MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ŞI SPORTULUI

UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918” ALBA IULIA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

SECŢIA TEOLOGIE COMPARATĂ

SLUJIRE ŞI CARITATE ÎN BIZANŢ ŞI ÎN ŢĂRILE ROMÂNE

Master An II / Sem. II

Conf. Univ. Dr. Marius Telea

Masterand: FILIMON IOAN

Alba Iulia

2012

CUPRINS

CUPRINS ..........................................................................................................................................

INSTITUŢII DE CARITATE ÎN BIZANŢ .......................................................................

ACTIVITATEA CARITABILĂ A SFINTEI ELENA ŞI A ALTOR FEMEI CREŞTINE DIN BIZANŢ ....................................................................................................

OPERE DE BINEFACERE ALE ÎMPĂRAŢILOR DIN BIZANŢ ..................................

CAPADOCIENII – MARI ORGANIZATORI AI SLUJIRII SEMENILOR ..................

SLUJIREA APROAPELUI ÎN VIZIUNE HRISOSTOMICĂ ........................................

CERCETAREA ŞI ASISTENŢA MEDICALĂ ÎN BIZANŢ ...........................................

IMPLICAREA PATRIARHILOR IOAN AL III-LEA CEL MILOSTIV AL ALEXANDRIEI (610-619), ZAHARIA AL IERUSALIMULUI (609-631) ŞI NICOLAE I MISTICUL AL CONSTANTINOPOLULUI (901-907; 912-925) ÎN ACTIVITĂŢI CARITABILE ..............................................................................................

MARI ORGANIZATORI AI MONAHISMULUI IMPLICAŢI ÎN SLUJIREA SEMENILOR .........................................................................................................................

ORGANIZATORI AI FILANTROPIEI CREŞTINE DIN ASIA MICĂ, SIRIA ŞI AFRICA ..................................................................................................................................

ISTORICUL ASISTENŢEI SOCIALE ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ DE LA ÎNFIINŢAREA PRIMELOR MITROPOLII ORTODOXE ROMÂNE PÂNĂ ÎN ZILELE NOASTRE ..............................................................................................................

BIBLIOGRAFIE ...................................................................................................................

2

1. INSTITUŢII DE CARITATE ÎN BIZANŢ

Pe lângă harul sfinţitor, cuvântul inspirat şi rugăciune, considerate mijloace dumnezeieşti de

chemare la viaţa cea nouă în Hristos, Biserica a folosit într-o mare măsură şi mijloace omeneşti de

ajutorare morală şi materială a credincioşilor ei şi nu numai. În acest sens Biserica a trebuit să se

organizeze ca o societate religioasă, folosind mijloacele obişnuite ale organizării sociale între care şi

pe cele material-economice. Căutând să-şi asigure sieşi mijlocele materiale care-i erau necesare,

Biserica s-a preocupat şi de nevoile materiale ale credincioşilor, însă privindu-le numai prin prisma

obiectivului religios, pe care-l urmăreşte, anume acela al mântuirii. De aceea, Biserica nu a încercat

să acapareze mijloacele economice ale societăţii omeneşti, ci a căutat doar să se îngrijească de

nevoile comune de viaţă ale credincioşilor ei, menţinându-se astfel în cadrul rostului ei religios.

După exemplul Mântuitorului vestirea Evangheliei în lume s-a făcut nu doar prin cuvânt, ci şi

prin faptă, căci cuvântul Evangheliei sau Vestea cea bună trebuiau dovedite prin fapte. Valoarea şi

folosul Cuvântului lui Dumnezeu se vădeşte atât prin Întrupare cât şi prin rodul sau împlinirea lui în

viaţa zilnică. O vestire sau o propovăduire este cu adevărat bună dacă îşi găseşte aplicabilitate în

viaţa omului, adică este şi o bună lucrare.

Datorită persecuţiilor care s-au abătut asupra Bisericii creştine, începând cu uciderea

arhidiaconului Ştefan şi care au durat mai bine de două veacuri şi jumătate, suferinţele şi nevoile

celor mai mulţi dintre creştini s-au înmulţit. La aceasta s-a adăugat şi faptul că majoritatea

creştinilor proveneau dintre păturile sărace ale societăţii. Toate acestea au făcut ca foarte mulţi

dintre creştini să fie nevoiţi să-şi părăsească proprietăţile şi bunurile îngroşând numărul celor săraci,

apoi în urma războaielor de cucerire întreprinse de Statul roman, a condamnărilor la moarte, la

munca în mină sau la exil, a sporit numărul văduvelor şi al orfanilor; lipsa oricăror principii de

morală în vremea aceea, a sporit numărul femeilor şi copiilor abandonaţi, a bătrânilor rămaşi fără

nici un sprijin din partea familiei şi a societăţii. Astfel, au apărut mai multe categorii sociale

defavorizate, care nu beneficiau de nici o protecţie din partea Statului roman, şi care îşi găseau

sprijin şi alinare doar în Biserica creştină şi instituţiile sociale create de ea. În aceste condiţii,

Biserica a fost nevoită să organizeze o vastă reţea de instituţii de asistenţă socială, începând cu cele

apărute deja din epoca apostolică: societatea văduvelor, a fecioarelor, a presbiterelor şi a

diaconiţelor. În paralel s-a încurajat şi o formă de asistenţă socială practică în formă individuală.

Dar datorită amplorii pe care a luat-o criza socială din Imperiul Roman, Biserica a pus mai mult

accentul pe asistenţa socială practicată în formă obştească.

Având şi păstrându-şi un caracter net religios, instituţiile de asistenţă socială ale Bisericii şi-au

desfăşurat activitatea întotdeauna într-un cadrul religios şi cu un scop deopotrivă religios şi social.

De altfel, cele două imperative ale Bisericii, cel religios şi cel social nu au fost niciodată despărţite

3

în activitatea ei de-a lungul veacurilor, ambele fiind considerate necesare pentru dobândirea

mântuirii credincioşilor.

În ceea ce priveşte timpul în care au apărut aceste instituţii de asistenţă socială trebuie să luăm

în considerare faptul că ele au apărut într-o formă rudimentară, încă din primele veacuri ale

creştinismului, în perioada persecuţiilor anticreştine, dezvoltându-se apoi în umbra societăţilor

religioase sau chiar în cadrul unor dintre acestea. Astfel, ele au ajuns să-şi dovedească utilitatea şi

valoarea, pentru ca îndată după Edictul de la Mediolanum (313), ele să fie acceptate şi recunoscute

oficial în cadrul Bisericii. La fel de adevărat este şi faptul că unele instituţii de asistenţă socială

creştine s-au inspirat din cele păgâne, dar s-au organizat pe baze noi şi cu principii noi. Ele au

preluat de la vechile instituţii păgâne ceea ce era bun şi folositor, adaptând totul potrivit valorilor

creştine.

Toate aşezămintele de asistenţă socială ale Bisericii sunt denumite generic domus pia cu

variantele sacra domus, venerabilis domus, sau sacra collegia. Toate aceste denumiri exprimă

caracterul istoric al acestor aşezăminte.

a) GHIROCOMIILE (azile pentru văduve)

Erau azilurile pentru văduve, în care aceste femei ajunse la o anumită vârstă trăiau în înfrânare

şi se dedicau slujirii Bisericii, după cum arată Sfântul Apostol Pavel în epistolele sale către

Corinteni (I Cor. 7, 7) şi către Timotei (I Tim. 5, 3-16).

Acestea sunt printre primele tipuri de aşezăminte sociale înfiinţate de Biserică. Bizantinii au

acordat o atenţie deosebită persoanelor de vârsta a treia, îngrijindu-se ca ultimele zile ale existenţei

lor pământeşti să fie liniştite şi lipsite de dureri. În acest sens, după cum afirmă şi Demetrios J.

Constantelos, „Biserica s-a întâlnit cu Statul şi cu persoane particulare pentru a înfiinţa aşezăminte

pentru bătrâni”. Autorul mai sus menţionat identifică peste 30 de astfel de aşezăminte, majoritatea

purtând numele fondatorilor lor.

Văduvele ajutate şi întreţinute de comunitatea creştină se împărţeau în două categorii: cele

vârstnice, care duceau o existenţă castă şi se dedicau slujirii Bisericii, şi cele sărace, lipsite de

mijloace, dar care nu aveau obligaţia de a presta servicii Bisericii. Pe primele dintre ele, Biserica era

obligată să le întreţină, să le ofere găzduire şi masă, pe când văduvele din a doua categorie erau

ajutate în funcţie de posibilităţi.

După ce nu a mai fost posibilă întreţinerea acestora din bunurile comunităţilor şi acolo unde nu

se putea asigura văduvelor din a doua categorie cele necesare traiului, au fost înfiinţate casele de

adăpost pentru văduve. Aşa se face că adevăratele aziluri pentru văduve sau ghirocomii, ca locuri

speciale pentru adăpostirea şi întreţinere văduvelor, au fost, în fapt, cele create pentru văduvele

4

sărace, care nu se aflau direct în slujba Bisericii, după modelul caselor comune ale văduvelor aflate

în slujba Bisericii, care duceau şi ele o viaţă de obşte.

Cei şapte diaconi desemnaţi pentru chivernisirea bunurilor de obşte ale comunităţii din

Ierusalim, în legătură cu distribuirea cărora se născuseră discuţii din pricina văduvelor (F. Ap. 6, 1),

arată cu prisosinţă grija deosebită pentru văduvele din a doua categorie.

Ghirocomiile, ca toate aşezămintele de asistenţă socială ale Bisericii din timpurile vechi, au

beneficiat de diverse privilegii şi scutiri. Existenţa unor astfel de azile pentru văduve este atestată

împreună cu a celorlalte categorii de aşezăminte sociale, dar pomenirea lor directă este rară. Este

cunoscut un ghirocomion din timpul lui Constantin cel Mare (306-337), întemeiat de mama sa

Elena, la Constantinopol precum şi faptul că în complexul de aşezăminte sociale creat de Sfântul

Zotic, tot în timpul lui Constantin cel Mare, şi cunoscut sub numele de Zoticon, erau îngrijite

văduvele sărace, adică exista şi un azil pentru văduve.

Theophanes Confessor în „Cronica” sa menţionează că însuşi împăratul Constantin cel Mare a

purtat o grijă deosebită celor nevoiaşi, punând la dispoziţia Bisericilor din oraşele mai mari cantităţi

de alimente spre a fi folosite pentru întreţinerea văduvelor, orfanilor, străinilor şi a săracilor. Au fost

date chiar şi canoane (7 al Sinodului din Sardica, 11 al lui Teofil al Alexandriei şi 3 al Sinodului al

IV-lea Ecumenic) care impuneau în mod expres ca episcopii să acorde asistenţa cuvenită văduvelor.

Existenţa ghirocomiilor este atestată chiar şi în timpul lui Iulian Apostatul (361-363), iar în

secolul al V-lea se aminteşte faptul că Evdochia, soţia împăratului Teodosie al II-lea (408-450) a

făcut un pelerinaj la Ierusalim şi a întemeiat acolo un ghirocomion.

Împăratul Nichifor I (802-811), printr-o novelă din anul 810, a dispus ca toate aşezămintele

sociale din Imperiu să plătească un impozit. Mergând pe linia acestor îngrădiri, împăratul Nichifor

la II-lea Phocas (963-969), prin novela 19 din anul 964, a interzisă să se mai construiască noi

mănăstiri şi aşezăminte de asistenţă socială, între care şi ghirocomii, precum şi să li se mărească

averile. Această lege a fost abrogată de o altă novelă a împăratului Vasile al II-lea Bulgaroctonul

(976-1025), în anul 988.

Administrarea acestor azile, ca şi a celorlalte, revenea Bisericii prin episcopul locului sau

preoţii locali, ajutaţi de diaconi şi de alţi clerici inferiori, în special de economii bisericilor.

Pentru evitarea oricăror bănuieli care puteau să cadă asupra clericilor inferiori, care în

îndeplinirea funcţiilor de administratori şi supraveghetori ai ghirocomiilor trebuiau să viziteze

periodic aceste aşezăminte, prin canonul 38 al sinodului din Cartagina s-a interzis acestora să le

viziteze singuri, obligându-i să-şi ia însoţitori, rânduiţi de episcopi sau preoţi. Din textul aceluiaşi

canon mai rezultă că nici episcopii, nici prezbiterii nu aveau voie să viziteze singuri pe văduve, adică

aşezămintele pentru ocrotirea acestora.

5

Ca îngrijitoare ale văduvelor din azile au fost însărcinate văduvele dedicate slujirii Bisericii,

fecioarele, diaconiţele şi apoi călugăriţele, mai ales după ce o parte din ghirocomii au trecut sub

oblăduirea mănăstirilor de maici. Cu timpul aceste mănăstiri au înlocuit şi societăţile religioase de

văduve, fecioare sau diaconiţe.

Ghirocomiile au existat pe tot parcursul perioadei bizantine prelungindu-se chiar şi în epoca

post-bizantină, contopindu-se cu alte forme de asistenţă socială, devenind azile de femei bătrâne.

b) PARTENOCOMIILE (case de adăpost pentru fecioare)

Este cunoscut faptul că în Biserica veche a existat o societate religioasă a fecioarelor,

organizată după rânduieli quasimonastice. Asemenea celor din societatea văduvelor, acestea erau

dedicate slujirii Bisericii. La început ele trăiau fie în cadrul familiilor lor, fie în îngrijirea unor

văduve sau în obşti supravegheate de văduvele dedicate Bisericii. Dar, pentru o mai bună

organizare, supraveghere şi îndrumare a vieţii lor, s-au creat case de adăpost pentru obştile de

fecioare, numite partenone. Existenţa lor este menţionată încă din timpul lui Constantin cel Mare şi

chiar a lui Iulian Apostatul. Canonul 44 al sinodului din Cartagina prevedea modul de organizare a

partenocomiilor şi proteja fecioarele şi Biserica de orice defăimare adusă acestora şi dispunea ca

îngrijirea fecioarelor să fie încredinţată de către episcopi şi prezbiteri, unor femei cinstite, adică

văduvelor afierosite. Aşezămintele pentru adăpostirea fecioarelor s-au numit şi partenone sau

partenocomii, aşa cum le numeşte Sfântul Grigore de Nazianz.

Aceste aşezăminte s-au bucurat de o mare cinste datorată stării însăşi a celor care vieţuiau în

ele. Fecioarele au beneficiat de numeroase privilegii bisericeşti şi de stat, menite să le asigure cele

mai bune condiţii pentru respectarea statutului lor şi a misiunii lor morale şi sociale.

În aceste case au fost primite nu doar fecioarele afierosite ci şi cele care se aflau în primejdie din

anumite motive, fie că rămâneau orfane, fără mijloace de trai sau fără ocrotire. Astfel, au apărut două

feluri de aşezăminte pentru fecioare: unele adăpostind pe cele afierosite Bisericii (partenocomii), iar

celelalte adăpostind fete orfane, care şi-au găsit adăpost sub ocrotirea Bisericii (orfanotrofii).

Conducerea şi administrarea partenocomiilor o aveau episcopii şi ceilalţi clerici din

subordinea lor, aşa cum rezultă din canonul 38 al sinodului din Cartagina, care impunea aceleaşi

măsuri de prudenţă în legătură cu vizitarea acestor aşezăminte. Cu timpul partenocomiile care nu

aveau şi orfelinate s-au integrat în mănăstirile de călugăriţe. Au rămas, în continuare, mai mult

orfanotrofiile.

6

c) BREFOTROFIILE sau BREFOCOMII (leagăne de copii mici părăsiţi sau găsiţi)

Şi în lumea veche, ca şi astăzi, datorită mizeriei şi deznădejdii, o serie de familii obişnuiau să-

şi părăsească copiii, aşezându-i, în cel mai bun caz, într-un loc ferit dar frecventat de oameni, cu

gândul că cineva se va milostivi de el şi îl va lua să-l crească şi să-l îngrijească. De obicei, copii

părăsiţi erau expuşi pe la uşile templelor ale clădirilor publice, al porţile cetăţilor, prin foruri sau pe

sub portice.

Milostivirea creştinilor i-a făcut să-şi îndrepte purtarea de grijă şi lucrarea dragostei şi către

aceste fiinţe osândite fără nici o vină. Pe lângă îngrijirea individuală şi comunitară a unora dintre ei

s-a trecut la îngrijirea lor mai organizată prin case sau aşezăminte bisericeşti destinate exclusiv

adăpostirii şi creşterii copiilor găsiţi numite brefotrofii sau brefocomii. Aceste aşezăminte (instituţii)

de asistenţă socială, care corespund leagănelor de copii de astăzi, erau deservite de diaconiţe, de

văduve şi fecioare.

Dezvoltarea generală a aşezămintelor de asistenţă ale Bisericii au determinat o înmulţire a

brefotrofiilor deşi nu era necesar ca ele să fie la fel de numeroase ca alte adăposturi.

Amintite des în vremea împăratului Iulian Apostatul se pare că, acolo unde nu se impunea

organizarea lor aparte, de la o vreme, s-au contopit cu orfanotrofiile, păstrându-se ca secţii speciale

ale acestora. Oricum legătura dintre aceste două tipuri de instituţii era strânsă, deoarece copiii

crescuţi în brefotrofii, treceau, la o anumită vârstă, în orfelinate.

Astfel de case existau încă înainte de epoca împăratului Constantin cel Mare şi ele au luat apoi o

dezvoltare paralelă cu a celorlalte aşezăminte de asistenţă socială ale Bisericii, mai ales că în două

edicte speciale (din anii 315 şi 322) însuşi Constantin a luat măsuri de ajutorare a părinţilor care nu ar

fi avut cu ce să-şi crească copiii, ca astfel să se înlăture uciderea sau părăsirea acestora.

În vremea împăratului Iustinian I (527-565), brefotrofiile s-au contopit cu orfanotrofiile

(orfelinate), ca secţii ale acestora, deoarece copiii crescuţi în brefotrofii treceau firesc după câţiva

ani în orfelinate. Legislaţia lui Iustinian I s-a ocupat îndeaproape de organizarea lor, acordându-le

drepturi şi privilegii (dreptul de proprietate, dreptul de a primi donaţii nelimitate, scutiri de taxe,

dreptul de a primi rente, dreptul de a avea ateliere meşteşugăreşti şi de a-şi asigura venituri din ele).

Totodată li s-a aplicat regimul de favoare ale prescripţiilor la termen de 40 şi 100 de ani, iar bunurile

lor erau apărate de înstrăinare prin dispoziţii legale, conferindu-li-se, în general, toate privilegiile

Bisericii.

Din toate aceste drepturi şi privilegii se poate observa că şi aceste aşezăminte sociale se

bucurau de personalitate juridică de drept public, ca unităţi distincte de restul unităţilor bisericeşti.

Acest caracter al lor se evidenţiază şi mai bine prin administraţia autonomă de care dispuneau, având

conducători speciali, numiţi brefotrofi. Ei erau numiţi de episcopi deoarece Biserica răspundea de

7

păstrarea şi folosirea întregului patrimoniu bisericesc ca şi de bunurile brefotrofiilor şi organizarea

lor, acestea fiind subordonate Bisericii. Brefotrofii erau ajutaţi de administratori sau intendenţi,

numiţi hartulari (cu atribuţii de secretari-contabili) şi de alt personal (văduve, diaconiţe, fecioare),

după nevoi.

d) ORFANOTROFIILE (orfelinate sau azile de copii)

Între acele instituţii de asistenţă socială ale Bisericii vechi, care au durat până astăzi, satisfăcând

o nevoie socială care continuă să se menţină, se numără la loc de frunte orfelinatele.

Necunoscute lumii vechi păgâne, orfelinatele, aşa cum au fost ele organizate de Biserică, au

fost şi au rămas o pildă de dragoste de aproapele şi a reprezentat unul din titlurile de glorie ale

Bisericii.

În case speciale au fost adunaţi orfani ai creştinilor şi împreună cu ei şi orfani ai necreştinilor.

Îngrijirea acestora a fost încredinţată văduvelor şi fecioarelor afierosite, apoi diaconiţelor,

diaconilor şi altor clerici, care toţi lucrau sub îndrumarea şi controlul episcopului şi preoţilor

locului.

La început comune, adăpostind şi băieţi şi fete, orfelinatele s-au diferenţiat în mod firesc în

două categorii: unele pentru băieţi altele pentru fete. Grija faţă de copii orfani a constituit o

îndatorire obştească pentru creştini în general şi una specială pentru cler. Cel mai vestit orfelinat a

fost cel al Sfântului Zotic, întemeiat în timpul lui Constantin cel Mare la Constantinopol. Zoticus a

fost un senator roman care l-a urmat pe împărat la Constantinopol, a fost apoi hirotonit preot şi cu

ajutorul Bisericii s-a dedicat ajutorării celor nevoiaşi. El a organizat un complex de aşezăminte

sociale: orfelinat, spital (nosocomion), casă pentru săraci (ptohocomion), casă pentru străini

(xenodohion) şi o casă pentru adăpostirea văduvelor (ghirocomion). Pentru evlavia lui şi pentru

jertfelnica lui dăruire în slujba celor lipsiţi, Zoticus a fost aşezat în rândul sfinţilor, după moartea sa

martirică suferită în timpul împăratului Constanţiu II.

Se pare că în Constantinopol, multă vreme a existat numai orfelinatul Sfântului Zotic, care avea

desigur proporţiile corespunzătoare nevoilor cărora era menit să le facă faţă.

Cu toate acestea, pe lângă orfelinatul Sfântului Zotic, la Constantinopol a mai funcţionat,

începând din secolul la VI-lea, şi orfelinatul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, căruia, în anul 578,

împăratul Iustin al II-lea (565-578) printr-o novelă i-a asigurat anual câte 443 de monede de aur din

tezaurul imperial. După mai bine de trei veacuri, acestei măsuri i s-a dat caracter de lege de stat, cu

aplicare constantă, printr-o novelă din anul 909 a împăratului Leon al IV-lea Filozoful (886-912).

Este foarte probabil ca în Constantinopol să fie existat mai multe orfanotrofii, care aveau o

conducere unitară asigurată prin Patriarhia Ecumenică, care prin marele orfanotrof, ce conducea

8

orfelinatul Sfântului Zotic, avea atribuţii de administrator suprem al tuturor orfelinatelor din

capitală.

În restul Imperiului se obişnuia ca în fiecare oraş mai mare să existe câte un orfelinat sau mai

multe, după nevoi, căci, desigur, în cetăţi ca Roma, Alexandria, Antiohia, Tesalonic, etc., cu greu ar fi

ajuns numai câte unul.

Într-un mod cât se poate de clar li se recunoştea şi garanta orfelinatelor personalitatea juridică,

ele beneficiind de un anumit regim juridic al prescripţiei acestui drept, apoi un altul al achiziţiei, al

schimbului şi al înstrăinării proprietăţilor, apoi al taxelor şi impozitelor, al construcţiilor de imobile

şi al administrării şi gestiunii. O serie întreagă de novele date de împăraţii bizantini reglementau

modul în care aceste aşezăminte sociale puteau primi danii, legate, moşteniri sau erau scutite de

plata unor impozite, cum puteau achiziţiona sau vinde diferite bunuri mobile sau imobile pentru ele,

etc.

Probabil din vremea împăratului Iustinian I a apărut posibilitatea înfiinţării de orfelinate sau

alte instituţii de asistenţă socială de către persoane particulare. În asemenea cazuri ele aveau o

administraţie proprie, subordonată totuşi episcopilor, care aveau dreptul să o supravegheze, să ia

măsuri de înlocuire a unor membri din personalul administrativ şi de conducere, fără aprobarea

ctitorului.

Conducătorul sau administratorul orfanotrofiilor era orfanotroful, care era obligat să dea

socoteală în faţa episcopului pentru activitatea sa. Uneori orfanotrofii erau numiţi administratori,

după cum alte ori erau numiţi economi. În administraţia orfelinatelor erau angajaţi sau trimişi la

ascultare diaconi, diaconiţe, văduve, fecioare, diverşi monahi, cler inferior şi laici.

e) XENODOHIILE (case de oaspeţi pentru primirea străinilor)

Între instituţiile de asistenţă socială ale Bisericii, ca importanţă, după orfelinate urmează

xenodohiile. După cuvântul Mântuitorului care a spus că: „ … străin am fost şi m-aţi primit … ”

(Mt. 25, 35) şi cel al Sfântului Apostol Pavel: „Fiţi primitori de străini … ” (Rom. 12, 13; I Tim. 3,

2; Tit. I, 9), Biserica a urmat îndemnul găzduind pe creştinii călători sau fugari, pe cei alungaţi de

nevoi, de asupriri, de sărăcie, din cauza persecuţiilor dar şi de râvna sfântă a propovăduirii

Evangheliei. Fie că erau simpli creştini, clerici sau harismatici, toţi primeau adăpost şi cele necesare

traiului de la fraţii lor, însă, erau obligaţi să muncească dacă stăteau mai mult, ca să nu fie o povară

pentru binefăcătorii lor, precum făcea însuşi Sfântul Apostol Pavel (II Tes. 3, 8).

