Sociologie (Medicală) 4

Instituții sociale în domeniul sănătății. Relații fundamentale, instituții șiinteracțiuni. Profesiuni în sănătate, relații de putere.

Instituții (în sens sociologic/cultural)

care sunt mecanismele din care se naşte /transformă/evolueză/ se reproduceidentitatea culturală a unei populaţii?

Este dificilă găsirea unui „big bang”, a unui punct de început al societăţii şi alidentităţii colective. Pentru aceasta literatura sociologică utilizează un termenmai difuz pentru orice fenomen social pe care-l consemnază: anume acela deinstituire. O tradiţie, un fapt social este creaţia unei instituţii, iar instituţiaeste, la rândul ei, o sumă de fapte recurente, consacrate (Marshall şi Barthel,1994).

Până a exista o putere politică investită să coordoneze faptele sociale, oameniiau coexistat prin instituţiile culturale. Numim cu acest termen orice practicăsau activitate recurentă în cadrul unui grup. Culturale, pentru că ţin de unanumit traseu al evoluţiei antropologice pe care ştiinţa îl numeşte cultură pelatura materială şi spirituală.

Instituții (în sens sociologic/cultural)

Instituţiile condiționează comportamentul.

Societatea (viața socială) este un proces instituit.

Relativism cultural - interdeterminanţă instituţională (Mayhew, 1987) - Societatea şiacţiunile individuale sunt încastrate într-un context cultural în care se stabileşte cetip de acţiuni sunt permise, aşteptate, încurajate sau interzise. Acest context estearticulat prin instituţii. (INSTITUȚIILE CREAZĂ CONTEXTUL)

instituţiile derivă din două baze largi de legitimare: una ceremonială şi unainstrumentală (T. Veblen, ); Instituţiile ceremoniale sunt date de credinţelemoştenite care legitimează statutele şi clasele sociale şi distribuţia puterii printr-ologică a distincţiei. Instituţiile instrumentale sunt acelea care legitimează şimotivează acţiunile de rezolvare a problemelor şi satisfacere a nevoilor şi pentrudobândirea de aptitudini. Ele sunt sursele progresului. Dar majoritateacomportamentelor sunt o mixtură între acţiuni ceremoniale şi cele instrumentale,problema reducându-se la găsirea dominanţei.

Instituții sociale

Instituțiile (sociale) sunt un set de reguli formale sau reguli informalegeneratoare de ordine în raporturile sociale; ele "reprezintă regulile jocului"sau într-o altă exprimare sunt constrângeri create de indivizi pentru a daformă interacțiunii umane.

Instituțiile sunt seturi de reguli care structurează interacțiunile sociale înmoduri particulare. (Douglass C. North, 1981).

Instituțiile reprezintă un set de reguli, proceduri de înțelegere și norme decomportament moral și etic desemnate să constrângă comportamentulindivizilor cu scopul de a maximiza avuția sau utilitatea principiilor (DouglassC. North, 2003).

Instituționalismcadru de analiză a instituţiilor pe cinci dimensiuni:

Formalitatea (formalismul) se referă la continua codificare socială ainstituţiilor. Ele pot evolua informal, dar, mai nou, pot fi create deliberat. Într-un proces de dezvoltare indus dacă nu chiar dirijat de societate intereseazăîn mod deosebit instituţiile create, formale sau informale, dar create pentrudezvoltarea comunităţii precum şi rolul celor tradiţionale, dacă acesta poatecontribui la un proces de dezvoltare. Formalizarea conferă putere aceleiinstituţii şi oferă de regulă avantajul egalităţii între indivizi raportat lapropriile reguli.

Instituționalismul

Domeniul - se referă la originea discursivă a instituţiilor sau la natura lor; dacă elede exemplu, reprezintă o atitudine pentru intervenţie sau nu, apoi se referă lafaptul de a fi publică, socială (non-publică) sau privată. Instituţiile publice suntarticulările „oficiale” ale valorilor normative şi rolul lor este acela de a facilitanevoile de bază pentru construcţia socială. Instituţiile sociale (non-publice) sereferă la ceea ce, în sens comun, înţelegem prin normele culturale pentru uncomportament acceptabil.

