SJ nr. 1-2_2014

Săptămâna

JJuridicăNu spune puţin în vorbe multe, ci mult în vorbe puţine!

Anul VI▪ Nr. 1-2Preţ: 8 lei

Jurisprudenţă ›› Studii ›› Comentarii

Consiliu ştiinţifi cMonna Lisa BELU MAGDO

Pavel PERJU

Director editorialAdriana PENA

Litterise-publishing

Din cuprinsPavel PERJU

›› Obligaţia de grăniţuire în reglementarea noului Cod civil

›› Contestaţie privind tergiversarea soluţionării procesului formulată în cadrul unui litigiu început sub vechiul Cod de procedură civilă. Inadmisibilitate

›› Hotărâre arbitrală. Cerere de îndreptare a erorii materiale, cuprinsă în hotărârea pronunţată în acţiunea în anulare. Condiţii şi efecte

›› Convenţie pentru asigurarea de accidente. Neîncadrarea cauzei decesului asiguratului în noţiunea de accident definită în convenţie

›› Piaţa fondurilor de pensii private obligatorii. Înţelegere între socie-tăţile comerciale – administratori ai fondurilor de pensii pri vate pen tru repartizarea participanţilor cu aderare dublă. Lipsa carac-terului anticoncurenţial al înţelegerii

›› Contract de management. Suspendarea de drept a contractului de muncă pe perioada exercitării mandatului de manager. Efecte

›› Transmiterea fictivă a părţilor sociale sau a acţiunilor în scopul sus-tra gerii de la urmărirea penală ori în scopul îngreunării acesteia

›› Inadmisibilitatea contestaţiei în anulare. Invocarea în mod formal a unui caz de contestaţie în anulare care nu este aplicabil în cauză, având în vedere natura cererii soluţionată prin hotărârea împotriva căreia s-a formulat contestaţie în anulare

2-18 ianuarieapare în fi ecare joi

2

Cuprins IndexA

Acțiune în grănițuire ....................................... 4Acțiune în pretenții ....................................... 15Acțiune în revendicare ..................................... 4Administrarea probelor ................................. 14Ajutor public judiciar ..................................... 11Amendă .......................................................... 26Aplicarea legii penale mai favorabile ............ 28Arbitraj ........................................................... 13Asigurare de accidente ................................... 15

CCalitate procesuală activă ............................... 17Cec fără elementele esențiale .......................... 26Cerere accesorie ................................................ 11Cerere de reexaminare ..................................... 11Competență teritorială .................................... 11Concurență ....................................................... 19Confl ict negativ de competență ...................... 11Consecințe deosebit de grave .......................... 28Contestație în anulare ..................................... 30Contract de asigurare ....................................... 15Contract de management ................................ 22Contract individual de muncă ........................ 22

DDeclinare de competență ............................... 11

EEroare materială ............................................13Eveniment asigurat ........................................15

FFond privat de pensii .....................................19

GGrănițuire ......................................................... 4

IIndemnizație de asigurare .............................15Individualizarea pedepsei ..............................26Infracțiune economică ...................................26Insolvență ......................................................17

continuarea pe pagina următoare »continuarea pe pagina următoare »

DREPT CIVILObligaţia de grăniţuire în reglementarea noului Cod civil « Pavel PERJU ____________________________________ 4

DREPT PROCESUAL CIVILCerere de ajutor public judiciar. Strămutarea pricinii. Instanța competentă să soluționeze cererea de reexa-minare « I.C.C.J., secția I civilă, decizia nr. 4335 din 8 octombrie 2013 __________________________________11

Contestaţie privind tergiversarea soluţionării procesului formulată în cadrul unui litigiu început sub vechiul Cod de procedură civilă. Inadmisibilitate « I.C.C.J., secția I civilă, decizia nr. 3999 din 25 septembrie 2013 ___________12

Hotărâre arbitrală. Cerere de îndreptare a erorii mate-riale, cuprinsă în hotărârea pronunţată în acţiunea în anulare. Condiţii şi efecte « I.C.C.J., secția a II-a civilă, decizia nr. 1815 din 24 aprilie 2013 ___________________13

DREPT COMERCIALPrincipiul contradictorialităţii în procedura adminis-trării probelor. Încălcare. Consecinţe « I.C.C.J., secția de contencios administrativ și fi scal, decizia nr. 413 din 29 ianuarie 2013 ____________________________________14

Convenţie pentru asigurarea de accidente. Neîncadrarea cauzei decesului asiguratului în noţiunea de accident defi nită în convenţie « I.C.C.J., secția a II-a civilă, decizia nr. 2667 din 18 septembrie 2013 _____________________15

Respingerea acţiunii creditorului pentru angajarea răspunderii patrimoniale personale a administratorului societăţii debitoare. Lipsa notifi cării creditorilor de către lichidator a disponibilităţii de a exercita recurs împotriva sentinţei. Exercitarea recursului de către creditorul reclamant. Lipsa calităţii procesuale active, în recurs, a creditorului « Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, decizia nr. 927 din 23 mai 2013 ______________17

3

ÎÎnșelăciune ......................................................24

MMaladie ...........................................................15Moștenitor ......................................................15

OObligație reală .................................................. 4

PPlângere ......................................................... 12Posesie ...............................................................4Prescripția răspunderii penale ...................... 28Principiul contradictorialității ...................... 14Principiul legalității ....................................... 12Proces echitabil .............................................. 14Proprietate ........................................................4

RRăspunderea administratorului societar ..... 17Reintegrarea salariatului ............................... 22Rejudecare ..................................................... 28

SSchimbarea încadrării juridice ...................... 28Servitute legală .................................................4Strămutare ..................................................... 11

TTergiversarea procesului ............................... 12Transmiterea fi ctivă a părților sociale .......... 24

UUrmărire penală ............................................ 24

Cuprins (continuare)

DREPT ADMINISTRATIV Piaţa fondurilor de pensii private obligatorii. Înţelegere între societăţile comerciale – administratori ai fondurilor de pensii private pentru repartizarea participanţilor cu aderare dublă. Lipsa caracterului anticoncurenţial al înţelegerii « I.C.C.J., secţia de contencios administrativ și fi scal, decizia nr. 1203 din 21 februarie 2013 ____________19

DREPTUL MUNCII Contract de management. Suspendarea de drept a contractului de muncă pe perioada exercitării manda-tului de manager. Efecte « Curtea de Apel Ploiești, secţia I civilă, decizia nr. 613 din 13 martie 2013 _______________22

DREPT PENAL Transmiterea fi ctivă a părţilor sociale sau a acţiunilor în scopul sustragerii de la urmărirea penală ori în scopul îngreunării acesteia « I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 938 din 18 martie 2013 ____________________________24

Infracţiunea de emitere a unui cec fără elementele esenţiale. Pedeapsa aplicabilă « Curtea de Apel Galați, secţia penală și pentru cauze cu minori, decizia nr. 573 din 11 aprilie 2013 ___________________________________26

DREPT PROCESUAL PENAL Rejudecarea procesului. Aplicarea legii penale mai favo-rabile. Schimbarea încadrării juridice a faptei. Prescripţia răs punderii penale. Consecinţe deosebit de grave « Curtea de Apel Ploiești, secţia penală și pentru cauze cu mi-nori și de familie, decizia nr. 138 din 17 iulie 2013 ________28

Inadmisibilitatea contestaţiei în anulare. Invocarea în mod formal a unui caz de contestaţie în anulare care nu este aplicabil în cauză, având în vedere natura cererii soluţionată prin hotărârea împotriva căreia s-a formulat contestaţie în anulare « Curtea de Apel Craiova, secţia penală, decizia nr. 1383 din 19 iunie 2013 ______________30

4 Săptămâna Juridică nr. 1-2/2014 » Litteris e-Publishing

Drept civil

DREPT CIVIL

Obligaţia de grăniţuire în reglementarea noului Cod civil[*][**]

Pavel PERJU Fost judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

§1. Obligaţia de grăniţuire

1.1. Exegeză comparativă

Potrivit art. 560 NCC, proprietarii terenurilor învecinate sunt obligaţi să contribuie la grăniţuire prin reconstituirea hotarului şi fi xarea semnelor corespunzătoare, suportând, în mod egal, cheltu-ielile ocazionate de aceasta. Comparativ cu reglementarea anterioară, cuprinsă în art. 584 C. civ. 1864 [1], unde obligaţia de grăniţuire era postată în sfera servituţilor legale, noua reglementare o aşază în sfera dispoziţiilor generale referitoare la conţinutul, întinderea şi stingerea dreptului de proprietate privată (Cartea a III-a, Titlul II, Capitolul I). Legea nouă o concepe ca o componentă defi -nitorie proprie stabilirii limitelor de exercitare ale acestui drept. Este vorba de un exerciţiu legislativ care conceptualizează ideea exprimată în doctrină şi jurisprudenţă, potrivit căreia obligaţia de grăniţuire nu este o simplă sarcină impusă unui fond aservit în benefi ciul unui fond dominant, ci o obligaţie reală de a face, propter rem [2].

1.2. Izvor

În viziunea textului art. 560 NCC, obligaţia de grăniţuire îşi are izvorul într-un raport juridic civil. Prin construcţie, acest raport are ca premisă existenţa prealabilă a dreptului real asupra fondului limitrof, drept subiectiv care conferă titularului şi dreptul de a pretinde proprietarilor vecini delimi-tarea întinderii suprafeţei terenului care formează obiectul dreptului său.

§2. Grăniţuirea

2.1. Semasiologie

Particula grăniţuire, ca element lexical şi morfologic nefl exibil, întrebuinţat în sintagma „obligaţia de grăniţuire” ca titlu marginal al textului art. 560 NCC, este împrumutată din vocabula graniţă, care semnifi că limita de demarcaţie naturală sau convenţională care desparte teritorial două state [3]. Mai exact, graniţa este hotarul unei ţări. Dar, prin similitudine, un teren proprietate privată are, de ase-menea, o limită de demarcaţie, adică un hotar. În acest caz, este propriu a se vorbi de hotărnicie, ca operaţie de delimitare printr-un hotar, şi nu printr-o graniţă.

[*] Acest articol a fost publicat și în volumul In Honorem Corneliu Bîrsan, Ed. Hamangiu, București, 2013.

[**] Cu privire la aplicarea legii în timp în materia obligaţiei de grăniţuire, a se vedea Aplicarea legii în timp raportată la acţiunea în grăniţuire, www-infolegal.ro/aplicarea-legii-în-timp-raportată-la-acţiunea-în-grăniţuire/2013/01/20.

[1] În reglementarea art. 584 C. civ. 1864, orice proprietar putea „îndatora” pe vecinul său la grăniţuirea proprietăţii lipite cu a sa. Textul mai specifi ca, referitor la cheltuielile grăniţuirii, că acestea „se vor face pe jumătate”.

[2] A se vedea C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale – în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 327; V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale – în reglementarea noului Cod civil, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 501.

[3] www.dexonline.ro.

5Săptămâna Juridică nr. 1-2/2014 » Litteris e-Publishing

Drept civil

2.2. Înţeles şi scop juridic

Pe planul dreptului civil, grăniţuirea reprezintă o operaţiune de delimitare, prin semne exterioare, a întinderii din-tre două terenuri vecine, proprietate privată. Menirea acestei instituţii juridice este, prin defi niţie, apărarea dreptului de proprietate privată [1].

2.3. Grăniţuirea şi acţiunea în grăniţuire. Entităţi juridice distincte

Pe baza sublinierilor făcute mai sus, summa summarum putem conchide că textul art. 560 NCC consacră un drept subiectiv real şi o obligaţie corelativă de a face, ambele cu caracter de reciprocitate – create de vecinătate –, în temeiul cărora proprietarul sau orice persoană care are un drept real asupra unui fond limitrof poate pretinde vecinului său fi xarea liniei comune de hotar care separă fondurile învecinate respective şi marcarea acesteia prin semne materiale. Această entitate – drept şi obligaţie –, denumită grăniţuire, se constituie într-un atribut esenţial al dreptului de pro-prietate şi, distinctiv, se valorifi că amiabil sau prin justiţie pe calea acţiunii în grăniţuire.

§3. Acţiunea în grăniţuire

3.1. Caractere juridice

Întemeindu-se pe dreptul de suită pe care îl conferă dreptul de proprietate şi având fi inţă cât timp există acest drept, acţiunea în grăniţuire se defi neşte astfel ca o acţiune petitorie [2], real-imobiliară [3], având un caracter imprescriptibil [4].

3.2. Rol de instrument juridic

Desigur, părţile pot grăniţui proprietăţile lor prin bună învoială, dar, cum se întâmplă frecvent, una dintre ele re-fuzând grăniţuirea (fi e că se teme că operaţiunea în sine poate pune în evidenţă existenţa unei uzurpări proprii, fi e că doreşte să se sustragă de la cheltuielile acestei operaţiuni), acţiunea în grăniţuire s-a impus ca un mijloc de învingere a rezistenţei vecinului la grăniţuire, constituind o adevărată sancţiune a neexecutării unei obligaţii pe care vecinătatea o creează între proprietarii funciari. În mod ferm, s-a subliniat că acţiunea în justiţie întemeiată pe dispoziţiile art. 560 NCC este un instrument juridic prin care se stabilesc limitele materiale ale exercitării dreptului de proprietate privată asupra unui teren [5].

3.3. Obiect

În practica judiciară mai veche s-a pus problema dacă prin operaţiunea de fi xare a liniei despărţitoare dintre două terenuri proprietate privată judecătorul creează un hotar sau îl reconstituie pe cel real, aşadar, pronunţă o hotărâre în constituire de drepturi sau una declarativă de drepturi? Răspunsul a fost în sensul că acţiunea în grăniţuire are ca obiect restabilirea hotarului real, ceea ce înseamnă o operaţiune de reconstituire, declarativă de drepturi [6]. Prin sintag-ma „reconstituirea hotarului”, textul art. 560 NCC consfi nţeşte legislativ acest răspuns, înlăturând astfel ambiguită-ţile doctrinare afl ate în motivarea unor hotărâri judecătoreşti.

Într-adevăr, s-a afi rmat că, în toate cazurile, judecătorul creează, şi nu reconstituie un hotar [7], ceea ce, în opinia noastră, schimbă înţelesul, natura şi caracterul conceptului de grăniţuire. Este exclus – cel puţin teoretic – ca un teren proprietate privată să fi e lipsit de contur în planul vecinătăţii, lucru ce înseamnă traiectul liniei închise care îl separă în spaţiu şi îi atribuie individualitate (confi guraţie). Regula nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet impune existenţa liniei de hotar şi, ca atare, într-un raţionament de logică elementară, nu este posibilă o trans-misiune nedeterminată în spaţiu. În schimb, este posibil să nu existe semne externe (vizibile) ale acestei linii des-

[1] C.S.J., s. civ., dec. nr. 1330 din 54 mai 1995, www.speţe.avocatura.com; C.A. Craiova, dec. civ. nr. 857 din 1 iunie 2010, www.studiijuridice.ro.

[2] A se vedea C. Bîrsan, op. cit., p. 328, text şi subsol pct. 3 (pentru jurisprudenţa în materie).

[3] Ibidem; V. Terzea, Acţiunea în grăniţuire, în Dreptul nr. 12/2006, p. 56.

[4] A se vedea M. Planiol, G. Ripert, Traité pratique de droit civil français, t. III, Paris, 1926, p. 414; C. Bîrsan, op. cit., p. 328.

[5] V. Stoica, op. cit., p. 132.

[6] I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 2153 din 18 martie 2005, în B.J. 2005, pp. 37-39, comentată de P. Perju, în Jurisprudenţa civilă comentată a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie și a altor instanţe judecătorești, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pp. 95-97.

[7] A se vedea doctrina şi jurisprudenţa citate de P. Perju, în Probleme privind acţiunea în grăniţuire, Dreptul nr. 6/1991, pp. 32 şi urm.


Drept civil

părţitoare [1] sau, dacă există unele semne, ele nu corespund liniei despărţitoare reale. Desigur, semnele de hotar, în privinţa cărora se face dovada că au fost stabilite prin convenţia părţilor sau hotărâre judecătorească, sunt prezumate a corespunde liniei despărţitoare reale (hotarul adevărat), ceea ce atrage respingerea acţiunii în grăniţuire. Nu mai puţin, dacă la data dobândirii dreptului de proprietate identifi carea terenurilor s-ar face complet ori ar fi consemnată exact în înscrisurile şi planurile întocmite, posibilitatea ivirii unor litigii cu privire la hotarele despărţitoare ar fi mai redusă. Dacă s-ar ivi totuşi un asemenea litigiu, operaţiunea de restabilire poate fi anevoioasă. Numai că difi cultăţile ce ar rezulta din asemenea imperfecţiuni nu justifi că, prin ele însele, ideea că judecătorul creează, şi nu reconstituie hotarul, că deci acţiunea în grăniţuire ar fi constitutivă de drepturi. Cercetând trecutul transmisiunilor referitoare la terenurile supuse unei grăniţuiri, judecătorul poate afl a cel mai vechi hotar cunoscut, care nu poate fi decât rezultatul înţelegerii între părţi (ori autorii acestora); chiar dacă astăzi semnele exterioare ale acestui hotar ar fi insufi ciente ori au dispărut, încă nu se poate susţine că pentru proprietarii celor două fonduri învecinate s-a născut dreptul de a cere fi xarea unui nou hotar. În sens material, dreptul la acţiune, bazat pe dispoziţiile art. 560 NCC, circumscrie numai posibilitatea pentru reclamant de a cere să se stabilească hotarul iniţial, judecătorului nefi indu-i îngăduit ca, trecând peste voinţa părţilor, să creeze o situaţie nouă, adică să fi xeze un alt hotar decât cel avut în vedere de către dobânditori în momentul când a operat transmisiunea. Un asemenea procedeu ar echivala cu posibilitatea, pentru judecător, de a limita întinderea materială a dreptului de proprietate al părţilor din litigiu, ceea ce, în spiritul principiilor de drept, este inadmisibil. Prin urma-re, stabilirea unui alt hotar decât cel iniţial, existent în momentul dobândirii terenului, nu poate fi pretinsă şi nici obţinută, indiferent dacă reclamantul invocă date din planul de situaţie cadastral ori din contractele autentifi cate sau neautentifi cate. Hotărârea judecătorească de grăniţuire va fi , întotdeauna, declarativă şi niciodată în constituire sau transformare de drepturi (cum sunt, de pildă, hotărârile privind stabilirea unei servituţi de trecere). Acţiunea poate fi primită numai dacă hotarul actual nu este cel anterior. Atunci când hotarul actual – reclamat prin cererea de chemare în judecată – este cel anterior, acţiunea va trebui respinsă.

