău,Tokyo, Pisa (Italia), Segovia(Spania), Cincinnati (Ohio) şi,nu în cele din urmă, Edineţ(Republica Modova), oraşînfrăţit şi care are multelegături cu Râmnicu Sărat.

______________1 Poziţiile 741-768, 817, 856 din

LMI-2010, pentru judeţul Buzău,dar şi monumente de arhitecturănetrecute în LMI: Casa Lupescu,Casa Iteanu-Niţescu, Casa Chircu,Biserica Cuvioasa Parascheva,sinagoga din str. GheorghiţăLupescu etc.

2 Busturile lui AlexandruVlahuţă, Alecu Bagdad şi cel al luiG. M. Murgoci, la care se adaugăbustul poetului Grigore Vieru,

dezvelit in 2010.3 33118 locuitori, după rezultatele parţiale ale

Recensământului populaţiei şi locuinţelor-2011 .4 Florentin Liviu Cristea, Cercetări arheologice în cadrul

Complexului Brâncovenesc, în Musaios, Vol. IV, partea I,Buzău, 1994, p. 255.

5 Gheorghe Şincai, Elementa lingue în Şcoala Ardeleană,vol. I, Ed. Minerva, Bucureşti, 1983, p.595.

6 Marcus Tullius Cicero, In Catilinam, III, 19:…Romulus, quem inauratum in Capitolio parvum atquelactantem uberibus lupinis inhiantem fuisse meministis.

7 Titus Livius, Ab urbe condita, X, 23: ... simulacrainfantium conditorum urbis sub uberibus lupae posueruntsemitamque saxo quadrato a Capena porta ad Martisstrauerunt.

8 Michael H. Crawford, Roman Republican Coinage,Cambridge University Press, Cambridge , 1974, poziţiacatalog 235.

9 Lat. N 45° 22’ 44.10”, Long. E 27° 2’ 53.23”.

SPAŢII CULTURALE nr. 19 / noiembrie - decembrie 2011

38

Adriana PLUGARUBiblioteca Municipală din

Rm. Sărat

În municipiul Rm. Sărat, pe strada PrincipeleFerdinand, nr. 37, fiinţează biblioteca. Aflată încentrul oraşului, biblioteca, prin însăşi prezenţa ei,dezvăluie privitorului o arhitectură şi o atmosferăde început de secol XX, chiar dacă recenta renovarei-a imprimat o tentă din modernitatea timpului pecare îl respiră.

Problema înfiinţării unei biblioteci publice la Rm.Sărat s-a pus încă din data de 21 octombrie 1911, decătre N. Dicescu, în cadrul unei manifestăriorganizate de Cercul cultural „Junimea”, iar Cerculstudenţesc „Al. Sihleanu” solicită primărieiacordarea unei subvenţii în acest scop. Intervenţiipentru înfiinţarea unei biblioteci publice se mai facîn 1931, refuzul fiind motivat de lipsuri financiare.În 1934, Cercul cultural „Al. Vlahuţă” organizeazăserbări în grădina publică pentru strângere defonduri în vederea înfiinţării unei bibliotecipopulare. În 1935 Al. Orăşeanu propune înfiinţareaunei biblioteci şi a unui muzeu comunal în str.Victoriei nr. 49, făcând apel la intelectualitateaoraşului în vederea constituirii fondului iniţial decarte. Dr Gabriel Dobreanu donează biblioteca sapentru înfiinţarea bibliotecii Casei Culturale. Înacelaşi an, cu prilejul inaugurării Casei Culturale, afost, se pare, inaugurată şi biblioteca. În 1936,biblioteca îşi avea sediul în casele Peneş, din strada

Caracal, nr. 33. În 1940, biblioteca fostei CaseCulturale era în subordinea Serviciului social alCăminului Cultural Orăşenesc C. Brâncoveanu şifuncţiona în regim de bibliotecă publică. În 1941,fondul de carte înregistrat era de 3214 volume, în1947 era de 3.467 volume. Din 1951, prin decret, seînfiinţează bibliotecile publice în întreaga ţară.Apare acum şi cadrul legislativ al funcţionăriiacestora. Biblioteca Raională Rm. Sărat înscrieprimele documente în registrul de evidenţă primară(R.M.F.) în 1951, fondul de carte înregistrat fiind de3.930 volume. În 1960, creşte la 24.725 volume, în1970 – 40.477 volume, în 1980 – 84.608 volume, iarla sfârşitul anului 2011 numărul de volume era de103.569.

Trebuie menţionat faptul că biblioteca afuncţionat la mai multe adrese din oraş, şi anume învechiul sediu al Parchetului de pe Strada Mare, încadrul Casei de Cultură din str. T. Vladimirescu, înclădirea Muzeului Municipal din str. Primăverii şiabia din 1990, când s-a desfiinţat restaurantulcantină „Căsuţa Râmniceană”, spaţiul a fost renovatşi amenajat cu depozite şi astfel BibliotecaMunicipală Rm. Sărat şi-a găsit în sfârşit liniştea înstr. Principele Ferdinand, nr 37. Tot acest periplu nua rămas fără urmări, fondul de carte a avut desuferit, cărţile fiind iremediabil deteriorate.

Vorbind însă de biblioteca zilelor noastre, putemspune că, prin structura colecţiilor sale, instituţianoastră are un caracter enciclopedic, ea se adreseazătuturor membrilor comunităţii, fără discriminare devârstă, rasă, sex, religie, naţionalitate, limbă, situaţiesocială. Numărul de vizite la bibliotecă pe anul 2011


39

a fost de 39.068, dintre care 4.505 efectuate în cadrulserviciului de Calculatoare cu Internet pentrupublic.

Zilnic, biblioteca pune la dispoziţia utilizatorilormateriale de informare din diferite domenii, pentrutoate nivelele de pregătire. Colecţiile biblioteciicuprind:

- publicaţii de filosofie şi istorie;- publicaţii ştiinţifice şi tehnice;- publicaţii legislative şi economice;- publicaţii literare şi artistice;- publicaţii sportive, turistice, de modă şi

gospodărie;- publicaţii cotidiene centrale şi locale;- lucrări de bibliografie râmniceană şi buzoiană;- cărţi de patrimoniu: Biblia de la Blaj (1795),

Liturghier (1798).În anului 2010, biblioteca a primit 20 de

calculatoare prin intermediul a două fundaţii:Digital AID şi Fundaţia Melinda şi Bill Gates. Îndata de 17 iunie 2010, Fundaţia Digital AID,reprezentată de domnişoara Crucioiu Oana, a donatBibliotecii Municipale 10 calculatoare, care au fostconectate la Internet şi sunt folosite de cătreutilizatori şi bibliotecari pentru informare şidocumentare. Două dintre aceste calculatoare suntutilizate în cadrul unui parteneriat de promovare aculturii, dar şi a personalităţilor râmnicene intitulat„Cultura râmniceană şi creatori de culturărâmniceană”, ce a fost iniţiat din luna septembrie aanului 2010, în cooperare cu Casa Municipală deCultură „Florica Cristoforeanu” şi cu cenaclul literar„Al. Sihleanu”. Din 15 decembrie 2010, BibliotecaMunicipală Rm. Sărat a fost cooptată în programulBiblionet, program finanţat de Fundaţia Melinda şiBill Gates, ce are ca obiectiv facilitarea accesuluigratuit la Internet şi instalarea de calculatoare înbibliotecile publice din România. Şi prin intermediulacestui program, instituţia noastră a demarat o seriede parteneriate ce au fost realizate în colaborare cuinstituţii culturale, educaţionale, organizaţiinonguvernamentale etc. Pentru acest program, amavut susţinere atât din partea PrimărieiMunicipiului Rm. Sărat, care a finanţat o parte aproiectului, modernizând localul şi cumpărândmobilierul destinat noului serviciu, cât şi aBibliotecii Judeţene „V. Voiculescu” – Buzău,instituţii care, de altfel, ne-au sprijinit în tot ce amrealizat în ultimii ani.

Din luna septembrie a anului 2011, BibliotecaMunicipală Rm. Sărat are personalitate juridică, iarconducerea este asigurată în momentul actual de undirector şi nu de către un bibliotecar-şef.

Biblioteca Municipală Rm. Sărat funcţionează cu

următoarele servicii (compartimente):I. SERVICIUL DE COMUNICARE A COLECŢIILOR- Secţia împrumut carte pentru adulţi- Secţia împrumut carte pentru copii- Sala de lectură Având în vedere faptul că instituţia noastră

deţine un important fond de documente, activitateade comunicare a colecţiilor ce se desfăşoară zilnic lacele trei secţii ale bibliotecii oferă posibilitateamembrilor comunităţii locale să se poată instrui,informa, petrece timpul liber, forma profesional etc.

Fiecare din secţiile menţionate efectueazăperiodic, sondaje de opinie, cercetări sociologiceetc., pentru îmbunătăţirea activităţii secţiei.

II. SERVICIUL DE CALCULATOARE CUINTERNET PENTRU PUBLIC

Serviciul deţine 10 calculatoare şi funcţionează lacapacitate maximă, oferind persoanelor care pânăacum nu accesau reţeaua Internet, noi variante derăspuns la problemele pe care le întâlnesc în viaţade zi cu zi: un loc de muncă mai bun, comunicarerapidă cu prietenii şi familia prin skype, mess şie-mail, cursuri de formare profesională etc. Acestserviciu se află în cadrul sălii de lectură şi poate fiaccesat gratuit.

III. SERVICIUL DEZVOLTARE, EVIDENŢĂPRELUCRARE

Acest serviciu asigură dezvoltarea fondului decarte prin achiziţii, donaţii, transfer de documente,pe care le înregistrează în registrele de evidenţă alebibliotecii şi apoi le prelucrează în vederearepartizării acestora pe secţii.

De menţionat că, în afara activităţilor decomunicare a colecţiilor şi a celor culturale pe careBiblioteca Municipală Rm. Sărat le realizează înmod obişnuit, instituţia noastră oferă ocaziacomunităţii locale de a cunoaşte serviciile şicolecţiile de care dispune, prin realizarea unorpliante, cărţi de vizită, afişe şi ghiduri deprezentare. A devenit o tradiţie ca biblioteca sădeschidă „porţile” membrilor comunităţii locale,anual, pentru ca aceştia să facă un tur al instituţieişi să cunoască oferta noastră informaţională. De„Zilele Râmnicului”, instituţia noastră este alăturide Primăria Municipiului şi de partenerii culturalidin localitate, organizând expoziţii de carte, caresă pună în valoare atât locurile cu încărcăturăspirituală ale Râmnicului, cât şi personalităţileculturale ale municipiului. Sperăm ca, în curând,instituţia noastră, prin specialiştii de care dispune,prin achiziţionarea unui program de bibliotecă şiprin oportunităţile pe care le oferă noiletehnologii, să poată oferi servicii de calitate pentruutilizatorilor săi.


40

Doina CERNICA

Sub cerul Capelei Sixtine

Deşi vacanţă după vacanţă, în excursii, expediţiişi tabere şcolare, la neamuri şi atât de des în capitalăla surorile mamei, colindând practic ţara de la uncapăt la altul, plecasem mereu de acasă, în toamnalui 1967 gândul despărţirii de Câmpulung, deBucovina natală pentru cinci ani de studenţie laBucureşti, pe lângă bucuria savurată vreme de treiluni, după reuşita admiterii, mi-a pus pe neaşteptateun nod în gât. Şi cum în viaţă, şi când mi-a fost preabine, şi când prea rău, am găsit sprijin mai ales în

cărţi, primul lucru pe care l-am pus în geamantan afost cea mai voluminoasă din cele recent cumpărate,cred că avea peste o mie de pagini, prima ediţie înlimba română a cărţii dedicate de Irving Stone luiMichelangelo. Să-mi ajungă, să contrabalansezedificultatea începutului! Într-adevăr, singură încă înmicuţa încăpere de la etajul V al unuia din căminelede la Grozăveşti, zi şi noapte am citit-o penerăsuflate, aveam 18 ani!, cu un soi de înflăcărareşi cu acea participare care face de neegalat lecturiletinereţii. Mă aflam aproape de cer, într-o camerăproaspăt văruită, ai cărei pereţi îmi induceau otensiune a aşteptării, de a fi zugrăviţi cu visurilemele policrome, o tensiune a cărei forţă şiprospeţime aveam să o mai trăiesc uneori, însă doarca o fulgerare, în faţa colii albe de hârtie.

În ziua aceea, la Roma, când înaintam în sensinvers şirului de oameni format pentru vizitareaMuzeelor Vaticanului, fără să-i atingem capătul -atât de mulţi cât pelerinii într-un alt august pentruFátima, când nu izbuteam să-i depăşim cuautocarul, ei venind pe jos nu numai din Portugalia,dar şi din Spania şi Franţa, sau mai degrabă nu câtpaginile, ci parcă atâţia cât cuvintele poveştii luiMichelangelo spusă de Irving Stone -, mi-am adusaminte de începutul toamnei de demult şi deneliniştea ei, dacă voi avea vreodată şansa să vădCapela Sixtină cu adevărat. Şi iată, după aproapejumătate de secol, răspunsul se afla în faţa mea: la

Muzeele Vaticanului


41

Camerele lui Rafael Scoala din Atena

câţiva paşi şi la câteva mii de oameni.Cu biletul ţinut cu grijă în palmă – înfăţişând un

detaliu din ,,Şcoala din Atena” a lui Rafael, era elînsuşi o preţioasă amintire -, micul nostru grup aezitat doar o clipă. Apoi ne-am dat pe mânaarheologului Valentina Buşilă şi a lui Niadi,alegând, în măsura permisă de fluviul uman,privirea de ansamblu şi mici întârzieri în preajmadoar a câtorva exponate, cu o reverenţă în faţamemoriei papilor Pius IV şi Clement XIV, fondatoriiacestor muzee în secolul al XVIII-lea, acum cunumele reunite pe frontispiciul clădirii primuluidintre ele, Museo Pio Clementino. Păşim aşadar pecoridoare şi prin încăperi pentru care ne-ar trebuicu mult mai mulţi ochi ca să putem să cuprindemsimultan mozaicurile de sub tălpi, decoraţiile,frescele, marmura şi aurul tavanelor şi al pereţilor,străjuiţi de antichităţi egiptene, greceşti, etrusce,romane. Ştiu şi ce înseamnă vertijul Stendhal, cândpoţi să nu mai vezi nimic pentru că ai văzut preamultă splendoare, dar şi cât de bine venită, cât denecesară, sufleteşte, este pregătirea întâlnirii cugeniul, capodopera, nu numai de către lecturi şireproduceri din albume, dar şi de originalul unorvalori ale artei, culturii, istoriei. De aceea, încercând

să-mi păstrez cumpătul şi emoţia proaspătă, vie,aleg, atunci când nu sunt, când nu suntem alese,românce fiind, de chipul neaşteptat, în marmură, alunui dac. Un prizonier, cu o expresie de patosprofund, il Dace Chiaramonti, se poate compara cusculpturile fragmentare descoperite la Forul luiTraian. Nobil nu numai prin veşminte, prin eleganţaţinutei, prin gestul aşezării palmei drepte pesteîncheietura mâinii stângi, dacul din MuzeeleVaticanului rămâne însingurat între cele douăromane, un bust uriaş între siluetele lor în picioare.Din marmură cu vine vineţii, pavonazzetta, el sedistinge între sutele de sculpturi greco-romane alegaleriei. Cel puţin, aşa avem sentimentul. Tot desentimente, de data aceasta ale neuitatului Rodos,ţine şi următoarea întâlnire, cu ,,Laokoon şi fiii luiînlănţuiţi de şerpi”, vestitul grup statuar din secolul Iînainte de Hristos a l sculptor i lor rodieniAgesandros, Polydoros şi Athenadoros. Acologrupul vorbea de o culme a creaţiei plastice ainsularilor şi avea să o facă şi aici, la Roma,numeroşi artişti ai Renaşterii preţuindu-i măiestriaexecuţiei şi luându-l ca model. Însă nu numai atât,găsit în 1506 undeva sub vrejuri de viţă de vie înzona Colosseului şi aşezat de papa Iulius II în


42

Cu ochii la frescele lui Raffaello Sanzio

Grădina Vaticanului, ,,Laokoon” începe însăşiistoria Muzeelor Vaticanului, chiar dacă accesulpublicului larg avea să fie permis doar din vremeapapilor Pius IV şi Clement XIV. Manifestărileorganizate în 2006, la cinci sute de ani de la omagiuladus artei în general şi artei Rodosului în special depapa Iulius II, au celebrat evenimentul, precum şifaptul, subliniat în deschiderea lor de cardinalulEdmund Szoka, preşedintele din acea vreme alGuvernoratului Statului Vatican, că, pe de o parte,pontifii romani au adunat operele trecutului,,,pentru a le feri de uitare şi distrugere,conservându-le pentru generaţiile viitoare”, iar, pede alta, artiştii din toate epocile şi-au exprimat,,propria vocaţie în slujba frumuseţii şi credinţei”.Într-un timp, a mai spus, în care se vorbeşte despremuzeu ca loc de întâlnire, contact şi dialog, dematuritate şi reflecţie asupra religiilor, culturilor,experienţelor şi diverselor concepţii despre lume,Muzeele Vaticanului îndeplinesc acest rol mai multca niciodată şi într-un mod exemplar”.

Caut până găsesc într-un volum al universitaruluisucevean Vasile M. Demciuc portretul lui Iulius II:un chip supt, ascetic, cu ochi febrili. Acest papă

războinic, o prezenţă memorabilă în cartea lui IrvingStone, nu doar l-a aşezat pe Laokoon împreună cuşerpii îndoielilor noastre în Grădina Vaticanului,dar i-a cerut şi lui Rafael celebrele fresce, iarsculptorului de geniu care a fost MichelangeloBuonarroti, ceea ce a devenit capodopera MuzeelorVaticanului şi a artei plastice universale, CapelaSixtină. Sub cerul ei respiră toate comorile de aici,toate t raseele pe care le propun Muzeelevizitatorului culminează cu vederea şi viziunea ei.Oricât de mult aştepta să revadă antichităţilearheologul Valentina Buşilă, oricât de mult doreaNiadi să vizioneze pinacoteca, oricât de dispuseerau să trăiască cele mai frumoase surprize artisticeMira Grecu şi Doina Sin şi oricât de mult visasem la,,Coborârea de pe Cruce” a lui Caravaggio, ştiam căerau doar etape, terase cu privelişti minunate, spreînălţimea ei. Că, mai ales, o aşteptam şi ne aştepta.Era însă o aşteptare neînfrigurată, negrăbită, avea înea ceva din presentimentul unei minuni, careînflorea în noi, din ce în ce mai multe, seminţele uneimari bucurii. De aceea, în linişte, cu pas încet,fermecate, am întârziat îndelung, lăsându-ne chipulaurit de lumina ei, în preajma ,,Schimbării la faţă”,


43

uriaşa lucrare care îi urcase sufletul lui Rafael la cer;de aceea am parcurs când lent, când aşezându-ne casă admirăm mai cuprinzător Sala di Costantino,Stanza di Eliodoro, Stanza della Segnatura, Stanzadell´Incendio di Borgo, adică apartamentele papeiIulius II, cunoscute azi de iubitorii de artă depretutindeni drept Stanze di Raffaello, cu faimoasa,,Şcoala din Atena”, cu filosofii ei din vechime şi cuPlaton şi Aristotel în centru, dar, posibil, şi cuLeonardo da Vinci, împreună cu alţi câţiva artişti aiRenaşterii. În ce ne priveşte, aceasta a fost cea dinurmă belvedere înainte de a ajunge în vârf.

,,Dacă nu ai văzut Capela Sixtină, nu ai cum să-ţi faci o idee despre ceea ce omul este capabil sărealizeze”, spunea Goethe. ,,Farň la piú bella opera chesi sia mai fatto in Italia”, Voi face cea mai frumoasăoperă din câte se vor fi făcut vreodată în Italia, aspus Michelangelo. Dând atât de mult dreptateamândurora, nu poţi decât să schiţezi senzaţia unuio c e a n u m a n z ă g ă z u i t î n t r e ţ ă r m u r i l edreptunghiului de 40,93 m lungime şi 13,41 mlăţime, având, deci, proporţiile pe care tradiţiabiblică i le conferă Templului lui Solomon. Omulţime spre care au confluit toate traseele, cudiferite durate ale Muzeelor Vaticanului, şi în care,indiferent unde s-ar fi aflat când i-am trecut pragul,au ajuns în aceeaşi secundă, simultan, toţi vizitatorii.Nu am fi putut să încăpem altundeva atâţia câţieram sub bolta Capelei Sixtine, dar cerul ei crescuse

pentru toţi, toţi, într-o linişte mai adâncă decât secrede în stare făptura omenească, cu capul dat pespate sorbindu-i nu numai prin ochi, ci şi prinfiecare por al pielii viziunea. La nici jumătate demetru sub cei 20,7 la care se afla tavanul, sub stropiide culoare şfichiuindu-i obrazul, orbindu-l, ţinândcoatele lipite de trup, numai mâna, când dreapta,când stânga, mişcând pensula pe tencuiala umedă,Michelangelo îşi zugrăvea visul, hotărât să înalţeacolo ,,o omenire mişunând, aşa cum Dumnezeuatotputernicul o crease; omenirea înfăţişată înnespusa ei frumuseţe, cu slăbiciunile ei, cu forţele eide neînvins: un adevărat Dumnezeu, în puterea luide a face posibil orice. Trebuia să proiectezevitalitatea ei fremătătoare, plină de acel tâlc, care sărăstoarne universul, astfel încât bolta lui să devinărealitate, iar lumea celor care o vor privi să seprefacă în iluzie”. În tăcerea profundă, cartea celor18 ani ai mei îşi depăna povestea, un susur interior,abia perceptibil, ca tinereţea însăşi. M-am gânditatunci că la 1 noiembrie 2012 se va împlini ojumătate de mileniu de când Iulius o binecuvântasede sărbătoarea Tuturor Sfinţilor. Şi, în clipa aceea,tornada unui simţământ nedesluşit, de deznădejdeşi orgoliu deopotrivă, ne înlănţui pe toţi şi neantrenă spre înălţimea Capelei Sixtine,îndepărtându-ne de ziua de august tot mai repede,pe măsură ce cerul ei se suprapunea, întreţesându-se,cu bolta cerească.

Muzeele Vaticanului


44

Mihaela MALEA STROE

Poem sub ceruri deschise

S-au deschis cerurile peste pământ, peste ape, S-au deschis, azi, iarăşi şi iară, peste Iordan...

Pe-aici, printre zidurile oraşului-cetate, Se aşterne zăpada. Prima zăpadă uşoară, curată, Pe umerii fragezi ai Noului An.

Încărunţesc frumos tâmplele Tâmpei; În aşteptare, Muntele visează cu ochii deschişi, sub ninsoare... Cineva o să vină, pesemne, O să vină, de bună seamă, O să vină, să împartă lumină, măcar pe şoptite, În tainicul întuneric al nopţii de Sânziene Din vara viitoare.

Tu ştii ceva despre asta, iubite?

Sau crezi că ne-au năpădit, ne-au ascuns Atâtea rânduri-rânduri de zăpezi Încât nu te mai aud, încât nu mă mai vezi?

Ci sunt tot pe-aici, torcând pe-ndelete, arnici, Dezmierdând spinări ţepoase de arici, Cam tot pe unde m-ai lăsat Când prietenul nostru, soare-răsare, S-a dus puţin la culcare Şi parcă, puţin, a scăpătat.

În lipsa lui, M-am adăpostit, m-am pitit,

De strajă, într-un cuvânt nerostit, Într-o privire, într-o sămânţă, În ceva Care să fie dar de-ntâmpinare La întoarcerea ta.

Ce-i drept, s-a înnoptat Şi ninge bogat, de nici nu mai ştiu!

Poate că, într-un târziu, Voi fi rămas, sub tâmpla Tâmpei, să te-aştept Ca în ecoul unui cuvânt rătăcit în pustiu, Rătăcit în lume... Să te aştept... În cuta mică, din dreapta, din căptuşeala Buzunarului tău stâng... Acela anume Din dreptul inimii. Acela, anume, de la piept...

E-atâta linişte acum Precum la început de iubire,La început de sfinţire...

E-atâta linişte de se aude cum, Serafimul care a fost azi de serviciu, Curăţă, tăcut, undeva,Praful de nea ce i-a atins penele Celei de-a şasea aripă a sa...

Poemul gerului de care crapă pietrele

S-a făcutpte, iubite, Din sufletul pământului Până la intrarea în cer. Atât de ger, încât crapă Rând pe rând, inimile de piatră, Inima albastră, Inimile de tinichea.

Păsările văzduhului, zgribulite, S-au adunat în zori la fereastră... Le-am dat să ciugulească boabe de grâu, Am cules cu privirea câţiva fulgi de zăpadă, Ca să aibă, înaripatele, ce bea... ...Topite lacrimi de nea.

În inima mea le-am primit, Cuiburi să-şi întocmească, să stea acolo Până când s-o-mprimăvăra Şi le-o veni vremea Să cânte, în slavă să zboare, Mângâiate de soare.


45

Poemul ostrovului alb

Frumos a nins astă-noapte, iubite, Prin luncile trecerii şi ale tăcerii, Peste cercul închis al durerii, Peste anemonele cernite, Peste şapte hotare de singurătate...

Zăpezi, imponderabile precum lumina, Ostrovul alb de lângă izvoare L-au izbăvit, l-au primenit În odăjdii argintii, preacurate.

Lacăte s-au frânt, Porţi s-au deschis, primitoare, Spre lumea-n care sălăşluieşte de-a pururi Precum în cer, aşa şi pre pământ, Întâiul cuvânt, visul din vis.

Poem la ţărm de mare

Iubite, câtă taină-ncape În glasul ghiocului, sub ape! Ce-adâncă taină prins-a chip În paşii noştri pe nisip! Ce-mbrăţişări de lumi pierdute

În plânsul sălciilor mute! Ce adorare şi ce chin Sub geana cerului senin!

Ce ţărm, iubite, interzis, Ne-aruncă să-notăm în vis? Ce nedescătuşate ploi Se răzvrătesc, blajin, în noi? Ce noapte-n valuri, netihnită, Va fi iubire mântuită? Ce ţipăt alb, de pescăruş, Ne e vioară şi arcuş? Sub care umbră de alun Tu spui curat ce însămi spun? În lamura cărei poveşti Eu sunt aşa cum însuţi eşti?

Încinge brâul de lumină Peste veşmântul meu de tină! Fii-mi ultim căpitan de vas Pe arca ce mi-a mai rămas! Fii-mi ultim matelot la provă, În cartea mea – ultima slovă! Dă-mi timp liturgic să iubesc În tine duhul cel ceresc!

Mihaela Malea Stroe şi Valeria Manta Tăicuţu în excursie


46

George L. NIMIGEANU

PE MARGINEA LUMII

Preţ vinovat pe viaţă mi s-a pus ?...Că, în cădere, frunza toamnei prinsmă dă uitării-n fiecare pas,ars de-ndoială şi de gânduri nins...

Stea căzătoare-mi ticăie în pieptşi, „la diverse”, presa dă de ştirecă-n duhul vorbei am căzut ostatic,purtat de o mai veche amăgire...

Greu pătimind de-o patimă străveche,n-am nici o vină !... Cu pământu-n minenu ştiu prin ce străvechi împărăţiiale tăcerii vorba mi se-aţine...

încât... de moarte, pătimesc şi-n vis,printre grădini cu marea la picioare...pe-o margine de cer părelnicind...între durerea vorbei... şi uitare...

Marginea lumii datu-mi-s-a-n pază ?...Ori... Adevăru-n vorba mea lucrează !...

FRATE CU UMBRA

Frate cu umbra - când trudeşti cu sapaîn ţărna unui vis, de-a lungul verii,de n-auzi gândul cum îţi bea sudoarea,cum sevele-n hârjoană cântă-n merii

grădinilor... când merii bat cu floarea-nferestre... să trezească-n suflet dorul...nu vezi nici iarba vălurind în zareaspre care-n gânduri suie visătorul !...

Întors în tine, lasă-i clipei frunzacuvântului... s-o tremure-n tăcere !...Tăcerea e o vale... mai adâncădecât vecia !... Sâmbur şi avere

fiindu-i... şi-ntre noime rădăcină,anume osteneşti... până la floare !...De-aceea sapa-n palme arde... visul,întru adâncul vorbei, trudnic doare...

Că, ostenind întru nesomnul Firii,ţărânile-nţelesurilor poartăîn ele truda celui care sapă...frate... cu umbra... bântuit de soartă...

ÎNCHIPUIND IZVORUL

Când ne jucăm „de-a vorbele”, pe gurăne sângeră grădini de trandafiri...Un rai pribeag de fragede uimirine vindecă de teamă... şi... de ură...

„De-a zâmbetul” când ne jucăm, o vestene-ncearcă, ne pătrunde... se amână...Ziua cu noaptea,-n zâmbet, ne îngânăfântâna care suntem... în Po-ves-te...

„De-a pietrele”... când ne jucăm, se curmălumina-n stele, stelele în gând...Munţii tăcerii lumea zăvorând,zădărnicia ne-o asmut pe urmă...

Dar, amândoi, închipuind Izvorul,întru speranţă cum copilărim,neantului... ocol îi împlinim...Când - taină... când, prin taina lumii - zborul !...