Instituțiile sunt produsul tradiţiilor, obiceiurilor, miturilor şi al evenimenteloristorice, într-un cuvânt, memoria culturală (Greif, 1994) Instituţiile publice suntmai vizibile fiind formale şi codificate (de exemplu, legi, ordonanţe, regulamente)dar şi instituţiile sociale pot fi formale (contracte, clauze, înţelegeri, organizaţii,asociaţii). La rândul lor, şi instituţiile publice pot fi informale

Instituționalismul

- Capacitatea, a treia dimensiune a unei instituţii-care desemnează întinderea eisocială. Anumite instituţii nu pot fi sustenabile sub un anumit prag de„împărtăşire” colectivă. Din acest punct de vedere, instituţiile diferă prin impact,prin relevanţă şi chiar prin putere în rândul colectivităţilor.

- Scara spaţială - instituţiile sunt mai mult sau mai puţin localizate: valorile,moravurile, credinţele, toate „au loc” undeva. Pentru oameni viaţa de zi cu zi estelocală, deci raportarea lor este preponderent la locul în care trăiesc, la instituţiilelocale. Instituţiile locale, formale sau informale, publice sau sociale, se articuleazăîntre ele generând cultura locală (memoria colectivă) care distinge acel spaţiu dealte spaţii.

Instituționalismul

- Temporalitatea instituţiilor - instituţiile, în timp, pot fi „încastrate” în cultură, întimp ce altele sunt doar tranzitorii. Însăşi conceptul de instituţie presupune nevoiaunui timp minim de manifestare. Dar, pe de altă parte, relaţiile sociale (mai ales celeeconomice) impun nevoia de schimbare permanentă a unei instituţii, adaptarea ei,sau schimbarea instituţiei în sine. Rolul instituţiilor „pe termen scurt” este acela de aasigura schimbările şi ajustările incrementale din instituţiile încastrate.

Instituţiile formează paternul societăţii. Evoluția ulterioară duce la reproducereculturală sau schimbarea instituţională

ne aflăm în faţa unui paradox de tipul ou-gaina -cine a fost mai întâi. Pentru căschimbarea este determinată de instituţii, dar instituţiile trebuie să se schimbe întâipe ele însele. Cum instituţiile sunt formate din oameni, problema se reduce lacapabilitatea de schimbare a indivizilor.

Instituția primară: Relația corp-individ(ca mecanism funcțional). Percepția corpului / igiena

Concepțiile despre corpul uman (care ne leagă cu problematica sănătății) au evoluat

Primitiv: Încarnare, sacralitate

Evul mediu: cointinuum între individ și cosmos, afinitate între corp și astre, transformarea materiei, evoluție a materiei, etc, Similitudini între funcționarea organelor șianotimpuri sau evoluții climatice, baia era considerată pericol asupra corpului, expunereVigarello G (1999) Histoire des pratique de santé. Le sain et le malsain depuis le MoyenAge, Paris, Seuil, p. 43

Modernismul: proces de individualizare –Igiena Michel Foucault/ Pasteur: disciplinărelativ nouă-unitarizarea cu individul și dobândirea controlului asupra corpului

Post-modern: corpul este structură organică a mecanismului funcțional: ex. transplantulde organe, organe artificiale, operații estetice

Instituţia medicală

o instituţie creată pentru practica medicina, aşezământ –organizaţie fondat(ă) şireunită pentru un scop legat de sănătate (a se vedea sănătatea ca fapt social-instituție în sine-cursul 2)

Clinică – o instituţie medicală condusă de un grup de specialişti medicali – oinstituţie medicală care oferă îngrijire prelungită (ca în cazuri de boli prelungite saureabilitare după boli cronice) sau prestează servicii medicale (dispensar, policlinică,spital)

Spital – o instituţie medicală unde oamenilor bolnavi sau răniţi li se acordă îngrijirimedicale specializate (intervenții chirurgicale, tratamente, investigații, profilaxie)

Ambulatoriu- o instituție cvasi-informală (formalizată doar prin reglementativitate/protocoale) care presupune tratarea medicală personalizată bazată pe relația cadrumedical pacient (doctor-pacient)

Unitățile de Primire Urgențe/ Salvare/ Triaj

Mecanismul sau procedura prin care pacienții care se prezintă/sunt aduși în UPU (Unitatea dePrimire Urgențe) sunt evaluați și clasificați, la sosire de către o persoană competentă (medicori cadru sanitar mediu), luând în considerare starea lor clinică și acuzele cu care se prezintă,corelate cu vârsta și antecedentele acestora, stabilitatea funcțiilor vitale, potențialul deagravare a stării lor, necesitatea instituirii unui tratament sau a efectuării unor investigații,precum și alte date considerate relevante, astfel încât să fie stabilite prioritatea cu care unpacient este asistat și nivelul de asistența necesară acestuia.