Dacă iniţial au fost găzduiţi în casele diferiţilor creştini simpli, ale clericilor sau chiar a

episcopului, cu timpul comunităţile locale au pus la dispoziţia călătorilor creştini şi necreştini, o

serie de case de adăpost numite xenones sau xenodohii. Acestora li s-au dat apoi şi alte nume, ca

9

xenotrofii, receptacole, diversorii (Fer. Ieronim), catagoghii (Sfântul Grigore de Nazianz). În marile

oraşe, astfel de case erau mai numeroase, numai în Constantinopol fiind peste 30.

Sfântul Vasile cel Mare, în „Regulile mari monahale” recomandă ospitalitatea faţă de călători:

„Dacă un frate soseşte la voi şi practică aceeaşi regulă ca noi, să-şi găsească aici masa lui. El va

găsi la noi ceea ce a lăsat acasă. E obosit de drum ? Să-i aducem toate ajutoarele necesare să uite

de oboseală”.

Dovada ce mai clară a răspândirii acestui tip de aşezământ o constituie numeroasele mărturii

despre existenţa lor pe între cuprinsul Imperiului. Pe lângă xenodohionul aflat în complexul de

instituţii sociale a lui Zoticus, amintim şi pe cele apărute mai târziu, înfiinţate de Sfântul Vasile cel

Mare (Vasiliada), lângă Cezareea Capadociei şi de Sfântul Samson la Constantinopol. Acesta din

urmă a fost cel mai vestit din Imperiu, fiind, de fapt, un complex de xenodohii şi de alte instituţii de

asistenţă socială. El a fost distrus în timpul răscoalei NIKA fiind refăcut de împăratul Iustinian I.

Samson a fost un roman bogat, doctor de meserie, care a părăsit Roma cea veche şi a venit la

Constantinopol. Aici a devenit preot şi s-a dedicat operei de asistenţă socială. Datorită activităţii

sale, Biserica l-a numărat în rândul sfinţilor. Ca şi orfelinatul Sfântului Zoticus, aşezământul său a

fost distrus de răscoala NIKA şi refăcut apoi de către Iustinian I. A devenit astfel, xenodohion

împărătesc, conducătorul său dobândind o importantă poziţie în ierarhia de stat.

De altfel, împăratul Iustinian I a sporit foarte mult numărul xenodohiilor, creând unele

speciale şi pentru femei, în care erau adăpostite femeile căzute în desfrâu.

Mai trebuie menţionate şi xenodohiile ridicate de Elena, mama împăratului Constantin cel

Mare la Ierusalim sau Constantinopol, de Sfântul Efrem Sirul (306-373) la Sevasta şi la Edessa, de

senatorul roman Pammachius la Ostia, de Flacilla, soţia împăratului Teodosie I cel Mare (379-395)

şi de Fericitul Ieronim la Betleem.

O mărturie asupra asistenţei sociale a Bisericii, în general, avem şi de la împăratul Iulian

Apostatul care spre a nu rămâne în urma creştinilor, a dispus ca preoţii păgâni să se construiască

câte un xenodohion în fiecare oraş.

Spre sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul celui de-al V-lea avem mărturii despre existenţa

xenodohiilor de la Sfântul Epifanie al Ciprului şi Palladius, biograful Sfântul Ioan Hrisostom.

Începând cu secolele V-VI, există numeroase mărturii asupra creării de xenodohii

mănăstireşti, pentru adăpostirea pelerinilor şi a călătorilor în general. Astfel de xenodohii avea mai

ales mănăstirile din Palestina, unde mergeau mulţi pelerini, mai ales în marile aşezări monastice, ca

de exemplu Lavra Sfântului Sava, al cărei xenodohion a fost o vreme condus de către Ioan Isihastul.

Aceeaşi lavră mai avea un xenodohion la Ierihon şi altul în Ierusalim. De asemenea, este pomenit şi

xenodohionul mănăstirii Sfântul Eftimie din Ierihon.

10

În Alexandria o intensă activitate socială a desfăşurat patriarhul Ioan al III-lea cel Milostiv. El

a înfiinţat două xenodohii şi mai mult de 10 alte aşezăminte de asistenţă socială în Alexandria şi

Cipru. Tot în Alexandria el a înfiinţat şi primele maternităţi, şapte la număr.

Demn de remarcat este şi faptul că cele mai multe mănăstiri aveau un xenodohion propriu,

aflate sub îngrijirea stareţilor sau a unor călugări din mănăstirile respective. Un astfel de aşezământ,

chiar mai complex, deoarece includea pe lângă xenodohion şi un ptohotrofion (azil pentru săraci) şi

gherontocomion (azil de bătrâni), a creat şi împăratul Constantin al IX-lea Monomahul (1042-1055)

în cadrul unei mănăstiri ctitorite de el. Tot la Constantinopol, cuviosul Pavel Everghetinos, ctitorul

mănăstirii Everghetisa (Maica Domnului Binefăcătoarea) a hotărât ridicare unui complex de

aşezăminte sociale, cuprinzând un xenodohion şi un nosocomion (spital), Importanţa care se acorda

acestui gen de aşezăminte sociale se poate observa şi din legislaţia bisericească şi de stat a vremii,

care prevedea obligaţia înfiinţării de astfel de instituţii. Aceleaşi legi asigurau xenodohiilor drepturi

şi privilegii, ocupându-se de buna lor organizare şi administrare. Astfel, ele beneficiau de o

personalitate juridică proprie, asigurându-li-se dreptul de proprietate, de achiziţie, de schimb, de

vânzare şi cumpărare, de moştenire, dreptul de a primi donaţii, legate particulare, de încheia

contracte, etc., în acelaşi fel în care li s-a asigurat acest drept şi orfanotrofiilor.

Mai erau cunoscute în Bizanţ şi xenodohionul lui Petrion, ctitorit de împărăteasa Elena, soţia

lui Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913-959), numit şi „xenodohionul Elenei” şi xenodohionul

zis „al celor patruzeci de mucenici”.

Xenodohiile erau administrate de episcopi, de economii eparhiali şi de xenodohi sau xenotrofi,

un fel de administratori speciali ai acestor aşezăminte, ajutaţi de hartulari şi „paramonari” (clerici de

rang inferior), împreună cu un personal auxiliar, corespunzător nevoilor.

Întrucât, la început, xenodohiile, erau adăposturi menite să găzduiască nu numai pe călători, ci

şi pe orice om sărman fără adăpost şi provizoriu pe bolnavi, se mai numeau şi pandohioane sau

katagoghioane, adică un fel de adăposturi generale (obşteşti) pentru toţi cei năpăstuiţi.

f) PTOHIILE sau PTOHOTROFIILE sau PTOHOCOMIOANELE (azile pentru săraci)

Ajutorarea şi îngrijirea săracilor este una dintre principalele obligaţii evanghelice (Mt. 25, 34-

40). Ea a fost respectată de Biserică cu o râvnă deosebită.

Sfântul Ioan Gură de Aur, chibzuind asupra modului cel mai potrivit de a-i ajuta pe săraci, a

propus hrănirea lor în comun din două motive: în primul rând pentru că aşa au procedat şi primii

creştini şi apoi pentru că astfel era mult mai uşor să li se asigure hrana şi îngrijirea de care aveau

nevoie. Atât de multă grijă li s-a purtat săracilor neputincioşi, încât averea Bisericii a fost destinată în

primul rând întreţinerii acestora, iar nu întreţinerii clerului, care era obligat să-şi câştige traiul

11

muncind. De aceea, averea Bisericii este numită şi „averea săracilor”, iar banii Bisericii se numesc şi

„banii săracilor”.

O serie de canoane (11 al Sinodului al IV-lea Ecumenic, 75 al sinodului de la Cartagina, 14 al

sinodului din Neocezareea) şi legi de stat au impus obligaţia îngrijirii săracilor, în primul rând

datorită numărului foarte mare ale acestora (numai în capitală, în vremea Sfântului Ioan Gură de

Aur erau peste 50.000). Existau totuşi şi diferenţieri între ei, în sensul că nu toţi săracii aveau nevoie

în egală măsură de adăpost, îmbrăcăminte şi hrană. Cel mai acut ei resimţeau lipsa hranei, iar

aceasta li se asigura, în comun, în aceste aşezăminte.

Existenţa unor astfel de aşezăminte este atestată pretutindeni în Imperiul bizantin, organizarea

şi funcţionarea lor fiind reglementată prin legi de Stat şi canoane bisericeşti.

Înfiinţarea de azile pentru săraci era o obligaţie a episcopilor, de aceea ele funcţionau în toate

oraşele, cele mai mari având chiar mai multe astfel de aşezăminte.

Împăraţii Zenon (474-491), Anastasie I (491-518) şi Iustinian I (527-565) au acordat o mare

atenţie ptohotrofiilor, asigurându-le o serie de privilegii (dreptul de a primi donaţii oricât de mari

chiar şi testamentare şi interzicerea înstrăinării bunurilor acestora) şi scutiri de taxe.

Prin toate aceste drepturi şi privilegii s-a asigurat ptohotrofiilor caracterul de instituţii

autonome cu personalitate juridică proprie. Dispunând de un patrimoniu distinct şi de o autonomie

faţă de celelalte unităţi bisericeşti, ele aveau şi un personal administrativ propriu, chiar dacă unii

dintre membrii acestuia făceau parte din ierarhia bisericească. În frunte acestui personal se găsea

ptohotroful, ajutat de un întreg personal auxiliar, clerical şi laic.

g) NOSOCOMIILE sau LOBOTROFIILE (spitale)

Din aceeaşi dragoste faţă de aproapele ca şi oricare altă activitate de ajutorare

a celor aflaţi în nevoi, adăpostirea şi îngrijirea bolnavilor datează încă din primele veacuri ale

creştinismului. Diferenţele au fost determinate doar de condiţiile în care Biserica a putut să-şi

desfăşoare activitatea ei socială.

Informaţii mai clare despre existenţa nosocomiilor, avem începând cu epoca lui Constantin cel

Mare. În cadrul orfanotrofionului Sfântului Zotic avem atestată prezenţa şi a unui nosocomion.

Există informaţii conform cărora împărăteasa Flacilla, soţia lui Teodosie I cel Mare, s-a îngrijit şi ea

de bolnavii din aceste aşezăminte.

Dar printre cele mai vechi dovezi care atestă existenţa unei asistenţe organizate a bolnavilor, se

numără canoanele lui Ipolit din secolul al III-lea şi două versiuni, sau mai bine zis două parafraze

etiopiene ale canoanelor Sinodului I Ecumenic. În acestea din urmă se prevede chiar obligaţia de a se

asigura locaşuri sau adăposturi aparte in fiecare cetate sau chiar şi în alte localităţi, pentru bolnavi.

12

În cadrul „Vasiliadei”, Sfântul Vasile cel Mare a înfiinţat şi un nosocomion, iar despre Sfântul

Ioan Gură de Aur ştim că s-a îngrijit de nosocomiile existente în Constantinopol, a înfiinţat el însuşi

câteva pe care le-a înzestrat cu doctori şi întreg personalul necesar. La fel, şi în cadrul complexului

de aşezăminte sociale creat de Sfântul Samson, la Constantinopol, a funcţionat un nosocomion.

Desigur că în veacul al IV-lea astfel de aşezăminte erau organizate în întreaga Biserică, atât în

Răsărit cât şi în Apus. Cu toate acestea, Fericitul Ieronim afirmă că la Roma, cel dintâi nosocomion

ar fi fost organizat abia la sfârşitul veacului al IV-lea, de către vestita Fabiola.

În secolele IV-VI, în Alexandria este atestată prezenţa a 500-600 de astfel de aşezăminte,

aflate în grija unui corp de sanitari numiţi parabolani. La începutul secolului al VII-lea, patriarhul

Ioan al III-lea cel Milostiv, a înfiinţat şi el astfel de aşezăminte.

Mărturii numeroase asupra existenţei nosocomiilor se găsesc apoi în toată epoca bizantină si

postbizantină, până aproape de zilele noastre. Şi nosocomiile, ca şi celelalte aşezăminte de asistenţă

socială au făcut obiectul unei bogate legiferări, prin care li s-au conferit drepturi şi privilegii din

partea Bisericii şi a Statului. Ele funcţionau ca instituţii cu personalitate juridică proprie, distinctă

de cea a Bisericii.

Administratorii principali ai acestor aşezăminte se numeau nosocomi sau antistes. Pe lângă

personalul administrativ, clerical şi laic, şi cel de serviciu, nosocomiile mai aveau şi un personal de

specialitate pentru îngrijirea bolnavilor, format din doctori şi sanitari.

h) GHERONTOCOMIILE sau GHEROTROFIILE (azile de bătrâni)

Au fost lăcaşuri de ajutorare şi întreţinere a bătrânilor neputincioşi şi singuri. Abandonaţi şi

expuşi pericolelor de tot felul, bătrânii au găsit în aceste azile un ajutor şi un sprijin într-un moment

delicat ale vieţii lor, în care nu mai erau capabili să se întreţină şi să facă faţă nevoilor zilnice.

Legislaţia bizantină, atât cea de stat cât şi cea bisericească au avut în vedere şi aceste

aşezăminte, chiar dacă ele au fost mai puţine ca număr, fiind incluse uneori în ptohii sau xenodohii.

Uneori aceste azile de bătrâni au fost anexate mănăstirilor şi trecute în administrarea acestora, aşa

cum s-a întâmplat în cazul mănăstirii Pantocrator din Constantinopol, care a fost înzestrată cu un

gherontocomion de către împăratul Ioan al II-lea Comnenul (1118-1143).

Drepturile, privilegiile şi scutirile de taxe erau aceleaşi ca şi în cazul celorlalte instituţii

sociale.

Administratorul principal al acestui gen de aşezământ se numea gherontocom, având în

subordine un personal ajutător, ales şi numit cu aprobarea episcopului.

Alte instituţii filantropice aflate sub patronajul Bisericii includeau casele de corecţie, casele pentru

orbi (typhlocomion) şi cimitirele pentru străini şi localnici săraci (xenotapheia).

13

Administrarea tuturor aşezămintelor de asistenţă socială o avea episcopul sau clerul local,

ajutat de diaconi şi de alţi clerici inferiori şi mai ales de economii bisericilor.

Din datele istorice de care dispunem precum şi din legile imperiale şi dispoziţiile canonice

care le reglementează activitatea acestor instituţii se poate observa importanţa activităţii sociale a

Bisericii. Ele au apărut din necesitatea alinării suferinţelor şi nedreptăţilor sociale ale lumii, la care

Biserica a fost chemată să dea o soluţie.

Îndeplinind un dublu rol, religios şi social, opera socială a Bisericii s-a bucurat de întregul

sprijin al Statului, beneficiind şi de jertfelnicia unora dintre credincioşi, care au venit în

întâmpinarea nevoilor aproapelui lor.

14

2. ACTIVITATEA CARITABILĂ A SFINTEI ELENA ŞI A ALTOR FEMEI

CREŞTINE DIN BIZANŢ

Dacă împăraţii bizantini au arătat atâta devoţiune faţă de operele de caritate creştină, este uşor

de înţeles că şi soţiile lor, ca şi ale unor înalţi demnitari sau membri ai unor familii ai clerului

bizantin s-au arătat preocupaţi de astfel de acţiuni cu caracter umanitar şi social. Exemplul lor a

rămas imortalizat în istorie. Vizitele lor la aşezămintele filantropice erau foarte dese, dar lucrul cel

mai important nu erau vizitele cât întemeierea unor aşezăminte de ajutorare a săracilor: spitale, case

de străini, orfelinate, azile pentru săraci, azile pentru bătrâni, în care îşi găseau uşurare şi dragoste

plină de atenţie străinul, săracul, cel fără ocrotire şi bolnavul.

După cum este şi firesc, cea dintâi personalitate feminină care desfăşurat o astfel de activitate

filantropică este Sfânta Elena (306-330), mama împăratului Constantin cel Mare (306-337). În

mare măsură, viaţa ei nu este cunoscută. Născută în jurul anilor 250/257, se pare că a fost o femeie

de condiţie modestă, fiica unui hangiu din localitatea Drepanum, lângă Nicomidia. S-a căsătorit cu

un soldat din armata romană, Constantius Chlorus, timp în care, în jurul anilor 272/275, undeva în

spaţiul britanic, unde se afla cantonat soţul ei, s-a născut unicul lor fiu, Constantin (cel Mare). După

câţiva ani de convieţuire, au fost nevoiţi să se despartă, deoarece Constantius fost chemat la Curtea

augustus-ului Maximian şi obligat să se căsătorească cu fiica vitregă a acestuia, Teodora (289). Din

acel moment sau cel mai târziu în anul 293, când Constantius Chlorus a fost înălţat la rangul de

caesar în Occident, tânărul Constantin a fost dus la Sirmium şi apoi la Nicomidia, la curtea lui

celuilalt augustus, Diocleţian (284-305), unde a rămas mai bine de zece ani fiind ţinut ca ostatic

(garant) din partea tatălui său. Această perioadă a avut o mare însemnătate pentru viitorul împărat,

el fiind însoţit aici, probabil, şi de mama sa Elena. A frecventat aici Şcoala Palatină unde a fost

coleg şi prieten cu Sfântul Pantelimon, martirizat în timpul persecuţiei lui Diocleţian (303-305).

Abandonată de soţul ei, Elena a obţinut, se pare, dreptul de a se ocupa, un timp, de îngrijirea şi

educaţia fiului ei, fapt care nu a rămas fără consecinţe.

După ce a reuşit să ajungă unic stăpân al Imperiului (324), Constantin nu a uitat de mama sa.

El a readus-o lângă sine, i-a redat demnitatea imperială (c. 325), conferindu-i titlul de augustă, în

acelaşi timp cu soţia sa, Fausta şi a primit-o la Curtea imperială cu toate onorurile pe care o mamă

de împărat le merita.

A avut şi o oarecare influenţă la Curtea imperială, deoarece, după executarea lui Crispus, fiul

cel mare al lui Constantin, a reuşit să-şi convingă fiul de greşeala pe care a făcut-o, făcându-l să

înţeleagă că a fost victima intrigilor Faustei. De aceea i se atribuie un oarecare rol în condamnarea

şi uciderea acesteia

15

În momentul în care Constantin a îmbrăţişat creştinismul, mama sa i-a oferit un puternic

suport moral, încurajându-l în toate acţiunile sale de sprijinire a creştinismului. Creştină devotată,

Elena s-a ocupat atât cu ctitorirea de noi lăcaşuri sfinte cât şi cu activitatea filantropică creştină. În

urma unui pelerinaj făcut la Locurile Sfinte, în anul 326, Elena a început aici o intensă activitate,

încercând să reorganizeze viaţa creştină. I se atribuie găsirea Sfintei Cruci. A încurajat şi susţinut

repararea bisericilor de aici, dar şi construirea de noi lăcaşuri de închinare, în special la Betleem (a

Naşterii Domnului) şi Ierusalim (a Înălţării), supraveghind ea însăşi ducerea la bun sfârşit a

lucrărilor.

Sfârşitul vieţii a găsit-o la Roma, fiind înmormântată într-un splendid mausoleu de pe Via

Labicana. A fost trecută în rândul sfinţilor, împreună cu fiul ei, fiind sărbătoriţi amândoi la 21 mai.

În onoarea ei, oraşul în care s-a născut, Drepanum a devenit Helenopolis şi a fost creată o provincie

nouă Helenopontus.

În privinţa activităţii sociale, avem informaţii că ea a întemeiat azile pentru săraci, case de

străini şi azile de bătrâni, de care s-a îngrijit să primească toate cele necesare unei bune funcţionări.

După vechii istorici bisericeşti, aproape zilnic Sfânta Elena, împărţea ajutora şi bani săracilor,

ocrotindu-i pe cei nevoiaşi. Ea considera filantropia tot atât de necesară ca şi respiraţia pentru trup.

Un exemplu al dragostei sale a fost relatat de istoricul bisericesc Teodoret de Cyr, care

menţionează faptul că atunci când Sfânta Elena a venit la Ierusalim, a chemat pe toate fecioarele

afierosite lui Dumnezeu să ia masa împreună, servindu-le ea însăşi bucatele şi vinul, după exemplul

Mântuitorului care s-a încins cu un ştergar şi a spălat picioarele ucenicilor.

În continuarea istorie bizantine există şi alte exemple asemănătoare. În secolul al IV-lea, în

cadrul dinastiei teodosiene avem trei împărătese cu preocupări asemănătoare: Aelia Flavia Flacilla,

Aelia Pulcheria şi Athenais-Evdochia. Cea dintâi a fost prima soţie a împăratului Teodosie I cel

Mare. A fost cea cu care împăratul s-a sfătuit în luarea celor mai importante decizii, mama fiilor ei

Arcadius, Honorius. Acelaşi istoric bisericesc, episcopul Teodoret de Cyr (Istoria bisericească,

cartea a II-a, 19), ne relatează că Aelia Flavia Flaccilla (c. 350-c. 386) avea în grijă o comunitate

de leproşi, pe care îi îngrijea personal, fără a se ajuta de servitori sau aghiotanţi. Ea mergea singură

la casele acestora şi le dădea cele de trebuinţă. În acelaşi timp, ea vizita şi casele de străini şi

îngrijea singură pe bolnavii din azile.

Se îngrijea şi de casele de văduve şi orfani şi chiar şi de cei din închisori. Aceste fapte l-au

determinat pe Sfântul Grigorie de Nyssa (335-394) să-i rostească un cuvânt funebru. El o numea

„ … cârmă a dreptăţii, icoană a milosteniei – cu adevărat întâiul chip; chip al dragostei de soţie

pentru soţul ei; prinos curat al înţelepciunii; smerenie primitoare; blândeţe nedispreţuitoare; înaltă

smerenie a înţelepciunii râvnitoare a credinţei; stâlp al Bisericii; podoaba altarului; bogăţia

săracului.” Apoi continuă: „Ne-a părăsit imaginea sau, mai bine zis chipul original al filantropiei.

16

Ne-a părăsit chipul original al filantropiei. Ne-a părăsit bogăţia celor săraci, mâna cea dreaptă

care-i îndestula pe toţi, limanul cel comun al tuturor celor nenorociţi.” (P. G. 46, col. 877)

Aceeaşi atitudine au avut-o Aelia Pulcheria (414-453) şi Athenais-Evdochia (423-442), sora

respectiv soţia împăratului Teodosie al II-lea. Cea dintâi, născută la 19 iulie 399, la Constantinopol

şi decedată la 10 septembrie 453, a fost soţia împăratului Marcian (450-457). Rămasă orfană, în

urma morţii tatălui ei, Arcadius (408), avea doar 15 ani în momentul în care şi-a asumat puterea,

devenind augustă la 4 iulie 414 şi regentă a fratelui ei mai mic, Teodosie. Fire deosebit de

religioasă, ea a făcut un legământ de castitate, împreună cu surorile ei Marina şi Arcadia. Având

principii extrem de severe, religioasă până la fanatism şi autoritară, dar înzestrată şi cu o minte

ageră şi o voinţă puternică, Pulcheria a reuşit astfel să conducă Imperiul în timpul minoratului

fratelui ei, dar a deţinut controlul şi după aceea. Conform spusele contemporanilor, în timpul ei

Palatul imperial semăna mai mult cu o mănăstire.

Ea a înfiinţat case de străini, azile de săraci şi azile de bătrâni, iar înainte de a muri a cerut ca

averea ei să fie dată celor săraci.

În anul 438, a readus moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur din Armenia la Constantinopol,

unde au fost înmormântate cu mare fast, reparând astfel greşeala părinţilor ei, care au avut o

contribuţie determinantă la sfârşitul tragic al Sfântului Ioan. Tot Pulcheria a fost cea care a

contribuit la aflarea moaştelor celor 40 de mucenici din Sebastia, în urma unui vis în care i s-a arăta

unul dintre cei 40, Sfântul Tirs, şi i-a indicat locul unde se aflau rămăşiţele acestora.

Împărăteasa Athenais-Evdochia, fiica sofistului Leontios, s-a născut la Atena, în jurul anului

400 şi a murit la Ierusalim la 20 octombrie 460. Rămasă orfană, în urma morţii tatălui ei, în anul

421, a mers la Constantinopol, unde o mătuşă a sa care avea acces la palat, i-a aranjat nepoatei sale

a audienţă la Pulcheria. Datorită frumuseţii şi culturii sale, Athenais, i-a produs augustei o puternică

impresie şi a determinat-o să o dea de soţie fratelui ei, Teodosie. Curând a fost botezată, de către

însuşi patriarhul Atticus, iar la 7 iunie 421 a devenit soţia lui Teodosie al II-lea. La 2 ianuarie 423,

Teodosie al II-lea a proclamat-o augustă.

Istoricul Nichifor Calist Xanthopulos aminteşte că, spre sfârşitul vieţii când a părăsit capitala

şi a mers la Ierusalim într-un exil autoimpus, ea a înfiinţat un azil de săraci, unde şi-au găsit

adăpostul circa 40 de leproşi. A mai întemeiat şi alte azile de săraci, case de străini şi azile de

bătrâni. De asemenea, a lăsat drept moştenire o mare sumă de bani pentru ajutorarea bisericilor,

mănăstirilor şi spitalelor din Palestina.