PRE - SCRISELE

Pragu-n care sângeri cumpănă te are,năluceşti - fântână - oazei din pustie...Tâlcuindu-ţi truda, somnul te încearcă...Visul te condamnă... în contumacie...

Sâmbure tăcerii - porţi în tine Rostul !...Buchiseşti din Carte, dar... plăteşti cu viaţa !Cu bătăi de pleoape, arzi – numărând veacuri,către niciodată ostenind cu faţa...

Pipăind tăcerea, setea grea îţi stingenălucirea clipei... doldora de ere...Din ce-i scris în Carte, ce citeşti - cu viaţa -e... un punct... de fugă... Restul ?... e tăcere !...


47

PRAGUL IERNII

Ne-ascundeam în uimire !... Ştiamdin povestea cu mărul – că tuamăgeşti când cu „da”... când cu „nu”,adevărul în care credeam,

atunci, la-nceputuri... în raiul -cu aspră poruncă dat nouă,şi că, vina-mpărţind-o în două,pe din două-mpărţi-vom şi „baiul”...

arzând la capăt de lume...ostenind între mâine şi ieri: două-ntrebări în două tăceri,pâlpâind... într-o noimă anume...

Tu – vale-nflorită-ntre vise -în mine... cu tălpile ude...laşi urme... Şi-n mine se-audedepartele... pe zări indecise...

ostenind... sub lacăte grele...Că eu cine eşti nu prea ştiu...că... mi-e toamnă... spre iarnă... târziu...Şi... mi-e frig... în tăcerile mele...

OF

Ca un pom în care frunzatragănă... a scândură,aşezate-n vers cuminte,vorbele mă-ngândură...

Şi mă văd - din depărtareacare mă cutreieră -clipa... şi singurătateaviaţa cum mi-o treieră...

colbul, pleava, paiele...dându-mi-le vântului...grâul, pe cântare strâmbe,în târgul cuvântului

că mi-l vinde pe nimica...cel din cârca... satului...dându-mi preţ pe truda veriibrumele oftatului...

POVESTEa

Cândva, ne-mpăunam vânzând cai verziîn târgurile Întrebării... undecercai, printre ocheade, să mă pierzi.Numai că eu, ştiind ce gând te-ascunde -

pe ocolişul vorbei tale... fur... -cu un surâs tăindu-ţi calea, seriiîi desenam, în umblet, alt contur...Tăceai !... iar eu, pe marginea tăcerii,

din loc în loc, cu licurici nebuniîţi presăram potecile, anume...Ştiam că minţi !... Cercai să te răzbunică... nu ştii ce... şi cu nu ştii nici cum e...

mere să furi de prin vecini... şi nicisă dai cu împrumut dulceaţa gurii...Şi, ca prinţesa ce-şi pierdu condurii,ardeai... dând foc pădurilor din mine...

Şi-am ars frumos de-a lungul unui veac !Doar că-ntr-un veac zilele sunt puţine...şi s-au şi dus !... Şi-n mersul nostru zacpotecile... sub frunze ruginite,

întăinuite-n paşii noştri stinşi...Departe-i vara ceea !... pustiitegrădinile !... Noi – singuri... şi cuprinşicu depărtările zidite-n van de clipa

în care amândoi ne-am luminat...de viaţă întrebând... sporim... risipa !...Dar... ce mă-ntrebi tu, oare ?...Eu... ce te-am întrebat ?...

CA ŞI CUM

Ca şi cum drumul ar mutafiinţa lumii-n altă lume -cu mersul meu, altcinevacălătoreşte !... Cine-anume ?...

Ca şi cum drumul ar vestică ni s-a dat jertfa iubirii...să desluşim, în noi, adânculcel sacru al Nemărginirii...

Dar... nu ştiu cui, cu pasul meu,drumul speranţei se măsoară...Ştiu doar că lumânarea vieţiiîn mine-ncet, încet, coboară

înţărmurind ochiului zarea...trepte de cer - abia ghicite -când sufletul în vis cutează...în ruga mea a fi suite...

... ca şi cum drumul ar legafiinţa mea de nefiinţă...Doamne, dezleagă-mă de drumuri !...Prag... nevoieşte-mă-n Credinţă !...

Ladislau DARADICIVirgil Diaconu, un cavaler alvrăbiilor şi al florii de cireş

Virgil Diaconu se află printre puţinii poeţicontemporani care au izbutit să închege o mitologiepoetică personală necesară şi relevantă pentruspiritualitatea omului modern, derutat şi captiv înpropria-i condiţie, surprins la răscrucea dintreideologii şi veacuri. Dincolo de dimensiuneafilozofică şi socială a liricii sale, situată între uman şidivin, între firesc şi miraculos, rămâne rostireaempatică şi încărcată de solitudine, purtând dulceapovară a unei inconfundabile tandreţi.

La oricare dintre poeme am face referire –excepţie făcând poate doar cele virulent sociale,dacă avem în vedere volumul SECOL* – desluşim opermanentă ancorare a sufletului omului la cele maisimple şi mai palpabile elemente ale universului dinjur. Astfel, aflat într-o continuă aventură iniţiatică,„eroul” lui Diaconu redescoperă, în provocărilezilnice ale destinului său, oraşul, grădina, pădureaşi, bucurându-se de blagiana „corolă de minuni”întâlnită în cele mai mărunte lucruri, îşi oblojeşterănile sufletului.

Poemele lui Diaconu sunt secvenţe de basmmodern în care cavalerul rătăcitor – în nobleţeaspiritului său – explorează neîncetat acelaşi univers(şi care de fiecare dată devine altul), această povestereală şi fantastică în acelaşi timp nefiind altcevadecât propria noastră existenţă reluată zi de zi, cuporţii inegale de bucurie, de duioşie sau dedisperare.

„Modelul” uman al lui Diaconu este cel al omuluinesofisticat (în pofida culturii sale), aflat într-ocontinuă zbatere în a-şi păstra echilibrul lăuntric(lezat de singurătate, acest „balaur cu şapte capete”,de dezamăgirile lumii reale şi ducând povara acelei„tristeţi iremediabile” pe care o parodiase, în urmăcu un secol, Topârceanu). (Re)descoperindmiracolul şi simplitatea naturii iar şi iar, poetul îşirelevă propriul suflet, într-o încercare aproapeinstinctivă de purificare şi tămăduire.

Universul pe care-l explorează şi căruia îidesluşeşte magia este cel comun, familiar:

„La nici o palmă de mine respiră minunea. Doamne, cum să mă împart?Eu chiar acum va trebui să fac o vizită narciselor, acestor prinţese de cartier, care mi-au dat

întâlnire.” (Occident) Elementele definitorii ale acestui spaţiu sunt

(alături de iarbă, pădure ori munte) florile – iasomia,

sulfina, narcisele, trandafirii, dar şi florile de cireş,de cais ori de măceş, precum şi păsările (dintre carevrăbiile au, din start, un statut privilegiat).

Nu lipsesc, desigur, nici celelalte înaripate, cumar fi bufniţele („aceste prinţese ale întunericului”),coţofenele („aceste gânduri în alb şi negru”), sturzul(al cărui lied este „sufletul lui Iov, după ce şi-apierdut fiii”), mierlele ori gaiţele. Pe lângă pomii săide suflet, cum ar fi cireşii şi caişii, arborii preferaţi ailui Diaconu sunt ulmii şi stejarii, poemele sale fiind„însufleţite” şi de o armată de alte vietăţi caşopârlele şi cârtiţele, o sumedenie de gâzeminuscule ca licuricii, cărăbuşii, greierii, furnicile,albinele ori fluturii.

Însă vrăbiile sunt onmiprezente: în cartier, pringrădinile copilăriei, precum şi în suflet. În poemelelui Diaconu ele îndeplinesc acelaşi rol pe care-l areSancho Panza alături de Don Quijote în lupta cumorile de vânt. Sancho fiind un ţăran, vrăbiile luiDiaconu nu pot reprezenta decât „clasa muncitoare”şi, la fel cum cavalerul tristei figuri îi promisesescutierului său titlul de guvernator peste o insulă,„legiunile de vrăbii” ale lui Diaconu par să fi cuceritdeja urbea, fiindu-i alături „stăpânului” în eroica salupta cu forţele întunericului: „legiunile de vrăbii audărâmat deja cu trâmbiţele lor/ zidurileîntunericului” (Ceasornicul); sau „cu o singurăvrabie mă lepăd de întuneric/ ca de o hainăveche...” (Dimineaţa)

Poetul este un cavaler plecat „în căutarea pietreifilozofale,/ a pietrei menite să arunce în stradătristeţea./ Tristeţea care îşi plimbă prin minesicriele” (Piatra filozofală) şi se autoproclamă un rege„al morilor” (de vânt), stăpân cu totul „peînchipuire”, însă călărind un „cal de cenuşă.” (Regelemorilor). Deseori, peste lupta sa cu întunericul sesuprapune încercarea disperată de a rezista treceriitimpului („Strigătele ceasului dau năvală în mine;/scrâşnetul orelor, ale oaselor celor plecaţi”), salvareavenind, miraculos, tot dinspre vrăbii: „Ceasul dinturn nu mai ţine cont de nimeni şi de nimic/ deparcă şi-ar fi pierdut minţile./ Noroc cu vrăbiile caretrag de pe mine apele somnului./ Noroc cu vrăbiilecare mă aruncă în vâltoarea zilei.” (Ceasornicul dinturn).

Micuţele înaripate îi vor fi mereu alături,dezvelind „în aer cărarea/ pe care insula o ascundeprintre pietre şi ierburi” ori pur şi simplu ajutându-l în supravieţuirea cea de toate zilele. Absenţa lor vaînsemna iminenţa toamnei, dar şi „venirea urâtului”(odată cu plecarea „prea devreme” a unui prieten):„În casa pe care tocmai o ridici/ îţi iese înainte unmormânt neştiut/.../ copacul tocmai este desfrunzitde vrăbiile/ care îşi iau zborul...” (Urâtul)


48


49

Prin vrăbii, poetul încearcă aproape obsesiv sărefacă legătura iniţială dintre lume şi Dumnezeu,dintre oameni şi divinitate (aceasta fiind o altădominantă a liricii sale). Sunt aduse la zi vechile„tratate” cu aceste păsări, „tratate din vremea cândtoate locuiau într-un cuib:/ în mâna Domnului”,poetul bănuind că Dumnezeu este şi cel care„îngroapă vrăbiile în ramuri/ ca să încolţească laprimăvară...”

La un moment dat, aceste păsări vor umple golullăsat de o întreită pierdere: cea a copilăriei –„Copilăria, desigur, mă strigă din cuiburi./ Ea îmipune aripi; ea mă îmbracă în vrăbii de sus şi pânăjos” (Pădurea), cea a mamei - „Sub streaşina glasuluitău/ mă întorc seara în grădină, mamă,/ în grădinasmintită de cireşii înfloriţi şi de vrăbii” (Apariţii),precum şi cea a iubirii - „Singurele femei care maivin pe la mine sunt vrăbiile...” (Perspectivă).

În Insulă, aceeaşi formulă a substituirii – însugerarea singurătăţii acestui modern „cavaler altristei figuri” – este aplicată oamenilor („Singuriioameni care trec pe aici sunt copacii”), într-un altpoem, locul femeilor absente fiind umplut, deaceastă dată, de florile de cireş: „Eu mă împartnoaptea femeilor mele, florilor de cireş./ Lunanebună le joacă pe sâni.”

În cele din urmă, poetul va sfârşi prin a seidentifica tot mai mult cu aceste mărunte făpturi aleDomnului („De la o vreme mă izbesc tot mai des/de geamul prin care se vede pădurea./ Ca o vrabie– de geamul prin care se vede pădurea”), urmând,odată cu dispariţia fizică – în procesul de contopirecu elementele naturii –, continuarea existenţeispirituale inclusiv prin vrăbii.

Această dimensiune este esenţială în poemele luiDiaconu, revenind iar şi iar: „Vezi, distanţa dintremine şi lume e tot mai mică,/ aşa încât, în curând, s-ar putea să mă vezi în cireşe/ şi să mă auzi înclinchetul vrăbiilor...” (Perspectivă) Sau: „LaudatioDomini a început fără mine,/ pentru că eu tocmaiacum m-am găsit/ să înfloresc pe toate ramurilecireşului/ şi să vorbesc pe limba vrăbiilor...”(Laudatio Domini). Sau, în Eşuat pe acest ţărm: „Dacănu înţelegi ceva, mă găseşti printre file,/ în caliculflorii de mac, în ciripitul vrăbiilor.” Sau: „Dacă vrei,mă poţi citi în clinchetul vrăbiilor...” (Sufletul), Sau,în Eu sunt poetul: „Doctrina mea este transmutaţiaelementelor,/ este iubirea: în curând voi fi cânteculmierlei,/ în curând voi fi floarea de cireş”, ca în finalcontopirea să fie generală: „Eu nici nu sunt altcevadecât o învălmăşeală/ de gâze şi păsări, de şopârleşi ierburi...” (Insulă).

Este exact ceea ce-şi dorea haiducul sau baciulmioritic de odinioară (dar şi orice om simplu din

popor), această firească revenire, prin moarte, înelementele universului din jur, această contopire cuiarba, cu arborii, cu păsările atât pentru a-şi regăsiliniştea şi odihna din urmă, cât şi pentru a nuperturba mersul firesc al lumii.

Acestea sunt doar câteva aspecte ale rătăciriloracestui cavaler al vrăbiilor şi al florii de cireş regăsiteîn SECOL, în final poetul mărturisindu-ne, cumodestia şi nobleţea caracteristică sufletului său:„eu am fost dintotdeauna o scriere cu celule şinervi,/ un manuscris în întunericul lumii. / E semncă cineva/ pe aici încă de mult a trecut, fără să batăla uşă...” (Vizita)

Îl consider pe Virgil Diaconu un poet modern,inconfundabil, necesar. Dezgustat de toată„haznaua politică”, de „lepra ideologică” şi „latrinalatină a patrioţilor bicamerali” din juru-i (de„lipitorile politice”, de „lotul naţional de guvizi”, de„cadavrele” sau „scrumbiile electorale” şi aşa maideparte), poetul îşi propune (în Electorală) să-şi facăun partid. Este vorba despre „partidul florii decireş” în care s-a înscris deja toată pădurea „şidepărtarea, stea cu stea./ Şi şoapta de dragoste, caredeja scrie în mine adevărate poeme de dragoste...”

Se pare că însuşi Dumnezeu, „el, care a fostîntotdeauna independent/ şi nu s-a amestecat înniciun partid,/ va fi acum de partea florii de cireş”şi va deveni un veritabil lider spiritual, căutându-şiadepţi...

Şi totul, la sugestia vrăbiilor... Al căror nobilcavaler nu este altul decât Virgil Diaconu, acest„rege al morilor”, poetul care, chiar dacă e uitatuneori de oameni, e preaiubit de Dumnezeu...

SECOL*, Editura VALMAN, Râmnicu Sărat, 2011


50

Vladislav HODASEVICI (1886 – 1939)

S-a născut la Moscova, tatăl său fiind descendent dintr-ofamilie de nobili polonezi. În 1904, se înscrie la Facultatea deDrept a Universităţii din oraşul natal, în anul următortransferându-se la Filologie, însă nu termină studiile. Din aceaperioadă frecventează cercul literar, în care citeau, susţineaucomunicări V. Briusov, A. Belâi, K. Balmont, V. Ivanov.Debutează sub auspiciile simbolismului cu volumul „Juneţe”(1908). Din 1910, se manifestă şi în calitate de critic literar,printre altele salutând, moderat, primele cărţi ale akmeiştilor îndevenire A. Ahmatova şi O. Mandelştam. Din 1922, părăseşteRusia, stabilindu-se la Berlin. Precum mărturiseşte însuşiHodasevici în memorii, detaşându-se împreună cu MarinaŢvetaeva de simbolism, „n-am mai aderat la nimic altceva,rămânând pe veci singuratici, «sălbatici». Clasificatorii literarişi alcătuitorii de antologii nu ştiu unde să ne lipească şi pe noi”.

Printre cărţile sale de referinţă se numără: „Calea bobului”(1920), „Lira grea” (1922), „Noaptea europeană” (1927),„Necropola” (1939).

MAIMUŢA

Era adevărată vipie. Ardeau pădurile. TimpulTrecea anevoie. La vila vecinăCânta cocoşul. Ieşit-am după portiţă.Acolo, rezemat de gard, pe bancăMoţăia un sârb rătăcitor, slăbănog, tuciuriu.O cruce grea de argint atârnaPe pieptul semigol. Picături de sudoareAlunecau pe ea. Mai sus, pe gard,Stătea o maimuţă în fustiţă roşieLacom rumegând frunze de liliac.Trasă îndărăt de un lanţ greu Lesa din piele îi apăsa gâtlejul. Sârbul,Auzindu-mi paşii, se trezi,Ştergându-se de sudoare, rugându-mă să-i dauApă. Dar abia de-şi atinse buzele de ea –Să vadă de-o fi rece, – că şi puse blidulPe bancă, după care maimuţa-ndată,Înmuindu-şi degetele în apă, cu ambele mâiniÎnşfăcă, trase spre ea cel blid. Şi bea,Stând în patru labe, cu coatele

Sprijinită-n lemnul băncii. BărbiaMai că i se atingea de scânduri,Peste creştetu-i pe cale de-a năpârliI se arca spinarea. Astfel e de presupus,Cândva stătuse Darius, căzut în genunchiÎn faţa unei băltoace din drum, în ziua, cândFugea din calea puternicei falange a lui Macedon.

Bând toată apa, maimuţa zvârli cât-colo Blidul de pe bancă, se ridică uşorŞi – au voi putea să uit cândva aceste clipe? –Îmi întinse mâna-i neagră, bătucită,Rece încă de la apă... Eu, la viaţa mea,Strâns-am mâinile frumoaselor femei, poeţilor,Capilor de state – însă niciuna dintre eleNu avea atâta fineţe-n conturarea-iNaturală! Nici oricare altă mânăDe mâna mea nu se atinse atât de fratern!Şi martor îmi e unul Domnul, nimeni altcinevaNu privi în ochii mei atât de înţelept şi-adânc,Cu-adevărat – până-n afundul sufletului meu.Acea sărmană fiară-n inimă înviatu-mi-aDulci prevestiri din anticele vremuriŞi-n astă clipă viaţa în plinu-i mi se arătăŞi mi se părea – corul de aştri şi marine valuri,De vânt şi sfere ca muzica de orgăÎmi potopise sufletul, vuind, ca odinioară,În alte zile, în uitare prăpăstuite.

Şi sârbul plecă, bătând în tamburină.Pe umărul stâng aşezându-i-se,Ritmic se legăna maimuţa,Cum pe elefant vreun maharajah hindus.Un soare uriaş şi zmeuriu,Văduvit de raze,Atârna în fumul opalin. Peste grâne piperniciteVălura căldura vipiei tihnite, ca-n surdină.

În acea zi fu anunţat războiul.(1918-1919)

FANTOME

Vă aud şi vă văd – în vagoane de tramvaiÎn teatre, birouri, pe teraseŞi acasă, la ora când mă las inspiraţiei,Când perdele grele sunt trase.V-aţi amestecat în gloată, mişunaţi sub felinare,Acolo, unde vânzătorul de ziareUrlă despre noile nenorociri ale Rusiei.

(1918)

IARNĂ

Ca penele de struţ pe-un negru catafalcSe clatină fumul din coşuri de fabrică.Din bezne, din crepusculul pre-zorilor, parcă,Spre alt întuneric trec corbi, ţipând, ca-n atac.

Scârţâie convoiul, respirând aburul geros,Şi, cu o scăriţă pliantă în spate, lampagiul –Demon agil – aleargă pe trotuare dement...O, plictis, câine de pripas, urlând la lună, spăimos!Tu – vânt al timpului, ce-mi şuieri în urechi, strident!

(1913)


51

***

Noaptea, în oraşLiniştea se compuneDin lătrat de câine şiDepărtatul scrâşnet al vagoanelor de marfă.E târziu. Pruncuţa mea doarmeCu capul pe faţa de masăLângă samovarul ce s-a răcit.Biata fetiţă. Nu are mamă.E timpul s-o iau în braţeŞi s-o duc în pătuc,Însă nu mă mişc din loc,Nici chiar nu fumez,Să nu tulbur liniştea –Şi încă pentru căEu sunt versuitor,Ceea ce, în esenţă, înseamnăCă nu am nici samovar, nici fiică,Ci doar o mare nedumerireCe se cheamă: „lumea”.Şi lumea îmi fură tot timpul ce mi-i dat.

(1919)

***

Înalt, tânăr, puternic,El stătea în biroul meuÎn care, dimineaţă de dimineaţă,Eu însumi şterg prafulŞi, cu voce mare,Deşi am auz perfect,Îmi vorbea despre noua culturăPe care împreună cu prieteniiO aduce-n locul celei vechi.Mi-a făcut o impresie foarte bună,Mai ales că ceru să-i împrumutVolumul patru de Goethe,Pentru a afla ce e totuşi cu „Faust”...În timpul discuţiei noastre,Mă înţepai cu vârful cuţitaşului de creioaneŞi, petrecându-mi musafirul, în pragul uşiiSorbii picătura de sânge albastruCe-mi apăru pe deget.

(1919)

***

Ţin minte o-năbuşitoare seară de vară în copilărie.Un vânt în dungă şi cald clătinaGhirlandele vegetaţiei veştejite. Flăcăruia opaiţului,Jet fierbinte, rânced miros de slăninăSe înălţau în limbi vălurate. Umbrele drapelelor,Gigantice, se agitau pe pereţi.În adâncul curţii asfaltateGhiorăia o armonică. BăieţaşiiSe jucau de-a încoronarea. La poartăAksinia, bătrână veşnic beată,Se certa cu bucătăresele. Petika-lăcătuşulO aţâţa, şi în sfârşit dânsaSări ca arsă, îşi aruncă fusta pe şale,Arătându-le tuturor fundul gol.Iar între timp undeva departe

Dintr-o dată izbucni-rotocol,Apoi se potoli prelung: Ura! ura! ura! Va! va-va-va!

Acolo, pe Tverskoi, trecură-n goană ţarul şi ţarina,Purtaţi de doi cai negri precum corbul.

(1919)

***

Nimic nu e mai minunat şi eliberator,Decât pe totdeauna să te desparţi de iubităŞi să ieşi din gară de unul singur. AtunciPe nou ţi se înfăţişează palatele veneţiene.Îngăduie puţin pe trepte, apoiUrcă-n gondolă. PlutindPână la Riolito, respiră volnicMiros de peşte, ulei râncedŞi legume cam neproaspeteŞi fără regrete aminteşte-ţi că trenulDeja o fi trecut de Mestre.Pe urmă intră-n prăvălioara banco lotto*,Mizează pe şapte, paisprezece, patruzeci,Fă-ţi promenada pe Merceri, prânzeşteCu o sticlă de „Valipolicella”. La nouă,Schimbă-ţi haina şi arată-te în PiazzaŞi în finalul încântătoarei uverturiLa „Tangheizer”** gândeşte-te: „Acuma, eaTrecu şi de Pontebba. Ce libertate!”

Pe inimă – şi proaspăt e, şi amar.________ *Oficiu de loterie.**Operă de R. Wagner.

***

Merg, adânc inspirând A mlaştinilor lui Petru* evaporaţieŞi de la foame – uşor mi-i pe sufletŞi vesel mi-i de la inspiraţie.

[Merg, cu-alura unui vântişorPrin grădina desfrunzită.]Ce minunat e – să te îneci cântând.

(1921)_______ *Ţarul Petru I decise ca Petersburgul să fie întemeiat pemlaştinile, asanate, ale Nevei.

***

Era întunericul de peste amurg,Sub streaşină trosni sec un geam în burg.După perdea, scurt, lumina s-a aprins.Iute, umbra de perete s-a desprins.

Ferice de insul ce-n cap o să cadă:Pe-o clipă, dar altfel lumea i se-arată.

(1925)

Traducere şi prezentare de Leo BUTNARU


52

Delmira AGUSTINI

Iubirea este-atotstăpânitoare

dedicaţie târzie poetesei de chip ales,Delmira Agustini

Iubirea-ţi e atotstăpânitoaredormind pe sânge, patimi şi eresuri misterizând la marile-nţelesuride chip interior dăltuitoare.

Ea mişcă munţii, luminează-n soaredesţelenind universale şesurichemându-te la cosmice culesuripe-ntinderi nesfârşit unduitoare.

Iubirea-i axul cerurilor toatejur împrejuru-i lumi cu lumi s-adunăîn mari nuntiri cu muzici peste poate

Idei dansează hăurile tunăstele-n ghirlande leagănă-se roatesub zodiile care le-ncunună!...

Radu Cârneci

Inefabilul

Mă sting ciudat, cu-ncetul... Nu traiul mă goleşteNu Moartea mă ucide şi nici Iubirea mea;Tăcutul gând e rana strângându-mă ca-n cleşte...Voi n-aţi simţit durerea bizară ce mă vrea

Ca dorul care-n Viaţă o rădăcină-şi creşteDevoră în adâncuri dar floarea nu ţi-o vrea!?Şi aţi avut, vecină, o stea dormind cereşteVă-nvăluind în somnu-i, ne-strălucind prin ea?

Martiriu-mi tragic este!... Să porţi ascunzătoare,Sămânţa, ca un dinte, şi lung sfâşietoareÎnfiptă-n mine stearpă, plâns fără de hotar!...

Miracol, în durere, poveste fără harNu pot a-i smulge floarea! Ah, mai sublim n-ar fiNici capul Domnului la piept să-l ţii...

Intrusul

Iubitul meu, când noaptea cânta în suspineÎn încuietoarea-mi cheia-ţi de aur intraŞi-n uşa deschisă, fără lumine,Statura-ţi, ca o pată rece era.

Privirile-ţi mă căutau diamantineIar gura-ţi fierbinte cupa dulce-mi seca,Miresme peste perna-mi pletele-ţi fine,Îndrăzneala ta m-a vrăjit, nebunia-ţi mă fermeca...

Ah, da, astăzi râd şi cânt cu tine-mpreună,La picioarele tale, ca un câine rămânŞi-n umbra mea parfume noi se-adună

Şi mă-nfior când mâna-ţi mi-atinge-ncuietoareaŞi binecuvânt noaptea ce-o luminezi, stăpân – O, timpuria-ţi gură! mi-a re-nflorit cărarea!...

Gura ta

Divină, o lucrare zideam pe-nalta stâncăOrgoliu! Când deodată, sosind din altă viaţăO fragedă petală în plină dimineaţăM-a sărutat noptatic. Dar, ca nebunii, încăDivina mea zidire o înălţam pe stâncă.

Sfânt clopot glasu-ţi care topeşte împreunăVibraţia de sânge – celestiala strunăLaţ auriu, cinstire pe rana gurii tale;Cuib minunat, beţie, din două mari petaleCea roză glorioasă adânc ce ne adună.

Lucrare în durere, lascivă libertateCe spiritu-mi urzeşte în pânza unui visRămâi în superbia nălţimii peste toate,

Eu, nesfârşit, alunec în sângerând abis!...

Amor

Eu l-am visat năvalnic, impetuos, ardent;Vorbea-n nedesluşire şi-n glasu-i un torent,O mare revărsată în umeda-i demenţă,Eternă viitură, nebună existenţă.

Şi trist apoi în visu-mi, imens ca un amurgCe-şi pleacă-n faţa nopţii enormul cap de foc;A râs atunci: pe gura-i o dulce rugă-n jocCristalele sonore fântânii când se scurg.

Visez că azi vibrează suav surâzătorŞi negurile-mbracă, şi curcubee-zborŞi veşted ca un idol, ce Domnul îl apasă;

Asupra vieţii nalţă întregul său sărutFierbinte parfumându-i piciorul drag durutDe foc, o floare, aspră, căzând ca frunza arsă...


53

Lebăda

Irisul albastruEste oglinda sensibilăA unui lac pur, foarte clar.Atât de senin încât uneori credCă pe faţa sa cristalinăGândul meu se imprimă.

Podoaba aerului, floarea apei,Sufletul lacului, bărbatul-lebădăCu două pupile omeneşti,Curtenitor şi grav precum un prinţ;Aripi de crin, vâsle de roză...Cioc de foc, gâtul tristŞi mândru, şi albŞi suav ca doamna lebădă...

Pasărea nevinovată şi gravăAre un farmec malefic:Garoafa travestită în crin,Devine flacără şi miracol!...Ca două braţe calde;Aripile-ţi albe mă tulbură

Nici o gură n-a arsDoar ciocul său în mâinile mele;Nici o frunte n-a căzutAtât de galeş în poala mea;De nici o carne atât de vieN-am suferit şi nu m-am bucurat:Şerpuiesc în venele mele băuturiFermecate de două ori omeneşti!

În rubinul desfrâuluiEste încoronat capul său;Şi după sine trage dorinţaÎn coada anteriului trandafiriu...

Cu mâinile mele îi dau apă,Iar el pare că bea foc;Şi eu par că îi oferCupa întreagă a trupului meu...

Trăieşte atât de intens în visele mele,Şi atât de mult se-afundă în carnea mea,Încât adesea mă întreb dacă pasăreaCu două aripi iuţi,Cu ochii săi ciudat de omeneştiŞi ciocul roşu arzător, esteUn simplu bărbat-pasăre pe lacul meu,Sau chiar iubitul din viaţa mea...