/este un proces continuu, de gestiune și reevaluarea periodică a pacienților până la plecarea dinunități

Unitățile de îngrijire prelungită Azilul/Ospiciul/ Sanatoriul/Serviciile de ‘’respite’’

Servicii cvasi-nonmedicale furnizate pacienților bolnavi, cu un accent pe ingrijiri paliative șiimplicarea familiei. Ospiciul, ca un concept de servire a bolnavilor, nu se concentrează pevindecarea, ci pe ameliorarea simptomelor ocupându-se cu aspectele psihosociale ale procesuluide moarte (Rakich, cel mai lung, și Darr 1992:277-280). Prietenii și rudele apropiate ale pacientuluicare sunt implicate în sprijin și îngrijire sunt considerate ca făcând parte din unitatea de îngrijire.Servicii hospice pot fi furnizate într-o instalație pe bază de comunitate independentă sau de către ounitate a unui spital, deși multe dintre servicii pot fi furnizate pe la domiciliul pacientului. Ospiciilepot fi, de asemenea, organizate ca programe de servicii operate de către spitale, organizații desănătate, agenții de sănătate acasă, sau organizații de voluntariat, cum ar fi grupurile religioase(Rakich, cel mai lung, și Darr 1992:277-280).

Serviciile de îngrijire la domiciliu de către familie nu sunt ‘’fiscalizate’’ (nu intră în costurilesistemului de sănătate) deși au o pondere relativ importantă în economie în condițiile creșteriisperanței de viață, a îmbătrânirii populației și a dezvoltării tehnologice care duce la prelungireavieții. (creșterea gradului de ‘’cronicizare’’ a afecțiunilor incurabile

Respite= îngrijire temporară a unor persoane prin înlocuirea persoanelor din familie care își alocăun timp liber sau au nevoie de rezolvarea altor probleme. (servicii de decongestionare)

Relația medic-pacient

Relația dintre un medic și un pacient care este orientată spre acordarea deajutor din partea medicului către pacient pentru a face față, efectiv, cu oproblema de sănătate (Parsons 1951).

Medicul are rolul dominant, deoarece este investit cu cunoștințele medicaleși expertiza de care are nevoie, în timp ce pacientul are poziția subordonatăorientată spre acceptare, respingere, sau negociere în recomandarea detratament oferită (Cockerham 1995).

Relația pacient-medic continuă să fie o temă centrală în teoria sociologiemedicală și de cercetare.

SPITALUL

O facilitate de îngrijire a sănătății cu cel puțin șase? paturi, care estelicențiată ca atare (spital) de către stat sau altă autoritate.

Primele spitale (în accepție asemănătoare cu cea de azi) au fost înființate decătre romani și răspândite în întreaga Europa de Vest în primele secolecreștine. Spitale medievale au fost în primul rând, centre pentru practicareareligiei printre clasele de jos bolnavi și răniți, dar și-au schimbat caracterulmai târziu în așezăminte de îngrijire sau chiar case pentru cei săraci și maitârziu în centre de asistare la moarte pentru cei săraci. spitalele au fost totsecularizate în urma Renașterii și Reformei (Cockerham, 1995).

Spitalul așa cum este înțeles azi ca un centru de tehnologie medicală, aapărut la sfârșitul secolului al XIX-lea .

Spitalul

Aspecte statistice ale spitalului (dimensiunea, număr de paturi, nr de bazinete pediatrice, nr de doctori specialiști, etc. clasificare în funcție de sistem v cursul 5)

Structură organizațională:

Formal,

foarte stratificat,

cvasi-birocratic, și cvasi-autoritar, constând dintr-o birocrație administrativă, centralizată și o birocrație profesională descentralizată, un personal informal, profesional medical, etc.

