1

Universitatea Spiru Haret

Facultatea de Ştiinţe Juridice, Economice şi Administrative, Craiova

Programul de studii: Contabilitate şi Informatică de Gestiune

Disciplina: Drept comunitar

Anul: I

SINTEZE CURS

2

CAPITOLUL I

ASPECTE GENERALE PRIVIND ELEMENTELE DE

IDENTIFICARE ALE UNIUNII EUROPENE

1. Consideraţii generale Crearea primelor organisme internaţionale au fost de natură politico-economice şi

militară, dar nu asigurau dorinţa şi aspiraţiile popoarelor europene, întrucât la unele din ale

participau şi alte state din afara Europei.

Pe de altă parte, reorganizarea Germaniei, începuturile şi ritmul alert de dezvoltare al

economiei sale, punea din nou sub semnul întrebării menţinerea păcii pe continent în

condiţiile apariţiei celor două superputeri.

În acest context destul de zbuciumat, debutul acţiunilor privind unificarea europeană

a fost marcat de declaraţia ministrului de externe francez Robert Schuman, rostită la data de

09.05.1950, ocazie cu care a prezentat un plan care cuprindea aspecte legate de constituirea

unei autorităţi unice comune pentru întreaga producţie de cărbune şi oţel a Franţei şi

Germaniei.

Planul de realizare a acestei comunităţi a fost conceput de Robert Schuman şi Jean

Monnet - consilier al planului de dezvoltare a Franţei - şi reprezintă începuturile constituirii

comunităţilor europene

Acest plan a stat de altfel la baza naşterii Comunităţii Europene a Cărbunelui şi

Oţelului (CECO), iar principiile enunţate în acesta, demonstrau că o Europă unită nu se poate

realiza dintr-o dată, printr-o declaraţie, sau un plan comun, ci printr-o succesiune de paşi

concreţi, având stabilit mai întâi o solidaritate certă şi fermă care să elimine pentru totdeauna

opoziţia şi contradicţiile existente între Franţa şi Germania în principal, dar şi între alte state

din zonă şi nu numai.

Actul constitutiv al CECO s-a semnat la 18 aprilie 1951 la Paris sub denumirea de

Tratatul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului şi a intrat în vigoare la data de 25 iulie

1952.

Statele semnatare şi fondatoare ale acestei comunităţi au fost: Franţa, Germania,

Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg.

Iniţial, acest tratat era prevăzut să aibă o valabilitate de 50 de ani.

Înfiinţarea ulterioară şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA), al

doilea tratat de cooperare între cele şase state membre – Euratom, precum şi semnarea

Tratatului Comunităţii Economice Europene (CEE), a deschis premisele realizării unor

obiective noi, având drept scop eliminarea barierelor economice dintre statele membre prin

libera circulaţie a mărfurilor dintr-o ţară în alta ( este vorba doar de cele şase ţări semnatare

ale documentelor menţionate mai sus) ceea ce a condus implicit la lărgirea sferei de acţiune şi

în ceea ce priveşte taxele vamale, în domeniul protecţiei consumatorului, a protecţiei mediului

şi altele.

Tratatul de constituire a CEE a fost semnat în capitala Italiei, având ca fondatori

aceleaşi şase state şi este cunoscut sub denumirea de Tratatul de la Roma.

Evoluţia ulterioară a fenomenului integrării europene a făcut ca obiectivele iniţiale să

fie mult depăşite, astfel încât astăzi componenta economică a U.E. reprezintă doar o parte din

complexul edificiu comunitar.

Prin Tratatul de la Roma a fost constituit şi Comitetul Economic şi Social (CES sau

ECOSOC).

Prin Tratatul CEE, s-a înfiinţat şi Fondul European de Dezvoltare, precum şi Banca

Europeană de Investiţii (BEI), care are rolul de a acorda împrumuturi şi de a asigura garanţii

pentru finanţarea unor proiecte care au menirea de a contribui la dezvoltarea echilibrată a UE.

3

Tot prin Tratatul de la Roma a luat fiinţă şi Curtea de Justiţie a Comunităţilor

Europene (CJCE), având în compunere câte un judecător din fiecare stat membru numit de

guvernul fiecărei ţări în parte pentru un mandat de 6 ani, acest mandat putând fi reînnoit.

În anul 1965 a avut loc semnarea unui tratat denumit generic Tratatul de fuziune

prin care s-a hotărât unificarea instituţiilor celor trei comunităţi de bază CECO, CEE şi

CEEA, tratat ce a intrat în vigoare la 01.07.1967 şi care a dat naştere Comunităţii Economice

Europene.

În urma mai multor negocieri, în anul 1972, au mai aderat la comunităţile europene

şi Marea Britanie, Republica Irlanda şi Danemarca iar în reuniunea şefilor de stat sau de

guvern din cele nouă state membre, din Octombrie 1972, s-a hotărât transformarea

Comunităţii Europene în Uniune Europeană, adoptând în acest sens şi un calendar de realizare

a unei Uniuni Economice şi Monetare.

În anul 1974 s-a hotărât la Paris cu ocazia unei întâlniri a şefilor de stat sau de

guvern, crearea Consiliului European, ca instanţă guvernamentală la cel mai înalt nivel, având

orientare politică.

La data de 07.02.1992, a fost semnat la Maastricht, Tratatul asupra Uniunii

Europene, care a intrat în vigoare la data de 01.11.1993 prin care s-a creat Uniunea

Europeană, care cuprinde toate comunităţile europene şi alte forme de cooperare.

Prin aceasta, începând cu data de 01.11.1993, denumirea de Comunitate

Economică Europeană, a fost înlocuită cu termenul de Comunitatea Europeană.

Practic, Tratatul de la Maastricht, reprezintă, temeiul juridic al trecerii la ceea ce

astăzi poartă denumirea de Uniunea Europeană.

În conformitate cu prevederile tratatului, Uniunea Europeană, este concepută ca o

structură având drept fundament, trei piloni:

a) Comunităţile europene : Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului,

Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice.

Primul pilon, reprezentat de Comunităţile europene, cuprind în structura lor,

următoarele domenii de activitate: politica agrară, uniune vamală şi piaţa internă, politică de

concurenţă, subvenţii de stat, politică structurală, politica comercială, uniunea economică şi

monetară, cetăţenia uniunii europene, educaţie şi cultură, cercetare şi politica mediului

înconjurător, reţele transeuropene, sănătate, protecţia consumatorului, politică socială,

imigrare, azil, tratatul Schenghen;

b) Politica externă şi de securitate comună (PESC). Prin Actul Unic European din

1970, s-au schiţat primele forme de politică externă şi de securitate între statele semnatare, iar

Tratatul asupra Uniunii Europene de la Maastricht, a fixat şi obiectivele ce trebuie avute în

vedere pentru realizarea unei politici externe şi de securitate comună, ca fiind următoarele:

- apărarea intereselor comune fundamentale şi a independenţei Uniunii

Europene;

- consolidarea securităţii membrilor Uniunii;

- menţinerea şi consolidarea păcii, securităţii internaţionale;

- promovarea cooperării internaţionale;

- promovarea democraţiei şi a statului de drept;

- apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale.

c) Cooperarea poliţiei şi cea judiciară. Este unul din pilonii importanţi ai Uniunii

în cadrul căruia se are în vedere o colaborare şi o acţiune comună pentru prevenirea şi

combaterea criminalităţii, a rasismului şi xenofobiei. Cel de-al treilea pilon, are în sfera

preocupărilor sale următoarele domenii: trafic de droguri şi trafic de arme, trafic de carne vie,

terorism, crimă asupra minorilor, crima organizată, corupţie, coruptibilitate şi uz de fals.

2. Teritoriul comunitar, teritoriul Uniunii Europene

4

Tratatele comunitare, reglementează în mod diferit sub aspectul teritorialităţii zona

de aplicare a prevederilor acestora, în special Tratatul de la Roma (art.299 CE), „tratatul se

aplică statelor membre şi teritoriilor europene al căror stat membru îşi asumă relaţiile

externe”.

Determinarea ariei geografice de aplicare a prevederilor Tratatelor Comunitare, a

rezultat în mod treptat din felul în care se prevedeau natura şi modul de transpunere a

principalelor obiective cum ar fi:

- libera circulaţie a mărfurilor, se desfăşoară în spaţiul vamal comun;

- persoanele circulă liber, fără frontiere interne, etc.

Cu toate acestea, graniţele geografice dintre state nu dispar.

De altfel, Belgia, Germania, Franţa, Olanda, şi Luxemburg, au încheiat un acord în

care obiectivul principal era acela că, „graniţele interne pot fi trecute prin orice punct fără a

se face control persoanelor”.

Din acest tratat, rezultă cu claritate că se menţin graniţele geografice între statele

membre ale Uniunii Europene, însă controlul vamal al cetăţenilor statelor semnatare care

tranzitează frontierele acestor ţări, nu se va mai efectua.

Actul Unic European, care a fost semnat în februarie 1986, prevedea pentru prima

dată încă din preambul, transformarea relaţiilor statelor membre, într-o Uniune Europeană,

acesta fiind de altfel obiectivul central al documentului pentru statele semnatare.

Actul Unic European, are o importanţă covârşitoare pentru procesul construcţiei

europene, deoarece a avut ca efect la data de 01.01.1995, realizarea celei mai mari Pieţe

unificate din lume.

Având în vedere că nici Actul Unic European, nu cuprinde nici o dispoziţie expresă

cu privire la câmpul său de aplicare teritorială, conduce către concluzia că putem avea toate

motivele de a crede că aria geografică, reprezentând teritoriul Uniunii Europene, coincide cu

teritoriul statelor membre.

Cu toate acestea, teritoriul, deşi comun în ceea ce priveşte realizarea unei libere

circulaţii a mărfurilor, cetăţenilor, serviciilor şi capitalurilor, este totuşi delimitat la frontierele

geografice atunci când se pune în discuţie ordinea publică sau acţiunile cu caracter

poliţienesc.

Este demn de remarcat în acest sens, faptul că părţile semnatare al Tratatului, au

convenit să acorde sprijin reciproc forţelor de poliţie, instituindu-se „lista electronică cu

persoanele căutate” precum şi „Sistemul Schenghen de Informare” , documente comune de

lucru pentru statele comunitare.

3. Personalitatea juridică

Statele membre semnatare ale Tratatelor Comunitare, au precizat în conţinutul

documentelor semnate, că fiecare comunitate, dispune de personalitate juridică, acest lucru

reieşind din textul propriu-zis, unde se stipulează următoarele: „Comunitatea are personalitate

juridică”, (art.6 CECA, art.281 CE, art.184 CEEA).

În continuare, în conţinutul aceloraşi Tratate, sunt stabilite şi atribuţiile acestor

persoane juridice în parte.

În ceea ce priveşte aspectele legate de statutul de persoană juridică internaţională,

această calitate trebuie recunoscută de organismele internaţionale integrate ale Comunităţilor.

Conform dreptului internaţional, recunoaşterea persoanei juridice, în sistemul de

drept internaţional, presupune o serie de elemente, care întrunesc următoarele atribute:

- capacitatea de a încheia acorduri externe;

- capacitatea de a avea relaţii temporare sau permanente cu alţi subiecţi

de drept internaţional, organisme internaţionale sau state terţe;

- responsabilităţi în ceea ce priveşte obligaţia de a repara daune cauzate

sau de a obţine reparaţii pentru pagubele suferite.

5

Aceste atribute au fost recunoscute în sistemul de drept internaţional tuturor

comunităţilor şi ca atare se poate aprecia că acestea au personalitate juridică internaţională.

Aspectul legat de stabilirea personalităţii juridice a Uniunii Europene, este însă

stabilit cu certitudine şi claritate în Proiectul Constituţiei Europene, unde la art.I -7 se

precizează: „Uniunea are personalitate juridică”.

4. Cetăţenia europeană

Cetăţenia europeană, nu înlocuieşte cetăţenia naţională ci este complementară

acesteia, cetăţenii europeni având o serie de drepturi şi obligaţii care sunt expres detaliate în

Proiectul Constituţiei Uniunii Europene, printre acestea, enumerând următoarele: dreptul de a

se stabili liber pe teritoriul Uniunii, dreptul de a vota şi de a candida la alegerile pentru

Parlamentul european, dreptul la protecţie consulară şi diplomatică, dreptul de a adresa petiţii

Parlamentului european şi multe altele. Având în vedere, multitudinea de aspecte pe care le îmbracă problema cetăţeniei

europene, acest subiect şi implicaţiile pe care le are în contextul european, vor face obiectul de studiu al unui alt capitol.

5. Simbolurile Uniunii Europene Drapelul Uniunii Europene, a fost adoptat ca semn distinctiv oficial al acestei

instituţii în anul 1985, prin hotărârea şefilor de state sau de guverne şi este acelaşi ca şi al Consiliului Europei.

El este reprezentativ faţă de toate celelalte însemne naţionale şi internaţionale şi se constituie într-un steag cu fondul în totalitate albastru, iar în mijlocul acestuia sunt amplasate 12 stele aurii aranjate în formă de cerc.

Cele douăsprezece stele nu reprezintă aşa cum s-a crezut numărul de state componente ale Uniunii Europene, ci este o cifră simbol care reprezintă la fel ca şi cercul, unitatea, echilibrul şi perfecţiunea.

Emblemele instituţiilor şi organelor Uniunii Europene. Simbolul tuturor instituţiilor europene este începând cu anul 1985 drapelul UE, care se constituie inclusiv în emblema Comisiei Europene.

Toate celelalte instituţii şi organe care activează în cadrul Uniunii Europene, şi-au stabilit în afară de drapel şi embleme proprii.

Imnul Uniunii Europene, este melodia „Oda bucuriei” din Simfonia a IX-a compusă de Ludwig van Beethoven, în anul 1823.

Deviza Uniunii Europene este „Unitate în diversitate”. Moneda Uniunii Europene este „Euro”. Ziua Uniunii Europene este 9 mai, aleasă ca simbol deoarece la data respectivă, în

anul 1950 Robert Schuman a prezentat pentru prima dată celebra declaraţie prin care se propunea crearea comunităţii europene.

CAPITOLUL II

SPECIFICITATEA

DREPTULUI UNIUNII EUROPENE

6

1. Consideraţii generale privind conceptul de drept european Dreptul Uniunii Europene - dreptul comunitar- este calificat unanim ca fiind o specie

suigeneris a dreptului în general.

De altfel, dreptul comunitar este cunoscut în limbajul curent, diplomatic sau politic

printr-o sintagmă devenită deja celebră atât pentru statele membre cât şi pentru cele care

aspiră către integrarea europeană, drept acquis comunitar acquis european sau mai simplu

acquis.