La marginea lacului limpede

În linişte îi pun întrebări,Iar liniştea este o rozăPe pliscul său de foc...Prin carnea sa îmi vorbeşteŞi eu prin carnea mea îl înţeleg.Uneori sunt toată numai suflet, Iar alteori toată numai trup!Îşi pune ciocu-n poala meaŞi stă aşa ca dus...Iar pe faţa cristalină a apei,În oglinda sensibilăA lacului care uneoriReflectă gândurile mele,El de roşu se sperieIar mie de alb îmi e teamă!

Altă stirpe

Eros, aş vrea să-ţi ghidez paşii, o, Tată orb,Cer mâinilor tale, atotputernice apoteoze,Înaltul tot să şi-l reverse-n foc, să-l sorbCorpului meu, căzutul între roze!

Electrică-i corola pe care mi-o deschid- Nectarii şi parfume-n grădina de IncubiVreau vulturii să smulgă, din carnea-n care tac,Imensul stol, trandafirii hulubi!

Dă lujeru-mi febril celor doi şerpi ai tăi,Absint şi miere varsă-mi, dulceaţă şi văpăiDin venele şi gura lor de lavă:

O brazdă sunt: întinsă, adâncă şi fierbinteŞi pot hrăni sămânţa bogată şi cuminteSpre-o altă stirpe mândră, necugetată, bravă!

Aşezare lirică: Radu CârneciTraducere: Ileana Scipione, Valeriu Pop


54

Gheorghe DRĂGAN„...aşa se scrie istoria!”

1960-1980. Aşchii din limba delemn

Cuvântul practică este un stereotip, consecinţăa permanentei intoxicări cu frazeologia„învăţăturii marxist-leniniste”. Se insistă pe„practica socială” şi „practica organizatorică” , pe„munca de lămurire de la om la om”, pe diferitelepractici şi metode de influenţare şi îndoctrinare;în fine, sub Ceauşescu se abuzează de „practicarevoluţionară”. Circulă şi o zicală ad-hoc: „Teoriaca teoria, dar practica te omoară!”. Practică estenelipsit şi în limbajul tehnic: se practică unorificiu, o fantă etc. Noi înşine, colegii de biroudin pod de la Palatul Culturii (Iaşi), practicăm cusârg limba de lemn în şedinţe, în rapoartele deserviciu etc. Se intră într-o rutină din care ne maiscoate doar câte un episod ca acesta: Intră înbiroul nostru (prin 1972-1973) un cetăţean venitdin Paşcani în „capitala culturală” a Moldovei,dă bună-ziua şi se recomandă scurt: „Pe mine,practic, mă cheamă Burduja!” (subl. mea). L-amcitat apoi de multe ori, pentru a mai destindeatmosfera împănată cu aşchiile limbii de lemncultivate cu multă „asinuitate” (Caragiale!) deculturnicii şi ideologii regimului comunist dinRomânia. Astfel, ne făceam a uita (pentruconfortul nostru!) că şi noi „ne aducem aportul”etc., deşi „munca cu cartea” (suntem redactori deeditură) ne impune „să ţinem ridicată ştacheta”în practicarea limbii române literare. „Facem şi noice putem!” – gândeam fără a o spune, plasându-ne nonşalant între modestie şi laşitate.

1976. CiripitoriiLucrător în redacţia editurii Junimea, Iaşi.

Facem o „clacă” la corectarea fişelor de programeditorial. Colegul Vasile Ş. descoperă după mine(eu fac doar revizia „stilistică”) o scăpare deliteră: în loc de Dinamizarea satului românesc scrieDinamitarea… (Şi nici nu începuse campaniamasivă de distrugere a satelor!). Eu doarglumesc: ” - Am lăsat greşeala intenţionat, ca săai satisfacţia de a-mi fi măcar o dată superior!”.Numai că şeful este informat că sabotez„acurateţea ideologică” a publicaţiilor editurii.Încă o bilă neagră pentru mine! Altădată corectez,prin telefon, o greşeală într-un şpalt pe care

scrisesem deja „Bun de tipar”. Şeful află imediat,prin bunăvoinţa aceluiaşi coleg, care a ridicatprimul receptorul. Suport beşteleala de rigoare.Se mai întâmplă să mă deranjeze aerele de„cărturar” ale unui contabil din Centralaeditorială, aşa că hotărăsc să-i trimit o scrisoareexplicativă. Nu am apucat să dactilografiez decâtvreo 5-6 rânduri, că şeful mă şi cheamă la ordine:„ – Nu ai nici căderea şi nici competenţa etc. etc.!”Acelaşi binevoitor coleg de birou fusese extremde prompt în informarea „direcţiunii”. Nu mămai mir când aflu că Vasile Ş. pleacă şi în varaasta în Belgia, deşi există instrucţiuni clare la„securitatea” vizelor: cetăţeanul român nu aredreptul să călătorească în Vestul capitalist decâto dată la doi ani. Nu este greu de răspuns cumobţine el dreptul la excepţie… În fine, la unmoment dat amicul trebuie să plece din editură,deoarece doctorii-autori de la care luase „şpagă”au reclamat. „În schimb”, îmi este „plantată” înbirou o persoană feminină, care obişnuieşte sămă întrebe, după vreo bazaconie debitată deCeauşescu la televizor: „Ce părere aveţi desprece a spus şeful cel mare aseară cu privire la…”.Nu-i mai răspund, după ce un fost ofiţer desecuritate, administrator „la noi”, îmi spune că aîntâlnit-o pe „doamna” la Secu, nu mănăstirea, ciinstituţia unde se predau rapoarte şi noteinformative. Respectivului administrator îi solicithârtie de scris pe notele ariei Bărbierului luiMozart: „Domnu Ilie/ Daţi-mi hârtie/ Ca să maibat/ Un referat, un referat!/ Un referat deacceptare/ Pilit cu pila cea mai mare…”. Cred căm-a avertizat dintr-o anume simpatie. [Pedumneaei, ciripitoarea, am identificat-o într-unraport al Securităţii Iaşi, cu nr. 114/ 12.09.1986,pag.1: „informator, cu studii superioare, corector,recrutat în 1983”. La nu ştiu câţi ani după„revoluţie” şi-a „tras” editură: Ars longa. Se parecă, într-adevăr, „ars longa, turnătoria brevis est!”.Dacă nu s-o fi lungit şi „arta informativă” pânăîn regimul neo-comunist… ]

1978. Limba noastră-i o comoară…O comoară lemnoasă adesea, conform

standardelor impuse de „ministerul limbii” dinstructura statului comunist. Exemplific cu obanală broşură ce conţine „instrucţiuni deutilizare” pentru maşina de spălat „Albalux”.Reparaţiile în termenul de garanţie sunt executatede „cooperative autorizate”, „botezate” pe limbade lemn a „tovarăşilor”: Înainte, Viitorul, Flacăra,


55

Răsăritul, Zorile, Victoria, Înfrăţirea, Stăruinţa,Sârguinţa, Munca colectivă, Avântul, Drum nou,Viaţa nouă, Sporul, Hărnicia, Munca, Muncă şiproducţie etc. Nume ce se repetă în zeci de oraşe şitârguri mărşăluind înainte cu avânt pe drumulnou spre victoria muncii colective, spre răsăritulce oferă o viaţă nouă înfrăţită în hărnicie, stăruinţăşi sârguinţă! Ura! Trăiască „Albalux”!

1990. Amintiri din detenţieDupă căderea lui Ceauşescu, Sandu Curiman

a rememorat pe larg, fără teamă, episoadetrăite în lagărele „comunismului victorios”, anii1951-1954. L-am rugat să scrie. A umplut câtevapagini (are vârsta de 80 ani) despre cele trăitedupă arestare. Înainte reuşise să se ascundă vreonouă luni, lucrând ca stupar în zona Lehliu. L-auajutat nepoţii săi, Polixenia şi Bebe Popescu.Transcriu prima pagină din mărturiile sale:

„1951 – Arestat de securitatea din Lehliu,judeţul Ialomiţa. Transferat la Bârlad, după treizile, la sediul securităţii. Acolo a început calvarul,fiind torturat cu diferite metode. Bătăi la palmă şipeste braţ, încât nu mai puteam să ţin lingura înmână, pentru a mânca mizerabila ciorbă cu varzămurată sau murături fierte. Ţinut nopţi întregi îngenunchi sau într-un picior. Bătăi la tălpi şi pestemaxilare, distrugându-mi dantura. În timp ceeram în poziţia în genunchi, sublocotenentulPopa Dumitru mă ridica de mustaţă smulgându-mi fire de păr. Au fost momente când eram lăsatsingur în camera de tortură. Mi se dădeaobişnuita coală de hârtie, pentru a scrie declaraţiiaşa cum mi se dictase, fiind forţat să recunoscunele acuzaţii fictive. În timp ce eram lăsat singurîn acest aşa-zis „birou”, mi se lăsa un pistol pemasă (desigur că nu era în stare de funcţionare)pentru a mă încerca, să vadă dacă pun mâna peel. Probabil că în acest timp eram supravegheatdin camera vecină, printr-un mod specialamenajat. Am fost internat pe timp de osăptămână în spitalul din Bârlad, sub pază severă,în urma unei greve a foamei de douăsăptămâni…”

[Au urmat „sejururi” succesive la Huşi, Jilava,Ghencea, Chirnogi, Ulmeni, iar Ghencea, CanalulDunărea – Marea Neagră (Coasta Galiş, PoartaAlbă), Oneşti – nota mea, Gh.D.]

„După eliberare am fost obligat a mă prezentala securitate, o dată sau de două ori pe săptămână.Mi se cerea să mai dau câte o declaraţie; iar altădată, doar pentru a face act de prezenţă. În această

perioadă am fost pălmuit în câteva rânduri decătre maiorul Toderău, pentru motivul că nu amdat unele informaţii cerute.”

[Aceste „informaţii” i-ar fi asigurat libertatea,ca multor cetăţeni cu antecedente politice (activi,sau numai simpatizanţi), care nu au avut putereasă refuze trocul cu regimul de dictaturăcomunistă. Ar fi primit funcţii, privilegii. Darurmaşul vechilor răzeşi moldoveni nu şi-amurdărit conştiinţa: a executat o „pedeapsăadministrativă”, fără a fi judecat sau condamnat.Pe când era fugar l-a încercat gândul retragerii înmunţi, alături de partizanii anticomunişti (era untrăgător de elită!), dar l-a oprit gândul lasuferinţele familiei. A fost un om, ca mulţi alţii…]

1990. Poezii din închisoareLa peste 8o de ani, cu o memorie încă vie şi

mâna ceva mai nesigură, Sandu Curiman pune pehârtie ceea ce, până în decembrie 1989, nu ar fiavut curajul nici să recite, nici să cânte. Suntamintirile „de neşters” din anii 1951-1954,„petrecuţi” la Poarta Albă, Coasta Galiş şi altelagăre de muncă, unde elita românească a suferit,a trudit, a murit, dar a şi visat, în vers şi în cântec,la redobândirea libertăţii. Reproduc mai jos, dinhârtiile rămase după moarte, două poezii pe cares-ar putea să le fi compus el însuşi (poet sensibil,foarte citit şi înzestrat cu un remarcabil simţpentru limbă), sau doar le-a memorat de la colegiide suferinţă, unii dintre ei fiind scriitori dejaafirmaţi, precum Robert Kahuleanu. (Ulterior,acesta va reveni în publicistica literară cu numele– sper că nu mă înşel – Andrei Ciurunga). Aş firecunoscător cititorului care va avea norocul săidentifice cu certitudine pe autorul acestor pieselirice.

Înfloresc salcâmii…Înfloresc salcâmii şi noi tot închişi!Coborâm în moarte tot urcând pe schele Frunţile sub care înfloresc narcişi Şi-au dormit adesea turme de gazele.

Înfloresc salcâmii, iar parfumul lor – Pentru noi odată suflet de imagini –Tot mai mult înalţă stelele de dorPeste suferinţe şi peste paragini.

Noaptea peste sârme noi ne aruncămSufletele noastre să umble prin ţară…Înfloresc salcâmii – tot mai des visămCă e cea din urmă neagră primăvară!


56

Dacă…Dacă rechem făptura taÎn nepătruns surghiun,O regăsesc, iubita mea,În florile de prun

Păzită-n margine de cerDe umbre de salcâmCe stăvilesc cu ţepi de fierAl meu de-al tău tărâm.

Pătrund prin gratii albăstruiMiresme ce mă frângAidoma sărutuluiCu prospeţimi de crâng.

Aleargă vremea-n simfoniiDe geruri şi de cald, Pe tâmpla ta mesteceniiŢes al durerii alb

Ce-ncet-încet îţi va nimbaŞuviţe de argintPe care iar îmi voi plimbaTremurător alint.

2012. „…Ne urmăreşte încă”4 martie. Spre dimineaţă, vis cu revenirea în

biroul din clădirea unde am lucrat din 1974,timp de vreo 12 ani, până a fost demolată. Înseara zilei nefaste din 1977, cu vreo oră şijumătate înainte de cutremur, citeam în revistaambasadei americane un documentar desprezona seismică din California şi catastrofele deacolo. M-a oprit din lectură o explozie teribilă:era aruncată în aer fundaţia fostei case alegionarilor de la Râpa Galbenă (construită detineretul cuzist, după primul război mondial). Obucăţică de beton a ajuns în fereastra mea. Amplecat spre casă tulburat de proaspăta lectură şide surpriza dinamitării (neanunţată vecinilor!),chiar vizavi de instituţia în care lucram. La maipuţin de o oră a urmat catastrofalul cutremurdin România. Huruitul grozav venind dinadâncuri m-a făcut să cred în prima secundă căîn piaţa din faţa blocului au ajuns tancurilesovietice (urmare a psihozei ocupării ţării deruşi, întreţinută de serviciul secret aldezinformării, în scop diversionist: „Români,dacă protestaţi contra guvernării comuniste, opăţim ca ungurii şi cehii: ne ocupă armatasovietică!”). În a doua secundă mi-am amintit de

falia seismică San Andreas – California şi amprivit la îmbinarea grinzilor cu stâlpii de beton.Trosneau.

Azi, 4 martie 2012, am revenit, în vis, „la loculde muncă” din tinereţe, cu aceleaşi frustrăridepozitate în subconştient. Acum mi-am uitatacolo haina cu actele şi biletul de tren. În alte dăţi(şi în alte visuri) am revenit în acelaşi biroupentru a recupera ce lăsasem în „fişetul” metalicşi în sertare: dicţionare, cărţi de informare, hârtiipersonale. Niciodată nu am reuşit să iau tot ce-mi aparţinuse! De fiecare dată găseam în aceaîncăpere persoane străine pentru care păreaminvizibil. O cameră de instituţie culturală undeam încercat să-mi fac treaba onest şi unde amavut atâtea eşecuri… Unde orice opinieexprimată deschis era transmisă mai „sus” şiinterpretată. Aici eram tras de limbă de„turnătorul de serviciu”, aici imaginam proiecteeditoriale neaprobate vreodată sau preluate„creator” de şeful ierarhic. Aici trebuia să măaştept zilnic la diferite reacţii din parteacolaboratorilor consideraţi indezirabili de„conducere”. Aceasta ştie să aplice anumitetehnici perverse de declinare a responsabilităţii,adică să ia castanele din foc cu mâna altuia.„Spune-i lui Mihai Ursachi că nu-i mai reeditămpoezii vechi – doar nu a ajuns scriitor clasic!”îmi zice Iacoban. Iar lui îi spune că ar da cursofertei, dar se opune redactorul… Îmi dauseama abia după ce soţia poetului refuză să-mirăspundă la „bună ziua”. La fel face şiculturnicul Andrieş, care îmi returnează dosarelepropuse spre publicare sub pretext că nu mai areunde să le păstreze. După care comunicăautorilor, în absenţa mea, că el ar fi trimislucrările la tipar, dar nu i le-a „înaintat”redactorul! Drept care se supără pe mine tot felulde autori, şi mai naivi, şi mai inteligenţi, precumNicolae Ionel, Casian Maria Spiridon, DorinPopa. Ultimul, cel puţin, mă întâlneşte pe stradăşi devine agresiv, pe motiv că soţiei sale, DoinaMihaela Sava, trecută prin acelaşi „concurspentru debut” ca şi el, îi apăruse cărticica, iar luinu! Ca şi cum eu aş fi fost „juriul” concursului,eu aş fi tras sforile în editură, eu aş fi fost „factordecizional”. Ca şi cum nu ar şti că subordonatulpropune, iar şeful dispune… În fine, poate căgeniile plutesc prea sus pentru a mai percepeasemenea „mărunţişuri” ale birocraţieicomuniste. Şi nu coboară la obişnuitele concesii„ideologice”, ceea ce este un merit personal, dar

nu şi o vină a funcţionarului aflat între Scyllacenzurii şi autocenzurii, pe de o parte, şi Caribda„libertăţii de creaţie” a scriitorului, pe de altăparte. Mi-a venit greu totdeauna să spun unuitânăr autor că nu are şanse, cel puţin la debut,dacă nu-şi „blindează” cărticica de versuri cud o u ă - t r e i p i e s e „ p e l i n i e ” , l u m i n o a s e ,optimiste… Eu eram obligat să-l informez, el eraliber să se conformeze… Aceasta a fost istoria!Nu am fost un erou, ci doar un pion. Dar unulcare s-a străduit să nu renunţe, atât cât a putut, laprincipiile personale. Unul care era interesat deoperă, şi nu de „dosarul de cadre” al autorului.De aceea părea un gest gratuit să propunînscrierea în programul editorial a unei colecţiidedicate celor mai tineri critici şi eseişti: IoanHolban, Luca Piţu, Sorin Pîrvu, Liviu Antonesei,George Pruteanu etc. Am făcut-o, totuşi.Zâmbetul „superior” al culturnicului-şef AndiAndrieş era uşor de tradus: ori nu ştiu că uniidintre aceştia sunt în vizorul Securităţii, ori suntprost de-a binelea! De fapt, ştiam că Luca Piţu,de exemplu, este un fel de persona non gratapentru „organul” din dealul Copoului şi pentruinformatorii din catedra de franceză a Facultăţii.Dar aceasta nu m-a oprit să înaintez „direcţiunii”o argumentare scr isă pentru tr imitereamanuscrisului său la tipar, datată 14 ian. 1982.Iată textul: „Luca Piţu, Naveta esenţială(referat). Sub un titlu aparent curios, dar repedeexplicat (inteligibil şi acceptabil) este înaintatăediturii noastre prima carte de eseuri în înţelesulmodern al noţiunii. Eseul presupune informare(şi formare!) pe orizontală şi în adâncime, ostăpânire a subiectului până la a-i deveni…sclav,talent, spirit, inteligenţă şi încă ceva pe deasupra.Se pare că Luca Piţu le are, inclusiv „pedeasupra”. Adaug: bibliografie aleasă, de laantici la moderni (structuralişti, retoricieni,

semioticieni), gustul paradoxului (ca expresie aunei anume saturaţii…culturale), ironie şiautoironie, un remarcabil simţ pentru sonorităţilecuvântului românesc „contrapunctând” neologismulîmpătimitului de bibliotecă, un ton familiar caredă relief abstracţiilor teoretice. Intenţiilehermeneutice ale eseistului se grupează într-oprimă secţiune intitulată Expansiunea retoricii,urmată de alta consacrată unor probleme desemiotică: Arbitrarul semnului. Ultima secţiune,Şiretlicul scriiturii, se referă la unele subtilităţi alefilosofiei textului, pornind de la autori românisau străini. Asociaţiile de idei, trimiterile,delimitările, sugestiile, interogaţiile, extrapolările,rezervele critice, neîncrederea în unele scpticismeteoretice ale secolului, pasiunea pentru carte facdin eseurile lui Luca Piţu (citabile toate,interesante, vii, adesea fermecătoare) o lecturăcu destinaţie precisă: meditaţie, apel la gând, latrăire, la responsabilitate culturală, adică umană.Fără a o viza cu ostentaţie, originalitatea esteincontestabilă, de la punerea în pagină a ideiipână la compoziţia cărţii. Este unul dintrepuţinele manuscrise care obligă la contrazicerearigorilor birocratice ale planificării. Evident,propun publicarea. Gheorghe Drăgan”

O propunere rămasă în aer , deoarece„direcţiunea” aflase (la timp!) că Luca Piţu esteanchetat de securitate. Iar eu încă nu apucasem săschimb o vorbă cu autorul: ne cunoşteam, cum sespune, „din vedere”. Cum timpul compenseazămulte, cărţile sale apărute după 1989 mi-au oferitmulte ceasuri de delectare. Însă frustrările trăiteîn clădirea acelei edituri (demolată) răzbat dincând în când printre ruinele visului nocturn.

(Fragment(e) din Addenda la ediţia a II-a avolumului „...aşa se scrie istoria!” - documentar1944-2012, în curs de apariţie).


57

syqrnm

Camelia Manuela SAVA

Experienţa închisorii politice:între stigmat şi metafizica

suferinţei

Deşi de cele mai multe ori închisoarea a fostasimilată în termeni literari, istorici cu cel despaţiu carceral, totuşi există o diferenţă denuanţă sau mai bine spus de dimensionare înreal: închisoarea este, pe de o parte, instituţiaopresivă, iar pe de altă parte, clădirea întotalitatea ei, pe când carcera (numită în modsimbolic „neagra”) este numai o celulă de micidimensiuni unde ajung să fie închişi cei caredeja deţinuţi, nu respectă programul, regimulînchisorii, devin rebeli prin refuzul hranei,colaborării în anchetă sau din alte varii motive,şi primesc o pedeapsă suplimentară, aruncaţifiind în această infernală locaţie cu un regimalimentar drastic (dacă mai era nevoie detăierea unei porţii şi aşa infime de hrană: de la600-700 de calorii ce constau într-un turtoi, ozeamă din legume putrezite şi un surogat deceai sau, în unele cazuri mai fericite, un surogatde cafea, la o bucată mizeră de pâine şi o canăde apă pe zi), în întuneric şi în frig pe operioadă mai mică de două-trei zile sau înunele cazuri putea să dureze până la osăptămână, la care se adaugă şi pedepselecorporale: bătăi, schingiuiri de tot felul sauprivarea de somn, etc.

Nu vom insista prea mult pe acest aspect alidentificării sau suprapunerii termenilor folosiţiîn cazul experienţei carcerale care s-a accentuattot mai mult în ultimii 20 de ani în

memorialistica detenţiei şi vom folosi cu acelaşisens al experienţei detenţiei politice fie spaţiulcarceral, fie experienţa închisorii politice. Acestfenomen a luat amploare la noi în perioada dedupă Al Doilea Război Mondial, când tăvălugulistoriei a prins în curgerea sa oamenii devaloare din perioada interbelică, tot ce avuseseRomânia mai bun în diversele domeniile deactivitate: astfel de la personalităţile politice alevremii, şefii partidelor politice (PNL, PNŢ,legionari, etc.) până la oameni de cultură şi deştiinţă (artişti, scriitori, poeţi, preoţi, profesori)şi oameni simpli (ţărani, muncitorineînregimentaţi politic), tineri şi bătrâni, bărbaţişi femei, copii chiar.

Sunt cunoscute cazurile scriitorilor celebri dinliteratura noastră care fuseseră închişi pemotive politice şi în perioada interbelică: TudorArghezi, Ioan Slavici, dar condiţiile de judecată,anchetă şi chiar cele ale detenţiei propriu-zisenu se compară cu ceea ce va fi în anii următori,fiindcă după 1946-1947 regimul politic ce seconfigurează este unul draconic, iar închisoareape motive politice devine un mod de a eliminadin viaţa publică pe cei incomozi şi care nu sealiniau noilor idei, noului comandament politic(ce venea cu siguranţă pe filieră rusească). Eadevărat că existaseră şi în perioada interbelicăfenomene izolate de lichidare politică, cum estecazul lui Corneliu Zelea- Codreanu (ridicat dinînchisoarea de la Râmnicu-Sărat şi împuşcat înpădurea de la Tâncăbeşti în noiembrie 1938),însă sub masca epurări lor polit ice şi amascaradei, a furtului politic (votul din toamnaanului 1946), se instaurează acum regimulcomunist de tristă amintire care va avea ca unicscop crearea „omului nou” prin prismasocialismului egalitarist şi acest fapt va avea cafinalitate dispariţia a mii şi mii de suflete înlagărele comuniste cu nume sinistre astăzi:Jilava, Gherla, Aiud, Piteşti, Baia Sprie, Sighet,Râmnicu-Sărat, Galaţi, Periprava, Canalul etc.sfinţite cu sângele celor morţi aici.

Prigoana comunistă din a doua jumătate asecolului al XX-lea a fost cea mai cumplită dinistoria românilor pentru că a adus cu sine nunumai îndepărtarea omului de Dumnezeu, darîn acelaşi timp a însemnat o perioadă dedecădere, de înrobire spirituală, pentru că subfalse lozinci despre pace, libertate, egalitate,


58


59

unitate („Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”) s-a început construirea unei noi ordini, a unei noiaşezări a lumii. Cu orice preţ: asasinate, arestări,deportări, torturi, spălarea creierului şitransformarea omului, ca simbol al creaţieidivine, într-un animal, creator al infernului, aldemoniacului (a se vedea Fenomenul Piteşti).

O mărturie asupra căreia ne-am oprit în acestsens este cea a lui Alice Voinescu, scriitoare,traducătoare, profesor universitar de artădramatică, prima femeie doctor in filozofie(fusese studenta lui Titu Maiorescu, laîndemnul căruia îşi va definitiva studiile înGermania şi în Franţa).

Opera sa capitală este (scrisă, cu mici excepţii,în acelaşi timp cu desfăşurarea evenimentelorla care ia parte), Jurnalul şi acesta poate fiîmpărţit în două, ba chiar în trei părţi: primaconstă în perioada 28 septembrie 1929 – 10octombrie 1940 (până la moartea soţului său,avocatul Stello Voinescu), a doua parte ar puteafi considerată cea care începe la moartea soţuluisău şi continuă timp de douăzeci de ani, până lasfârşitul jurnalului care coincide cu sfârşitulvieţii sale, 31 mai 1961 (Alice Voinescu moarecâteva zile mai târziu, pe 4 iunie 1961), dar şiaceastă parte a Jurnalului poate fi analizată pedouă perioade: prima – de la moartea lui Stello(octombrie 1940) până la arestarea sa (aprilie1951) şi cea de–a doua, de la ieşirea dinînchisoare (noiembrie 1952) şi stabilirea laCosteşti, când reia firul jurnalului (se reîntoarceîn Bucureşti abia în ianuarie 1954), ducândevenimentele până la capătul zilelor sale.

Jurnalul, datat pe zile, luni, ani nu sedeosebeşte prea mult de altele, Alice Voinescunotându-şi până la moartea soţului său(octombrie 1940) fapte, întâmplări, trăiriimportante atât pentru ea, cât şi pentru cei dinjurul său, dar şi pentru noi, cititorii săi,reconstituind astfel radiografia unei epociimportante: perioada interbelică.

Era în care intră acum este una nefastă, esteînlăturată de la catedră, fiind silită să sepensioneze; destituirea sa de la catedră este ca orană ce nu se mai închide până la sfârşitul vieţiisale şi suferinţa sa este cu atât mai mare cu câtactivitatea didactică era scopul vieţii sale, ţintasa supremă cu care se identifica în totalitate:„realizez că mi-au luat bucuria vieţii, mi-au

luat clasa, acolo creşteam oameni”. Treptat, seva obişnui cu această stare de lucruri şi,altruistă fiind, nu se poate gândi decât la ţarasa: „Întrevăd posibilitatea de a nu avea bani depiaţă, nu mă îngrijorează, soarta ţării e peprimul plan în conştiinţa mea acum”.

Răul devine mai rău deoarece se înăspresccondiţiile de trai, libertatea este îngrădită:„Percheziţii prin case, ridicări de persoane,noaptea. Poţi să te aştepţi la orice.”, iartrăsăturile noii epoci sunt sintetizate în câtevarânduri: „Capetele atârnă tot mai greu, gurileamuţesc, privirile se sting, gesturile sestrâmtează, nu mai e un elan de bucurie înaceastă primăvară generoasă. La 1 mai, amvăzut numai oboseală şi resemnare, domniafricii vine cu paşi acceleraţi”, nota autoarea la 7mai 1948. Simbolurile unei lumi cad una câteuna: „După ce au dat jos cu tancurile statuiaRegelui Carol, au distrus-o şi pe aceea a luiBrătianu!”, indignarea creşte la culme şi AliceVoinescu vede în jur numai „platitudine”,„verbalism sec şi servil”, simţindu-se „o omidăfără aripi, fluture rătăcit de zbor”. Un viitorsumbru se prevede prin arestări, dispariţii,chiar deportări, teroarea pune stăpânire pesufletul femeii ce intuieşte şi plecarea ei, parcăaşteaptă să-i vină rândul să fie arestată: „Totulse cutremură şi se reaşează de la un ceas laaltul”; aşteptarea ei se prelungeşte cu trei ani,timp în care trăieşte sub semnul sărăciei, regretăcă nu a plecat din ţară, se simte trasă pe liniemoartă, pe când Bucureştiul devine „un oraşmurdar”. Atmosfera este din ce în ce maiapăsătoare, peisajul sufletesc al autoarei estemai dezolant: „Să trăieşti din ce vinzi, să fiibătrân, să fii pus de o parte şi dezgustat de tineînsuţi, înseamnă să fii lângă prăpastia mizerieiomeneşti”.