Aşadar, obiectul acţiunii în grăniţuire îl constituie restabilirea hotarului real (existent la data preluării terenului de către reclamant), ceea ce înseamnă o operaţiune de reconstituire [2]. Fără îndoială, această lucrare poate fi anevoioasă şi uneori extrem de difi cilă, dar, aşa cum vom încerca să demonstrăm, difi cultăţile sunt surmontabile.

3.4. Comparaţie cu alte acţiuni civile [3]

Acţiunea în grăniţuire nu este aidoma acţiunilor posesorii (art. 949-952 NCC), acţiunii în revendicare (art. 563 NCC) sau acţiunii negatorii (art. 564 NCC) [4]. Pe când acţiunile posesorii îşi au izvorul într-o stare de fapt (şi nu de drept), protejată juridic dacă posesia este utilă, adică neviciată (art. 922 NCC), acţiunea în grăniţuire ia naştere direct din dreptul de proprietate privată, ca stare de drept. În timp ce acţiunile posesorii tind la restabilirea stării de fapt uzur-pate, acţiunea în grăniţuire are ca scop delimitarea în spaţiu, prin semne exterioare, a unor terenuri limitrofe [5]. Nu mai puţin, acţiunea în revendicare presupune contestarea dreptului de proprietate şi redobândirea posesiei asupra unei porţiuni precis determinate, ceea ce obligă pe reclamant să îşi dovedească dreptul său. În grăniţuire se aşază hotarul dintre fondurile limitrofe prin fi xarea de semne vizibile, acţiunea fi ind un „iudicium duplex” [6], în care fi ecare

[1] Este posibil ca, din cauza întâmplării (inundaţie, alunecări de teren, cutremur etc.), să dispară semnele hotarului iniţial, după cum hotarul actual nu este cel real, adică cel aşezat prin înţelegerea comună a părţilor sau printr-o hotărâre judecătorească anterioară. Într-o cauză, reţinându-se că semnele hotarului real au fost distruse de un vânt puternic, instanţa a respins cererea de stabilire a unui nou hotar şi, folosind mijloacele de probă specifi ce acţi-unii de grăniţuire, a procedat – desigur printr-o operaţiune extrem de difi cilă – la reconstituirea vechiului hotar (Jud. Câmpulung Moldovenesc, sent. civ. nr. 920/1981, nepublicată).

[2] Restabilirea hotarului real (cel adevărat) confi gurează şi grăniţuirea prin învoială (supra, pct. 6). În acest caz, obligaţia de grăniţuire prevăzută de art. 560 NCC se traduce într-un contract, ca act juridic civil cauzal supus nulităţii relative (art. 1251 NCC). Partea care, la momentul încheierii unui ase-menea contract, s-a afl at într-o eroare esenţială cu privire la hotarul restabilit convenţional, divergent celui real (adevărat), poate cere, conform art. 1248 alin. (2) NCC, anularea actului juridic încheiat (C. Bîrsan, op. cit., p. 330).

[3] Pentru ample dezvoltări comparative privind acţiunea în grăniţuire şi alte acţiuni, a se vedea V. Terzea, op. cit., p. 56-59.

[4] În doctrină s-a atras atenţia, bine gândit, că acţiunea în grăniţuire nu se confundă nici cu acţiunea prin care unul dintre vecini ar cere obligarea celuilalt să suporte cheltuielile de îngrădire. În acest ultim caz, acţiunea reclamantului se întemeiază pe dispoziţiile art. 561 şi art. 662 NCC, iar nu pe dispoziţiile art. 560 din acelaşi cod (V. Stoica, op. cit., p. 523).

[5] Textul art. 560 NCC se ocupă numai de grăniţuirea terenurilor. Referitor la admisibilitatea acţiunii în grăniţuire a imobilelor clădite, a se vedea N. Tino, Notă la decizia civilă nr. 256/1970 a Tribunalului judeţean Brăila, în R.R.D. nr. 12/1971, pp. 107-111. Autorul face unele precizări foarte utile, în sensul că, dacă acţiunea are ca obiect grăniţuirea unor imobile clădite, ea este admisibilă numai atunci când clădirile sunt separate de un teren neclădit, întrucât ceea ce se delimitează sunt tocmai cele două terenuri învecinate. În cazul când clădirile sunt alăturate, zidurile însele servesc drept borne de hotar şi, astfel, se poate afi rma că imobilele clădite învecinate sunt delimitate prin ele însele. Divizarea unităţii arhitectonice şi a terenului pe care este situată clădirea poate fi valorifi cată numai prin acţiunea de ieşire din indiviziune,

[6] Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 918 din 1 iulie 1971, în I.G. Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1969-1975, Ed. Ştiinţifi că şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 96.


Drept civil

dintre părţi are îndoitul rol de reclamant şi pârât, ceea ce presupune o situaţie egală cu privire la sarcina probei. Tot astfel stau lucrurile şi în cazul acţiunii negatorii care, prin fi nalitate, vizează constatarea unui drept de proprietate contes-tat, şi nu delimitarea materială în spaţiu a acestui drept.

3.5. Acţiunea în grăniţuire şi acţiunea în revendicare. Simultaneitate. Excludere

Uneori, grăniţuirea, care este o operaţiune simplă, se complică prin probleme de proprietate, ceea ce determină pu-nerea în mişcare a mecanismului probatoriu al revendicării. Înseamnă aceasta că este necesară transformarea acţiunii din grăniţuire în revendicare? Într-o speţă, afl ată sub incidenţa art. 584 C. civ. 1864, instanţa de fond, aliniindu-se [1] practicii consacrate a fostului Tribunal Suprem [2], a considerat că, în acest caz, acţiunea are două capete de cerere, şi anume grăniţuirea şi revendicarea.

Socotim discutabil acest punct de vedere.

După cum am subliniat, acţiunea în revendicare implică dovada dreptului de proprietate, pe când acţiunea în grăniţuire o exclude. Cu toate acestea, ambele acţiuni au, prin fi nalitatea lor, un element comun, şi anume determinarea formei terenului care alcătuieşte obiectul dreptului de proprietate, al cărui contur este determinat, decisiv, prin linia hota-rului despărţitor, fi xată prin semne vizibile. Admiţând că prin revendicare putem obţine şi ceea ce oferă grăniţuirea, nu vedem ce sens are juxtapunerea celor două acţiuni. Nevoia de acurateţe juridică ne obligă – în opinia noastră – să distingem că în acţiunea în grăniţuire reclamantul nu are niciodată interesul ca instanţa să se pronunţe asupra existenţei dreptului de proprietate sau asupra altui drept real. Dacă el are acest interes, acţiunea sa este numai în revendicare, cu dubla fi nalitate de a se stabili dreptul real şi a fi aşezate hotarele. Dimpotrivă, dacă interesul reclamantului circumscrie numai reconstituirea liniei comune de hotar şi aşezarea unor semne care să o facă vizibilă, evident, se va uza de formula procesuală simplă a acţiunii în grăniţuire, când instanţa nu are a se pronunţa şi asupra existenţei dreptului de pro-prietate (sau a altui drept real) [3]. Hotărârea judecătorească în grăniţuire va avea autoritate de lucru judecat numai cât priveşte delimitarea fondurilor vecine. Dacă considerentele (motivarea) acestei hotărâri fac constatări referitoare la eventualele împresurări (deposedări abuzive) sau contestări, acestea nu au autoritate de lucru judecat. Asemenea constatări lasă loc la revendicare.

Prin urmare, după părerea noastră, coexistenţa revendicării şi grăniţuirii într-o singură acţiune înseamnă, până la urmă, un amalgam juridic, preţios şi fără sens.

3.6. Titlul legal care conferă calitatea de parte în procesul civil de grăniţuire

Din economia textului art. 560 NCC rezultă că titlul legal (îndreptăţirea) în temeiul căruia o persoană poate fi parte în procesul de soluţionare a acţiunii în grăniţuire este dreptul de proprietate asupra terenului învecinat [4]. În doctrină şi în jurisprudenţă s-a subliniat, în mod judicios, că aceasta este regula, dar este posibil ca titlul legal să fi e reprezentat şi de un alt drept real principal, cum este nuda proprietate, uzufructul, superfi cia etc. [5] Întrucât fi ducia şi administrarea bunurilor altuia au fost încorporate în Cartea a II-a a noului Cod civil, rezultă, în opinia noastră, că titularii dreptu-rilor izvorâte din aceste situaţii juridice au, defi nitoriu, prin puterile ce le sunt conferite de lege, exerciţiul acţiunii în grăniţuire. Nu mai puţin, doctrina avertizează că „cel care are doar un drept de folosinţă, ca drept de creanţă, asupra unui teren (chiriaş sau arendaş) nu poate avea calitatea de reclamant în acţiunea în grăniţuire, dar poate avea calitatea de pârât, dar numai cu introducerea în cauză şi a proprietarului terenului” [6].

Totodată, doctrina recentă a reliefat că, în temeiul art. 643 NCC, fi ecare coproprietar poate sta singur în acţiunea de grăniţuire, iar dacă terenul este bun comun, acţiunea trebuie formulată de ambii soţi [7].

[1] Jud. Suceava, sent. civ. nr. 4986/1980 şi Trib. jud. Suceava, dec. civ. nr. 195/1981, nepublicate.

[2] A se vedea: Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 781/1979, în R.R.D. nr. 10/1979, p. 61; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 255/1982, în I.G. Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1980-1985, Ed. Ştiinţifi că şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 246.

[3] A se vedea şi C.A. Craiova, s. civ., dec. nr. 1292 din 5 octombrie 2001, nepublicată.

[4] Trib. Harghita, sent. civ. nr. 6466 din 2 decembrie 2005, http://sonia-cososchi.blogspot.ro.

[5] A se vedea V. Stoica, op. cit., p. 502; C. Bîrsan, op. cit., p. 320. În literatura juridică premergătoare textului art. 560 NCC s-a subliniat că în procesul de grăniţuire pot avea legitimare procesuală activă, pe durata dreptului, concesionarul, administratorul general de bunuri (cum este tutorele) şi posesorul animo sibi habendi, iar legitimare procesuală pasivă proprietarul terenului învecinat. Dacă terenul este obiect al dreptului de proprietate pe cote-părţi, s-a atras atenţia că este necesar să fi e chemaţi în judecată toţi coproprietarii (a se vedea, pe larg, V. Terzea, op. cit., pp. 60, 61).

[6] V. Stoica, op. cit., p. 502.

[7] C. Bîrsan, op. cit., p. 329.


Drept civil

3.7. Elemente esenţiale ale admisibilităţii acţiunii în grăniţuire

Avem în vedere condiţiile de fond cerute pentru admiterea acţiunii în grăniţuire [1], acţiune văzută, potrivit art. 560 NCC, ca operaţiune judiciară de reconstituire. În opinia noastră, sincronic, este necesar:

a) să existe două terenuri învecinate [2];

b) ele să fi e proprietate distinctă a două sau mai multor persoane;

c) hotarul dintre aceste terenuri să nu poată fi identifi cat prin semne despărţitoare sau cele existente, care par a-l identifi ca, nu au fost aşezate pe cale judiciară sau prin convenţia părţilor, adică, prezumtiv, ele nu corespund hotaru-lui real (cel adevărat) [3].

3.8. Efectele admiterii acţiunii în grăniţuire

Acestea privesc, cu autoritate de lucru judecat, hotarul şi semnele sale corespunzătoare, nu şi existenţa drepturilor reale asupra terenurilor grăniţuite [4]. De asemenea, autoritatea lucrului judecat se referă numai la părţile care au par-ticipat în proces [5].

§4. Metodologie de cercetare judecătorească a grăniţuirii

Privitor la operaţiunile de grăniţuire pe cale judiciară nu există reglementată o metodologie procesuală.

Literatura de specialitate consideră importante două operaţiuni în cercetarea judecătorească a grăniţuirii: prima constă în identifi carea hotarului real care se bazează pe experţi aleşi sau rânduiţi din ofi ciu şi cercetarea la faţa locului [6]; a doua concretizează trasarea liniei separative (a hotarului) şi aşezarea semnelor de hotar [7].

În jurisprudenţă [8] a fost reliefată o metodă analitică de cercetare judecătorească a grăniţuirii, efi cace, în opinia noastră, alcătuită, în esenţă, din următoarele componente:

a) Reconstituirea hotarului real, care implică administrarea unui probatoriu complet privind identifi carea celor mai vechi semne de hotar, operaţiune judiciară urmată de măsurarea şi notarea lor într-un plan de situaţie (harta locului în litigiu). În acest scop, sunt efi ciente:

– motivarea în fapt cât mai completă a cererii de chemare în judecată şi, simetric, a întâmpinării cu privire la data dobândirii terenurilor, titlurile de proprietate, traseul liniei de hotar şi semnele acesteia la data dobândirii dreptului de proprietate sau a posesiei, starea actuală a hotarului şi a semnelor, precum şi orice alte date utile referitoare la con-servarea, modifi carea sau distrugerea acestor semne. Nu mai puţin, apare extrem de util ca toate aceste aspecte să fi e redate în planuri de situaţie (hărţi) întocmite de părţi cu (sau fără) ajutorul unor experţi [9]. Cercetarea probelor (cele directe lipsesc adesea) nu poate fi concepută în afara acestor precizări, deoarece ele reprezintă poziţia părţilor faţă de hotarul real şi pot oferi date esenţiale în operaţiunea de reconstituire;

[1] Cu privire la înţelesul şi sfera acestor condiţii, confi gurate în jurisprudenţă, cităm: C.A. Târgu-Mureş, dec. civ. nr. 293/R din 28 aprilie 2006, www.dezvăluiri.ro/home; C.A. Constanţa, dec. civ. nr. 119/C din 1 martie 2010, portal.just.ro.

[2] Caracterul limitrof al terenurilor este de esenţa grăniţuirii. Terenurile separate prin limite naturale invariabile (de exemplu, cursul unei ape, pădure, movilă, munte) sau prin despărţituri create de om ce pot constitui hotare fi reşti (cum sunt drumurile publice) nu pot fi grăniţuite. În schimb, nu sunt ho-tare fi reşti diferitele despărţituri care, datorită mobilităţii lor, pot fi deturnate (de pildă, un pârâiaş), ceea ce înseamnă că nu pot forma o limită sufi cientă (a se vedea D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, t. III, Iaşi, 1900, p. 665).

[3] Pentru dezvoltări, a se vedea V. Terzea, op. cit., p. 62-65; C. Bîrsan, op. cit., p. 328; V. Stoica, op. cit., p. 502.

[4] C.A. Constanţa, dec. civ. nr. 119/C din 1 martie 2010, supra cit.

[5] A se vedea, pe larg, C. Bîrsan, op. cit., p. 329, 330; V. Stoica, op. cit., p. 323; V. Terzea, op. cit., p. 10.

[6] A se vedea D. Alexandresco, op. cit., p. 669.

[7] A se vedea M. Planiol, G. Ripert, op. cit., p. 419.

[8] I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 2153 din 18 martie 2005, supra cit. şi Trib. jud. Suceava, dec. civ. nr. 168/1989, nepublicată, apud P. Perju, op. cit., în Dreptul nr. 6/1991, p. 36.

[9] Trib. jud. Suceava, dec. civ. nr. 168/1989, supra cit.