Capitolele acquis-ului comunitar se referă la următoarele domenii :

1. Libera circulaţie a mărfurilor ;

2. Libera circulaţie a persoanelor;

3. Libera circulaţie a serviciilor;

4. Libera circulaţie a capitalului;

5. Dreptul societăţilor comerciale;

6. Politica în domeniul concurenţei;

7. Agricultura;

8. Pescuitul;

9. Politica în domeniul transporturilor;

10. Impozitarea;

11. Uniune economică şi monetară;

12. Statistica;

13. Politici sociale şi ocuparea forţei de muncă;

14. Energie ;

15. Politica industrială;

16. Întreprinderi mici şi mijlocii;

17. Ştiinţă şi cercetare;

18. Educaţie, formare profesională şi tineret;

19. Telecomunicaţii şi tehnologia informaţiei;

20. Cultură şi politica în domeniul audiovizualului;

21. Politica regională şi coordonarea instrumentelor structurale ;

22. Protecţia mediului;

23. Protecţia consumatorilor şi a sănătăţii;

24. Justiţie şi afaceri interne;

25. Uniune vamală;

26. Relaţii externe;

27. Politica externă şi de securitate comună;

28. Control financiar;

29. Dispoziţii financiare şi bugetare;

30. Instituţii;

31. Diverse.

Sintetizând, se poate aprecia că acquis-ul comunitar înseamnă:

a) dispoziţiile Tratatului instituind Comunitatea Europeană, semnat la 25 martie 1957

la Roma, ale Tratatului privind Uniunea Europeană, semnat la Maastricht, şi ale Tratatului

instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, semnat la Roma la 25 martie 1957,

precum şi ale tuturor acordurilor care le-au modificat în timp, inclusiv tratatele privind

aderarea noilor membri ;

b) regulamentele, directivele şi deciziile emise de instituţiile Uniunii Europene, ca

acte cu putere obligatorie, precum şi celelalte acte adoptate de instituţiile Uniunii Europene,

cum ar fi : declaraţii, rezoluţii, strategii comune, acţiuni comune, poziţii comune, concluzii,

decizii cadru, rezoluţii şi altele de acest fel ;

7

c) convenţiile multilaterale deschise numai statelor membre ale Uniunii Europene,

precum şi cele deschise unui număr mai mare de state, la care statele membre ale Uniunii

Europene şi, după caz, Comisia Europeană sunt părţi, desemnate ca atare de către acestea din

urmă, ca făcând parte din acquis ;

d) jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.

2. Izvoarele dreptului Uniunii Europene

2.1. Noţiunea de izvor de drept comunitar

Expresia de izvor al dreptului are un sens material, el nu are un sens juridic, cât mai

degrabă scoate în evidenţă condiţiile în care apare şi se dezvoltă dreptul .

În general teoria dreptului scoate în evidenţă două forme ale dreptului şi anume:

- forma internă a dreptului – care este dată de normele juridice , normele de drept şi

instituţiile juridice;

- forma exterioară a dreptului - care este reprezentată de posibilitatea practică de a

vizualiza actele normative, cunoscută de altfel şi prin expresia izvor de drept .

Aşadar, prin izvor al dreptului comunitar se înţeleg instrumentele juridice care dau

formă exterioară normelor comunitare , instrumente care sunt fie tratatele institutive şi

modificatoare ori , în perspectivă, Constituţia Uniunii Europene, fie instrumentele specifice

care emană de la instituţiile Uniunii Europene, potrivit competenţelor acestora.

De altfel, ponderea izvoarelor de drept comunitar o conţin tratatele institutive precum

şi normele cuprinse în documentele adoptate de instituţiile comunitare pentru a da

posibilitatea aplicării tratatelor.

În practică, s-au identificat de altfel mai multe izvoare ale dreptului comunitar care

se pot exprima prin următoarele categorii de izvoare:

- izvoare primare ale dreptului comunitar;

- izvoare derivate ale dreptului comunitar;

- izvoare auxiliare (complementare) de drept comunitar;

- izvoare nescrise ale dreptului comunitar.

2.1.1. Izvoarele primare (principale ) de drept comunitar

Izvoarele primare (principale ) de drept comunitar stau la baza dreptului comunitar.

Ele au ca punct de plecare tratatele originare care au reprezentat începutul creării

celor trei Comunităţi, dar şi de realizare a Uniunii Europene.

Aceste documente, au reprezentat de fapt, tratatele institutive.

La aceste documente, se adaugă şi cele adoptate ulterior prin care s-au adus

modificări şi s-au făcut completări la tratatele institutive.

A. Tratatele institutive sau originare ale Comunităţii Europene au fost:

a) – Tratatul care a realizat Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului

(CECO), adoptat la Paris la 18.04.1951 şi a intrat în vigoare la 23.07.1952, adoptat pentru o

perioadă de 50 de ani;

b) –Tratatul care a constituit Comunitatea Economică Europeană (CEE);

c) - Tratatul prin care s-a constituit, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice -

EURATOM (CEEA).

B. Tratatele sau documentele care au modificat sau completat, tratatele originare

Dintre cele mai importante tratate sau acte modificatoare, reţin atenţia următoarele:

a) – Convenţia cu privire la realizarea de instituţii comune pentru cele trei

Comunităţi: CECO, CEE, CEEA, - (Adunarea parlamentară şi Curtea de Jstiţie) adoptată la

Roma la 25.03.1953, precum şi tratatele instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică a

Comunităţilor, dar şi Protocolul unic asupra privilegiilor şi imunităţilor - Bruxelles 1965.

8

b) - Actul Unic European semnat la Luxemburg şi Haga în 1985, care prevedea

realizarea până în 1992, a Pieţei unice

c) – Tratatul asupra Uniunii Europene adoptat la Maastricht care a fost semnat la

07.09.1992 şi a intrat în vigoare la 01.11.1993, prin care s-a creat Uniunea Europeană, şi care

cuprinde toate Comunităţile Europene, dar şi alte forme de cooperare;

d) – Tratatul de la Amsterdam, semnat la 02.10.1997 şi intrat în vigoare la

01.05.1999, care a adus noutăţi în ceea ce priveşte libera circulaţie a persoanelor în spaţiul

comunitar, aspecte legate de forţa de muncă şi circulaţia bunurilor şi a capitalurilor

e) – Tratatul de la Nisa, semnat la 26.01.2001 şi intrat în vigoare la 01.02.2003, care

a constituit baza reformatoare ce asigură cadrul instituţional de extindere a Uniunii Europene;

f) – actele de aderare ale noilor state membre la Uniunea Europeană.

2.1.2. Izvoarele derivate ale dreptului comunitar

Pentru aplicarea corectă şi unitară a tratatelor, Comunităţile emit acte unilaterale,

respectiv reguli şi norme, lucru ce face să nu ne mai găsim în prezenţa unui drept

convenţional, cât mai degrabă în prezenţa unui drept „legiferat”.

Indiferent de natura unui act elaborat care nu depinde în principal de denumirea pe

care o poartă, sau instituţia care l-a emis ci de conţinutul său, Curtea de Justiţie, îşi rezervă în

toate ocaziile dreptul de a le interpreta.

Dintre documentele ce sunt edictate de instituţiile comunităţilor şi care pot fi

considerate ca izvor de drept derivat se pot enumera: regulamentul, directiva, decizia,

recomandările şi avizele.

Regulamentul - reprezintă principalul izvor derivat de drept comunitar, acesta

reprezentând cel mai bine puterea legislativă a Comunităţilor.

La fel ca şi legea, regulamentul are o influenţă generală. El conţine prevederi

generale şi impersonale şi statuează prin abstracţie.

Regulamentul are caracter de obligativitate faţă de alte documente emanate de la

Comunităţi (recomandări şi avize), care nu au această calitate de „a obliga”.

Directiva . Spre deosebire de regulament, directiva, nu are caracter de obligativitate

pentru toate statele membre, ci se adresează de regulă numai anumitor state.

Decizia. În sistemul elaborării şi aplicării Tratatelor , decizia are mai multe funcţii,

cu toate că nu întotdeauna are aceleaşi efecte.

Rolul deciziei este de a stabili pentru un stat membru sau pentru mai multe anumite

sarcini care presupun emiterea de măsuri naţionale care să aibă însă efecte

internaţionale(exemplu : reducerea sau eliminarea taxelor vamale pentru anumite categorii de

produse).

Având caracter de obligativitate, decizia are deci un efect direct asupra unui

destinatar bine stabilit, practic modifică prin conţinutul său situaţia juridică existentă anterior .

Recomandările şi avizele . Spre deosebire de celelalte trei izvoare derivate de drept

comunitar, recomandările şi avizele nu au forţa de constrângere specifică celorlalte, şi practic,

acestea ar putea fi considerate ca nefiind izvoare derivate de drept comunitar în adevăratul

sens al cuvântului. Ele au rolul de a de a orienta comportamentul şi legislaţia statelor.

2.1.3. Izvoarele complementare ale dreptului comunitar Izvoarele complementare ale dreptului comunitar rezultă din acordurile care se

încheie între statele membre cu privire la domenii de competenţă naţională.

În măsura în care obiectul lor se situează în câmpul şi în prelungirea obiectivelor

definite de Tratate, ele poartă denumirea de „drept (izvoare) complementar (e) şi pot fi

considerate norme de drept comunitar în sens larg”.

Cele mai importante izvoare complementare ale dreptului comunitar sunt:

9

- convenţiile comunitare;

- deciziile şi acordurile convenite prin reprezentanţii guvernelor statelor membre

luate în cadrul Consiliului;

- declaraţiile rezoluţiile şi luările de poziţie ale Comunităţilor.

Convenţiile comunitare sunt destinate să intervină pentru a completa Tratatele

Comunitare deja existente.

Deciziile şi acordurile convenite prin reprezentanţii guvernelor statelor membre. Din punct de vedere al naturii lor juridice, deciziile şi acordurile sunt acte

convenţionale interstatale, ele fiind adoptate ca acte instituţionale care sunt puse în aplicare de

instituţiile comunitare.

Declaraţiile, rezoluţiile şi luările de poziţie ale Comunităţilor.

Spre deosebire de toate celelalte, acestea nu comportă o procedură de angajament

juridic ci pun în practică numai voinţa politică a documentelor ce exprimă orientarea

acţiunilor.

2.1.4. Izvoarele nescrise de drept comunitar

În cadrul izvoarelor dreptului comunitar, un rol deosebit de important şi de care se

ţine cont este jurisprudenţa comunitară care în sistemul de drept comunitar este considerată a

fi izvor de drept.

În principiu, toate hotărârile pe care le pronunţă Curtea de Justiţie, exceptând cele

care privesc soluţionarea recursului în anulare, au autoritate de lucru judecat şi ca atare sunt

obligatorii.

De altfel, Curtea de Justiţie este singura instituţie care are capacitatea şi misiunea de

a interpreta dispoziţiile tratatelor şi de a face precizări cu privire la principiile care guvernează

sistemul de drept comunitar.

CAPITOLUL III

RAPORTUL DINTRE DREPTUL EUROPEAN

ŞI DREPTUL INTERN AL STATELOR MEMBRE ALE

UNIUNII EUROPENE

10

1. Consideraţii preliminare

Pentru o mai bună şi corectă înţelegere, în special a raportului dintre dreptul comunitar

şi dreptul naţional, se impune a se analiza mai întâi raportul ce există între dreptul

internaţional şi sistemele de drept naţionale.

Trebuie remarcat faptul că, totuşi, sistemul de drept comunitar are o putere de

penetrare mai mare asupra normelor de drept ale statelor membre, şi acest lucru se poate mai

bine observa din următoarele calităţi pe care le are norma de drept comunitar:

- norma de drept comunitar dobândeşte automat statutul de drept pozitiv în ordinea

internă a statelor: aplicabilitate imediată;

- norma de drept comunitar este susceptibilă de a crea, prin ea însăşi, drepturi şi

obligaţii pentru persoanele particulare: aplicabilitate directă

- norma comunitară are prioritate faţă de norma naţională : prioritate.

2. Raportul şi relaţiile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern al statelor În conformitate cu principiile de drept internaţional, statele care sunt membre ale unor

tratate internaţionale, au obligativitatea să respecte întocmai prevederile ce decurg din

conţinutul acestora, determinând prin aceasta implicit şi obligativitatea de a fi aplicate de

propriile organe, fie ele legislative, judiciare sau administrative.

Aspectele legate de modalitatea de implementare şi reglementare în legislaţia proprie

a fiecărui stat sunt lăsate la latitudinea statului semnatar dându-i posibilitatea să-şi armonizeze

în mod suveran, sistemul jurisdicţional în funcţie de concepţiile pe care le are asupra relaţiilor

ce decurg dintre sistemul de drept internaţional şi sistemul de drept naţional.

Modul în care este percepută această influenţă este cunoscută în practica doctrinară

sub două concepte:

- conceptul dualist;

- conceptul monist.

2.1. Conceptul dualist (teoria dualistă)

Această concepţie s-a manifestat cu pregnanţă în special în Italia şi Germania.

Conform tezelor promovate în cele două ţări, rezultă faptul că cele două sisteme de

drept, dreptul internaţional şi dreptul intern, sunt sisteme de drept total separate, fiecare

funcţionând ca două entităţi diferite, compacte şi separate, fără a avea influenţă un sistem

asupra altuia.

Cu alte cuvinte, existenţa unui tratat internaţional care a trecut prin fazele de ratificare

nu poate produce efecte asupra ordinii juridice naţionale, el având efecte numai în ceea ce

priveşte ordinea juridică internaţională .

Pentru ca aceste norme internaţionale să poată fi aplicate într-un stat suveran, se

impune neapărat ca normele ce reieşeau din acel tratat să fie preluate de norme specifice

statului suveran printr-o normă naţională în cel mai frecvent caz, elaborarea unei legi, sau să

găsească o altă formă de a fi integrat în normele interne.

Indiferent care din cele două metode ar fi fost folosită pentru aplicarea normai de

drept internaţional , aceasta ar fi presupus ca norma internaţională să fie modificată, şi atunci

ea nu ar mai putea fi aplicată ca normă de drept internaţional , ci ca normă de drept naţional,

căpătând calitatea de normă internă ceea ce presupune că tratatul respectiv ar fi naţionalizat.

Deci norma de drept internaţional îşi schimbă valoarea în normă de drept intern.

2.2. Conceptul monist Această concepţie are în vedere faptul că ar exista un raport de subordonare între cele

două sisteme de drept - internaţional şi naţional - şi care este relevantă în acest sens.

11

Concepţia monistă se bazează pe unitatea ordonanţării juridice, ceea ce exclude orice

continuitate între ordinea juridică internaţională şi ordinea juridică naţională a statelor

respective .

Norma internaţională este deci imediat aplicată fără a fi nici admisă nici

transformată în ordinea internă a statelor părţi.