Există acum evenimente pe care le desluşeştecu greu, resimte acut bătrâneţea, privind înurmă la „icoana vieţii” recunoaşte în eaamintirea unei generaţii care treptat se stinge,fiind asociată cu imaginea toamnei cu „cerulgri”, cu „frunzele galbene” ce „nu se mai ţindecât de un fir de ramuri”. Anul 1950,premergător arestării sale, este un an mai bunpentru Alice Voinescu fiindcă descoperă„maternitatea”, având în grijă pe Puiu (PuiuTăutu, student la medicină, unul dintre


60

discipolii săi pe care îl iubeşte ca pe propriul fiu;lui şi Nanei Podhorski, lui Nellu şi Mihai Nastale sunt adresate „Scrisori către fiul şi fiicamea”), cel care o numeşte „Madame ma mére”;această titulatură o face foarte fericită, eaneavând copii niciodată şi acest copil „desuflet” venit pe neaşteptate, de nicăieri, o umplede bucurie. Toamna nu este prielnică pentrusănătate şi de aici până la alte depresii, alteangoase nu mai e decât un pas: se gândeşte lasoţul mort şi la colegii lui risipiţi prin puşcării(dacă ar mai fi trăit, Stello le-ar fi împărtăşitsoarta), meditează la rostul ei în lume, îşidoreşte să fie din nou tânără, să aibă şi unconfort material, dar este lipsită de speranţă şiîn ianuarie 1951 îşi nota că nu ar vrea să moarăfără să vadă iar „dreptate pe lume”. Existenţasa se desfăşoară în acelaşi tipar (vizite, lecturi, îieste topită cartea „Eschil”, moare André Gide)cu momente când mai bune, când mai puţinfericite, firul mărturisirii fiind întrerupt brusc la17 aprilie 1951, momentul arestării sale, apoi vaface puşcărie aproape un an şi jumătate la Jilavaşi Ghencea. Ciudat este că nu menţioneazăabsolut nimic despre perioada detenţiei sale, nuvorbeşte despre arestare, proces, anchetă,condiţii de închisoare, toate acestea lipsesc cudesăvârşire, ca şi cum memoria sa ar refuza săcreadă că a trecut prin aşa ceva. Singuramărturie din jurnal este o frază, scrisă îndomiciliul forţat de la Costeşti, care aminteştede închisoare şi dispreţul autoarei pentruspaţiul carceral: „Cu ce m-am ales acolo laGhencea? Cu o nevoie frenetică de a ieşi dinsârma ghimpată, de a scoate pe toată lumea dinînchisoare, de a desfiinţa închisorile – toateînchisorile din lume – chiar pentru criminali.Nu mai pot suferi simţământul că sunt oameniînchişi şi torturaţi oameni! Chiar dacă aş ştiprecis cine e cel care m-a trimis pe mine înînchisoare şi lagăr, nu mi-aş cere revanşa. Esteceva atât de greu de suferit, încât nu o dorescnici duşmanului meu. Nu mai vreau închisorişi coerciţiuni, vreau oameni în libertate, crescuţispre a fi liberi cu adevărat.” Suferinţa adevăratăo cunoaşte acum, închisă fiind, dar o primeştecu stoicism, prin rugăciune: „Tot timpul înrugăciune ţipam ca copii mici, în sinea mea,ceream cu patimă să ies din ţarc, zguduiamzăbrelele şi dam din picioare!”. Adevărata sa

încercare va fi abia după ce va sta în domiciliuforţat, la Costeşti, lângă Târgu Frumos, înMoldova.

Pentru Alice Voinescu apare un fel de „buclătemporală” ce o împinge înainte, nu înapoi, unrefuz al memoriei, un fel de escape sau erasure(termeni ce în limba engleză înseamnă ştergere,renunţare) ce se produce fără vreo explicaţie(nici măcar editorii săi nu spun nimic în acestsens). Nu ştim ce a făcut-o pe Alice Voinescu sărenunţe la a vorbi despre acea perioadă trăită înteroare, în lipsuri, însă un lucru este cert:oricum nu putea scrie fiindcă deţinuţilor politicinu le era îngăduit să scrie, hârtia şi creionulerau obiecte prohibite, aşa cum bine se ştie, darmulţi deţinuţi politici au vorbit după aceea, înlibertate, descriind ceea ce au trăit în carceră.Alice Voinescu nu consemnează ceea ce i s-aîntâmplat şi când poate, în sfârşit să scrie dinnou în jurnal, la 17 noiembrie 1952, la Costeştiaminteşte în treacăt despre acest timp pe carenu şi-l poate explica, exprima, reintegra înexistenţa sa: „Zadarnic am încercat să integrezacest timp în sensul vieţii mele. Am vrut să-igăsesc un rost, o explicaţie. Mă amăgeam cândpretindeam că e o mare experienţă ce-mi poatefolosi. Nu mi-a folosit toată urâţenia şimurdăria şi comicăria decât să mă delimitezmai bine, să mă smulg din ea”. Aşadar, refuzulde a vorbi despre închisoare este voit, deliberatşi parafat de o singură idee ce îi serveşte dreptconcluzie: „m-au frânt”. Ceea ce îi rămâne dupăieşirea din universul carceral este pofta de ascrie, voluptatea scrisului pe care o regăseşteacum ca fiind unica certitudine a vieţii salechinuite: bolnavă, bătrână, departe de ai săi,stăpânită de teama de a nu muri printre străini.

Reia cu frenezie scrierea jurnalului, adresându-setot soţului său mort, făcându-i un bilanţ al celor19 luni: „Tu ştii ce s-a petrecut în mine, ce drame,ce exasperări, ce exerciţii de răbdare, ce pleoştelişi ce frânări, ce nădejdi şi ce deznădejdi”. Găsimdoar o aluzie, o trimitere la ideea de solidaritateîntre femei în închisoare (ca şi în cazul LeneiConstante sau al Adrianei Georgescu): „Înînchisoare, instinctul meu de conservare măsilea să-mi găsesc un sens pentru supravieţuire.Când femeile din jurul meu «credeau» în mine,îmi făcea bine. Dar eu mai cred în mine când măvăd în halul în care am ajuns?!”


61

Chiar deznădăjduită şi aflată într-o situaţielimită, trebuie să o considerăm pe AliceVoinescu o învingătoare. Iertându-şi duşmaniifiindcă iubea oamenii, fie ei buni sau răi,depăşindu-şi angoasele şi suferinţele, ea se vaîntoarce în Bucureşti, în ianuarie 1954, unde valocui câteva luni sub protectoratul familieiNasta până când va redobândi pensia şi ocameră cu chirie. Anul 1955 se anunţă a fi unulfast, este solicitată de către ESPLA să traducă şisă corecteze traducerile altora (printre care şiLessing al lui Lucian Blaga), dar tot timpulprimeşte veşti triste: moartea lui GeorgeEnescu, a lui Gheorghe Brătianu, boalapărintelui Gala Galaction, moartea multoradintre cei închişi la Sighet; la 23 august 1955spera la o amnistie pentru a nu mai prelungicalvarul celor din puşcării. Jurnalul secompletează mereu cu câte un caiet, scrisulfiind o împlinire a spiritului, „valoareasupremă” pentru Alice Voinescu o reprezintăadevărul, „a fi adevărat”. Ea se „opreşte” cuplăcere „în intelect şi în estetic”, puşcăria a fostpentru ea „un examen suprem”, o cale prin carea crescut, o metodă prin care a cunoscut„libertatea”: „Singurul drum deschis sprelibertate este pe dinăuntru. Poate că aceastăstrânsoare tocmai pentru asta ne-a fostimpusă”. Spre sfârşitul anului 1955, starea desănătate i se deteriorează, impresii, fapte,gânduri sunt consemnate în acelaşi tonmelancolic, evocator, cu o frază amplă, corectă,coerentă, uşor de urmărit. Nimic nu-i scapăochiului vigilent, lăuntric, totul este trăit îninterior: „Închid ochii şi revăd tot”.

Politic nu mai este atât de angajată caaltădată, totuşi notează că discursul luiHrusciov (1 mai 1956) nu anunţă nimic nou şiaflă acum că este filată, ceea ce o tulbură, dar oşi amuză în acelaşi timp, gândindu-se că ecaraghios ca „o biată femeie bătrână, retrasă dinlume, care munceşte ca să aibă ce mânca, să fiebănuită de cine ştie ce!”.

Din monotonia acelor zile se desprind şiinformaţii inedite pentru acele timpuri, astfelaflăm că în „Revue de Paris”, citită în mai 1956sare în ochi un titlu: Sorana Gurian semnase unarticol - „Récit d’un combat” în „Actualitéslittéraires”. Janvier-Mars 1956.

Ultimii ani din viaţă şi-i petrece în preajma

rudelor (îi moare un cumnat, Ionel Sachelarie,dar moare şi Petru Groza, căruia, se pare, îidatora libertatea), se simte desprinsă de toate,simte că a pierdut totul: tinereţea, căsnicia, viaţa:„Că am pierdut viaţa, de asta nu mă îndoiesc.Am pierdut tinereţea, netrăind-o cum se cerea.Am pierdut căsnicia, lăsându-mă robită deprincipii. Am pierdut până şi meritele durerii,pentru că am trăit-o chinuită, plânsă, străpunsăde regrete. Nici măcar ocazia ce mi se oferea înpuşcărie, a eroismului, n-am trăit-o cum secuvenea! Am avut o ţinută lăudată de toţi, dar însufletul meu eram o revoltată şi o chinuită dedorul libertăţii.” Ratarea ei nu e nici pe de parteuna reală fiindcă nu i se potriveşte aceastăetichetă, chiar dacă ea însăşi constata că, pe de oparte, are o stofă „clasa a doua!”, dar „totuşi ostofă bună”, ea face parte din categoria celorcare nu pot călca pe cadavre orice ar fi, lipsindu-i un lucru esenţial: „curajul de a răzbate, de ajigni la nevoie”. Deşi „săracă şi pârlită şi bătrânăîn înfăţişarea uscăţivă şi părul sărac şi alb”,această fiinţă poartă în sine „o putere creatoare”care „nu se ostoieşte, măcar că nu se maiexteriorizează”. Despre propria soartă glosa şiîn franceză şi în engleză, dovedindu-şi încă odată vasta cultură, chiar lingvistică: „Il faut quej’accepte mon sort comme étant le mien, dû à manature. Bonne ou mauvaise, juste ou pas – tell jesuis. I am what I am.” (în traducere personală:Trebuie să-mi accept soarta ca fiind a mea datoritănaturii mele. Bună sau rea, dreaptă sau nu – astasunt. Sunt ceea ce sunt.). Apare aici un anumitorgoliu luciferic, o recunoaşte ea însăşi, dar nu epe de-a-ntregul convinsă că acesta este orgoliu,din moment ce îl serveşte pe Dumnezeu, fiindconsiderată de către cei din jurul său o mistică,ducând aproape o viaţă de călugăriţă prinascetismul său, prin puterea credinţei înDomnul, prin smerenia sa, având două arme înconfruntarea ei cu soarta: răbdarea şi aşteptarea–„Poate aşa se cuvine, aşa ne e chemareacreştinească (n.n.ca popor); să suferim, sărăbdăm, să fim consideraţi slabi şi laşi, când,poate, spiritual, suntem cei tari. Martirii nu serăzvrătesc. Aşteptăm de la Dumnezeu scăparea.Acţiunea noastră e durerea şi răbdarea. (25octombrie 1956)”.

Este interesant că acum nu-şi doreşte moarteapentru că mai are mult de lucru, trebuie să


62

meargă mai departe şi, chiar şi aşa, se aşteaptăîn orice clipă să-i vină sfârşitul. Simte că nu maiare mult timp, dorul de soţul ei e mai intens caoricând, morţile celorlalţi o întristează profund:Mişu Paleologu şi Lelia Sachelarie mor acum,apoi Maria Filotti însă, pe de altă parte, observăcum generaţia tânără se încheagă, strângândrândurile: Alecu Paleologu se împrieteneşte cuJean Paul şi Maricica, nepoţii săi, de aceea seconsideră îndreptăţită să le dea sfaturi în acestjurnal: „Aş vrea să le spun că viaţa e ceva foarteimportant pe care să n-o piardă cum ampierdut-o noi, oscilând între căutare şi nădejde,adică mai bine zis aşteptare. Să făptuiască (subl.autoarei). Să dea înainte, tot înainte”.

Viaţa i se pare o povară din ce în ce mai grea,chiar dacă este sărbătorită în familie de ziua ei:„o babă, care am primit flori, dulciuri, cercei…”,11 februarie 1957 sau în 1958: „Luni a fost ziuamea, au venit mulţi, a fost foarte drăguţ, casa eplină de flori.” Bătrâneţea este trăită acut, dareste înconjurată de tineri: nepoţi, studenţi,admiratori; preocupările ei sunt aceleaşi –traduce, merge la teatru, amintindu-i aici peMircea Şeptilici, Clody Bertola, chiar LiviuCiulei sau Florin Piersic (tânăr debutant).Concluzia la care ajunge acum, la această etapăfinală a vieţii sale, este firească: toţi cei pe carei-a cunoscut au reprezentat „revelaţia unuiorizont larg, aproape infinit şi în care sufletulmi s-a hrănit cu esenţe.”(1 septembrie 1958). Totun univers al esenţelor, infinit, necuprins este şicel al morţilor, pe care Alice Voinescu îi simteaproape: „Voi mai sunteţi în sfera noastră şi văchem să ne ocrotiţi. Vă iubesc, dragule, A. a ta.”îi scrie ea soţului său la trecerea dintre ani, la 31decembrie 1958.

Întreruperile mai dese din jurnal, în ultimiiani, se datorează fie lipsei de caiet, fie stării desănătate care se agravează, având foarte multecrize, internări în spital, etc. Nici acum nu sedesparte de soţul mort, cu care este unită înspirit; îi este permanent în preajmă şi i seadresează pe acelaşi ton cald: „Te las, dragoste”,„dragule, azi e ziua ta”, îl aduce mereu înprezent, în actualitatea ei, iar pauzele făcute înscris au uneori o motivaţie insuficientă, şianume că nu ar interesa pe cineva ceea ce scrieea: „Mi-am întrerupt de mult jurnalul, nu dinlipsă de gânduri sau de timp, ci din lipsă de

credinţă că acest lucru nu ar avea un interesobiectiv.”, dar există la tot pasul înregistrateevenimente interesante, cum ar fi acelea „de laracheta pe lună până la convorbirea de la CampDavis”, „de care depinde soarta lumii”. Sperăcă se va produce „o destindere” şi se va stinge„în lume ura”. Emoţiile bolii o vor copleşicurând, singurătatea alternează cu nădejdea şimelancolia adâncă. Nu mai are răbdare cu eaînsăşi, suportând cu stoicism bătrâneţea şiboala: „mă privesc în oglindă: o schimă slabă,scheletică şi bătrână. Îmi e urât de mine, dartrebuie să mă suport.” (26 septembrie 1960).

Libertatea sa individuală distonează profundcu cea universală când totul este mânat deavalanşa istorică; ultimele sale luni de existenţăîi dau prilejul să se reculeagă, să se roage pentrucei plecaţi în lumea drepţilor sau pentru ceiînchişi în puşcării: „Aşteptam liberarea bieţilorbăieţi de 23 August.”, 13 septembrie 1960,făcând referire evident la lotul dr. Voiculescu.Tot acum are şi nişte vise premonitorii în care îiapare Stello, dar şi mama sa (moartă de maibine de 50 de ani). Inutilitatea ei este dată debătrâneţe şi boală, exigenţa ei se dovedeşte vieşi la cei 76 de ani ai săi când încearcă să seapropie cu seninătate de ideea morţii.Intensificarea suferinţei fizice (îşi doreşte săaibă o zi în care să nu o doară nimic) are ca efectsentimentul golului, al neputinţei: „Mi se parecă nu prea mai am rost pe aici.” În momentulîn care nu mai există speranţă pentruameliorare, se roagă să treacă „dincolo” maiuşor: „Dragule, dacă e necesar, învaţă-mă cugândul plecării”; la 14 mai 1961 este ţintuită lapat, o părăsesc puterile şi ultimele rânduri lescrie cu câteva zile înainte să se stingă,rugându-se să fie ajutată de cei plecaţi înainteaei în eternitate: „M-am obişnuit cu gândulmorţii, adică al unui voiaj cam riscant, cine ştiece mă aşteaptă şi pe acolo! Sper că voi îmi veţiveni în ajutor.” Ca sfârşit al tuturor lucrurilor,moartea survine în noaptea de 3 spre 4 iunie1961 şi, evident, pune capăt şi acestui Jurnal.Dispariţia unui mare om de cultură cum a fostAlice Voinescu va fi deplânsă de familie şi decei apropiaţi.

Cuprinzând peste 34 de caiete şi încă douăneincluse (aşa cum reiese din Notă asupra ediţiei,p. XVIII: „Precizăm că am omis cu bună ştiinţă,


63

parţial, caietul nr. 6 şi unul nenumerotat. Acestecaiete cuprind notiţe de la conferinţele de laPontigny, citate, etc….”, menţiona Maria AnaMurnu, editorul lui Alice Voinescu), acestJurnal, început în 1929 la îndemnul lui R. M. duGard şi scris pe un caiet dăruit de prietena sa,Lala (Lala Romalo, colegă din timpul studiilorsale de la Paris), este mărturia unei vieţi trăită încinste, credinţă şi suferinţă, în probitate şidemnitate, autoarea jurnalului fiind conştientăde puterea exemplului, idee ce se desprindeîncă din primele rânduri: „Ea (Lala, n.n.) mi-acumpărat acest caiet şi, cu ochii ei frumoşi şiadânci, m-a rugat să-l scriu. Îl veţi citi tu (n.n.,Maricica, nepoata sa, căreia i-a dedicat aceastăscriere) şi Lala şi Flo (n.n., Florica Rarincescu,prietenă apropiată, soţia profesorului de dreptcivil, Mihai Rarincescu, mort în închisoare) şiMad (n.n., Madelaine Cancicov, prietenă cuAlice Voinescu, a fost şi ea închisă, dar eliberatăva emigra şi se va stabili în Anglia, va scrie „Lecachot des marionettes”, 1990), poate îl veţi citişi altora care m-au cunoscut aşa cum sunt şicare vor avea nevoie de o experienţă pentru ase descurca în unele momente grele în viaţă.”

Jurnalul este însăşi viaţa Alicei Voinescu,pentru că prin el se mărturiseşte tot ceea ce atrăit autoarea, ea se eliberează prin scris şi treceprin acel catharsis ce o purifică eliminând acelesedimente sufleteşti care au făcut-o să fie ceeace este. Aceste pagini redau tot ceea ce a simţit,tot ceea ce a gândit, ceea ce i s-a întâmplat maibine de 32 de ani. Mărturia sa este una extremde importantă atât prin bogăţia materialuluiacumulat (Jurnalul este o operă monumentală şila propriu şi la figurat, are 843 de pagini), cât şiprin diversitatea lucrurilor scrise: sentimente,emoţii, gânduri legate de familie, prieteni,personalităţi ale lumii bucureştene din perioadainterbelică şi din obsedantul deceniu al cincilea,lumea intelectuală cu care ea a fost înpermanent contact, idei legate de evenimentelepolitice din ţară şi din străinătate, de călătoriilesale prin Europa sau legate de acele decade dela Pontigny şi, nu în ultimul rând, sentimentelesale faţă de domiciliul forţat şi de închisoare,experienţe nefericite care au fortificat-o şi aufăcut-o să trăiască în spirit şi pentru spirit.

Întâlnim în paginile acestui Jurnal un omcare încearcă să lase în cultura română o

pagină pe care să fie scris cu litere marinumele său, să „scape de noaptea uitării” şinu fără o motivaţie foarte serioasă. Tot ceea cea făcut, a scris, a gândit se leagă de educaţie,de cultură, de intelect şi totul este de primrang, de cea mai bună calitate, deşi ea, înmodestia ei credea că este „o mediocritate”sau că este „de dimensiune mică”, dar, în fine,recunoaşte că prin ceea ce a trăit, chiar dacă afost „ratare”, totuşi ea face parte „din rariioameni de la noi incoruptibili”, aşa cum oapreciau pe bună dreptate cei apropiaţi, ea eun fel de „fin du race”.

Cu un stil amplu, dar cuceritor, cu o frazăsimplă, lipsită de ornamente de prisos, AliceVoinescu este o scriitoare săracă în umilitoareaei existenţă, dar bogată în dragostea luiDumnezeu. Ducând o existenţă meschină, lipsităde mijloace materiale, făcându-şi griji şi socotelipână în clipa fatală a sfârşitului (pe patul demoarte se gândeşte să-şi vândă inelul, dar nu seîndură fiindcă vrea să îl lase moştenireMaricichii), ea are puterea de a ieşi învingătoare,suferinţele de tot felul o duc spre victoria finalăcare aparţine sufletului: eliberarea; libertateamult visată, şi nu e vorba de o libertate politică,ci mai degrabă libertatea spiritului o va găsi„dincolo”. Vorbind despre suferinţa ei, se temeacumva că nu a dus-o până la capăt cu demnitate,dar dragostea ei pentru oameni învinge oricetemere, frica de moarte şi-o înfrânge cu ajutorulgândului din final ce se îndreaptă spre soţul săucăruia îi cerea susţinerea, încurajarea de a depăşiacest ultim prag.

Alice Voinescu este, probabil, acel exemplude „cherchez la femme”, flacăra ei rămâne viedincolo de lumina ce a însoţit-o toată viaţa, iarJurnalul său, vorbind despre condiţia femeii (ointelectuală ce traversează o epocă tulburatăpolitic de schimbarea regimului, trecând de lamonarhie la comunism), despre menireaprofesională, despre boală şi bătrâneţe, desprelipsa maternităţii şi suferinţa de a fi înşelată desoţ, despre cultură, credinţă şi familie,subliniind că mai presus de orice sentiment esteiubirea de semeni, suprema cale spre adevărulcredinţei în Dumnezeu, este, cu siguranţă, unuldintre cele mai valoroase opere de gen dinliteratura română, rivalizând oricând cu altejurnale din literatura universală.


64

Vasile Ghica

*Căsniciile artiştilor sunt din ce în ce mai rezumative.

*Ca şi rugăciunea, iubirea poate fi spovedanie, ori nimic.

*.În clipa declanşării, toate iubirile sunt de cinci stele.

*Şi când tace, îndrăgostitul îngână un madrigal.

*Să fie adulterul doar o formă de altruism?

*Şi acum poţi cuceri femeile cu versuri. Pentru că lor leplac oamenii caraghioşi.

*A dispărut şi luna de miere. Poate scăpăm, în felulacesta, de diabet.

*În iubire, nu vârsta dă ora exactă.

*Instinctul sexual este aproape identic la toţi omenii.Numai artiştii mai toarnă puţină disperare în el.

*În prea multe căsnicii partenerii locuiesc alături, nuîmpreună.

*Tragic e că îmbătrânim numai noi. Nu şi iubirea.

*În materie de sex, bărbaţii îşi doresc o pâine pe zi, fe-meile o savarină pe săptămână.

*Dragostea înseamnă şi sex, dar, mai ales, voluptateade a se îmbăta unul cu răsuflarea celuilalt.

*Iubeşte-i pe ceilalţi! Şi dacă iţi mai rămâne ceva timp,fă-ţi şi ţie puţină curte.

*Soţul bătrân cu nevastă tânără seamănă cu unfumător de pipă stinsă.

*În tinereţe, nu ştii prea bine dacă eşti prost sauîndrăgostit.

*Când iubeşti, viscolul devine simfonie.

*La pânza freatică a marii iubiri pot ajunge şianalfabeţii.

*Iubirea – un Everest care trebuie cucerit în fiecare zi.

*Ecuaţia iubirii este doi la puterea nemărginirii.

*Şi în dragoste confundă unii jarul cu cenuşa.

*

Bărbaţii cărunţi se uită la femeile frumoase precuminfirmii motori spre Everest.

*Dragostea îl poate face şi pe olog să uite cârjele pebancă în parc.

*Ca orice comoară, femeia este greu de păzit.

*Cel mai divin instrument muzical rămâne tot trupulfemeii îndrăgostite.

*Dragostea – alt cui în coasta perisabilităţii.

*O femeie îndrăgostită vede şi în Quasimodo un Făt-Frumos.

*Unii nu rămân din dragoste decât cu transpiraţia.

*Iubirea poate transforma o noapte de catran într-oconstelaţie de luceferi.

*Sunt bărbaţi care îşi scutură nevestele ca pe niştepomi fructiferi.

*Don Juan – acest toreador al iubirii.

*Iubirea – această catapeteasmă a condiţiei umane.

*Trupurile îndrăgostiţilor au desenat pe nisipuleternităţii cele mai frumoase poeme.

*Când ştii să seduci, e păcat să mai şi domini.

*Dragostea e tot ce a putut face omul dintr-o pedeapsăoriginară.

*În definitiv, Don Juan a dus şi el o cruce.

*Fiecare iubire are şi un Waterloo al ei.

*Admir îndrăgostiţii pur-sânge. Nu corciturile.

*Merităm să iubim. Chiar dacă ar fi să plătim impozitpentru fiecare sărut.

*Femeile îşi câştigă florile mai întâi cu nurii, apoi cucratiţa.

*Ce-ar fi putut, oare să-i spună Don Juan Julietei?

*Bărbaţii admiră femeile inteligente şi le preferă pecele frumoase.

*Prea mulţi au făcut scuipătoare din candela iubirii.

*Să nu ne lăsăm conduşi de femei nemângâiate.


65

Mioara BAHNA

Metamorfoza – între evadare şilaşitate:

Locomotiva Noimann de NichitaDanilov

Debutând realist-obiectiv, romanul LocomotivaNoimann – Editura Polirom, Iaşi, 2008 – al lui NichitaDanilov alunecă lent şi aproape definitiv apoi înfabulosul oniric, lumea care îl populeazădezagregându-se şi recompunându-se continuu,mereu în alte forme, încât metamorfoza este aicimanifestarea principală a vieţii. Cu alte cuvinte,ceea ce se impune încă de la încep este caracterulproteic al universului investigat de narator şi filtrat,în cea mai mare parte a textului, prin conştiinţapersonajului eponim, dar şi prin ale apropiaţilor lui,Oliver şi Bikinski, fiecare dintre ei având astfelstatut de personaj-reflector, lucru care favorizeazăposibilitatea de lectură a cărţii în mai multe chei.

Cu un motto din Milan Kundera – Există problememetafizice, probleme ale existenţei umane, pe care filozofianu a ştiut nicicând să le cuprindă în toată concreteţea lor;acest lucru îl poate face doar romanul… –, acest romandin ciclul Tălpi, care se deschide, deloc întâmplător,cu imaginea unei gări, în momentul în care pleacăun tren (simbol cu multiple semnificaţii, dacă ar fi săamintim numai consideraţiile lui S. Freud),naratorul auctorial făcând observaţii asupra stăriicălătorilor şi a celor rămaşi, demonstrează, aşa cumafirmă scriitorul ceh, complexitatea şi, în acelaşitimp, superioritatea acestei specii literare, faţă dealte realizări ale geniului uman, în privinţa

posibilităţilor sale de a investiga fiinţa în toatăcomplexitatea sa. Pe fundalul acesta, este adus înprim-plan doctorul stomatolog Paul Noimann,îmbrăcat în costumul lui alb şi stând cu fruntea lipităde geam, privind la toată această lume agitată ce seînchega şi se destrăma în spatele lui, astfel că, încă de laînceput, realitatea din afară, tinde să fie substituităde „realitatea” din imaginaţia personajului, princare trenul care tocmai a pornit este asemuit cu oomidă imensă ori cu un păianjen devorator, pentrucare călătorii care tocmai i-au intrat în pântece suntpotenţiale victime.

Odată făcută trecerea de la real la oniric, acţiuneainversă este aproape ireversibilă, cel puţin pentrupersonaj, care pare a trăi într-un univers paralel,dominat de coşmaruri interminabile, difuze,copleşitoare, în care componentele lumii materialese asociază şi se despart aleatoriu sau după legiacceptate / înţelese doar de subconştientul acestuia,cititorul fiind încă din primele pagini antrenat înurmărirea elucubraţiilor lui, prin detaliereasenzaţiilor de care se lasă stăpânit eroul.

Caracterul polifonic al romanului se dezvăluie dela început, iar conexiunile cu muzica suntnumeroase, manifestându-se, de exemplu, prinprezenţa unor cuvinte din câmpul lexical al acesteiarte în titlurile unor capitole: Uvertură, arie, Larghettoe piano, Andante non troppo, Vals, Marş, încât, într-undelir aproape continuu, clisa în care se zbateNoimann este disecată din primele pagini, cândatitudinea lui, în general firească, faţă de năvalairealului, nu lasă deloc să se vadă un ins surprinsmăcar de acest impact, ca în episodul din debutulcărţii, unde, în cameră, îşi face apariţia o fiinţăbizară, lângă patul lui, care mai întâi îl sărută pefrunte. Ceea ce urmează aduce nota definitorie anaraţiunii, în care metamorfozele se ţin lanţ,naratorul auctorial oferindu-le ca atare spredezlegare: femeia devine – sau era deja – o fantasmăsau o simplă cămaşă, goală, „frumoasa fără corp”,spre care se lansează personajul, însă propensiunealui erotică este la fel de ambiguă, ca şi restulepisodului , fără însă, aşa cum arătam, să-ldebusoleze în vreun fel. Numai organismul său serevoltă, faţă de această agresiune inexplicabilă ainexplicabilului, printr-o vomă abundentă, care areînsă, mai degrabă, drept cauză cantităţile nesfârşitede alcool pe care le înghite personajul, iar coşmarulse continuă, aducând în cascadă alte şi altetransformări spectaculoase, pe care le primeşte, deasemenea, firesc: încercând să-şi şteargă faţa şicăutând un loc neatins de conţinutul stomacului săuîmprăştiat peste tot, îl descoperă sub pernă, undegăseşte o icoana a Sfintei Născătoare cu Pruncul, iar,

Cărţi prezentate de


66

apoi, descoperă alte şi alte icoane dedimensiuni din ce în ce mai mari, deaur şi argint, până la una dedimensiunile întregului pat, încâtsacrul astfel apărut rămâne până lasfârşit, cu funcţii, de asemenea, ambigue.