Spitalele, în consecință, au un sistem de autoritate dublu, unul administrativ și celălalt medical.

Spitalul

Birocrația (ideală, formală) - Max Weber (1978) având următoarelecaracteristici:

( 1 ) specializare ( diviziunea muncii ), bazat pe funcția de organizare rațională ,

( 2 ) centralizare a autorității, o ierarhie strictă de autoritate (organigrama) cu deciziile im-portant făcute de către ocupanții pozițiilor de top,

( 3 ) formalizarea, sisteme formale de reguli care ghidează aproape fiecare acțiune alucrătorilor,

( 4 ) impersonalitate (depersonalizare), separarea individului de rol, astfel încâtpersonalitatea sa are efecte minime asupra performanței de locuri de muncă,

( 5 ), siguranța locului de muncă și stabilitatea organizațională, efecte ale puterii politicederivate din organizația fiind mare de membri.

Spitalul

În contrast cu rigiditatea birocrației clasice, există o birocrație profesională care presupune

( 1 ) un corp de cunoștințe ezoterice care necesită formare extinsă și dezvoltarea competențelor personale și de expertiză,

( 2 ) o etică serviciu care presupune bunăstarea clientului și eficiența

( 3 ) autonomia lucrătorilor, astfel încât profesionistul este încredințat lăsat să funcționeze fără supraveghere ( Goode, 1960) .

Spitalul

Spitalul este un exemplu excelent de o birocrație profesională. Comparativ cu birocrația ideală,o birocrație profesională este organizată în jurul livrării de servicii către clienți, mai degrabădecât producția de bunuri. Ea are

( 1 ) o diviziune a muncii bazate pe expertiză, ceea ce face ca alocarea misiunilor șiactivităților mai puțin predispusă la un a priori de proiectare rațională ,

( 2 ) Autoritatea descentralizată, deoarece deciziile importante nu sunt făcute de cătreautoritățile de la distanță,

( 3 ) reguli mai puțin formale, deoarece activitatea profesională este extrem de complexăși variată

( 4 ) mai puțină depersonalizare, deoarece stima profesională oferă unor persoane o sumăexagerat de energie care să le permită să ne - negociezi lor roluri , și

( 5 )mai puțin de stabilitate , pentru că profesioniștii caută cariera accesorie și în afaraorganizației

structura organizatorică a spitalului devine și mai complexă, când spitalul este corporatizat .

Medicii alopați / Medicina alopată

Medicul uzual a cărui legitimitate este clamată prin utilizarea procedurilormedicale tradiționale dezvoltate din Europa.

Termenul "alopat", a fost inventat de Samuel Hahnemann (1755-1843), medicgerman care a fondat homeopatia, pentru a distinge abordarea sa holistică deceea ce el considera ca fiind o abordare îngustă, bio-centrată (de alopatie),prea concentrată pe cauze unice, și prea concentrată pe ideea standard,potrivit căreia medicamentul ar trebui să fie de o calitate/natură contrarăbolii (Coulter 1980:396).

Cu toate acestea, medicii alopați au fost cei care au îmbrățișat medicinaștiințifică și au evoluat pentru a deveni ceea ce se înțelege astăzi prin medic(Jones 1978:5-6).

Medicii homeopați / Medicina homeopată

O abordare de vindecare bazată pe legea similitudinii - a trata boala prin aprescrie medicamente care stimulează o simptomatologie asemănătoarecu cea a bolii pentru care se iau, dacă ar fi prescrise unei persoanesănătoase.

Motivul este că medicamentul va produce o ‘’boală similară’’, dar mai slabăpe care organismul o poate depăși cu ușurință și, în același timp, o poatedepăși în mod natural (Coulter 1980, Weiss și Lonnquist, 1994)

Medicii de ‘’medicină alternativă’’

Practicieni medicali care furnizează direct servicii de sănătate dar nu dețin titlulde doctor în medicină și sunt/pot fi solicitați de către pacienți din motivefinanciare, culturale sau religioase.

Literatura de specialitate îi menționează pe acești practicieni ca marginali sauneortodocși, deoarece există întrebări cu privire la măsura în care aceștipracticieni aderă la_ sau respectă principiile științifice (Wardwell, 1979).

Printre alternative de practici și practicieni sunt: medicina Chiro-practică(chiromanția) vindecătorii prin credință, vindecătorii populari.