3. Raportul dintre normale de drept comunitar şi cele de drept intern al statelor

membre

În principiu, dreptul comunitar se aplică conform conceptului monist, şi se impune

cu obligativitatea respectării acestui concept de către toate satele membre.

Curtea de Justiţie a scos în evidenţă faptul că aplicarea şi respectarea sistemului

monist decurge chiar din natura comunităţilor, practic din ansamblul sistemului tratatului.

În acest context, se poate aprecia că spre deosebire de normele de drept internaţional,

situaţie în care în aplicarea lor statele pot să invoce conceptul dualist, în ceea ce priveşte

sistemul comunitar şi relaţiile ce se stabilesc între comunităţi şi statele membre, conceptul

dualist este exclus.

De altfel, Tratatul CEE a statuat o ordine juridică care îi este specifică şi, conform

căreia, un tratat, de la intrarea lui în vigoare se impune în jurisdicţia statelor membre, deci se

aplică pe teritoriul acestora, fapt ce poate avea următoarele consecinţe :

a) - dreptul comunitar nu are nevoie de nici o formulare sau modificare pentru a putea

fi aplicat în ordinea de drept a statelor membre;

b) - normele comunitare sunt recunoscute în ordinea juridică internă a statelor

membre ca norme de drept comunitar;

c) - normele de drept comunitar sunt obligatorii şi trebuiesc aplicate de instanţele

judiciare naţionale .

Aşadar, normele de drept comunitar au următoarele caracteristici:

a) - au o aplicabilitate imediată;

b) - au o aplicabilitate directă;

c) - au prioritate de aplicare în faţa normelor de drept naţionale.

4. Aplicabilitatea normelor de drept comunitar în mod imediat În ceea ce priveşte sistemul legislativ francez, acesta prevede cu claritate în legea

fundamentală că: „tratatele diplomatice ratificate cu regularitate şi publicate au putere de lege,

fără a mai fi nevoie pentru asigurarea aplicării lor de alte dispoziţii legislative decât cele

necesare pentru asigurarea ratificării lor ”.

Aşadar , tratatele ratificate, intră în ordinea internă direct prin efectul de ratificare al

acestora fără a mai fi nevoie de altă prevedere legislativă.

Situaţia nu a stat însă în acelaşi fel în state cu orientări conceptuale dualiste, cum ar fi

Germania, Belgia Italia ţi altele.

În acest context, Curtea de justiţie, prin jurisprudenţa sa, a intervenit şi a neutralizat

conceptele dualiste din statele membre cu o astfel de orientare, statuând faptul că, prevederile

tratatelor comunitare trebuiesc aplicate de instanţele de judecată naţionale ca norme de drept

comunitar şi nicidecum ca norme de drept naţional intern.

În consecinţă, normele de drept comunitar au o aplicabilitate imediată, deoarece

Tratatele comunitare dar şi cele care aduc modificări acestora, au fost introduse în dreptul

naţional prin prevederi constituţionale, ceea ce conduce la concluzia că şi alte dispoziţii

emanate de la instituţiile Uniunii Europene au o aplicare imediată.

România, în perspectiva aderării la Uniunea Europeană, a prevăzut în legea

fundamentală - Constituţia (art.148 alin.2) – adoptată în 2003, următoarele: „ca urmare a

aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte

12

reglementări comunitare au caracter obligatoriu , au prioritate faţă de dispoziţiile contrare

din legile interne cu respectarea prevederilor actului de aderare ”.

5. Aplicabilitatea dreptului comunitar în mod direct

Principiul efectului direct al dreptului comunitar a declanşat o serie de polemici şi

contradicţii între specialiştii în domeniu, însă pentru a realiza o comuniune de interpretare şi

aplicare, Curtea de Justiţie a statuat: „nu se poate contesta că obiectul unui acord

internaţional poate fi, în intenţia părţilor contractante, adoptarea de către părţi a unor

anume reglementări care creează drepturi şi obligaţii pentru persoane particulare şi care

sunt susceptibile de a fi aplicate de către tribunalele naţionale” .

Aşadar, s-a admis de comun acord între toate statele membre faptul că tratatele au

capacitatea şi puterea de a produce efecte directe în ceea ce priveşte ordinea juridică naţional

a statelor membre.

Jurisprudenţa curţii a scos în evidenţă faptul că Tratatele au în conţinutul lor o

prezumţie în favoarea efectului direct .

Determinarea efectului direct al dreptului comunitar depinde de însăşi dreptul

comunitar şi în final de Curtea de Justiţie care are capacitatea de a califica jurisdicţiile

naţionale cu sprijinul ansamblului chestiunilor de principiu care asigură unitatea de apreciere.

6. Principiul priorităţii normelor de drept comunitar

Cele două principii ale dreptului comunitar, de a fi cu aplicabilitate directă şi imediată,

au făcut ca în practică să se întâlnească aspecte legate de impactul cu dreptul internaţional,

impact care în mod inevitabil trebuie soluţionat fie în favoarea unuia fie în a altuia.

Cu toate că principiul fundamental al priorităţii ordinii juridice comunitare ar trebui să

opereze pentru toate statele membre în mod unitar, totuşi, există diferenţe de soluţionare a

divergenţelor ce apar între dreptul comunitar şi dreptul statelor membre.

În aceste condiţii, Curtea de Justitie a emis o hotărâre conform căreia dreptul

comunitar soluţionează orice problemă apărută în contradicţie cu normele de drept naţional.

De altfel, aplicarea cu prioritate a dreptului comunitar rezidă şi din faptul că, dacă nu

s-ar aplica aşa, ar dispare raţiunea lui de a mai exista – realizarea construcţiei europene prin

unitatea ordinii juridice.

Ţinând cont de acest aspect, se poate observa că statele membre au transferat unele din

competenţele lor legislative către instituţiile europene.

A lipsi dreptul comunitar de prioritate în raport cu dreptul intern în domeniile

transferului de suveranitate, ar însemna abandonarea filozofiei construcţiei comunitare, ca

integrare automată a dreptului comunitar în ordinea juridică naţională.

7. Aspecte finale privind raportul dintre dreptul comunitar şi dreptul naţional

Având în vedere cele prezentate, se poate aprecia, ţinând cont şi de „calităţile” pe care

le au cele două sisteme de drept - cel comunitar şi cel naţional – că în practică se pot întâlni

următoarele situaţii referitoare la raportul dintre cele două sisteme de drept:

a) substituirea dreptului naţional de către dreptul comunitar, ceea ce presupune

transferul unor competenţe ale dreptului naţional către dreptul comunitar, substituire ce poate

fi totală sau parţială (ex. stabilirea taxelor vamale comune între statele membre - care

presupune un transfer total de competenţe ale dreptului naţional către dreptul comunitar);

b) armonizarea dreptului naţional cu cel comunitar, care presupune elaborarea unui

sistem legislativ naţional dar care are în vedre obiectivele comunitare. Cu alte cuvinte, deşi

organismele comunitare dau anumite indicaţii, norma legislativă aparţine statului;

13

c) coordonarea dreptului naţional cu dreptul comunitar, care presupune, ca normele

juridice naţionale să aibă efecte conform obiectivelor comunitare fără ca acestea să cunoască

modificări;

d) coexistenţa dreptului naţional cu dreptul comunitar, care presupune, că în anumite

situaţii, normele naţionale să funcţioneze alături de normele de drept comunitar.

Ţinând cont de aspectele prezentate, se poate aprecia faptul că în general, practica

jurisprudenţială în această materie, pune un accent deosebit pe prioritatea normelor de drept

comunitare în faţa normelor de drept naţionale.

CCAAPPIITTOOLLUULL IIVV

PPAARRLLAAMMEENNTTUULL

UNIUNII EUROPENE

14

Uniunea Europeană este o entitate specifică şi chiar particulară, fiind o entitate

regională cu vocaţie internaţională şi având multe dintre atributele unui stat naţional. Uniunea

armonizează legislaţiile statelor membre, fiind un corp executiv cu numeroase responsabilităţi

în aplicarea măsurilor legislative şi cu un sistem executiv şi jurisdicţional în care firmele,

organizaţiile nonguvernamentale, societatea civilă şi cetăţenii individuali trebuie să se

regăsească. Întreţine relaţii diplomatice cu diverse entităţi terţe şi semnează tratate şi acorduri

bi, pluri şi multinaţionale. Cu toate acestea, Uniunea Europeană este destul de departe de

atributele unui stat naţional, deoarece:

a) nu dispune de un guvern, în adevăratul sens al cuvântului;

b) nu exercită într-o manieră electorală o serie de abilităţi;

c) nu gestionează decât parţial afacerile interne, poliţia şi apărarea;

d) există încă multe atribute în materie de politică externă care nu se exercită

decât pe baze interguvernamentale.

Uniunea Europeană înţelege să rămână aproape de cetăţean. În această optică, ea

urmăreşte să apropie pe cât posibil, luarea deciziei de cetăţean şi să-şi urmărească obiectivele

la scara Uniunii Europene, în cazul în care acţiunea sa ar fi mai adecvată şi ar da un nou elan

politicilor conduse de statele membre.

11.. PPaarrllaammeennttuull EEuurrooppeeaann Parlamentul European este instituţia democratică care asigură reprezentarea

cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene. Acesta reprezintă, în formularea

Tratatului de la Roma, din 1957, “popoarele statelor unite în Comunitatea Europeană”.

Ales prin sufragiu universal direct, Parlamentul European reprezintă cea mai mare adunare

multinaţională a lumii şi emanaţia democratică a voinţei politice a popoarelor Uniunii

Europene.

Aproximativ 500 milioane de cetăţeni europeni, din 27 ţări, sunt implicaţi, în prezent,

în procesul de integrare, prin cei 715 reprezentanţi pe care îi au în Parlamentul European.

Parlamentul European ale cărui legitimităţi derivă din sufragiul universal direct, este

ales odată la 5 ani. În anul 2007, prin aderarea României şi Bulgariei, numărul membrilor

Parlamentului European a ajuns la 715.

11..11.. PPuutteerriillee PPaarrllaammeennttuulluuii eeuurrooppeeaann De la înfiinţarea sa în 1957, puterile Parlamentului au fost în mod progresiv întărite şi

extinse, în special odată cu semnarea Actului Unic European în 1986 şi a Tratatului

Uniunii Europene în 1991.

Ca orice Parlament, Parlamentul European exercită trei puteri fundamentale:

a) puterea legislativă;

b) puterea bugetară;

c) puterea de control asupra executivului.

11..11..11.. PPuutteerreeaa lleeggiissllaattiivvăă Puterea legislativă a Parlamentului se exercită conform procedurilor legislative, în

funcţie de natura propunerii în chestiune:

a) Procedura de consultare simplă (o singură lectură)..

b) Procedura de cooperare (două lecturi).

c) Procedura de codecizie (trei lecturi

d) Procedura de aviz de conformitate.

15

1.1.2. Puterea bugetară

Procedura bugetară permite Parlamentului să propună modificări şi amendamente la

propunerile iniţiale ale Comisiei şi la poziţia luată de către Statele membre în sânul

Consiliului.

Din 1970, bugetul este finanţat din resurse proprii, acceptate de Statele Membre după

consultarea Parlamentului European. Aceste resurse sunt limitate la 1,27% din produsul intern

brut. În acest moment, resursele proprii cuprind:

a) taxele vamale percepute la graniţele externe ale Uniunii;

b) taxele pe produsele agricole importate de la tarile care nu sunt membre ale

Uniunii;

c) 1 % din taxa pe valoare adăugată (TVA) pe produse şi servicii în cadrul

Uniunii;

d) o “a patra resursă”, calculată pe baza prosperităţii relative a fiecărui Stat

Membru (produsul intern brut al acestor state).

1.1.3. Puterea de supraveghere democratică

Parlamentul exercită o supraveghere democratică asupra tuturor activităţilor

comunitare.

a) Parlamentul şi Comisia Europeană

Parlamentul European joacă un rol important în procesul numirii Comisiei

Europene. După ce aprobă nominalizarea pentru Preşedintele Comisiei, Parlamentul audiază

membrii nominalizaţi pentru Comisie, numind apoi Comisia printr-un vot de încredere.

Parlamentul îşi exercită puterile de supraveghere zilnic, examinând un mare număr de

rapoarte lunare sau anuale pe care Comisia Europeană este obligată să le prezinte (spre

exemplu, raportul anual general şi rapoartele lunare cu privire la implementarea bugetului).

b) Parlamentul şi Consiliul Uniunii Europene

Lărgirea puterilor atribuite Parlamentului în domeniul bugetar şi legislativ a crescut

influenţa sa asupra Consiliului.

La începutul mandatului, preşedintele în exerciţiu al Consiliului expune propriul

program în faţa Parlamentului, iar la încheierea mandatului prezintă o dare de seamă a

rezultatelor atinse.

c) Parlamentul şi Consiliul European

Consiliul European reuneşte, cel puţin de două ori pe an, şefii de state sau de guverne

ale Statelor membre, cât şi pe preşedintele Comisiei.

22.. RRoolluurriillee ccaarraacctteerriissttiiccee aallee PPaarrllaammeennttuulluuii eeuurrooppeeaann

22..11.. PPaarrllaammeennttuull şşii PPoolliittiiccaa CCoommuunnăă EExxtteerrnnăă şşii ddee SSeeccuurriittaattee ((CCFFSSPP)) Ţelul cooperării politice europene, care a demarat la începutul anilor '70, era să

depăşească un cadru economic şi social stabilit de tratatele comunitare, şi să ajungă la o

strategie comună originală a Statelor Membre în domeniul politicii externe. Preşedinţia

Consiliului European consultă Parlamentul European asupra principalelor aspecte de politică

externă şi de securitate, şi asigură luarea în considerare a punctelor de vedere ale

Parlamentului

22..22.. PPaarrllaammeennttuull şşii ccooooppeerraarreeaa îînn ddoommeenniiuull jjuussttiiţţiieeii

şşii ppoolliittiicciiii iinntteerrnnee Parlamentul acordă o atenţie specială implementării politicilor în domenii de interes

16

comun, cum ar fi politicile de azil şi emigrare, lupta împotriva dependenţei de droguri, fraudei

şi criminalităţii internaţionale.

2.3. Parlamentul şi supravegherea democratică a Uniunii Economice şi Monetare

Parlamentul a primit un rol important în relaţia cu Banca Centrală Europeană (ECB),

ca parte a EMU (Uniunii Economice şi Monetare).

Banca se bucură de independenţa totală în deciziile de politică monetară. Ea are

autoritate unică în stabilirea ratei dobânzilor pe termen scurt şi în folosirea instrumentelor

monetare necesare pentru menţinerea stabilităţii monedei EURO.