În manieră postmodernistă ,transmiterea mesajului se face printr-o abordare multiplă a materialuluiepic, neputând lipsi, pe de o parte,dorinţa de a înregistra cotidianul înformele sale cele mai banale, iar pe dealtă parte, reflectarea parodică aacestuia, încât noua construcţieaduce o armonizare sui-generis anaturalului cu artificialul, graniţadintre ele fiind însă estompată, laaceasta contribuind masiv atitudinea echivocă anaratorului omniscient, susceptibilă de orice, dar nude obiectivitate, fiindcă, fără îndoială, ironia este olatură a ei.

Totodată, implicarea stilului indirect libersporeşte relativizarea perspectivei naratoruluiauctorial, contribuind, în consecinţă, la inducereapluralităţii de lecturi de care aminteam, cu atât maimult, cu cât latura diegetică a cărţii trece de laînceput în plan secund, atenţia cititorului fiindatrasă de aspectul eseistic implicit al romanului.

Paradoxal, detalierea fiecărui element al realităţii,în loc să sporească verosimilul, face ca, prinhipervizualizare, realul să se dilueze, invadat şi, încele din urmă, luat în stăpânire de oniric. Iarperspectiva aceasta sui-generis, a lui Noimann ecomplementară cu ale prietenilor săi, cei doi tovarăşide beţie, pictorul Bikinski şi masterandul LawrenceOliver, despre care, într-un interviu din Suplimentulde Cultură, autorul menţionează că are o identitatehibridă, crezându-se pe jumătate copac, pe jumătate pasăre.

Aşa, de pildă, referirile la componenta teologică aexistenţei sunt frecvente, încă din primele pagini aleromanului, însă atitudinea generală faţă de acestdomeniu este, de asemenea, echivocă, oscilând, întermeni arghezieni, între credinţă şi tăgadă, iarcomponenta polemică nu este deloc neglijabilă.Astfel, Oliver predică sfârşitul lumii vechi şiapropierea uneia noi, pe care el, în calitate de noulMesia ar avea menirea să o scape de blestemul munciivechi, iar, în contextul acesta, îl proclamă pe SfântulApostol Pavel drept cel care avusese impertinenţa săinterpreteze în felul său învăţătura lui Iisus şi, în acelaşitimp, cel fără de care n-ar fi fost nici Marx, nici Lenin.

În ce-l priveşte, în dialogul cu stareţul Pafnutie dela mănăstirea Golia, Bikinski susţine „teoriile” luiOliver, mai ales că el însuşi este propovăduitorul

unei alte „religii”, care se bazează peideea că există un număr incalculabilde adevăruri, stabilite după un numărincalculabil de criterii, adevărul cel bun,adevărul cel frumos, ultim, absolut,adevărul orb, cel şchiop, surd, gras, slab,bogat, sărac, luminos, întunecat, tare,moale, mascul, femelă, suprem etc.

Cei t re i pr ieteni , Noimann,Bikinski şi Oliver, au posibilitatea dea privi şi de a considera – firesc, dinperspectiva lor – regnurile ca fiindcompatibile sau, mai bine-zis, fărădeosebir i , până la un punct ,structurale sau funcţionale, oricumfără deosebiri care nu ar putea ficorectate. Din acest motiv, Oliver,

manifestându-se ca păsările cerului, îşi motiveazăopţiunea, din moment ce numai omul umblă cu fofârlica,ascunzându-se după propria sa umbră şi, în plus, el îşiconstruieşte viitorul, într-un mod absurd, uitând să-şiproiecteze în el fiinţa lui trecătoare. Este unul dintremotivele pentru care, împreună cu Spinoza, câineleal cărui limbaj îl deprinde, urlă pentru a contribuimăcar puţin, la păstrarea echilibrului universal,atunci când urletul divin e perturbat de paşi străini.

Tot polemic-eseistic, în aceste consideraţii asupracondiţiei umane, prin raportare la alte regnuri,Oliver – care-şi direcţionează reflecţiile spre unnaratar, spre un cititor fictiv – observă că germenulnebuniei este apanajul omului: Aţi văzut vreo salciecare să se creadă Cleopatra? Vreun bob de grâu care să-şi închipuie că e Iulius Cezar? În acest fel îşi motiveazădorinţa amintită de a întemeia o nouă religie, avânddrept finalitate eliberarea omului de sclavia muncii,care, alături de nebunie, ar fi una dintre deosebirilecare susţin inferioritatea lui faţă de alte regnuri, unadecurgând din alta. Consecinţa e că, pentru a se feride orice degenerescenţă transmisă prin intermediulnebuniei generale, Oliver se gândi să treacă graniţa dintrecele două regnuri, transformându-se în copac.

Factologia este limitată şi, mai mult, gradat, loculîi e luat de analiză şi de introspecţie, directproporţionale cu sporirea efectelor dinamităriirealului întreprinsă de fantastic, logica lumiiconcrete estompându-se, până la a fi pulverizată cutotul, la fel ca şi cea a timpului: Ziua începea prost. Şinu era marţi. Ziua nu se sfârşise, ci abia începea. Sau,dacă se sfârşise, începutul ei era la fel de năclăit ca şiînceputul zilei precedente. Iar epitetul acesta, năclăit,se potriveşte, de fapt, la tot ce se întâmplă, fiindcăacest turbion în care e atras personajul, făcându-l săse simtă ca şi când universul lui ar fi intrat în tangaj,îl dezintegrează, încât lumea lui şi el se transformă


67

într-o masă discontinuă, mergând către o ţintăincomprehensibilă, într-un amestec de sacru şiprofan, în care sacrilegiul se comite involuntar, dare receptat conştient de actant.

În roman sunt pregnante numeroase ecouri livreşti,venind dinspre Goethe, trecând prin Mihail Bulgakov,dar şi prin alţi scriitori ruşi, Dostoievski, Gogol,amintind, de asemenea, de Rabelais, de Kafka, fireştede Milan Kundera, din care îşi alege motto-ul, deCervantes, Caragiale, Borges, Becket, Alain Robbe-Grillet,ca să nu pomenim, absolut aleatoriu, decât câtevanume. De pildă, urmuzian – ca în Pâlnia şi Stamate,unde Nirvana, la care familia eponimă se uită cubenoclul, aruncând totodată în ea cu cocoloaşe făcute dinmiez de pâine sau cu coceni de porumb, este situată înaceeaşi circumscripţie cu personajele, începând lângăbăcănia din colţ –, aici, Oliver se străduieşte să decodezemesajele transmise de câinele Spinoza (ca să vadă dacăadevărul unui patruped e aidoma celui al unui om),pentru că e prieten şi el cu Bikinski, cel care clasificăadevărurile şi caută calea spre mântuire, de fapt scarace duce spre adevărata mântuire, însă scara se afla în el,rezemată de un zid prăbuşit în bezna de nepătruns.

Spaţiul romanesc străbătut de locomotiva Noimann,amintind adesea de tablourile lui Dali, cuprinde doipoli, fără contururi precise, fiindcă totul pare instabil,într-o curgere care, aici şi numai aici, poate fi suspectatăşi de a fi reversibilă, pentru că între realitate, vis şihalucinaţie se creează o osmoză, favorizată de personajecare par a deţine controlul „adevărului adevărat”,între care inginerul Satanovski, doctorul Perjovski,stareţul Pafnutie, care, în spaţiul sanatorial, monahalsau în cel al lumii largi, îi privesc pe cei trei cuîngăduinţă sau curiozitate, stimulându-le rătăcireasau chiar provocând-o, atâta vreme cât înţeleg că eiau o percepţie aparte a lumii. De pildă, după ce Bikinskie întrebat de stareţ despre stadiul în care se află în acelmoment Oliver, iar acesta îi răspunde că e jumătatescoruş şi pe trei sferturi pasăre şi, în rest, câine Spinoza,acesta conchide resemnat: Sunteţi ca păsările cerului,sunteţi asemenea crinilor sălbatici ce înfloresc pe câmp.

Vise, visuri, revelaţii formează universulcovârşitor al personajelor aflate în prim-planulacestui roman-parabolă, prin care caută fiecare înfelul său şi toţi laolaltă să dea glas, în primul rândpentru ei înşişi, realităţii dinăuntru, ceea ce aduceinerenta notă lirică a multora dintre episoadele carese înlănţuie în carte, prin care, de fapt, conştient saunu, acestea încearcă să eludeze condiţia lor umanănesatisfăcătoare, ascunzându-i realitatea de ei şi deceilalţi, aşa cum Noimann, cu ajutorul costumuluisău alb impecabil cu care îşi face apariţia în roman,dar şi al celor o sută douăzeci de costume dinşifonier, îşi escamotează infirmitatea.

Laurenţiu-Ciprian Tudor: Apostolul verilor

Cu un motto incitant şi promiţător – Sine sole sileo– prin intermediul eului liric, poetul se propunedrept apostol, propagator înfocat al dragostei deviaţă, pe care, prin dedicaţie, o pune, întâi şi întâi,la picioarele celor mai importante femei din viaţa lui,bunica, mama...

Poemele care alcătuiesc volumul Apostolul verilor– Editura Arania, Braşov, 2007 – , scrise, majoritatea,în vers liber, şi construite, de cele mai multe ori, dinuna, două sau trei secvenţe, au, în general, structurăargumentativă, după cum se remarcă încă dinprimul, Poem despre Venere, care poate fi citit capreambul al întregii cărţi, în care sinele se dezvăluiedrept sursă a dragostei, care animă paradisul(Venere ţâşnite de mine-n eden) şi, în acelaşi timp, liantal alcătuirilor vieţii (când mă iubeam cu aerul /deasupra pământului / pre nuntire veşnică…). Estevorba însă de un eden propriu, pe care poetul îlconstruieşte şi-l percepe apoi după propriu-i chip,desigur interior.

Dar universul creat este dominat, paradoxal, de oabsenţă, ea însăşi contribuind esenţial la coeziuneaacestui întreg: iubita, care nu e o abstracţiune, nu edoar un gând, ci e identificabilă cu o fiinţă concretă,cea care-i induce, fie şi sincopat (uneori), tânjirea(uneori mi-e dor de ea) şi melancolizarea, cea risipitoarede trăiri.

Metamorfozată în obiect, dar şi subiect alcontemplaţiei, la distanţă – iubirea plecată saupierderea plecatei –, noua stare dezvoltă frecvent oretorică a singurătăţii, dar nu a singularităţii, în careinsul nu se simte devastat, dimpotrivă, îşi construieştedin solitudine aproape un blazon, părând a se simţi,deci, înnobilat prin absenţa replicii dinspre ceapierdută: plânsul nu se leagă de fericire / de dragoste. Înplus, o tentă ludică, ironică şi autoironică seinsinuează printre gânduri şi simţiri: locuiesc într-unoftat capitonat / regrete ca purecii muşcă / oftatu-i ieşiredin cuşcă / la capătul spiralei / unui vis prea visat.

Între trăirea nemijlocită şi privirea meditativăcătre aceasta, îşi face loc, firesc, asemenearespiraţiei, prin imboldul dat de inspiraţie, arta,determinându-l să tindă spre un spaţiu spiritual,supradimensionat prin absenţă, dar nu anulat prinuitare, din moment ce clamează: Taj Mahal dorul detine / în ce hal mă frământă. Dar inspiraţia are şi înpoem dublă semnificaţie, iar, în ambele sensuri, emanifestare vitală, adunând înlăuntrul euluienergiile lumii, prin forţa catalizatoare a dragostei:îmi eşti / inspiraţia / te trag în piept / în mine / te umplude soare-n rubine.


68

Printre şoaptele dintr-un poem,venind dinspre un înţelept, se alege odefiniţie surprinzătoare: femeia… efructul / dezraiului…, dar, în logicatextului artistic, această afirmaţie eposibilă fiindcă, reiterând iubireaorfică, eul poetic reface, de fapt,drumul iniţiatic al oricărui ins care,prin dragoste, se construieştesuferind, învăţând, trăind, aşadar, cuadevărat, sau renăscându-se împlinitprin toate acestea, de la epocaadamică încoace, al cărei prim passpre cunoaştere a însemnat şi primulmoment al părăsirii, într-un anumefel, a edenului.

Iubirea, în poeziile lui Laurenţiu-Ciprian Tudor, e mereu disecată şiadunată, din secvenţe, gesturi, de obicei amprentatelăuntric, ca un sigiliu pe doar aparent efemera ruladatrecutului: am găsit urma unui sărut / şi urmele sânilor/ regăsesc gesturi numai pentru tine / numai ale tale / ungeamăt, un extaz, o lacrimă.

O nouă expresie, dar aceleaşi atitudini, aceleaşisimţiri traversează sufletul fiinţei supuse iubirii, dela care aşteaptă, dar şi căreia vrea să-i dăruiascăfilmul cu happy / fără de end, pentru a-şi putea stăpâniiubita (frumoasa naibii), cu mixerul braţelor lacome,împins de speranţă spre-al nouălea cer / de pe pulpe,aşa încât, între senzual şi senzorial, eul nu alege,doar adună şi admiră, concomitent, voyeurist şiepicurian. Prin urmare, ca orice îndrăgostit, vrea şisimte că lumea începe cu sine (prima vedere pesteprimul ochi / iubindu-te), centrul lumii fiind, la urmaurmei, apanajul său: toate gândurile/ toate drumurileduc la Roma ta.

Cu oarecare calm, resemnare, poetul acceptă şiideea întoarcerii în marsupiul de humă / şi burtapământului, dar seninătatea acesta îi e dată, în modfiresc, de tinereţea pe care, fără să o afirme, opercepe ca pe un scut, care îl ţine încă departe demomentul pe care-l convoacă în gând în spaţiul liric,în marjele posibilului, departe încă de probabil.

Cu note, câteodată, zeflemitoare, în poemelesexoase, de pildă, poetul transferă în planul scriituriiimagini onirice, fragmente de suflet, uneoriescamotate, alteori denudate, ca pentru ablaţiuniritualice, purificatoare: gol / puşca / la răsfirareapletelor mării; / m-am re-tras în noapte / să fac locaşuri,găuri / pentru sădit stele.

În poemul eu şi Eu, poetul îşi dezvăluie ceea ce înpoeziile de până aici, din volum, doar se sugera:dubla identitate a sinelui, fără ca aceste două laturisă fie antinomice, fiindcă eul primar (eu-însumi) şi

eul celălalt (eu-lepădatul) formează, defapt, Eul / Marele în care seîngemănează micul, măruntul, darinalienabilul, premisa celui din urmă,cel care poate accede la lumea pururifiitoare.

U n i m a g i n a r a l c ă t u i t d i n„materiale” a căror reunire, neapăratinsolită, contribuie la conturareaoriginalităţii versurilor lui Laurenţiu-Ciprian Tudor (cofragul unui singur ou/ e pieptul tău sau snopuri de doruri / cunervuri colbuite / strâng / firele deşirateale soarelui sau veşnicia scârţâie la colţurietc.), care pot fi citite în direcţiidiferite , mai ales că, la fel cump r o c e d e a z ă m u l ţ i a u t o r icontemporani, şi el eludează, de

obicei unele norme lingvistice, iar absenţa – înmajoritatea cazurilor – punctuaţiei dă posibilitatealectorului să segmenteze textul aşa cum crede /simte şi să poată extrage fragmente care, poate, înviziunea poetului, aveau alte conexiuni în cadrulîntregului.

Amestec de rafinament, cu evidente rădăcinilivreşti, şi de nuanţe de sictir, intrinsec balcanic,atmosfera poemelor lui L.-C. Tudor traduce uneoritumultul facerii, caznele acestuia, ale conturăriiperspectivei mundane a unui eu dornic să se încarcecu toate sevele vieţuirii, sub (aproape) indiferent ceformă: sunt cercetaş de oraş / sol şi spion / primageneraţie, prin arealul iniţiatic, în care poezia e dor, echemare / căreia, exact în momentul scrierii, / îi răspunzi,singura stare în care gândul tău trăire e. Iar noul Icar/ neîncrezător în rachete / bea poeme.

O poezie, aşadar, în pas cu vremea, dar, totodată,conectată la valorile perene este cea a lui Laurenţiu-Ciprian Tudor, care îi oferă cititorului un timbrusensibil şi ferm totodată, al unui poet care-şidurează loc în literatura română, pentru a încheia înnota strămoşească, pe care a adus-o autorul înmotto, urmând îndemnul festina lente, dar temeinic.

Muşata Matei:Hazardul unui nou mileniu

Apărută în ediţie bilingvă, româno-engleză, laEditura Princeps Edit din Iaşi, în 2011, cu o prefaţăsemnată de Daniel Corbu (Muşata Matei sau poeziametafizică a generaţiei lirice laptopice) şi cu o postfaţăde Nina Josu (Muşata Matei – noutate şi destin),placheta de versuri Hazardul unui nou mileniu esterodul talentului foarte tinerei Muşata Matei(n. 1989), speranţă a literaturii române de peste Prut.


69

Cartea se deschide cu o Ars poetica, încare autoarea îşi sintetizează gândurile,impresiile, pe care i le generează nu atâtceea ce în planul expresie numeşteveacul trecut sau secolul apus, care parecă nu vrea să-şi închidă uşile, cât epocafiinţei de care urmează să se despartă,o margine a clipei care se învecineazăcu speranţa unei noi armonii şi care îidetermină fireşti nelinişti, ca oriceîntâlnire cu noul.

Dacă primul poem e mai multconstatativ, în cele care urmează,starea meditativă se interferează, fărăa se putea spune care are pondere mai mare, cumanifestări năvalnice, trecerea de la calm laimpetuozitate fiind specifică vârstei pe care tocmai otraversează autoarea versurilor şi, de aceea, elanurilepe care le exprimă poezia ei – uneori amintind deromantism – nu sunt deloc surprinzătoare într-oasemenea conjunctură. Astfel, să mă înalţ peste orizontori să mă prăbuşesc odată cu vulturii, sunt, de pildă,secvenţe care traduc trăirile poetei.

Între aşteptările mele, cu care depărtările se hrăneschulpav şi privirea ta plină de nesomnul aşteptării,autoarea îşi dă la iveală căutările, tatonareadrumului, fie în zbor (ca o adiere de vânt peste râurilesângerânde), fie păşind desculţă prin jăratic, peste zguralavei / cu aripile frânte încerc să mă ridic, aşteptareafiind aici un laitmotiv, asociat dorinţe de schimbare,de accelerare a devenirii.

În aceeaşi paradigmă amintită, a tranziţiei de la ovârstă la alta, planul imaginarului artistic pe care îlcompune Muşata Matei, mai ales în primele poemecare alcătuiesc volumul, e uşor convenţional, punctatde aisbergurile pornite în larg, de comparaţiaaşteptărilor cu sunetul unui clopot în biserica părăsită, eanimat de mieii albi cu ochi blânzi ce se jucau cu mine, întimp ce, doar ca o constatare, amurgul agonizează etc.

Indiferent însă că este vorba de imagini insolite,structurate cu talentul artistului în drum sprematurizare sau de altele, devenite clişeu, în care seresimte absolut normala influenţă a scrierilor altorcreatori, în poezia Muşatei Matei se descoperădisconfortul pe care îl trăieşte spiritul sensibil, la ovârstă atât de tânără, când impactul cu un realcontondent pentru aspiraţiile sale, dar şi necesitateadesprinderii de spaţiul, în general ocrotitor, al primilorpaşi în viaţă şi, cu precădere, al visului, bulversează.Sunt, aşadar, naturale lacrimile şi frica de nou, înaceastă conjunctură, poeta pomenind frica mea pentruaceastă lume sau văzând lumea printre lacrimi, sintagmecare transpun în poezie zbuciumul pierderii inocenţei.

Primii paşi în noua etapă sunt paşi în noapte, care o

desprind de ţărmurile unde-am fost, deunde se mai aude îmbietor, asemeneacântecului sirenelor, că un vechi cântecmai sună, însă, cu siguranţă, drumuloricui are o singură direcţie, înainte, şi,fiindcă întoarcerea este imposibilă,trecutul tot devine ofrandă timpului.

O stare vecină cu panica străbateuneori poeziile Muşatei Matei, într-uncontext pe care-l percepe ca delirant,zgomotos şi, de aceea, neliniştitor: …parcă zilele şi nopţile au căzut în delir,iar, alteori, nu se aude decât cădereafulgilor peste ţiglele de aramă / peste golul

mormintelor / peste cadavrele timpului apus / în clipacând îşi strigă destrămarea.

Tentativele de înţelegere a sinelui sunt o preocupareconstantă, exprimată de-a lungul cărţii, atât direct (nucunosc nimic din adevărul propriului eu / sunt ca o piatrăce vrea să-şi crească aripi / să se-nalţe din adâncul mării însferele de început), cât, îndeosebi, indirect, prininvestigarea universului imediat, al vieţuiriinemijlocite, în care îşi caută calea (La hotarul dintrenesomn şi uitare, acolo unde stau la pândă hienele fricii).

Încercările de autocunoaştere îmbracă adeseoriforma definiţiei poetice, realizată prin apelul laelemente ale lumii din afara sinelui: sunt ca o toamnăîmpietrită în cuvinte / ce nu pot exprima al ei decor), iarnota uşor desuetă – ca în versurile de mai sus –,venind din tendinţa spre prozodia tradiţională,neaşteptată, de obicei, la un autor atât de tânăr, poatefi tot o consecinţă a amintitelor căutări ale sinelui.

Un lirism care transpune frământările eului aflatla confluenţa dintre adolescenţă şi prima treaptă aapropierii maturităţii este nota dominantă a acesteicărţi, în care tânăra autoare îşi mărturiseşteangoasele, dar şi exaltările pe care le trăieşte, vrândsă transfere, prin intermediul poeziei, în lume,latura inefabilă a vieţii. De aceea poate, subordonatetemei centrale a volumului – cunoaşterea de sine –,pusă sub semnul hazardului unui nou mileniu, poetaadună între pagini concretul şi abstractul, timpul(prezent şi istorie; etern şi efemer), imediatul şidepartele, trăirea şi amintirea trăirii, pământescul şiastralul (Cosmogonie), ziua şi noaptea, incertitudinea,într-o dorinţă nestăpânită, specifică vârstei, de aarde etapele, de a lua în stăpânire, cât mai repede,ceea ce se parcurge pas cu pas, în ciuda oricăreivoinţe, după legile nescrise ale firii.

Şi, drept concluzie, îl voi cita pe Daniel Corbu,care, în prefaţa cărţii, afirmă: Basarabeanca MuşataMatei e unul dintre poeţii de limbă română care promitenorm. Urmează însă ca talentul ei şi timpul sădecidă locul pe care îl va avea, raportat la poezie.


70

Valeria MANTA TĂICUŢU

Eugen Negrici: Simulacrelenormalităţii

Cartea cu acest titlu a lui Eugen Negrici (EdituraParalela 45, 2011) reia seria de articole publicate prin1990 în „România literară”, având ca scop declaratidentificarea „prejudecăţilor literare, situărilegreşite, falsele concepte, clişeele, fenomeneleignorate, interpretări le inerţiale, viziunilediscutabile ale istoriilor noastre literare” (v. Notavolumului). Nu-i prima oară când universitarulstabilit în capitală încearcă să răstoarne carul mare aliluziilor adunate, pai cu pai, în căpiţa literară; dejacelebra carte „Iluziile literaturii române” a stârnithărnicia cosaşilor treziţi în zorii postdecembrişti degrija pentru protejarea recoltei de uscare prematurăşi păguboasă.

Nu i se iartă domnului Negrici, printre altele,lipsa de smerenie pioasă în faţa moaştelor. Faptul cănu se prosternează în faţa geniilor naţionale, ci, cuobiectivitate, încearcă o delimitare de „sclerozasuperlativelor”, în favoarea unei lecturi şi a uneivalorizări decente, a părut blasfemie. Totuşi, o astfelde atitudine poate salva, în contextul actual, şiautorii, şi operele. În cazul lui Eminescu, de pildă,afirmaţia că „Luceafărul” pierde din substanţa liricădin cauza simplificării mitului originar, „redus laantiteză morală” (cum observa şi G. Călinescu) apărut blasfemie, forţele „defensiv-compensatoare”năpustindu-se imediat să refacă perfecţiunea(v. „Lecţia despre cub” a lui Nichita Stănescu) prinumplerea cu material a colţului de soclu ciobitîn mod voluntar. Căci, spune, Eugen Negrici, „e

de-ajuns să priveşti chiar astăzi în jur pentru aînţelege cât de greu se poate reacţiona astfel, adicăfiresc, în mijlocul adulatorilor fanatici ai ideii decapodoperă română! Seduşi de iubirea lor pentrupoet, iradiaţi de grandoarea geniului, tulburaţi demistica operei însemnate de destin [...] din teama deimpietate şi-au interzis exerciţiul critic, debordândîntr-o hermeneutică despletită” (pag. 54). „Spiritelorestetizante” de genul unui G. Călinescu, IonNegoiţescu sau Tudor Vianu, „Luceafărul” nu leputea oferi deplină satisfacţie, atâta vreme câtpoemul „nu e totuşi mai mult decât o alegoriepurtătoare de semnificaţii etice”; celor din trecut şicelor de astăzi, aceste atitudini li se par „excesive”,pentru că „autoritatea poetului continuă săparalizeze simţul nostru critic”. Puţini cititori auînţeles că negaţiile domnului Negrici nu au scopdemolator, ci, mai degrabă, unul pedagogic: departede a distruge, ele încearcă problematizarea,brainstormingul , scuturarea de inerţ i i leinterpretative, părăsirea lecturii dirijate în favoareauneia lipsite de prejudecăţi.

Ce i se mai reproşează lui Eugen Negrici, pelângă lipsa de smerenie în faţa miturilornaţionale? De exemplu, faptul că, deşi complet„echipat”, nu acordă primul ajutor criticii literareactuale, aflată în agonie. Nu-i face, cu speranţă şientuziasm, respiraţie „gură la gură”. Nu scriecronici de întâmpinare, nu este purtătorul decuvânt al generaţiilor poetice, nu poate fi„înregimentat”/confiscat. Aceasta nu înseamnăcă e rupt de realitatea literară, că nu ştie ce seîntâmplă la noi; dimpotrivă., căci iată ce spune,într-un final amar de articol: „analiza opţiunilorşi verdictelor din ultimii 20 de ani ne arată că, înmedie criticii aceştia de mare prestigiu au mizatpe autorii tineri, nealteraţi încă şi posesori ai unorresurse feciorelnice, pe cei care, deşi fără obiografie cristalină, nu se amestecau în murdăriilepolitice ale puterii, pe cei care manifestau osolidaritate de grup împotriva acestor insanităţi.Condiţia era una singură: produsele să fi avut unnivel plauzibil. Atât! Sleită de campaniile dese deapărare a oprimaţilor şi de stăvilire a asalturilorneoproletcultiste, obligată la concesii de durată şila simpatii de moment, intimidată continuu şipândită de corupţia care pândea orice şi peoricine, critica ne-a oferit ierarhii fluide şi incerte,a favorizat apariţia de glorii false şi a dezorientatpe cititori. Îndoielile acestora asupra actuluisalubru al criticii s-au transformat în neîncredereaîn însăşi ideea de valoare: un scepticism periculospentru destinul unei culturi şi chiar al unuipopor” (pag. 99).



71

Eugen Negrici scrie cusinceritate, fără grijă pentrupopulismul de doi lei care-io b s e d e a z ă p e m u l ţ icontemporani, fără dorinţade a plăcea, de a fi „simpatic”ş i admirat . Respingev a l o r i z ă r i l e g r ă b i t e ,pretenţiile de obiectivitate,j u d e c ă ţ i l e d e v a l o a r etranşante, promovând, înciuda lucidităţii sale, undemers utopic: „o şansă oricărui text”: „Secolultrecut a pus în mare încurcătură conceptul de artă,noţiunea de frumos şi definiţia esteticului. Aşa încât,dacă tot trebuie să avem istoriile... noastre, acestea,spre a fi oneste şi pregătite pentru orice schimbareulterioară de optică, s-ar cuveni sănu aibă pretenţiiaxiologice, să consemneze, cronologic, oricemanifestare culturală, orice produs intelectual scris,lăsând, astfel, o şansă oricărui text” (pag. 103).