Dimensiuni aparte: acupunctura, practicile de tip yoga, bioenergia, naturismul?

Vindecătorii populari/ Medicina populară

Vindecători, practicieni de sănătate a căror diagnostic, tratament, teorii șitehnici reflectă convingerile culturale comune cu privire la cauzele și cura bolii.Vindecătorii populari sunt adesea identificați cu referire la un grup etnic. (Deexemplu, curanderas și curanderos sunt vindecatori populari mexicani, șamaniidin America latină, vracii).

Remedii, ritualuri, proceduri, idei și forme de tratament folosite de nespecialiștipentru a avea grijă de propriile boli (Denton 1978). Medicina populară este unset divers de idei și de tratamente, folosite în casă și transmise din generație îngenerație, medicamente din plante sau medicamente fără rețetă și suplimentenutritive, ale căror utilizări sunt influențate de practicile de marketing.

Ideologia sănătății (v.și C2)

Cumulează într-o societate sau grup social, ideile, valorile și doctrinele de îngrijire a sănătății, carelegitimează sau justifică normele de sănătate și comportamentele consacrate. Ideologiile sunt adeseamodelate de interesele grup, în special de cei aflați la putere dar în general se apelează și la valorilede bază ale unei societăți (Edelman, 1988).

În termeni mai specifici, o ideologie medicală se referă la sistemul de valori care justifică controlulasupra modalității livrării de îngrijire medicală. O Ideologie de sănătate, este în termeni mai largi ,modul în care o societate își construiește convingerile sale pe scară largă cu privire la sănătatecomportament de sănătate și comportament de boală.

Termenul leagă deci structura socială cu valorile sociale. De exemplu , valorile americane de confortmaterial, libertatea individuală, și nevoia de realizarea duc la norme care definesc frumusețea ca unefort competitiv just și legitim. Astfel de norme, de exemplu, includ acceptarea de chirurgieicosmetice ca un efort de sănătate valabil.

Ideologia ar putea avea consecințe nedorite cum ar fi creșterea tulburărilor legate de normeneacceptate.

Ideologia medicală (v.și C2)

Ideologia, între alte caracteristici are menirea de a legitima acțiunea sau justifica menținereastructurilor sociale existente (Edelman, 1988).

Din punctul de vedere al sociologiei critice, ideologia medicală se reflectă în propagandă țintită cătreprofesia medicală pentru a justifica din punct de vedere economic poziția favorabilă a profesioniștilor(Waitzkin, 1983).

Acceptarea pe scară largă a ideilor medicale și autoritatea conferită medicilor (prin aceasta înțelegândși medicina consacrată) este un rezultat al acestei ideologii sau un rezultat al medicalizării societății(Conrad și Schneider 1992).

Ocupațiile din sănătate

Termen general referindu-se la toți furnizorii de servicii fie ei"orthodocși" profesioniștii consacrați (medici, asistenți, farmaciști,dentiști, etc.), lucrătorii auxiliari din sistem (tehnicienii de laborator,terapeuți asistenții anesteziștilor, etc) dar și cei marginali sau alternativi(vracii, șamanii, acupunctura) (Wardwell 1979; Weiss and Lonnquist1994:197- 245).

Problema care se pune este tocmai categorizarea (demarcarea întreaceste categorii care este un fapt indus de societate). Judecarea lor seface în funcție de nivelul de expertiză (titlul de ‘’profesie’’ fiind rezervatdoar celor care controlează cognitiv domeniul sau au putere în termenide control legal (răspundere legală în domeniul medicinei) Medicii.

Important este că tot ei decid sau definesc ceea ce este ortodox

Profesionalizarea

Proces istoric, cu statut colectiv și autoritate care a variat în timp (Freidson1970).

De exemplu, medicina științifică modernă a câștigat statura și legitimitateadestul de târziu în 1800. abia de atunci se aplică teoria germenilor caprincipali generatori de boli și de atunci se pune problema în termeni desănătate publică pentru măsuri generale privind eradicarea și prevenireabolilor transmisibile.

Din al doilea deceniu al anilor 1900, acești practicanți "ortodocși" audobândit și putere publică și politică suficientă pentru a reformaînvățământul medical și pentru a dispune de acordarea licențelor depractică.