2.4. Relaţiile Parlamentului European cu ţările în curs de dezvoltare

Parlamentul European poate îndruma şi promova programele de dezvoltare şi

cooperare ale Uniunii Europene cu practic toate ţările în curs de dezvoltare din lume, prin

Comisia pentru dezvoltare şi cooperare din cadrul Parlamentului, şi prin activitatea Adunării

Comune ACP-EU

Mulţumită Parlamentului European, Convenţia ACP/EU include acum o “clauză de

democraţie” - opţiunea de a suspenda ajutorul către ţările ACP care se fac vinovate de

încălcări grave ale drepturilor omului.

2.5. Apărarea drepturilor omului

Din preocuparea sa pentru apărarea drepturilor omului, Parlamentul îşi foloseşte

puterea pentru a cere ţărilor care nu sunt membre ale Uniunii sa îşi îmbunătăţească practicile

în domeniul respectării drepturilor omului. Parlamentul nu a ezitat să respingă o serie de

protocoale financiare cu unele state care nu sunt membre ale Uniunii, pe baza unor chestiuni

legate de drepturile omului, obligând aceste ţări să elibereze deţinuţii politici sau să accepte

angajamente internaţionale pentru respectarea drepturilor omului.

2.6. Rolul de impulsionare politică a Parlamentului European

Adoptând din proprie iniţiativă rezoluţii, Parlamentul exercită un rol de impulsionare

politică important. El invită, în mod regulat, Comisia şi Consiliul să dezvolte, să adapteze

politicile existente sau să lanseze altele noi.

2.7. Parlamentul European, reprezentant legitim al cetăţenilor comunitari

Alegerea prin sufragiu universal a Parlamentului European conferă acestuia

legitimitate. În orice moment, orice cetăţean se poate adresa deputaţilor europeni pentru a-i

face părtaşi la preocupările şi speranţele lor.

Parlamentul numeşte astfel un mediator însărcinat cu examinarea litigiilor care s-ar

putea naşte între cetăţeni şi administraţiile instituţiilor Uniunii Europene.

Pentru că cetăţeanul european este, în egală măsură, reprezentat şi de către deputaţii

naţionali, Parlamentul European întreţine, în mod natural, relaţii şi cu parlamentele statelor

membre.

33.. OOrrggaanniizzaarreeaa şşii ffuunnccţţiioonnaarreeaa PPaarrllaammeennttuulluuii eeuurrooppeeaann

Parlamentul European este singura instituţie comunitară care se întruneşte şi îşi ţine

dezbaterile în public. Parlamentul European acoperă toate marile curente politice europene, de

la extrema stângă la extrema dreaptă.

În sala de reuniune, deputaţii nu sunt grupaţi pe delegaţii naţionale, ci în funcţie de

grupurile politice de care aparţin,astfel:

a) EPP-ED Grupul Partidului Popular European şi al Democraţilor Europeni;

17

b) PES Grupul Partidului Socialiştilor Europeni;

c) ELDR Grupul Partidului European Liberal, Democrat şi Reformist European;

d) Greens/EFA Grupul Verzilor/Alianţa Liberă Europeană;

e) EUL/NGL Grupul Confederal al Stângii Europene Unite/Stânga Verde

Nordică;

f) UEN Grupul Uniunii pentru o Europă a Naţiunilor;

g) EDD Grupul Europa Democraţiilor şi Diversităţii;

h) TDI Grupul Tehnic al Membrilor Independenţi – Grupul Mixt;

Conferinţa Preşedinţilor cuprinde preşedintele Parlamentului şi preşedinţii grupurilor

politice; ea este organismul politic conducător al Parlamentului. Conferinţa elaborează agenda

pentru sesiunile plenare, stabileşte orarul activităţii organismelor parlamentare şi termenii de

referinţă şi dimensiunea comisiilor şi delegaţiilor parlamentare.

Parlamentul European este, după cum spunea Conway Henderson “primul şi

singurul experiment în democraţia transnaţională”. Acesta se defineşte prin următoarele

particularităţi:

a) are trei locuri diferite de desfăşurare a activităţii: Strasburg, Bruxelles şi

Luxemburg;

b) este singurul organism comunitar care este ales în mod democratic la nivel

autentic transeuropean;

c) parlamentarii europeni nu dispun de o cultură politică autentic europeană,

fiind exponenţii culturilor politice naţionale;

d) imunitatea diplomatică nu este legiferată la nivel european, fiind în vigoare

cea derivată din prevederile naţionale;

e) are o natură multiculturală şi multilingvistică.

O analiză a structurii parlamentarilor îi împarte pe aceştia în trei categorii:

a) parlamentari “stele”, adică politicienii de complezenţă proveniţi din rândul

persoanelor foarte bine cunoscute în mediile academice, artistice, culturale, bine mediatizate

şi care aduc voturi atunci când sunt înscrişi pe listele electorale;

b) parlamentari “stele în ascensiune”, adică politicienii tineri, care visează o

carieră politică la nivel naţional, dar îşi încep activitatea la nivel european. Există şanse mari

ca aceşti parlamentari să acorde prioritate problemelor naţionale specifice;

c) parlamentarii “stele căzătoare”, adică politicienii cu o remarcabilă carieră

politică la nivel naţional în cadrul parlamentelor, guvernelor naţionale sau în cadrul altor

grupuri de interese, care îşi valorifică acumulările politice la nivel european.

Structura Parlamentului European se realizează după următoarea formulă:

a) fiecare stat membru, avea alocate, de la început, 6 locuri, indiferent de

mărimea sa;

b) la o populaţie cuprinsă între 1.000.000 – 25.000.000 locuitori, fiecărui stat

membru i se alocă, în plus, câte un loc suplimentar la fiecare 1.000.000 locuitori;

c) la o populaţie de peste 60.000.000, fiecare stat membru i se alocă, în plus, câte

un loc suplimentar la fiecare 2.000.000 locuitori.

În legătură cu această formulă s-au purtat numeroase discuţii contradictorii. Unii

analişti au considerat că această alternativă nu pare fezabilă la actualul stadiu de integrare. De

aceea se impune o decizie unională în acest sens.

CCAAPPIITTOOLLUULL VV

CCOONNSSIILLIIUULL UUNNIIUUNNIIII EEUURROOPPEENNEE ŞŞII

CCOONNSSIILLIIUULL EEUURROOPPEEAANN

18

11.. CCoonnssiiddeerraaţţiiii ggeenneerraallee Consiliul Uniunii Europene se reuneşte lunar sau ori de câte ori este nevoie pentru

dezbaterea unor situaţii speciale. Aprobă documentele şi declaraţiile de orientări politice

generale pentru activitatea investiţiilor Uniunii Europene.

Consiliul Uniunii Europene a căpătat o din ce în ce mai mare importanţă în sânul

Uniunii, fixând priorităţile, elaborând orientarea politicii de urmat, stimulând dezvoltarea şi

reglând chestiunile litigioase.

22.. CCoonnssiilliiuull UUnniiuunniiii EEuurrooppeennee ((CCoonnssiilliiuull ddee MMiinniişşttrrii)) Consiliul de Miniştrii reuneşte reprezentanţii guvernelor statelor membre, atât pe

probleme de politică generală, inclusiv externă, cât şi pe domenii de activitate

Legitimitatea sa democratică nu este pusă în discuţie.

Când se dezbate o problemă punctuală, Consiliul Uniunii Europene se reuneşte la

nivelul miniştrilor de resort.

22..11.. AAttrriibbuuţţiiiillee CCoonnssiilliiuulluuii Uniunii Europene Consiliul Uniunii Europene este o instituţie care exercită o putere legislativă şi o

putere decizională (este principala instituţie cu putere decizională a Uniunii Europene).

Consiliul are o serie de responsabilităţi cheie:

a) este autoritatea legislativă a Uniunii; pentru anumite domenii comunitare,

exercită puterea legislativă împreună cu Parlamentul European;

b) coordonează politicile economice majore ale statelor membre;

c) încheie pe seama Uniunii acorduri internaţionale cu unul sau mai multe state

ori organizaţii internaţionale;

d) împarte autoritatea bugetară cu Parlamentul;

e) ia decizii necesare adoptării şi implementării politicii externe şi de securitate

comune, pe baza directivelor generale stabilite de consiliul European;

f) coordonează activităţile statelor membre şi adoptă măsurile din domeniul

poliţiei şi cooperării judiciare în problemele penale.

22..22.. AAddooppttaarreeaa ddeecciizziiiilloorr îînn CCoonnssiilliiuull Uniunii Europene Pe lângă miniştrii de resort, fiecare ţară membră are un reprezentat permanent la

nivelul Consiliului Uniunii Europene cu statut de funcţionar internaţional şi rang de

ambasador. Aceşti reprezentanţi se reunesc în Comitetul reprezentanţilor permanenţi

(COREPER) a cărui principală responsabilitate este pregătirea lucrărilor Consiliului Uniunii

Europene şi, în special, definirea problemelor ce implică o decizie politică la nivel ministerial.

Conform reglementărilor, cel puţin 8 state membre trebuie reprezentate la nivel de

ministru de resort pentru a se putea adopta decizii.

Comisia Europeană a evidenţiat cinci categorii de prevederi pentru care să menţină,

în condiţii bine precizate, derogare de la regula majorităţii calificate:

a) Decizii ale Consiliului Ministerial care trebuie adoptate de ţările membre în

conformitate cu prevederile constituţionale naţionale.

b) Decizii instituţionale de fond şi cele care afectează echilibrul între diferite

instituţii comunitare.

c) Deciziile în domeniul taxelor şi securităţii sociale care nu sunt cerute de

funcţionarea adecvată a Pieţei Unice;

d) Deciziile adoptate în paralel, la nivel regional şi internaţional.

e) Derogările de la reglementările cuprinse în Tratate.

19

33.. OOrrggaanniizzaarreeaa şşii ffuunnccţţiioonnaarreeaa CCoonnssiilliiuulluuii Uniunii Europene

Preşedinţia Consiliului Uniunii Europene joacă un rol primordial în organizarea

lucrărilor instituţiei, în special în impulsionarea procesului de decizie legislativ şi politic.

Rolul preşedintelui n-a încetat să crească pe măsură ce câmpul competenţelor Uniunii s-a

lărgit şi s-a aprofundat.

Consiliul este asistat de un Secretariat general care asigură pregătirea şi buna

funcţionare a lucrărilor Consiliului la toate nivelurile, formează infrastructura administrativă

şi materială necesară. Acest secretariat constituie un element de continuitate în lucrările

Consiliului şi conservă actele şi activele acestei instituţii.

Organizarea internă a Secretariatului General cuprinde: cabinetul secretariatului

general serviciul juridic şi zece direcţii generale.

Cetăţenii pot avea acces la documentele Consiliului

44.. OOppţţiiuunnii ddee rreeffoorrmmăă aa CCoonnssiilliiuulluuii Uniunii Europene Pentru a atenua efectele procesului de extindere în plan decizional, a devenit necesar un

sistem mai simplu care să reflecte, pe baza altor determinanţi, greutatea specifică a ţărilor

membre.

Diferite opinii s-au structurat în mai multe alternative la nivelul Consiliului Uniunii

Europene, între care:

a) relansarea votului între ţările membre

b) dubla majoritate simplă

c) noutăţile Conferinţei de la Nisa Cu ocazia Conferinţei Interguvernamentale de la Nisa, care a dus la adoptarea

Tratatului de la Nisa, s-a procedat la o reformă a instituţiilor comunitare care să facă faţă

provocărilor derivate atât din extinderea Uniunii Europene, din adâncirea procesului de

integrare, cât şi din sfidările climatului economic global. Documentele Conferinţei de la Nisa

prevăd că începând cu 1 ianuarie 2005, majoritatea calificată va fi cel puţin 170 de voturi,

plus un număr de minim 8 state membre.

5. Consiliul European

La reuniunea de la Paris din decembrie 1974, la care au participat şefii de stat sau

de guvern din statele membre, s-a adoptat un document care statua rolul şi importanţa

întâlnirilor la acest nivel, astfel:

- fixarea unei periodicităţi a întâlnirilor la acest nivel (se stabileau cel puţin trei

întâlniri pe an sau ori de câte ori nevoia abordării anumitor probleme o impunea)

- întâlnirile organizate la acest nivel vor purta în continuare numele de „Consiliul

European”

- cu ocazia desfăşurării lucrărilor Consiliului european, pot participa şi membri ai

Comisiei

- s-a stabilit rolul Consiliului european atât în ceea ce priveşte cooperarea politică

cât şi în domeniul comunitar.

5.1. Oficializarea şi instituţionalizarea Consiliului european

Consiliul European, a fost oficializat prin Actul Unic european din 1986, care a stabilit

prin prevederile sale modificatoare aduse Tratatelor de bază, că această instituţie europeană –

Consiliul European- va fi compus din şefii de state şi de guverne ai statelor membre, asistaţi

de miniştrii de externe şi de Preşedintele Comisiei şi va avea suport juridic convenţional.

În ceea ce priveşte instituţionalizarea Consiliului european, aceasta s-a realizat în 1992

prin Tratatul de la Maastricht.

20

Conform prevederilor acestui Tratat, Consiliul european are rolul de a da impulsurile

necesare dezvoltării Uniunii şi stabileşte orientările politice generale.

Consiliul european, se reuneşte de două ori pe an, sub preşedinţia şefului de stat sau de

guvern care exercită preşedinţia Consiliului.

5.2. Compunerea, funcţionarea, rolul şi atribuţiile Consiliului european

A. Compunerea Consiliului european

- şefii de state şi de guverne ai statelor membre ale Uniunii Europene, asistaţi de

miniştrii lor de externe

- Preşedintele Comisiei Europene. Asistat de un comisar, de regulă comisarul

însărcinat cu relaţiile externe

- Preşedintele Consiliului european

- Ministrul de externe al Uniunii Europene

B. Funcţionarea Consiliului european

Funcţionarea acestei instituţii nu este reglementată de nici un Tratat, însă, prin Tratatul

de la Maastricht, a fost stabilită periodicitatea întâlnirilor Consiliului de cel puţin două ori pe

an.

C. Rolul şi atribuţiile Consiliului european.

Consiliul European este considerat ca fiind un „motor” în procesul construcţiei

europene, el având rolul de a direcţiona politicile construcţiei comunitare.

Consiliul European are următoarele atribuţii:

a) orientează construcţia comunitară

b) impulsionează şi coordonează politicile comunitare generale

c) îndeplineşte rolul de conducere şi conciliere, intervenind pentru deblocarea

situaţiilor de criză, atunci când apar dezacorduri între statele membre

d) arbitrează conflictele între instituţiile Uniunii Europene

e) defineşte noile sectoare de activitate comunitară

f) ia marile decizii politice cu privire la construcţia europeană.

Preşedinţia Consiliului European se asigură de fiecare stat membru pe o perioadă de 6

luni prin rotaţie.