Drept civil

– administrarea propriu-zisă a probelor pentru verifi carea susţinerilor părţilor şi identifi carea celor mai vechi sem-ne de hotar, prin examinarea titlurilor de proprietate şi efectuarea unei cercetări la faţa locului, cu ascultarea marto-rilor (de cele mai multe ori, această ascultare rămâne fără utilitate dacă se face la sediul instanţei) [1];

– cercetarea la faţa locului poate releva existenţa unor probe materiale conservate (stâlpi, pietre înfundate, cioburi, cărbuni, rădăcini ale unor plantaţii şi altele asemenea, puse anume pentru arătarea hotarului), care pot uşura consi-derabil operaţiunea de identifi care şi reconstituire a hotarului real;

– dacă, în absenţa unor probe materiale, reconstituirea este anevoioasă, instanţa va trebui să stabilească, pe baza titlurilor de proprietate şi a măsurătorilor cu (sau fără) ajutorul experţilor, întinderea (în fapt şi în acte) a celor două terenuri învecinate. Eventualele diferenţe de suprafaţă nu pot constitui o dovadă sigură în stabilirea hotarului, deoarece consemnările din titlurile de proprietate şi planurile de situaţie ce le însoţesc au o valoare relativă (foarte frecvent, transmisiunile se fac fără măsurători sau, dacă se fac, acestea nu sunt executate de specialişti). Totodată, o eventuală diferenţă de suprafaţă în minus la o parcelă nu poate fi pusă numai pe seama „plusului” existent la cealaltă parcelă. Practica a dovedit că asemenea „plusuri” pot fi constatate şi în perimetrul celorlalte terenuri învecinate cu terenul reclamantului (explicabile atunci când mai multe parcele provin, prin partaje succesive, de la acelaşi autor). De aceea, eventualele diferenţe pot avea valoare probatorie în măsura în care, ca fapte probatorii, ele se coroborează cu alte probe ale cauzei [2]. Acestea pot fi : planurile de situaţie (sau evidenţele cadastrale), întocmite la data dobândirii te-renurilor, documentele cele mai vechi descoperite, depoziţiile unor martori în vârstă, existenţa unor construcţii vechi sau a unor copaci, paralelismul laturilor terenului din litigiu (acest paralelism poate fi comun pentru toate terenurile care cad, bunăoară, pe o aceeaşi uliţă a satului) şi, desigur, de mare importanţă rămâne identifi carea segmentelor din hotarul actual, pe care părţile nu le contestă.

b) Trasarea hotarului reconstituit şi aşezarea semnelor corespunzătoare ale acestuia. Pe baza elementelor de identifi -care şi recunoaştere (descrise mai sus) ce sunt, în esenţă, conexe, cu greutate şi putere pentru a naşte probabilitatea, judecătorul poate trasa şi descrie hotarul legal, adică linia separativă reală a celor două fonduri limitrofe, şi, totodată, poate fi xa şi aşeza semnele corespunzătoare ale hotarului astfel reconstituit.

c) Desigur, constatările trebuie consemnate într-un proces-verbal întocmit potrivit art. 347 NCPC. Linia de hotar stabilită trebuie măsurată şi redată printr-un plan de situaţie. Acest plan (întocmit cu sau fără ajutorul unui expert) trebuie să facă determinabil hotarul prin distanţe măsurate în linie dreaptă faţă de anumite puncte fi xe existente în teren (colţurile clădirilor, stâlpi, copaci), distanţe ce cad perpendicular pe linia hotarului. Cu cât ele vor fi mai exact măsurate şi mai multe, cu atât se vor reduce inexactităţile la punerea în executare a hotărârii judecătoreşti pronunţate în cauză şi, totodată, difi cultăţile în restabilirea semnelor de hotar, dacă în viitor ele vor fi deplasate sau distruse [3].

Tot în acest scop, se impune ca dispozitivul hotărârii pronunţate în cauză să reproducă fi del toate elementele din planul de situaţie ce servesc la identifi carea hotarului. Sunt eliptice şi insufi ciente menţiunile din dispozitiv privind determinarea hotarului prin trimiterea la planurile de situaţie existente în cuprinsul dosarului sau prin descrierea hotarului printr-o linie trasată invariabil şi neidentifi cabil între două puncte (AB).

[1] A se vedea C. Pojoga, Despre acţiunea în grăniţuire, p. 1 (lucrare prezentată în cadrul cercului ştiinţifi c de drept civil al Asociaţiei juriştilor din judeţul Suceava şi citată de P. Perju, op. cit., în Dreptul nr. 6/1991, pp. 33 şi urm.). Autorul relevă, în mod judicios, că, în cazul înstrăinărilor constatate prin înscri-suri autentifi cate ori al transmisiunilor succesorale operate prin sentinţe judecătoreşti, nu se poate vorbi de o identifi care completă a limitelor de proprietate. Aceasta, deoarece notarul public nu poate pretinde o altă identifi care a terenurilor decât cea redată de părţi şi nici nu are obligaţia de a verifi ca datele declarate de către acestea. Ca atare, în fostul regim de transcripţiuni şi inscripţiuni, terenurile erau identifi cate prin locul situării lor, prin vecini şi suprafaţă, iar în regim de carte funciară prin numere de parcele (nou-formate), cu referire la planul de situaţie cadastral întocmit. Or, determinarea hotarelor – în cazul contestării lor ulterioare – în raport numai cu aceste elemente arătate în înscrisuri, în ambele regimuri, nu se putea face decât cu mare difi cultate şi aproximaţie. Bunăoară, planurile cadastrale, pentru terenurile afl ate în regim de carte funciară, erau întocmite invariabil la scara 1:2880, ceea ce semnifi că faptul că un milimetru măsurat pe plan avea corespondentul pe teren în 2,88 ml. Or, litigiile referitoare la hotar poartă uneori asupra a 20, 30 cm, ceea ce pe plan însemna delimitarea unor dimensiuni micrometrice, de ordinul a 0,06 mm, care, evident, nu era posibil să fi e determinate (numai grosimea urmei peniţelor speciale are această dimensiune).

[2] C. Pojoga, op. cit., p. 4.

[3] Ibidem.


Drept civil

§5. Cheltuielile de grăniţuire

Textul art. 560 NCC prevede că ele se suportă, în mod egal, de ambii proprietari ai terenurilor învecinate, dar, aşa cum s-a subliniat în doctrină, nu pot fi împovărătoare ca urmare a exercitării abuzive a dreptului de grăniţuire [1]. Totodată, s-a pus întrebarea dacă ele cuprind numai cheltuielile propriu-zise reclamate de reconstituirea semnelor de hotar sau şi pe cele avansate de părţi în cursul procesului, adică şi cheltuielile de judecată. Evident, lichidarea cheltu-ielilor de judecată îşi are temeiul în dispoziţiile art. 453-454 NCPC, prevederi legale care formează dreptul comun în materie. Cum textul art. 560 NCC nu derogă de la dreptul comun, rezultă că, logic, cheltuielile de judecată nu se includ în cheltuielile grăniţuirii, încât partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să le plătească în totalitatea lor [2]. Desigur, cheltuielile la care se referă art. 560 NCC exced faza procesuală a judecăţii şi sunt legate exclusiv de amenaja-rea unor semne de hotar. Ele vor fi suportate în mod egal, cum prevede expres textul de lege menţionat, dar numai în situaţia când reclamantul nu susţine – şi nici nu face dovada – că pârâtul a schimbat hotarul. Cu alte cuvinte, legea are în vedere că ambii vecini trebuie să suporte în mod egal cheltuielile necesare pentru amenajarea hotarului despărţitor doar atunci când în sarcina lor nu se constată vreo activitate culpabilă proprie. Aceasta înseamnă că schimbarea liniei hotarului are origini necunoscute. Dimpotrivă, dacă schimbarea hotarului a fost făcută în mod culpabil de către pârât, odată cu admiterea acţiunii, acesta – pus în prealabil în întârziere de către reclamant – va fi obligat şi la plata inte-grală a cheltuielilor grăniţuirii, inclusiv cele de judecată [3]. În ipoteza în care pârâtul nu este culpabil de schimbarea liniei hotarului, dar s-a opus grăniţuirii prin buna învoială, ţinând seama de natura raportului de drept dintre părţi şi de faptul că interesele părţilor la grăniţuire sunt egale, s-a dedus că atât cheltuielile de grăniţuire, cât şi de cele de judecată se suportă în mod egal [4].

[1] A se vedea D. Alexandresco, op. cit., p. 667.

[2] Ibidem; Jud. Suceava, sent. civ. nr. 4986/1980, nepublicată. În sens contrar, a se vedea Trib. jud. Timiş, dec. civ. nr. 534/1972, în R.R.D. nr. 1/1973, p. 161.

[3] Trib. jud. Suceava, dec. civ. nr. 419/1981, nepublicată.

[4] Jud. Rădăuţi, sent. civ. nr. 211/1982, pronunţată sub imperiul art. 275 CPC 1865, nepublicată.


Drept procesual civil

DREPT PROCESUAL CIVIL

Competenţă

I.C.C.J., secția I civilă, decizia nr. 4335 din 8 octombrie 2013

(cuvinte cheie: strămutare, competenţă teritorială, cerere de reexaminare, cerere accesorie, declinare

de competenţă, ajutor public judiciar, confl ict negativ de competenţă)

Cerere de ajutor public judiciar. Stră-mutarea pricinii. Instanţa com pe tentă să soluţioneze cererea de reexa minare

C. proc. civ. din 1865, art. 17

Cererea de reexaminare formulată ulterior admiterii cererii de strămutare a dosarului, este o cerere ce cade în competenţa de soluţionare a instanţei ce judecă cererea principală, fi ind o cerere accesorie, ope-rând astfel implicit prorogarea de competenţă, potrivit dispoziţiilor art. 17 C.proc.civ.

Prin încheierea nr. 4550 din 15.11.2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civi-lă, s-a admis cererea formulată de petentul N.E., prin care s-a solicitat strămutarea judecării procesului ci-vil ce formează obiectul dosarului nr. xx4/265/2007 al Tribunalului Bistriţa Năsăud şi a fost strămutată cauza la Tribunalul Suceava, cu păstrarea actelor de procedură întocmite în cauză.

La data de 29 martie 2013, recurentul N.E. a formu-lat o cerere de acordare a ajutorului public judiciar sub forma asistenţei juridice prin avocat, cerere respin-să de Tribunalul Suceava prin încheierea nr. 191 din 02.04.2013, ca fi ind rămasă fără obiect.

S-a reţinut că, anterior strămutării, prin încheierea din 11.07.2012, Tribunalul Bistriţa Năsăud a admis o cerere formulată de acelaşi petent şi având acelaşi obiect - plata onorariului pentru asigurarea asistenţei juridice prin avocat -, fi ind desemnat avocat din ofi ciu care să îl reprezinte pe recurent.

Împotriva încheierii nr. 191 din 02.04.2013 a Tribunalului Suceava, recurentul N.E. a formulat cerere de reexaminare.

Prin încheierea din 09 mai 2013, Tribunalul Suceava a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bistriţa Năsăud, reţinând în considerente că nu este competent să judece cererea având în vedere că dosarul se afl ă pe rolul Tribunalului Bistriţa Năsăud.

Prin încheierea nr. 266/R din 05 iunie 2013, Tribunalul Bistriţa Năsăud a declinat, la rândul său, competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava.

A constatat ivit confl ictul negativ de competenţă şi a dispus trimiterea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea acestuia.

În motivarea soluţiei de declinare s-a reţinută că, prin raportare la dispoziţiile art. 13 alin. (3) şi art. 17 alin. (3) din O.U.G. nr. 51/2008, un alt complet al Tribunalului Suceava este competent să soluţioneze cererea de reexa-minare îndreptată împotriva unei încheieri pronunţate de aceeaşi instanţă în soluţionarea unei cereri de ajutor public judiciar.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit în favoarea Tribunalului Suceava competenţa de soluţionare a cau-zei pentru considerentele ce succed:

În speţă, problema juridică dedusă judecăţii prin pre-zentul confl ict de competenţă este aceea derivată din faptul că dosarul în care s-au formulat cereri de ajutor public judiciar şi, ulterior, cerere de reexaminare, a fost strămutat de la instanţa competentă să soluţioneze re-cursul declarat de pârâtul N.E., respectiv Tribunalul Bistriţa Năsăud, la o altă instanţă - Tribunalul Suceava, cu păstrarea actelor de procedură întocmite în cauză, ca urmare a admiterii cererii de strămutare prin încheierea nr. 4550 din 15.11.2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă.

Cererea de reexaminare formulată la data de 16.04.2013 de recurentul N.E. împotriva încheierii nr. 191 din 02.04.2013 a Tribunalului Suceava, ulterioară admiterii cererii de strămutare, este o cerere ce cade în competenţa de soluţionare a instanţei ce judecă cererea principală - recursul, fi ind o cerere accesorie, operând astfel implicit prorogarea de competenţă, potrivit dispo-ziţiilor art. 17 C.proc.civ.

Pe de altă parte, întrucât referitor la cererea de reexa-minare operează prorogarea de competenţă, această si-tuaţie nu se schimbă prin faptul că anterior admiterii ce-rerii de strămutare a fost admisă o cerere de ajutor public judiciar formulată de acelaşi recurent N.E. şi având ace-laşi obiect, soluţionată de instanţa competentă material să soluţioneze recursul - Tribunalul Bistriţa Năsăud, ea dăinuind până la soluţionarea cauzei.

Este adevărat că, la data la care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a soluţionat cererea de strămutare, nu s-a pronunţat decât asupra soluţionării cererii în limitele investirii instanţei din acea dată, faptul că ulterior s-a formulat o cerere de reexaminare nu face decât să ducă la concluzia că instanţa devenită competentă urmare a strămutării are implicit competenţa de soluţionare a ori-cărei cereri incidentale sau accesorii acesteia.

Faţă de cele reţinute, Înalta Curte a stabilit competen-ţa judecării cauzei în favoarea Tribunalului Suceava.




Tergiversarea procesului

I.C.C.J., secția I civilă, decizia nr. 3999 din 25 septembrie 2013

(cuvinte cheie: tergiversarea procesului, principiul legalităţii, plângere)

Contestaţie privind tergiversarea solu-ţionării procesului formulată în cadrul unui litigiu început sub vechiul Cod de procedură civilă. Inadmisibilitate

C. proc civ., art. 24 art. 25, art. 522

Contestaţia privind tergiversarea soluţionării procesului, întemeiată pe dispozițiile art. 522 din Noul Cod de procedură civilă, formulată în cadrul unui dosar iniţiat sub imperiul vechii legi de procedură ci-vilă, este inadmisibilă, întrucât recunoaşterea posibilităţii exercitării unor demersuri judiciare în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora.

Speța: Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, prin încheierea din 12 iunie 2013 a respins, ca inadmisibilă, contestaţia privind tergiversarea soluţionării procesului formulată de B.R.

S-a reţinut în esenţă, în raport de dispoziţiile art. 24 din Noul Cod de procedură civilă, că având în vedere faptul că procesul a început în anul 2009, sub imperiul vechiului cod, contestaţia privind tergiversarea soluţionării procesului este inadmisibilă, motiv pentru care s-a admis excepţia invocată din ofi ciu.

Împotriva acestei încheieri a formulat plângere B.R., în baza art. 522 alin. (5) din Noul Cod procedură civilă.A arătat că dosarul a cărui tergiversare o reclamă este foarte vechi, iar dreptul la un proces echitabil, care să se încheie

într-un termen rezonabil, este un drept fundamental apărat prin legislaţia şi practica CEDO, prin Constituţia României şi Legea nr. 202/2010 privind accelerarea judecării proceselor, acest drept existând indiferent de aplicarea în timp a Codului de procedură civilă.

A mai precizat că nimeni nu poate fi obligat să rămână în indiviziune şi că a obţinut partajul cu mare întârziere la Judecătoria Pucioasa şi la Tribunalul Dâmboviţa, în cazul său, timpul fi ind esenţial pentru valorifi carea dreptului de proprietate.

A menţionat că a făcut demersuri în vederea rezolvării problemei cu respectarea prevederilor art. 524 alin. (3) din Noul Cod de procedură civilă, reglementare care reprezintă un progres şi care, chiar dacă se adresează numai celor care încep un pro-ces după respectiva dată, poate sensibiliza instanţa şi pentru celelalte cazuri, pentru a lua măsuri în baza dreptului material şi a normelor CEDO care prevalează.

A considerat că prezenta cauză este una tipică de tergiversare, care se poate încadra la art. 522 alin. (5) din Noul Cod de procedură civilă, în măsura în care obligaţia de informare asupra dosarului este una legală necesară soluţionării, iar instanţa a nesocotit-o pentru a ţine cu orice preţ pe loc partajul judiciar.

Plângerea este nefondată.

Problema de drept care se ridică în speţă este de a stabili dacă demersului judiciar întreprins de petentă, în baza unor reglementări introduse prin Noul Cod de procedură civilă, i se pot aplica aceste dispoziţii legale, în condiţiile în care dosarul în legătură cu care s-a formulat contestaţia a început în anul 2009.

Cu alte cuvinte, trebuie stabilit dacă petenta se poa-te prevala de noile dispoziţii procedurale şi dacă poate formula o contestaţie privind tergiversarea soluţionării procesului în cadrul unui dosar iniţiat sub imperiul ve-chii legi de procedură civilă.

Relevante în acest context, după cum a reţinut şi Curtea de Apel Ploieşti prin încheierea atacată, sunt normele tranzitorii cuprinse la art. 24 din Noul Cod de procedură civilă potrivit cărora „Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor sili-te începute după intrarea acesteia în vigoare”. În acelaşi sens, art. 25 din noul cod stipulează că procesele în curs de judecată începute sub legea veche rămân supuse ace-lei legi.

Or, în speţă, dosarul în legătură cu a cărui soluţionare a fost formulată contestaţia, respectiv nr. xxx3/283/2009, a fost început în anul 2009, sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă, fi ind astfel corectă soluţia pronunţa-tă prin încheierea atacată de admitere a excepţiei inad-misibilităţii contestaţiei privind tergiversarea judecării procesului.

Nu pot fi deci primite solicitările petentei de soluţi-onare a contestaţiei sale chiar şi în situaţia în care nu i se pot aplica prevederile noile legi de procedură civilă, întrucât instanţele judecătoreşti sunt chemate a aplica legea, potrivit reglementărilor existente. Or, recunoaş-terea posibilităţii exercitării unor demersuri judiciare în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală con-stituie o încălcare a principiului legalităţii acestora, pre-cum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor şi, din acest motiv, apare ca o situaţie inadmisibilă în ordinea de drept.

Pentru cele ce preced, s-a respins, ca nefondată, plângerea.




Arbitraj

I.C.C.J., secția a II-a civilă, decizia nr. 1815 din 24 aprilie 2013

(cuvinte cheie: arbitraj, eroare materială)

Hotărâre arbitrală. Cerere de îndrep-tare a erorii materiale, cuprinsă în ho-tă rârea pronunţată în acţiunea în anu-lare. Condiţii şi efecte

C. proc. civ. din 1865, art. 281, art. 2813, art. 362 alin. (2)

Din economia prevederilor art. 362 C. proc. civ. reiese faptul că greşelile materiale din textul hotărârii arbitrale sau alte greşeli evidente care nu schimbă fondul soluţiei, precum şi greşelile de calcul, pot fi rectifi cate, la cererea oricăreia dintre părţi, formulată în termenul prevăzut de alin. (1) sau din ofi ciu, printr-o încheiere de îndreptare, care face parte integrantă din hotărârea arbitrală.