Urmând exemplul acestora, Teodora (526-548), a fost numai soţia marelui împărat Iustinian

I, dovedindu-se nu numai o vrednică tovarăşă de viaţă şi sfătuitoare a acestuia, ci şi o mare

filantroapă. Cunoscând situaţia femeii căzută în patima imoralităţii, ea a întemeiat o mănăstire pe

care a numit-o Locul de pocăinţă, şi a adunat acolo peste 500 de tinere care s-au abătut de la viaţa

17

morală. Însemnătatea unui astfel de aşezământ cu totul original a fost, cu adevărat mare, deoarece

multe suflete au fost aduse al Hristos şi nenumărat plăgi sociale au fost vindecate. Teodora s-a

implicat mult în cazurile de femei căzute în imoralitate, pedepsindu-i cu asprime pe cei care le

făceau rău. În mare măsură datorită ei au fost date în Bizanţ legi care apărau drepturile femeilor (de

ex. posibilitate de a moşteni averea soţului, de a introduce divorţ, pentru pedepsirea seducătorilor,

violatorilor, etc.) Stabilimentele din capitală au fost închise, patronii lor izgoniţi, iar prostituatelor li

s-a oferit posibilitatea de a intra în case speciale pentru pocăinţa şi îndreptarea lor.

Linia filantropică a Teodorei a fost continuată de urmaşa şi nepoata ei, Sofia (565-580),

devenită soţia lui Iustin al II-lea (565-578). Cei doi soţi s-au îngrijit în mod deosebit de săraci şi de

leproşi.

Mai târziu, în cadrul dinastiei isauriene, s-a distins prinţesa Antuza, prin faptele ei de

milostenie. Se spune că după moartea tatălui ei, aceasta a împărţit săracilor o parte din bunurile ei, a

ridicat câteva mănăstiri şi a răscumpărat prizonieri de război. În mod deosebit s-a ocupat de o casă

de copii orfani pe care s-a străduit să-i îngrijească ca o adevărată mamă. Chiar şi după ce tinerii

ieşeau din acest aşezământ ea îi ajuta până în momentul în care îşi făceau un rost în viaţă.

O nouă etapă în istoria filantropiei bizantine a constituit-o opera Irinei (769-802), soţia lui

Leon al IV-lea Chazarul (775-780). Originară din Atena, ea a organizat un sistem cu totul pentru

hrănirea săracilor. Ea a înfiinţat în Constantinopol un „pistorium”, un fel de cantină, unde veneau

toţi cei aflaţi în lipsuri şi primeau gratuit o bucată de pâine. Ea a mai înfiinţat şi azile de bătrâni,

case pentru străini, un birou pentru plasarea la muncă, adică un centru pentru găsire unui loc de

muncă pentru cei care nu aveau unde să muncească. De asemenea, ea a înfiinţat şi cimitire speciale

unde erau îngropaţi străinii care mureau în capitală.

Între membrii unor familii imperiale care s-au devotat operelor filantropice, amintim şi pe o

soră a împăratului Teofil (829-842), cu numele Maria, numită în popor şi Maria cea bună, datorită

bogatei sale activităţi în slujba celor nevoiaşi.

Teofana, fiica unor patricieni evlavioşi din Constantinopol a fost aleasă să fie soţia

împăratului Leon al VI-lea Filosoful (886-912). Era o femeie foarte credincioasă, care se nevoia în

post şi rugăciune, iubea viaţa ascetică şi operele de binefacere. Conform informaţilor oferite de

Leon Grammaticul, toţi banii pe care îi avea îi împărţea săracilor şi întreţinea chiar văduve şi orfani.

A dat mulţi bani şi pentru nevoile unor mănăstiri.

În afara ceremoniile oficiale de la Curte, la care se comporta aşa cum cerea eticheta, prefera

viaţa simplă, modestă, purtând o îmbrăcăminte modestă, preferând o hrană frugală şi dormind pe o

rogojină acoperită cu o stofă groasă.

Din cauza preferinţelor sale ascetice dar şi morţii premature a fiicei lor, Teofana a preferat să

se despartă de soţul ei, retrăgându-se la o mănăstire.

18

Elena, soţia împăratului Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913-959) s-a ocupat de

construirea unei case de străini, într-un cartier al Constantinopolului, asigurând şi cheltuielile

necesare întreţinerii acesteia.

Irina Doukina, soţia împăratului Alexios I Comnenul (1081-1118) a ridicat mănăstirea Prea

Sfintei Născătoare de Dumnezeu „cea plină de har”, poruncind să se împartă zilnic la poarta ei

pâine şi alimente. Acelaşi lucru l-a făcut şi Elena, soţia lui Ioan al II-lea Comnenul (1118-1143),

care a contribuit în mare măsură, alături de soţul ei, la construirea celebrei case pentru străini de

lângă mănăstirea Pantocrator.

Maria, soţia lui Ioan Ducas, s-a ocupat de ocrotirea săracilor, văduvelor şi orfanilor,

semnificativ fiind faptul că obişnuia să facă aceasta noaptea, pentru ca mila ei să fie „în ascuns”.

Şi în familiile unor mari Sfinţi Părinţi şi scriitori bisericeşti au existat femei cu o statură

morală înaltă, bunici, mame şi surori ale acestora, care s-au remarcat prin dragoste şi filantropie.

Bunăoară în familia Sfântului Grigorie de Nazianz, mama sa Nona, pe lângă strădania de a-i da o

bună educaţie fiului ei, s-a îngrijit toată viaţa de ajutorarea văduvelor şi orfanilor şi de vizitarea

aşezămintelor de săraci şi a bolnavilor. Spiritul acesta de dragoste şi de jertfă pentru cei în suferinţă

l-a transmis şi fiicei sale, Gorgonia, care şi-a dedicat şi ea viaţa ajutorării celor aflaţi în suferinţe şi

nevoi. Acest fapt l-a făcut cunoscut şi fratele ei, Grigorie Teologul în cuvântarea funebră ţinută la

moartea Gorgoniei.

Acelaşi spirit îl găsim şi în familia Sfântului Vasile cel Mare. Atât bunica sa Macrina cea

Bătrână, cât şi mama lui Emilia şi sora, Macrina cea Tânără au avut drept scop şi trăsătură

caracteristică a vieţii, operele de filantropie. Îndeosebi actele de caritate creştină ale ultimei, care şi-

a cheltuit întreaga avere în scopuri de binefacere, sunt evidenţiate de Sfântul Grigorie de Nyssa,

care a scris o Viaţă a Sfintei Macrina.

O impresionantă pagină în opera de ajutorare a celor nevoiaşi a scris şi Olimpiada, fiica unui

om bogat din Constantinopol, care a trăit la sfârşitul secolului al IV-lea Moştenind averea tatălui ei,

dar posedând şi o cultură aleasă, Olimpiada, rămasă văduvă, a intrat în ordinul slujitoarelor,

implicându-se în problemele sociale ale societăţii bizantine din vremea aceea. A fost contemporană

cu Sfântul Ioan Hrisostom, pe care l-a ajutat atât cât a putut în desfăşurarea operei de asistenţă

socială. Cei doi au purtat şi o amplă corespondenţă în care, între altele, marele orator al Bisericii

Răsăritene, laudă devoţiunea Olimpiadei pentru aproapele aflat în suferinţă. Se ştie că ea şi-a

împărţit îmbrăcămintea luxoasă şi podoabele bisericilor şi săracilor, iar casa ei a transformat-o în

centru de adăpostire a tuturor celor care se aflau în trecere prin capitală. În casa ei şi-au găsit

adăpost temporar, între alţii, Sfântul Grigorie de Nyssa dar şi un grup de 40 de călugări, refugiaţi

din Nitria la Constantinopol. Toţi cei care au stat în casa Olimpiadei găseau aici un mediu

creştinesc, o atmosferă caldă şi primitoare.

19

Activitatea filantropică a Olimpiadei s-a desfăşurat, nu doar în capitală, ci şi în alte regiuni ale

Imperiului (de exemplu la Nicomidia). În timpul exilului Sfântului Ioan, ea a trimis bani şi alimente

în locul unde se afla exilat acesta, iar Sfântul a folosit aceşti bani pentru a răscumpăra prizonieri din

mâinile barbarilor, iar restul i-a folosit pentru a asigura hrana celor săraci din acel ţinut.

Nu în ultimul rând trebuie să le amintim pe Teodota, mama marelui savant şi om politic

Mihail Psellos, dar îndeosebi pe Teoctista, mama fraţilor studiţi Teodor şi Iosif. Aceasta deşi

provenea dintr-o familie bogată şi cu o bună poziţie socială, s-a distins atât prin educaţia aleasă pe

care a dat-o fiilor ei, cât şi prin grija pe care a arătat-o faţă de orfani, văduve, străini, bătrâni

(îndeosebi cei bolnavi de lepră) dar şi ceilalţi bolnavi.

Acestea au doar câteva exemple din multitudinea de femei, adevărate podoabe ale creştinătăţii

bizantine, care au umplut de strălucire familia şi societatea bizantină, alinând suferinţe şi picurând

balsam în inimile celor întristaţi.

20

3. OPERE DE BINEFACERE ALE ÎMPĂRAŢILOR DIN BIZANŢ

Împăratul Constantin cel Mare (306-337) nu a considerat suficient să recunoască

creştinismul ca religie liberă în Imperiul bizantin. Recunoaşterea aceasta a înfăţişat-o şi în fapte,

distingându-se în mod deosebit prin filantropia lui. El a fost cel dintâi care a experimentat puterea

dragostei lucrătoare şi a făcut din ea una din armele cele mai de seamă ale guvernării sale. După

cum menţionează şi istoricul Eusebiu de Cezareea în lucrarea sa „Viaţa lui Constantin cel Mare”,

una din grijile cele mai de seamă ale lui Constantin a fost aceea de a înzestra diferitele biserici cu

danii bogate (ţarine, grâu, etc.), pentru ca acestea să poată face faţă strădaniilor lor filantropice în

favoarea săracilor, a străinilor, a văduvelor şi a orfanilor. El a îndemnat aristocraţia imperială să dea

anual o anumită cantitate de alimente pentru toţi cei defavorizaţi. Însuşi Constantin făcea astfel de

danii, cu mult peste necesităţile acestora aşezăminte.

A întemeiat mai multe azile de săraci şi de bătrâni, pe care le-a înzestrat cu toate cele

necesare. Se pare că dădea bani, hrană şi îmbrăcăminte cerşetorilor din piaţa publică şi, în mod

deosebit, ajuta pe cei nevoiaşi. A arătat interes şi pentru cei din închisori, cărora le-a asigurat o

anumită cantitate de alimente, iar pentru fetele orfane şi părăsite s-a îngrijit să le căsătorească cu

persoane cunoscute lui, dându-le zestrea necesară. S-a mai îngrijit şi de asigurarea înmormântării

celor săraci, care se făcea din veniturile Sfintei Sofia.

Această activitate filantropică a fost continuată şi de fiii săi. Constans (337-350), ne spune

istoricul Filostorgius, făcea danii întregului cler, fecioarelor, văduvelor, caselor de străini, iar

săracilor, orfanilor şi celor din închisori le oferea o cantitate însemnată de alimente.

Acelaşi obicei l-a urmat şi Teodosie I cel Mare (379-395). El a ordonat să fie distruse statuile

idolilor, iar sumele de bani rezultate erau împărţite săracilor. El a desfăşurat o intensă activitate

filantropică atât la Constantinopol cât şi la Efes.

Despre împăratul Teodosie II-lea (cel Tânăr, 408-450) aflăm că trimitea bani episcopului din

Ierusalim, pentru ca aceştia să fie împărţiţi săracilor din Cetatea Sfântă, întocmai cum procedase cu

350 de ani mai înainte Sfântul Apostol Pavel.

Împăratul Marcian (450-457) alături de evlavioasa sa soţie, Pulcheria (414-453) şi-au

dobândit o faimă mare construind mai multe azile de săraci, azile de bătrâni şi case de oaspeţi.

De o dragoste asemănătoare au fost însufleţiţi şi împăraţii Zenon (474-491) şi Anastasios I

(491-518), primul prin legiuiri speciale prin care s-a îngrijit de aşezămintele filantropice, iar cel de-

al doilea, în timpul războiului cu perşii, a construit cetatea Dara, numită mai târziu Anastiopolis,

între zidurile căreia a construit mai multe aşezăminte de asistenţă socială.

În afara victoriilor răsunătoare obţinute asupra barbarilor, a construcţiilor faimoase pe care le-

a realizat şi a însemnatei opere legislative, împăratul Iustinian I a fost şi autorul unei ample opere

21

filantropice Se ştie că unchiul său, Iustin I (518-527) atunci când a avut loc un cutremur în

Antiohia, însoţit şi de un devastator incendiu, el a trimis sinistraţilor însemnate ajutoare băneşti.

Acelaşi lucru l-a făcut şi Iustinian I (527-565). Bunăoară, când în timpul domniei sale au avut loc

mai multe cutremure, el a suspendat recepţiile oficiale în timpul sărbătorilor dintre Crăciun şi

Bobotează, iar sumele destinate acestora au fost împărţite celor afectaţi de calamităţi. A ştiut însă

să-şi arate dragostea faţă de supuşi şi cu prilejul zilelor şi sărbătorilor oficiale. Atunci când a

terminat biserica Sfânta Sofia, a împărţit săracilor circa 30.000 de măsuri de grâu. Dar activitatea sa

s-a arătat mai mult în refacerea diferitelor aşezăminte sociale, pe care fie le-a refăcut, fie le-a

restaurat din temelii. A construit la Constantinopol o casă pentru străini, a construit şi apoi refăcut,

în urma unui incendiu, vestitul „spital al lui Samson”, reconstruind în faţa acestuia alte două case

pentru străini, care au purta numele: a lui Isidor şi a lui Arcadie.

În afara capitalei, el a restaurat casa de străini din Ierihon, în localitatea Mochison din

Capadocia a întemeiat mai multe case pentru străini, în Ierusalim, la îndemnul Sfântului Sava, a

construit un spital, în Antiohia a zidit o altă casă pentru străini căreia i-a asigurat un venit de 4.000

de arginţi. De asemenea, a restaurat azilele de săraci din Kyphricon, din Bostra, din portul Perghei

şi pe cel din Apameea. Toate au fost înzestrate cu cele necesare subzistenţei şi cu scutiri de taxe.

Acţiunea filantropică a continuat şi sub urmaşii lui Iustinian I: Iustin al II-lea (565-578),

împreună cu soţia lui Sofia, au ridicat leprozeria numită a Sfântului Zotic şi azilul de orfani al

Sfântului Pavel; Tiberiu al II-lea Constantin (578-582) a restaurat mai multe case de străini şi

azile de bătrâni din Constantinopol dar şi din alte părţi; Mauriciu (582-602) a dat mai multe

ajutoare leprozeriei Sfântului Zotic şi a construit azilul de bătrâni, numit „azilul lui Carian”.

În timpul dinastiei isauriene, împăratul Mihail I Rhangabe (811-813), cu ocazia căsătoriei

fiului său, a trimis sume mari de bani bisericilor, azilelor de săraci precum şi prizonierilor de război,

văduvelor, orfanilor şi bogaţilor scăpătaţi. Împăratul Teofil (829-842), în afară de construirea

marelui spital care i-a purtat numele, ajungând pe patul de moarte a dăruit săracilor 60 de livre de

aur precum şi 60 de livre celor trimişi de el în exil.

Se poate observa astfel că filantropia a devenit o tradiţie, o tradiţie vie, care i-a însufleţit pe

toţi împăraţii, fiecare urmărind să imite pe înaintaşii săi.

În timpul dinastiei macedonene, reprezentanţii acesteia, în afara operei legislative, nu s-au

arătat mai prejos nici în ceea ce priveşti operele de caritate. Vasile I Macedoneanul (867-886)

obişnuia să dea mari sume de bani săracilor şi a avut grijă să se construiască sau să se restaureze în

Constantinopol, azile de săraci, case pentru străini, spitale şi azile de bătrâni. Dintre urmaşii săi,

Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913-959) a zidit în apropierea Sfintei Sofia un azil de

bătrâni şi a restaurat leprozeria Sfântului Zotic, el însuşi vizitându-i pe bolnavi şi ungând cu tot felul

de alifii trupurile lor pline de răni.

22

O faptă la fel de măreaţă şi de admirabilă a făcut şi Roman I Lecapenos, (920-944) despre

care se spune că în fiecare zi, lua masa împreună cu trei săraci. În ceea ce priveşte pe săraci, el a

hotărât să li se dea, din vistieria proprie, o anumită sumă de bani, în fiecare lună. O purtare de grijă

deosebită a avut şi faţă de cei din închisori. Astfel, a dispus să se dea fiecărui deţinut din marile

închisori din capitală, câte 15 monede de aramă, iar în Vinerea Patimilor câte o monedă de aur. Prin

testament a dispus, ca după moartea sa, să se dea deţinuţilor şi săracilor din Constantinopol, în

fiecare zi câte 30.000 de pâini şi o anumită sumă de bani. A mai întemeiat azilul de bătrâni numit

Kyfis precum şi câteva case pentru străini.

Ioan I Tzimiskes (969-976) a urmat frumosul obicei al lui Constantin al VII-lea

Porfirogenetul, făcând daruri săracilor şi leproşilor dar şi îngrijindu-le personal rănile acestora din

urmă.

Roman al III-lea Arghyros (1028-1034) a reconstruit două azile care au suferit mari

stricăciuni de pe urma unor cutremure, iar cu ocazia unei invazii de lăcuste a dispus împărţirea de

ajutoare băneşti celor loviţi de această calamitate. Mihail al IV-lea Paflagonul (1034-1041), în

afară de un azil de săraci, a întemeiat o „casă de pocăinţă”, adică un aşezământ special pentru

femeile care s-au abătut de la cale moralităţii creştin şi care doreau să-şi schimbe viaţa. Un astfel de

aşezământ a creat şi împăratul Constantin al IX-lea Monomahul (1042-1055). El a mai construit

şi un azil de bătrâni pe lângă mănăstirea Manganos şi mai multe azile de săraci.

Un amplu complex de aşezăminte sociale a construit şi Alexios I Comnenul (1081-1118),

descris de fiica sa, Ana Comnena, în romanul autobiografic „Alexiada”. Aici se aflau locuri speciale

pentru toţi cei defavorizaţi, care beneficiau de o atenţie şi o grijă specială. Acest complex de

aşezăminte speciale este întrucâtva asemănător celui creat de Sfântul Vasile cel Mare, lângă

Cezareea Capadociei.

Isaac, al treilea fiu al lui Alexios I, a întemeiat un spital cu 36 de paturi, în cadrul mănăstirii

Maicii Domnului de lângă localitatea Ainon, în Tracia. Din „Typicon”-ul acestei mănăstiri aflăm

informaţii despre dotarea sanitară a acestui spital, metodele de tratament, facilităţile de care

beneficiau bolnavii (îmbrăcăminte nouă, primire de daruri la externare, băi regulate, de care

beneficiau chiar şi călătorii şi locuitorii din împrejurimi). Dacă bolnavul era nevindecabil putea să

rămână în spital până la moarte, nu trebuiau să existe paturi neocupate, trebuie acordată o mare

atenţie păstrării în bune condiţii a imobilului spitalului care era întreţinut din veniturile mănăstirii,

nu trebuia să se facă economie la încălzirea saloanelor şi la procurarea de medicamente. Alături de

spital funcţionau o şcoală şi un azil de bătrâni.

Ioan al II-lea Comnenul (1118-1143) a inaugurat o nouă etapă în istoria îngrijiri bolnavilor şi

a organizării spitalelor. El a fost întemeietorul celebrei mănăstiri „Pantocrator” şi a spitalului cu

acelaşi nume. Interesant este că un francez, profesor de medicină, aflând de buna organizare a

23

acestui spital, l-a comparat cu spitalele mai noi, din secolul al XVIII-lea, în care nu se făcea încă o

separaţie a bolnavilor pe boli, iar răniţii erau puşi împreună cu cei bolnavi de boli molipsitoare, etc.

Întemeietorul dinastiei Angelilor, Isaac al II-lea Anghelos (1185-1195)) obişnuia să împartă

ajutoare în Săptămâna Mare, dar este cunoscut mai ales pentru cele trei aşezăminte sociale pe care

le-a întemeiat: o casă pentru străini, lângă biserica Sfânta Sofia, un spital lângă mănăstirea „Sfinţilor

40 de Mucenici” şi o casă de odihnă (sanatoriu) pentru cei bolnavi.

Ultima dinastie, cea a Paleologilor a fost şi ea bogată în acte de milostenie. Mihail la VIII-lea

Paleologul (1259-1282) a dispus ca mănăstirea „Arhanghelului Mihail”, întemeiată de el, să doneze

sumele de bani de care nu avea nevoie pentru eliberarea prizonierilor de război, pentru ajutorarea

orfanilor şi pentru măritişul fetelor care nu dispuneau de dotă. Manuel al II-lea Paleologul (1391-

1425), tatăl ultimului împărat bizantin, a lăsat prin testament ca a patra parte din averea lui să fie

dată săracilor.

24

4. CAPADOCIENII – MARI ORGANIZATORI AI SLUJIRII SEMENILOR

Între personalităţile istoriei bizantine pentru care asistenţa socială a devenit un ideal al vieţii se

numără şi Părinţii Capadocieni: Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz şi Grigorie de Nyssa.

Dacă istoria l-a numit „cel Mare”, aceasta se datorează şi faptului că el a desfăşurat o

activitate socială şi filantropică de excepţie. Acţiunea filantropică a Sfântului Vasile cel Mare

(330-379) a început cu mult înainte ca dragostea şi preţuirea poporului din Capadocia să-l fi ridicat

în scaunul arhiepiscopal al Cezareei.

După botezul său, la vârsta de 26 de ani, şi studiile îndelungate făcute la Cezareea,

Constantinopol şi Atena, Sfântul Vasile s-a întors în localitatea natală hotărât să se dedice din tot

sufletul slujirii aproapelui. Primul lucru pe care l-a făcut a fost acela de a împărţi aproape toată

averea sa săracilor. Apoi, în calitate de preot şi ajutător al arhiepiscopului Cezareei, el s-a remarcat

în timpul foametei care a cuprins provincia sa prin cuvântările sale ce înfierau cruzimea şi lăcomia

posesorilor de grâu. Aceştia profitau de ocazie, exploatând lipsa şi căutând să se îmbogăţească.

Sfântul Vasile se adresa în mod deosebit celor bogaţi şi lacomi dar şi celorlalţi. În lucrarea „Cuvânt

la foamete şi secetă”, el arată: „Eşti sărac ? Desigur că există altul şi mai sărac decât tine. Tu ai

hrană pentru zece zile; acela abia dacă are pentru o zi. Ca om bun şi recunoscător, dă celui lipsit

ceea ce-ţi este ţie de prisos, în aşa fel ca să aveţi amândoi deopotrivă. Chiar dacă ai puţin, nu şovăi

să dai; nu prefera interesul tău propriu, primejdiei comune. Chiar dacă s-ar presupune că hrana se

va împuţina într-atât, încât să ajungă la o singură pâine şi va veni la uşa ta un sărac şi-ţi va cere,

scoate din dulapul său această unică pâine, ţine-o în mâini, înalţ-o către Dumnezeu şi rosteşte

următoarele cuvinte pline de compasiune şi, în acelaşi timp, de recunoştinţă: «O singură pâine

avem, Doamne precum vezi, şi primejdia foametei este vădită; dar prefer să împlinesc formula Ta

decât să ţin seama de interesul meu. De aceea, din puţinul acesta dau şi fratelui meu celui

înfometat. Dă şi tu, Doamne, aşadar robului Tău care se găseşte în primejdie … De vei grăi şi de

vei face în felul acesta, pâinea aceasta pe care o dai, lipsindu-te pe tine, devine sămânţă aruncată

pe pământ bun, naşte roadă abundentă, devine arvună a hranei pe care o vei primi şi pricină a

milei pe care o vei găsi la Dumnezeu …».”

Cu aceste cuvinte înălţătoare, Sfântul Vasile a reuşit să deschidă hambarele negustorilor de

grâu şi a împărţit hrană celor înfometaţi, săturând pe cei săraci. Sub supravegherea sa şi cu mari

eforturi, Sfântul Vasile a potolit foamea a mii de oameni, punându-le la dispoziţie cazane cu legume

şi peşte.

Activitatea socială a Sfântului Vasile a fost şi mai accentuată, din momentul în care a devenit

arhiepiscopul Cezareei Capadociei. Grija sa cea mai de seamă a fost acum organizarea sistematică a

filantropiei. El a organizat un complex de aşezăminte sociale constând din azil de săraci, spital,

25

orfelinat casă pentru primirea străinilor şi o leprozerie. Separat se afla o clădire care servea drept

local de instruire a copiilor orfani şi săraci, ateliere speciale pentru deprinderea diferitelor

meşteşuguri şi meserii. Tot acolo se mai aflau locuinţe pentru medici, infirmiere şi întreg personalul

care deservea aceste aşezăminte.