CCAAPPIITTOOLLUULL VVII

CCOOMMIISSIIAA EEUURROOPPEEAANNĂĂ

21

11.. NNooţţiiuunnii pprreelliimmiinnaarree Comisia Europeană este braţul executiv, decizional al Uniunii Europene şi, prin

urmare, rolul său principal este în mare măsură asemănător cu cel al unui guvern naţional.

Diferenţa fundamentală faţă de executivele naţionale constă în faptul că aceasta nu este

rezultatul unui proces electoral.

Comisia Europeană este constituită din 27 de membri, care sunt independenţi de

guvernele naţionale, deşi sunt numiţi de aceştia.

Membrii Comisiei au fost stabiliţi în urma tratatului de la Nisa, la 27, câte unul

pentru fiecare ţară membră. Iniţial, comisarii erau numiţi pentru un mandat de patru ani. Dar

acesta a fost prelungit la cinci ani începând cu 1995 pentru ca mandatul fiecărei comisii să se

desfăşoare în paralel cu perioada legislativă de cinci ani a Parlamentului European.

Acest lucru permite Parlamentului să acorde un vot de învestitură Comisiei înainte de

a-şi începe activitatea, întărindu-i legitimitatea democratică.

Comisia acţionează chiar în inima Uniunii Europene.Ca sursă de iniţiative politice, ea joacă

un rol unic, care nu este întotdeauna bine înţeles.

Comisia reprezintă interesul comun şi încarnează personalitatea Uniunii, preocuparea

ei majoră fiind apărarea intereselor cetăţenilor europeni.

Misiunea care-i revine este de a face ca Uniunea Europeană să-şi realizeze obiectivele

pe care şi le-a fixat, care vizează crearea între cetăţenii europeni a unei Uniuni din ce în ce

mai strânse.

22.. RRoolluull şşii aattrriibbuuţţiiiillee CCoommiissiieeii eeuurrooppeennee Comisia Europeană îndeplineşte trei funcţii principale:

a) este considerată “motorul” Uniunii Europene;

b) rolul de gestionar şi apărător (gardian) al Tratatelor

c) funcţia executivă a Comisiei Europene

33.. OOrrggaanniizzaarreeaa şşii ffuunnccţţiioonnaarreeaa CCoommiissiieeii eeuurrooppeennee

Comisia este compusă din 23 de direcţii generale (DG) şi din 15 servicii specializate.

Fiecare direcţie este condusă de un director general, al cărui rang este echivalent cu cel

de înalt funcţionar în cadrul unui minister. Atunci când vorbim de “Comisie” ca organ politic,

ne referim la cei 27 de comisari (membri ai Comisiei) care o compun. Aceşti comisari sunt

bărbaţi şi femei care, de regulă, au fost membri ai unui parlament naţional sau ai

Parlamentului European sau care au ocupat funcţii importante în ţările lor de origine, adesea

la nivel ministerial, înainte de a ajunge la Bruxelles.

Mandatul acestora este de cinci ani şi corespunde unei legislaturi a Parlamentului

European.

Comisia se reuneşte o dată pe săptămână pentru a adopta propuneri a finaliza

documente de politică generală şi pentru a lua eventualele decizii necesare.

Lucrările Comisiei sunt coordonate de către un secretariat general.

Desemnarea preşedintelui şi ai colegilor săi este supusă aprobării Parlamentului cu

ocazia unui vot de învestitură înainte de intrarea lor în funcţie. Acest sistem de control

parlamentar instituit prin Tratatul de la Maastricht oferă posibilitatea de a combate criticile

conform cărora Comisia este un organ reales şi lipsit de legitimitate democratică.

44.. CCooooppeerraarreeaa CCoommiissiieeii eeuurrooppeennee ccuu cceelleellaallttee iinnssttiittuuţţiiii Ţinând cont de poziţia centrală pe care o ocupă în structura Uniunii Europene, Comisia

întreţine relaţii privilegiate cu fiecare din celelalte instituţii, în vederea gestionării afacerilor

comunitare.

Ea colaborează, în primul rând, cu Consiliul Miniştrilor şi Parlamentul European la

22

pregătirea actelor legislative comunitare.

Ea participă la reuniunile acestora, cât şi la discuţiile referitoare la propriile proiecte de

propuneri legislative.

În plus, preşedintele Comisiei participă alături de şefii de stat şi de guvern ale statelor

membre, la reuniunile semestriale ale Consiliului European.

Comisia participă la toate sesiunile Parlamentului European, în cadrul cărora trebuie să

explice şi să justifice politicile sale.

Funcţiile Comisiei antrenează, în mod regulat, intervenţia Curţii de Justiţie, care se

pronunţă în ultimul termen asupra problemelor de drept European.

Comisia lucrează în strânsă colaborare cu cele două organe consultative ale Uniunii,

Comitetul economic şi social şi Comitetul regiunilor pe care le consultă asupra celei mai mari

părţi a proiectelor sale de acte legislative.

55.. RReeffoorrmmaa CCoommiissiieeii eeuurrooppeennee Strategia de reformă a Comisiei Europene a urmărit:

a) revizuirea detaliată a politicii de personal;

b) un sistem modern de planificare strategică;

c) perfecţionarea managementului financiar şi a controlului, în conformitate cu noile

cerinţe ale evoluţiei procesului integraţionist.

Structura de rezistenţă a acestei reforme se bazează pe:

a) o cultură care să pună un accent deosebit pe dezvoltarea serviciilor,

b) o politică modernă de personal,

c) modernizarea managementului financiar, care să urmărească:

d) un sistem modern de planificare strategică,

Au existat discuţii contradictorii şi cu privire la numărul membrilor Comisiei Europene,

în sensul că ţările mari aveau câte doi comisari în această instituţie, în ţările mici câte unul. În

acest sens, a devenit absolut necesară redefinirea numărului de comisari, vehiculându-se două

alternative:

a) numărul membrilor Comisiei Europene să fie mai mare decât cel existent;

b) Comisia Europeană să cuprindă câte un comisar din fiecare ţară membră; Se pare că această alternativă se va dovedi cea mai eficace, dar ea impune necesitatea

unei restructurări de fond la nivelul Comisiei.

CCAAPPIITTOOLLUULL VVIIII

AALLTTEE OORRGGAANNIISSMMEE IINNSSTTIITTUUŢŢIIOONNAALLEE

AALLEE UUNNIIUUNNIIII EEUURROOPPEENNEE

23

11.. CCuurrtteeaa EEuurrooppeeaannăă ddee JJuussttiiţţiiee Curtea de Justiţie a fost creată în 1952 şi a constituit un factor important pentru

integrarea europeană.

Este autoritatea de aplicare şi interpretare a dreptului comunitar. Tratatele care stau la

baza Uniunii Europene au făcut ca legislaţia comunitară să prevaleze asupra celei naţionale.

În domeniile în care se aplică legislaţia comunitară, Curtea de Justiţie din Luxemburg este

Curtea Supremă a Uniunii Europene.

Ea nu are jurisdicţie în domeniile în care nu se aplică Tratatele Comunităţii Europene,

de exemplu, legea penală.

Curtea este compusă din douăzeci şi sapte judecători, câte unul din fiecare stat membru,

împreună cu opt avocaţi generali. Judecătorii sunt numiţi pentru o perioadă de şase ani, care

se poate prelungi.

Curtea de Justiţie este unul din motoarele integrării europene. Prin ea statele

membre pot fi verificate în legătură cu modul în care interpretează legislaţia Uniunii şi ele

trebuie să respecte hotărârea Curţii în legătură cu această interpretare.

Tratatele de la Maastricht şi Amsterdam au acordat Curţii puterea de a sancţiona statele

membre care nu-i aplică hotărârile

În cazul neexecutării unei decizii, Curtea poate obliga Statul respectiv la plata unei

sume forfetare sau a unei amenzi.

În plus, Curtea de Justiţie exercită un control de legalitate a actelor instituţiilor ca

urmare a unui recurs în anulare, cât şi un control privind inactivitatea unor instituţii în urma

unui recurs în lipsă.

Curtea se pronunţă, în egală măsură, asupra trimiterilor “prejudiciare” ale jurisdicţiilor

naţionale, în vederea interpretării sau validării dispoziţiilor de drept comunitar.

Curtea de Justiţie este compusă din 27 judecători şi 9 avocaţi generali numiţi de comun

acord de către statele membre pentru un mandat de 6 ani reînnoibil. Din rândul lor; judecătorii

aleg, pentru un mandat de trei ani, pe preşedintele Curţii de Justiţie. Acesta conduce lucrările

Curţii şi prezidează audienţele şi deliberările.

Curtea este asistată de către avocaţii generali, însărcinaţi cu prezentarea, într-o manieră

imparţială şi independentă, a concluziilor motivate privind afacerile deferite în faţa Curţii.

Ca regulă generală, există două categorii de cauze care pot fi aduse în faţa Curţii de

Justiţie:

a) recursurile directe, care pot fi prezentate direct de către Comisie, de către alte

instituţii comunitare sau de către un stat membru.

b) trimiteri prejudiciare, care emană de la jurisdicţiile statelor membre ce au

nevoie de o decizie asupra unei chestiuni de drept comunitar în scopul oferirii unei sentinţe.

22.. TTrriibbuunnaalluull ddee PPrriimmăă IInnssttaannţţăă

Începând cu 1 septembrie 1989, Curţii Europene de Justiţie i s-a alăturat un

Tribunal de Primă Instanţă, în scopul ameliorării protecţiei jurisdicţionale a justiţiabililor şi

pentru a permite acesteia să se concentreze în activitatea sa asupra principalei sale sarcini, şi

anume cea de interpretare uniformă a dreptului comunitar.

De la acea dată Tribunalul de Primă Instanţă este competent pentru a trata recursurile

introduse de către particulari şi întreprinderi contra deciziilor instituţiilor şi organelor

comunitare. Hotărârile Tribunalului pot face obiectul unui recurs în faţa Curţii de Justiţie,

limitat la chestiuni de drept.

Tribunalul de Primă Instanţă este constituită din 27 judecători, câte unul pentru fiecare

24

ţară membră, pentru un mandat de 6 ani, reînnoibil. Aceasta desemnează preşedintele, dintre

judecătorii numiţi, fără a fi asistată de avocaţi generali.

33.. CCuurrtteeaa eeuurrooppeeaannăă ddee ccoonnttuurrii S-a înfiinţat prin Tratatul din 22 iulie 1975. Are 27 membri desemnaţi din cele 27 state

membre numiţi pe o perioadă de 6 ani. Ei sunt independenţi şi au o experienţă

corespunzătoare în domeniul controlului finanţelor publice. Membrii aleg preşedintele pe o

perioadă de 3 ani.

Curtea nu are putere juridică. Când controlorii descoperă nereguli şi fraude, informaţiile

obţinute, sunt comunicate cât mai repede posibil organelor comunitare pentru a lua hotărâri

imediate.

Controlul în statele membre se face în colaborare cu autorităţile de control sau cu

departamentele naţionale responsabile.

Curtea de Conturi garantează în faţa Consiliului şi a Parlamentului corectitudinea

gestionarii fondurilor europene.

33..11.. PPrriinncciippaalleellee aattrriibbuuţţiiii aallee CCuurrţţiiii EEuurrooppeennee ddee CCoonnttuurrii

a) Curtea de Conturi Europeană are ca principală misiune controlul legalităţii,

regularităţii şi bunei gestiuni financiare a veniturilor şi cheltuielilor Uniunii;

b) Ea elaborează un raport anual destinat asistării Consiliului şi Parlamentului în

cadrul procedurii de responsabilizare a Comisiei Europene în privinţa executării bugetului

comunitar;

c) Ea elaborează, în egală măsură, rapoarte speciale şi emite avize la cererea altor

instituţii;

d) Curtea poate, în plus, în orice moment, să prezinte, din proprie iniţiativă,

observaţii asupra unor probleme particulare;

e) Tratatul Asupra Uniunii Europene, care a făcut din Curtea de Conturi o

instituţie de sine-stătătoare, i-a acordat acesteia o responsabilitate suplimentară, şi anume

punerea la dispoziţia Consiliului şi Parlamentului European a unei declaraţii de asigurare

privind acurateţea conturilor, cât şi legalitatea şi regularitatea operaţiilor adiacente.

44.. CCoommiitteettuull eeccoonnoommiicc şşii ssoocciiaall ((EECCOOSSOOCC)) A fost creat cu scopul de a implica în arhitectura decizională diferite grupuri de

interese participante şi beneficiare ale procesului de integrare. Comitetul este un organism

consultativ care avizează proiectele de lege care produc efecte juridice şi economico-sociale

pentru grupurile de interese reprezentate.

Membrii Comitetului sunt desemnaţi de către Consiliul Ministerial, din listele naţionale

înaintate de fiecare ţară membră (între 6 şi 24).

Membrii Comitetului sunt împărţiţi pe 3 grupe de măsuri echivalente: “patronat” (grupa

1), “salariaţi” (grupa 2) şi “activităţi diverse” (grupa 3).

Comitetul economic şi social îndeplineşte următoarele funcţii:

a) funcţia de a emite avize consultative cu privire la proiectele ce urmează a fi

dezbătute

b) funcţia de control asupra Pieţei Unice, cu privire la funcţionalitatea şi desăvârşirea

acesteia

c) funcţia de cooperare cu organisme similare constituite la nivel internaţional şi

desăvârşirea acesteia

Cu ocazia Conferinţei Interguvernamentale de la Nisa s-a decis crearea unui Comitet

pentru Protecţie Socială, care să aibă următoarele atribuţii:

25

a) materializarea situaţiei sociale şi dezvoltarea politicilor privind protecţia

socială în statele membre şi la nivel comunitar;

b) pregătirea de rapoarte, efectuarea unor acţiuni din proprie iniţiativă sau la

solicitarea instituţiilor europene, precum şi formularea unor opinii referitoare la problemele

sociale comunitare;

c) realizarea unui schimb operativ de informaţii şi experienţă practică între ţările

membre şi grupurile de interese.

55.. CCoommiitteettuull rreeggiiuunniilloorr Comitetul Regiunilor este cea mai tânără instituţie a Uniunii Europene; crearea sa

reflectă dorinţa vie a statelor membre nu numai pentru respectarea identităţii şi a

prerogativelor regionale şi locale, dar şi pentru participarea regiunilor la dezvoltarea şi

punerea în practică a politicilor Uniunii Europene.

Pentru prima dată în istoria Uniunii Europene, există o obligaţie legală de a consulta

reprezentanţii autorităţilor locale şi regionale în privinţa tuturor chestiunilor care le preocupă

în mod direct.