Simona Grazia Dima„Interiorul lucrurilor”, Ed. Vinea, 2011

Cel care citeşte cărţi se situează, conştient sau nu,pe un câmp de război, acolo unde luptătorii cad unuldupă altul, iar rănitul cules aleatoriu, scăpat cumvade la moarte printr-un joc al destinului, poate să nufie cel mai bun ori cel mai viteaz; e totuşi de apreciatcă n-a tras „chiulul de la viaţă”, că nu s-a sustrasniciunei înfruntări, ci că, sacrificându-şi tihna, apreferat să-şi trăiască intens clipa cea repede. SimonaGrazia Dima plasează cumva strategic, la începutulvolumului său, „Interiorul lucrurilor”, o meditaţiedespre condiţia creatorului de poezie şi desprerelaţia lui cu cititorul. Limbajul este sobru, expresiv,bine cumpănit între resemnare şi speranţă: „Cineva-ţi va găsi inima pe câmpul de luptă şi se va gândi/să alerge cu ea s-o salveze. Vei fi poate un mort./Din întâmplare citit, cineva-ţi va desprinde, dinîmpletirea/ culorilor, felul special în care-aicunoscut fericirea.” („Zăpadă topită în inimă”).

Dacă o „plimbare în parc” dezvăluie urâţeniaunei lumi învinse de kitsch şi gunoaie, o călătorie cuavionul devine, paradoxal, nu un mod de a vedeade sus, cu detaşare, lumea, ci de a o recompune;textul creşte din interiorul lucrurilor, senin şiputernic: „Dar interiorul lucrurilor? Fără asta nimicn-are rost. Apele mele/ adânci atunci le-aşrecunoaşte (mă păstrez la umbră, sub cortina/ deflăcări). Ghemuit în lumină, voi vedea rostul şichipul/ mişcării înseşi, ora se va umple de izvoare,va deschide-acei/ ochi pentru care-un regat

consimte pe loc să ardă”(„Interiorul lucrurilor”).

Nucleele narative din„Spirală” au rolul de a facetrecerea de la ceea ce estebanal / nesemnificativ întraiul cotidian la imaginarulpoetic, acolo unde energiilelatente se descătuşează:„[...] m-am răsucit pe călcâi/ şi m-am făcut fluture. Nuvor şti niciodată/ ceea ce

trebuie despre mine, am solzi,/ alunec printredegete, caut soarele,/ fiind totuşi pacea nopţii,/spirala infinit coborâtoare”. Realul nu devine poeticşi comprehensibil prin îngrămădiri artificiale decuvinte („Vorbeau pădurii în neologisme/ ea n-a-nţeles”), ci prin atitudinea simplă, neprefăcută faţăde univers şi de propria linie ontologică: „Miearborele mi-a încredinţat/ istoria întreagă a acesteifamilii pornite din subpământ,/ unde fiecare îşicunoaşte locul, rădăcina înfiptă/ în beatitudine(apa, lemnul, resursele, gândul),/ în filosofia reală,unde conceptele sunt crabi,/ plutitori pe scoarţeeterice”.

Poemele Simonei-Grazia Dima amintesc, adesea,de absurdul, dar şi de fabulosul descoperit de Aliceîn Ţara de dincolo de oglinzi, acel tărâm alminunilor în care tot ceea ce este logic se răstoarnă,în favoarea imprevizibilului, a regulilor încălcate, aparadoxalei nepotriviri dintre esenţa şi aparenţalucrurilor, dintre noi şi ceilalţi: „Cel puternic eraadus la judecată/ Plânsul i se-auzea tare./ Aveamutră de iepure, se ştergea/ la ochi cu lăbuţe albe,probele/ slăbiciunii erau zdrobitoare./ Veşminteleprocurorului, ale martorilor, multicolore,/ păreautăiate-n piatră. Era adus dosarul/ de asasinat prinputere. Puterea fiind delict,/ deci slăbiciune.„Ascundeţi-o în brânză,/ în var sau putregai”, tunăjudecătorul./ „Atâta slăbiciune-a născut puterealui,/ că s-a pornit cutremurul şi simt miros/ deigrasie. Duceţi-l pe ăsta înapoi,/ ce v-a apucat să-lscoateţi din vizuină?”.

Căutarea de sine/autocunoaşterea au nevoie delentile care pot, deopotrivă, mări şi micşora: fiinţapoetică, cercetată cu „ochi iluzorii”, are dimensiunileşi ariditatea dezarmantă a peisajelor lunare(„numai/ pante şi văi, grohotişuri şi hăuri/ cu fumsibilinic”), pentru ca, văzută de la nivel cosmic, să fiedoar „Trup mic şi târâtor, gânganie sturlubatică,/ascunzând comoara – o faţă a altcuiva”. Tot cecunoaştem, tot ce visăm, tot ce descoperim şi tot ceascundem stă, sugerează poeta, sub semnulantonimiei. Gheaţa şi soarele, fierbinţeala/febra/


72

Ionel NECULA

Victoria Milescu: „Sub steauacâinelui”

Abia mă dezmeticisem din buimăceala lecturiiexcelentului volum Fenomene fără cauză, căautoarea Victoria Milescu îmi propune lectura unuinou volum de versuri, Sub steaua câinelui, (EdituraTractus Arte, Bucureşti, 2012), în care imaginarulpoetic este proiectat pe un fundal cosmogonic, cutoată puzderia stelară scânteind peste destinuluman.

Mărturisesc că autoarea, spre jena mea, a intrattârziu în sfera receptărilor mele lirice şi nu ştiu în cemăsură voi recupera toate întârzierile. Multă vreme,autoarea mi-a fost străină, n-am cunoscut-o şimărturisirea nu cred că trebuie privită negreşit într-un sens negativ, pentru că poate constitui chiar

condiţia ideală pentru o evaluare optimă,neinfluenţată de aluviuni pădureţe şi aleatorii.

Nu spun, Doamne fereşte, că judecata criticătrebuie aşezată în oglindă cu cea justiţiară, săvârşităprin obturarea privirii, că exegetul trebuie să se legela ochi, spun doar că actul critic reclamă o deplinăautonomie, că nu trebuie tulburat de mâzga unorînfiorări alogene şi aleatorii. Eu am fost şi am rămasîn această situaţie, într-un fel ideală pentru oreceptare detaşată şi de bună credinţă.

Există, desigur, o relaţie catalitică şi zodiacalăîntre harta stelară şi destinul uman, iar vechiizodieri ştiau să-şi organizeze viaţa după semnelecerului, dar autoarea priveşte la ConstelaţiaCâinelui ca sălaş al divinului şi ca aspiraţie pentrubiata fiinţă umană, din condiţia ei de, vorba luiPascal, plus adăugat naturii. Prefaţat de HoriaGârbea, noul volum de versuri semnat de VictoriaMilescu reprezintă cred, printre altele, şi o altăînţelegere, mai înfiorată, asupra omului habitual, araporturilor lui lumea şi cu divinul şi asupra vieţii- a vieţii care nu stă acolo unde-o pui/ iese pe străzi/ săia o gură de viermuială. (p.15)

Priveşte viaţa în haine de lucru, din poziţiamedicului consultându-şi pacienta - acelaşi cu care-afăcut dragoste o noapte în urmă, a vânzătorului deziare, a bărbatului copt, capabil să transforme înduminică orice zi din săptămână, a copiilor neglijaţişi ignoraţi de toată lumea, a orbilor, a surdo-muţilor,a cerşetorilor, a claustraţilor din sanatorii – o lumepestriţă şi subiectivizată faţă de care arată oînţelegere compasivă şi mandolinară. Aceeaşi lumeo regăsim şi în alte poezii, unde subiectivitatea esteculisată în situaţii, în împrejurări, în activităţihabituale, curente, obişnuite. Sunt supuseobservaţiei femeile dezolate stând la cafele,tricotând, ştergând din calculator, plângând dinsolidaritate cu ploaia, oameni obişnuiţi precum

neliniştea, dar şi luciditatea tăioasă, plinul şi golul,profunzimea şi artificialul sunt faţete ale aceleiaşiconştiinţe pururea în căutarea miezului, asensului/semnificaţiei: „Îl recunoşti pretutindeni,/sub razele unui soare de piatră,/ ce mângâienesimţitor,/ cum te-ar izbi gheţarul pe ocean,/Chiar pârjolit de febre,/ tu arzi răcoritor,/ mâna o-ntinzi spre-arbustul verde/ din lume sau din vis,atent la strigăt./ Toate pietrele sunt locuite de el,/în fiecare-i auzi inima – cum saltă/ miezul sec demult, dar vesel,/ al unui ou încondeiat” („miez”).

„Măreţia frigului”, cum ar spune NichitaStănescu, devine, în discursul poetic al Simonei-Grazia Dima o metaforă a căutării lucide, a găsiriiunui scop „printre înnebunite art i f ic i i” ;

„nerăspunsurile”, „răutatea incandescentă” suntprobe dintr-o călătorie iniţiatică, la capătul căreiase află, simplă şi pură, perfecţiunea mişcării:„Suntem copiii din visul acestei ore,/ ea nehrăneşte. Trupul nostru,/ luând forma primejdiei,răzbate/ în dans, picioarele nu ni se vor topi/niciodată. Poate acesta e darul - / şi credem dinnou” („Să credem iarăşi”).

Simona-Grazia Dima nu pare a fi adeptaexperimentelor; posesoare a unui imens bagajc u l t u r a l , d a r ş i a u n u i v o c a b u l a r p o e t i cimpresionant, scrie, cu prospeţime şi vigoare,despre modul în care, renunţând la şederea „cu faţaneagră/ spre propriile adâncuri”, eul îşi poateregăsi lirismul.



73

agentul de circulaţie din intersecţiesau sărăntoci chinuindu-se cu oconservă pe treptele blocului, iubirinebune, cu toate valvele deschise - olume pestriţă dar plină de vitalitate,de patos, de temperament.

Se vede bine că Victoria Milescuîşi extrage subiectele din ontologiaimediatităţii, dintr-o lume afleacurilor utile, în care toate coexistăcu toate într-o deplină armonie acontrastelor. Nimic din ceea ce estenu poate fi inutil, sugereazăautoarea, în spiritul filosofieipredicată de Pangloss, ciudatulpersonaj al lui Voltaire. Nimic nu mămai enervează/ nu mai urăsc pe nimeni/în curgerea timpului/ orice lucru devine cumva de folos/chiar şi o înjurătură/ o palmă din partea unui prieten/ uncuţit în inimă/ moartea se aşteaptă să plâng/ să o implor/pentru că şi asta ar fi de folos cumva/ nu mai văd bine, numai aud/ iar inima mea e acum în mâinile tale/ ai grijă lace pagină o deschizi… (Fleacuri utile).

Există în poezia Victoriei Milescu o ironie subtilăşi reconfortantă cu care îşi matlasează dispunerilelirice, dar, înţelege oricine, tonul zeflemitor nu estedecât un pretext pentru semnificarea amănuntuluipitoresc. Câteva poezii au în prim-plan femeia mică,/dar făcută din plămada celor puternici (p.18). Nu-i greude identificat, dar, sigur, aspectul în sine are maipuţină importanţă. Cum se uită după mine bărbaţii/când trec pe bulevard/ cu rochia mea scumpă şi decoltată/şi pletele răcorite, decolorate/ de mările intercontinentale/cum rămân ei pe loc şi nu mai/ înjură, nu mai trag dinţigară/ atenţi la clinchetul/ pantofilor mei de cristal/ cumrămân ei cu privirile pironite/ pe şarpele de rubin dinjurul gâtului meu/ şi rece şi cald/ privind pierduţi cumalunecă/ inelele mele grele de pe degete pe asfalt/ apoi setrezesc şi se bat/ pe brăţara de diamante/ pe poşeta de lac/din care zboară iute sufletul meu… (N-ai ce face cu maimulte vieţi).

Ii mulţumesc autoarei pentru bucuria acesteilecturi şi-i promit să mă ţin în recepţie necurmatăori de câte ori îmi va oferi prilejul unor alte izvodiri.

Emil Lungeanu: fişe pentru unmedalion

Îl întâlnisem întâmplător la reuniunea organizatăde Valeria Manta Tăicuţu la Rm. Sărat în vara anului2011, unde se adunase multă lume, scriitori dintoate localităţile ţării. Bucuria reîntâlnirii printreparticipanţi era aşa de mare, că, dincolo de pupăturişi îmbrăţişări, celularele deveniseră extrem de

solicitate. Se fotografia în n e ş t i r eş i d i n t o a t e u n g h i u r i l e . N ul - a m remarcat şi n-am stat devorbă cu e l , dar , când Valeriami-a trimis – sigur, d u p ăc o n s u m a r e a evenimentului -imaginile în care apărea şi figuramea, una dintre ele era titulatăLungeanu şi Necula. Am privit-oîndelung, ştiu sigur că nu ne-amcunoscut, că n-am avut nici unschimb de opinii, dar se poate ca înanumite momente să fi fost prinapropiere şi cineva să ne fi surprinsîntr-un cadru comun, deşi eram acoloca două existenţe paralele, fiecare cuinsula şi cu lumea lui.

Când l-am revăzut, dar asta s-a întâmplat un anmai târziu, pe vremea când teii de pe str. TacheIonescu îşi scuturau floarea şi mirozna lorbalsamică, l-am recunoscut după statura lui atletică,de efeb atenian scăpat teafăr din RăzboiulPeloponesiac. M-a surprins - fireşte, plăcut -verbozitatea lui desfăşurată, niciodată cătrănită,niciodată adumbrită de insanităţi şi de gândurileşietice. Ascultându-l, am avut impresia că infernuleste o născocire dantescă şi că nu poate exista înrealitate.

Nu ascund că, având aceste determinaţii la cheie,interesul pentru scrierile sale a crescut cu o octavă.I-am lecturat în paralel cele patru cărţi dăruite, amtrecut de la una la alta, ca din bucătărie în dormitor.Nu ştiu dacă am procedat cel mai bine, dar voiamsă-mi fac o impresie cât de cât completă, să-isurprind esenţa, noimele şi fundamentele actuluiscriitoricesc. Căci, dincolo de ceea ce este statornic şibine sedimentat în structura personalităţii salecomplexe, Emil Lungeanu are mai multe înfăţişări.De la o carte la alta îşi schimbă registrul, dar şi stilulsau maniera, ceea ce îngreunează încadrarea luiîntr-o formulă definitivă. Orice asociere cu alţiautori şi maniere este riscantă, căci Emil Lungeanusfidează toate tiparele cunoscute, toată opera sapurtând pecetea unei personalităţi debordante şiieşite din tipicuri bătătorite.

Toate prestaţiile sale şochează prin refuzultuturor modelelor cunoscute, prin adoptarea uneimaniere ce-l defineşte şi-i conferă o imagine deTristan Tzara postmodernist. A reconstituit,bunăoară, odiseea literară a lui Florentin Popescu, dara făcut-o într-o formulă atât de personală, c-asurprins prin prospeţimea sa neobişnuită toatăautoritatea criticii literare. Cine ca el a mai convertitactul critic într-o dispunere epopeică?


74

Cum este posibilă o critică literară în versuri, fie şisub forma unor cânturi homerice desfăşurate, fărăobişnuitele asociaţii şi disociaţii ale opiniilor ce s-auventilat în marginile fenomenului cercetat? Nu esteposibil, iar autorul ştie acest lucru şi nu renunţă lanimic din ceea ce reprezintă imperativele actuluicritic. Sub formă versificată, resoarbe operaharnicului său confrate buzoian, laolaltă cu toatădâra lăsată în lumea noastră critică. Parcurge, vreausă spun, opera lui Florentin Popescu, vorba luiHegel, cu drum cu tot, laolaltă cu izvoarele ei, darşi cu reacţiile pe care le-a generat. Nu ştiu dacă estechiar o carte dementă, cum consideră Horia Gârbeaîn succintele sale rânduri prefaţatorii, dar autorul eiare, cu siguranţă, un grăunte de nebunie, de vremece s-a încumetat la un asemenea travaliu neobişnuit.Nu prea multă, e drept, dar nici mai puţină decât aarătat bătrânul orb din ţara livezilor de măslini,când s-a apucat să cânte mânia ce-aprinse pe-Ahilpeleianul.

Îi plac, bag seama, acţiunile temerare, îi place săstrăbată cărări nebătătorite, să experimentezecutezanţe noi, inedite. Cine ca el a mai pus înpartitură lirică un demers exegetic? Ardoareapentru originalitate şi distincţie este aşa denereprimată, că autorul nu-şi interzice nici oalternativă care să-i neutralizeze în vreun fel aceastătentaţie. Căci autenticitatea la Emil Lungeanu nueste un moft, o intenţie, ci chiar raţiunea implicăriisale în trudniciile exerciţiului literar. Că autorulOdiseii a parcurs în integralitate opera lui FlorentinPopescu este evident, dar, în egală măsură, s-ainteresat şi de cronicile cu care-a fost hărăzit decritica literară. Cu unii raliază, cu alţii se contrează,dar ansamblul se înfăţişează rotund, glazurat şicrocant.

Iată, bunăoară, cum este văzută receptarea unoradin lucrările lui Florentin Popescu publicate în 2007:

fapt e că din Semne şi simboluri şi-a făcut titlu de cartela fel cum din trista poveste a unei reviste moarteColibri, un zbor întrerupt publicată întâmplător sau nuÎn acelaşi an cu consonantica Elegie a cailor pierduţidoi copii ai frustării, nume pentru doi nenăscuţicu-al lor părinte sever şi îngândurat coborâtor pe potecidupă hronicul măriei sale Radu-vodă Cârneci –care istorisindu-şi nudcu detaşare şi ironie peripeţiile prin care-a trecutrelaţii suplimentare pe Calea Victoriei Milescu în Sud)îţi lasă semne şi simboluri din limbajul surdo-mut (p. 41)

Nu mai insist. Odiseea trebuie citită în întregime,de oricine, ca pe o lectură duminicală şi de mareprospeţime imagistică.

De fapt, autorul face o risipă de imaginaţie întoate prestaţiile sale literare, indiferent de genul

literar activat. Peste tot pe unde hălăduieşte intuiţialui Emil Lungeanu, întâlnim aceleaşi propensiipentru o verbozitate copioasă, pentru o jonglerielingvistică şi pentru o expresivitatea colorată.Magician al verbului în straie de lucru şi-n activedătătoare de sens, Emil Lungeanu refuză cuobstinaţie platitudinea, terenul bătătorit, expresiaanodină. Este, din acest punct de vedere, unconstructor, aşază cuvintele în text aşa cum zidarulaşază cărămizile în temelie şi nu se declarămulţumit decât după ce ideea a fost bine îmbrăcatălexical, iar frazei i s-a conferit maximul deexpresivitate. Stăpâneşte arta cuvântului şi aexpresiei fericite, explorează, cu o alură de pehlivanpus pe şotii, toată galanteria de mijloace ironice şinu face nici o economie de tehnici care să-ioptimizeze propensia abordării în doi peri.

Doza de causticitate, amestecul de ton umoristicşi lucru serios, lunecarea, uneori, într-o băşcălieinsinuantă, ridicarea aleatoriului şi a picarescului larang de principiu, de noimă, de fundament în ideeade a conferi lecturii un aer de ghiduşie, de farsă, dezeflemea constituie tot atâtea mijloace de a-şiademeni cititorii, de a le trezi interesul pentrulectura cărţii în sine - de fapt scopul ultim şinedeclarat al prestaţiilor sale critice. Aşa seîntâmplă, bunăoară, în comentariile sale la volumulde versuri Pantera sus pe clavecin semnat de HoriaGârbea unde insinuarea balivernică desfăşurată nuanulează curiozitatea, impresia de lucru binecercetat şi nici trimiterile la alte comentarii asupraaceleiaşi cărţi; la critica lui Dan Cristea de exemplu,pentru care Trecătorul din Karoma (una dintrepoeziile cuprinse în volum) aminteşte de biblicanimicire a Sodomei şi Gomorei (adică turistul străinfusese de fapt niscai înger sub acoperire) iar tâlcul ar fiacela că miracolul se arată sub forme banale, carecontrariază pe cetăţenii respectabili. (p.16)

Cum toată aventura actului critic este conceputăca o declaraţie, demnă de a figura într-o viitoarecarte albă a securităţii, era firesc să se conchidă cupropunerea ca acest volum să rămână în atenţiaorganelor în drept în vederea viitoarelor nominalizăripentru premieri la secţiunea poezie, dar şi cu presupusarezoluţie cu cerneală roşie: Refaceţi materialul, ce-i aia căn-aţi găsit pantera, astea-s explicaţii de hingher, daţi-o înurmărire şi raportaţi.

Totdeauna sugerează mai mult decât spune.Savuroasele sale comentarii critice adunate învolumul Gura lumii (Exerciţii critice fărăanestezie) (Rawexcoms, Bucureşt i , 2012)mai consacră pagini delectabile volumului Poeziaşi subteranele ei, semnat de Liviu Ioan Stoiciu, sau


75

volumului Poeme cu vedere la mare, semnat deMonica Mureşan, aspirantă la calitatea de membrăa breslei scriitoriceşti, deşi criticul consideră căvolumul în discuţie este ca o zi liberă în agendascriitoarei.

Emil Lungeanu este un cititor complet, adicălecturează cărţile confraţilor săi şi dă seama de celecitite în comentarii severe, administrate, cum singurrecunoaşte, fără anestezie. La Costin David,bunăoară, subliniază aptitudinea de a detaşagrăuntele mitic dintr-o realitate ubicuă, dar uneledispuneri sună anapoda, ca trăsnăi stilistice. Criticasa, a lui E.L., seamănă într-un fel cu Tichiile demărgăritar, distribuite de Alex Ştefănescu la TVCultural – tot sub formă şugubeaţă şi tot cu rolcurativ – dar, fireşte, între ei există şi destule

distincţii. Nu se lasă impresionat de mulţimeapremiilor şi distincţiilor adunate de ElizaMacadam, autoarea volumului de versuriTranscripturi din conştient, dar valideazăsemnătura autoarei cu condei versat şi deja distinct,deşi, la rigoare, crede că singurele transcripturi care sebucură de atenţie rămân – se ştie – cele din convorbiriletelefonice (p. 72).

Cum să nu mă bucur văzând că, din rândurilescriitorimii noastre, mai apare şi câte un caplimpede, care să facă de veghe în lanul de secară alliteraturii şi să mai descurajeze din mulţimeaveleitarilor, al căror număr de volume publicatedepăşeşte numărul celor citite în toată perioadaformării lor intelectuale şi sufocă până la infecţiepiaţa literară de azi?

Valeriu SOFRONIE

„AŞA-S BĂRBAŢII. CHIARŞI OAMENII IMPORTANŢI

DEVIN BEBELUŞI LACLUBUL NOSTRU”

Postludiu la „Scandalul” lui ShusakuEndo

Intrat în cel de-al 65-lea an de viaţă, scriitorulSukuro se pregătea să moară. Vorba vine „sepregătea”. Renumitul scriitor, omul curtat dezeci de mii de cititori, modelul de moralitatecreştină, familistul campion, senseiul Sukuro nuştia asta, dar o parte a sa (vai, şi încă ce parte!)era la curent cu tot ceea ce petrecea şi urma să sepetreacă cu el şi cu lumea sa. Când, din maimulte direcţii, lucrurile din viaţa unui om ajung

aici, se produc multe clarificări. Ca un misteriosreactiv chimic, moartea anunţată clarifică tot.Chiar şi atunci când se crede că nu a mai rămasnimic de lămurit. Cartea este despre cum seîntâmplă să se întoarcă cineva de pe o parte pecealaltă a corpului (sau de pe un corp pe altul),rămânând cu faţa la perete. Vi-l amintiţi peregele Manase? Asemeni lui şi totuşi diferit.Pentru că, nu-i aşa, nu de aceea avem două feluride a ne aşeza? Şi nu tot din acelaşi motiv doiochi, două mâini, două emisfere, doi plămâni...?Citite în cheia unei simbolistici existenţiale, toateaceste aparente detalii sunt semne. Semne aleunor chestiuni care îţi iau ceva timp să ledescifrezi, dar şi indicii ale faptului că numaisimpliştii atinşi de boala la modă a monismuluireduc pluralitatea din om la unitatea cuminte aeului atotstăpânitor.

Pe când era tânăr, Sukuro fusese pe cale sămoară. Un TBC pulmonar îl întinsese, cât era demare, pe prag şi numai ajutorul până la epuizareal soţiei iubitoare şi precizia chirurgului, care i-adat afară pulmonul cel rău, l-au readus la viaţă.Dar, ştiţi şi voi cum e: viaţa absorbită printr-unsingur plămân nu e ca viaţa aspirată prin doi.Treizeci de ani a respirat omul nostru aşa. Ţopăiade colo-colo pe un singur picior. Privea cusingurul ochi disponibil să vadă ceea ce, cu atâtagenerozitate, se răsfira în faţa sa: spectacolullumii. Asculta cu unica ureche lipită de burtaoamenilor gândurile fericite. Făcea totul pejumătate. Dar credea că o face destul de bine, cănu mai era nevoie de adăugiri sau scăderi, într-uncuvânt, de schimbări. În starea asta de echilibru,cu sine şi cu lumea, scosese carte după carte,gustase succes după succes şi nimic, absolut


76

nimic, nu părea să anunţe, cum spuneam,schimbări. Greşit! Chiar şi împotriva voii noastre,acestea tot vor veni. Mai devreme sau mai târziu,mai încet sau brusc, într-o dimineaţă senină, cusoare şi vreme caldă sau într-o după-amiazăumedă, cu ceaţă, în tramvai, pe stradă, printretrecători sau chiar la o festivitate de decernare apremiului aşteptat de-o viaţă, îţi vei zăriCelălaltul. Îl vei zări şi te vei îngrozi. Din clipaaceea, unitatea ta se va sparge, mărgelele se vorîmprăştia pe jos, oglinda se va împărţi într-opleiadă multicoloră de cioburi incapabile să maidea un chip. Din clipa aceea, nimic nu va mai fi lafel. O persoană străină se va strecura în creierultău, dictându-ţi de acolo ore şi întâlnirineaşteptate, preferinţe şi gusturi dubioase, orgiinemăsurate, împreună cu o imensă sete de viaţă,cu o dorinţă de a absorbi în oasele şi în ţesuturilesleite de timp germenii vieţii. În exterior, lumeate va aplauda pentru desăvârşita înţelepciune pecare le-o exemplifici, prin viaţa şi creaţia ta,semenilor. Pentru aceasta, unii vor renunţa ladezordinea din viaţa lor şi se vor încolona înspatele personajelor tale radiind de optimism şibună dispoziţie. Dar în interior...

Convins că şi-a dat răul afară, Sukuro nupricepea nici în ruptul capului de unde aceastăhemoragie de haos din viaţa sa. Toată lumea luiliniştită era acum întoarsă pe dos. Camera,placenta ce-i furnizase lubrifiantul amnioticcreaţiei apolinice, anunţa expulzia. Se pregătea oieşire în lumea străină. Se aştepta un ţipăt. Careva şi veni. Păcatul...? Da. Cu păcatul trăim toţi, cupăcatul putem supravieţui. Trebuie să ştim doarcum să-l administrăm, cum să facem din cădere oocazie pentru mântuire. Asta era şi convingereade-o viaţă a bătrânului scriitor. Toate cărţile luierau pline de coşmaruri preschimbate în somn debebeluş. Privirea bătrânului preot, mustrătoare laînceput, pentru convulsiile eroilor săi de tinereţe,devenise acum împăciuitoare la vederea atâtorsfinţi ieşiţi din paginile cărţilor. Dar ce facem cuRăul? Ce facem cu Intrusul care nu poate fi datafară, nici machiat? Ce facem mai ales când acestaeste al nostru? Ce facem cu noi? Ce facem cu noi,în sens de „ n o i ” ? B ă t r â n e b a r o n d eMünchhausen, care sunt sfaturile tale? Are calultău picioare destul de ferme? Îţi este mânasuficient de puternică? Bătrâne Cehov, ce facemcu plugarul tău? Va reuşi el să scoată lamaplugului din abis sau va abandona jocul? BătrâneDostoievski, bătrâne Nietzsche, bătrâne Şestov...

bătrâne Sukuro...!! Dar tu, tu, bătrâne Dante... astasă fie? „Spre-amiaza vieţii noastre muritoareajuns, într-o pădure- / ntunecoasă mă rătăciipierzând dreapta cărare...” Ajuns în cel de-al 65an de viaţă, omul trebuie să intre în pădure...

Romanul lui Shusaku Endo, „Scandalul”(Polirom, 2009), este unul din categoria celorinterzise persoanelor slabe de fiinţă. Trebuie sărecunoaştem că, aşa cum unii dintre noi sunt slabila alergat, la băut, la pat.... sunt şi oameni slabi defiinţă. Trebuie să ai ceva exerciţiu dialectico-stilistic, dar mai ales existenţial, să-i rezişti uneiasemenea cărţi. Nu ai şi totuşi o citeşti chiar şi lamicul dejun? Hmmm... Înseamnă că nu vorbimdespre aceeaşi carte. De la început şi până lasfârşit, romanul acesta te obligă să-i urmăreştipersonajele pas cu pas. Logica desfăşurăriiacţiunii e construită cu o migală demnă de unmaestru în ceremonia ceaiului. Scriitori ajunşi lacapătul vieţii, profesori universitari cu existenţăamfibiotă, soţii fidele cu faţă senină, femeiconvulsive, sado-masochiste, tinere şi bătrânelaolaltă, jurnalişti avizi de succes, mânaţi înacţiune, aparent din dezgust faţă de falsitateapublică, experţi în psihologie occidentală, dar şiîn budism, copii pseudo-inocenţi... căutări tenaceîn zi, bâjbâieli în ceaţa nopţii, pierderi şi regăsiri...naşteri şi renaşteri... scrisori şocante... toateacestea te ţin cu sufletul la gură pe parcursul uneiimpresionante desfăşurări de sensibilitate şi curajscriitoricesc a unui creator apărut la confluenţaOccidentului apolinic cu Orientul dionisiac.