În cazul în care eroarea materială provine de la instanţa arbitrală şi nu există o hotărâre arbitrală de îndreptare a acesteia, conform procedurii arbitrale, este corectă soluţia de respingere a cererii de îndrep-tare a aceleiaşi erori materiale cuprinsă în dispozitivul hotărârii pronunţate în acţiunea în anulare.

Speța: Petenta SC A.C.T.I. (România) SRL a formulat cerere, în temeiul art. 281 C. proc. civ., prin care a solicitat îndrep-tarea dispozitivului sentinţei civile nr. 6 din 18.01.2013 cu privire la suma la plata căreia a fost obligată în sensul corectării sumei indicate (287.879,79 lei) şi înlocuirii acesteia cu suma identifi cată de expertul judiciar în „răspunsul la obligaţiunile P.”, respectiv 278.879,79 lei, întrucât, prin raportare la succesiunea actelor procesuale întocmite şi a probatoriului administrat, suma nu este corectă.

Analizând actele dosarului, Curtea de apel a constatat că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 281 C. proc. civ. care vizează îndreptarea unor erori materiale, cele învederate de către petentă considerându-le eventuale erori de judecată care nu pot fi soluţionate decât cu ocazia exercitării căii de atac declarate împotriva hotărârii a cărei îndreptare se solicită, motiv pentru care, prin încheierea de şedinţă din 8 februarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, s-a respins ca nefondată cererea de îndreptare eroare materială strecurată în dispozitivul sentinţei civile nr. 6 din 18 ianuarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. xx82/2/2010* în cauza privind pe reclaman-ta SC A.C.T.I. (ROMÂNIA) SRL împotriva sentinţei arbitrale nr. 282 din data de 20 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional în dosarul nr. x0/2008, în contradictoriu cu pârâta SC P.R. SRL.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs petenta SC A.C.T.I. SRL.Recurenta a susţinut că instanţa nu a răspuns argumentelor aduse cu privire la existenţa unei erori materiale în dispozitiv

şi a înlăturat de la aplicare art. 281 C. proc. civ. fără motivare şi a solicitat modifi carea încheierii recurate în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul admiterii cererii de îndreptare a erorii materiale.

Recursul nu este fondat.

Astfel, aşa cum rezultă şi din motivarea recursu-lui, eroarea materială provine de la instanţa arbitrală. Raţionând în raport de lanţul erorilor materiale, mai întâi ar fi trebuit să se solicite şi să se obţină îndrepta-rea erorii materiale de către instanţa arbitrală şi abia apoi să fi e sesizată instanţa statală. Dar competenţa şi procedura de soluţionare a unei cereri de îndreptare a unei hotărâri arbitrale se determină după regulile de la art. 362 alin. (2) C. proc. civ.

În consecinţă, Curtea de apel a procedat corect res-pingând cererea de îndreptare a erorii materiale care, în speţă, porneşte încă de la instanţa arbitrală şi constă în diferenţe între cuantumul sumei prevăzute în minuta

întocmită de arbitri, faţă de dispozitivul sentinţei arbi-trale. În lipsa unei hotărâri arbitrale care să prevadă că este vorba despre erori materiale, îndreptate conform procedurii arbitrale, prin încheierea atacată, instanţa de judecată a respins în mod corect cererea formulată şi a statuat legal că este vorba despre erori de judecată ce nu îşi pot găsi remediul decât în calea de atac exercitată îm-potriva hotărârii pronunţate în acţiunea în anulare.

Având în vedere cele expuse mai sus, recursul a fost respins.


Drept comercial


Probe

I.C.C.J., secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 413 din 29 ianuarie 2013

(cuvinte cheie: principiul contradictorialităţii, administrarea probelor, proces echitabil)

Principiul contradictorialităţii în proce-dura administrării probelor. Încăl care. Consecinţe

Convenţie, art. 67C. proc. civ. din 1865, art. 261 pct. 5

Pentru asigurarea respectării exigenţelor impuse de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor, nicio măsură nu poată fi dispusă de instanţă fără a fi fundamentată pe mijloace de probă administrate în cursul judecăţii şi care au făcut obiectul unei dezbateri contradictorii, în care fi ecare parte a avut posibi-litatea să-şi exprime punctul de vedere cu privire la fi ecare probă admisă de către instanţă.

Speța: Prin acţiunea formulată, reclamanta S.C. MM SRL a solicitat desfi inţarea deciziei nr. 14.324/08.07.2010 a Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit, prin care s-a soluţionat contestaţia formulată de petentă (fosta S.C. S S.R.L.) şi suspendarea executării actului administrativ fi scal atacat.

Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea ca nefondată.(...) Deşi petenta a solicitat proba cu expertiză, Curtea de apel a apreciat că această probă este nerelevantă, în raport de

adresele OLAF (reluate în procesul-verbal), prin care s-a reţinut că petenta ar fi comis infracţiuni în conformitate cu legisla-ţia naţională, OLAF comunicând toate informaţiile către DNA pentru a lua în considerare deschiderea unei anchete penale, recomandând şi demararea procedurii administrative de recuperare a tuturor fondurilor decontate în cadrul acestui proiect, indiferent de rezultatul anchetei DNA, întrucât consideră că există dovezi sufi ciente că s-a produs o neregulă gravă, respectiv prezentarea de documente false în cadrul unei proceduri de selecţie de oferte.

Reclamanta S.C. MM SRL. a declarat recurs.Recursul este fondat.

Prin sentinţa atacată a fost respinsă ca nefondată acţiunea reclamantei, judecătorul fondului apreciind că actele atacate au fost legal emise întrucât, indiferent de rezultatul anchetei DNA, suspiciunile unor nereguli gra-ve au fost demonstrate.

Totodată, prin sentinţa atacată, s-a considerat că probele solicitate de reclamantă, cu referire specială la expertizele de specialitate, sunt nerelevante faţă de sus-piciunile de fraudă constatate de autorităţile cu compe-tenţe în gestionarea fondurilor comunitare.

Înalta Curte reţine temeinicia criticilor recurentei strict din perspectiva art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului vizând respectarea exigenţelor im-puse de principiul contradictorialităţii şi în considerarea probelor noi administrate în etapa recursului, probe pe care recurenta-reclamantă nu a avut, în mod obiectiv, posibilitatea de a le combate în orice mod. Or, exigen-ţa fundamentală a contradictorialităţii impune ca nicio măsură să nu fi e dispusă de instanţă fără a fi fundamen-tată pe mijloace de probă administrate în cursul judecă-ţii şi care au făcut obiectul unei dezbateri contradictorii, fi ecare parte având posibilitatea de a-şi exprima punc-tul de vedere cu privire la fi ecare probă admisă de către instanţă.

Din această perspectivă Înalta Curte reţine, pe de o parte, că prima instanţă, cu nesocotirea prevederilor

art. 261 pct. 5 C. proc. civ. a înlăturat toate cererile de probatorii ale reclamantei-recurente, fără a motiva pro-priu-zis, cu claritate şi pertinenţă măsura astfel dispusă, în special pentru a demonstra că nu este încălcat dreptul la un proces echitabil.

Pe de altă parte, în respectarea aceluiaşi principiu, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. a apreciat că se impune casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea luării în con-siderare a probelor noi administrate de pârâta intimată în recurs şi pe care recurenta, în mod efectiv nu a avut posibilitatea de a le combate eventual, şi/sau de a-şi for-mula un punct de vedere în apărare.

Aşa fi ind, casarea cu trimitere corespunde unei nevoi reale de a se respecta principiile ce guvernează desfă-şurarea procesului civil, cu referire directă la principiul contradictorialităţii şi totodată este impusă de necesi-tatea aplicării efective, iar nu doar formale, a dreptului părţilor la dublul grad de jurisdicţie.

Instanţa de rejudecare este datoare să pună în discu-ţia părţilor şi probele noi administrate, statuând moti-vat şi argumentat asupra oricăror cereri de suplimentare a probatoriului raportat desigur la utilitatea şi pertinen-ţa acestora şi să analizeze şi celelalte motive de recurs ale recurentei, ce vizează fondul cauzei, ca apărări de fond.


Drept comercial

DREPT COMERCIAL

Contracte

I.C.C.J., secția a II-a civilă, decizia nr. 2667 din 18 septembrie 2013

(cuvinte cheie: acţiune în pretenţii, asigurare de accidente, eveniment asigurat, contract de

asigurare, maladie, indemnizaţie de asigurare, moştenitor)

Convenţie pentru asigurarea de acci-dente. Neîncadrarea cauzei decesului asiguratului în noţiunea de accident definită în convenţie

Dacă în convenţia privind asigurarea de accidente noţiunea de accident este defi nită ca fi ind acel eve-niment brusc, neprevăzut, extern corpului omenesc şi independent de voinţa asiguratului, produs în perioada de valabilitate a convenţiei şi care determină producerea evenimentului asigurat, şi anume a invalidităţii permanente sau decesului asiguratului, nu sunt îndeplinite condiţiile pentru plata indem-nizaţiei de asigurare moştenitorilor în cazul în care decesul asiguratului s-a produs ca urmare a recidivei unei maladii pentru care fusese deja operat, întrucât această situaţie nu reprezintă un eveniment brusc, neprevăzut şi extern corpului omenesc.

Speța: Prin sentinţa nr. 20875 din 8.11.2011 a Tribunalului Bucureşti, a fost respinsă acţiunea formulată de B.O.C. şi B.N. în contradictoriu cu pârâtele SC B.C.R. – A.V.I.G. SA şi SC R.B. SA.

Pentru a decide astfel, tribunalul a constatat că la 3.03.2011 B.O.C. şi B.N. au solicitat obligarea pârâtei SC B.C.R. – A.V.I.G. SA să-şi execute obligaţiile rezultate din certifi catele de asigurare ACC (c) nr. 3025001 şi ACC (c) nr. 3025002 din 06.07.2007 aferente convenţiei de asigurare de accidente persoane nr. ACC (c) nr. 003/01022006 faţă de SC R.B. SA şi impli-cit faţă de reclamante în calitate de moştenitoare ale lui B.Ş.A., respectiv de a despăgubi în numele lor şi pentru ele pe pârâta SC R.B. SA cu contravaloarea creditelor nerambursate, a dobânzilor, a comisioanelor şi penalităţilor aferente, deoarece pârâta SC B.C.R. – A.V.I.G. SA refuză să-şi îndeplinească obligaţiile privind riscul asigurat, rezultat din certifi catele de asigurare, cu toate că a intervenit riscul asigurat, decesul asiguratului, respectiv să plătească cele două credite curente încheiate de defunc-tul B.Ş.A. cu pârâta SC R.B. SA.

Tribunalul a reţinut că între autorul reclamantelor, B.Ş.A., şi MKB R.B. SA au fost încheiate contractele de credit nr. 1/2007 prin care persoana fi zică a fost împrumutată cu 7500 Euro şi nr. 2/2007 pentru suma de 26.000 lei; că între SC B.C.R. – A.V.I.G. SA şi SC R.B. SA a fost încheiată convenţia de asigurare de accidente persoane ACC (c) nr. 003 în temeiul că-reia în schimbul plăţii primei de asigurare efectuată de contractant se preia riscul producerii evenimentelor asigurate plătind indemnizaţia cuvenită asiguratului sau benefi ciarului; prin convenţie evenimentul asigurat a fost defi nit ca fi ind invaliditatea permanentă sau decesul asiguratului cauzate de un accident acoperit de asigurare; că accidentul a fost defi nit ca fi ind eveni-mentul brusc neprevăzut extern corpului omenesc şi independent de voinţa asiguratului; că autorul reclamantelor a încheiat cu pârâta SC B.C.R. – A.V.I.G. SA certifi catele de asigurare ACC (c) nr. 3025001 şi ACC (c) nr. 3025002 din 06.07.2007; prin ambele certifi cate evenimentele asigurate au fost decesul şi invaliditatea permanentă a asiguratului dar, în speţă, decesul a intervenit ca urmare a unei afecţiuni incurabile, respectiv cancer de sigmoid operat, şi nu a unui eveniment brusc neprevăzut corpului uman.

În concluzie, tribunalul a constatat că nu era necesar ca decesul determinat de boală incurabilă să fi e menţionat la art. 7 din certifi catul de asigurare ca un caz de excludere, deoarece un astfel de risc nu a fost asigurat, iar survenirea bruscă a de-cesului nu poate fi considerată a se încadra în noţiunea de accident şi, în consecinţă, a fost respinsă cererea, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 189 din 20 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, s-a admis apelul declarat de re-clamantele B.O.C. şi B.N. împotriva sentinţei civile nr. 20875 din 8 noiembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti s-a schimbat în tot această sentinţă în sensul că s-a admis acţiunea şi a fost obligată pârâta SC B.C.R. – A.V.I.G. SA în calitate de asigurător să plătească suma asigurată potrivit certifi catelor de asigurare ACC (c) nr. 3025001 şi ACC (c) nr. 3025002 din 06.07.2007.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC O.V.I.G. SA Bucureşti.Recursul este fondat.


Drept comercial

Conform prevederilor art. 6 din contractele de credit, împrumutatul s-a obligat să garanteze creditele acordate şi prin cesionarea poliţelor de asigurare de deces şi in-validitate permanentă, din accidente, contractul de asi-gurare urmând a se încheia cu o societate de asigurare agreată de bancă, iar suma asigurată să fi e cel puţin egală cu valoarea creditului.

Între pârâtele B.C.R. ASIGURĂRI SA şi SC R.B. SA s-a încheiat Convenţia privind asigurarea de accidente per-soane nr. ACC (c) 003, prin care s-a convenit ca asigu-rătorul, în baza convenţiei de asigurare şi în schimbul plăţii primei de asigurare efectuate de către contractant, să preia asupra sa riscul producerii evenimentelor asigu-rate, obligându-se ca la producerea acestora să plătească indemnizaţia cuvenită asiguratului sau benefi ciarului.

Convenţia defi neşte evenimentul asigurat ca fi ind in-validitatea permanentă sau decesul asiguratului cauzate de un accident acoperit de asigurare şi care survine în ma-ximum un an de la data producerii acestuia. Accidentul a fost defi nit ca un eveniment brusc, neprevăzut, extern corpului omenesc şi independent de voinţa asiguratului, produs în perioada de valabilitate a convenţiei privind asigurarea şi care determină producerea evenimentului asigurat.

În vederea garantării creditelor contractate, autorul reclamantelor a încheiat cu pârâta BCR Asigurări, certi-fi catele de asigurare ACC(c) nr. 3025001/06.07.2007 şi ACC(c) nr. 3025002/06.07.2007, prin care evenimentele asigurate au fost decesul şi invaliditatea permanentă a asiguratului, survenite în maxim 1 an de la data produ-cerii unui accident acoperit prin asigurare.

La data de 15.09.2009, autorul reclamantelor, B.Ş.A., a decedat. În certifi catul medical constatator al decesului se menţionează la cauzele decesului:

- I Boala sau afecţiunea morbidă care a provocat de-cesul. a) Cauza directă (imediată). Boala sau afecţiunea morbidă care a provocat decesul: Insufi cienţă cardio respiratorie.

La rubrica starea morbidă iniţială. Boala sau bolile iniţiale care au declanşat stările înscrise la pct. a) şi care constituie cauza determinată: Cancer sigmoid operat recidivat”.

Astfel fi ind, din certifi catul medical de constatare a de-cesului rezultă în mod indubitabil că B.Ş.A. a fost operat pentru afecţiunea de cancer sigmoid şi că după operaţie boala a recidivat, determinând insufi cienţa cardio-respi-ratorie care a constituit cauza imediată a decesului.

Din situaţia de fapt expusă, confi rmată de reclamante atât în motivarea acţiunii cât şi în motivele de apel, re-zultă, fără putinţă de tăgadă, că autorul lor a decedat ca urmare a recidivei unei maladii pentru care fusese deja operat şi nicidecum ca urmare a unui accident care să fi e acoperit de riscul asigurat prin certifi catele de asigurare a creditelor.

Este adevărat că decesul autorului reclamantelor s-a produs înăuntrul perioadei de risc asigurat stipulat în convenţiile de asigurare de accidente persoane şi anume în termen de maximum un an de la data producerii eve-nimentului asigurat, însă în speţă cauza decesului per-soanei asigurate nu se încadrează în condiţiile stipulate în convenţie.

Astfel, din însăşi denumirea „convenţie” rezultă în mod neechivoc că s-a încheiat o „Convenţie privind asi-gurarea de accidente”, în care noţiunea de accident este defi nită ca fi ind: ”eveniment brusc, neprevăzut, extern corpului omenesc şi independent de voinţa Asiguratului, produs în perioada de valabilitate a convenţiei privind asigurarea şi care determină producerea evenimentului asigurat”.

În art. 4 intitulat „Riscuri asigurate” se stipulează că în baza convenţiei sunt acoperite riscurile de deces şi invaliditate permanentă survenite ca urmare a unui ac-cident produs în perioada de valabilitate a convenţiei şi sunt enumerate anumite accidente, enumerarea nefi ind exhaustivă.

În consecinţă, problema de drept care se pune în speţă o constituie încadrarea sau nu a cauzei decesului asigu-ratului în noţiunea de accident, astfel cum a fost defi nită de părţi în convenţie, în sensul că accident înseamnă un eveniment brusc, neprevăzut, extern corpului omenesc şi independent de voinţa asiguratului.