Lucrările Comitetului, sub forma sesiunilor plenare, care au loc de cinci ori pe an, se

sprijină pe o structură alcătuită din opt comisii permanente şi patru subcomisii:

a) “dezvoltare regională, dezvoltare economică, finanţe locale şi regionale” -

subcomisia “finanţe locale şi regionale”;

b) “amenajarea spaţiului, agricultură, vânătoare, pescuit, păduri, mare şi munte” -

subcomisia “turism, spaţiu rural”;

c) “transporturi şi reţele de comunicaţie” - subcomisia “telecomunicaţii”;

d) “politici urbane”;

e) “amenajarea teritoriului, mediu, energia”;

f) “educaţie, formare”;

g) “Europa cetăţenilor, cercetare, cultură, tineret, consumatori” – subcomisia

“tineret şi sport”;

h) “coeziune economică şi socială, politică socială şi sănătate publică”.

66.. AAvvooccaattuull ppooppoorruulluuii ((OOmmbbuuddssmmaannuull)) Ombudsmanul investighează plângerile despre proasta administrare de către instituţiile

şi structurile Comunităţii Europene. Ombudsmanul nu se ocupă cu reclamaţiile decurgând din

administrarea regională sau locală din statele membre. Cetăţenii care pot face plângeri

ombudsmanului sunt membri ai unui stat din comunitate sau locuiesc într-un stat membru.

Firmele, asociaţiile şi alte instituţii cu sediul înregistrat în Uniune pot face plângeri

ombudsmanului.

O plângere trebuie făcută în termen de doi ani de la data la care a fost sesizată fapta.

Este o condiţie ca cel care face plângerea să nu fie afectat individual de faptele constatate şi

trebuie să fi contactat deja o instituţie sau un organ printr-o scrisoare.

77.. BBaannccaa CCeennttrraall EEuurrooppeeaannăă ((EECCBB)) Sistemul European al Băncilor Centrale (ESCB) este alcătuit din Banca Centrală

Europeană (ECB) şi din băncile centrale naţionale (NCBS) ale tuturor celor 27 state membre

ale Uniunii Europene.

“Eurosistemul” este termenul folosit pentru a ne referi la ECB şi la NCBS ale statelor

membre care au adoptat moneda euro. NCBS ale statelor membre care nu participă la zona

euro sunt, totuşi, membre ale NCBS cu un statut special – li se permite să-şi conducă politici

26

monetare naţionale, dar nu iau parte la luarea deciziilor care privesc politica monetară unică

pentru zona euro şi la aplicarea acestor decizii.

Sarcinile de bază care trebuie îndeplinite de Eurosistem sunt:

a) de a defini şi a îndeplini politica monetară în zona euro;

b) de a conduce (a dirija) operaţiunile externe (străine) de schimb;

c) de a conduce şi a susţine rezervele străine oficiale ale statelor membre;

d) de a promova funcţionarea paşnică a sistemelor de plăţi.

Consiliul de Guvernare include toţi membrii Comitetului Executiv şi guvernatorii NCBS

ale statelor membre fără derogare, inclusiv ai acelor ţări care au adoptat moneda euro.

Principalele responsabilităţi (obiective) ale Consiliului de Guvernare sunt:

a) de a adopta direcţiile de orientare şi de a lua deciziile necesare pentru a

asigura îndeplinirea sarcinilor încredinţate Eurosistemului;

b) de a formula politica monetară în zona euro, inclusiv deciziile relative la

obiectivele monetare intermediare, ratele dobânzilor şi stocurile de rezervă din Eurosistem;

c) de a stabili direcţiile generale de orientare necesare pentru implementarea

acestora.

88.. BBaannccaa EEuurrooppeeaannăă ddee IInnvveessttiiţţiiii ((BBEEII)) Banca Europeană de Investiţii, instituţie financiară a Uniunii Europene, a fost creată în

1958 prin Tratatul da la Roma în scopul de a finanţa investiţii de susţinere a Uniunii. Ea acordă

împrumuturi pe termen lung pentru finanţarea proiectelor de investiţii ce contribuie la

dezvoltarea echilibrată a Uniunii, cât şi la integrarea sa.

Aceasta este o instituţie financiară publică şi operează ca o instituţie non-profit, acordă

împrumuturi pe termen lung sau garanţii sectorului public sau privat şi pentru a finanţa:

a) investiţii în sprijinul dezvoltării economice a regiunilor slab dezvoltate;

b) îndeplinirea obiectivelor politicii în domeniul energiei Uniunii Europene;

c) întărirea competitivităţii şi promovarea integrării industriale europene;

d) sprijinirea dezvoltării şi funcţionării întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM) etc.

Membrii Băncii Europene de Investiţii sunt din cele 27 state comunitare,

Dotată cu personalitate juridică şi autonomie financiară, BEI îşi are sediul la Luxemburg.

Ea reprezintă o sursă de finanţare flexibilă şi eficace, care prin volumul anual al împrumuturilor

acordate (mai mult de 20 miliarde de ECU în 1995), s-a situat pe prima poziţie în rândul

instituţiilor financiare internaţionale. În sânul Uniunii Europene, împrumuturile acordate de BEI sunt destinate finanţării

proiectelor ce urmăresc unul dintre următoarele obiective:

a) dezvoltarea economică a regiunilor mai puţin favorizate;

b) ameliorarea reţelelor, transeuropene în sectoare precum: transporturi, telecomunicaţii şi cel al energiei;

c) întărirea competitivităţii internaţionale a industriei şi a integrării sale la scară europeană, cât şi susţinerea întreprinderilor mici şi mijlocii;

d) protecţia mediului şi a cadrului de viaţă, prin promovarea amenajării urbane şi ocrotirea patrimoniului arhitectural al Uniunii Europene;

e) garantarea unei aprovizionări sigure cu energie. Prin proiectele pe care le finanţează BEI urmăreşte:

a) Ameliorarea calităţii vieţii b) Consolidarea economiei prin creşterea gradului de ocupare;

c) Acordarea de împrumuturi în afara Uniunii 99.. AAllttee iinnssttiittuuţţiiii ssppeecciiaalliizzaattee aallee UUnniiuunniiii EEuurrooppeennee Pe lângă agenţiile nominalizate, Uniunea Europeană are în arhitectura sa şi alte instituţii

27

specializate, între care:

a) Oficiul European de Investiţii (cu sediul în Műnchen);

b) Fundaţia Europeană pentru condiţii de muncă şi viaţă (cu sediul la Dublin);

c) Agenţia Europeană pentru Mediu (cu sediul la Copenhaga);

d) Fundaţia pentru pregătirea cadrelor (cu sediul la Torino);

e) Oficiul European pentru Inspecţia Veterinară şi Sănătatea Plantelor (cu sediul la Dublin);

f) Agenţia Europeană pentru Certificarea Produselor Medicale (cu sediul la Londra);

g) Centrul European de Monitorizare pentru Medicamente (cu sediul la Lisabona);

h) Institutul Monetar European (cu sediul la Frankfurt);

i) Oficiul European pentru Mărci şi Comerţ (cu sediul la Alicante);

j) Agenţia Europeană pentru Sănătate şi Securitatea Muncii (cu sediul la Bilbao);

k) EUROPOL (cu sediul la Haga);

l) Centrul European pentru Dezvoltarea Pregătirii Profesionale (cu sediul la Salonic).

Toate aceste agenţii se ocupă de problemele funcţionale ale integrării în diferite domenii de activitate. În condiţiile trecerii la un autentic mod de guvernare la nivel european şi pe fondul reducerii numărului de membrii ai executivului comunitar, numărul şi abilităţile acestor agenţii va creşte progresiv.

CCAAPPIITTOOLLUULL VVIIIIII

CARTA DREPTURILOR FUNDAMENTALE A UNIUNII EUROPENE

ÎN TRATATUL DE LA LISABONA

28

1. Noţiuni introductive privind drepturile fundamentale

Până la al doilea război mondial, constituţiile majorităţii statelor conţineau prevederi

ample referitoare la drepturile omului, însă, exceptând prohibiţia sclaviei şi protecţia

minorităţilor, drepturile fundamentale ale omului nu au căpătat o dimensiune juridică

internaţională.

Tragedia milioanelor de victime din timpul celui de-al doilea război mondial, a

dezvăluit un adevăr de o simplitate zguduitoare : războiul nu ar fi putut avea loc dacă în

toate ţările s-ar fi respectat drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. Acest concept este valabil în cazul tuturor războaielor omenirii indiferent ce motiv ar

fi invocat.

Înţelegând pe deplin acest adevăr, Adunarea generală a Organizaţiei Naţiunilor

Unite, a adoptat la 10 decembrie 1948 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,

2. Apariţia şi dezvoltarea ideii respectării drepturilor omului în Europa

Internaţionalizarea respectării drepturilor omului ca garanţie a păcii, pe fondul

internaţionalizării informaţiilor ştiinţifice şi tehnologice utilizate în cadrul unei pieţe libere, ca

garanţie a propăşirii economice şi culturale, a convins ţările europene nesupuse ocupaţiei

sovietice , unite în cadrul Consiliului Europei, să semneze la data de 04 noiembrie 1950,

Convenţia europeană asupra drepturilor omului , care a intrat în vigoare la data de 03

septembrie 1953 si care asigura apărarea cetăţeanului în faţa propriului stat.

Această Convenţie, este primul instrument european de drept internaţional care

organizează apărarea individului în faţa propriului stat, garantându-i drepturile şi libertăţile

fundamentale.

În ţările europene, Convenţia a fost integrată organic în normele juridice interne, iar

după căderea sistemului comunist, acestea au fost incluse şi în sistemele legislative ale

fostelor state ce au aparţinut sistemului respectiv.

Convenţia, obligă statele semnatare, să pună dreptul lor intern în acord cu dispoziţiile

ei, astfel ca toate dispoziţiile contrare să fie abrogate de către organele legislative.

Convenţia europeană a drepturilor omului exercită, un anume control asupra actelor

legislative, administrative şi judiciare ale statelor, influenţând şi pe această cale respectarea

prevederilor Convenţiei.

La cererea secretarului general al Consiliului Europei, potrivit art.57 al Convenţiei,

guvernele ţărilor semnatare vor furniza explicaţii privind modul în care dreptul intern asigură

aplicarea efectivă a prevederilor Convenţiei

După evenimentele din 1989, sistemul legislativ din ţara noastră a cunoscut profunde

modificări, pentru a se pune în acord cu sistemele democratice occidentale, printre acestea

fiind şi cele referitoare la drepturile omului.

În acest context, legea noastră fundamentală, Constituţia, a acordat respectării

drepturilor fundamentale ale cetăţeanului, un spaţiu destul de important, ele fiind statuate în

Titlul II, sub denumirea de Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale.

Aşadar, aceasta presupune că întregul sistem legislativ ce s-a elaborat, a trebuit să

ţină cont de aceste prevederi şi să fie în conformitate cu prevederile Constituţionale şi implicit

cu prevederile Convenţiei europene pentru respectarea drepturilor omului.

3. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

Convenţia europeană asupra drepturilor omului, aprobată în 1950, a constituit baza

de plecare pentru abordarea acestei probleme cu implicaţii majore în viaţa tuturor popoarelor

29

şi în cadrul instituţiilor europene care s-au înfiinţat şi au funcţionat ulterior în structurile

comunităţilor europene.

Având în vedere aspectele majore pe care le aborda, la nivelul Consiliului european,

s-a constituit un organism special de lucru care să pună în discuţie aspectele legate de

respectarea drepturilor fundamentale ale omului, care să aibă în componenţa sa, şefi de state şi

de guverne, reprezentanţi ai instituţiilor naţionale, europene şi comunitare.

Organismul respectiv, a fost denumit Convenţie şi avea menirea să se ocupe de

redactarea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, denumite generic „Carta”.

În luna octombrie 2000, la reuniunea care a avut loc la Biartiz şi la care au participat

şefii de stat şi de guvern din ţările membre ale Uniunii Europene, Convenţia a cerut

Parlamentului European, Comisiei şi Consiliului European să adopte Carta drepturilor

fundamentale ale Uniunii Europene.

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, a fost aprobată sub această

denumire la 09.decembrie 2000 la Nisa.

Carta, a fost adoptată ca un act interinstituţional şi nu ca un tratat semnat între state,

aşa că ea nu avea forţa juridică necesară pentru a putea să se impună în faţa tuturor statelor

membre ale Uniunii Europene.

Acest lucru a făcut ca după mai multe runde de dezbateri să se cadă de comun acord

că trebuie să aibă forţa juridică necesară şi s-a hotărât ca aceasta să fie introdusă în cuprinsul

Constituţiei europene, aşa că în prezent, face parte integrantă din legea fundamentală a

Uniunii Europene, prevederile ei găsindu-se în Partea a II-a a proiectului Constituţiei.

4. Componentele Cartei fundamentale a Uniunii Europene Uniunea Europeană, contribuie la apărarea şi dezvoltarea valorilor sale comune, cu

respectarea diversităţii culturale şi a tradiţiilor popoarelor Europei, precum şi a identităţii

naţionale a statelor membre şi a organizării puterilor lor publice la nivel naţional, regional şi

local.

În acest context, Carta, reafirmă prin respectarea competenţelor şi sarcinilor Uniunii,

precum şi prin principiul subsidiarităţii, drepturile care rezultă în special din tradiţiile

constituţionale şi din obligaţiile internaţionale comune statelor membre, din Convenţia

europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, din Cartele

sociale adoptate de Uniune şi de către Consiliul Europei, precum şi din jurisprudenţa Curţii de

Justiţie a Uniunii Europene şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Carta fundamentală a Uniunii Europene conţine mai multe categorii de drepturi,

intitulate sugestiv: demnitate, libertăţi, egalitate, solidaritate, cetăţenie, justiţie.

4.1. Demnitate

Demnitatea umană este reglementată în Titlul I al Cartei drepturilor fundamentale şi

reprezintă esenţa tuturor drepturilor omului.

Demnitatea nu poate fi atinsă sau limitată, ea este inviolabilă şi trebuie respectată şi

protejată în orice condiţii.