77

Consiliul Judeţean Suceava, prin Centrul Cultural„Bucovina“, secţia Centrul pentru Conservarea şiPromovarea Culturii Tradiţionale Suceava, încolaborare cu Societatea Scriitorilor Bucovineni,Universitatea „Ştefan cel Mare“, Colegiul Tehnic„Petru Muşat“, Complexul Muzeal „Bucovina“ şiPrimăria comunei Mălini, organizează ediţia aXLIV-a a Festivalului naţional de poezie „NicolaeLabiş“, în perioada 21 – 23 septembrie 2012, laSuceava şi Mălini.

Concursul îşi propune să descopere, să sprijine şisă promoveze noi şi autentice talente în rândultinerilor creatori de poezie.

R E G U L A M E N TSunt acceptate în concurs lucrări scrise cu

diacritice, nepublicate şi nepremiate la alteconcursuri literare.

La concurs pot participa autori care nu au depăşitvârsta de 30 de ani, nu sunt membri ai UniuniiScriitorilor, nu au debutat editorial şi nu au obţinutMarele Premiu la ediţiile precedente ale concursului.

Lucrările, dactilografiate în cinci (5) exemplare,vor fi trimise pe adresa:

Centrul Cultural Bucovina,Secţia Centrul pentru Conservarea şi

Promovarea Culturii Tradiţionale SuceavaStr. Universităţii nr. 48, Suceava, 720228Cu menţiunea : Pentru Festivalul naţional de

poezie „Nicolae Labiş”

Lucrările se trimit până la data de 22 august 2012.Ele vor purta în loc de semnătură un motto ales deautor. În coletul poştal va fi introdus un plic închis(având acelaşi motto), care va conţine unCurriculum Vitae al autorului. În Curriculum Vitaese va specifica în mod obligatoriu: numele şiprenumele autorului, locul şi data naşterii, studii,activitate literară, adresa completă, numărul detelefon şi eventual adresa electronică.

Fiecare participant are dreptul de a se înscrie înconcurs cu minimum cinci (5) poezii şi maximumzece (10).

Lucrările nu se returnează, ele urmând a intra în

patrimoniul concursului „Nicolae Labiş“, iarlaureaţii vor fi publicaţi în „Caiete mălinene“, volumeditat pe suport electronic de Centrul pentruConservarea şi Promovarea Culturii TradiţionaleSuceava din cadrul Centrului Cultural Bucovina.

Laureaţii vor fi anunţaţi până la data de 14septembrie 2012, pentru a fi prezenţi la festivitateade premiere, precum şi la manifestările prilejuite definalizarea concursului, care vor avea loc la Suceavaşi Mălini între 21 şi 23 septembrie 2012. Manifestărilevor consta în lansări de carte, conferinţe literare,expoziţii, şezători literare, recitaluri de poezie, vizitela muzee şi monumente de artă din judeţ, realizatecu participarea membrilor juriului şi a altorpersonalităţi literare. Organizatorii asigură masa şicazarea invitaţilor. În eventualitatea în care laureaţiidoresc să fie însoţiţi şi de alte persoane, acesteatrebuie să-şi suporte integral toate cheltuielile, iarorganizatorii trebuie anunţaţi până cel mai târziu ladata de 17 septembrie 2012, pentru a face rezervărilenecesare.

Juriul concursului va fi alcătuit din critici literari,membri ai Uniunii Scriitorilor din România.

Membrii juriului nu mai pot schimba ulteriorordinea rezultată în urma jurizării.

Pentru cele mai valoroase lucrări prezentate înconcurs, juriul va acorda următoarele premii:

– Marele premiu „NICOLAE LABIŞ“– Premiul I– Premiul II– Premiul III

Vor fi acordate, în funcţie de posibilităţi, şi premiiale unor reviste literare.

Relaţii suplimentare: tel: 0745-773.290 – Carmen Veronica Steiciuc

Manager,

Petre Horvat

Consultant artistic pe creaţie literară,

Carmen Veronica Steiciuc

CONSILIUL JUDEŢEAN SUCEAVACENTRUL CULTURAL BUCOVINA

CENTRUL PENTRU CONSERVAREA ŞI PROMOVAREA CULTURIITRADIŢIONALE SUCEAVA

FESTIVALUL NAŢIONAL DE POEZIE „NICOLAE LABIŞ“,Ediţia a XLIV-a, 2012


78

Florin COSTINESCU

Duke

Ascultaţi-l pe Duke Ellington dacă vreţi să vă înălţaţi puţin de la pământ,să învingeţi narcoza gravitaţiei, care vă ia înprimire de la naştere, ca pe sclavul ei fără speranţă,să priviţi mai departe decât vă permite statura care v-a cotropit fără să ştiţi, ascultaţi-l pe Duke Ellington şi veţi simţicum universul se mută în voi sunet cu sunet până când voi înşivă veţi deveni sunet

MAI RISIPITĂ

Mai risipită-n clipă ca o boare,fiinţa ta o regăsesc pe rugide zmeuriş de toamnă-n tremurare,precum silabisirea unei rugi,

Cu tine-a smălţuit jur-împrejurulo mână nevăzută din văzduh, dând în vileag iubirea, harul, purulşi nimbul preamărit de Sfântul Duh,

Astfel va fi-nceput, ca-n jocuri sfinte,zidirea de sub iedera dintâi,ce ne urcă sub zodia fierbinte,

cu miez de rodii şi tămâi,

Te văd iuţindu-ţi pasu-n sus,stârnind celestele petale...grădini cu ciocârlii-n auzîţi pun mireasma sub sandale,

Mai risipită-n clipă ca o boare,fiinţa ta o regăsesc pe rugide zmeuriş de toamnă-n tremurareprecum silabisirea unei rugi...

Din această atingere

Priveşte de pe acest promontoriu, înclinat de greutatea tot mai flămândă a nopţilor, din care au zburat, spre a se salva, stelele ,mari epopei au scris pe pergamentul lor argintiupoeţii primelor vârste…

Priveşte cum lumea se surpă, bulgare cu bulgăre,statuie cu statuie, amforă cu amforă,de-abia se mai ţineîntr-un fir de poem anonim…

Jumătate smuls din trupul poetului este poemul -,i se văd, sângerând, rădăcinile;

Tras ca pe roatăîntr-un tragic balans

fără să strige de durere, firul acesta fără nume, salvator,îşi adună puterile,din propria-i memorie,a legământului de sângecu clipa naşterii sale.

El rezistă în numele acelei clipe,în numele gândului carei-a hotărât ivirea miraculoasă.

Din atingerea acestora a izbucnit –flacără -,această ultimă şi sfântă menire


79

Amânare

Închipuirea mea îţi desemnează surâsul –halou fosforescent pestevulnerabilitatea lucrurilor,

atinse cândva de respiraţia noastră,

O, cum se întorc ele spre mine să-mi mulţumească peste lumina târziece le caută, pe întuneric, conturul,

Tresărind din somnul ce strălucirea le-nvinse,lucrurile îşi găsesc fericitul chip dintâi,

Surâsul tău le amână încă o dată căderea în fum…de salvare a lumii.

Surâs cules cândva…

Surâsul tău, cel inocent, cules cândva în seri lasciveîn veacul nostru indecent

pare-o relicvă din Ninive,

Lumina lui, izvor bizar, mai pâlpâie ca focul sacru, învăluind crepuscular, pe Cupidon trăgând cu arcu’,

De-ar fi ca astăzi să-l transportdin timpu-n sine scufundat,n-aş refuza niciun efort să-nchiriez un tren blindat,

Păzit de-o mie de soldaţi cu arma strajei la picior, din jertfa clipei întrupaţi gata oricând pentru onor,

Căci hoţii de antichităţi de-abia aşteaptă-o lovitură …Chiar netrecut încă în cărţi surâsul tău e artă pură

2011

Elogiu simplu

Lumina dă măsura, susţine şi înclină, ea este partea lumii rămasă fără vină,

Fie a stelei arse

şi încă nevăzute, fie a soarelui , lumina e semnul Sfintei Trude,

În ea e liber zborul, cuvântul se avântă, lumina în atingeri e Harfa care cântă,

În ea se-mbracă visul când mai adânc e somnul, spre noi aruncă trepte pe care calcă Domnul,

Lumina dă măsura, susţine şi înclină, ea este partea lumii rămasă fără vină.

15 nov. 2009

Ascunşi într-o colivie (sau dintr-o tinereţe trecută...)

Suntem foarte liberi, iubito, să folosim parcurilepublice, să trecem cuminţi prin mireasma florilor

savant răsădite,ca printr-un nor invizibil de levănţică presată,

să ascultămîn tăcere desăvârşită cântecul ascuns al păsărilor,care se sparge, câteodată, în oglinda lacului;putem să ne oprim din când în când în faţa

unor statui şi să rememorăm viaţa ilustrelor personaje

îndemnându-ne să călcăm pe glorioasele lor urme;putem să ne închipuim noi înşine viitoare statui,stând câteva clipe în nemişcare, dar numai dacă

nu călcăm pe iarbă,nu ne scrijelim numele pe copaci şi vom fi

politicoşi cu bătrâniicedându-le locul la concertul din foişor;sunt atâtea culori în parcurile publiceîncât pietonii întârzie până seara ca să le poată

memora,ca apoi să le sădească acasă în glastrele de pe

balcon...

Suntem foarte liberi, iubito, să folosim parcurile publice,

întregul lor inventar, inclusiv coşurile de gunoi, în afară de iarbă şi flori pentru care există lanţuri

suav colorate - o, cât de liberi suntem, iubito,hai să ne-ascundem într-o colivie...

Victoria MILESCU

N-AI CE FACE CU PREA MULTE VIEŢI

Cum se uită după mine bărbaţiicând trec pe bulevardcu rochia mea scurtă şi decoltatăşi pletele răcorite, decolorate de mările intercontinentalecum rămân ei pe loc şi nu maiînjură, nu mai trag din ţigarăatenţi la clinchetulpantofilor mei de cristalcum rămân ei cu privirile pironitepe şarpele de rubin din jurul gâtului meuşi rece şi caldprivind pierduţi cum alunecăinelele mele grele de pe degete pe asfaltapoi se trezesc şi se batpe brăţara cu diamantepe poşeta de lacdin care zboară iute sufletul meu...

BĂRBATUL COPT

Dar când întâlneşti un bărbat coptse schimbă ordinea lucrurilorîn fiecare zi e duminicăşi inima nu lucrează

când întâlneşti un bărbat coptte rezemi de trunchiul luişi nu scârţâie, nu pocneşte, nu crapăcând îl scuturidin el cad cele mai dulci, mai zemoasevorbe de ocară

când întâlneşti un bărbat copto faci de oaiebei până la comăiubirea e un masacruiar dacă se-ntâmplă să ieşi viedin sfârşitul apocaliptic al lumiiîţi cauţi oasele măcinateprintre dinozauri şi pasărea liră...

MUSAFIR FĂRĂ VIITOR

Încerci să fii vesel, simpaticla masa celor bogaţi, dar spre finalspargi cel mai frumos pahar de cristal

încerci să-l ajuţipe cel prăbuşit, beat mort, pe trotuardar el îţi refuză mâna întinsăte desfide: i-ai răpit clipa lui de curaj

încerci să repari ceasornicul stricatdin casa mătuşei bogate, pe moarte dar timpul sare din resortîţi dă un pumn în nashei, vezi-ţi de treburile tale

încerci să fii politicos, generos, amabil,agreabil, curtenitor, seducătorprin lumea ce se învârte odată cu tine dar la ultimul vals calci pe trena gazdeidescoperindu-i trupul mumificatrămâi cu peruca de paie în mânăiar la plecare nimereşti altă uşăuşa camerei cu fantomeşi toţi îngheaţă...


80


81

LITERA NEAGRĂ

Femeia mică trăieşte într-o casă micăcând iese la soare, se joacă cu gâzelecât armăsariifemeia micăderetică prin casa cât o mărgicăscrie cărţi mici pentru piticiiar dacă din întâmplaretrece pe sub fereastra ei un om obişnuitfuge să se ascundădar unde?omul acoperă cerul, pământul...florile de la ferestre se sperie şi ele coborândînapoi în seminţe, în dorinţe pentru omul obişnuit e un fleacsă prindă o femeie mică, timidăpe o coală albă de hârtieo femeie cât o literă scrisă în grabă...

NOI, PROFESOARELE

Prietenelor mele, profesoare: Crina, Elena, Ioana,Marina, Nastasia, Passionaria, Tatiana, Teodora,Valeria etc.

Toate prietenele mele sunt profesoaretoate prietenele mele vorbesc tarecând ne întâlnimla câte o cafea, o serbare, o înmormântare, asurzim aerulnoi, profesoarele, de fapt, nu mergem, plutimprintre generaţii, promoţiicăutându-ne foştii elevisă le predăm fericireamateria pe care am scăpat-o din vederevisăm să îi regăsimpe unde s-au risipit ca furnicile, ca albineleca mările, ca luminaintensitatea ei

ne umezeşte uneori ochiicând ne despărţim noi, profesoarele, tăcem ne potrivim atent pălăriileîn oglinzile paralelene dăm cu rujvocea uşor răguşităo aşezăm în geanta burduşităcu vechi istorii, geografiicu limba şi literatura românăatârnând pe umărca o aripă de rezervă...

SPRIJININD VÂNTUL

Cei doi bătrânise ţin de mânăprin oraşul tentacularse opresc uneorila o scară de blocnu, nu aicicontinuă să meargăpe drumul bătut cu piatră rară urmărind o veveriţă roşcatăcând soarele se micşoreazăla orizont se înalţă casa lor din vată de zahăr cei doi bătrâni merg veseli şi cântăca doi copii la primii lor paşiurmaţi de iepurele albastru, lupul argintiuispitiţi de farfuria cu supă ce luceşte în zareşi un coltuc de lună aburinddoi copii orbi, ştirbi, cu chelieprin oraşul de plastilină...

g


82

Emil LUNGEANULecţia măreţiei lucurilor mici

Nici că se putea găsi vreme mai nimerită decâtcanicula acestor zile pentru lansarea unui volum cutitlul Sub steaua câinelui (Edit. Tracus Arte, 2012)!Căci, dacă latinii au ajuns să-i zică zăpuşelii canicula,pricina a fost tocmai populara „Căţeluşă” de pecerul estival (Canis Majoris după numele ei oficialdin acte), constelaţie al cărei răsărit în zori anunţasezonul incendiilor de păduri. Chiar şi-n Albion i semai spune astăzi „lunii lui Cuptor” dog days, oapoziţie căreia mi-e greu să nu-i suspectez aceeaşiorigine astronomică, dat fiind că Sirius – principalastea a Câinelui şi totodată cea mai strălucitoare depe cer, şi-a câştigat respectul întregii antichităţimediteraneene. Egiptenii începeau noul an odată curăsăritul ei heliacal la Memphis, coincident cudebutul inundaţiilor Nilului, însuşi marele vizirfiind însărcinat cu observarea importantuluieveniment.

Altminteri, în ciuda sugestiilor tematice lăsate degenericul de pe copertă, cartea de faţă are preapuţine pagini arse de soare ca s-o poţi aşeza pe raftalături cu lirica estivă a unui Don José Selgas ori ainsolatului Espronceda. Dar calendarul creaţiei liricea Victoriei Milescu ? Nu cumva tot nişte temperaturirecord marchează şi naşterea „sub stella canicula” aacestui nou volum ? Ei bine, fie şi de-ar fi fostsingur, poemul ce-şi împrumută titlul întregii cărţiar putea verifica îndeajuns răspunsul: „Tot bântuinddin cameră-n cameră / pe scările spiralate / ce ducspre tavane inundate de corpuri cereşti / traversândholuri, săli, coridoare / cu umbre topindu-se înpereţi / încurcându-te în draperii, sonerii, panoplii/ agăţându-te de balustradele / cu geamătul loromenesc / brusc te trezeşti / faţă-n faţă cu însuşiDumnezeu / el îşi coboară privirea atent / teîncurajează cu ochi scăpărători / cere-i orice, acume momentul / strângi la piept respirând sacadat /magna charta vieţii tale / doar un cuvânt şi / aceafaimoasă editură / pe care o cauţi besmetic princlădirea sordidă / te-ar face peste noapte celebru /dar Dumnezeu e grăbit / până să te dezmeticeşti aşi zburat pe scări / printre stâlpii hiperboreici /priveşti buimac / în urma norului de pulbere fină /în aerul şampanizat cu mii de steluţe / ce se aprindşi se sparg / împroşcându-te: Ce şansă ! Ce şansă!...” (Sub steaua câinelui) Dacă „acea faimoasăeditură” mult visată ar fi Marabout, iar aspirantular fi boemianul Jan Weiss, atunci „clădirea sordidă”nu ar fi alta decât însuşi coşmarescul Mullerdom dinCasa cu o mie de etaje, căci într-adevăr numai

traducerea bizarului roman în franceză (1967) şi-afăcut „peste noapte celebru” autorul. Dar, cum nuspaţialitatea e provocarea acestei viziuni de facturăcinematografică, ci singularitatea evenimenţială,ecuaţia nu-şi va găsi soluţie decât atribuind altevalori necunoscutelor. Tema ratării ocazieiprovidenţiale, a singurei ieşiri din spirala propriuluidestin, îşi are prototipul bunăoară la Buzzati înBárnabo delle montagne şi capodopera Il deserto deiTartari, sau în Făgăduiala lui Dürrenmatt, cu singuradeosebire că aici, în versiunea poetei, marea şansă evânată nu cu puşca, ci condeiul.

Tot de unică folosinţă este şi spaţiul proprieiexistenţe, un singular şi inalienabil topos „lapurtător” precum cochilia melcului. El devinetransmisibil doar odată cu titularul însuşi, ca în Casavândută („ce-ar zice mama că îmi vând casa / în careea a copilărit / de mână cu mine”) sau în Casa ceanouă, unde scheletul construcţiei aflate în şantierînălţate „în calea păsărilor” devine de-a dreptulantropoid prin echivalenţele anatomice: „se ridicăpe picioare tari, de beton /sprijinindu-se înplanşeele cu scoabe de fier / orbitele negreînfiorându-i pe cei din stradă / indică ferestrele,uşile / prin ele bezna intră şi iese nestingherită /scările se rotesc în jurul unui axal lumii /.../intestine de cauciuc /.../ când se înnoptează,rămâne singură / în faţa lunii, a stelelor ghimpate”.Altundeva, revelaţia lipsei de exterior o reediteazăpe a unui Garcin din Cu uşile închise : „Despătureşticoala albă a zilei / începi să scrii primii paşi / apoiduşul, cafeaua / arunci o privire pe geam / ceva s-a-ntâmplat / se vede cu ochiul liber ! / noua eră avenit şi a plecat /.../ te îmbraci să ieşi, dar pe unde[subl. ns.] / nici vecinii care-ţi băteau în pereţi / numai bat /.../ e prima zi, sunt fericit !...” (Camuflaj)Cea luată de la zero este însăşi propria Fiinţă, şi nudegeaba multe din punerile în scenă ale VictorieiMilescu au aspect de matineu, dimineţile servind demetaforă a renovării – una deopotrivă a vieţii şi amorţii. Le Figaro Litteraire publica o spovedanie-bilanţ a lui Eugen Ionescu a doua zi după moarteadramaturgului, încheiată cu concluzii de Glossăeminesciană: „Înainte vreme, sculându-mă în fiecaredimineaţă spuneam: slavă lui Dumnezeu care mi-amai dăruit încă o zi. Acum spun: încă o zi pe caremi-a retras-o.” Şi este tocmai aritmetica pe care oexersează şi poeta la inaugurarea zilei: „Câtă voinţăîţi trebuie / să te ridici din pat / să ajungi la baie, sărăsuceşti robinetele [Chiar aşa, odată ŞerbanCionoff, aflând ce leafă iau ca bugetar, mi-a replicatcă pentru atâta mărunţiş el „nu se dă jos nici dinpat”.] /.../ câtă voinţă îţi trebuie / să-ţi pui cămaşa,vesta, să-ţi strângi cravata /.../ să ajungi la poştă


83

/pentru a semna de primirea propriei existenţe...”(În zgura de afară). Jubilaţiei îi ia astfel locul,dimpotrivă, povara repetiţiei cotidiene, întâmpinatecu ostilitate. Prilejuit de o consultaţie, portretulmedicului pare mai degrabă al unui mort în ciudarenaşterii zilei şi naturii, el „scrie ceva, ştampilează/ vântul de primăvară smulge din cornier /perdeaua fluturând ca un steag alb / nici un zâmbetpe chipul / celui ţinut strâns în braţe ieri-noapte /nici o sclipire în ochii celui / iubit cu fervoare / onoapte întreagă de-o canceroasă” (Doctorul). Dealtfel pe toţi amorezii venirea dimineţii îi găseştedevitalizaţi şi potrivnici: „cei ce s-au iubit noapteaîntreagă urăsc dimineaţa / aruncă în ea cu ceşti şipahare / cu bulgării unei zăpezi selenare”(Aplaudând existenţa). Vânzătorul de ziare, şi el,„deschide chioşcul în zori”, dar singur „vântulrăsfoieşte presa”, de parcă restul lumii ar fi dispărutlaolaltă cu stelele nopţii (Vânzătorul de ziare).

Constanta fundamentală a acestui remarcabilvolum rămâne însă diminuţia, în perfect acord cuautoarea însăşi. Minionă dar inimoasă, VictoriaMilescu face figură de jocheu călare pe un Pegasuriaş pe care poţi paria cu încredere. Ar fi greu sănu o recunoşti în „femeia mică” din Cioburi de stea,pe care „vântul o ridică pe umărul bărbatului”, oridin Litera neagră unde „femeia mică / deretică princasa cât o mărgică”, nemaivorbind de autoportretuldin Ceva lipseşte, ceva este în plus : „Sunt mică / darfăcută din plămada celor puternici / abia îndrăznescsă fiu / să nu mă lovesc de soare, de nori /.../ suntmică / sânge puţin, carne puţină / dar câtunivers...” (compară cu anghinarea lui Quevedo ceacu „fuste multe, carne puţină”). Şi nu are dreptate?Holonul originar din care s-a umflat până aziclăbucul întregului univers fusese, înainte de BigBang, la fel de mic comparativ cu un proton pe câteste protonul faţă de universul actual. Totuşi,b r a v a d a p o e t e i n u e s t e d e f a p t d e c â t oparticularizare a redimensionării condiţiei umaneînseşi : „când eşti mic / nu te ia liftul / nici până laprimul etaj / al celui mai pricăjit înger / drumulvieţii pare mai lung /străbătut cu paşi mici / iarcând soseşti la înaltele, promisele porţi / şlefuite deatâtea braţe grandioase / nu ajungi la sonerie /strigi, dar glasul e acoperit de tunetele divine” (Cândeşti mic). Ba chiar, în ultimă instanţă, problematicapoartă asupra paradoxalei grandori a oricărei fiinţediminutive, dovadă şi fabule precum Musca sauÎnvăţături (unde sfaturile sunt date de „pomul celmare / către pomul cel mic”), demersul fiind acelaal unui moralist calificat, plin de ironie şi umor.Lecţia ţinută învingătorului din Gloria oraşuluicucerit, bunăoară, este din aceeaşi serie cu epitaful

lui Alexandru Macedon alcătuit de Demostene(„Acum, iată-ncăpând într-o ulcică / cel pentru carelumea era mică.”) : „Trebuie să mai şi ratezi dincând în când / să te împiedici /.../ să te umpli denoroi, de spurcăciune / să-i laşi şi pe unii şi pe alţiisă râdă de tine / să te tăvălească prin fulgipurtându-te-n chiot / pe străzile violete ale oraşului/ altfel nu te vor crede niciodată că ai învins / înrăzboiul de o mie de ani”. Nu mai puţin plină de tâlceste şi nostimada magnificenţei Piticului dinintersecţie : „Piticul fluieră fericit în intersecţii / eacolo de veacuri / creează evenimente, conştiincios/ cu aceste mâini mici / cu aceste picioare mici /încălţate în bascheţi prea mari / cu aceste degetemititele / deşurubez stelele şi planetele şi / da, potsă învârt pe degete tot oraşul !” Ceea ce ne spuneautoarea acestui volum, aşadar, e că lucrurile marise fac din lucruri mici – iar asta nu doar repertorialvorbind, ci chiar şi prin minimalismul scriiturii.Desigur , după memorabi la haikudiadăexperimentată în urmă cu aproape un deceniu(Ecoul clipei, 2003), economia mijloacelor de expresieşi lipsa de zorzoane nu mai reprezintă azi o noutateîn sine pentru stilul Victoriei Milescu. De astă datăînsă, în plus, diminuţia expresiei îmbracă idealdiscursul propriu-zis, caz de adecvare cu totulr e m a r c a b i l î n a r t e l e p o e t i c e r o m â n e ş t icontemporane. Rareori se-ntâmplă să mai găseşti,ici-colo, şi stridenţe, precum anomalia acelor Câtevatriliarde (nu ştiu să joc biliard, dar „triliard” ştiusigur că nu există), însă dacă poetei nu-i vin tocmaibine „numerele mari”, cum ar spune Sir ArthurEddington, în domeniul celor mici, în schimb, esteexpertă.

O nouă victorie semnată Milescu, apariţiavolumului Sub steaua câinelui merită într-atât deevident să fie salutată, încât „acea faimoasă editură”mult râvnită din poemul introductiv, care „te-ar facepeste noapte celebru”, nu mai este pentru cititorniciun mister.

x


84

Horia Zilieru, ASTRALIA,OPERA POETICĂ, EdituraPrinceps Edit, Iaşi, 2008. 741p. Ediţie realizată de HoriaZilieru şi Călin Cocora.Itinerar biografic şibibliografie de PaulGorban. Prefaţă de DanielCorbu. Postfaţă de IoanHolban. Impresionantăcarte! Întru prezentare

redăm un fragment de dialog: NicolaeBusuioc: Mai credeţi în proteguirea fiinţei prinpoezie? Horia Zilieru: Prin cântec, te împotriveştidezordinii şi violenţei fizice. Poate că reabilitareasinelui aici se petrece. Nu-mi amintesc cineasemăna poezia cu prudenţa între strigăt şivehemenţă. În cazul când numai răul torturează,în spaţiul ei mă simt eu însumi. Chiar dacă am săprovoc ironii în bi/lanţ, poezia e viaţa mea demagie. Acum, am dreptul s-o rostesc, când măîndrept spre sublima înnoptare. Presimţindu-mimarea eclipsă a fiinţei, mă întreb: mai are răbdaretimpul, să pot spune, am fost o „îndreptăţire aramurei obscure”?

Radu Cange, condiţiazeului, OPERA OMNIA –poezie contemporană,Editura Tipo Moldova, Iaşi,2012. 424 p. Din referinţelecritice, care însoţescaceastă carte, semnate deG h e o r g h e G r i g u r c u ,Mircea Martin, Nicolae

Oprea, Geo Vasile, Constanţa Buzea, CezarIvănescu, Gabriel Coşoveanu, am selectat dincele făcute de Valeria Manta Tăicuţu lavolumul Elegiile negre (2008): Poemele (...)surprind prin reîntoarcerea la natură, la meditaţiacontemplativă, la reverie. Cu elemente de cadruromantic: marea, ţărmul, cerul, păsările, valurile,luna etc., integrate într-un discurs poetic defactură expresionistă, Radu Cange structurează ununivers personal diafan, al formelor evanescente,al stărilor afective discrete şi profunde. Lipseştegrandoarea tragică a plânsului, nu însă şitensiunea lirică: „Toamna vine mânată/ denebunia poeţilor,/ a nostalgiei lor pentru literă.//Aşa, mai pot şi ei să invente/ alfabete noi, sădezlege runele/ altui spaţiu, cu speranţa că vor/mai amâna cu încă o zi/ întinderea balansată, lanesfârţit,/ de lebede şi magnolii.(Bănuială)

Florin Costinescu,Sisif, dezlegarea devină, OPERA OMNIA –poezie contemporană,Editura Tipo Moldova,Iaşi, 2011. 610 p. Dinopiniile critice semnatede 25 de autori, toţicritici literari, am

selectat din cele ale lui Eugen Negrici: (…)Multe alte aspecte ale poeziei lui FlorinCostinescu implică „ritualul” şi sugereazăneclintirea în respectul tradiţiei, sfiala pe careo încearcă poetul în faţa actului poetic în sine,oroarea faţă de orice formă de devălmăşie îlrecomandă ca pe un slujitor al Marii Poezii,care oficiază la altarul rigorii şi al virtuţilorFormei, crezând cu tărie că substanţa poezieise cuvine să ia conturul vaselor celeste. Maiprozaic şi mai exact am zice că FlorinCostinescu face parte din familia poeţilor caremizează pe ceea ce J. Guillen numea „colaculde salvare al formelor” şi nu se lasă amăgiţi deprejudecata că prozodiile sunt tiraniiarbitrare.