Adesea găsim în operele Sfântului Vasile comparaţii şi îndemnuri precum acestea: „Noi

oamenii cei înzestraţi cu raţiune, să nu ne facem mai aspri decât animalele, care folosesc pentru

hrănirea lor în comun ceea ce le oferă pământul …, dar noi luăm pentru noi ceea ce aparţine

tuturor, ţinem pentru noi ceea ce este şi al altora.” El combate acumularea de bogăţii, spunând:

„Pâinea pe care o ţii ascunsă este a celui flămând; hainele pe care le ascunzi în magazia ta sunt ale

celui gol. Încălţămintea pe care o ai şi putrezeşte este a celui desculţ. Banii pe care îi îngropi sunt

ai celui care nu are.”

El considera că normalizarea situaţiei putea veni din practicarea milosteniei faţă de cei săraci.

De asemenea, considera milostenia ca o faptă nobilă, prin care Dumnezeu dă binecuvântările Sale şi

iertarea păcatelor celor care o practică şi de aceea zicea: „Nu ai avut milă, nimeni nu va avea milă

de tine; nu ţi-ai deschis casa, vei fi îndepărtat din împărăţie; nu ai dat pâine celui flămând, nu vei

câştiga viaţa veşnică.” Continua apoi, zicând: „Ce îi vei răspunde Dreptului judecător, tu care îţi

îmbraci pereţii, dar nu-l îmbraci pe aproapele tău ? Tu care îţi împodobeşti caii, dar nu ai nici o

privire faţă de fratele tău care e în nevoi ? Tu care laşi să-ţi putrezească grâul, dar nu-l dai celor

flămânzi ? Tu care îngropi aurul, dar nu vii în ajutorul celui oprimat ?”

În sfârşit, Sfântul Vasile insistă mult ca omul să-şi agonisească numai cele necesare: „Cine ia

mai mult decât cele necesare strică echilibrul; introduce nedreptatea şi inegalitatea, desconsideră

voia şi legea lui Dumnezeu”. Apoi adaugă: „Dacă fiecare ar poseda numai ceea ce îi este necesar,

iar ceea ce i-ar prisosi ar lăsa celor în nevoie, nimeni n-ar mai fi bogat, nimeni n-ar mai fi sărac,

nimeni n-ar mai fi nevoiaş.”

Lucru curios este faptul că strădania Sfântului Vasile a întâmpinat opoziţia unor persoane care

au încercat să zădărnicească opera ilustrului ierarh. Ei nu au ezitat nici chiar să se folosească de

autoritatea politică, adresându-se prefectului. La rândul său, Sfântul Vasile a scris o scrisoare (nr.

94) prefectului în care îşi justifică demersul, menţionând că prin ceea ce intenţionează să facă nu

produce nici o pagubă. Iată ce scria marele ierarh capadocian în răspunsul său către autorităţi: „Pe

cine nedreptăţim atunci când clădim case de străini pentru cei ce nu sunt din locurile noastre şi

adăposturi pentru călătorii care se întâmplă să treacă pe la noi şi spitale pentru cei ce sunt bolnavi

şi au nevoie de oarecare îngrijire şi, alăturea de ele, şi clădiri pentru indispensabila lor slujire,

pentru infirmieri, pentru medici, pentru animalele care urmează să transporte alimente, pentru

cărăuşi şi pentru celălalt personal slujitor. Şi, în afară de acestea, trebuie, de sigur, să se adauge şi

învăţarea artelor – a artelor care sunt necesare pentru câştigarea traiului zilnic şi a artelor care s-

26

au inventat pentru a face viaţa noastră mai frumoasă. Şi, alături de acestea, iarăşi, clădiri în care

se vor exercita toate aceste munci, proprii specificului fiecăreia dintre ele. Toate acestea, desigur,

sunt o podoabă şi pentru locul nostru, dar sunt, în acelaşi timp, o laudă şi pentru prefect, căci

lauda i se adresează lui … Şi, să nu crezi cumva că acestea sunt numai vorbe; căci în momentul de

faţă am înaintat deja în lucrarea noastră şi este multă vreme de când am început să adunăm

materialele.”

Din fericire, opoziţia s-a oprit aici şi ierarhul capadocian, după mari osteneli şi jertfe şi-a văzut

încheiată opera caritabilă de la marginea Capadociei, rod strălucit al Evangheliei aplicate.

În felul acesta Sfântul Vasile se prezintă nu doar ca un organizator al filantropiei, ci ne dă şi

metoda potrivită şi exemplară pentru exercitarea dragostei, o dragoste plină de umilinţă, de

compătimire şi gata oricând de jertfă.

De notat faptul că tradiţia „Vasiliadei”, ca centru filantropic şi educativ, s-a păstrat cu unele

modificări, până în anul 1922, în cadrul mănăstirii „Înaintemergătorului” din Cezareea.

Activitatea filantropică a marelui Vasile nu s-a limitat la instituţia „Vasiliadei”. Opera sa

socială s-a extins şi în alte provincii. A întemeiat azile de săraci şi spitale în multe cetăţi,

încredinţând supravegherea lor episcopilor din subordinea sa sau unor nobili sufletişti pentru buna

lor funcţionare.

Sfântul Vasile cel Mare a fost unic în ceea ce priveşte puterea de convingere a oamenilor spre

filantropie. El reuşea să mobilizeze chiar şi pe cei mai puţin entuziaşti uneori prin predicile sale,

alteori prin convorbiri personale sau prin scrisori. Şi colectele şi îndemnurile sale dădeau

întotdeauna rezultate. Numeroasele sale epistole stau mărturie.

Linia filantropică a Sfântului Vasile a urmat-o şi prietenul său Sfântul Grigorie de Nazianz

(Teologul, 330-389/390). Deşi era o fire contemplativă, el nu a uitat nici de aproapele care se găsea

în suferinţă. În cuvântarea a XIV-a, intitulată „Despre iubirea săracilor”, el îndeamnă: „S-a apropiat

de tine un sărac ? Aminteşte-ţi cât de sărac ai fost, şi cu toate acestea cât de mult te-ai îmbogăţit

… A căzut la picioarele tale vreun străin sau vreun trecător, care nu are locuinţă ? Primeşte, prin

el, pe Acela care s-a înstrăinat pentru tine. Tu îngrijeşti şi hrăneşti pe Hristos, atunci când hrăneşti

pe sărac.” Acelaşi Părinte subliniază că avem datoria să revărsăm ofranda bunăstării noastre asupra

semenilor noştri când aceştia se găsesc în nevoi „ fie din cauză că sunt văduvi, fie din cauză că sunt

străini, fie din cauza cruzimii stăpânilor lor, fie din cauza cutezanţei nobililor, fie din cauza

neomeniei încasatorilor de biruri, fie din cauza răutăţii tâlharilor, fie din cauza lăcomiei hoţilor.”

Continuă apoi: „Poată-le de grijă, îngrijeşte-te să aibă hrană, să aibă îmbrăcăminte, oferă-le

medicamente, leagă-le ranele, întreabă-te din ce cauză a survenit această nenorocire …, nu trece

cu vederea, nu evita pe fratele tău, nu fugi de el ca de un criminal sau ca de o boală molipsitoare,

căci el este un mădular al tău.”

27

Sfântul Grigorie de Nazianz nu a căutat să stârnească interesul faţă de cei nenorociţi numai

prin cuvinte. Dragostea lui a găsit mijloace de a pune pe toţi în mişcare în favoarea săracilor.

Urmând exemplul tatălui său, Grigore, el a cheltuit din cele ce-i erau necesare pentru a-i ajutat pe

săraci. Când o grindină puternică a distrus recolta din ţinutul său natal, Grigorie a făcut în aşa fel

încât a diminuat la minimum efectele foametei. S-a angajat apoi ca infirmier în cadrul Vasiliadei dar

a ajuns, în cele din urmă, director al acesteia, îngrijindu-se de buna funcţionare a aşezămintelor din

cadrul acesteia.

Chiar şi în momentul în care a ajuns arhiepiscop al Constantinopolului, Sfântul Grigorie nu i-a

uitat pe cei aflaţi în suferinţă. Acest lucru reiese chiar din cuvântarea de despărţire de credincioşi

săi, în timpul celui de-al doilea Sinod ecumenic: „Rămâneţi cu bine, aşezăminte ale orfanilor, ochi

ai săracilor îndreptaţi către Dumnezeu şi către noi ! Rămâneţi cu bine case primitoare de străini şi

primitoare de creştini, proteguitoarele slăbiciunii noastre ! ” Din acest salut plin de dragoste

frăţească, observăm că Sfântul Grigorie, în decursul mandatului său în fruntea Bisericii

constantinopolitane, nu i-a neglijat pe cei defavorizaţi. Şi mai clar, se exprimă el în poezia „De se

ipso” (Către mine însumi), în care mărturiseşte: „M-am îngrijit de ci săraci, am purtat grijă de

monahi, de fecioare, de străini, de cei fără adăpost, de cei din închisori !”

Viaţa Sfântului Grigorie s-a pecetluit, însă, cu o faptă şi mai însemnată de dragoste creştină.

Prin testament, el lăsa averea lui Bisericii din localitatea natală, pentru cei săraci. Iată ce spunea el

în testament: „Grigore, episcop al Bisericii Catolice din Constantinopol, în viaţă fiind şi bine

judecând, cu conştiinţa sănătoasă şi cu raţiunea plină de vigoare, am alcătuit testamentul meu care

urmează; pe care poruncesc şi vreau să-l considere autentic şi sigur orice tribunal şi orice

autoritate. Voinţa mea, de altfel, am făcut-o cunoscută demult, afierosind toată averea mea

Bisericii Catolice de la Nazianz, în vederea slujirii săracilor din cuprinsul sus-amintitei Biserici.

Pentru aceasta, prin alegerea mea am şi instituit pe următorii trei bărbaţi, care să se îngrijească de

hrănirea săracilor: pe Marcellus, diaconul şi monahul, pe Grigore diaconul, care face parte din

casa mea şi pe Eustatie monahul, care şi el face parte, deopotrivă, din casa mea …”

Fratele mai mic al Sfântului Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nyssa (335-394/395), om

al contemplaţiei şi aplecat şi el spre studierea lucrurilor dumnezeieşti, pe lângă preocupările sale

teoretice, nu a rămas nesimţitor faţă de problemele şi durerile semenilor săi. El l-a urmat pe ilustrul

său frate, Vasile, pe care l-a numit Părinte şi Învăţător. Sfântul Grigorie s-a arătat întotdeauna

foarte afectat în faţa necazurilor şi neputinţelor omeneşti şi s-a străduit să-i facă şi pe alţii să se

umple de compătimire în faţa acestora. În Nyssa Capadociei, el şi-a pus întreg talentul oratoric în

slujba dragostei faţă de aproapele. O dovadă strălucită în acest sens o constituie două cuvântări ale

lui despre iubirea de săraci. Iată ce afirmă episcopul Nyssei despre situaţia celor săraci: „Mare

abundenţă de oameni goi şi fără adăpost ne-a adus timpul de faţă. Mulţimea de prizonieri de război

28

la uşa fiecăruia. Străinii şi emigranţii nu lipsesc nici ei; şi pretutindeni vezi mâna întinsă care cere.

Casa acestora este cerul acoperit de stele. Locuri de adăpost, porticurile, răspântiile şi părţile cele

mai pustii ale pieţii publice. Se cuibăresc prin găuri, întocmai ca liliecii şi cucuvaiele.

Îmbrăcămintea lor, zdrenţe de tot felul, cusute laolaltă; agonisita lor, buna dispoziţie a celor ce-i

miluiesc; hrana lor, ceea ce pică de la trecători; băutura lor, întocmai ca aceea a vitelor: apa de la

fântână; paharul lor, căuşul mâinilor; sipetul lor, sânul, în cazul când şi acesta nu este încă găurit,

ci mai poate să păstreze cele ce vâră în el; masa lor, genunchii adunaţi laolaltă; patul lor,

pământul tare; baia lor, râul sau lacul, pe care Dumnezeu le-a dat tuturor. Viaţa lor este

mizerabilă şi sălbatică, nu pentru că astfel ar fi fost de la început, ci pentru că a devenit astfel de pe

urma nenorocirilor şi a lipsei.”

După această tragică descriere, Sfântul Grigorie adresează un îndemn plin de căldură:

„Acestora vino în ajutor tu, care posteşti. Fii generos faţă de fraţii tăi cei din nenorociri. Ceea ce ai

reţinut din hrana ta, dăruieşte celui înfometat. Fie ca pe toate să le echilibreze teama de

Dumnezeu ! Vindecă prin înfrânarea ta cumpătată, două patimi, potrivnice una alteia: pofta

pântecelui tău şi foamea fratelui. În felul acesta procedează şi medicii: pe unii îi supun la

nemâncare, pe alţii la mâncare îmbelşugată, în aşa fel ca, prin adaos sau prin împuţinare, să

realizeze sănătatea fiecăruia. Daţi ascultare acestui îndemn bun. Fie ca cuvântul acesta să

deschidă porţile celor cu bună stare ! Fie ca sfatul acesta să introducă pe sărac la cel ce are! …

Fiecare să se îngrijească de vecinul său. Să nu laşi pe altul să se îngrijească de vecinul tău. Să nu

ia altul comoara care este pregătită pentru tine. Îmbrăţişează pe cel ce pătimeşte întocmai ca

aurul. Îmbrăţişează chinurile celui nenorocit ca pe sănătatea ta, ca pe binele soţiei, copiilor,

servitorilor şi al întregii tale case.”

În afară de săraci şi cerşetori, el are în vedere şi pe leproşi. Situaţia disperată a acestora îl

umple de compătimire dar şi de indignare. În cea de-a doua cuvântare despre iubire de săraci, el

căută să trezească interesul creştinilor faţă de aceşti nefericiţi: „Văzând într-o astfel de situaţie pe

om, nu respecţi în el pe semenul tău? Nu simţi milă de cel de un neam cu tine ? Nu te îngreţoşezi de

nenorocire ?” Apoi continuă: „Dar ce ? Este, oare, de ajuns, pentru ca să nu călcăm legea firii, se

deplângem suferinţele lor şi să descriem în cuvinte boala, zguduindu-ne adânc la amintirea ei ?

Sau, este nevoie şi de fapte, pentru a arăta faţă de unii ca aceştia compătimirea şi dragostea noastă

reciprocă ? Desigur. Căci ceea ce sunt umbrele faţă de lucrurile adevărate, acelaşi lucru sunt şi

cuvintele faţă de fapte. După cum a spus Domnul, mântuirea nu constă întru a spune, ci întru a face

opera de mântuire. Deci, să luăm noi, asupra noastră, a împlini porunca cea cu privire la ei. Şi să

nu zică cineva că este de ajuns să-i ducem departe de comunitatea noastră şi să le trimitem acolo

hrană.”

29

5. SLUJIREA APROAPELUI ÎN VIZIUNE HRISOSTOMICĂ

Admirat ca un neîntrecut tâlcuitor al Scripturii, pedagog şi învăţător, Sfântul Ioan Gură de

Aur, a fost şi marele propovăduitor al filantropiei. Pătruns de durerea şi suferinţa omenească, el a

ştiut prin predicile sale să mişte adânc şi pe alţii.

Timp de doisprezece ani cleric în Antiohia, cea mai de seamă cetate a Asiei de atunci, şi apoi,

alţi cinci ani arhiepiscop al Constantinopolului, ca un lucrător neobosit al dragostei, el s-a luptat să

înveţe şi să arate oamenilor, cu cuvântul şi cu fapta. Nimic nu este mai propriu creştinismului ca

exercitarea practică a dragostei. În acest sens, el a fost pildă pentru păstoriţii săi. Rămas de la o

vârstă fragedă orfan de ambii părinţi, el a împărţit averea familiei săracilor, văduvelor şi orfanilor.

Dar, mai mult decât atât şi-a pus la dispoziţia păstoriţilor săi oratoria sa inimitabilă şi căldura

sufletului său. În calitate de preot în Antiohia, el s-a ocupat de organizarea filantropiei din zonă.

Circa 3.000 de văduve şi alte femei fără adăpost erau hrănite zilnic prin grija lui proprie. Exista o

listă publică în care persoanele cu diferite nevoi se înscriau şi astfel erau luate în grija Sfântului

Ioan. Într-una din cuvântările sale (a LXVI-a, la Matei), Sfântul Ioan adaugă: „Nu are multe venituri

Biserica. Şi totuşi, gândiţi-vă că ea satisface zilnic nevoile atâtor văduve, atâtor tinere. Listele lor

au ajuns la numărul trei mii. Şi odată cu acestea mai avem de preîntâmpinat cheltuielile cu cei din

închisori, cu cei bolnavi care se găsesc în nevoi, cu săracii care voiesc să călătorească şi n-au

bani, cu cei invalizi şi cum leproşii, cu clericii care au nevoie de hrană şi de îmbrăcăminte şi cu alţi

lipsiţi, care trec zilnic şi ne cer milostenie.”

Această activitate socială şi filantropică a lui a continuat-o şi mai accentuat când a devenit

arhiepiscop al Constantinopolului. Astfel, celor 3.000 de văduve, fecioare, bolnavi şi condamnaţi în

închisori din Antiohia cărora li s-au adăugat încă 5.000 de săraci din Constantinopol, întreţinuţi

zilnic din veniturile Sfântului Ioan. Sumele de bani necesare le obţinea din fonduri proprii dar şi din

contribuţiile celor bogaţi, înduioşaţi de predicile sale.

În paralel a început o acţiune de convingere a clericilor pentru a renunţa la luxul şi la lăcomia

lor. Pentru a fi cât mai convingător a început cu sine însuşi. Sumele alocate pentru reşedinţa sa au

fost redirecţionate către mai multe spitale din capitală. A încredinţat supravegherea acestora în

seama a doi preoţi evlavioşi, numind pe seama acestora mai mulţi medici şi alţi lucrători destinaţi

slujirii. La aceste spitale erau primiţi spre îngrijire şi străinii aflaţi în trecere prin capitală. Astfel, el

a dovedit şi un excelent spirit organizatoric.

O altă iniţiativă a Sfântului Ioan a fost ca fiecare credincios să aşeze în locul în care se ruga o

cutie a săracilor, în care ori de câte ori venea să se roage puneau şi o anumită sumă de bani. S-a

instituit astfel o colectă pentru săraci de la fiecare casă. Oamenilor li se oferea astfel posibilitatea de

30

a fi conlucrători şi ajutători ai măreţei opere sociale a ierarhului lor. Printre cei care au primit

favorabil apelurile neîncetate ale Sfântului Ioan s-a numărat şi Olimpiada, soţia guvernatorului

Constantinopolului, rămasă de timpuriu văduvă şi care a încredinţat întreaga ei avere operei de

binefacere iniţiată de Sfântul Ioan. Ea a devenit diaconiţă, slujind personal pe bolnavi şi pe văduve.

După mărturia biografului său, Palladius, Sfântul Ioan Gură de Aur a „construit spitale în care

a pus slujitori doi bătrâni evlavioşi, doctori, bucătari şi îngrijitori necăsătoriţi care erau apreciaţi

pentru cinstea lor, ca să poată îngriji în exclusivitate pe cei străini găsiţi în oraş sau pe cei care,

atunci când se îmbolnăveau, nu avea cine să le poarte de grijă, şi acestea le făceau pentru binele în

sine şi spre slava lui Dumnezeu”. De asemenea, Palladius mai mărturiseşte că activitatea socială a

Sfântului Ioan Hrisostom cuprindea multe şi variate domenii, cum au fost „tutelarea văduvelor,

educarea fecioarelor, însănătoşirea bolnavilor, ajutorarea celor în nevoie, recuperarea celor

pierduţi, mângâierea celor zdrobiţi şi vizitarea celor din închisori”.

Sfântul Părinte ştiind că Dumnezeu este iubire (I In 4, 8) arată ca aceasta era cea mai bună

cale de a urma Mântuitorului Hristos: „Iubirea este rădăcină, izvor şi mamă a tuturor bunurilor”.

Ideea că bogăţia este cauza războaielor o găsim, de asemenea, la Sfântul Ioan Hrisostom, care

ne îndeamnă: „Un lucru numai să faci, urăşte banii mulţi şi iubeşte-ţi viaţa ta. Cele străine nu dori,

pe văduve să nu le jefuieşti, nu asupri casa orfanului. Nu răpi pământul, ci cerul”. El adaugă faptul

că „Neomenia sau cel puţin indiferenţa faţă de aproapele a născut în om dorinţa de a-şi înmulţi

avuţia şi a adus războiul, lupta între oameni, pentru că acolo unde se face diferenţa între al meu şi

al tău, acolo există motiv de dezbinare şi de războaie”.

În înfierând inechitatea datorată lăcomiei celor bogaţi, ilustrul ierarh constantinopolitan,

socotea orice bogăţie un furt, căci „de la început Dumnezeu nu a făcut pe unul bogat iar pe altul

sărac, nici nu a dat unuia comori multe iar pe altul l-a lipsit de multe, ci tuturor deopotrivă le-a dat

pământul ca să-l cultive”. De aceea, cei bogaţi trebuie să aibă conştiinţa că bunurile pe care le

posedă nu le aparţin, ci sunt ale lui Dumnezeu şi că este bineplăcut lui Dumnezeu ca ele să fie în

folosul aproapelui. Aceasta întrucât oamenii sunt simpli administratori sau iconomi ai bunurilor

încredinţate lor de către Dumnezeu.

Sfântul Ioan Gură de Aur, care a mai fost supranumit şi „ambasadorul săracilor”, a avut o

credinţă nestrămutată în puterea creatoare a iubirii creştine, devenind el însuşi o pildă vie demnă de

urmat, căutând, pe tot parcursul vieţii sale să elimine nedreptăţile sociale.

Astfel, chiar şi în exil fiind, în îndepărtata Armenie, Sfântul Ioan a desfăşurat o activitate

filantropică. Banii pe care îi trimiteau devotaţii săi ucenici şi admiratori din Constantinopol şi din

alte părţi, ca să-i folosească pentru nevoile lui, îi împărţea celor aflaţi în nevoi. A răscumpărat

numeroşi prizonieri de război, a hrănit văduve şi orfani, numai de el personal nu dorea să aibă milă.

În acest sens îi scria diaconiţei Olimpiada: „Petru mine, eu nu am nevoie de mângâiere. Plâng şi mă

31

tânguiesc de furtuna care s-a abătut asupra Bisericii. Mă tânguiesc de naufragiul şi de distrugerea

care a lovit lumea întreagă.” (Epistola a IX-a către Olimpiada).

Pornit în cel de-al doilea său exil, Sfântul Ioan a rămas consecvent operei sale filantropice.

Până în cel din urmă clipe ale vieţii sale şi-a manifestat milostenia, împărţind chiar şi puţinele

bunuri care le mai avea.

Lucrarea filantropică multilaterală pe care a desfăşurat-o Ioan Gură de Aur a avut destui

continuatori. Unul din urmaşii săi, patriarhul Atticus (406-425), a fost atât de filantrop încât s-a

îngrijit nu numai de săracii din eparhia sa, ci a trimis bani şi în cetăţile vecine, pentru mângâierea

celor nenorociţi. Alţi trei patriarhi din acelaşi secol, au rămas vestiţi pentru filantropia lor: Sisinie I

(426-427), Ghenadie I (458-471) şi Acaciu (472-489). Ultimii doi au slujit şi ca directori de

orfelinat. Patriarhul Eufimie (490-496) a fost directorul azilului de săraci din Neapolis, iar

patriarhul Mina (536-552) a fost, mai înainte, xenodoh, adică întâistătător al aşezământului

filantropic „Samson” din Constantinopol.

32

6. CERCETAREA ŞI ASISTENŢA MEDICALĂ ÎN BIZANŢ

Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu a aprins flacăra iubirii aproapelui în sufletele

oamenilor, punând astfel bazele adevăratei asistenţe sociale. Exemplul Mântuitorului l-au urmat

Sfinţii Apostoli şi urmaşii acestora episcopi, preoţi şi diaconi, care prin activitatea lor pastorală au

continuat opera caritabilă iniţiată de Fiul lui Dumnezeu.

Sfântul Evanghelist Luca a fost medic, născut în Antiohia Siriei. A studiat medicina în

Grecia şi s-a perfecţionat în Egipt. Deşi în vremea aceea medicina era mai mult practicată de sclavi,

Sfântul Luca nu a considerat un lucru degradant să se dedice ei, la început pentru bani, iar după ce a

devenit creştin, din dragoste de oameni, fără bani. Acest fapt l-a apreciat chiar şi Sfântul Apostol

Pavel al căruia ucenic a fost. Este considerat primul protector al medicilor.

Monahul Constantin din Cartagina era şi el considerat un Hippocrate al timpului său datorită

cunoştinţelor sale avansate de medicină.