Întrucât, după cum s-a precizat mai sus, decesul asi-guratului s-a produs ca urmare a unei recidive a maladiei de cancer sigmoid, operat, este evident că asiguratul era bolnav de cancer, a suferit o operaţie, a urmat tratamen-tul post-operator specifi c afecţiunii oncologice, după care boala a recidivat, provocând insufi cienţa cardio-res-piratorie care a fost cauza imediată a decesului.

Din cele expuse rezultă că, datorită afecţiunii de care suferea şi mai ales recidivei acestei afecţiuni, decesul asiguratului nu se încadrează în noţiunea de eveniment brusc, neprevăzut, extern corpului omenesc, astfel cum e denumit de convenţie.

Astfel fi ind, Înalta Curte a constatat că motivele de recurs sunt fondate şi, în consecinţă, a admis recursul şi a modifi cat decizia în sensul respingerii apelului for-mulat de reclamantele-apelante B.O.C. şi B.N. împotri-va sentinţei nr. 20875/8 noiembrie 2011 a Tribunalului Bucureşti, pe care a menţinut-o întrucât este legală.


Drept comercial

DREPT COMERCIAL

Insolvenţă

Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, decizia nr. 927 din 23 mai 2013

(cuvinte cheie: insolvenţă, răspunderea administratorului societar, calitate procesuală

activă)

Respingerea acţiunii creditorului pen-tru angajarea răspunderii patrimo ni ale personale a administra to rului so cie-tăţii debitoare. Lipsa notifi cării cre di-torilor de către lichidator a dispo nibi-lităţii de a exercita recurs împo triva sen tinţei. Exercitarea recursului de către creditorul reclamant. Lipsa cali-tăţii procesuale active, în recurs, a cre-ditorului

Legea nr. 85/2006, art. 138 alin. (1), (3) şi (6)

Dacă subiecţii prevăzuţi de art. 138 alin. (3) din Legea nr. 85/2006 au calitate procesuală pentru a introduce acţiunea în angajarea răspunderii patrimoniale, aceiaşi titulari ai acţiunii introductive de pri-mă instanţă nu au calitate subiectivală procesuală proprie în a declara recursul împotriva hotărârii de respingere a acţiunii reglementată de art. 138 alin. (1) şi (3) din aceeaşi lege. Această calitate procesuală activă în a exercita dreptul la recurs este recunoscută exclusiv de legiuitor administratorului judiciar, respectiv lichidatorului, fi e în mod direct, voluntar, fără informarea creditorilor, fi e în mod determinat, obligat de decizia adunării creditorilor sau de aceea a creditorului care deţine mai mult de jumătate din valoarea tuturor creanţelor.

Speța: Prin sentinţa civilă nr. 45/JS/07.02.2013, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în temeiul art. 138 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2006, s-a respins cererea formulată de creditoarea Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin împotriva pârâtului S.P. pentru atragerea răspunderii patrimoniale, pentru plata sumei de 134.645 lei cu titlu de creanţă înscrisă la masa credală a debitoarei SC S.P.F.P. SRL G., debitoare societate comercială care se afl ă în procedura fali-mentului, reprezentată de lichidatorul C.I.I. M.M.O. Arad.

Pentru a hotărî astfel, judecătorul sindic a reţinut că reclamantul creditor DGFP Caraş-Severin şi-a întemeiat în drept acţiunea pe dispoziţiile art. 138 lit. d) şi art. 3 din Legea nr. 85/2006.

În raport de temeiul juridic invocat de reclamantă, o asemenea acţiune se grefează pe trăsăturile acţiunii în răspundere reglementată de Legea societăţilor, pe o răspundere obişnuită a administratorului faţă de societatea comercială.

Răspunderea reglementată de art. 138 din Legea privind procedura insolvenţei este o formă specială de răspundere civilă delictuală şi pentru ca ea să poată fi angajată este necesar să fi e îndeplinite condiţiile generale prevăzute de art. 998-999 C.civ. din 1864 şi cele special reglementate de art. 138 din Legea privind procedura insolvenţei.

Admisibilitatea acestei acţiuni în răspundere întemeiată pe dispoziţiile art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006 este condiţi-onată de proba elementelor constitutive, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate şi culpa.

Probele sunt în sarcina reclamantului creditor căruia îi incumbă obligaţia de a proba cele afi rmate.În cauză reclamantul creditor nu a dovedit existenţa elementelor constitutive ale răspunderii patrimoniale.Nu este sufi cientă existenţa neţinerii contabilităţii în conformitate cu legea sau ţinerea unei contabilităţi fi ctive, ci este ne-

cesar ca prin această faptă să se fi produs starea de insolvenţă. Legea privind procedura insolvenţei nu face referire la cauzarea prejudiciului, ci la cauzarea insolvenţei.

În speţă nu s-a probat existenţa legăturii de cauzalitate dintre fapta reclamată şi starea de insolvenţă a debitorului, nu s-a făcut dovada că fapta reclamată a determinat ajungerea debitorului în insolvenţă. De asemenea, fapta reclamată – de nepre-dare a documentelor contabile – este ulterioară declanşării procedurii insolvenţei.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs creditoarea Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, solicitând modifi carea sentinţei recurate ca fi ind nelegală şi netemeinică, iar pe fond, admiterea cererii de antrenare a răspunderii ma-teriale şi obligarea administratorului social în persoana numitului S.P. la plata sumei de 134.645 lei către Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, reprezentând obligaţii fi scale restante.


Drept comercial

Examinând cu precăderea excepţia lipsei calităţii procesuale active a creditoarei în a declara recurs împotriva sentinţei mai sus arătate, excepţie invocată din ofi ciu de către Curte, se constată că excepţia este fondată urmând a fi admisă.

Astfel, potrivit art. 138 alin. (3) din Legea nr. 85/2006, acţiunea în angajarea răspunderii patrimo-niale personale a membrilor organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii debitoare, precum şi a altor persoane cărora le-ar fi imputabilă apariţia stă-rii de insolvenţă a debitoarei, poate fi introdusă atât de către administratorul judiciar sau lichidator, cât şi de că-tre preşedintele Comitetului Creditorilor ori, după caz, un creditor desemnat de adunarea creditorilor sau credi-torul care deţine mai mult de 50% din valoarea creanţe-lor înscrise la masa credală.

Potrivit art. 138 alin. (6) din Legea privind procedu-ra insolvenţei, în cazul în care s-a pronunţat o hotărâre de respingere a acţiunii introdusă de către subiecţii mai sus arătaţi, fi e în temeiul alin. (1) sau, după caz, alin. (3) din cadrul aceluiaşi articol, administratorul judiciar sau lichidatorul care nu intenţionează să formuleze recurs împotriva acestei hotărâri va notifi ca creditorii asupra intenţiei sale. În cazul în care adunarea generală a cre-ditorilor sau creditorul care deţine mai mult de jumătate din valoarea tuturor creanţelor decide că se impune in-troducerea recursului, administratorul judiciar sau lichi-datorul trebuie să formuleze calea de atac, potrivit legii.

Din examinarea celor două texte legale rezultă ur-mătoarele constatări: a) acţiunea introductivă de primă instanţă privind angajarea răspunderii patrimoniale personale a membrilor organelor de conducere/suprave-ghere, precum şi altor persoane cărora le poate fi impu-tată apariţia stării de insolvenţă a debitoarei persoană juridică, pentru motivele prevăzute de art. 138 alin. (1) lit. a)-g) din Legea nr. 85/2006, poate fi exercitată atât de către practicianul în insolvenţă desemnat în procedură (administratorul judiciar/lichidator), iar în cazul în care practicianul în insolvenţă nu exercită dreptul la acţiune, şi de subiecţii prevăzuţi de alin. (3) al aceluiaşi articol, şi anume preşedintele comitetului creditorilor, în urma hotărârii adunării creditorilor, un creditor desemnat de adunarea creditorilor, dacă nu s-a constituit comitetul creditorilor, un creditor care deţine mai mult de 50% din valoarea creanţelor înscrise la masa credală; b) indiferent de titularul acţiunii, dintre cei arătaţi de art. 138 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 85/2006, dacă instanţa pronunţă o hotărâre de respingere a cererii de angajare a răspunderii patrimoniale, subiectul îndreptăţit să promoveze calea de atac împotriva hotărârii de respingere a cererii este administratorul judiciar sau lichidatorul; c) dacă practi-cianul în insolvenţă nu intenţionează să formuleze calea de atac, are obligativitatea de a notifi ca creditorii asupra acestei intenţii; d) declararea recursului poate avea loc

numai de către acelaşi practician în insolvenţă, indife-rent de titularul acţiunii introductive, după notifi carea mai sus arătată şi numai în situaţia în care adunarea ge-nerală a creditorilor sau creditorul care deţine mai mult de jumătate din valoarea creanţelor înscrise la masa credală decid că se impune promovarea recursului; e) în această situaţie, introducerea recursului este obliga-torie, iar sarcina declarării recursului şi exercitării sale revine exclusiv administratorului judiciar sau, după caz, lichidatorului. În consecinţă, dacă subiecţii prevăzuţi de art. 138 alin. (3) din Legea nr. 85/2006 au calitate pro-cesuală pentru a introduce acţiunea în angajarea răspun-derii patrimoniale, aceiaşi titulari ai acţiunii introducti-ve de primă instanţă nu au calitate subiectivală procesu-ală proprie în a declara recursul împotriva hotărârii de respingere a acţiunii reglementată de art. 138 alin. (1) şi (3) din aceeaşi lege.

Această calitate procesuală activă în a exercita dreptul la recurs este recunoscută exclusiv de legiuitor adminis-tratorului judiciar, respectiv lichidatorului, fi e în mod direct, voluntar, fără informarea creditorilor, fi e în mod determinat, obligat de decizia adunării creditorilor sau de aceea a creditorului care deţine mai mult de jumătate din valoarea tuturor creanţelor.

În cauză, acţiunea introductivă pentru angajarea răspunderii patrimoniale a administratorului socie-tăţii debitoare a fost formulată în condiţiile art. 138 alin. (3) din Legea nr. 85/2006, de către creditoarea DGFP Caraş-Severin.

Acţiunea acestei creditoare a fost respinsă de judecă-torul sindic prin sentinţa atacată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs aceeaşi creditoare.

Se constată astfel că, potrivit considerentelor mai sus arătate şi a prevederilor art. 138 alin. (6) din Legea nr. 85/2006, această creditoare nu are calitate procesu-ală activă de a declara recurs împotriva sentinţei de res-pingere a acţiunii în răspundere patrimonială.

Prin urmare, dată fi ind admiterea excepţiei lipsei ca-lităţii procesuale active în recurs a creditoarei recurente, instanţa a respins recursul astfel formulat ca fi ind intro-dus de o persoană fără calitate procesuală activă, motiv pentru care Curtea a constatat că este dispensată a mai cerceta pe fond motivele de recurs arătate de aceeaşi recurentă.


Drept administrativ

DREPT ADMINISTRATIV

Concurenţă

I.C.C.J., secţia de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 1203 din 21 februarie 2013

(cuvinte cheie: fond privat de pensii, concurenţă)

Piaţa fondurilor de pensii private obli-ga torii. Înţelegere între societăţile co-mer ciale – administratori ai fondu rilor de pensii private pentru repar tizarea participanţilor cu ade rare dublă. Lipsa caracterului anticoncu renţial al înţe-legerii

Legea nr. 21/1996, art. 5 alin. (1) lit. c)TFUE, art. 101

Legea nr. 411/2004

În acord cu jurisprudenţa CJUE, existenţa unei înţelegeri între mai mulţi agenţi economici nu trebu-ie considerată anticoncurenţială per se, în condiţiile în care în urma analizării conţinutului acesteia, a scopurilor ei obiective, a contextului juridic şi economic în care aceasta îşi produce sau urmează să îşi producă efectele, a comportamentului efectiv al părţilor pe piaţă, precum şi a aptitudinii acesteia de a afecta semnifi cativ condiţiile de piaţă, nu rezultă elemente concrete care să susţină concluzia existenţei vreunei încălcări a Legii concurenţei.

(...) Obiectul acţiunii judiciare, vizează efectuarea unui control de legalitate asupra Deciziei nr. 39 din 7 septembrie 2010 a Consiliului Concurenţei, din perspec-tiva recurentei-reclamante E., amendată cu 382.215 lei.

Prin acest act administrativ au fost sancţionate cu amenzi contravenţionale 14 societăţi comerciale – admi-nistratori ai fondurilor de pensii private, din cele 18 exis-tente pe piaţă, constatându-se încălcarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată şi a art. 101 din TFUE prin încheierea unor înţelegeri anticoncurenţiale având ca obiect împărţirea clienţilor.

În esenţă, s-a reproşat societăţilor comerciale impli-cate, că înţelegerea pe care au avut-o pentru repartiza-rea participanţilor cu aderare dublă a avut ca obiect o restrângere a concurenţei pe piaţa fondurilor de pensii private obligatorii, denaturând structura unei pieţe în formare.

Articolul 5 alin. (1) din legea naţională a concurenţei, similar art. 101(1) din Tratat, interzice orice înţelegeri exprese sau tacite între agenţii economici ori asociaţiile de agenţi economici, orice decizii luate de asociaţiile de agenţi economici şi orice practici concertate, care au ca obiect sau ca efect restrângerea, împiedicarea ori denatu-rarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care urmăresc împărţirea pieţelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare pe criteriu teritorial, al volumului de vânzări şi achiziţii ori pe alte criterii.

Pornind de la formularea textelor legale, din care rezultă cu claritate că obiectul anticoncurenţial şi efec-tul anticoncurenţial nu reprezintă condiţii cumulative, ci condiţii alternative ale interdicţiei, prima instanţă a achiesat la punctul de vedere al Consiliului Concurenţei, exprimat prin decizia atacată, potrivit căruia „fi ind o înţelegere al cărei obiect este împărţirea clienţilor, aceasta cade în mod automat sub incidenţa interdicţiei prevăzute de art. 5 alin. (1) din lege”.

Cu alte cuvinte, s-a reţinut că înţelegerea dintre ad-ministratori privind clienţii cu duble aderări a avut ca obiect restrângerea concurenţei per se, fără a se analiza contextul juridic şi economic în care a intervenit şi po-tenţialul anticoncurenţial.

Înalta Curte nu împărtăşeşte această abordare.

În decursul jurisprudenţei sale, CJUE a stabilit că acor durile care au ca obiect restrângerea concurenţei sunt acele acorduri care prin natura lor sunt „dăună-toare pentru buna funcţionare a concurenţei normale” (ca-uza C-209/07 Irish Beef), având „un potenţial ridicat de efecte negative asupra concurenţei” conform Orientărilor Comisiei Europene privind aplicarea art. 81 alin. (3) din tratat, J.O. 2004 C 101/81 ( actualul art. 101 alin. (3) din TFUE).

Pentru a se stabili dacă un acord restrânge concurenţa prin natura sa, trebuie luate în considerare: „conţinutul acordului”, „scopurile obiective ale acestuia”, „contextul” juridic şi economic „în care se aplică/urmează a fi aplicat


Drept administrativ

acordul”, „comportamentul efectiv al părţilor pe piaţă”, precum şi aptitudinea acestuia de a „afecta semnifi cativ condiţiile de piaţă” (condiţii analizate în cauzele C-501, 513, 515 şi 519/06 Glaxosmithkline Services Unlimited, C-8/08 T-Mobile Netherlands, C-209/07 Irish Beef, C5/69 Franz Vólk ş.a.).

Nu este necesară o analiză completă asupra efectelor unui acord pentru a se identifi ca o restrângere a concu-renţei prin obiect, dar nici nu pot fi ignorate complet efectele potenţiale ale acestuia, câtă vreme trebuie de-monstrat că este „apt ca, într-un caz particular, (…) să îm-piedice, să restrângă sau să denatureze concurenţa pe piaţă” (cauza C-8/08 T-Mobile Netherlands).

Referitor la contextul economic şi juridic

Potrivit Legii nr. 411/2004 privind fondurile de pen-sii administrate privat, republicată, persoanele în vârstă de până la 35 de ani care sunt asigurate şi contribuie la sistemul public de pensii au avut obligaţia să adere şi la un fond de pensii administrat privat iar persoanele cu vârsta cuprinsă între 35 şi 45 de ani au avut opţiunea de a participa sau nu la un astfel de fond.

Art. 31 şi 32 din acest act normativ stabileau că o persoană nu poate fi participant, în acelaşi timp, la mai multe fonduri de pensii; persoana devine participant la un fond de pensii prin semnarea unui act de aderare in-dividual, din proprie iniţiativă, sau în urma repartizării sale de către instituţia de evidenţă.

În temeiul aceleiaşi legi, în perioada 25 iulie 2007-9 octombrie 2007 au fost autorizate de Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private (CSSPP) un număr de 18 societăţi comerciale având ca obiect exclu-siv de activitate administrarea fondurilor de pensii, între care şi recurenta-reclamantă.

Procesul de aderare iniţială la un fond de pensii ad-ministrat privat, precum şi procedura de validare şi re-partizare aleatorie a participanţilor au fost reglementate de Norma nr. 18/2007 privind aderarea iniţială şi evi-denţa participanţilor la fondurile de pensii administrate privat, (modifi cată şi completată ulterior prin Norma nr. 31/2007), aprobată prin Hotărârea nr. 46/2007 a Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private.

Aderarea iniţială trebuia să dureze potrivit Normei 18/2007 4 luni; a început la 17 septembrie 2007 şi s-a fi nalizat la 17 ianuarie 2008.

Necontestat, în această perioadă administratorii s-au concurat puternic, în scopul obţinerii de cât mai mul-te acte individuale de aderare din partea potenţialilor participanţi.

Problema care a generat litigiul de faţă a fost deter-minată de existenţa unor persoane înregistrate ca „du-

bluri”, adică participanţi care, din diferite motive , sem-naseră acte de aderare pentru două sau mai multe fon-duri de pensii.