A urmat o perioadă de dominare până în prezent (bazată și pe progreseleștiinței care a furnizat în permanență dovezi)

Profesionalizarea

În această perioadă, societățile medicale, asociațiile profesionale, personalul medical dinspitale, asociații medicale de stat, au menținut un monopol asupra fiecărui aspect alfurnizării de servicii de sănătate. Acest control profesional extraordinar a început să sediminueze în anii 1960 (judecat după sistemul american)

Creșterea rapidă a cheltuielilor pentru sănătate a cauzat cerințe și exigențe deresponsabilitate a costurilor, fapt care a produs și revizuirea puterii profesionale prindiminuarea puterilor statutare. Controlul profesional și autonomia s-au diminuat încontinuare între anii 1970 și 1980, prin permanente măsuri de control a costurilor.

Din anii 1990, managementul corporativ al facilităților medicale și programele deasigurari de sănătate, au devenit amenințări grave pentru controlul profesional, chiar înmăsura în care afectează foarte mult deciziile de tratament (Lumina și Levine 1988;Wolinsky 1988).

Mass-media a ‘’democratizat’’ accesul la sursele alternative

Profesionalizarea

Paralel cu aceste schimbări manifestate în statutul profesiei medicale au avut loc schimbăriorganizaționale și schimbări în relațiile dintre medici și pacienți, care au evoluat ca rezultatal schimbărilor tehnologice.

De exemplu, creșterea cunoștințelor medicale și tehnologice a necesitat creștereaspecializării medicale, rezultând în livrare de îngrijire fragmentată spațial și temporal. Dinpunctul de vedere al medicilor, această nevoie de cooperare intra-profesională pespecialitati asortate, a redus la rândul ei autonomia individuală (Freidson, 1975).

Din punctul de vedere al pacienților, varietatea de specialiști în diverse locații și în diferitemomente a diminuat posibilitatea ca ei să dezvolte relații profunde, de încredere, cu unmedic personal, o tendință care subminează și dimensiunea etică a serviciilor profesionale.

Sporirea gradului de cunoaștere și de tehnologie a stimulat, de asemenea, dezvoltarea deprofesiilor conexe din domeniul sănătății.

A crescut importanța veniturilor ca poziționare în accesul la sănătate dar și posibilitatea deinformare profesională a pacientului.

De-Profesionalizarea

De prin anii 70, profesia medicală a întâmpinat o varietate de probleme ‘’defrontieră’’ sau ‘’de rol’’, sau privind ‘’profesiile din sănătate’’ care serevendicau pe termen lung, cum ar fi asistenta medicala, terapie fizica, sifarmacie, precum și rolurile din sănătate recent dezvoltate, cum ar fitehnicieni medicali, practicieni asistență medicală, asistenta medicala simoașe.

Aceste schimbări interne în medicină au fost însoțite de schimbări mai largi,societale, cum ar fi depersonalizarea relațiilor din societate și, evident,creșterea litigiilor (Ritchey 1981). Mai mult decât atât, în epocapostmodernă actuală, știința este contestată de sisteme de credințealternative, dintre care multe sunt creații de marketing de masă și depublicitate mass-media.

De-Profesionalizarea

Astfel, medicii și alți profesioniști trebuie să concureze pentru sănătate cucompanii care promovează opțiuni comportamentale de sănătate,companii de suplimente alimentare si vitamine, dispozitive de sănătate șisisteme de ‘’vindecare spirituală’’.

În cele din urmă, deși are jurisdicție asupra unui corp de cunoștințe și ostatură profesională, profesia medicală depinde de forțele economice depiață, procesele politice și convingerile publice, precum și de procesele deorganizare a muncii.

Medicalizarea

Termenul este frecvent utilizat de către sociologi pentru ideea de gestionare de către mediciun nou domeniu de intervenție. Dar sensul acestui termen poate varia în funcție decontextul în care este utilizat, astfel încât același cuvânt poate acoperi uneori tendințeaproape opuse în unele aspecte. Acesta este cazul atunci când vorbim de "medicalizareaproblemelor sociale", pe de o parte, și "medicalizarea a unui anumit domeniu demedicină", pe de altă parte.