Demnitatea umană presupune respectarea unor drepturi esenţiale ale omului cum ar

fi:

a) dreptul la viaţă,(art.II-62)1 care este garantat tuturor persoanelor fără nici un fel de

discriminare;

b) dreptul la integritate al persoanei,

c) interzicerea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante

d) interzicerea sclaviei şi a muncii forţate,

1 Numerotarea şi enunţurile sunt aşa cum au fost prevăzute în proiectul Constituţiei Europene.

30

4.2. Libertăţile

Sunt reglementate în Titlul II al Cartei drepturilor fundamentale şi asigură tuturor

persoanelor următoarele drepturi:

a) dreptul la libertate şi securitate

b) respectarea vieţii private şi de familie

c) orice persoană are dreptul la protecţia datelor personale care o privesc

d) dreptul la căsătorie şi dreptul de a întemeia o familie

e) orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi religioasă

f) libertatea de exprimare şi de informare

g) libertatea de întrunire şi asociere

h) libertatea artelor şi ştiinţelor (art.II-73);

i) dreptul la educaţie,

j) libertatea profesională şi dreptul la muncă

k) libertatea de a desfăşura o activitate comercială

l) dreptul de proprietate

m) dreptul la azil

n) protecţia în caz de evacuare, expulzare sau extrădare

4.3. Egalitatea

Este reglementată în Titlul III din Cartă, şi face referire la următoarele drepturi :

a) egalitatea în drepturi în faţa legii a tuturor persoanelor

b) nediscriminarea

c) diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică

d) egalitatea între femei şi bărbaţi

e) drepturile copilului

f) drepturile persoanelor în vârstă

g) integrarea persoanelor cu handicap

4.4. Solidaritatea Este reglementată în Titlul IV, din Carta fundamentală şi se referă la următoarele

drepturi:

a)dreptul lucrătorilor la informare şi la consultare în cadrul întreprinderii

b) dreptul de negociere şi de acţiune colectivă

c) dreptul de acces la serviciile de plasament

d) protecţia în cazul concedierii nejustificate

e) condiţii de muncă corecte şi echitabile

f) interzicerea muncii copiilor şi protecţia tinerilor la locul de muncă

g) viaţa de familie şi viaţa profesională

h) securitatea socială şi asistenţa socială

i) ocrotirea sănătăţii

j) accesul la serviciile de interes economic general

k) protecţia mediului

l) protecţia consumatorilor

4.5. Justiţia

Este reglementată în titlul VI din Cartă şi reglementează aspectele legate de accesul

la justiţie şi celelalte aspecte legate de derularea unui proces, statuând următoarele drepturi:

31

a) dreptul la o cale de atac efectivă şi la un proces echitabil

b) prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare

c) principiul legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor

d) dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceiaşi infracţiune

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene cuprinde de asemenea şi

drepturile cu privire la cetăţenia persoanelor din cadrul Uniunii, dar această componentă cu

tot ceea ce implică şi presupune, face obiectul de studiu al unui alt curs.

CAPITOLUL IX

CETĂŢENIA EUROPEANĂ

32

1. Consideraţii generale privind cetăţenia

O preocupare majoră care rezidă din majoritatea Tratatelor şi documentelor de

constituire a Uniunii Europene este dată de asigurarea şi garantarea respectării drepturilor

fundamentale ale omului.

De altfel, la 04.noiembrie 1950, la Roma a fost semnat unul din primele acte care

consfinţeau respectarea drepturile omului numai pentru statele europene, purtând denumirea

de Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Cetăţenia europeană a fost definită prin Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat în

1992 la Maastricht, reprezentând o inovaţie conceptuală majoră a Tratatului asupra Uniunii

Europene.

În art.8 din Tratatul de la Maastricht, se prevăd următoarele: „Se instituie cetăţenia

Uniunii. Este cetăţean al Uniunii orice persoană care are cetăţenia unui stat membru”

Articolul 17 al Tratatului de constituire a Comunităţii Europene (fostul articol 8)

stipulează că este cetăţean al Uniunii Europene orice persoană având naţionalitatea unuia

dintre statele membre, conform legilor în vigoare în statul respectiv.

Cetăţenia Uniunii Europene vine în completarea cetăţeniei naţionale (ea se

suprapune, fără a se substitui, cetăţeniei naţionale), făcând posibilă exercitarea unora dintre

drepturile cetăţeanului Uniunii pe teritoriul statului membru în care locuieşte (şi nu numai în

ţara din care provine, aşa cum se întâmpla înainte).

Orice persoană care are cetăţenia unui stat membru posedă cetăţenia Uniunii.

Cetăţenia Uniunii se adaugă la cetăţenia naţională şi nu o înlocuieşte pe aceasta.

De aici decurg două concluzii practice: este mai întâi necesar ca o persoană să aibă

cetăţenia unui stat membru pentru a putea beneficia de cetăţenia Uniunii; cetăţenia europeană

va completa şi se va adăuga la drepturile conferite de cetăţenia statală.

Cetăţenia europeană are la bază principiile comune ale statelor membre, incluse în

Tratatul de la Amsterdam: principiul libertăţii, principiul democraţiei, principiul respectării

drepturilor omului şi al libertăţilor fundamentale şi principiul statului de drept, şi decurge din

drepturile fundamentale ale omului şi drepturile specifice acordate cetăţeanului european

(drepturi de liberă circulaţie şi drepturi civice), descrise în Tratat.

Un rol deosebit de important în ceea ce priveşte respectarea drepturilor fundamentale

ale omului, l-a avut Curtea de Justiţie, care, s-a pronunţat din anul 1974 cu privire la

necesitatea ca acest aspect legat de drepturile omului să constituie un principiu de drept

comunitar.

La începutul anilor ’90, Uniunea Europeană, şi-a creat un sistem propriu privind

respectarea drepturilor omului odată cu sporirea preocupărilor referitoare la cetăţenia

europeană.

2. Drepturile omului în viziunea Tratatului de la Lisabona

Documentul fundamental al Uniunii Europene, Tratatul de la Lisabona, aflat în

prezent în faza de ratificare de către statele membre ale Uniunii, pune un accent deosebit pe

respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor ei, prin aceasta scoţând în

evidenţă rolul şi importanţa ce se acordă individului în opera de făurire a unei Europe unite.

Tratatul de la Lisabona, relevă faptul că Uniunea Europeană se bazează pe

respectarea demnităţii umane, a democraţiei şi statului de drept, a libertăţii cetăţeanului şi

respectului faţă de drepturile sale fundamentale, un accent deosebit fiind pus inclusiv pe

respectarea drepturilor minorităţilor, intenţionând să realizeze o societate bazată pe înţelegere,

toleranţă, solidaritate şi egalitate, scopul central fiind legat de promovarea păcii şi a tuturor

valorilor ce derivă din aceasta pentru bunăstarea generală a popoarelor componente.

33

Tratatul de la Lisabona, statuează în art. I-10, drepturile cetăţenilor Uniunii Europene, care sunt următoarele:

a) dreptul la libera circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre; b) dreptul de a vota şi de a fi aleşi în Parlamentul European, precum şi în cadrul

alegerilor locale în statul membru unde îşi au reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acelui stat;

c) dreptul de a beneficia, pe teritoriul unei ţări terţe în care statul membru ai cărui resortisanţi sunt nu este reprezentat, de protecţie din partea autorităţilor diplomatice şi consulare ale oricărui stat membru, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acelui stat;

d) dreptul de a prezenta petiţii Parlamentului European, de a se adresa Mediatorului european sau de a se adresa instituţiilor şi organelor consultative ale Uniunii într-una din limbile Uniunii şi de a primi răspuns în aceiaşi limbă.

Aceste drepturi se exercită în condiţiile şi limitele definite în Constituţie şi prin măsuri adaptate în aplicarea acesteia.

3. Carta drepturilor şi libertăţilor fundamentale a Uniunii Europene

Tratatul de la Lisabona, aderă la respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale

cetăţenilor, sens în care înglobează în conţinutul său Carta drepturilor fundamentale, plasând-

o în partea a II-a a documentului.

Exercitarea drepturilor prevăzute în Cartă, presupune responsabilităţi şi îndatoriri

faţă de ceilalţi, de comunitatea umană şi de generaţiile viitoare

Printre drepturile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale, se numără şi cele care

se referă la cetăţenie.

3.1. Cetăţenia, în viziunea Tratatului instituind o Constituţie Europeană

Uniunea Europeană, situează persoana în centrul acţiunii sale, instituind cetăţenia

Uniunii şi creând un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie.

Aspectele legate de cetăţenie, sunt consacrate de Carta drepturilor fundamentale, în

Tratatul de la Lisabona, care stabileşte în amănunt drepturile cetăţenilor Uniunii şi anume:

a) dreptul de a alege şi a fi ales în Parlamentul European

b) dreptul de a alege şi a fi ales în cadrul alegerilor locale

c) dreptul la bună administrare

d) dreptul de acces la documente

e) Ombudsmanul European

f) dreptul de petiţionare

g) libera circulaţie şi de şedere

h) protecţia diplomatică şi consulară Concluzionând se poate aprecia că asigurarea tuturor drepturilor persoanelor din

statele membre ale Uniunii sunt o problemă de prim ordin şi alături de cele legate de cetăţenie

mai există şi cele referitoare la: demnitate, libertăţi, egalitate, solidaritate şi justiţie, dar care

fac obiectul unui alt curs.

CCAAPPIITTOOLLUULL XX

CONSIDERAŢII JURIDICE ŞI PROCEDURALE

34

PRIVIND ASPECTE LEGATE

DE INTEGRAREA EUROPEANĂ

1. Scurt istoric privind evoluţia Comunităţii Europene

Prin semnarea tratatelor privind CECO în 1951 precum şi CEE şi CEEA în 1957,

cele şase state semnatare : Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg, au fondat

prima Comunitate Europeană.

Evoluţia funcţionării ei, nu a fost însă lipsită de aspecte sinuoase, aceasta

manifestându-se chiar din 1958 când ajungerea la preşedinţia Franţei a generalului Charles de

Gaulle, a creat primele disensiuni în Comunitatea Europeană.

Preşedintele Franţei, nu agrea apartenenţa Franţei la Comunitate alături de Germania,

mai mult considera că statele-naţiuni au singura legitimitate în raport cu organizaţiile

suprastatale.

Tot Franţa, a fost ţara care, profitând de dreptul său de veto a făcut uz de acesta şi s-a

opus de două ori în 1963 şi 1967- normelor de aderare la structurile Comunităţii Europene a

Marii Britanii, deşi aceasta formulase cererea de aderare încă din 1961.

La reuniunea din 1969 de la Haga, s-au semnat o serie de documente de importanţă

majoră pentru evoluţia construcţiei europene, care abordau următoarele orientări:

a) - schimbarea conceptului de contribuţie financiară naţională cu cel de resurse

proprii;

b) - cooptarea şi extinderea Comunităţii Europene şi ratificarea tratatelor de aderare

de noi state;

c) - sporirea activităţilor CEE şi implicarea mai plenară în ceea ce priveşte politica

economică şi monetară.

Efectele acestor hotărâri de la Haga s-au văzut imediat în 1972 când s-au semnat

tratatele de aderare la CEE de către Danemarca, Irlanda, Marea Britanie şi Norvegia, cu

precizarea că aderarea acestora va fi posibilă numai după supunerea referendumului naţional

în fiecare ţară a tratatului de aderare. Toate statele menţionate au aderat în urma

referendumului cu excepţia Norvegiei în care opozanţii au învins în referendum cu 54%.

Extinderea Comunităţii Europene a stagnat după această primă lărgire prin aderarea

celor trei state, până la începutul anilor ”80, deşi, Grecia de exemplu, îşi exprimase dorinţa de

aderare prin cererea depusă Comunităţii la data de 12.07.1975, dar a semnat tratatul de

aderare în 1979, şi a fost efectiv primită în structurile Comunităţii Europene începând cu data

de 01.07.1981.

Ulterior, Spania, care era frământată de problemele războiului civil sub regimul

generalului Franco, a intrat în rândul ţărilor democratice în 1975 şi a aderat la Comunitatea

Europeană la 01.01.1986, după lungi negocieri şi marcaţi de rezerva permanentă a Franţei

care se temea atât de nivelul redus de dezvoltare a mai multor regiuni spaniole, de şomajul

crescut dar şi de concurenţa în domeniul produselor agricole spaniole.

Odată cu Spania, a aderat la structurile europene şi Portugalia care de asemeni

cunoscuse frământări politice care au condus o perioadă chiar la izolarea ţării datorită

regimului autoritar cunoscut şi sub denumirea de „revoluţia garoafelor roşii”, care s-a extins

până către anul 1976.

Prăbuşirea sistemului comunist, şi manifestarea dorinţei fostelor state din acest

sistem de a adera la Comunitatea Europeană, a făcut să apară noi orientări în ceea ce priveşte

lărgirea sferei de acţiune a Comunităţii Europene, astfel că unele state occidentale s-au grăbit

să-şi exprime dorinţa de aderare, astfel că la 30.03.1994, au fost semnate tratatele de aderare

ale altor state cum ar fi: Austria, Suedia, Finlanda şi Norvegia.

35

Referendumurile din ţările respective au dat un vot pozitiv de aderare pentru Austria,

Suedia şi Finlanda, pentru că în Norvegia s-a înregistrat din nou un vot negativ la

referendumul din 27-28.11.1994.

Extinderea comunităţii europene către statele din Europa Centrală şi de Est - fostele

state comuniste - a fost marcată de includerea acordurilor europene de asociere cu

Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, în 1991, cu România şi Bulgaria în 1993, cu Serbia şi ţările

baltice în 1996.

La finele anului 2005, Uniunea Europeană cuprindea 25 de state, după cum urmează:

Belgia, Danemarca, Germania, Grecia, Spania, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda,

Austria, Portugalia, Finlanda, Suedia, Marea Britanie, Cehia, Estonia, Ungaria, Letonia,

Lituania, Polonia, Slovacia, Slovenia, Malta, Cipru.

Ulterior, la Uniune Europeana s-au mai adăugat inca 2 state, România şi Bulgaria,

numărul statelor membre ajungând la 27.

2. Perioada da tranziţie şi criteriile de aderare Încheierea Tratatelor privind înfiinţarea primelor comunităţi nu presupunea şi

realizarea imediată, odată cu intrarea lor în vigoare şi a criteriilor prevăzute de acestea cu

privire la libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor.

Perioada de tranziţie, intră în vigoare la data la care statul candidat devine membru al

Uniunii Europene şi se încheie la sfârşitul duratei sale, moment de la care normele comunitare

cu privire la care a fost solicitată perioada de tranziţie, devin operabile în statul respectiv.

Limitarea perioadei de tranziţie a constituit obiectul de dezbatere a Comisiei

Europene care a hotărât în 1997 prin „Agenda 2000”, ca derogări de la termenele stabilite în

tratate, să fie reduse şi chiar eliminate, aspect care a fost confirmat şi de statele membre, care

au adoptat hotărâri similare.

Acest lucru a fost posibil şi datorită faptului că „Agenda 2000”, prevedea o serie de

provocări la care Uniunea Europeană trebuia să facă faţă, cum ar fi:

a) - consolidarea şi reformarea politicilor Uniunii, astfel încât ele să poată face faţă

procesului de lărgire, asigurând în acelaşi timp o creştere durabilă a economiilor ţărilor

respective, un nivel mai ridicat de ocupare al forţei de muncă şi condiţii de trai mai bune

pentru cetăţenii Europei;

b) - negocierea lărgirii Uniunii şi pregătirea susţinută a tuturor ţărilor candidate

pentru momentul aderării;

c) - finanţarea procesului de lărgire, intensificarea pregătirilor şi elaborarea politicilor

interne ale Uniunii.