Mecanismul legal de rezolvare, prevăzut în Norma nr. 18/2007, stabilea că repartizarea acestor persoane se re-aliza în mod aleatoriu, de către CNPAS , proporţional cu cota de piaţă obţinută de administratori în perioada de aderare voluntară iniţială.

Prealabil, administratorii aveau obligaţia de a verifi ca autenticitatea actelor de aderare ale participanţilor du-blaţi şi posibilitatea de a re-raporta pe aceia care şi-au manifestat intenţia de a adera la un anumit fond.

Deşi teoretic exerciţiul verifi cării ar fi trebuit să ducă la clarifi carea situaţiei, în practică s-a constatat că per-soanele care aderaseră la două fonduri erau re-raportate la CNPAS şi de către fondul „dublat”.

Difi cultăţile întâmpinate de administratori în aceas-tă etapă, necontestate de Consiliul Concurenţei, au fost amplifi cate de presiunea unor termene foarte scurte în interiorul cărora trebuiau efectuate raportările: iniţial 2 săptămâni şi apoi lunar.

Acesta este contextul particular în care, începând cu luna noiembrie 2007, administratorii s-au înţeles să împartă aderările înregistrate ca dubluri, în procente egale (50%-50%) între fondurile pentru care se optase, în loc de a aplica reglementarea care prevedea împărţi-rea dublurilor în mod aleatoriu, proporţional cu cota de piaţă obţinută de administratori în perioada iniţială de aderare.

Referitor la comportamentul părţilor implicate; conţinutul şi scopurile acordului

Un argument important în economia soluţiei pronun-ţate de prima instanţă l-a reprezentat atitudinea subiec-tivă a administratorilor fondurilor de pensii administra-te privat.

S-a reţinut, preluându-se poziţia Consiliului Concurenţei, că încă înainte de începerea perioadei de aderare iniţială, administratorii se aşteptau la un număr mare de „dubluri” care le-ar fi putut afecta interesele di-recte, precum şi că la momentul realizării acordurilor de împărţire 50%-50%, incertitudinea încă exista, estimân-du-se foarte multe situaţii de acest gen.

Acest considerent ignoră însă numărul nesemnifi ca-tiv de dubluri existente anterior datei medierii, 75.000 faţă de un număr total de 1.760.000 de acte valide ra-portate de CSSPP în cadrul întâlnirii cu administratorii din 12 noiembrie 2007 (fi la 125,dosar recurs), precum şi informarea din 22 octombrie 2007 realizată de vicepre-şedintele CSSPP, potrivit căreia „până în prezent, numărul de dubluri nu este foarte mare” (fi la 120,dosar recurs).


Drept administrativ

Ca atare, la mijlocul perioadei de aderare, când a in-tervenit înţelegerea analizată între administratori, aceş-tia nu se puteau aştepta la o altă rată a dublurilor faţă de rezultatele deja raportate de CSSPP (75.000 de dubluri, din care au rămas în fi nal 58.000, dintr-un total estimat de 4 milioane de participanţi) şi nu se poate reţine în mod rezonabil că au urmărit infl uenţarea structurii fi na-le a pieţei doar prin împărţirea semnăturilor duble.

Cu alte cuvinte, încălcarea legislaţiei specifi ce în do-meniul pensiilor private obligatorii, respectiv a dispozi-ţiilor art. 21 din Norma nr. 18/2007 nu este de natură să dovedească o încălcare „inevitabilă” (potrivit intima-tului-pârât) a Legii Concurenţei, în lipsa unor elemente concrete care să susţină o atare concluzie.

Împărţirea 50%-50% a unui număr nesemnifi cativ de dubluri, totalizând sub 1% din numărul total de partici-panţi care urmau să-şi exprime opţiunea, nu putea avea aptitudinea de a schimba structura pieţii care era deja clară; consumatorii selectaseră fondul preferat şi doar o mică parte se înregistraseră de mai multe ori.

În plus, în cazul recurentei „E” trebuie să se reţină că a oferit participanţilor cu semnătură dublă posibili-tatea de a se transfera în mod gratuit (în condiţiile în care reglementarea prevedea o penalitate de transfer) la oricare din fondurile de pensii concurente pentru care participantul în cauză îşi manifestase opţiunea, confi r-mându-se astfel că scopul pe care l-a urmărit a fost rezol-varea cât mai practică a acestei situaţii iar nu distorsio-narea concurenţei, imposibil de realizat în această etapă în contextul examinat.

Fără a intra în analiza aprofundată a avantajelor şi dezavantajelor practice ale celor două mecanisme de îm-părţire a „dublurilor”, cel legal şi cel stabilit prin înţe-legerea sancţionată de Consiliul Concurenţei, dezvoltate pe larg de recurenta-reclamantă, Înalta Curte reţine ca deosebit de relevantă împrejurarea că algoritmul adop-tat de administratori, de alocare pe baze egale a dubluri-lor, a fost consfi nţit de legiuitor.

Astfel, prin Legea nr. 241/7 decembrie 2010 a fost modifi cat art. 33 alin. (2) din Legea nr. 411/2004 pri-vind fondurile de pensii administrate privat, în sensul că „Repartizarea aleatorie a persoanelor se efectuează în cote egale pentru fi ecare fond de pensii administrat privat , la data la care se face repartizarea”.

Referitor la susţinerile intimatului-pârât din concluzi-ile scrise depuse la data de 24 octombrie 2012, conform cărora conceptul de „apreciabilitate” a afectării potenţia-le a concurenţei reprezintă doar o condiţie de incidenţă, a art. 101 din tratat, norma naţională necuprinzând o atare condiţionare, Înalta Curte constată că acestea sunt contrazise chiar de Instrucţiunile sale privind aplicarea art. 5 alin. (2) din Legea Concurenţei, potrivit cărora „restricţionările prin obiect sunt cele care, chiar prin natura

lor, pot afecta concurenţa în sensul restrângerii, împiedicării sau denaturării acesteia. Este vorba despre restricţii care, din perspectiva obiectivelor urmărite de regulile de concu-renţă, au un potenţial anticoncurenţial ridicat, aşa încât nu este necesar ca pentru scopurile urmărite de aplicarea art. 5 alin. (1) din lege, să se probeze un efect concret asupra pieţei.”

Nu în ultimul rând, instanţa de recurs observă că în practica anterioară a Consiliului Concurenţei analiza pe care a făcut-o a corespuns parametrilor indicaţi de Înalta Curte în preambulul acestor considerente.

De exemplu, prin decizia adoptată în cauza Asociaţiei Distribuitorilor şi Importatorilor de Medicamente şi Asociaţiei Distribuitorilor de Medicamente din România, ce a închis investigaţia declanşată prin Ordinul Preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 406/27 octom-brie 2008 pe piaţa distribuţiei de produse farmaceutice, în motivarea soluţiei administrative s-a arătat că „ natu-ra anticoncurenţială a obiectului înţelegerii rezultă nu din intenţia subiectivă a părţilor la momentul realizării acor-dului de voinţă, ci din conţinutul acestuia şi din obiective-le sale apreciate în contextul economic şi legal în care este aplicat, verifi cându-se măsura în care aceste obiective sunt apte a determina restrângerea sau denaturarea mecanisme-lor concurenţiale”.

Conchizând, Înalta Curte reţine că în raport de scopul real al alocării „dublurilor”, conţinutul acordului, con-textul economic şi juridic în care a intervenit şi inexis-tenţa unui potenţial de afectare a concurenţei, soluţia la care a ajuns prima instanţă este greşită.

Pentru considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 alin. (1) – (3) C. proc. civ. recursul a fost ad-mis, modifi cându-se sentinţa în sensul admiterii acţi-unii şi anulării Deciziei nr. 39/7.09.2010 a Consiliului Concurenţei în ceea ce o priveşte pe reclamanta S.C. E – Societate de Administrare a Fondurilor de Pensii Private S.A. Bucureşti.


Dreptul muncii

DREPTUL MUNCII

Contracte de muncă

Curtea de Apel Ploiești, secţia I civilă, decizia nr. 613 din 13 martie 2013

(cuvinte cheie: contract de management, contract individual de muncă, reintegrarea

salariatului)

Contract de management. Suspendarea de drept a contractului de muncă pe perioada exercitării mandatului de manager. Efecte

C.muncii, art. 52Legea nr. 95/2006, art. 178 alin. (5)

Potrivit art. 178 alin. (5) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, contractul individual de muncă al persoanelor care ocupă funcţia de manager se suspendă de drept pe perioada exer-citării mandatului. Ca efect al acestei dispoziţii se impune ca la încetarea contractului de management să se dispună reintegrarea salariatului pe funcţia şi postul deţinute anterior acestei suspendări de drept a contractului său de muncă.

Prin decizia nr. 613/13.03.2013, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul formulat de reclamant împo-triva sentinţei civile nr. 5429 din 26.11.2012, pronun-ţată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intima-tul-pârât Spitalul Orăşenesc, a modifi cat în tot sentinţa sus menţionată, în sensul că a admis acţiunea, cu con-secinţa reintegrării reclamantului în funcţia şi pe postul pe care le-a deţinut anterior intervenirii contractului de management nr. 374/30.03.2007, în cadrul Spitalului Orăşenesc, fi ind obligată pârâta la plata de despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, pre-cum şi la alte drepturi de care ar fi benefi ciat reclamantul de la data de 2.12.2010 până la data reintegrării efective.

Pentru a pronunţa această soluţie, curtea de apel a reţinut că obiectul prezentei acţiuni îl constituie solici-tarea reclamantului de a fi reintegrat în cadrul Spitalului Orăşenesc B, în funcţia şi postul deţinute anterior nu-mirii sale în funcţia de manager al Spitalului de Boli Infecţioase P, urmare a intervenirii contractului de ma-nagement nr. 374/30.03.2007.

Potrivit art. 178 alin. (5) din Legea nr. 95/2006 pri-vind reforma în domeniul sănătăţii, contractul indi-vidual de muncă al persoanelor care ocupă funcţia de manager se suspendă de drept pe perioada exercitării mandatului.

Cu toate acestea, deşi reclamantul a solicitat între-ruperea contractului de muncă pentru intervenirea acestei situaţii, conform cererii înregistrate sub nr. 667/30.03.2007, pârâta a emis decizia nr. 53/30.03.2007 prin care s-a dispus ca începând cu data de 1.04.2007 contractul individual de muncă pe perioadă nedetermi-nată al reclamantului să înceteze conform art. 55 lit. b) C.muncii. Această decizie a format obiectul controlu-lui judiciar ca urmare a contestării de către reclamant,

iar prin sentinţa civilă nr. 2167/04.10.2011 Tribunalul Prahova a admis contestaţia acestuia şi a anulat decizia sus arătată, motivat de faptul că ea a avut la bază o cerere dactilografi ată prin care se solicita încetarea contractu-lui în temeiul art. 55 lit. b) C.muncii, dar cu acelaşi nu-măr, respectiv nr. 667/30.03.2007 mai exista şi o cerere olografă prin care contestatorul solicita întreruperea contractului de muncă.

Având în vedere că această din urmă cerere era scrisă, datată şi semnată de către contestator, cât şi aplicând principiul in dubio pro reo, tribunalul a apreciat că voinţa acestuia a fost de a întrerupe contractul de muncă pe pe-rioada exercitării funcţiei de manager, şi nu de a înceta raporturile de muncă cu unitatea intimată. Această sen-tinţă a rămas defi nitivă şi irevocabilă prin respingerea recursului de către Curtea de Apel Ploieşti prin decizia nr. 1274/28.03.2012, astfel încât se bucură de puterea de lucru judecat.

La încetarea funcţiei de manager (conform dispo-ziţiei nr. 8286/29.11.2010 a Primăriei P), prin cererea nr. 2146/22.11.2010, contestatorul a solicitat reîncadra-rea, începând cu data de 1.12.2010, pe postul avut ante-rior, dar intimata a constatat că la acea dată nu se putea dispune reîncadrarea întrucât contractul de muncă era desfăcut, potrivit deciziei nr. 53/30.03.2007 ce a fost anulată ulterior, aşa cum s-a arătat mai sus. Ca atare, s-a procedat la încheierea unui contract de muncă pe dura-tă determinată de trei luni, astfel cum rezultă din adre-sa Direcţiei de Sănătate Publică P nr. 580/17.01.2011, această situaţie de provizorat fi nalizându-se prin decizia nr. 28/15.07.2012 de încetare a contractului individual de muncă.

Existenţa acestui contract pe durată determinată şi încetarea acestuia nu poate avea relevanţă în judecarea


Dreptul muncii

prezentei pricini câtă vreme această situaţie de fapt era impusă de decizia nr. 53/2007 de încetare a contractului de muncă al contestatorului ce a fost anulată ulterior, abia la data de 4.10.2011, prin sentinţa civilă nr. 2167 a Tribunalului Prahova rămasă irevocabilă la data de 28.03.2012.

Având în vedere cele expuse mai sus, curtea de apel a constatat că în mod greşit Tribunalul Prahova a dat prevalenţă faptului că ulterior solicitării de reînca-drare a contestatorului acesta a acceptat să încheie un contract de muncă pe durată determinată cu intimata, contract ce a încetat prin ajungerea la termen la data de 20.07.2011, conform deciziei nr. 28/15.07.2012, decizie menţinută prin respingerea contestaţiei formulate de re-clamant prin sentinţa civilă nr. 4329/2012 pronunţată de Tribunalul Prahova, irevocabilă prin nerecurare.

Sub acest aspect instanţa de recurs a constatat că de-cizia nr. 53/30.03.2007 este actul care a condus la înche-ierea unui contract de muncă pe o perioadă determinată, iar anularea ei are un efect determinant asupra actelor subsecvente.

Tribunalul a reţinut în mod greşit că în cadrul acţiunii prin care a fost anulată decizia nr. 53/2007 sus arătată trebuia să se solicite şi reintegrarea contestatorului şi plata despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, câtă vreme, aşa cum s-a arătat anteri-or, contractul de muncă al reclamantului era suspendat la data emiterii deciziei din anul 2007 ca urmare a în-cheierii contractului de management cu Spitalul de Boli Infecţioase P.

Efectul legal al anulării deciziei sus arătate nu poate fi decât acela de a se constata suspendarea de drept a con-tractului de muncă al reclamantului, respectiv contrac-tul nr. 34/1992, astfel cum a fost prelungit prin actele adiţionale, până la încetarea funcţiei de manager ocupa-tă de contestator, conform art. 178 alin. (5) din Legea nr. 95/2006.

Reintegrarea contestatorului pe funcţia şi postul deţi-nute anterior acestei suspendări de drept a contractului său de muncă pe perioada exercitării mandatului de ma-nager face obiectul prezentei acţiuni ca efect al respinge-rii cererii de reintegrare depuse la data de 22.11.2010.

Faţă de considerentele mai sus arătate, observând că prima instanţă a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dis-poziţiilor art. 178 alin. (5) din Legea nr. 95/2006, curtea de apel a admis recursul declarat în cauză, constatând in-cidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ., fi ind fon-date motivele de nelegalitate invocate de către recurent.

Existenţa unei hotărâri a Consiliului Local B., respec-tiv HCL nr. 31/2011, prin care s-a aprobat structura or-ganizatorică a Spitalului Orăşenesc B, nu poate impieta asupra punerii în executare şi admiterii cererii de rein-tegrare a contestatorului în funcţia şi postul avute an-terior, câtă vreme, astfel cum rezultă din anexa acesteia, încă mai este prevăzut un cabinet de boli infecţioase.

Pe de altă parte, este nerelevantă existenţa sau nu, la acest moment, a unui post în cadrul Spitalului Orăşenesc B, asemănător celui ocupat de reclamant anterior ocupă-rii funcţiei de manager al Spitalului de Boli Infecţioase P, câtă vreme la data încetării funcţiei de manager, in-timata avea obligaţia de reîncadrare a reclamantului pe postul şi funcţia avute anterior conform contractului de muncă încheiat cu acesta, ce fusese – sau trebuia – sus-pendat de drept.

În aceste condiţii, a fost obligată pârâta la plata unor despăgubiri egale cu salariile indexate majorate şi reac-tualizate, precum şi alte drepturi de care ar fi benefi ciat reclamantul, începând cu data de 2.12.2010, data de la care trebuia reintegrat şi până la data reintegrării efec-tive, astfel cum s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată.


Drept penal

DREPT PENAL

Infracţiuni prevăzute în legi speciale

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 938 din 18 martie 2013

(cuvinte cheie: transmiterea fi ctivă a părţilor sociale, înşelăciune, urmărire penală)

Transmiterea fictivă a părţilor sociale sau a acţiunilor în scopul sustragerii de la urmărirea penală ori în scopul îngreunării acesteia

Legea nr. 31/1990, art. 2801

Transmiterea fi ctivă a părţilor sociale sau a acţiunilor trebuie să fi e efectuată în scopul sustragerii de la urmărirea penală sau în scopul îngreunării acesteia, cerinţă care trebuie îndeplinită în strânsă legă-tură cu latura obiectivă a infracţiunii, întrucât indică destinaţia obiectivă a actului de transmitere şi nu fi nalitatea subiectivă a acestuia.

Infracţiunea prevăzută în art. 2801 din Legea nr. 31/1990 poate fi comisă în intervalul de timp până la trimiterea în judecată pentru infracţiunea săvârşită anterior în legătură cu activitatea societăţii, indi-ferent dacă, la data transmiterii părţilor sociale sau a acţiunilor, urmărirea penală pentru infracţiunea săvârşită anterior în legătură cu activitatea societăţii a început sau nu ori dacă acţiunea penală a fost sau nu pusă în mişcare împotriva persoanei care a efectuat transmiterea fi ctivă.