În primul caz avem de a face cu o extensie a domeniului medicinei asupra mediului social,prin producerea de norme, conduite, comportamente, moduri de viață sau de lucru care auoriginea în considerente din lumea medicală (de exemplu fumatul a devenit un subiect denatură medicală, consumurile de substanțe, sau chiar aspecte de devianță și criminalitateau devenit probleme medicale)

Această mișcare a fost posibilă prin creșterea în eficacitate a medicinei (științei medicale), șide asemenea, din cauza progresului cercetării, care a dus la găsirea de noi domenii deinvestigare, noi oportunități. De exemplu, alimentația, dintr-o problemă de asigurare ahranei, prin progresul social și tehnologic care a dus la înmulțirea surselor de hrană șiintroducerea chimicalelor a ajuns problemă medicală prin generarea problemelor (sociale)de obezitate și tulburări alimentare

Medicalizarea

În al doilea caz, termenul are tocmai sensul invers, de revenire adomeniului la cunoștințele medicale cele mai legitime. Această mișcareeste de a aduce medicina la metodele centrate pe medicina dominantăcare face trimiteri doar la funcționarea biochimică a organismului, lastudiul acțiunii medicamentelor asupra funcționalității biologice, precum șiîntoarcerea de "obiectivism medical "legat de teoriile comportamentale.

Medicalizarea/ Iatrogenia

Critica adusă acestei colonizări medicale asupra vieții cotidiene se înscrie pe trei axe diferite

Iatrogenia* clinică – consecința nefastă la nivel fiziologic și psihologic a unui sistem fondat pe un supraconsum de îngrijire medicală și medicamente, în care efectele secundare indezirabile sunt mai importante decât efectele benefice.

Iatrogenia socială- în termeni sociologici, construcția profesională a stării de boală și crearea rolurilor sociale de ‚’’bolnavi’’ din ce în ce mai elaborate (ocaziile de a fi considerat bolnav date de reglementările de pe piața muncii, sau din nomenclatorul medical).

de exemplu, diferitele etape ale vieții, reprezintă tot atât de multe potențiale patologice (boli ale copilariei, femeile gravide, bătrânețea ...) și implicit necesită specialiști arondați (pediatru, ginecolog, gerontologist ... de ex diabetolog vs. nutriționist). Din punct de vedere social, medicina modernă chiar este "inițiatoarea" (la originea), unor serii de boli.

*Iatrogenia=Iatropatie sau Patoiatrie, definește o stare patologică indusă de medic sau de mijloacele pe care acesta le pune în operă pentru atingerea scopurilor sale, respectiv terapia diverselor boli.

Iatrogenia structurală/ Medicalizarea=schimbare socială

Dar punctul central al analizei este ceea ce numim " iatrogenia structurală’’: în societățiletradiționale, omul a fost în măsură să dea un sens (teologic , moral , social ... ) suferințelor sale,bolii lui, și asta i-a permis să suporte mai bine boala și să-și reducă anxietatea. Odată cu’’exproprierea medicală de către sănătate" medicina modernă privează pacientul de interpretare abolii sale, el devenind un subiect pur pasiv. Neputincios împotriva bolii, pacientul nu mai poategestiona durerea lui și o suportă mai greu. Iatrogenia socială este amplificată de medicalizare

acest comportament aparent contra - productiv al medicinei este rezultatul internalizării de cătremedici a ideologiei medicale.

Morbiditatea societății industriale (care dă ocazia individului de se plasa într-o poziție devulnerabilitate față în față cu societatea depersonalizată)

Medicalizarea/ Monopolul profesiei medicale

Monopol legitim al expertizei tehnice

Monopol cognitiv dat de un vocabular incomprehensiv (și chiar de un scris)

Monopolul dat de o putere politică dobândită în timp (de exemplu ministrul sănătățiieste MEDIC, ministrul apărării nu este militar (teoretic)

Autoproclamarea ca reprezentanți ai interesului pacienților

Sursa acestei puteri medicale este în primul rând legată de importanța simbolică adomeniului în care medicii sunt responsabili: implicați în gestionarea vieții, a morții și abolii, medicii îndeplinesc o funcție care timp de secole a fost echivalatămagia(vindecătorii tradiționali și vrăjitori companii). Cu toate acestea, de la medicinasecolului al XIX-lea reușește să impună abordarea tehnică și științifică împotrivapracticilor magice sau religioase. Dar această mișcare se bazează pe descoperirilemedicale, care au fost aduse ca DOVEZI (deci tot pentru credințăceea ce este, deasemenea, un proces politic (Freidson, 1984).