Marcel Mureşeanu,Monede şi Monade - 4,Casa Cărţii de Ştiinţă Cluj-Napoca, 2012. 147 p. Pecoperta a patra a cărţii,Petru Poantă precizează:De la un volum la altul,devine tot mai evident că„Monede şi monade” este unfel de jurnal intim sauexpresia esenţială a unuia

posibil. Autorul nu consemnează aici faptediverse, respectiv epica existenţei salecotidiene, ci cristalizările aforistice alespiritului şi sensibilităţii aflate mereu în starede alertă ori de jubilaţie ludică. Referenţii săiprincipali sunt viaţa şi literatura, asupracărora meditează ca un înţelept mai degrabăhâtru decât moralist. Genul proxim al acestorscânteietoare microtexte este aforismul, însă înrealitate, avem de a face cu o varietate explozivăde procedeee: de la paradox şi calambur până laparabolă şi concentrate imagini poetice. Îningenioasele jocuri ale limbajului, umorul facecasă bună cu gravitatea, iar spiritulepigramatic cu existenţa afectivă.

>>>>>>>

RAFTUL CU CĂRŢI Nicolai Tăicuţu


85

Mioara Bahna, Aventuralecturii. Scriitori străini,Editura VALMAN, RâmnicuSărat, 2012. 188 p. Laimportanta-i carte, MioaraBahna vine, pe coperta apatra , cu menţiunea:Cunoaşterea literaturii străineconstituie un instrument sinequa non al înţelegerii

nivelului valoric al celei autohtone şi, de aceea,îndemnul maiorescian, potrivit căruia trebuie „săfim naţionali cu faţa spre universalitate” îşidovedeşte valabilitatea perenă. Cartea începe cu uneseu „Procesul de creaţie, între divin şi uman”, ca,apoi, autoarea să ne prezinte, printr-oradiografiere critică, romane semnate de: IsabelAllende, Charles Bukowski, Dino Buzzati, ItaloCalvino, J. M. Coetzee, William Golding, KnutHamsun, Jerome K. Jerome, Milan Kundera,Jean-Marie Gustave Le Clézio, Mario VargasLlosa, Andreï Makine, Gabriel García Márquez,Haruki Murakami, Amélie Nothomb, AmosOz, Orhan Pamuk, Alain Robbe-Grillet şiYasunari Kawabata.

Petrache Plopeanu, Laapa Râmnicului, amşezut, am plâns şi m-ambucurat, Editgraph, Buzău2012, 176 p. După scrisaautorului, cartea cuprinde41 de vise şi 7 lumi –p(r)oezii, fantezii, amnezii.Şi, adăugăm noi,fotografii, cele mai multe,

din Râmnicu Sărat. Este o carte lucrată întotalitate de Petrache Plopeanu: celor 41 devise (poeme, cele mai multe fiind sonete) lecorespund 41 de fotografii, 41 de pagini deproză memorialistică şi 41 de pagini de prozo-poeme. Credem că aceasta este o hachiţă abufonului de pe prima copertă. În rest, numaiseriozitate: poeme şi sonete cultivate îngrădina istoriei omenirii şi, implicit, aRâmnicului, prozo-poeme pilduitoare, darmoderne prin transcrierea gândirii poetice,profile de prieteni râmniceni. Pentru că: (...)Peste Râmnic, albul coboară ca un înger neutru,protector din slavă,/ cu faţa în sus, mă înalţ spreplanul uman; ştiu, oraşu-i o veşnică navă.

Dumitru Pană,măsluitorii de cuburi,OPERA OMNIA, EdituraTipo Moldova, Iaşi - 2012.355 p. Figură distinctăî n a r e a l u l p o e z i e ia c t u a l e r o m â n e ş t i ,Dumitru Pană reuneşte

aici patru volume de poezie editate înperioada 1999-2007. Poezia din prima carte,Didactica frustra, uşor intelectualizată, îldescrie pe autor parte cu parte până lacompunerea Domnului Gri, cel care, firesc,descoperă poezia: întinzi mâna peste râu// şipentru o clipă ploaia se opreşte. În Ilion,discursul poetic urmează didactica istorieiî n t r u m i t , c â n t e c ş i d e s c â n t e c .Întreprinderile concrete, înainte de adeveni fapte concrete, sunt rânduite înpoezie, conform: O uşă/ care nu se deschide -şi rămâi/ înăuntru şi rămâi înafară. Cerul înecou se constituie ca un jurnal intim: notela minut, la clipită, note romantice, noteaforistice, scurte citate – prozo-poeme. Iarultima dintre cărţi, Luna în plină zi: măscufund în lumină ca-n somn/ artezieneexplozii de carne şi sânge/ apă şi foc/ din eroticpământ în erotic pământ până când// totul înmine capătă vis. (Altus rei)

Calistrat Costin, Ironiamoderată (reversuri),Editura TIPO MOLDOVA,Iaşi, 2012. 200 p. Îndeschiderea cărţii, A.S.(probabil redactorulcărţii, Aurel Ştefanachi)menţionează: Autorul cată

în acest tom ocazionat (la 70 de ani) să nu-idecepţioneze pe generoşii săi comentatori, să-iseducă pe cei mai puţin „îngăduitori”, dar,îndeosebi, să-I bucure pe cititorii dornici decuvinte frumoase şi adevăruri curate… Spreexemplificare, redăm începutul şi finalulpoemului Naţii, guverne: Grăit-a mintemăiastră: „orice naţie/ îşi are guvernul pe care-l merită”!/ Vor fi vieţuind şi naţii care să nu/merite nici un guvern/ ori guverne care să numerite nici/ o naţie?! şi finalul: Cum o fi, cumn-o fi, chestia cu / „naţiile” şi „guvernele”/rămâne a naibii de deschisă…


86

Din Caucaz în Carpaţi,Zaira Samharadze îndialog cu Victoria Milescu,Rawex Coms, Bucureşti,2011.152 p. În precuvântare,David Luca Kafiaşvili spunedespre scr i i toarea ş it r a d u c ă t o a r e a Z a i r aSamharadze: Într-adevăr,Zaira se aseamănă cu acea oază

a sufletului; ea, cea cu un mare suflet vorbeşte cuvrăbii, cu flori, cu norii care vin sau se duc spreGeorgia, cu frescele Mănăstirii Antim Ivireanul, cusoarele care se duce spre Transilvania. Da, în secolulnostru atât de agitat, mai există oameni pe care să-iputem admira, pentru bunătatea şi dragostea lor faţăde semeni. Îţi vine să te urci pe vârful cel mai înaltal muntelui şi de acolo să strigi, către întregUniversul: Oameni buni, există miracole!!!

Valentin Talpalaru,Poemele Deltei. Rodion,Editura OPERA MAGNA,Iaşi 2012, 88 p. Legendă şiadevăr, cântec şi descântecrecreate poetic.Excepţională carte desprepovestea bunului Rodioncare şi-a dorit să fie peşte. Şibunul Rodion avea să fie peşte,pentru că numai aşa putea

să ducă pe umeri Dunărea,(…) fără plânsul lunii înspate, dar şi prilej pentru poet de a sanctificaoamenii şi locurile Deltei, peştii şi păsările ei:Cade noaptea ca întâia oară/ Peste blînda lume depescari/ Şi lumina lunii firavă strecoară/ Fir aprinspe lac de nenufari.// Sălciile fug de-a lungul apei/ Canişte neveste aşteptând răspuns,/ Păsările-şi lasăcîntecul aripei/ Peste pleoapa-n care somnul s-aascuns.// Apele ce-mpacă viaţa-moartea/ Duc spreadâncime întrebări;/ Oamenii aşteaptă iarăşinoaptea/ Să-i prefacă-n sfinte lumînări.//Lotca-idescărcată de povara lunii,/ Votca şi muierea-s colţde rai,/ Cerul negru-i spînzurat în funii/ Sufletelemarinate-n cer de mai.// Cade noaptea ca întâia oară/Peste blînda lume de pescari,/ Timpul doarme ca uncîine-afară/ Zei cu barbă albă suflă-n felinar.

D o r u C i u c e s c u ,Medalioane pe colierg h i m p a t , E d i t u r aG U N I V A S , C h i ş i n ă u ,2012. 360 p. În Cuvântînainte, autorul precizează:În sistemul de învăţământm a r o c a n a u l u c r a tp r o f e s o r i d i n ţ ă r i l esocialiste europene, veniţi,

în principal, pentru a scăpa de interdicţiileunui regim politic dictatorial, produs de oideologie contrară firescului. În volum suntdescrise existenţele pline de resentimente aşapte tineri din lagărul socialist (un român, unrus, un bulgar, un ungur, un polonez, uncehos lovac , un es t -german) , care , când aapărut oportunitatea de a pleca ca profesori înMaroc, nu au ezitat să o fructifice. Personajelesunt imaginare şi orice asemănare cu persoanereale este pură întâmplare.

Ion Lupu, Sub puteread e s t i n u l u i , E d i t u r aVICOVIA, Bacău, 2011.4 8 7 p . S a v u r o s p r i nf o l o s i r e a l i m b a j u l u in e a o ş d i n z o n aSolonţului şi captivantprin măiestria dialoguluipurtat de eroii satuluim o l d o v e a n , c uobiceiurile şi datinile

trăite cu sfinţenie. Romanul are la bazăpovestirile istorice petrecute din vara anului1856, naşterea lui Ion(uţ) Lupu, pânădincoace de Războiul de Independenţă,când „Viaţa îşi urmă calea în linişte şi pace,spre bucuria, împlinirea răzeşilor de laHemeieni, de a căror soartă se îngrijea, cu sârgşi multă osteneală, locotenentul Ion Lupu,eroul de la Smârdan, feciorul starostelui IoniţăLupu şi nepotul fostului staroste Ionică Lupu,aşa cum a fost el cunoscut în toată vremeavieţii lui, dar şi după aceasta, de toată obşteasatului Hemeieni şi pe toată Valea TazlăuluiMare.

IIIIIII


87

Reviste literareARGEŞ, Serie nouă, Anul XII (XLVIII), nr.6 (360),

iunie 2012, Piteşti. Magda Grigore scrie despre Mitulfericirii, Al. Cistelecan despre eroticonul Mihaelei (Ursa)din Tratat despre ficţiunea amoroasă, Nicolae Oprea face,într-o cronică întârziată, Portretul spiritual al lui MHS,poezii semnate de Florina Isache şi Aurel Sibicianu,Vocea – un fragment dintr-o nuvelă de VarujanVosganian, Poporul turmentat – un eseu de atitudine ceaparţine lui D.R. Popescu, Cititorul de roman, care esteDumitru Augustin Doman, prezintă: Dacă Dumnezeuar muri de Ştefan Mitroi, Păcală şi ai săi de Ion Popescu-Sireteanu, Memoria lui Femios de Sterian DumitruVicol, Deplasarea pe roşu de Radu Mareş, Moartea e binemersi de Lucian Alecsa şi Linda de Ion Ladner; MirceaBârsilă face cronică la Râsul galben din adânc deGheorghe Izbăşescu; remarcăm studiul lui MirceaHandoca – Din nou despre „Nouăsprezece trandafiri şi allui Theodor Codreanu – Eminescianismul lui CezarIvănescu; din nou poezie, de data aceasta semnată deAnton Jurebie şi Vasili Kamenski (în traducerea şiprezentarea lui Leo Butnaru) şi încă nu am ajuns lajumătatea acestui excepţional număr.

a t e n e u, Anul 49 (serie nouă), nr.6 (514), iunie 2012,Bacău. Cea de-a noua ediţie a Galei VEDETEATRU (18-26 mai) s-a desfăşurat la Râmnicu Sărat şi în sala deşedinţe a Consiliului Judeţean Buzău, deoarece Teatrul„George Ciprian” se află în plin proces de renovare.Dar acest lucru nu o împiedică pe Carmen Mihalachesă afirme, la sfârşitul ediţiei: (...) nu s-a muncit degeaba,ci cu folos, asigurându-se continuitatea unui festival atât deiubit de publicul buzoian, unul de excepţie, educat, de bun-gust, cald şi foarte receptiv. Despre anul Caragiale, DanPetruşcă scrie comentariul Nicolae Manolescu şi„tulburarea apelor” , iar Adrian Jicu face cronică literarăla cartea lui Mircea A. Diaconu I.L. Caragiale –Fatalitatea ironică. Alte două comentarii semneazăConstantin Trandafir: Viorel Dinescu – o nouă răscruce apoetului şi Liviu Pendefunda – amploarea aventurilor lirice.La fel de obiective ca şi cronica lui Marius Mantadespre cartea lui Mircea Cărtărescu – Ochiul căprui aldragostei noastre sau a lui Vasile Spiridon – DosarulBacovia, 2 bis. Poezia, din acest număr, le aparţine luiMarcel Mureşeanu şi Elizei Macadan.

Bucovina literară, Serie nouă, Anul XXIII, nr. 5-6(255-256), mai-iunie 2012, Suceava Deschid revista şi măopresc. Mă opresc la Glossă – „autograf” de Ioan Es.Pop. O citesc şi o recitesc. Face bine. Mă opresc apoi lainvitatul revistei, Nicolae Tzone, care, intervievat deAlexandru-Ovidiu Vintilă, declară la momentuloportun: Poezia este forma supremă de libertate... (şi sedezvoltă pe 17 pagini) şi la „Cabaretul cuvintelor” luiMatei Vişniec. Nu pot să trec pe lângă Ioan Holban –cronică la Zece poeme exemplare din târgul în care, cică,nu se întâmplă nimic de Gellu Dorian, Adrian Dinu

Rachieru – cronică la Carnetele maro (Jurnal 1982-1990)de Adrian Alui Gheorghe şi Ion Roşioru – cronică laLumină pentru Manuel de Iuliana Paloda-Popescu; nupot să trec pe lângă aforismele lui Gheorghe Grigurcu,Poezia lui Aurel Dumitraşcu (readusă de Mircea A.Diaconu), poezia lui Marcel Mureşeanu sau proza luiPetre Cimpoeşu; nu pot să trec pe lângă atitudiniledoamnei Magda Ursache, parabolele lui Leo Butnaruşi... rămân la ele. Deocamdată.

Cafeneaua literară, Anul X, nr.6/ 113, iunie 2012,Piteşti. Acest număr este însoţit de placheta de versuriSchimnic de Virgil Diaconu (literatura samizdat). Dupăreflecţiile lui Gheorghe Grigurcu şi Moştenirea ValerieiManta Tăicuţu (proză), Adrian Dinu Rachieru face„profilul” Valeriu Matei: poezia ca „pradă sacră”, iarRadu Voinescu scrie un comentariu la cartea lui PetreFlorea, Însemnări de istorie literară. Din cabinetul destampe, Ştefan Ion Ghilimescu vorbeşte despre TheodorAman, Ana Polytimos, Fienii... Eseuri semnează CătălinGrigore (Cultura auzului şi cultura literei) şi EugeniaZgreabăn (Dimitrie Cantemir – întemeietor al filosofieiromâneşti). Alţi lectori sârguincioşi sunt Mioara Bahna:Un sacerdot al poeziei – Horia Zilieru: Astralia şi SimionTodorescu: Morala la porţile gândirii, Radu Cange:Seminţe de piatră de Monica Patriche şi FlorentinPopescu: Aventura lecturii – Scriitori străini de MioaraBahna. Poezia este semnată de Adriana Hirică, TomaBiolan, Liliana Rus, Gabriela Anghel Zăvălaş şi IancuGrama. Şi una din consemnările lui Virgil Diaconu: Înanii 90, într-o întâlnire la Iaşi, Cărtărescu a spus că nu ştiade regimul comunist, pentru că el scria poezie... E absurd.

C o n t a, Nr.10 (aprilie – iunie) 2012, Piatra Neamţ.Cităm din editorialul lui Adrian Alui Gheorghe,Generaţia 80. O aniversare?: În interiorul generaţiei 80 e,deocamdată, o tihnă zumzăitoare. Cu cît crizele culturii sîntmai doct explicate şi apocalipsele naţiunilor sînt mai vocalsusţinute, cu atît mai abitir apar cărţile importante alecongenerilor mei scrise cu detaşarea celui care ţinteştedeparte, cu disperarea celui care nu mai are cale de întors şicu speranţa că vorbitul în pustiu face chiar restrîngereapustiului. Într-o paranteză, Ion Mureşan prezintăRaportul pentru Capitala Secretă. Gheorghe Grigurcu eprezent cu poemul Interior al cărui final este: şi tuvisezi/ că ai putea visa. Poate şi de aceea, în eseul Caleapoetică a „omului lăuntric”, Petru Ursache spune:Gheorghe Grigurcu este un contemplativ solitar şi unmistic. Gellu Dorian îşi începe poemul Viaţa astfel: Săpaîn trupul meu ca într-un şantier omul/ al cărui nume nu il-am rostit până la capăt. Poetul Virgil Diaconu scriestudiul: Canonul literar occidental bloomian.

Fereastra, anul IX, nr.5 (69) iunie-iulie 2012, Mizil.Copilăria mea este formată dintr-o singură zi! Oricât m-aşstrădui să o aşez în mai multe zile, nu reuşesc. Nici măcarîn două... Întreaga mea alergare desculţă prin cerul tuturordimineţilor este într-o singură zi. La fel şi celelalte lacrimi...Acesta este un citat din editorialul lui Emil Proşcan,Cana cu ceai. Despre fenomenele fără cauză ale Victoriei


88

Milescu, Gheorghe Istrate spune: Iată o poezie de otensiune derutantă, de o intelectualitate studiată şi strunităîntr-un manej al silabelor îngenunchiate. Victoria Milescunu mimează nimic - şi nici natura pe care o preface într-ocâmpie domesticită în idei şi sentimente viguroase. Ritualic,Gheorghe Istrate a trecut în al 72-ea an de viaţă. La mulţiani, maestre! Eseuri semnează: Constantin Miu (Toate-svechi şi nouă toate), Şerban Codrin (Haiku şi micropoem),Vavila Popovici (Cabotinul şi mârlanul) şi FlorentinaLoredana Dalian (Poarta). Proza este prezentă subsemnăturile: Vlad Tulburea (prezent şi cu poezie), OanaCristina Uţă, Eglantina Mădălina Becheru, LiviuOtânceală, iar dintre poeţi îi amintim pe GheorgheIstrate, Ion Roşioru, Aida Hancer, Adrian Diniş, BiancaDan, Andrei Velea, George Paşa, Alexandru Jurcan.

Însemnări ieşene, seria a treia, an IV, nr. 6, iunie 2012.D-l profesor Alexandru Dobrescu a descoperit culmeaplagiatului (!?): Prostul obicei al frunzăririi terfeloagelor,de care – la anii mei – mi-e peste puteri să mă dezbar,furnizează, câteodată, plăcute surprize, dar şi cel mai adesea,crunte dezamăgiri. În ultima categorie aş include, bunăoară,întâmplarea graţie căreia am constatat de curând că o scriererelativ celebră la vremea ei – Cartea plagiatelor deGeorges Maurevert -, cu a cărei tălmăcire şi editare ampierdut luni bune acum vreo câţiva ani, era la rândul ei unsplendid plagiat după o carte, tot franţuzească, ocupată cuaproximativ acelaşi subiect, numai că tipărită cu aproapeşase decenii înainte. Şi, pentru ca tacâmul să fie complet,nici „izvorul” nu sclipea de originalitate, înfruptându-se pesăturate din însemnările culturale ale unui prea învăţatsupus al Coroanei britanice, publicate ceva mai devreme.Care n-ar fi exclus să se fi îndatorat mai mult decât îngăduiecutumele unor observări de bun simţ ieşite de sub pana altuifranţuz, trecut de suficientă vreme în lumea drepţilor ca sămai fie luat în seamă.

Oglinda literară, anul XI, nr. 127, iunie 2012, Focşani.Din editorial, o afirmaţie a Ştefaniei Oproescu: Ar puteafi chiar onoraţi plagiatorii contemporani dovediţi pe bandărulantă să se afle în compania unor Grigore Ureche, DimitrieCantemir, Titu Maiorescu etc. Două eseuri, Personajele inabsentia în teatrul lui Caragiale de Constantin Miu şiActualitatea lui Caragiale de Traian D. Lazăr, marcheazăAnul Caragiale. Trecem, în continuare, la o selecţieprietenească. Partea de critică literară este susţinută de:Mioara Bahna (Deşertul tătarilor de Dino Buzzati şiDomnul P de Valeriu Sofronie), Liviu Comşia(Biedermeier de Daniel Drăgan), Mariana Vicki Vârtosu(Studiu în gri de Dumitru Coşereanu), Dumitru Anghel(Bună seara, domnule Mallarmé de Ioan Toderiţă) şi BorisMehr (Norman Manea din nou la Bucureşti). De remarcatcomentariile critice, Lumea lui Fănuş Neagu de Mihai-Daniel Gheorghe şi notele memorialistice consemnatede Nina Plopeanu: Despre omul Fănuş Neagu cu OtiliaBasuc, nepoata scriitorului. Proză semnează: IoanDumitru Denciu, Diana Sava şi Marin Voican-Ghioroiu.

P l u m b, Anul VIII, nr. 63, iunie 2012, Bacău Larubrica Personalităţi ale culturii româneşti, Dan Sandu

vorbeşte despre ilustrul indianist George Anca, cel careîn 1983 publica în română, engleză şi hindi (texteparalele) inconfundabila Doină eminesciană. IonCozmei scrie eseul Mihai Eminescu şi Taras Şevcenko – subsemnul unei sintagme viabile: poet naţional, iar IonelNecula despre Sonetul în veşminte de gală din carteaValeriei Manta Tăicuţu, Laudate Dominum. Apoi, PetreIsachi scrie despre Caragialismul lui Doru Ciucescu dincartea De-ale cărturăriei de odinioară, Elena Pârlog, despreLumea în două zile a lui George Bălăiţă, Gheorghe Istratedespre Ion Lupu: Un insolit prozator al tradiţiei româneşti,Doru Albu despre Leac pentru lebede de Geta StanPalade. Romulus Dan Busnea vorbeşte despre Valorileregalităţii: Libertatea şi Democraţia (II), iar Ion Lupudespre Yalta. Poarta de intrare a comunismului în Europa(5). Semnează poezie: Rachel Hausfater (traducereMona Grigoriu), Maria Fărâmă şi Denis Cenuşă, EmilIanus, Alex. Spătaru, Carmen Dima şi Elena Voinea.

PRO SAECULUM, Anul XI, nr. 3-4 (79-80) 2012,Focşani. In memoriam. În urmă cu opt ani: de ziua ei! – undialog între Alexandru Deşliu şi Irina Mavrodin. Acestdialog este încadrat, în paginaţia revistei, de doi eseiştide forţă: Dumitru Radu Popescu cu De ce râd curcile şiistoricii din cimitir şi Magda Ursache cu Memorialişti(pseudo)amnezici în două exemple. Anul Caragiale estemarcat de eseuri semnate de: Vasile Fanache (Putereacaragialiană), Constantin Trandafir (Fragmentecaragialiene), Constantin Coroiu (Complexul Caragiale),Constantin Cubleşan (I.L. Caragiale în limba germană).Seria eseurilor este completată de Petru Ursache (Caleapoetică a „omului lăuntric”), Jeana Morărescu (Ontologia„reformatoare” a teatrului), Theodor Codreanu (Înarcanele personalităţii lui Cezar Ivănescu), Dumitru Velea(Străina lui Saint-John Perse), Dumitru Matală(Deschizătorul de drumuri), Dana Nora Dinu (Pomulraiului – Interferenţe simbolice), Vlad Zbârciog (Eminescuîn captivitatea „nebuniei”) şi Ion N. Oprea (NormanManea – O mare conştiinţă morală a contemporaneităţii).

13 Plus, Anul V, nr. 1-2-3-4 (159), ian.-apr. 2012, Bacău.Întru Anul Caragiale, Petre Isachi scrie eseul Dilemaexilului lui Caragiale, Monica Bulboacă pe cel intitulat Înlumea lui Mitică, iar Ion Dinvale poemul De la CafinéCentral. Seria eseurilor este întregită de Ioan Enache (Deveghe la tâmpla bibliotecii), Cornelia Ichim Pompiliu(Naratorul inexistent. A rescrie – a nescrie), Corina Dorcu(resemantizarea mitului hristic văzută ca o profanare în„Ultima ispită a lui Hristos” de Nikos Kazantzakis), FlorinDorcu (Conjuraţia magică în opera eminesciană), DanaAndreea Bărbuţ (Micul funcţionar – un Hermes modern),Gabriela Manole (Autor în căutarea operei sale), RomulusIulian Olaru (Iniţierea faustică în romanul „Lupul de stepă”de Herman Hesse). Poezia este prezentă prin două numemari: Ovidiu Genaru şi Viorel Savin, iar un comentariudespre cartea lui Calistrat Costin La un pahar de neant...este făcut de Adrian Voica. Remarcăm, de asemenea,cronica lui Emil Baltag la cartea lui Ion Lupu, Subputerea destinului. Cititorul de reviste

Râmnic, mon amour!

Vecinul meu creştea un porc. Mă rog, gospodar serios,convins că, potrivit democraţiei noastre, în curtea lui, omulpoate face ce vrea. Ce ne interesează pe noi cum se distreazărâmniceanul? Căci consoarta vecinului, în anumite momentemai blândă, moale şi pufoasă decât coana Efimiţa, aşa crede şiaşa zice: „se distrează şi el, săracul [vecinul, nu porcul, n.m.], îşimai ocupă timpul, că de când a ieşit la pensie...”.

N-ar fi mare lucru că un cetăţean din urbe a găsit cu cale să-şi aleagă, drept animal de companie, un porc. În definitiv, porciisunt animale inteligente, simpatice şi, din multe puncte devedere, seamănă perfect cu omul, care-l place mai ales subformă de caltaboşi, cârnaţi ori fleici la grătar. E, prin urmare,mai productiv să creşti un porc decât să creşti un câine sau opisică, chit că munceşti mai mult pentru păstrarea igienei şiasigurarea porţiei zilnice de lături, grăunţe şi resturi menajere.Râmnicul, situat cumva între sat şi oraş, permite amestecul detradiţii, orgolii şi mentalităţi rurale cu fiţele, ifosele şi obiceiurile de mahala, astfel că, după modeluloferit de însăşi capitala patriei, unde mioriţele se adapă cu manele în casa scărilor, la bloc, şi înprovincie, economia de piaţă şi dreptul la comportament dezinhibat a determinat proliferarea decuşti, coteţe şi colivii pe tot cuprinsul curţilor şi. mai ales, la gardul dintre vecini.

Cum spuneam, vecinul meu creştea un porc. Om bisericos, cu frica lui Dumnezeu, la prima oră(6,30, mai precis) dădea drumul la nu ştiu ce înregistrare de cântece religioase, ca să-şi pregăteascăintrarea în noua zi. Repertoriul centrat pe blândul Păstor şi oile sale masca zgomotele matinale, trezeadin somn roiul de muşte şi făcea oarecum suportabil mirosul greu de bălegar. Înarmată cu Killtox,insecticid cu aerosoli împotriva zburătoarelor dornice de aventuri mortale în bucătăria mea, timp dedouă luni am avut parte de acelaşi ritual: îndată ce cântecul dat la maxim ajungea la strofa „O oaiece picase jos/ A ridicat-o El frumos/ Şi-a dus-o-n braţe iubitor/ Blândul Păstor, blândul Păstor”,blândul vecin, înarmat probabil cu o joardă, intra în coteţul porcului. Om şi animal înfruntându-se,în acordurile grave ale unui cântec vechi. Om şi animal probându-şi rezistenţa. Întrecere între glasuri,şi ce bine se armonizează psalmul cu înjurătura şi cu grohăitul înspăimântat al unui animal bătutfără milă!

O mentalitate de tip rural ne împiedică să judecăm ceea ce face omul în curtea lui. Vrea să-şi educeporcul? Treaba lui! Vrea să-l omoare? Iarăşi treaba lui. Suntem departe de Occident, unde se considerăinfracţiune cel mai mic neajuns provocat vecinilor. La noi, dacă vrei să reclami un abuz la adresaunui om sau a unui animal, ai de trecut prin nişte încâlcite şi obositoare tertipuri birocratice, din careieşi atât de plictisit şi de scârbit, încât ajungi să consideri o nimica toată neregula/neplăcerea pe careai avut proasta inspiraţie s-o reclami. Cum tot păţitu-i priceput, ne-am învăţat să ne ţinem gura, săne astupăm urechile şi nasul şi să privim în altă parte, conform principiului mafiot: cine-i orb, surdşi tace, poate să trăiască-n pace.

Prin urmare, vecinul meu creştea un porc şi l-am lăsat să-l crească. Îl bătea gospodăreşte de douăori pe zi, fiindcă bătaia e ruptă din rai. Presupun că a reuşit să-l educe, fiindcă, în ultimele trei zile,n-am mai auzit nimic, nici un guiţat, nici o înjurătură. Dacă n-ar fi fost mirosul şi roiul mare, negruşi urât de muşte, aş fi zis că s-a terminat calvarul, că bietul animal a luat-o şontâc-şontâc, spre raiulanimalelor, la întâlnirea înfiorată cu blândul Păstor al stăpânului. Evident, m-am înşelat: sătul pânăpeste cap de un hobby care-l sleia de puteri, vecinul meu a găsit nişte clienţi dornici să cumpere unporc. Prezentarea făcută animalului m-a impresionat: „E aşa de jucăuş! Nici nu-mi vine să mă despartde el! Acum e speriat, că nu vă cunoaşte, dar să-l vedeţi cum vine la mine şi se uită-n ochii mei... caun om!”.

Vecinul meu creştea un porc. Slavă Domnului, l-a dat altora să-l crească. Sper că nu tot aşa.Valeria MT

Documents

spatii culturale 23_tipar (1)