Speța: Prin sentinţa penală nr. 14 din 16 ianuarie 2012 pronunţată de Tribunalul Arad, în baza art. 6 din Legea nr. 241/2005, s-a dispus condamnarea inculpatului G.G.

În baza art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat pentru infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, în formă continuată.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului G.G. pentru infracţiunea prevăzută în art. 2801 din Legea nr. 31/1990.

(...)Prima instanţă a reţinut că, la data de 13 mai 2002, C.M. a înfi inţat societatea comercială A., având ca asociat unic pe această persoană şi ca administrator pe inculpata G.E. La data de 14 iulie 2004, părţile sociale au fost cesionate în întregime inculpatului G.G., acesta devenind asociat unic şi administrator al societăţii comerciale A.

În perioada 14 iulie 2004 - 20 martie 2007, inculpatul G.G., în calitate de administrator al societăţii comerciale A., a reţinut şi nu a vărsat niciodată, cu intenţie, la bugetul de stat suma de 116.826 lei, reprezentând impozite şi contribuţii cu reţinere la sursă de natura TVA, impozit pe venituri din salarii, impozit pe profi t, şomaj, CAS, CASS. Ca urmare a datoriilor acumulate la bugetul consolidat al statului, la data de 20 martie 2007, în scopul sustragerii de la urmărire penală pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută în art. 6 din Legea nr. 241/2005, inculpatul G.G. a cesionat părţile sociale ale societăţii către B.O., respectiv I.O., cu ocazia cesiunii B.O. fi ind numit şi administrator al societăţii. La data de 19 septembrie 2007, societatea comercială A. a intrat în faliment, fi ind radiată din Registrul Comerţului la data de 3 aprilie 2009.

(...) Instanţa a reţinut că fapta inculpatului G.G. care, în calitate de administrator al societăţii comerciale A., în perioada 14 iulie 2004 - 20 martie 2007, a reţinut dar nu a vărsat niciodată, cu intenţie, la bugetul general consolidat al statului suma de 116.826 lei reprezentând impozite şi contribuţii cu reţinere la sursă de natura TVA, impozit pe venituri din salarii, impozit pe profi t, şomaj, CAS, CASS, constituie infracţiunea de evaziune fi scală prevăzută în art. 6 din Legea nr. 241/2005.

Infracţiunea de cesionare în mod fi ctiv a părţilor sociale ale unei societăţi în scopul sustragerii de urmărirea penală pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fi scală prevăzută în art. 2801 din Legea nr. 31/1990 presupune, sub aspectul laturii obiec-tive, o sustragere de la urmărirea penală. În speţă, din actele dosarului rezultă că inculpatul G.G. a cesionat părţile sociale ale societăţii comerciale A. la data de 20 martie 2007 şi, prin ordonanţa procurorului din 28 decembrie 2010, s-a dispus începerea urmăririi penale pentru infracţiunea de evaziune fi scală prevăzută în art. 6 din Legea nr. 241/2005, astfel că a constatat că acestei infracţiuni îi lipseşte unul din elementele constitutive şi, pe cale de consecinţă, s-a apreciat că se impune achitarea inculpatului pentru această infracţiune.

Prin decizia nr. 156/A din 12 septembrie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul G.G. împotriva sentinţei penale nr. 14 din 16 ianuarie 2012 pronunţată de Tribunalul Arad.


Drept penal

Critica recurentului cu privire la greşita sa condamna-re pentru infracţiunea prevăzută în art. 2801 din Legea nr. 31/1990, nu este întemeiată.

Potrivit art. 2801 din Legea nr. 31/1990, constituie infracţiune şi se pedepseşte transmiterea fi ctivă a păr-ţilor sociale sau a acţiunilor deţinute într-o societate, în scopul sustragerii de la urmărirea penală ori în scopul îngreunării acesteia.

Fiind o infracţiune comisivă, sub aspectul laturii obiective, elementul material se realizează prin trans-miterea fi ctivă a părţilor sociale sau a acţiunilor, în sco-pul sustragerii de la urmărirea penală sau al îngreunării acesteia. Pentru a aprecia asupra existenţei infracţiu-nii trebuie verifi cată îndeplinirea mai multe condiţii, respectiv, să existe o transmitere a părţilor sociale sau a acţiunilor, cesionarea să fi e fi ctivă şi persoana care a efectuat cesionarea părţilor sociale sau a acţiunilor să fi săvârşit anterior o infracţiune în legătură cu activitatea societăţii, în forma consumată sau a tentativei.

Astfel, cesionarea fi ctivă a părţilor sociale sau a acţiu-nilor trebuie făcută în scopul sustragerii de la urmărirea penală sau în scopul îngreunării acesteia, cerinţă ce tre-buie îndeplinită în strânsă legătură cu latura obiectivă a infracţiunii, întrucât arată destinaţia obiectivă a actu-lui de cesionare şi nu fi nalitatea subiectivă a acestuia. Această infracţiune, în modalitatea descrisă în conţinu-tul art. 2801 din legea specială, poate fi comisă în inter-valul de timp până la trimiterea în judecată, fără a avea importanţă dacă urmărirea penală a început sau nu, sau dacă acţiunea penală a fost sau nu pusă în mişcare împo-triva acestei persoane.

Pornind de la aceste considerente de ordin teoretic, se constată că inculpatul G.G. a cesionat părţile sociale ale societăţii comerciale A. la data de 20 martie 2007 către B.O. şi I.O., conform menţiunilor judecătorului delegat la Ofi ciul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Arad, situaţie de fapt recunoscută şi de către inculpat, însă această cesionare a fost fi ctivă, întrucât cel care a desfăşurat activităţi comerciale în numele societăţii a fost chiar G.G.

Apărările recurentului că în cauză nu a fost începu-tă urmărirea penală nu sunt relevante sub aspectul re-alizării elementului material al infracţiunii prevăzute în art. 2801 din Legea nr. 31/1990, întrucât cesionarea ac-ţiunilor sau a părţilor sociale poate fi realizată în inter-valul de timp până la trimiterea în judecată, fără a avea importanţă dacă urmărirea penală a fost începută sau nu, sau dacă s-a pus sau nu în mişcare acţiunea penală împotriva acestei persoane.

Ceea ce este relevant sub aspectul elementului mate-rial al laturii obiective este să existe o transmitere fi ctivă a părţilor sau a acţiunilor şi persoana care a efectuat ce-sionarea părţilor sociale sau a acţiunilor să fi săvârşit an-terior o infracţiune în legătură cu activitatea societăţii; or, în cauză din probatoriul administrat rezultă că incul-patul a efectuat cesionarea părţilor sociale ale societăţii comerciale A. după ce a acumulat datorii la bugetul con-solidat al statului, prin nevărsarea la buget a sumelor re-prezentând impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă (TVA, impozit pe salarii, impozite pe profi t, şomaj, CAS, CASS), în valoare de 116.826 lei.

Prin urmare, acesta a şi fost scopul cesionării părţilor sociale, de a se sustrage de la urmărire penală cunoscând că nu a vărsat la bugetul statului, de la preluarea societă-ţii din 14 iulie 2004 până la momentul cesionării, nicio sumă de bani. Fictivitatea acestei cesionării este dove-dită chiar de atitudinea inculpatului care a continuat să desfăşoare acte de comerţ în numele societăţii comercia-le A., martorul B.O. fi ind doar o persoană care a semnat actele puse la dispoziţie de către inculpat, dar care nu a avut nicio contribuţie la activitatea infracţională des-făşurată de G.G., martor care a şi dispărut de la adresa unde locuia temporar imediat după dobândirea părţilor sociale ale societăţii.

Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii sub aspectul la-turii obiective şi subiective, astfel că nu poate fi primită critica recurentului inculpat privind achitarea sa înte-meiat pe de dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.

În temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelul procurorului împotriva aceleiaşi hotărâri, a desfi inţat sentinţa apelată şi, în rejudecare, a descontopit pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului G.G. în pedepsele componente pe care le-a repus în individualitatea lor.

În temeiul art. 2801 din Legea nr. 31/1990, a condamnat pe inculpatul G.G. pentru infracţiunea de transmitere fi ctivă a părţilor sociale deţinute într-o societate, în scopul sustragerii de la urmărirea penală ori în scopul îngreunării acesteia.

Referitor la infracţiunea prevăzută în art. 2801 din Legea nr. 31/1990, instanţa de apel a constatat întemeiate susţinerile procurorului.

Împotriva deciziei a declarat recurs, în termen legal, inculpatul G.G.

Recursul nu este fondat.


Drept penal

DREPT PENAL

Infracţiuni economice

Curtea de Apel Galați, secţia penală și pentru cauze cu minori, decizia nr. 573 din 11 aprilie 2013

(cuvinte cheie: infracţiune economică, cec fără elementele esenţiale, amendă, individualizarea

pedepsei)

Infracţiunea de emitere a unui cec fără elementele esenţiale. Pedeapsa aplicabilă

Legea nr. 59/1934, art. 84 alin. (1) pct. 3

În cazul infracţiunii de emitere a unui cec căruia îi lipseşte unul din elementele esenţiale, prevăzută de art. 84 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 59/1934, pedeapsa aplicabilă nu este închisoarea alternativ cu amen-da, ci doar închisoarea, de la 6 luni la 1 an.

Speța: Prin sentinţa penală nr. 167 din 25.01.2013, pronunţată de Judecătoria Brăila, s-a dispus, în baza art. 84 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 59/1934, cu aplicarea art. 3201 alin. (7) C.proc.pen., condamnarea inculpatului T.C. la pedeapsa amenzii în cuantum de 3.750 lei pentru săvârşirea infracţiunii de emitere a unei fi le CEC fără a avea completate elementele esenţiale conform dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 55/1934.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 631 C.pen., conform căruia, dacă se sustrage cu rea-credinţă de la executarea amenzii, instanţa poate înlocui această pedeapsa cu pedeapsa închisorii.

Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Brăila cu nr. 2012/P/2011 din data de 28.09.2012, a fost trimis în judecată în stare de libertate inculpatul T.C., pentru săvârşirea infracţiunii de emitere a unei fi le CEC fără a avea toate elementele completate, prevăzută de art. 84 pct. 3 din Legea nr. 59/1934.

Prin actul de sesizare al instanţei s-a reţinut, în esenţă, că la sfârşitul anului 2009 inculpatul a emis o fi la CEC seria … nr. 0100020, doar semnată la rubrica „semnătura trăgătorului”, fără a completa celelalte elemente esenţiale prevăzute de art. 1 din Legea nr. 55/1934.

În cursul urmăririi penale au fost administrate următoarele mijloace de proba: sesizările B.R.D., Sucursala Brăila [fi la 4; declaraţie inculpat (fi lele 9-11); declaraţie martor I.F. (fi la 12); înscrisuri (fi lele 15-19)].

În faza de cercetare judecătorească, fi ind prezent în faţa instanţei, inculpatul a recunoscut săvârşirea faptei reţinută în sarcina sa şi a solicitat să fi e judecat potrivit procedurii simplifi cate prevăzute de art. 3201 C.proc.pen.

Analizând materialul probator administrat cauză, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt:

Din coroborarea declaraţiei inculpatului dată în cursul urmăririi penale cu depoziţia martorului I.F. instanţa a reţinut că între SC S. SRL Brăila şi SC P.T. SRL Bucureşti s-au desfăşurat relaţii comerciale în anul 2009, în urma cărora SC S. SRL Brăila, administrată de învinuitul T.C., a cumpărat diverse utilaje şi scule, urmând să plătească suma de 4.676,26 lei. În acest sens, inculpatul a emis cu titlu de garanţie o fi lă CEC pe care a semnat-o doar la rubrica „semnătura trăgătorului”. La începutul anului 2010, inculpatul a achitat o parte din datorie, rămânând un rest de 2.676,26 lei. Pentru această sumă, administratorul SC P.T. SRL Bucureşti, martorul I.F., a dat dispoziţie unuia dintre angajaţi să completeze fi la CEC cu data „10.05.2011” şi să o introducă la plată.

Fila CEC a fost refuzată la plată pe motivul „lipsa totală de disponibil în cazul prezentării la plată înainte de expirarea termenului de prezentare”.

Fiind audiat în faţa instanţei, inculpatul T.C. a recunoscut săvârşirea faptei, declaraţia acestuia coroborându-se cu restul mijloacelor de probă administrate în cursul urmăririi penale.

Faţă de cele expuse instanţa a apreciat că fapta inculpatului există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.

Prima instanţă a considerat că, în drept, fapta inculpatului T.C. constând în aceea că la sfârşitul anului 2009 a emis o fi lă CEC seria … nr. 0100020, doar semnată la rubrica „semnătura trăgătorului”, fără a completa celelalte elemente esenţiale prevăzute de art. 1 din Legea nr. 55/1934, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de emitere a unui CEC fără a avea toate elementele completate, prevăzută de art. 84 pct. 3 din Legea nr. 59/1934.


Drept penal

Potrivit art. 84 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 59/1934, se sancţionează cu amendă de la 5.000 -100.000 lei şi închisoare de la 6 luni până la 1 an emiterea unui CEC cu dată falsă sau căruia îi lipseşte unul din elementele esenţiale.

Deşi textul de lege mai sus arătat prevede pedeapsa închisorii cumulativ cu pedeapsa amenzii, Curtea apre-ciază că în fapt pedeapsa amenzii trebuie considerată abrogată astfel cum s-a dispus prin art. III din Decretul nr. 544/1954, conform căruia „Se abrogă acele dispoziţii din Codul penal, precum şi din celelalte legi, care prevăd pedeapsa cu amenda corecţională, dacă această pedeap-să este cumulativă cu o pedeapsă privativă de libertate. Amenda astfel pronunţată nu se va mai executa”.

În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin decizia nr. 160 din 21.09.2000 referindu-se la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 123^a2# din Legea nr. 178/1934 ce viza tot o sancţiune cu închisoarea cumulativ cu amenda, în motivarea deci-ziei arătându-se următoarele:

Cu privire la critica privind existenţa a două pedepse principale, Curtea constată că aceasta nu este întemeia-tă, deoarece încă din anul 1954 în dreptul român a fost abrogată amenda ca pedeapsă alăturată privaţiunii de li-bertate. Într-adevăr, prin dispoziţiile art. III din Decretul nr. 544/1954 s-a prevăzut că „Se abrogă acele dispoziţii din Codul penal, precum şi din celelalte legi, care prevăd pedeapsa cu amenda corecţională, dacă această pedeap-să este cumulativă cu o pedeapsă privativă de libertate.

Amenda astfel pronunţată nu se va mai executa”.

După această dată nu au mai existat în legislaţia pe-nală română pedepse cumulative, închisoare şi amendă, dispoziţiile legale care le prevedeau nemaifi ind în vigoa-re la data adoptării Codului penal din 1968, după cum nu mai sunt în vigoare nici în prezent. În consecinţă, excep-ţia de neconstituţionalitate este, sub acest aspect, lipsită de obiect, deci inadmisibilă.

În consecinţă, Curtea a constatat că pedeapsa apli-cabilă pentru infracţiunea prevăzută de art. 84 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 59/1934 este închisoarea de 6 luni până la 1 an, limite care în speţă se reduc cu o treime, având în vedere că inculpatul s-a prevalat de dispoziţiile art. 3201 C.proc.pen.

Aşa fi ind, a admis recursul promovat de procuror, iar în rejudecare a dispus condamnarea inculpatului T.C. la o pedeapsă cu închisoarea într-un cuantum orientat spre minimul special, apreciat a fi sufi cient pentru atingerea scopului preventiv-educativ.

Conform art. 81 şi art. 71 alin. (5) C.pen., a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei princi-pale şi a pedepsei accesorii.

Faţă de cele mai sus arătate, a fost casată în întregime sentinţa supusă controlului judiciar, iar în rejudecare s-a hotărât conform dispozitivului prezentei.

Având în vedere cele expuse, prima instanţă a aplicat inculpatului o pedeapsă cu amendă penală care să răspundă scopului defi nit de art. 52 C.pen., prin observarea criteriilor generale de individualizare prevăzute de art. 72 C.pen.

Sub acest aspect, prima instanţă a reţinut pericolul social concret al infracţiunii relevat de limitele de pedeapsă prevăzute de textul incriminator pentru fapta săvârşită, împrejurările concrete de săvârşire a faptei, dar şi circumstanţele personale ale inculpatului care a mai fost condamnat prin sentinţa penală nr. 1987 din 8.11.2010 a Judecătoriei Brăila la pedeapsa amen-zii penale de 3.000 de lei, pentru săvârşirea unei fapte similare celei deduse judecăţii.

Totodată, din fi şa de cazier a inculpatului rezultă că acesta a fost sancţionat administrativ de trei ori de Parchetul de pe lângă Judecătoria Brăila tot pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 841 pct. 3 din Legea nr. 59/1934.

Faţă de cele expuse mai sus, văzând şi limitele de pedeapsa prevăzute de art. 841 pct. 3 din Legea nr. 59/1934, respectiv amendă între 5.000 şi 100.000 de lei, precum şi dispoziţiile art. 3201 alin. (7) C.proc.pen., instanţa urmează a aplica inculpa-tului o amendă penală în cuantum de 3.750 de lei, fără a mai reţine în favoarea inculpatului circumstanţe atenuante.

Instanţa a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 631 C.pen., conform căruia dacă se sustrage cu rea-credinţă de la executarea amenzii, instanţa poate înlocui această pedeapsă cu pedeapsa închisorii.

Împotriva acestei sentinţe penale a declarat recurs Parchetul de pe lângă Judecătoria Brăila invocând faptul că în cauză se impunea condamnarea inculpatului la o pedeapsă cu închisoarea, întrucât pedeapsa cu amenda din art. 84 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 59/1934 trebuie considerată abrogată prin Decretul nr. 544/1954.