„Molitfelnicul” aminteşte de unii doctori fără de arginţi precum: Cosma şi Damian, Chir şi

Ioan, Pantelimon şi Ermolae, Samson şi Diomid, Mochie şi Anichit, Talaleu şi Trifon.

a) Sfinţii Cosma şi Damian au fost doi fraţi de origine arabă. Au studiat în Siria unde au

dobândit cunoştinţe medicale. Purtau numele de anarghires = fără de arginţi. Au suferit moarte

martirică în Siria, unde au fost decapitaţi, în timpul persecuţiei împăratului Diocleţian. Părţi din

moaştele lor se păstrează la Roma, Paris şi Veneţia.

b) Sfinţii Chir şi Ioan. Chir s-a născut în Alexandria şi a urmat şcoala creştină medicală de

acolo, iar Ioan a fost soldat în Edessa. El a renunţat la cariera militară şi a mers la Chir în Arabia, au

devenit amândoi călugări, iar Ioan a învăţat medicina de la Chir. Au suferit moarte martirică în

timpul persecuţiei lui Diocleţian.

c) Sfinţii Pantelimon şi Ermolae. Pantelimon a fost medicul împăratului roman Maximian

Galerius, iar Ermolae a fost prietenul şi sfătuitorul lui Pantelimon. Au fost decapitaţi în timpul

domniei lui Diocleţian. O parte din moaştele Sfântului Pantelimon se păstrează se păstrează în

biserica St. Denis din Paris, iar capul într-o catedrală din Lyon, unde au fost depus în secolul al IX-

lea. Medicii îl consideră pe Sfântul Mucenic Pantelimon ca al doilea protector al lor.

d) Sfinţii Samson şi Diomid. Cuviosul părinte Samson era originar din Roma, din neamul

lui Constantin cel Mare. A trăit la Constantinopol unde a învăţat medicina pentru a nu petrece viaţa

în deşertăciuni şi a fi de folos celor bolnavi.

L-a vindecat pe împăratul Iustinian I de o boală de care ceilalţi medici nu au putut să-l

vindece. A fost în cele din urmă hirotonit preot de patriarhul Mina al Constantinopolului. A murit la

Constantinopol.

33

Diomid era originar din Tarsul Ciliciei, provenind dintr-o familie bogată. După ce a învăţat

medicina a vindecat sufletele prin credinţa în adevăratul Dumnezeu, iar trupurile prin practica

medicală. A suferit moarte martirică sub împăratul Diocleţian.

e) Sfinţii Mochie şi Anichit. Mochie a fost preotul bisericii din Amfipole dar era originar din

Roma şi provenea dintr-o familie bogată. A murit ca martir sub împăratul Diocleţian. Anichit a

murit şi el ca martir, tot în timpul persecuţiei lui Diocleţian.

f) Sfinţii Talaleu şi Trifon. Talaleu a învăţat medicina şi avea o mare putere de vindecare a

bolilor trupeşti şi sufleteşti. Trifon fusese medic în Frigia şi exorcizase pe Gorgonia, fiica unui rege

local.

Alţi sfinţi care au avut şi preocupări de medicină sunt:

Sfântul Iacob de Nisibi a fost episcop şi probabil întemeietorul şcolii medicale din Nisibi. A

vindecat mulţi oameni.

Sfântul Grigorie de Nazianz a renunţat la demnitatea de episcop şi a mers într-o mănăstire

ajutând la vindecarea bolnavilor datorită cunoştinţelor medicale pe care le-a dobândit în timpul

studiilor universitare. În „Vieţile Sfinţilor” este numit „hrănitorul săracilor”, „slujitorul bolnavilor”

şi „odihnitorul străinilor”.

Sfântul Efrem Sirul, originar din Nisibi (Persia), avea o deosebită râvnă pentru îngrijirea

bolnavilor şi în cuvântările sale îndemna pe cei bogaţi să-i ajute pe cei săraci.

Sfântul Ierarh Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei, este cinstit deopotrivă în Răsări şi

Apus pentru milostenia şi vindecările făcute asupra celor săraci.

Nemesius din Emessa (sec. IV), originar din Siria, a scris o lucrare de medicină populară,

intitulată „Despre fiziologia oamenilor”, în care menţionează pentru prima dată principiul teologic

fundamental că toată ştiinţa omenească se bazează pe cunoaşterea naturii înconjurătoare şi revelaţia

dumnezeiască a Sfintei Scripturi, Convins de acest adevăr, episcopul Nemesius a combătut în

operele sale astrologia şi fatalismul în faţa destinului.

Teofil Monahul (Filotheus, sec. VII), a fost un medic renumit care a trăit la curte împăratului

Heraclios I (610-641). Dintre scrierile sale ni s-a păstrat o carte de anatomie în care se menţionează,

printre altele, că forma oaselor coloanei vertebrale şi ale craniului depinde de evoluţia măduvei

spinării şi a creierului. A descris pentru prima dată nervul olfactiv. Cunoştinţele sale despre puls şi

despre urină erau la mare cinste în vremea aceea.

Aaron din Alexandria, a fost preot şi medic, autorul unei cărţi de medicină, în 30 de capitole,

intitulată „Pandectae medicae”, tradusă şi în limba siriacă. Din ea ni s-au păstrat câteva fragmente

într-o traducere arabă.

Meletius din Tiberiopolis (Frigia), a fost monah şi medic care a scris despre natura

oamenilor.

34

Fotie, Patriarh al Constantinopolului, a trăit în timpul împăratului Mihai al III-lea Beţivul

(842-867) şi este autorul unei lucrări enciclopedice intitulată „Myrobiblion”, având şi cunoştinţe

medicale.

Toţi marii medici ai Bizanţului îşi bazau diagnosticul şi tratamentul pe principiul justei

proporţii a celor patru umori ale corpului omenesc (sânge, flegmă, bilă galbenă şi bilă neagră) şi a

celor patru grade (sec, umed, cald şi rece).

Primul medic important al Bizanţului a fost Oribasios din Pergam (325-405), medicul

favorit al lui Iulian Apostatul (361-363) pe care îl însoţea în expediţiile sale. El a compus –

compilând din operele lui medicilor greci Hippocrate şi Galenos din Pergam – o vastă enciclopedie

medicală în 70 de cărţi (din care ni s-a păstrat cam o treime). Din această vastă lucrare a extras un

Synopsis (rezumat), în 9 cărţi, destinat fiului său, Eustaţiu. Această prescurtare a avut o mai largă

circulaţie. De un imens succes s-a bucurat lucrarea sa destinată marelui public, un manual de

terapeutică şi dietetică intitulat „Euporista”, conceput mai mult ca un ghid al îngrijirii sănătăţii celor

care călătoreau prin regiunile unde nu existau medici, ca să se poată îngriji singuri şi să nu cadă

victime în mâinile şarlatanilor.

Un alt medic cunoscut a fost Iacob supranumit Psychestres (Înviorătorul) prieten şi

confident al împăratului Leon I (457-474). El îşi datora porecla regimului vegetarian, însoţit de băi

reci şi de purgaţii pe care le prescria pacienţilor săi.

O valoroasă enciclopedie medicală a editat Aetios din Armida (502-575), medicul de curte

al împăratului Iustinian I (527-565). El a studiat, de asemenea, la Alexandria. Principala sa operă se

numeşte „Tetrabiblon” şi este, în fapt, o compilaţie, în genul celor obişnuite pe atunci. A făcut

primele încercări de localizare cerebrală a maladiilor nervoase, a realizat un studiu oftalmologic

destul de dezvoltat, şi unul de ginecologie în care este descrisă printre altele operaţia de cancer al

sânului. Ne-au mai rămas de la Aetios o bună descriere a tehnicii de extirpare chirurgicală a

amigdalelor, apoi o relatare despre simptomatologia difteriei, între care menţionează sufocarea,

regurgitarea alimentelor pe nas şi paralizia vălului palatin.

Alexandros din Tralles (525-605), a fost considerat nu doar cel mai mare medic bizantin,

dar şi cea mai proeminentă figură medicală de la Galen până în epoca Renaşterii. Era originar din

Asia Mică, nu departe de Pergam, provenind dintr-o familie de oameni de ştiinţă. Tatăl său, Ştefan

şi fiul său au fost şi ei medici, iar fraţii săi, Anthemios, arhitect al bisericii Sfânta Sofia; Metrodor,

retor; Olympos, jurist şi Dioscor medic, rămas acasă pe lângă tatăl său.

Alexandros a început să înveţe medicina de la tatăl său, dar curând a devenit ucenic al unui

alt medic, probabil tatăl prietenului său, Cosma Indicopleustes („cel ce navighează către Indii”). Şi-

a continuat studiile la Alexandria şi a întreprins numeroase călătorii practicând medicina în

35

Armenia, Thracia, insula Corfu, nordul Africii, la Roma şi Constantinopol (unde se pare că a fost şi

medic militar, servind în armata generalului Belizarie), în Gallia, Britannia şi Spania.

Bun cunoscător al operei lui Hippocrates, a cărui concepţie umorală o acceptase, şi un adept

convins al lui Galen, Alexandru nu primea totuşi drept bună orice afirmaţie a predecesorilor săi,

dacă experienţa personală nu o confirma. În examenul clinic, el se folosea de inspecţie, palpaţie,

percuţie, iar în instituirea tratamentului se conducea după raţiune dar şi experienţă. Nu dispreţuia

însă nici mijloacele medicinii populare. Din lungile sale călătorii a adunat numeroase leacuri şi

reţete de tratament, multe dintre ele însă de natură empirică. De multe ori atunci când tratamentele

sale nu aveau nici un rezultat, el recurgea la descântece şi amulete.

Tratatul său de medicină generală (patologie şi terapeutică), în 12 cărţi, a cunoscut o

difuziune excepţională şi o faimă constantă în Apus de-a lungul Evului Mediu. A fost tradus în

latină, siriană, arabă şi ebraică. Practician cu o vastă experienţă, Alexandros a observat atent şi a

descris cu destulă precizie bolile indicând tratamentul necesar. S-a remarcat prin tratamentele

aplicate în cazul bolilor sistemului nervos, al celui respirator (descrierea pe care o face pleureziei

este cu totul remarcabilă), al tubului digestiv, gutei şi paraziţilor intestinali.

Cel din urmă dintre marii medici bizantini a fost Paul din Egina (c.625-690), care a studiat

tot la Alexandria, unde s-a şi aflat atunci când arabii au cucerit oraşul. De altfel, el a fost recunoscut

şi ocrotit de noii stăpâni. Remarcându-se printr-o independenţă în gândire faţă de medicii antici şi

punând în valoare rezultatele experienţelor personale ale acestora, lucrările sale au fost traduse în

limba arabă influenţând medicina arabă în domeniul chirurgiei şi al obstetricii.

Dintre operele sale traduse în limba arabă, s-a păstrat un tratat în 7 cărţi, de fapt o

compilaţie, dar cu multe adaosuri din experienţa personală. Paul era chirurg şi din lucrarea sa aflăm

cum, în ciuda cunoştinţelor anatomice destul de vagi, chirurgii izbuteau, dând dovadă de o mare

îndemânare şi ingeniozitate, să ducă la bun sfârşit intervenţii grele şi delicate.

Se pare că el a fost cel care a dat teribilei boli, cunoscută sub numele de cancer, numele pe

care îl poartă şi astăzi, după asemănarea prelungirilor tumorii cu cleştele unui rac (lat. cancer-cri =

rac). Este şi autorul unor recomandări, precum: abţinerea de la orice intervenţie în cazul cancerului

de col uterin; extirparea şi nu cauterizarea cancerului de sân; recurgerea la cauterizare a tumorilor

ficatului. A dat o bună descriere a tehnicii chirurgicale în cazul herniei inghinale şi pentru

eliminarea pietrelor din vezica urinară. Operaţia de hernie preconizată de Paul a devenit clasică şi a

fost practicată până în secolul al XVII-lea. Ca tehnici chirurgicale mai mici, el a folosit cu succes

traheotomia şi scoaterea amigdalelor sau a polipilor nazali.

Deşi a dat dovadă de respect faţă de ştiinţa marilor săi înaintaşi, totuşi nu a ezitat să-şi

exprime opiniile divergente atunci când ajungea la o altă concluzie, bazată pe propria experienţă.

36

Asistenţa medicală era organizată în mai multe spitale care funcţionau mai ales pe lângă

mănăstiri. Ele au fost înfiinţate de împăraţi şi marii nobili, aici putându-se interna şi oamenii săraci.

Cei bogaţi erau trataţi la domiciliu de medicii de familie, spitalul rămânând un loc aproape exclusiv

pentru vindecarea celor săraci. Armata avea un corp medical propriu, iar marile instituţii de caritate

aveau infirmieri pricepuţi. Existau şi medici – femei care, se pare, activau doar în spitale.

S-a păstrat modul de organizare şi funcţionare al unui mare spital din Constantinopol

întemeiat de împăratul Ioan al II-lea Comnenul (1118-1143) în anul 1137. Acesta era ataşat

mănăstirii Pantocrator. Spitalele mai mici erau organizate aproape la fel dar cu mici diferenţe.

Spitalul avea 50 de paturi şi o ambulanţă pentru transportul bolnavilor. Era organizat în cinci secţii:

chirurgie (5 paturi), ginecologie (12 paturi), boli acute şi foarte grave (13 paturi) şi două pentru

afecţiuni obişnuite (fiecare cu câte 10 paturi). Spitalul avea un personal de 10 medici bărbaţi şi

femei (câte 2 la fiecare secţie), 8 asistenţi şi 8 asistente (călugăriţe), 8 bărbaţi şi 2 femei ca personal

de serviciu, 3 chirurgi şi 2 patologişti diagnosticieni în sala de consultaţii. Serviciul de noapte era

asigurat de asistenţi (probabil studenţi la medicină). Pentru cazurile grave se făcea un consult de

către doi medici.

Câte doi inspectori vizitau spitalul zilnic, interesându-se dacă bolnavii sunt mulţumiţi sau

dacă au vreo reclamaţie de făcut.

În saloane nu existau paturi, bolnavii zăcând pe jos pe un aşternut numit tzolion, întins pe

podea sau pe o podină ridicată deasupra pardoselii, la o înălţime de câteva palme. Peste tzolion se

punea o mică saltea (ephaploma), un fel de plapumă, pe care stătea bolnavul. El se acoperea cu o

pătură (pilota), iar pe vreme friguroasă mai punea deasupra o cergă.

Întreg personalul era salariat, iar la anumite sărbători primeau anumite sume în bani. La

internare bolnavii primeau lenjerie şi haine curate, cele personale li se restituiau, spălate, la

externare. Pe lângă spital funcţionau o farmacie, condusă de un farmacist-şef, secondat de 5

asistente, unde se preparau medicamentele. Mai existau o etuvă, o baie, o brutărie şi un azil de

bătrâni cu 24 de locuri. Personalul spitalului nu avea voie să părăsească Constantinopolul. Alături

de spital funcţiona şi un fel de şcoală de medicină pentru fiii medicilor din spital care se pregăteau

să îmbrăţişeze profesiunea părinţilor.

Fiecare spital dispunea de câte un dispensar pentru consultarea bolnavilor din afară, în care

funcţionau doi medici, doi chirurgi şi un număr de asistenţi medicali.

Trebuie menţionat faptul că fiecare spital avea o baie. În secolul al XII-lea bolnavii erau

obligaţi să se îmbăieze de două ori pe săptămână.

Al doilea spital important din Constantinopol era cel numit al Sfintei Fecioare, ctitorit de

Isaac Comnenul. Acesta avea 36 de paturi şi era foarte bine organizat. Astfel, fiecare bolnav primea

la internare vase pentru mâncat şi băut, pe care putea să le ia cu el la externare. De asemenea, mai

37

primea haine noi, iar cele vechi i se spălau şi coseau dacă era cazul. Şi pe acestea putea să le ia dacă

dorea sau avea nevoie de ele.

Un alt spital era cel de lângă mănăstirea Sfântul Ioan Înaintemergătorul (Prodromos),

ctitorie a cneazului sârb Ştefan Milutin, datând din secolul al XIV-lea.

Existau şi spitale specializate. În acelaşi secol XIV, medicii spitalului de la Mangana,

mănăstire ridicată de împăratul Constantin al IX-lea Monomahul, se ocupau aproape exclusiv cu

afecţiunile tubului digestiv, după cum reiese din scrisorile acestora adresate medicilor din alte

localităţi, care le cereau sfatul.

Pregătirea profesională a viitorilor medicilor începea din familie, fiindcă, de obicei, copilul

învăţa de la tatăl său, iar instrucţia medicală avea loc în spital, în cadrul şcolilor medicale care

funcţionau pe lângă acestea. Practica medicală se făcea în spitale sau dispensare. Învăţământul era

gratuit.

Alegerea medicului sau a medicilor care se ocupau de instruirea studenţilor se făcea cu

foarte mare grijă. Se urmărea ca studenţii să dobândească o experienţă suficient de mare pentru a

ajunge să practice singuri medicina. Perioada lor de pregătire practică se numea kronia. După

încheierea ei urma examenul de aptitudini, în faţa unui medic mai experimentat (iatrochiis

proexarhon), purtând titlul de actuarios. Acesta era fie directorul spitalului, fie medicul Curţii

imperiale.

Cei care reuşeau să treacă examenul primeau ca semn al promovării un fel de medalie sau

insignă (simbolu), în fapt un semn distinctiv care-l deosebea pe adevăratul medic de impostori.

În Bizanţ studiul medicinii nu era rezervat doar viitorilor medici. Filosoful Nichifor

Blemmydes sau retorul Mihai Holobolos ca şi alţi monahi cunoscuţi au făcut studii medicale.

Chiar şi Mihail Psellos sau Ana Comnena nu se considerau a fi mai puţini cunoscători în ale

medicinii decât medicii de profesie.

În general, medicii aveau la dispoziţie ghiduri terapeutice însă alături de medicina ştiinţifică

erau încă foarte răspândite practicile magice. Tratatele clasice erau, de obicei, rezumate sub forma

unor compendii, cunoscute sub numele de galenuri de xenon. care se parcurgeau mai repede. Au

existat şi unele scrieri medicale care cuprindeau noţiunile medicale de primă necesitate, destinate

monahilor din mănăstirile mai îndepărtate, lipsite de medici.

38

7. IMPLICAREA PATRIARHILOR IOAN AL III-LEA CEL MILOSTIV AL

ALEXANDRIEI (610-619), ZAHARIA AL IERUSALIMULUI (609-631) ŞI

NICOLAE I MISTICUL AL CONSTANTINOPOLULUI (901-907; 912-925) ÎN

ACTIVITĂŢI CARITABILE

Un exemplu cu totul caracteristic de acţiune filantropică, originală, sistematică şi

multilaterală, întâlnim la Alexandria, în secolul al VII-lea.

În anul 610 a urcat pe scaunul patriarhal Ioan, căruia istoria i-a acordat titlul de cel Milostiv.

Ceea ce explică faima neegalată a ierarhului alexandrin este filantropia şi caritatea sa. Sărăcia,

numeroasele războaie, bolile şi neajunsurile l-au impresionat până într-atât încât s-a hotărât să

contribuie în măsura posibilului la organizarea asistenţei sociale. Acest aspect al activităţii pe care a

desfăşurat-o cu o exemplară dăruire i-a şi atras supranumele de Milostivul.

Încă din primele zile ale patriarhatului său, Ioan a chemat la sine pe economii bisericilor

cărora le-a poruncit să-i găsească pe toţi cei pe care îi numea „stăpânii” săi. Dându-şi seama că nu a

fost înţeles a precizat că: „Numesc stăpânii mei pe aceia pe care voi îi numiţi calci şi cerşetori că ei

îmi pot da împărăţia cerurilor.”Au fost găsite circa 7.500 de persoane, cărora a rânduit să li se dea

zilnic bani şi hrană. Conştient de proporţiile sărăciei din vremea aceea şi conştient că singur nu-i

putea face faţă, patriarhul Ioan a căuta să transforme pe fiecare creştin într-un sprijinitor activ al

celor lipsiţi, atât prin exemplul personal cât şi printr-o neobosită propovăduire a milosteniei. Efectul

n-a întârziat să apară, mulţi venind, ca pe vremea Sfinţilor Apostoli, să-şi depună bunurile la

dispoziţia patriarhului, care apoi le distribuia după nevoi.

S-a îngrijit ca în piaţa publică din Alexandria să fie folosite măsuri şi unităţi de măsură

corecte pentru ca oamenii să nu fie nedreptăţiţi. În acest sens a trimis pe iconomii săi care împreună

cu inspectorii statului să verifice corectitudinea vânzătorilor. Într-o enciclică patriarhală, el preciza

că întreg comerţul din pieţe trebuia să se facă cu o singură unitate de măsură, iar cei care erau prinşi

că folosesc alte măsuri erau pedepsiţi cu confiscarea mărfii, care era împărţită gratuit săracilor.

Aflând că mulţi oameni nedreptăţiţi vroiau să vină se plângă sau să-l roage câte ceva dar erau

împiedicaţi de cei aflaţi în jurul său, a stabilit două zile pe săptămână, miercurea şi vinerea, în care

stătea în faţa uşi de la intrarea în biserică, aşteptând ca oricine dorea să poată se apropie de el fără

nici o dificultate.

O amplă acţiune caritabilă a patriarhului Ioan s-a făcut simţită cu ocazia unei revărsări a

Nilului şi a invaziei perşilor în Siria şi Palestina. Deoarece mulţi creştini au avut de suferit,

refugiindu-se la Alexandria pentru a se salva, el s-a îngrijit, între altele de hrana şi adăpostirea lor, a

39

întemeiat pentru ei azile şi spitale, rânduind ca fiecare refugiat să primească zilnic câte o sumă de

bani pentru a se întreţine.

S-a îngrijit în mod deosebit de bătrâni, străini şi femeile însărcinate. În diferite părţi ale

oraşului a înfiinţat azile pentru bătrâni, case de oaspeţi, iar pentru cei bolnavi a înfiinţat mai multe

nosocomii, pe care le vizita de două sau chiar trei ori pe săptămână. Se spune că în timpul unei

epidemii mergea personal pe la paturile bolnavilor îngrijindu-i şi servindu-i cu toate cele de

trebuinţă. A pus bazele a şapte case de naştere, fiecare cu 40 de paturi, în care orice lăuză putea

rămâne şapte zile. După ce ieşeau din aceste case femeile primeau o mică sumă de bani.

O atenţie deosebită a purtat Ioan şi sclavilor, uneori îngrijindu-se de eliberarea lor, alteori

mustra aspru pe cei care îi maltratau.

Patriarhul Ioan a întemeiat astfel de aşezăminte şi în alte părţi, cum ar fi insula Cipru, iar în

multe regiuni din Orientul Apropiat unele aşezăminte sociale purtau numele său.

Se pare că pentru a spori resursele băneşti necesare operei de asistenţă socială a achiziţionat

un număr de corăbii cu care făcea comerţ. Veniturile obţinute pe această cale le-a folosit pentru

ajutorarea celor aflaţi în nevoi.

În urma războaielor care au afectat Palestina, alături de Egipt şi Siria, patriarhul s-a îngrijit

atât de familiile celor care şi-au părăsit căminul, cât şi de răscumpărarea prizonierilor de război.

Simeon Metafrastul aminteşte faptul că patriarhul Ioan l-a trimis într-o misiune pe un oarecare

Crisip, care după cucerirea Ierusalimului, în anul 614, a plecat din Alexandria cu mai multe corăbii

încărcate cu aur şi grâne pentru a răscumpăra prizonierii şi a ajuta pe cei afectaţi de război.

Biograful lui Ioan, episcopul Leontie al Neapolelui, în Cipru menţionează că patriarhul alexandrin i-

a trimis patriarhului Modest al Ierusalimului 1.000 de saci cu grâu, 1.000 de saci cu alte cereale,

1.000 de măsuri de fier, 1.000 de grămezi de peşte uscat, 1.000 de butoaie cu vin şi 1.000 de meşteri

care să ajute la reclădirea lăcaşurilor de cult distruse.

Nemărginita iubire de oameni a patriarhului Ioan şi-a pus amprenta asupra întregii sale

activităţi. Ea s-a concretizat nu numai în fapte de asistenţă socială, ci şi într-un lung şir de

milostenii făcute zilnic, realizate cu mare discreţie astfel încât să nu atingă cu nimic sensibilitatea

celor pe care îi ajuta

În timpul în care Ioan cel Milostiv se străduia din răsputeri la Alexandria să salveze pe

refugiaţi şi să elibereze pe prizonierii de război din Siria şi Palestina, un alt ierarh, Zaharia,

patriarhul Ierusalimului pornea pe drumul cel aspru al prizonieratului, împreună cu mulţi dintre

păstoriţii săi. În anul 614, odată cu cucerirea Oraşului Sfânt de către perşi şi cu răpirea Sfintei Cruci,

au mers în robie foarte mulţi creştini, inclusiv arhipăstorul lor. Din locul unde se afla prizonier,

patriarhul Zaharia nu i-a uitat pe fii să spirituali rămaşi acasă, adresându-le o epistolă, în care îi

încuraja în suferinţe şi îi îndemna la fapte de pocăinţă: „Cei ce au, să ajute cu bani. Nu ţi-e teamă

40

de Dumnezeu, omule ? Nici nu te mustră oare, conştiinţa, când vezi pe Hristos târât de cei fără de

lege şi junghiat, iar tu ascunzi adânc banii ? Şi, în timp ce ai putea să salvezi un suflet, care

valorează mai mult decât lumea întreagă, nu-l salvezi, ci te faci ucigaş de oameni ? Căci, atunci

când poate cineva să salveze pe fratele său şi nu-l salvează degrabă, Domnul va cere sângele lui

din mâinile lui ! Filantropia nu trebuie să se facă numai cu bani; că nu toţi au bogăţie. Dar fiecare,

în felul în care poate, să pătimească laolaltă cu cel ce suferă, prin rugăciune, prin post, prin

exerciţii fizice, prin lacrimi, prin învăţătură. Căci astăzi sunt multe nevoile noastre. Vedeţi cum

orice vârstă şi orice valoare este biciuită. Pentru aceasta toţi suntem nişte prizonieri. Voi toţi, pe

care v-a izbăvit Domnul, aveţi milă de prunci, miluiţi pe văduve şi le întindeţi mână de ajutor. Cu

toţii ajutaţi în măsura în care puteţi.”