Medicalizarea/ Monopolul profesiei medicale

Pe lângă această capacitate"cognitivă " se adaugă și acea capacitate de ‘’scandal’’ politicreală sau percepută, capacitatea de a presa guvernul. În primul rând, pot reprezentacorpuri electorale semnificative (prin ponderea profesiunilor corelate cu sistemul), apoimedicii, cel puțin în parte, se bucură de un mare prestigiu în rândul publicului care ar setraduce in influență asupra pacientilor lor.

Această caracteristică este reflectată în sociologie (mai ales în literatura americanăFreidson , 1984 , Abbott , 1988) prin denominarea ca ‘’Profesie" , ( spre deosebire de alțilucrători ) subliniind o recunoaștere socială - singurele persoane legitime și competentepentru a avea grijă de un anumit domeniu de realitate. Pentru sociologii funcționaliști,acest privilegiu se explică prin specializarea tehnică de profesioniști, funcția socialăimportantă pe care o exercită și etica pe care o impun.

Medicalizarea/ Monopolul profesiei medicale

În țările cele mai dezvoltate, medicii sunt organizați în mod colectiv pentru a luptaîmpotriva concurenței din partea practicanților neprofesioniști și de a obține monopolulde stat în practica medicală.

Cu monopolul legitim al managementului sistemului și definirea problemelor și apoliticilor de sănătate, medicii pot influența astfel și percepția altor sectoare aleguvernării

Astfel se explică răspunsul lent al guvernelor occidentale la epidemia de SIDA între 1981și 1985: parțial prin faptul că medicina nu a fost, în general, pregătită pentru a susțineaceastă nouă provocare de sănătate printr-o abordare mai apropiată de sănătateapublică (epidemiologie, prevenire, educație, colaborarea cu diverse grupuri de interese),precum și o abordare curativă clinică (Setbon, 1993).

Demedicalizarea

SOCIAL = Proces ideologic și politic prin care profesia medicală pierde dininfluența sa asupra unor variate aspecte din societate.(Ivan Illich,1976).

DEVIANT = Proces politic și ideologic prin care profesia medicală, ca agentde control social pierde din influența sa asupra problemelor șicomportamentelor sociale de la statutul de boală, la statutul de faptănegativă. (sau devianță neintenționată vs. devianță volitivă- de exemplu,dependența de heroină de la condiție medicală a trecut la comportamentcriminal)(Conrad and Schneider 1992).

Diviziuni interne (ierarhii) și raporturi de putere

Când vine vorba de medicină tendința este de a considera-o ca un grupprofesional omogen care împărtășește un set de interese comune, valori șipractici precum și un sistem de instruire particularizat. Această viziune este înspecial una externă sau una construită pentru mediul extern dintr-o perspectivăfuncționalistă asupra societății

Pentru a da totuși o coerență diversității de profesii medicale Anselm Strauss(1992) utilizează noțiunea de segment pentru a face o grupare care să nu fieconfundată cu specialitățile medicale (deși există ierarhii și între specialități).

Un segment se distinge prin câteva criterii: tipul de relaționare cu clienții,metodologia și tehnicile utilizate, interese , relații și imaginea publică pe carefiecare segment urmărește să ofere profesiei.

Diviziuni interne (ierarhii) și raporturi de putere

Prin urmare, fiecare segment este in curs de dezvoltare a unei identități profesionale

Hugues ( 1958 ) , identitatea profesională se dezvoltă prin intermediul a patru componente: natura sarcinii, concepția rolului, carierele, anticiparea și imaginea de sine . Pentru aceasta trebuie să se adauge relațiile de putere între diversele componente.

Un doctor de medicina muncii, un medic de familie vs un specialist, un sef de spital sau un deținător de cabinet particular nu pot avea aceeași viziune asupra sistemului și asupra politicilor de urmat. Sau chiar în sânul aceleași specialități și, în funcție de modul de finanțare diferențele pot fi foarte importante

SISTEMUL DE SĂNĂTATE Cursul 5