Recursul declarat de procuror este fondat şi a fost admis.


Drept procesual penal

DREPT PROCESUAL PENAL

Rejudecare

Curtea de Apel Ploiești, secţia penală și pentru cauze cu minori și de familie, decizia nr. 138 din 17 iulie 2013

(cuvinte cheie: rejudecare, aplicarea legii penale mai favorabile, schimbarea încadrării juridice,

prescripţia răspunderii penale, consecinţe deosebit de grave)

Rejudecarea procesului. Aplicarea legii penale mai favorabile. Schimbarea înca drării juridice a faptei. Prescripţia răs punderii penale. Consecinţe deo-sebit de grave

C. proc. pen., art. 5221, art. 334, art. 408-409

Potrivit dispoziţiilor art. 5221 alin. (2) C.proc.pen., rejudecarea procesului penal în caz de extrădare sau predare în baza unui mandat european de arestare este supusă regulilor ce guvernează revizuirea hotărârilor judecătoreşti defi nitive, menţionate sub art. 408-409 din acelaşi cod, care se aplică în mod corespunzător.

Ca urmare, după admiterea în principiu a cererii de revizuire, rejudecarea cauzei se face conform nor-melor de procedură privind judecata în primă instanţă, deci sunt incidente dispoziţiile art. 13 C.pen. privind aplicarea legii penale mai favorabile, cât şi acelea prevăzute de art. 334 C.proc.pen. referitoare la schimbarea încadrării juridice dată faptei prin actul de sesizare, respectiv art. 124 raportat la art. 122 alin. (1) lit. b) C.pen. privind intervenţia prescripţiei speciale a răspunderii penale.

Tribunalul Prahova, rejudecându-se cauza, în fond, după extrădare, conform art. 5221 C.proc.pen. combinat cu art. 405-408 C.proc.pen., a anulat sentinţa penală nr. 348/15.12.1999 pronunţată de aceeaşi instanţă, de-fi nitivă prin decizia penală nr. 122/20.03.2000 a Curţii de Apel Ploieşti, pronunţând o nouă hotărâre.

Cererea inculpatului privind schimbarea încadrării ju-ridice pentru fapta comisă în luna februarie 1998, din infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (3)-(5) C.pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen., în aceea prevăzută de art. 215 alin. (3) şi (4) C.pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen., s-a respins ca neîntemeiată.

S-a dispus condamnarea acestuia la pedepsele de 7 ani închisoare pentru înşelăciune având consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 215 alin. (1), (3)-(5) C.pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen., faptă din februarie 1998, prejudiciu în sumă de 253.584.3654 lei şi 3 ani închisoare pentru înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1)-(3) C.pen., faptă din decembrie 1997, prejudi-ciu 4.800.000 ROL, ambele cu aplicarea art. 3201 alin. (7) C.proc.pen. Conform art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b), art. 35 C.pen.

În fapt, s-a reţinut că prin emiterea unei fi le cec fără provizion bancar, în perioada 1902.1998-20.02.1998 in-culpatul a cauzat părţii vătămate - persoană juridică, un prejudiciu în suma de 253.584.365 ROL, reprezentând contravaloarea unor cantităţi de motorină ridicate cu facturi, în numele agentului economic administrat. De asemenea, prin crearea aparenţei de rudă apropiată cu

proprietarul unui apartament, în luna decembrie 1997 acesta a reuşit să încheie un contract de închiriere cu par-tea vătămată persoană fi zică, determinând-o să accepte convenţia şi să-i plătească suma de 4.800.000 ROL.

Încadrarea juridică dată faptei comise în luna fe-bruarie 1998, respectiv înşelăciune, având consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 215 alin. (3)-(5), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen., este nelegală. Potrivit dispoziţiilor art. 5221 alin. (2) C.proc.pen., cum în mod constant s-au interpretat în jurisprudenţa internă, reju-decarea procesului penal, în caz de extrădare sau predare în baza unui mandat european de arestare, este supusă regulilor ce guvernează revizuirea hotărârilor judecăto-reşti defi nitive, menţionate sub art. 408-409 din acelaşi cod, ce se aplică în mod corespunzător. Din cuprinsul acestui ultim text de lege, rezultă că, după admiterea în principiu a cererii de revizuire, rejudecarea cauzei se face conform normelor de procedură privind judecata în pri-mă instanţă, deci sunt incidente atât dispoziţiile art. 13 C.pen. privind aplicarea legii penale mai favorabile, cât şi acelea prevăzute de art. 334 C.proc.pen. referitoare la schimbarea încadrării juridice dată faptei prin actul de sesizare. În speţă, este de necontestat că în luna februa-rie 1998, inculpatul apelant a comis fapta de înşelăciune în paguba părţii civile persoană juridică, pentru care a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr. 954/P/1999 din 24.09.1999 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova.

Reţinându-se existenţa vinovăţiei în condiţiile ex-puse prin actul de sesizare, în primul ciclu procesual,



prin sentinţa penală nr. 348/15.12.1999 pronunţa-tă de aceeaşi instanţă, defi nitivă prin decizia penală nr. 122/20.03.2000 a Curţii de Apel Ploieşti, s-a dis-pus condamnarea acestuia la pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare. Conform principiilor arătate în art. 13 alin. (1) C.pen., care sunt de strictă interpretare, în ca-zul în care de la data săvârşirii unei infracţiuni până la judecata defi nitivă a cauzei, au intervenit una sau mai multe legi penale, instanţele judecătoreşti sunt obligate să aplice făptuitorului legea cea mai favorabilă. Din con-ţinutul art. 146 C.pen. rezultă că ulterior lunii februarie 1998, cuantumul pagubei materiale ce atrage caracterul de „consecinţe deosebit de grave” al unei infracţiuni, a suferit o serie de modifi cări, fi ind majorat succesiv de la suma de 200.000 ROL (O.U.G. nr. 207/2000), la suma de 1.000.000.000 ROL (Legea nr. 456/2001), respectiv 2.000.000.000 ROL, iar la data adoptării sentinţei pena-le apelate, conform art. 1 pct. 51 din Legea nr. 278/2006 prin aceasta se înţelege un prejudiciu material mai mare de 200.000 RON (echivalentul a 2 miliarde ROL).

În raport de cele ce preced, Curtea constată că faţă de data consumării actelor materiale (februarie 1998), infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului s-a încadrat corect din punct de vedere juridic în dispoziţiile art. 215 alin. (2), (4) şi (5) C.pen., atât de procuror, cât şi la ju-decata cauzei în primul ciclu procesual, deoarece preju-diciul produs părţii civile - persoană juridică, a fost în sumă de 226.138.285 ROL, deci mai mare de 50.000.000 ROL, aşa cum prevedeau dispoziţiile art. 146 C.pen., re-publicat, cu modifi cările aduse prin Legea nr. 140/1996.

Având în vedere regulile procedurale penale ce regle-mentează rejudecarea procesului după extrădare, con-form art. 13 C.pen., prima instanţă era datoare să obser-ve că la momentul rejudecării procesului în baza art. 5221

C.proc.pen., încadrarea juridică dată la fi nalizarea urmă-ririi penale şi confi rmată prin hotărârile judecătoreşti anulate, respectiv înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave incriminată de art. 215 alin. (2), (4) şi (5) C.pen., nu mai este legală. Aceasta, întrucât până la închiderea dezbaterilor din şedinţa publică de la 18.04.2013, când s-a rejudecat în fond prezenta cauză, sub acest aspect au intervenit o serie de legi mai favorabile, ultima stabilind că prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă materială mai mare de 200.000 RON (echivalentul a 2 miliarde ROL). Considerentele judecătorului fondului, cât şi parchetului, invocate în justifi carea menţinerii în-cadrării juridice iniţiale, ca fi ind deduse din conţinutul Deciziei nr. VIII/05.02.2007 a I.C.C.J - Secţiile Unite - dată în interesul legii, din această perspectivă sunt greşite şi evidenţiază neobservarea aspectului esenţial că ultima are în vedere aplicarea legii penale mai favo-

rabile în cazul pedepselor intrate sub puterea lucrului judecat prin hotărâri defi nitive, în condiţiile art. 14 şi 15 C.pen., iar nu situaţiile în care cauza se afl ă în curs de judecată în primă instanţă conform art. 5221 raportat la art. 405 alin. (1) C.proc.pen. Rezultând aşadar că sub acest aspect sentinţa primei instanţe este nelegală, conform art. 379 pct. 2 lit. a) C.proc.pen., se va admite apelul declarat de inculpat şi desfi inţându-se în parte, în latură penală pe fond, în baza art. 334 se va schimba în-cadrarea juridică a faptei comise în luna februarie 1998, din înşelăciune având consecinţe deosebit de grave pre-văzute de art. 215 alin. (3)-(5) C.pen., în înşelăciune în convenţii prevăzute de art. 215 alin. (3) şi (4) C.pen., cu aplicarea art. 13 C.pen. coroborat cu art. 3201 alin. (7) C.proc.pen.

2. Fapta inculpatului constând în aceea că în decem-brie 1997, prin folosirea de calităţi mincinoase, a indus în eroare partea vătămată persoană fi zică, determi-nând-o să încheie şi să execute obligaţiile asumate într-o convenţie locativă, având drept urmare cauzarea unei pagube în sumă 4.800.000 ROL (480 RON), s-a încadrat corect prin hotărârea atacată ca întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (3) şi (4) C.pen.

Deşi prin probele administrate s-a dovedit existenţa faptelor şi vinovăţiei, în prezent, inculpatul nu mai poa-te fi condamnat pentru vreuna dintre acestea, deoarece răspunderea penală este înlăturată de intervenţia pre-scripţiei speciale. În atare situaţie rezultă că, nelegal, prin sentinţa adoptată în rejudecare, prima instanţă a condamnat inculpatul pentru infracţiunea de înşelăciu-ne prevăzută de art. 215 alin. (3) şi (4) C.pen. comisă în decembrie 1997 contra părţii vătămate persoană fi zică, prejudiciu în sumă de 480 lei (RON), iar în raport de noua încadrare juridică dispusă la judecata apelului, acesta nu mai poate fi condamnat nici pentru fapta din februarie 1998 privind partea vătămată persoană juridi-că, prejudiciu în sumă de 25.358,43 lei (RON).

Drept consecinţă, se va proceda la desfi inţarea aceste-ia şi pronunţarea unei noi hotărâri prin care, se va înceta procesul penal pornit prin rechizitoriul nr. 954/P/1999 emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, con-statându-se că până la judecata defi nitivă a cauzei a in-tervenit prescripţia specială a răspunderii penale pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (3) şi (4) C.pen. şi înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1)-(3) C.pen., stabilite în sarcina apelan-tului inculpat.



DREPT PROCESUAL PENAL

Căi de atac

Curtea de Apel Craiova, secţia penală, decizia nr. 1383 din 19 iunie 2013

(cuvinte cheie: contestaţie în anulare)

Inadmisibilitatea contestaţiei în anu-lare. Invocarea în mod formal a unui caz de contestaţie în anulare care nu este aplicabil în cauză, având în vedere natura cererii soluţionată prin hotă-rârea împotriva căreia s-a for mu lat contestaţie în anulare

C.proc.pen., art. 345, art. 386 alin. (1) lit. c)

În contestaţia în anulare formulată, condamnatul a invocat existenţa motivului prevăzut de art. 386 alin. (1) lit. c) C.proc.pen., potrivit căruia „instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute de art. 10 alin. (1) lit. f)-i1), cu privire la care existau probe în dosar”. Din conţinutul acestui text de lege rezultă că este aplicabil numai unei hotărâri penale prin care s-a rezolvat acţiunea penală, potrivit dispoziţiilor art. 345 C.proc.pen., în sensul că instanţa a hotărât asupra învinuirii aduse inculpatului. Prin urmare, acest caz nu este aplicabil unei decizii prin care instanţa de recurs a judecat recursul declarat împotriva unei sentinţe prin care s-a soluţionat o con-testaţie la executare.

Prin decizia penală nr. 1383 din 19.06.2013, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr. 659/54/2013, s-a respins contestaţia în anulare for-mulată de contestatorul B.L., împotriva deciziei penale nr. 922 din 19.04.2013, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr. 1230/63/2013, ca inadmisibilă.

În motivare s-au arătat următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 126 din 14.03.2013, pronun-ţată de Tribunalul Dolj, în dosarul nr. 1230/63/2013, în baza art. 461 lit. d) C.proc.pen. raportat la art. 126 lit. b) C.pen. şi art. 127 alin. (1) şi (2) C.pen., a fost admi-să contestaţia la executare formulată de către condam-natul B.L.

S-a constatat intervenită prescripţia executării pe-depsei de 8 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 152/1998 a Tribunalului Dolj, defi nitivă prin deci-zia penală nr. 2399 din 11.06.1999 a Curţii Supreme de Justiţie.

S-a dispus retragerea mandatului de executare a pe-depsei închisorii cu nr. 176/1998 din 1.07.1999 emis în baza sentinţei penale nr. 152/1998 a Tribunalului Dolj şi a tuturor formelor de executare pedeapsă, emise în baza mandatului cu nr. 176/1998 din 1.07.1999.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj.

Prin decizia penală nr. 922 din 19.04.2013, Curtea de

Apel Craiova a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj, a casat sentinţa penală şi, reju-decând, a respins contestaţia la executare formulată de condamnatul B.L. ca nefondată.

Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare contestatorul B.L., în motivare invocând cazul prevăzut de art. 386 alin. (1) lit. c) C.proc.pen., în sensul că instanţa de recurs nu a examinat şi a omis să se pro-nunţe asupra a două din motivele scrise de recurs, având ca fi nalitate juridică constatarea intervenirii prescripţi-ei executării pedepsei. Condamnatul a formulat motive scrise în apărare, motive care atrăgeau respingerea ca nefondată a criticii de nelegalitate invocată de procuror, referitoare la imprescriptibilitatea executării pedepsei principale.

A mai arătat că cererea este admisibilă în principiu, fi ind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 391 alin. (2) C.proc.pen. şi este întemeiată, deoarece decizia instanţei de recurs a fost pronunţată cu încălcarea normelor proce-sual penale prevăzute de art. 38514 alin. (2) C.proc.pen., instanţa de recurs făcând o eroare vădită, deoarece din expunerea de motive a iniţiatorilor Legii nr. 27/2012, Avizul Consiliului Legislativ, rezultă în mod neîndoielnic că această lege se aplică doar infracţiunilor intenţionate care au avut ca urmare moartea victimei, având astfel în obiectul de reglementate doar infracţiunile consumate de omor, omor califi cat şi omor deosebit de grav.



În sprijinul admiterii cererii de contestaţie, prin re-cunoaşterea şi aplicarea legii mai favorabile, a invocat şi decizia nr. 1092/2012 a Curţii Constituţionale.

Curtea, verifi când, potrivit dispoziţiilor art. 391 C.proc.pen., admisibilitatea în principiu a cererii de con-testaţie, a apreciat că cererea este inadmisibilă pentru următoarele motive:

În contestaţia în anulare formulată, condamnatul a invocat existenţa motivului prevăzut de art. 386 alin. (1) lit. c) C.proc.pen., potrivit căruia „instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute de art. 10 alin. (1) lit. f)-i1), cu privire la care existau probe în dosar”.

Din conţinutul acestui text de lege rezultă că este apli-cabil numai unei hotărâri penale prin care s-a rezolvat ac ţiunea penală, potrivit dispoziţiilor art. 345 C.proc.pen., în sensul că instanţa a hotărât asupra învinuirii aduse inculpatului.

În sprijinul acestei concluzii este şi faptul că art. 10 alin. (1) lit. f)-i1) este cuprins în Secţiunea I din Capitolul II, Titlul I al Codului de procedură penală, care reglemen-tează acţiunea penală. Ori, în speţă, prin decizia împo-triva căreia s-a formulat contestaţia în anulare, nu s-a soluţionat acţiunea penală, potrivit art. 345 C.proc.pen.,

ci s-a soluţionat un recurs împotriva sentinţei instanţei de fond, prin care judecat o contestaţie la executare for-mulată de condamnat, constatându-se intervenită pre-scripţia executării pedepsei de 8 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 152/1998 a Tribunalului Dolj, defi nitivă prin decizia penală nr. 2399 din 11.06.1999 a Curţii Supreme de Justiţie.

Chiar dacă prin decizia penală nr. 922 din 19.04.2013 a Curţii de Apel Craiova s-a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj, s-a casat sentinţa penală recurată şi, rejudecând, s-a respins contestaţia la executare formulată de condamnat, prin această hotărâ-re nu s-a soluţionat acţiunea penală, prescripţia execu-tării pedepsei neavând legătură cu existenţa unei cauze de încetare a procesului penal, dintre cele prevăzute de art. 10 alin. (1) lit. f)-i1) C.proc.pen.

În consecinţă, deşi condamnatul a invocat formal cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 386 alin. (1) lit. c) C.proc.pen., acesta nu-şi găseşte aplicabi-litatea în speţa de faţă, deoarece nu priveşte o hotărâre penală defi nitivă prin care s-a rezolvat acţiunea penală, astfel încât Curtea a respins contestaţia în anulare ca inadmisibilă.

Litteris e-publishing

Str. Teiul Doamnei nr. 6, bl. 22, ap. 10Cod 23581, Sector 2, BucureştiTel 021.242.01.61Mobil: 0745.327.443Email: [email protected] [email protected]

INFORMAŢII GENERALE:Număr de exemplare pe an: 44 Număr de pagini: 24 / exemplar Frecvenţa: săptămânală În luna Iulie şi în luna August va apărea câte un singur număr

Litterise-publishing

Săptămâna Juridică

Documents

SJ nr. 1-2_2014