Între patriarhii filantropi trebuie menţionat şi Nicolae I Misticul al Constantinopolului (sec.

X). El a trăit într-o epocă tulbure, atât din punct de vedere extern, cât şi intern. Statul bizantin se

afla în plin război cu arabii, iar pe plan intern patriarhul a trebuit să facă faţă imoralităţii împăratului

Leon al VI-lea Filosoful. Ierarhul bizantin a rămas impresionat de suferinţele pe care le îndurau

prizonierii de război bizantini comparativ cu cei arabi, care erau trataţi omeneşte şi creştineşte. În

acest sens, el a adresat conducătorilor arabi o epistolă (nr. 102). Ea începe cu o prezentare generală

a situaţiei prizonierilor de război din Bizanţ: „ … Ascultă, deci, conducător şi stăpân al saracinilor.

Împăraţii care au împărăţit de la început, la Bizanţ, au rânduit în următorul chip cele cu privire la

prizonieri de război: câtă vreme este război, fiecare este dator să lupte pentru strivirea vrăjmaşilor,

dar atunci când prind robi pe duşmani, să se îngrijească de ei, ca şi de sclavii proprii şi să ia toate

măsurile de prevedere, să nu sufere, încât nimic dureros să nu li se întâmple, în afară de lipsirea de

patria lor proprie, de familii, de prieteni şi de rude. Pentru aceasta, ei dădeau prizonierilor de

război şi case convenabile, şi aer curat, şi toate celelalte câte sunt necesare vieţii omeneşti, ca şi

cum aceştia ar fi fost de acelaşi neam cu ei şi de aceeaşi credinţă; le puneau la dispoziţie chiar

casă de rugăciuni, fiecărora, după religia lor. Şi, în genere, aşa cum am spus mai sus, împăraţii

noştri au socotit, de la început, că prizonierii de război nu trebuie să fie lipsiţi de nimic, faţă de

saracinii din patria lor, decât numai în ce priveşte înstrăinarea de rudele lor. De vreme ce, în felul

acesta, a orânduit cele cu privire la ei filantropia, cei ce au împărăţit în fiecare generaţie au urmat,

până astăzi, aceeaşi tactică. Şi nu poate să spună cineva, dacă voieşte să cinstească adevărul, că a

avut loc vreo schimbare în rău în ceea ce priveşte adăpostirea şi locuinţa, sau în ce priveşte

schimbarea atitudinii, care, de la început s-a arătat faţă de prizonierii de război saracini.”

În continuare, ierarhul din Constantinopol caută să corecteze imaginea pe care o aveau califii

arabi în legătură cu situaţia prizonierilor lor de război, condamnând modul barbar de a se purta al

arabilor cu prizonierii bizantini: „Cu toate acestea, prizonierii de război pe care-i deţineţi voi, după

cum este ştiut de toţi, se găsesc într-o atât de mare strâmtoare şi duc o viaţă atât de mizerabilă,

41

încât ei socot mult mai preferabilă şi mult mai de dorit moartea, decât să se mai numere printre cei

vii. Gândeşte-te şi la ceasta: în ce scop s-ar purta împăraţii bizantini de astăzi faţă de cei de un

neam cu voi, cu atâta răutate, cum vă spun atâţia intriganţi ? Căci nu puteţi spune că împăraţii de

astăzi sunt mai prejos decât cei de dinaintea lor, în ce priveşte filantropia. Cum este cu putinţă ca,

un asemenea cuvânt, chiar în cazul când ar fi fost rostit de cineva, să prindă consistenţă şi să fie

ascultat ? Dacă acum s-au aplicat chinuri şi modalităţi crude de moarte prizonierilor de voştri de

război, să o spună aceasta vreunul dintre voi; cu toate că voi de multe ori ucideţi prizonierii

creştini, cu mijloace crunte şi străine de minte omenească. Ce ar putea spune cineva, când, în loc

să tăiaţi capul cu sabia, nu vă vine ameţeală ca să-i înjunghiaţi ca pe oi şi nu purtaţi nici un fel de

respect faţă de firea omenească; când pironiţi pe lemn şi ucideţi violent pe om cu săgeţi şi cu pietre

?”

Epistola se încheie cu un apel mişcător la sentimentele filantropice ale conducătorului barbar:

„Dar, dacă, în fine, vrei să mă asculţi pe mine, care te iubesc şi care iubesc slava ta şi mântuirea ta

şi a celorlalţi oameni – căci aceasta este slujba mea, să mă rog ziua şi noaptea pentru mântuirea

tuturor, cu toate că sunt păcătos – este mai bine ca, atunci când pleci din lumea aceasta, să laşi

amintire de filantropia ta, amintire de blândeţea şi dreptatea ta, aşa încât să se spună că, sub

conducerea ta, s-a înfăptuit filantropia şi dreptatea printre supuşii tăi şi că toată nedreptatea şi

violenţa au fost alungate.”

Dragostea creştină de care au dat dovadă aceşti înalţi ierarhi a fost în măsură să picure balsam

în inimile tuturor celor îndureraţi, dar şi să protesteze cu un curaj neînfricat în faţa barbariei şi a

nedreptăţilor.

42

8. MARI ORGANIZATORI AI MONAHISMULUI IMPLICAŢI ÎN SLUJIREA

SEMENILOR

Se ştie că marii organizatori ai vieţii monahale, pe lângă celelalte principii de bază ale vieţii

ascetice pe care le-au pus la punct, au accentuat şi necesitatea dragostei faţă de semeni. Acest fapt

poate fi observat la cei doi organizatori ai vieţii monahale: Sfinţii Antonie cel Mare şi Pahomie cel

Mare.

Cel dintâi, Antonie cel Mare, ajuns la vârsta maturităţii, a dăruit consătenilor lui toate ţarinile

pe care le-a moştenit de la părinţi. Mai mult chiar, a vândut toată averea sa şi preţul pe care l-a luat

l-a împărţit săracilor. Cu aceste fapte ale dragostei creştine, şi-a început el viaţa monahală.

Exemplul său l-au urmat nenumăraţi monahi, care au pus la dispoziţia săracilor toate averile lor sau

le-au destinat întemeierii de instituţii filantropice.

După mărturia biografului său, Sfântul Atanasie cel Mare, Antonie a fost „întocmai ca un

doctor dăruit de Dumnezeu Egiptului.” Era întotdeauna gata să slujească pe toţi cei care veneau la

el. „Care om îndurerat l-a întâlnit şi nu a plecat de la el plin de bucurie ? Cine a venit la el jelind

pierderea celor ai săi, fără să-şi schimbe starea sufletească şi să lepede doliul ? Cine a venit la el

mâniat pe vreunul din jurul său şi nu şi-a transformat mânia în prietenie ? Ce sărac nepăsător l-a

întâlnit şi, auzindu-l şi văzându-l, nu a dispreţuit averea şi s-a mângâiat cu sărăcia în care se găsea

? Ce monah şovăitor, care a venit la el nu a plecat întărit ?”

Acelaşi Antonie, nu a ezitat să vină din pustiu la Alexandria, în timpul persecuţiei lui

Diocleţian pentru a-i încuraja pe cei condamnaţi la munci în mine şi în închisori, îndemnându-i să-l

mărturisească în continuare pe Hristos.

N-a ezitat chiar să-l îndemne şi pe împărat să fie filantrop şi să se îngrijească de cei săraci.

Monahilor aflaţi sub ascultarea sa le cerea să facă constant fapte de milostenie.

Între cei care s-au convertit la creştinism în urma întâlnirii avute cu Sfântul Antonie cel Mare,

trebui menţionat Sfântul Ilarion. Născut în apropierea Gazei, important centru al păgânismului, din

părinţi idolatri, a primit instrucţia în şcolile din Gaza şi Alexandria. Aici a avut însărcinarea de a

urmări adunările creştinilor şi de a-i demasca în faţa autorităţilor. Atunci, când în timpul persecuţie

lui Diocleţian, Sfântul Antonie cel Mare a venit la Alexandria să-i încurajeze pe creştini, Ilarion a

fost uimit de personalitatea acestuia şi l-a urmat în pustiu. Întors în localitatea natală, a început să

ducă o viaţă de ascet, dobândind o faimă deosebită printre cei care veneau la el pentru ca să le

tâlcuiască cuvântul Scripturii. Mulţi dintre păgânii care-l ascultau au fost convertiţi la creştinism.

La Gaza, Sfântul Ilarion a întemeiat prima mănăstire din Palestina, căutând să-i pună pe

monahi în contact nemijlocit cu lumea. Aceştia au fost trimişi să facă misiune, fiind încreştinate sate

întregi din împrejurimi.

43

Sfântul Pahomie, întemeietorul vieţii de obşte a dat un nou sens solidarităţii şi virtuţilor

sociale. Mănăstirile întemeiate de el au devenit comunităţi ale dragostei şi conlucrării creştine.

Însuşi Pahomie obişnuia să ţese îmbrăcăminte din păr de cămilă pentru cei săraci. Mai trebuie

reţinut faptul că Pahomie a făcut cunoştinţă cu binefacerile săvârşite de creştini încă din momentul

în care se afla ca recrut în războiul dintre cezarii Maximin Daia şi Licinius. Condiţiile pe care le

îndurau cei recrutaţi erau dintre cele mai grele, ei trebuind să suporte adevărate condiţii de detenţie.

Astfel, au ajuns la ei nişte localnici creştini care le-au dus hrană şi i-au îmbărbătat. Aflând că aceştia

erau creştini, Pahomie a făcut o promisiune înaintea lui Dumnezeu, anume că dacă va fi ajutat să

iasă din starea în care se afla, va deveni slujitorul neamului omenesc în numele Său. Câştigând

războiul, Licinius le-a permis recruţilor, între care se afla şi Pahomie să se întoarcă acasă. Astfel,

Pahomie a devenit creştin.

În aceste condiţii viaţa monahală nu a fost doar o reacţie împotriva curentului individualist,

egocentrist al lumii vechi, ci şi un exemplu de dragoste dezinteresată. Mănăstirile n-au fost doar

oaze de rugăciune, ci şi oaze ale dragostei creştine.

Un stadiu nou în istoria vieţii monahale, dar şi a filantropiei creştine îl marchează Sfântul

Teodor. S-a născut în satul Comana din Capadocia. Primind o bună educaţie, îndată ce a ajuns la

vârsta maturităţii a venit la Ierusalim, Aici, după ce dus un timp o viaţă de pustnic, a construit mai

multe mănăstiri cu viaţă de obşte. Aceste aşezăminte s-au dovedit a fi nişte strălucite centre

filantropice. El le-a organizat în aşa fel încât cu produsele muncii monahilor şi cu darurile primite

de la diferiţi creştini să realizeze o filantropie pe scară largă. Deasupra locului său de sihăstrie a

întemeiat o casă de oaspeţi în care erau găzduiţi toţi străinii care treceau prin zonă. Aceştia

beneficiau de adăpost, hrană şi chiar îmbrăcăminte.

Pentru cei bolnavi a întemeiat aşezăminte spitaliceşti în care erau trataţi monahii bolnavi dar şi

bolnavii săraci care veneau din diferite locuri. Faţă de toţi el arăta o deosebită dragoste părintească.

Pe mulţi îi îngrijea el singur, cu convingerea că prin ei îl slujea pe însuşi Mântuitorul Hristos. A

avut apoi grijă să îndemne şi pe alţii să întemeieze astfel de aşezăminte. La îndemnul său, o femeie

evlavioasă a întemeiat un spital le Ierihon, pe car el-a pus sub patronajul Sfântului Teodosie.

Pentru monahi a întemeiat mai multe ateliere meşteşugăreşti şi seminarii teologice în care erau

pregătiţi cei ce doreau să devină cadre ale Bisericii. Tradiţia filantropică inaugurată de Sfântul

Teodosie s-a păstrat şi după moartea acestuia. Astfel, în fiecare Joi a Patimilor, monahii din

mănăstirea Sfântului Teodosie obişnuiau să împartă săracilor şi orfanilor grâu, vin şi miere.

Contemporan cu Teodosie şi împreună lucrător cu el în fapte de credinţă şi de dragoste

creştină a fost Sfântul Sava, considerat şi el unul dintre organizatorii vieţii monahale din Palestina.

A întemeiat aici şapte mănăstiri, fiecare având ataşate câte o casă pentru străini şi un spital, atât

44

pentru monahi cât şi pentru oamenii din lume. A mai întemeiat aşezăminte filantropice la Ierusalim

şi Ierihon.

Demnă de remarcat este însă o faptă deosebită care reflectă dragostea sa faţă de cei năpăstuiţi.

După jefuirea Palestinei în urma unei răscoale a samarinenilor, în jurul anului 529, episcopii din

Ţara Sfântă l-au însărcinat pe Sfântul Sava să meargă la Constantinopol pentru a-l ruga pe împăratul

Iustinian I să-i ierte pe răsculaţi. Sfântul Sava a mers în capitală şi nu numai că a obţinut ceea ce i s-

a cerut dar a reuşit şi să obţină fonduri pentru întemeierea unui spital în Ierusalim, având 100 de

paturi. Împăratul Iustinian I a stabilit pentru acest spital un venit anual de 1850 de monede de aur

din vistieria imperială. Mai târziu, acelaşi împărat a stabilit să se dubleze numărul de paturi ale

acestui aşezământ.

Sfântul Teodor Studitul a fost unul dintre marii reformatori ai monahismului răsăritean din

secolul al IX-lea. Remarcabil teolog, apărător al Ortodoxiei şi poet inspirat, Sfântul Teodor a

excelat şi în ceea ce priveşte filantropia creştină. Ajuns la mănăstirea Studion din Constantinopol,

Sfântul Teodor a reuşit să facă din aceasta nu doar un strălucit centru de cultură, cu o bibliotecă

faimoasă şi o şcoală de copiere a manuscriselor. Paralel cu acestea, Studionul a devenit şi un centru

original de filantropie. Dragostea pentru străini a fost un principiu de bază al regulamentului

mănăstirii. Astfel, un monah special desemnat, avea grijă să primească „cu toată evlavia”, pe orice

străin, să-i spele picioarele, să-l instaleze în casa de oaspeţi şi să se îngrijească de el. Întreaga

activitate de asistenţă socială din mănăstirea Studion era atent supravegheată, fiind proiectată ca

totul să funcţioneze exemplar. Însuşi Teodor vizita frecvent spitalul, observa cele de trebuinţă şi

dădea, pe loc, îndrumările cuvenite.

Din corespondenţa pe care a avut-o cu diferite persoane, observăm că Sfântul Teodor Studitul

nu neglijat nici faptul de a îndemna şi pe alţi monahi şi chiar ierarhi la fapte de dragoste creştină. În

acest sens, amintim îndemnurile adresate unui oarecare Avramie, unei stareţe de mănăstire, Ana şi

unui episcop, Anastasie. Acestuia îi scria că opera lui trebuie să fie „ … ocrotirea văduvelor,

purtarea de grijă faţă de orfani, răzbunarea celor necăjiţi (împărţirea dreptăţii, n. n.), apărarea

celor nedreptăţiţi.”

Nu în ultimul rând trebuie menţionat faptul că a întemeiat la Constantinopol o asociaţie de

ajutorare pentru înmormântarea săracilor decedaţi, pentru vizitarea bolnavilor din spitale şi a celor

din închisori.

45

9. ORGANIZATORI AI FILANTROPIEI CREŞTINE DIN ASIA MICĂ, SIRIA

ŞI AFRICA

În Bizanţ, episcopii, atât cei ai metropolelor, cât şi cei ai metropolelor, cât şi aceia ai cetăţilor

mai mici, considerau ca o datorie sfântă îngrijirea celor săraci, bolnavi, orfani şi a prizonierilor de

război. Această activitate constituia pentru ei o continuare a tradiţiei şi a moştenirii creştine

inaugurată de predecesorii lor.

În Asia Mică a strălucit figura Sfântului Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei. El este unul

dintre cei mai iubiţi sfinţi din lumea grecească. De la părinţii săi a dobândit o însemnată avere, dar a

preferat să o împartă săracilor, pentru a-şi câştiga comoară în ceruri.

Conform biografului său, Simeon Metafrastul, Sfântul Nicolae era tipul omului care

împlineşte porunca dumnezeiască: „Să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta.” O istorisire despre

dragostea sa faţă de semeni ne spune că un om din eparhia lui, sărăcise şi avea trei fete pe care

dorea să le mărite, dar în situaţia în care se afla era imposibil de a mai face acest lucru. Auzind

despre el Sfântul Nicolae s-a gândit să-l ajute. Nu a vrut să o facă direct, pe faţă, ci în ascuns. El a

luat o pungă cu bani şi într-o noapte a mers pe lângă casa celui ce sărăcise, a aruncat punga pe

fereastră şi a fugit. Surprins de această mare binefacere, cel în cauză a dat slavă lui Dumnezeu şi

astfel a putut să-şi căsătorească fiica cea mare. Aflând că fapta lui şi-a atins scopul, Sfântul Nicolae

a decis să repete o şi a doua oară. Cel care a primit binefacerea a rămas la fel de surprins, a

mulţumit lui Dumnezeu, rugându-L să-i arate pe binefăcător. A reuşit astfel să-şi căsătorească şi

fata cea mijlocie. Simţind că binefăcătorul va avea apărea din nou, el a stat de veghe şi când Sfântul

Nicolae a venit să arunce şi a treia pungă cu bani, l-a văzut şi i-a căzut la picioare, mulţumindu-i.

Totuşi, sfântul i-a cerut să nu spună nimănui despre fapta sa.

Acelaşi biograf, menţionează că Sfântul Nicolae obişnuia să facă dese împărţiri de hrană către

cei săraci. Odată a primit o donaţie de 9.000 de monede de aur, pe care i-a împărţit săracilor.

În aceeaşi epocă, în insula Cipru, a activat Sfântul Spiridon al Trimitundei. Pe lângă faptul

că a fost un apărător al Ortodoxiei şi făcător de minuni, el a fost şi un neobosit lucrător pe tărâm

social. Simeon Metafrastul îl caracteriza drept o fire afabilă şi sociabilă, serviabil şi îndemânatic în

a se îngriji de călătorii osteniţi, a le spăla picioarele şi a le servi o masă caldă.

Istoricul bisericesc Sozomen afirmă că Spiridon obişnuia să împartă o parte din veniturile sale

săracilor, iar o altă parte o împrumuta celor care aveau nevoie. Niciodată nu făcea însă acest lucru

în mod direct, ci le arăta celor ce aveau nevoie de ajutorul său casa de bani şi îi lăsa să ia cât aveau

nevoie. Celor care doreau doar să se împrumute le lăsa să înapoieze cât doreau ei. Generozitatea sa

însă, nu a dus la abuzuri sau înşelăciuni din partea celor care apelau la el.

46

Tot în Cipru a activat Sfântul Epifanie, episcopul Constantiei. Cunoscut mai ales datorită

operelor şi luptelor sale împotriva ereticilor, el s-a îngrijit şi de găzduirea străinilor, de faptele de

milostenie şi de filantropie. Istoricul bisericesc Sozomen menţionează faptul că era darnic faţă de

cei care aveau nevoie, faţă de naufragiaţi şi de ceilalţi nefericiţi. Deoarece averea sa fusese oferită

săracilor, în activitatea filantropică erau folosiţi banii Bisericii, precum şi donaţiile primite de

aceasta, care la vremea respectivă erau destul de consistente, urmare a apelurilor insistente ale

episcopului de ajutorare a celor nevoiaşi.

În centrul Asiei Mici s-a remarcat episcopul Acachie al Amidei, trăitor în timpul domnie

împăratului Teodosie al II-lea, aflat pe atunci în război cu perşii. În urma războiului, câştigat de

greci, au rezultat 7.000 de prizonieri de război perşi. Acachie, impresionat de soarta lor şi-a propus

să-i răscumpere şi să-i elibereze. El le-a cerut preoţilor din eparhia sa să vândă vasele bisericeşti de

aur şi de argint, iar cu sumele rezultate să-i hrănească şi apoi să-i răscumpere pe prizonierii perşi.

Fapta lui Acachie a ajuns până la regele persan, care şi-a schimbat atitudinea duşmănoasă faţă de

creştini şi şi-a exprimat admiraţia şi chiar dorinţa să-l cunoască pe episcop. În felul acesta, Acachie

a făcut o excelentă propagandă creştinismului printre cei necredincioşi.

Şi alţi ierarhi s-au distins prin fapte de caritate, filantropia fiind în vechime o stare de fapt.

Pentru toţi erau un titlul de cinste să întemeieze în eparhia lor azile, case pentru străini şi spitale,

fiecare în funcţie de înclinaţia pe care o avea. Astfel, episcopul Vrasian al Efesului a construit un

spital cu 80 de paturi, Eleusie al Cyzicului, azile pentru văduve, iar Clement al Ancyrei, în timpul

unei foamete care a cuprins Galatia i-a strâns la un loc pe toţi copii părăsiţi şi le-a asigura hrana şi

educaţia necesară. Şi episcopii Asterie al Amasiei şi Partenie al Lampsacului s-au distins prin

multe fapte de milostenie.

În provincia Siria, vecină cu Asia Mică, trebuie amintiţi doi episcopi ai Gazei, Marchianos şi

Porfirios. Cel dintâi a construit un azil de bătrâni, iar celălalt oferea în Postul Mare, fiecărui sărac,

zilnic, câte zece oboli. Impresionant este şi exemplul episcopului Pavel din Edessa, care mergea în

fiecare zi să lucreze ca muncitor primind în schimb o pâine şi o sută de monede de aramă. Pâine o

mânca, iar cu banii adunaţi în fiecare zi de vineri cumpăra alimente sau alte bunuri pe care le ducea

asceţilor care trăiau în pustiu. În fiecare duminică cumpăra fructe şi mergea în spitale şi le împărţea

bolnavilor şi străinilor.

Episcopul Teodoret al Cyrului a fost între altele şi un mare filantrop. A construit în interes

public pieţe şi băi, două mari poduri precum şi apeducte pentru aducerea apei în cetate.

Marele scriitor şi poet al Siriei, Sfântul Efrem Sirul obişnuia săi mustre pe cei bogaţi pentru

faptul că-şi ascundeau bogăţiile, în timp ce alţii mureau de foame în cetatea Edessei. Cu banii săi a

înfiinţat un spital cu 300 de paturi.

47

În nordul Africii a activat, la sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul celui de-al V-lea Sinesiu,

episcop de Pentapole şi Ptolemaida. Cunoscut mai ales ca filosof şi poet, imnele sale sunt o

adevărată capodoperă a artei poetice. El s-a făcut remarcat însă şi în domeniul social. Înainte de a fi

episcop, a fost trimis de concetăţenii săi la Constantinopol, în cadrul unei delegaţii, cu misiunea de

a-l convinge pe împăratul Arcadius să reducă impozitele în provincia Pentapole, grav afectată de

sărăcie şi de desele incursiuni barbare. Şi în alte două ocazii, Sinesiu a fost implicat în acţiunea de

apărare a provincie sale.

O dovadă clară a activităţii sale filantropice o găsim în bogata sa corespondenţă. Din aceasta

aflăm că în repetate rânduri s-a adresat diferitelor persoane cu putere financiară, cerându-le să ajute

anumite persoane care se găseau într-o situaţie dificilă. Spre exemplu în „Epistola 29” el scria unui

oarecare Pentadiu Augustaliu: „ …Acesta pe care ţi-l trimit, deşi are nevoie de puţine lucruri şi este

vrednic de mult ajutor, după cum cunosc toţi, să fie alungat de tine numai dacă este un om rău şi

dacă urmăreşte lucruri rele. În cazul când ar fi aşa, chiar dacă eu însumi aş veni să-ţi cer

socoteală, porunceşte servitorilor tăi să-mi închidă uşa în faţă. Căci dacă unii vor vedea lucrul

acesta, iar alţii îl vor auzi, atunci şi eu şi tu vom avea pace netulburată, căci nimeni nu va mai veni

în viitor să cadă la picioarele mele. Dacă însă şovăi şi nu vrei să faci aşa ceva, atunci să îngădui de

mai multe ori pe zi să facă bine omenirii, adică robii tăi, prin mine şi prin Dumnezeu. Ştiu bine,

însă, că nu te vei opri de a face bine şi că nici eu nu mă voi opri de a-ţi procura prilejuri

convenabile pentru facere de bine.”

Se poate observa că din multe puncte de vedere, demersurile lui Sinesiu se aseamănă cu cele

ale Sfântului Vasile cel Mare, în special în ceea ce priveşte metodele de a-i determina pe cei bogaţi

să facă acte de milostenie. Într-un mod asemănător, se adresează Sinesiu, în „Epistola 153”, unui

om cult, Domeţian: „Deoarece ştiu foarte bine, din faptele proprii că te bucuri atunci când este

vorba de filantropie şi că deschizi cu promptitudine mâna ta celor ce au nevoie, pentru aceasta

vreau să te rog de ceva şi te voi îmboldi, întocmai cum fac aceia care îmboldesc calul să alerge. Şi

tu, prieten iubit, arată-şi filantropia ta mai mult decât altă dată, de vreme ce şi persoana aceasta

are mai mare nevoie de a fi ajutată. Este vorba de o femeie care a devenit nenorocită din cauza

văduviei şi a păţit cele ce a păţit, împreună cu copilul ei orfan. Cine a nedreptăţit-o şi ce i-a făcut

va spune ea singură dragostei tale. Vezi, aşadar, o, admirabilul meu prieten, să apei pe femeie şi

pentru că este dreaptă cauza ei, şi că lucrul acesta se potriveşte cu felul tău de a fi, şi de dragul

meu … ”

Sinesiu nu doar că trimitea la cei bogaţi pe cei nenorociţi, ci era el însuşi gata să-i ajute pe cei

suferinzi. Casa lui, la fel ca şi inima lui erau deschise permanent pentru cei care-i cereau ajutorul.

48

10. ISTORICUL ASISTENŢEI SOCIALE ÎN BISERICA ORTODOXĂ

ROMÂNĂ DE LA ÎNFIINŢAREA PRIMELOR MITROPOLII ORTODOXE

ROMÂNE PÂNĂ ÎN ZILELE NOASTRE

Biserica are şi o dimensiune socială, astfel că nu putem vorbi despre Biserică în spaţiul

românesc doar ca slujire liturgică, sacerdotală. Biserica este a oamenilor şi pentru oameni, deci nu

putem face o delimitare absolută între liturgic, sacerdotal şi social şi implicare socială. Prima formă

de organizare creştină din punct de vedere social vizibil a fost instituţia diaconiei, a slujirii

aproapelui, a milei creştine şi a filantropiei.

Asistenţa socială, ca formă de protecţie a celor aflaţi temporar în dificultate, reprezintă

ansamblul de instituţii şi măsuri prin care statul, autorităţile publice ale administraţiei locale,

biserica şi societatea civilă. Obiectivul principal îl constituie protejarea persoanelor care, datorită

unor motive de natură economică, fizică, psihică sau socială, nu au posibilitatea să îşi asigure

nevoile sociale, să îşi dezvolte propriile capacităţi şi competenţe pentru participarea activă la viaţa

socială. Din definiţia asistenţei sociale nu lipseşte un actor deosebit de important în furnizarea

serviciilor de asistenţă socială şi anume Biserica.

Asistenţa socială în ţara noastră a avut la început un puternic caracter religios, dezvoltându-

se secole de-a rândul în jurul mănăstirilor. Din acest punct de vedere, faza de evoluţie este

asemănătoare celei din alte ţări.

Primele începuturi ale asistenţei sociale în România se plasează, ca în majoritatea ţărilor,

sub semnul unor acţiuni de tip caritabil, desfăşurate şi organizate în special de organizaţii de tip

religios. Biserica Ortodoxă Română a avut încă de la început un rol deosebit de însemnat în

asistenţa socială, fiind receptivă la problemele oamenilor şi acţionând acolo unde era nevoie de

intervenţie. Aceste tipuri de acţiuni aveau un caracter punctual, nesistematic, având ca scop aju-

torarea mai degrabă ocazională a anumitor categorii dependente: bătrâni, bolnavi, orfani,

handicapaţi, săraci.

Încă de la încreştinare şi de la naşterea noastră ca popor, Biserica s-a implicat în social pe

modelul apostolic al diaconiei, al milei şi filantropiei în slujirea aproapelui. Urmaşii Apostolilor

care au fost misionari pe teritoriul ţării noastre nu au slujit doar sfântului altar ci au slujit cu

siguranţă şi oamenilor, mai ales celor nevoiaşi. Chiar dacă acţiunile lor nu au îmbrăcat o formă

instituţională, organizată, ele au rămas în memoria colectivă şi s-au păstrat în tradiţia bisericii,

urmând ca mai târziu să se constituie într-o bază solidă pe care să se fundamenteze acţiunile sociale

organizate.

49

În Evul Mediu timpuriu, asistenţa nevoiaşilor în Ţările române constituia o preocupare

creştină, rămasă în seama Bisericii Ortodoxe şi a instituţiilor sale. Activitatea socială a unor

mănăstiri a urmat exemplul Bisericii din Bizanţ, unde a apărut pentru prima oară ideea spitalului şi

a instituţiilor de asistenţă socială. Se poate afirma că pe lângă modestele mănăstiri din Ţara

Făgăraşului, au funcţionat primele bolniţe şi sihăstrii, preluate apoi ca model şi de mănăstirile care

se vor construi în ţările româneşti.

Până în secolul al XVI-lea, majoritate acţiunilor de ajutorare a diferitelor categorii de

deficienţi se făcea în cadrul mănăstirilor şi a congregaţiilor religioase. În secolul al XIII-lea, au fost

organizate, pe lângă diferitele mănăstiri, aşa-zise „bolniţe”, care nu erau altceva decât azilurile

pentru bolnavii săraci, pentru invalizi şi, în general, pentru bătrânii săraci. Termenii pe care îi

întâlnim, desemnând pe cei asistaţi, erau de „mişel” pentru cei care prezentau infirmităţi fizice, şi de

„nemernici” pentru elementele sociale: cerşetori şi vagabonzi.

După războaie, domnitorii sau unii boieri înălţau biserici sau mănăstiri pentru a mulţumi lui

Dumnezeu de biruinţa împotriva duşmanilor ţării. Pe lângă aceste locaşuri sfinte se înfiinţau bolniţe

sau azile pentru nevoiaşii suferinzi, nevolnici, sau pentru cei loviţi de soartă.

Încă din secolul al XIII-lea există mărturii despre azile pentru bolnavii săraci şi invalizi,

numite bolniţe, care erau organizate pe lângă mânăstiri. Multe din aceste mânăstiri erau ridicate de

domnitori sau de o parte a boierimii, ca simbol de recunoştinţă faţă de Dumnezeu pentru

binefacerile primite sau pentru izbânda împotriva duşmanilor ţării.

În secolul al XIV-lea, Radu Basarab, a fondat ospiciul de mizeri de la Măţăul de Jos, de

lângă Câmpulung, pentru adăpostirea orbilor, şchiopilor, ologilor şi altor mizeri, înzestrându-l cu

moşie şi scutindu-l de orice dăjdii.

Neagoe Basarab recomanda fiului său Teodosie „ca prisosul averii să-l întrebuinţeze pentru

a face odihnă şi pace săracilor”.

Astfel de aşezări înfiinţează Negru Vodă în secolul al XVI-lea la Bucureşti în mlaştina

Dâmboviţei, sub dealul Mitropoliei. Asistaţii primeau ajutoare de la Domnie, din încasările vamale,

din taxele de divorţ şi din „cutia milelor”. Totul se mărginea la ajutorarea săracilor, pe seama

carităţii publice şi, mai ales, a mânăstirilor. Până la Regulamentul Organic (1831) măsurile de ordin

general pe linie de asistenţă socială au constat în aplicarea celor câteva precepte conţinute în

pravile. Nu există nici o organizaţie de asistenţă socială de stat. Chiar protecţia mamei şi a copilului

începe prin organizaţii religioase.

În Moldova, Ştefan cel Mare şi Sfânt iniţiază pentru prima dată un început de asistenţă

socială, încredinţând mănăstirilor grija nevoiaşilor şi a bolnavilor. În Transilvania acestei perioade,

au fost înfiinţate lazarete ce funcţionau pe timpul epidemiilor, ca modalitate de a izola persoanele

50

contaminate cu boli transmisibile. Pe timpul lui Matei Basarab, în Ţara Românească au fost emise

pravile cu caracter medico-social, care prevedeau pedepse pentru cei care încălcau aceste reguli.

Până în secolul al XVI-lea, majoritatea acţiunilor de ajutorare se făcea în cadrul mânăstirilor

şi congregaţiilor religioase, având un puternic caracter religios, faza de evoluţie fiind asemănătoare

celorlalte ţări.

Bolniţele mănăstireşti - primele forme organizate ale asistenţei sociale în cadrul

Mitropoliei Ungrovlahiei şi Moldovei (secolele XVI-XVIII)

a) Bolniţele din Mitropolia Ungrovlahiei

Bolniţele care s-au ridicat în prejma mănăstirilor româneşti au funcţionat în duhul

Evangheliei lui Hristos, al dragostei faţă de aproapele, după îndemnul Mântuitorul care a

binecuvântat pe cei ce îngrijesc de bolnavi „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu şi moşteniţi

împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii ... căci bolnav am fost şi M-aţi îngrijit”. (Mt.

23, 34)

Rolul mănăstirilor ca aşezăminte de asistenţă socială reiese şi din faptul că serveau ca şi

aziluri pentru ocrotirea şi îngrijirea călugărilor bolnavi, a infirmilor. De asemenea, slujeau şi ca

adăposturi pentru orfani, dar şi pentru călători şi pelerini.

Bolniţele organizate potrivit rânduielilor Sfinţilor Părinţi au existat la Curtea de Argeş, la

Cozia, Bistriţa, Hurezi, Prislop, Vodiţa şi Neamţ, încă din secolul al XVI-lea.

Cea mai veche bolniţă din ţara noastră pare să fi existat la schitul Jghiaburi, ctitorit de

domnitorul Radu Negru. Dar cea mai veche bolniţă, atestată documentar este cea de la Bistriţa,

ridicată de Barbu Craiovescu. Urmează, apoi, bolniţa mănăstirii Cozia, al cărei ctitor este

necunoscut. Unii istorici îl socotesc ctitor pe Radu Paisie, alţii susţin că localul bolniţei a existat din

timpul voievodului Mircea cel Bătrân.

Un argument ce pledează în favoarea existenţei unei bolniţe la mănăstirea Cozia este

„vistieria apelor” sau bazinul de captare care deserveşte complexul mănăstiresc, dovedind o

preocupare de igienă socială.

La Cozia întâlnim şi o icoană a Sfântului Haralambie, păzitorul împotriva ciumei, ceea ce

denotă că în vreme de epidemie, mulţi credincioşi au alergat să se închine la icoană, cerând ajutor .

Tot în secolul al XVII-lea, doamna Maria Brâncoveanu a ridicat bolniţa mănăstirii Horezu

„pentru buna pomenire a strămoşilor săi”. Chiliile se găsesc la 100 m. nord de bolniţă, iar întreg

complexul este înconjurat de ziduri.

Deoarece au fost descoperite schelete care nu erau înmormântate după tipicul călugăresc (cu

51

cărămidă sub cap şi înfăşurate în mantie), ci după ritualul mirenilor (în coşciug), rezultă că aici erau

primiţi şi bolnavi din afară. Chiliile au servit nu numai călugărilor bătrâni, ci şi bolnavilor şi peleri -

nilor . Schitul Sfântul Apostol, zidit în curtea mănăstirii, era destinat călugărilor bătrâni,

neputincioşi şi care nu puteau veni în biserica cea mare. Tot din secolul al XVII-lea datează şi

bolniţa mănăstirii Dintr-un Lemn, atribuită legendarei Ancuţa, fata doamnei Chiajna şi a lui Mircea

Ciobanul. La aceasta bolniţă se găsea icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului.

La bolniţă veneau numai femei, întrucât această mănăstire a fost de la început numai de

maici.

Cea mai bine conservată este bolniţa Episcopiei din Râmnicu Vâlcea, clădită de episcopul

Clement la anul 1749. Aici se practicau îndeosebi exorcismele Sfântului Vasile cel Mare,

terapeutică preponderent călugărească.

Un loc aparte între bolniţele mânăstireşti din secolele XVII-XVIII îl ocupă bolniţa de

Simidreni şi xenodohiul de la Argeş, care suscita interesul mai multor cercetători ai istoriei

neamului românesc, care au încercat să descopere locul exact al acestor lăcaşuri şi rolul pe care l-au

avut ca instituţii de asistenţă socială.

După înfiinţarea în anul 1359 a Mitropoliei Ungrovlahiei şi recunoaşterea lui Iachint de

Vicina ca arhipăstor al Ţării Româneşti a trebuit să i se găsească o reşedinţă la Argeş, potrivită

rangului său. Lăcaşul a fost acela pe care peste un secol şi jumătate îl va găsi domnitorul Neagoe

Basarab „dărâmat” şi fie că „l-a spart din temelie”, fie a construit peste zidurile vechi, înălţând

acolo propria-i ctitorie, mănăstirea Argeşului.

În urma studiilor sale, Dr. Nicolae Vătămanu susţine că mitropolitul Iachint ar fi avut

reşedinţa la o mănăstire sau schit aflat în apropiere de Argeş. Aici s-ar fi clădit mitropolia cea dintâi

a Ţării Româneşti. Această mănăstire sau schit, premergătoare mitropoliei argeşene, a fost o

instituţie de binefacere, fiind vorba de bolniţa de la Simidreni şi xenodohiul de la Argeş.

La 24 iulie 1542, domnitorul Vladislav al III-lea dădea „locului şi lăcaşului numit bolniţa de

Simidreni, unde este hramul Sfântului şi slăvitului Mare Mucenic Dimitrie şi a celor ce trăiesc în

acest loc şi încă altui loc de binefacere, care este în faţa porţilor bisericii de la mânăstirea Curtea

de Argeş, numit locul primitor de călători, ca să se fie pentru hrana fraţilor de la bolniţă şi a

călătorilor din adăpostul de călători, toată căsăria, oricât se va alege din judeţul Pădureţului”.

Părerea este unanimă: este vorba de două instituţii deosebite, deşi situate în apropiere una de

alta, bolniţa şi xenodochiul.

În mod sigur au existat şi alte xenodohii pe lângă mănăstiri, dar din documente nu s-au

păstrat decât ştirile referitoare la cel de la Argeş. Termenul „xenodochiu” este grecesc şi este

echivalentul acelui „loc primitor de călători”, ce apare în documentul din anul 1524.

Ospătăriile sau casele de străini, cum vor fi numite în secolul al XVII-lea, adăposteau

52

străini, drumeţi, pelerini bolnavi, care nu mai aveau acces în bolniţă. Cum timpul de găzduire era

limitat la câteva zile, ajutorul medical ce se dădea în xenodohii trebuia să fie rapid şi eficient,

bolnavul să-şi poată continua drumul. De aceea, îndeosebi în Răsărit, dar şi în restul Europei, din

aceste xenoane au luat naştere spitalele. „În timp ce vechile nosocomii pentru laici evoluau spre

tipul de spitale de boli cronice, de azile pentru incurabili, xenoanele erau spitalele în spiritul

modern”.

Istoricul L. Sburlan ajunge la concluzia că tradiţia locală menţionează o singură bolniţă la

Curtea de Argeş şi anume Biserica Sfinţii Voievozi, bolniţa din Flămânzeşti, situată în fata

mănăstirii Curtea de Argeş.

Această concluzie este îmbrăţişată şi de alţi istorici contemporani.

Dr. Nicolae Vătămanu ajunge la concluzia că în afară de bisericuţa cu hramul Sfinţilor

Voievozi ar mai fi existat şi o altă Biserică cu hramul Sfântul Dumitru, aceasta din urmă constituind

bolniţa de la Curtea de Argeş. El sugerează că Simidreni pare să fi fost un centru locuit în jurul

lăcaşului bisericesc închinat lui Sân Medru. Sân Medru provenind dintr-o epocă îndepărtată când

denumirile bisericeşti veneau din latină.

O dată cu mutarea Mitropoliei la Târgovişte această construcţie a intrat în paragină Neagoe

Basarab ar fi refăcut numai o parte din ziduri, nu ar fi construit-o din temelie şi a păstrat hramul

vechiului lăcaş, cel al Adormirii Maicii Domnului.

Valeriu Marinescu susţine că această biserică cu hramul Sân Medru ar fi fost construită în

secolele IX-XIV din materiale uşoare. Această biserică s-ar fi ridicat în timpul domniei lui Seneslau

(Stanislav) în secolul al XVI-lea, iar aşezarea din jurul bisericii şi-a luat numele de la hramul

bisericii. Bolniţa s-ar fi înălţat între secolele al XIV-lea şi al XVI-lea. Moşia pe care a fost aşezată

mănăstirea lui Neagoe Basarab se numea Flămânzeşti. Bolniţa Simidreni fiind lângă mănăstire era

aşezată tot pe moşia Flămânzeştilor.

Urmaşii lui Vladislav voievod au schimbat denumirea aşezării de Simidreni şi au dat

bisericii de la bolniţă numele de Flămânzeşti, locuinţele omeneşti de lângă Sân Medru legându-se

organic de satul Flămânzeşti, oamenii acelor locuri folosind biserica de la bolniţă. În secolele

următoare, bolniţa apare citată în documente sub denumirea generică de Flămânzeşti. Apoi, le-au

fost întărite mănăstirii Argeş, şi implicit bolniţei, în numeroase danii făcute în anii 1533, 1558,

1560, de către domnitorii Vlad Voievod, Mircea Ciobanu, Petru Voievod, „moşia Flămânzeştilor”.

V. Marinescu constată că în unul din aceste documente din secolul al XVI-lea nu mai este amintit

xenodochiul, ajungând la concluzia că acesta ar fi trecut sub tutela mănăstirii.

În secolul al XVII-lea, informaţiile documentare referitoare la satul Flămânzeşti şi la bolniţa

mănăstirii Argeş sunt numeroase.

Radu Vodă este cel care în anii 1608, 31 iulie 1614 şi 10 octombrie 1614, întăreşte satul

53

Flămânzeşti „mănăstirii Argeş”, scutit de toate darurile, dar să fie de treabă şi de posluşania sfintei

mănăstiri, să lucreze ce va trebui.

În anul 1625 Alexandru Voievod dă o poruncă mănăstirii Argeş ca satul Flămânzeşti şi cu

ţigănia să fie lăsat în pace şi slobod de „păhărnicie” aşa cum a fost şi mai înainte de vreme.

Printr-un alt document din 18 iulie 1625, Alexandru Voievod porunceşte ca „să fie satul

Flămânzeşti slobod de toţi banii din judeţ, de călătorii, protopopii şi de toate slugile domnii ... cari

vor umbla pentru treaba lor”.

După cum reiese din acest document, se pare că toţi călătorii, protopopii, slugile domneşti

poposeau aici pe baza unui vechi privilegiu şi toată hrana şi întreţinerea o primeau gratis.

Bolniţa Flămânzeşti apare citată şi într-un document din anul 1654. În secolul al XVIII-lea

se specifică într-un document că se deteriorează foarte mult clădirile, îndeosebi ale bisericii, încât a

fost refăcută de „diaconul Nica şi soţia sa Stanca diaconeasa”. Ea a fost desăvârşită mai târziu,

între anii 1752 şi 1786 de către episcopul Cozma al Buzăului, viitor mitropolit al Ungrovlahiei, care

într-un fel de testament de la anul 1786 aminteşte că el ar fi ridicat o biserică din piatră de la

Flămânzeşti, lângă Curtea de Argeş.

Bolniţa a suferit şi ea permanente îmbunătăţiri, mai ales la sfârşitul sec al XVIII-lea, o

dată cu înfiinţarea Episcopiei Argeşului.

În urma investigaţiilor arheologice ale platformei din partea de vest a bisericii au fost

schiţate fundaţiile fostei clădiri a „bolniţei”. Fundaţiile au o înălţime de cca. 60 cm, sub un strat

subţire de pământ şi o depresiune pe o suprafaţă de 5/7 m.

Avea forma unui dreptunghi cu un parter tăiat în două de un culoar central dispus în boltă,

care în dreapta şi în stânga dădea intrare în 11 camere, fapte ce denotă că aici se desfăşura o

activitate de interes colectiv.

Analiza construcţiei, a materialelor contraforturilor relevă asemănarea cu tipul de arhitectură

veche, apropiat de cel al bisericii Sfântul Nicolae Domnesc clădită în secolul al XIV-lea.

În secolul al XX-lea bolniţa este amintită de arhimandritul Grigore Uriţescu pe la anul

1903, cum că ar fi servit drept birouri ale Episcopiei Argeşului, iar între anii 1910 şi 1929 ar fi fost

şcoală de cântăreţi. Fiind deteriorată, la anul 1927 a fost dărâmată, iar cu materialul rezultat s-a

ridicat casa parohială din curtea acestui aşezământ bisericesc.

Această bolniţă de la Simidreni, devenită apoi Flămânzeşti, aparţinând mănăstirii Curtea de

Argeş, este primul aşezământ de acest fel cunoscut până astăzi la noi.

Xenodochiul de la Argeş, similar celorlalte aşezăminte de binefacere din Europa, a fost

conceput pentru a veni în ajutorul numeroşilor călători care băteau fără încetare drumurile. Plata

pentru astfel de adăpost era mai mult simbolică.

Xenodochiul ca şi bolniţa, pare a fi ridicat înainte de secolul al XVI-lea. Locul este clar

54

precizat de hrisovului Vladislav: „în faţa porţilor bisericii de la mănăstirea de la Argeş”. Acest

xenodochiu avea şi un caracter de spital, în 1832 beneficiind de prezenţa unui medic titrat.

După a doua jumătate a secolului al XVI-lea, xenodochiul de la Argeş şi-a schimbat

caracterul caritabil. Localului i s-a atribuit treptat altă destinaţie, suferind transformări ce a făcut să

dispară singurul xenodochiu cunoscut în trecutul nostru îndepărtat.

b) Bolniţele din Mitropolia Moldovei

Mitropolitul Moldovei, Anastasie Crimca (1608-1617; 1619-1629) este ctitorul mânăstirii de

la Dragomirna şi a primului spital atestat documentar de la Suceava.

În anul 1600, datorită împrejurărilor politice, Anastasie Crimca şi-a părăsit scaunul de

episcop de la Rădăuţi şi s-a retras pe moşia dăruită de Petru Şchiopul. Aici a ctitorit o bisericuţă, în

satul său Dragomima. Pisania slavonă din 27 iulie 1602 arată că noul lăcaş cu hramul Sfinţii

Prooroci Enoh şi Ilie şi Sfântul Ioan Teologul a fost ridicat de „smeriţii robi şi închinători Sfintei

Treimi, Kir Anastasie Crimcovici, fost episcop la Rădăuţi şi pan Lupu Stroici, mare logofăt şi

fratele său pan Simion, mare vistiernic”.

Se pare că biserica mică de la Dragomima a slujit ca bolniţă, după cum este atestat într-un

document din anul 1612 al lui Ştefan Tomşa, care o numea „bisericuţă bolniţă” .

În anul 1619 a zidit un spital în oraşul Suceava pe locul dăruit de domnitorul Gaspar

Graţiani - „să se facă acolo spital întru numele Domnului, ca să fie pentru cei săraci şi neputincioşi

şi şchiopi şi orbi şi alţii care vor fi, să se odihnească toţi acei acolo într-un spital”.

La 13 aprilie 1620, Gaspar Graţiani, după ce judecă o „pricină” a mitropolitului Anastasie

Crimca cu moştenitorii unor averi donate mânăstirii Dragomirna. îi întăreşte acesteia „mai multe

sate, ţigănii şi un vad de moară pe râul Suceava. Câştigul rezultat trebuia împărţit între bolniţă şi

săraci, aşa cum rezultă din dania făcută, căci acea bolniţă a fost făcută în numele Domnului”.

O singură menţiune mai apare despre spitalul din Suceava în anul 1641. Mitropolitul

Anastasie Crimca, care ridicase aceste aşezăminte pe socoteala sa s-a îngrijit de ctitoriile sale.

Astfel, mănăstirii Dragomima i-a făcut numeroase danii şi a obţinut anumite scutiri. A avut grijă,

prin „testament” să împiedice închinarea mânăstirii Dragomirna la Sfântul Munte Athos.

O dată cu pătrunderea medicinii laice, a personalului cu o calificare medicală, uneori

superioară, bolniţele îşi încetează activitatea până în secolul al XVIII-lea.

O excepţie o constituie bolniţa mănăstirii Precista din Roman, care s-a transformat într-un

spital modem.

În anul 1458, la Roman, printr-un curic, Ştefan cel Mare (1457-1504), a hărăzit săracilor

55

două moşii: Lecuşenii şi Dragomireştii. Episcopia Romanului a fost cea însărcinată cu

administrarea moşiilor şi ajutorarea săracilor. Aşezământul lui Ştefan cel Mare a funcţionat

neîntrerupt de-a lungul secolelor.

Domniţa Ruxandra a ridicat la anul 1569 o biserică în oraşul Roman. În anul 1753,

episcopul Romanului, Ioanichie Hasan a înălţat o mănăstire pe lângă biserica mai veche a domniţei

Ruxandra. Aşezământul şi-a luat numele de la hramul bisericii sale: „Adormirea Precestei”,

devenită, în mod curent, „Precista”. Bineînţeles, mănăstirea a avut ca anexă şi o bolniţă, care a jucat

un rol deosebit, deşi a apărut tardiv. Bolniţa mănăstirii Precista a devenit o instituţie de asistenţă

socială, cu 20 de călugări, administratori ai fondurilor cu care episcopul Ioanichie îşi înzestrează

ctitoria. În acest mod, „Precista” din Roman a ajuns, în scurt timp, una din cele mai înzestrate

mănăstiri neînchinate din ţară.

Opera de ocrotire socială realizată de mănăstirea Precista se făcea prin forme variate de

asistenţă socială, de la ajutoare individuale până la cele colective. Întreţinerea ospătăriei era un

refugiu pentru călători mai ales pentru pelerinii bolnavi, nefiind un han, ci mai degrabă ospătăria

acorda ajutoare pentru sinistraţi. Pe parcurs, mulţi dintre călătorii bolnavi găzduiţi, devenind

neputincioşi n-au mai părăsit adăpostul. Astfel, acesta s-a transformat într-un azil pentru infirmii

bolnavi cronici, bătrâni.

În timpul războiului austro-ruso-turc din anii 1788-1792, Moldova a intrat sub ocupaţie

nemţească. În acest context la Roman, în chiliile mănăstirii Precista s-a stabilit Spitalul militar de

campanie nemţesc.

După ce în anul 1789, ocupanţii s-au retras, egumenul Gherasim Putneanu a hotărât să

înfiinţeze şi el un spital în incinta mănăstirii. A fost un spital improvizat, impropriu, fără mobilierul

necesar, călugării ajutând la pansatul rănilor in timpul ocupaţiei.

În anul 1789, bolniţa mănăstirii Precista s-a transformat în spital şi a funcţionat în aceste

condiţii timp de 8 ani. Mortalitatea mare şi vindecările puţine, l-au determinat pe Gherasim

Putneanu să mai facă un efort pentru a transforma bolniţa în spital adevărat.

Bătrânul egumen a trecut la cele veşnice, nu înainte de a fi întocmit „O diată” cu destinaţia

banilor: 500 lei „bani gata” şi 4.000 daţi cu zapise. Din aceştia urma să se repare biserica şi să

construiască un local propriu pentru spital. Actul datează din 15 iunie 1787. Pisania bisericuţei din

anul 1833 confirmă acest lucru „al treilea iarăşi s-au zidit din temelie din veniturile mânăstirii,

fiind egumen Gherasim Putneanul la 1797”.

Spitalul a fost isprăvit de arhimandritul Vartolomeu Putneanu care a legiuit, a fost înzestrat

cu personal medical şi prevăzut cu „spiţerie” pentru marele public. Primul medic încadrat a fost

doctorul Josephus Muller.

Din cele prezentate reiese că într-adevăr bolniţa Mânăstirii Precista a fost precursoarea

56

spitalului actual.

În anul 1757, printr-un hrisov, voievodul Constantin Cehan, hotăra ca biserica Proorocul

Samuil din Focşani şi aceea din Bodeşti să fie metocuri ale mănăstirii Precista din Roman: „toate

trei să fie libere şi ne închinate la nici o altă mânăstire”.

În spitalul mănăstirii Sfântul Prooroc Samuil din Focşani se primeau bolnavi de orice

naţionalitate şi credinţă religioasă, beneficiind de îngrijire gratuită.

În anul 1848, egumenul mănăstirii, Ioanichie Pârvu, a mijlocit pentru traducerea din greceşte

şi tipărirea lucrării arhimandritului Dionisie „Medicina practică”, lucrare care vorbeşte despre

tratarea a 262 de feluri de „pătimaşi”. Ştefan cel Mare, printr-un act din 13 septembrie 1471 a dăruit

bolniţei de la mănăstirea athonită Zografu, 500 aspri anual, precizând că „suma este destinată

pentru cei ce se găsesc suferinzi acolo, iar scopul daniei este ca aceştia să se roage pentru sufletul

părinţilor voievodului, pentru sănătatea sa şi a copiilor lui”.

Fără însemnarea din anul 1536 nu s-ar fi descoperit că la mănăstirea Putna a funcţionat un

spital. Termenul echivalează cu cel de bolniţă în Ţara Românească, deşi nu a fost niciodată

menţionat în privilegiile domneşti ale lui Ştefan cel Mare şi urmaşii săi.

Un rol deosebit în organizarea unui aşezământ de asistenţă socială la Mânăstirea Neamţ l-a

avut călugărul Paisie Velicicovski. Originar din Polonia, după o şedere mai îndelungată la Muntele

Athos, însoţit de un grup de ucenici devotaţi s-a stabilit in Moldova şi cu binecuvântarea

mitropolitului Gavriil Calimachi s-a aşezat la mânăstirea Dragomima, ctitoria lui Anastasie Crimca.

Paisie a propus ca aici să se facă un „spitălaş” pentru monahii care se îmbolnăvesc. El adaugă că:

„Trebuie să se facă două case de oaspeţi. Una înăuntrul mănăstirii pentru persoanele duhovniceşti

şi mirene, care vin la mânăstire şi una afară din mânăstire, pentru cei ce vin cu căruţele ... trebuie

să pună călugări pricepuţi, care să poată sluji cum trebuie, cu cuviinţa duhovnicească şi cu

dragoste, pe cei ce vin spre închinări, precum şi pe cei bolnavi şi săraci ... rânduind pe unii la casa

de oaspeţi, iar pe alţii la spitălaş şi îngrijiţi cu bunăvoinţă de bolile lor trupeşti”.

Ceea ce preconiza Paisie să rânduiască la Dragomirna şi mai târziu la mănăstirea Neamţ se

apropie de o instituţie spitalicească. Călugărul care urma să se ocupe de bolnavi avea anumite studii

medicale. Importantă este precizarea că mirenii puteau fi admişi în bolniţă, eventual alături de

călugări.

La bolniţa de la Dragomirna „bolnavii, bătrânii şi cei slabi se aşezau în spitălaş şi se

încredinţau fratelui Onorie care cunoştea puţin iscusinţa doftoricească, dar avea o inimă plină de

dragoste”.

Fiind nevoit să părăsească mănăstirea Dragomirna din cauza ocupaţiei austriece, Paisie a

plecat cu obştea la mănăstirea Secu. Şi în tipicul vieţii monahale de aici figurează obligaţia „de a

sluji bolnavilor, celor slabi şi bătrâni din soborul fraţilor şi celor ce nu mai încap în spital”.

57

Încredinţându-i-se egumenia mănăstirii Neamţ, în anul 1779, aici a găsit o bolniţă care

funcţiona din vremuri străvechi. Bolniţa fusese restaurată în anul 1735 de episcopul Romanului,

Varlaam şi „înzestrată cu şase vaci şi două prisăci”.

Paisie a restaurat-o şi el în anul 1791, construind un spital, case de oaspeţi şi înmulţind

numărul clienţilor. Bolnicer era tot un frate Onorie, cel ce avusese aceeaşi ascultare şi la

Dragomirna. Era preocupat de asigurarea unor condiţii igienico-sanitare cât mai satisfăcătoare. „În

fiecare săptămână se schimbau albiturile şi bolnavii erau schimbaţi ... poruncea să se dea

bolnavilor o mâncare hrănitoare, cea mai bună pâine şi vin”.

În asistenţa pe care o acorda Paisie bolnavilor mireni, se întrevede germenele viitorului

ospiciu de la Neamţ. „Primea stareţul şi bărbaţi mireni, care sufereau de diferite boli sau chinuiţi

de diferite duhuri şi care nu aveau unde să-şi plece capul, şi într-un spital deosebit ii hrănea din

masa comună şi ei trăiau acolo cât voiau, unii chiar până la moarte”.

În anul 1841 bolniţa a fost mistuită de un foc. După anul 1841 zidirea unei noi bolniţe a fost

realizată de stareţul Neonil, cu ajutorul credincioasei Elena Donici.

În anul 1863 este restaurată de monahul Eremia. În apropierea mănăstirii Neamt, ospiciul de

alienaţi va funcţiona până la începutul secolului al XX-lea. După noua organizare a Principatelor

din anul 1863 va deveni o instituţie de stat.

Tot lui Paisie, prin orientarea pe care a imprimat-o, i se datorează înfiinţarea unui spital la

Târgu-Neamţ, care există şi azi şi căruia mănăstirea Neamţ i-a purtat de grijă din anul 1852 până în

anul 1866. Spitalul a fost înfiinţat în anul 1852 prin strădania stareţului Neonil.

Câteva secole mai târziu, pe Măgura Iaşului, la Repedea, s-a construit între anii 1721-1734,

schitul Tărâţa şi s-a întemeiat un lazaret pentru sărăcimea Iaşului, bolnavă de ciumă.

c) Bolniţele mănăstireşti în secolele XVII-XVIII

Secolul al XVII-lea este marcat în Ţara Românească de apariţia câtorva bolniţe care, deşi de

dimensiuni reduse, premerg spitalele religioase de sine stătătoare, specifice secolului al XVIII-lea.

La anul 1700, Constantin Brâncoveanu a ridicat bolniţa de la mănăstirea Brâncoveni,

căutând să restaureze vechea mănăstire a lui Matei Basarab. Ctitoria din anul 1696 a Mariei

Brâncoveanu, bolniţa de la Hurez, a adăpostit în anul 1877 prizonierii turci din timpul Războiului

de Independenţă. Pentru scurt timp bolniţa a fost transformată, în anul 1881, într-un spital cu 40 de

paturi. Canoanele vieţii monahale neîngăduind convieţuirea mixtă, spitalul se-a mutat dincolo de

zidurile mănăstirii.

De la mănăstirea Hurez a plecat monahul Lavrentie, care între anii 1732-1738 a ridicat în

58

afara zidurilor mănăstirii Polovraci o bolniţă. Un mitropolit cu o deosebită activitate pe tărâmul

cultural, dar preocupat de viaţa morală şi socială a păstoriţilor săi s-a dovedit a fi Antim Ivireanu,

mitropolit al Ungrovlahiei între anii 1708-1716.

Datorită culturii sale alese, predicile ţinute în cursul arhipăstoriei sale au constituit o operă

literară valoroasă, înmănuncheată în volumul „Didahii”. În aceste predici, Antim Ivireanu reliefa

discrepanţa socială dintre boieri şi ţărani, nedreptăţile şi abuzurile pe care le săvârşesc cei bogaţi,

luxul pe care-l etalau. Atenţia sa asupra problemelor sociale n-a fost concentrată doar pe parcursul

vieţii sale, ci au căutat să dea continuitate operei de asistenţă socială.

Testamentul care să perpetueze această operă poartă titlul: „Învăţături pentru aşezământul

cinstei mânăstirii a tuturor sfinţilor, adică Capete 32, întru care se cuprind toată chiverniseala

mânăstirii şi rânduiala milelor ce s-au hotărât să se facă pe an la săraci şi la lipsiţi din venitul casei”.

Deoarece asistenţa socială se realiza din veniturile mănăstireşti, prima dispoziţie a

mitropolitului Antim Ivireanu a fost de a rândui ca mânăstirea „să fie slobodă”, nesupusă,

nestăpânită de nici un fel de obraz, nici de domnul ţării, nici de arhiereul care va fi după vremi, nici

de vreunul din boieri.

Testamentul prevedea in primul rând ajutoare pentru copiii dornici să înveţe carte, câte trei

copii între 10-15 ani, pe care unul din preoţii mănăstirii era dator să-i înveţe carte în româneşte şi

slavoneşte. Primeau un ajutor bănesc când se însurau, de 15 taleri, iar dacă intrau în rândurile

clerului primeau încă 13 taleri. Mănăstirea trebuia să se ocupe şi de îngroparea oamenilor săraci, de

susţinerea materială a fetelor sărace, tot trei la număr, să-i miluiască cu îmbrăcăminte pe cei săraci,

să-i cerceteze pe cei bolnavi, chiar de erau ţigani, să-i caute pe cei aflaţi în temniţă şi să-i ajute pe

străinii aflaţi la necaz. Capitolul 31 prevedea ca în cazul înmulţirii veniturilor mănăstirii „să se

îndoiască ... şi această rânduială a milosteniei între aceste capete”.

Testamentul avea şi o prevedere specială pentru tipografia de la Antim, care era atât de

folositoare ţării prin cărţile scoase la iveală pe parcursul timpului.

Mitropolitul Antim a rămas un model de păstor în conştiinţa neamului şi un exemplu viu,

prin gestul nobil de a lăsa averea sa pentru continuarea operei de caritate şi după moartea sa.

Amploarea vieţii monahale din secolul al XVIII-lea, manifestată printr-o bună organizare şi

o bogată activitate religioasă, culturală şi socială a făcut posibilă apariţia bolniţelor ca o instituţie

generalizată.

În Muntenia s-a ridicat la mănăstirea Ţigăneşti (1817), biserica cimitirului şi bolniţa, de

către logofătul bisericesc Nicolae Băţcoveanul. Tot aici s-a înfiinţat în anul 1864 şcoala primară

pentru surorile tinere şi copiii din sat. Şcoala a funcţionat in încăperile bolniţei.

Din anul 1867, bolniţa a trecut în sarcina Eforiei spitalelor civile. La mănăstirea Pasărea s-a

înfiinţat în anul 1864 o şcoală primară pentru satele apropiate şi pentru surorile din mănăstire,

59

precum şi un spital cu 12 paturi, care au fost întreţinute mai târziu de Euforia spitalelor civile.

Bolniţele de pe lângă mânăstiri vor căpăta în acest secol caracterul unor ospicii sau azile sau

vor fi construite având de la început această destinaţie. Aşa se prezintă ospiciul Sfânta Vineri din

Bucureşti, zidit la anul 1645 de către Pan Niculae vel Agă şi soţia sa.

Un alt ospiciu ce a dăinuit multă vreme, este ospiciul sau spitalul bisericii Dudu din Craiova,

ridicat de către Constantin Fotescu vel Clucer şi Hagi Gheorghe Ion, pentru bolnavii ce năzuiesc

spre tămăduire.

Funcţiona, de asemenea, un ospiciu la mănăstirea Sărindar din Bucureşti, care se bucura de

o faimă deosebită datorită unei icoane făcătoare de minuni a Maicii Domnului.

Iniţiativele particulare nu au lipsit şi în ridicarea unor azile pentru săraci, bătrâni şi

neputincioşi. Aşa se prezintă azilul Doamnei Bălaşa din Târgovişte, ridicat lângă biserica Sfânta

Vineri din Bucureşti, fiica lui Constantin Brâncoveanu, care a ridicat în anul 1745 o biserică cu

hramul Botezul Domnului. Această biserică a rămas paraclis pe lângă noua biserică înălţată în anul

1751. Intenţia ei era de a face „xenotrofion, orfanotrofion, să fie şcoală ... pentru cei ce vor să se

preoţească şi să mărite fete sărace”.

Alte azile cunoscute sunt: azilul din Mahalaua Ceauşului David întemeiat de monahul

Mihăilă în anul 1793, spitalul vornicului Radu Gotescu, cunoscut din anul 1775, azilul din Valea

Scheilor, întemeiat de biv Ceauş Ghinea Speteanul, pentru văduve sărace, dar şi o şcoală unde

învăţau copiii gratuit.

În Moldova situaţia bolnavilor se prezintă în secolul al XVIII-lea într-un mod asemănător

celor din Muntenia. Caracterul medical al bolniţelor se evidenţiază prin numeroasele cereri de

internări ale laicilor. În mod deosebit, solicitările erau pentru copii epileptici şi pentru bolnavi

psihici. Cura medicală ce li se aplica pe lângă slujbele religioase consta în psihoterapie, ceea ce a

adus la o specializare a bolniţelor în acest sens.

Astfel de bolniţe au existat la Râşca (1875), Slatina (1881), Horaiţa (1874), Secu (1847),

Agapia (1891), Văratec (1853). Doctorii au fost rânduiţi la mănăstirile Agapia şi Văratec încă din

anul 1854, la cererea acestora.

Cele mai cunoscute ospicii au rămas cele de la mănăstirea Todireni din Burdujeni, căruia în

anul 1878, arhiereul Neofit Scriban i-a rânduit o sumă de bani spre întreţinerea ospiciului. Mai erau,

apoi, ospiciul de la mănăstirea Neamţ şi cel de la Golia patronat de mănăstirea Neamţ, întemeiat

încă din secolul al XVI-lea de logofătul Ioan Golia. La mănăstirea Adam a funcţionat un ospiciu

pentru femei. La Iaşi, în anul 1752, s-a construit mănăstirea Sfântul Spiridon; bolniţa acestei

mânăstiri va deveni cu timpul, centrul aşezămintelor spitaliceşti ale „Spiridoniei” moldovene.

Astfel, se conturează asistenţa socială publică, ce viza în special îngrijirea săracilor, pentru

care şi domnitorii ţării au purtat o grijă deosebită.

60

BIBLIOGRAFIE

1. ALEXANDRESCU, Răzvan, Creştinismul şi asistenţa socială în perioada bizantină, în vol.

aniversar „UNIVERSITATEA «AUREL VLAICU» ARAD, FACULTATEA DE

TEOLOGIE ORTODOXĂ LA ZECE ANI DE EXISTENŢĂ”, coordonatori: Pr. conf. dr.

Ioan TULCAN, Arhid. lect. dr. Mihai SĂSĂUJAN, Arad, Editura Universităţii „Aurel

Vlaicu”, 2001, pp. 227-230.

2. APOSTOL, Drd. George, Lucrarea socială a Bisericii, în „STUDII TEOLOGICE”, seria a

II-a, anul XLIV, 1992, nr. 3-4 (martie-aprilie), pp. 104-130.

3. BELU, Prof. Dumitru, Un aspect mai puţin luat în seamă al iubirii faţă de semeni, în

„STUDII TEOLOGICE”, seria a II-a, anul X, 1958, nr. 5-6 (mai-iunie), pp. 341-365.

4. COMAN, Pr. prof. dr. Ioan G., Rolul social al milei creştine la Părinţii Capadocieni, Beiuş,

Tipografia Diecezană, 1945.

5. COSTIN TÂRGOVIŞTEANUL, † Vasile, Episcop-vicar patriarhal, Opera caritativă a

Bisericii în primele veacuri creştine, în „ORTODOXIA”, anul XLIII, 1991, nr. 2 (aprilie-

iunie), pp. 142-153.

6. GHOLAM, Drd. Samir, Vasiliada sau instituţia de binefacere a Sfântului Vasile cel Mare,

în „GLASUL BISERICII”, anul XXXII, 1973, nr. 7-8 (iulie-august), pp. 735-748.

7. GRIGORAŞ, Magistr. Aurel, Biserica slujitoare, în „ORTODOXIA”, anul XVIII, 1966, nr.

2 (aprilie-iunie), pp. 222-245.

8. IACOBESCU, Pr. Ilie V., Filantropia creştină în trecut şi azi, în „STUDII TEOLOGICE”,

seria a II-a, anul XLII, 1990, nr. 4 (iulie-august), pp. 105-109.

9. MARROU, Henri-Irénée, Patristică şi umanism. Culegere de studii, traducere de Cristina şi

Costin POPESCU, Bucureşti, Editura Meridiane, 1996, cap. Originea orientală a

diaconiilor romane, pp. 81-130.

10. MASTROGHIANNOPOULOS, Arhim. Ilias, Bizanţ, o lume a spiritului şi a dragostei (I-

X), traducere de Pr. Olimp N. CĂCIULĂ, în „MITROPOLIA OLTENIEI”, anul XXV,

1973, nr. 1-2 (ianuarie-februarie), pp. 66-87; nr. 11-12 (noiembrie-decembrie), pp. 900-907;

anul XXVI, 1974, nr. 3-4 (martie-aprilie), pp. 266-278; nr. 5-6 (mai-iunie), pp. 394-405;

anul XXVII, 1975, nr. 3-4 (martie-aprilie), pp. 186-195; nr. 5-6 (mai-iunie), pp. 387-393; nr.

7-8 (iulie-august), pp. 537-542; anul XXVIII, 1976, nr. 7-8 (iulie-august), pp. 529-535; anul

XXX, 1978, nr. 7-9 (iulie-septembrie), pp. 529-536; anul XXXII, 1980, nr. 3-6 (aprilie-

iunie), pp. 427-429.

61

11. MIHĂLCESCU, Pr. Ioan, Organizarea şi orizontul carităţii creştine din primele veacuri, în

„BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ”, seria a II-a, anul XLII, 1934, nr. 10 (octombrie),

pp. 593-602.

12. NEGOIŢĂ, Pr. dr. Athanasie, Bolniţele mănăstirilor, în „MITROPOLIA OLTENIEI”, anul

XXI, 1969, nr. 9-10 (septembrie-octombrie), pp. 683-687.

13. PĂTRULESCU, Drd. Grigore, Viaţa monahală şi rolul social al celor dintâi mănăstiri

creştine, în „STUDII TEOLOGICE”, seria a II-a, anul XXXI, 1980, nr. 1-2 (ianuarie-

februarie), pp. 211-225.

14. PĂTULEANU, Pr. conf. dr. Constantin, Filantropia creştină între istorie şi actualitate, în

„STUDII”, nr. 3, an 2005, vol. dedicat Simpozionului „ASPECTE ALE FILANTROPIEI

CREŞTINE CONTEMPORANE”, Craiova, 2-4 iunie 2005, organizatori: Centrul pentru

Studii de Teologie Aplicată şi Facultatea de Teologie din Craiova, Craiova, Editura

Mitropoliei Olteniei, 2005, pp. 118-130.

15. PLĂMĂDEALĂ, † Antonie, Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi

teologia contemporană, teză de doctorat, în „STUDII TEOLOGICE”, anul XXXIV, 1972,

nr. 5-8 (mai-august), pp. 325-625; şi extras, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de

Misiune al B. O. R., 1972, 344 p.; text prescurtat, Sibiu, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane,

1986, 325 p.

16. POPESCU, Prof. Teodor, Caritatea creştină (în Biserica veche), în „BISERICA

ORTODOXĂ ROMÂNĂ”, anul LXIII, 1945, nr. 1-3 (ianuarie-martie), pp. 20-66.

17. REZUŞ, Pr. prof. Petru, Slujirea ca funcţie esenţială a Bisericii, în „ORTODOXIA”, anul

XVII, 1965, nr. 4 (octombrie-decembrie), pp. 580-593, reluat şi în vol. „TEOLOGIE

ORTODOXĂ CONTEMPORANĂ”, Timişoara, Editura Mitropoliei Banatului, 1989, partea

a V-a, cap. 2: Slujirea ca funcţie esenţială a Bisericii, pp. 554-567; A se vedea şi cap. 3:

Teologia „slujirii” şi principiile sale ortodoxe, pp. 567-583.

18. SÎRBU, Pr. prof. Corneliu, Slujirea lumii – mijloc de apropiere pentru Bisericile creştine, în

„ORTODOXIA”, anul XVIII, 1966, nr. 1 (ianuarie-martie), pp. 150-159.

19. SOARE, Pr. dr. Gheorghe I., Asistenţa socială a Bisericii, în „GLASUL BISERICII”, anul

VII, 1948, nr. 9 (septembrie), pp. 56-64; nr. 10 (octombrie), pp. 69-78; nr. 11-12

(noiembrie-decembrie), pp. 45-60; anul VIII, 1949, nr. 1-2 (ianuarie-februarie), pp. 95-108;

nr. 3 (martie), pp. 60-78; şi extras sub titlul: Biserica şi asistenţa socială. Doctrină şi

organizare în primele şase secole, Bucureşti, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1949, 100 p.

20. STAN, Pr. prof. Liviu, Instituţiile de asistenţă socială în Biserica veche (I), în

„ORTODOXIA”, anul IX, 1957, nr. 1 (ianuarie-martie), pp. 94-118.

62

21. STAN, Pr. prof. Liviu, Instituţiile de asistenţă socială în Biserica veche (II), în

„ORTODOXIA”, anul IX, 1957, nr. 2 (aprilie-iunie), pp. 259-279.

22. VĂTĂMANU, Dr. Nicolae, 1600 de ani de la înfiinţarea Vasiliadei. Cel dintâi aşezământ

de asistenţă socială şi sanitară, în „BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ”, anul LXXXVII,

1969, nr. 3-4 (martie-aprilie), pp. 297-311.

23. VIZITIU, Pr. Mihai, Filantropia divină şi filantropia Bisericii după Noul Testament, Iaşi,

Editura mitropolitană Trinitas, 2002.

63