Aderarea a noi state la Uniunea Europeană, a fost şi este încă un deziderat al ţărilor

din Europa, însă, aceasta nu se face oricum, oricând şi indiferent de cine doreşte acest lucru.

În acest context, aderarea, presupune îndeplinirea înaintea aderării propriu-zise, a

următoarelor criterii:

a) - existenţa unor instituţii stabile care să garanteze democraţia, statul de drept,

drepturile omului, respectul şi protecţia minorităţilor;

b) - existenţa unei economii de piaţă funcţională, capabilă să facă faţă presiunilor

concurenţiale şi forţelor pieţei libere din interiorul Uniunii;

c) - existenţa capacităţii de asumare a obligaţiilor ce decurg din calitatea de membru

al Uniunii, inclusiv prin subscrierea la obiectivele Uniunii politice, economice şi monetare,

elementul de bază constituindu-l adoptarea şi transpunerea acquis-ului comunitar dezvoltat de

Uniunea Europeană de la fondarea sa;

d) - capacitatea administraţiei ţărilor candidate de a gestiona calitatea de membru al

Uniunii Europene şi de a aplica acquis-ul.

Ultimul criteriu a fost stabilit de Consiliul European la Madrid în anul 1995.

36

3. Pregătirea şi realizarea aderării la Uniunea Europeană

3.1. Procesul pregătirii aderării

Pregătirea unui stat pentru a adera la structurile comunitare este cunoscută şi sub

denumirea de „strategia de preaderare”.

Strategia de aderare presupune o serie de măsuri care se referă la toate domeniile de

activitate şi în mod special cele care au caracter politic, economic şi legislativ, pe care ţările

care aspiră la titlul de stat membru al Uniunii Europene trebuie să la îndeplinească.

Având în vedere numărul mare de state europene care au depus cereri de aderare la

începutul anilor ”90, Consiliul European a adoptat la Essen, la 10.12.1994, „Strategia de

pregătire a ţărilor din Europa Centrală şi de Est pentru aderarea acestora la Uniunea

Europeană”.

Practic, criteriile pe care trebuie să le îndeplinească un stat pentru a putea adera la

structurile Uniunii Europene sunt cele stabilita la Copenhaga în 1993 şi la Madrid în 1995.

Această primă strategie, avea în vedere realizarea următoarelor criterii:

a) - aplicarea prevederilor acordurilor de asociere şi de aderare încheiate de către

Uniunea Europeană cu ţările candidate;

b) - continuarea acordării de asistenţă financiară;

c) - intensificarea lucrărilor pregătitoare de ordin tehnic;

d) - intensificarea dialogului structurat, ce aşează la aceiaşi masă, toate statele

Uniunii Europene, şi ţările candidate, pentru a discuta problemele de interes comun.

Având în vedere nivelul de dezvoltare al economiei din ţările Europei Centrale şi de

Est şi trecerea acestora la o economie de piaţă reală, capabilă să facă faţă celor din statele

comunitare, Uniunea Europeană, a hotărât să sprijine efectiv aceste ţări în cadrul procesului

de pre-aderare şi a stabilit aşa-zisele „fonduri de pre-aderare”, care sunt fonduri

nerambursabile cu destinaţia pregătirii aderării statelor respective.

Aceste fonduri au fost stabilite prin următoarele denumiri: PHARE, ISPA şi

SAPARD. a) fondurile PHARE (Pologne et Hongrie - Aide a la Restructuration Economique),

a avut iniţial ca destinaţie cele două state menţionate în program, Polonia şi Ungaria, ulterior acesta s-a extins şi pentru celelalte state din Europa Centrală şi de Est şi au fost destinate în principal restructurării economiilor statelor candidate şi crearea infrastructurii în vederea aderării la Uniunea Europeană;

b) fondurile ISPA (Instrument Structural de Preaderare), definit prin Reglementarea Comisiei Europene 1267 din 21 iunie 1999 şi care are ca principal obiectiv dezvoltarea infrastructurii în domeniul transporturilor şi de protecţie a mediului;

c) fondurile SAPARD (Programul Special de Preaderare pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală).

SAPARD, a fost creat pentru a sprijini eforturile de aderare a ţărilor candidate la Uniunea Europeană. Cadrul legal al Programului a fost stabilit prin Reglementarea Comisiei Europene (CE/1268/1999) din 21 iunie 1999 privind sprijinul Comunităţii Europene în domeniul agriculturii şi dezvoltării rurale în ţările candidate din centrul şi estul Europei în perioada de preaderare.

3.2. Negocierile în vederea aderării De fiecare dată când s-a pus problema aderării a noi state la Uniunea Europeană,

aceasta s-a făcut în urma unui lung proces de negocieri, pornindu-se de la aderarea iniţială la

tratatele constitutive care se află la baza realizării Uniunii Europene.

De asemenea, aderarea a presupus ca statele candidate să preia integral acele

principii care au stat la baza fondării Uniunii Europene, precum şi regulile stabilite de acquis-

ul comunitar.

37

Scopurile pe care le urmăresc negocierile purtate în vederea aderării, sunt

următoarele:

a) - determinarea unui stat candidat de a adopta tratatele constitutive precum şi

sistemul legislativ comunitar şi crearea posibilităţilor de aplicare a acestora pe teritoriul ţării

respective;

b) - acceptarea şi respectarea acquis-ului comunitar;

c) - stabilirea veniturilor realizate şi a contribuţiei la bugetul comunitar, precum şi

nevoile pe care le are statul respectiv;

d) - evaluarea performanţelor obţinute pe domenii de activitate şi stabilirea

compatibilităţii acestora cu cele similare din statele deja membre.

Pentru a putea adera la structurile Uniunii Europene, Tratatul de la Amsterdam, care

a intrat în vigoare la 01.05.1999, a pus bazele procedurii de urmat în vederea aderării, care

este următoarea:

a) - primirea cererii oficiale prin care un stat solicită aderarea la Uniune;

b) - Consiliul Uniunii Europene cere Comisiei Europene să elaboreze un aviz privind

gradul de îndeplinire de către candidat a unor criterii de natură politică şi economică (

criteriile de la Copenhaga şi Madrid), aviz încheiat cu propunerea de se începe sau nu

negocierile de aderare;

c) - cererea de admitere în Uniunea Europeană, împreună cu avizul Comisiei

Europene, fac obiectul analizei Consiliului European ( şefii de stat sau de guvern) care, după

consultarea Parlamentului European (avizul acestuia este consultativ în etapa de începere a

negocierilor), decide cu privire la oportunitatea deschiderii negocierilor de aderare cu statul

candidat respectiv;

d) - negocierile durează, de regulă, câţiva ani şi se finalizează cu un Tratat de aderare

ce va fi supus ratificării în parlamentele statelor membre ale U.E., parlamentul ţării candidate

şi Parlamentul European (în această fază avizul P.E. este conform, ceea ce înseamnă că un

eventual refuz, blochează aderarea);

e) - procedurile de ratificare durează şi ele 1,5-2 ani, după care apartenenţa la

Uniunea europeană devine efectivă.

Concluzionând, se poate aprecia că eforturile statelor care doresc să adere la

structurile europene sunt substanţiale şi presupun îndeplinirea criteriilor stabilite în aşa fel

încât partenerii de negociere să aprecieze realizarea şi îndeplinirea sarcinilor stabilite, dar mai

ales să asigure că au capacitatea de a funcţiona la nivelul tuturor statelor deja membre ale

Uniunii Europene.

CCAAPPIITTOOLLUULL XXII

ROMÂNIA ÎN PROCESUL DE ADERARE

LA UNIUNEA EUROPEANĂ

38

1. Aspecte generale privind începutul negocierilor de aderare

Preocupările României de a stabili legături şi relaţii cu sistemele comunitare nu sunt

de dată recentă, primele încercări în acest sens, fiind cunoscute din 1980, când România a

încheiat un acord comercial cu ceea ce era deja cunoscut sub denumirea de Comunităţile

Europene.

Ţara noastră, a realizat practic prin acest acord, prima relaţie de colaborare şi

cooperare dintre Europa de Est şi Comunităţile Europene, cu precizarea că un început de

relaţii în acest sens îl avea şi fosta Iugoslavie,

Ulterior, acest Acord comercial, a fost suspendat de către Comunitatea Europeană, în

relaţiile cu România, invocându-se nerespectarea drepturilor omului în ţara noastră şi lipsa

principiilor democratice ale statului român.

După transformările politice şi structurale care au avut loc în ţara noastră la finele

anului 1989, ideea reluării negocierilor cu instituţiile Comunităţii Europene, a reânviat, astfel

că începând cu anul 1991, s-a semnat un nou Acord de comerţ şi cooperare, aceasta

însemnând prima apropiere a României de Comunităţile europene după perioada de răcire a

relaţiilor începute în 1980.

Negocierile de asociere a României la Comunitatea europeană, au început din 1992,

iar asocierea efectivă a României la sistemul comunitar, a fost marcată de semnarea la

07.02.1993, a Acordului european de asociere a României la Comunităţile europene, care

avea să intre în vigoare la 01.02.1995.

O preocupare deosebită, s-a manifestat şi în ceea ce priveşte susţinerea şi dezvoltarea

învăţământului profesional şi învăţământului superior, sens în care s-a întocmit un program

special numit TEMPUS (Trans-European Mobility Programe for Univerity Studies ), care

făcea parte integrantă din programul de dezvoltare PHARE,

Programul privind dezvoltarea învăţământului de toate nivelurile, urmărea realizarea

în principal a următoarelor obiective:

a) promovarea cooperării între universităţi şi întreprinderi din România cu cele

similare din Comunitatea Europeană;

b) creşterea nivelului de pregătire în toate domeniile;

c) realizarea permanentă a unui schimb de experienţă între cadrele didactice şi

studenţii din România şi cei din ţările Comunităţii Europene.

Interesul sporit şi permanent de strângere a legăturilor dintre România şi

Comunitatea europeană, pe fondul strategiei politice fundamentale vizând viitorul poporului

român, a fost marcat de depunerea la 22.06.1995, a cererii de aderare a României la Uniunea

Europeană, cererea, fiind însoţită şi de Strategia de pregătire a aderării.

Aceasta este considerată ca fiind prima cerere oficială prin care România îşi

manifesta interesul şi preocuparea de aderare la Uniunea Europeană.

2. Armonizarea sistemului legislativ român la reglementările comunitare

Dorinţa României de a deveni membru cu drepturi depline al Uniunii Europene,

conţine ca principală condiţie respectarea anumitor obligaţii, printre care şi cele de ordin

legislativ pentru a putea fi în acord cu cale ce rezultă din acquis-ul comunitar.

Armonizarea sistemului legislativ, precum şi respectarea tuturor etapelor de aderare

stabilite la Copenhaga, sunt valabile pentru toate statele candidate la aderarea la uniunea

Europeană, fie că aderă în acelaşi timp fie că aderă în etape diferite.

Obligaţia armonizării sistemului legislativ decurge şi din Acordul european de

asociere România - Uniunea Europeană, aceasta asigurând de altfel şi succesul derulării

procesului de negociere în vederea aderării.

39

Pentru a putea înţelege mai bine importanţa pe care o au actele comunitare în raport

cu cele naţionale, în Constituţia României, adoptată în anul 2003, s-au alocat prevederi

speciale în ceea ce priveşte puterea sistemului legislativ comunitar în raport cu cel naţional,

prevăzând în acest sens următoarele: „Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor

constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter

obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea

prevederilor actului de aderare”.

În ianuarie 2004, Guvernul României a aprobat Programul legislativ prioritar pentru

aderarea României la Uniunea Europeană, care prevedea măsuri concrete şi esenţiale de

întreprins în procesul de integrare. Acesta a fost elaborat pentru semestrul I şi ulterior

completat cu sarcini pentru semestrul II al anului, cel din semestrul II, vizând în special

adoptarea actelor normative cu privire la următoarele domenii de activitate:

A. În domeniu politic:

a) reforma administraţiei publice prin adoptarea Legii privind statutul aleşilor locali,

(adoptarea legii funcţionarului public);

b) drepturile omului – adoptarea de legi privind sprijinirea şi ajutarea tinerilor din

mediul rural;

c) protecţia copilului – adoptarea de legi pentru promovarea adopţiei, etc.

B. Asigurarea asumării obligaţiilor specifice unui stat membru al Uniunii

Europene, care presupune elaborarea de acte normative care să reglementeze:

a) libera circulaţie a produselor;

b) libera circulaţie a mărfurilor;

c) libera circulaţie a serviciilor;

d) libera circulaţie a capitalurilor;

e) politica în domeniul transporturilor, circulaţia pe drumurile publice, introducerea

taxei de utilizare a reţelei de drumuri, etc.;

f) impozitarea, care presupune modificarea Codului fiscal;

g) dreptul societăţilor comerciale, care presupune uşurarea modalităţilor de

înregistrare şi funcţionare a acestora;

h) agricultura, care presupune elaborarea sistemului de legi pentru o agricultură

asociativă

i) întreprinderile mici şi mijlocii,

j) politica socială şi ocuparea forţei de muncă,

k) educaţia, formarea profesională şi tineret,

l) protecţia consumatorului;

m) controlul financiar,

n) justiţie şi afaceri interne

o) relaţiile externe ratificarea tratatelor privind relaţiile externe ale României cu ţări

din Comunitatea Europeană, cu Comunitatea Europeană precum şi cu terţe ţări;

p) politica externă şi de securitate comună.

Aşa după cum ama arătat mai sus, anul 2004 a fost anul hotărâtor în ceea ce priveşte

negocierile de aderare, iar eforturile au fost pe măsură, aşa încât, la finele anului au fost

încheiate toate capitolele din acquis-ul comunitar, iar la începutul anului 2005 a fost semnat la

Luxemburg, Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, pentru ianuarie 2007.

Tratatul respectiv, pentru a putea asigura aderarea efectivă a României la Uniunea

Europeană, trebuie să fie ratificat de parlamentele tuturor statelor membre ale U.E. iar în final

de Parlamentul European.

Mai trebuie arătat faptul că la consfătuirea Comisiei Europene din decembrie 2005,

s-a propus posibilitatea activării clauzei de salvgardare chiar şi după aderare, ceea ce ar

40

presupune ca România să fie admisă în structurile Uniunii Europene, dar să nu aibă acces la

fondurile stabilite odată cu data integrării stabilită în tratatul de aderare de la Luxemburg.

3. Construcţia instituţională de aderare a României la Uniunea Europeană

Aderarea unui stat la Uniunea Europeană, implicit a României, presupune şi crearea

unor instituţii corespunzătoare sare să poată asigura atât aderarea cât şi funcţionare ulterioară

corespunzătoare a statului membru.

În acest sens, s-au constituit două categorii de instituţii:

a) instituţii comune România - Uniunea Europeană, înfiinţate prin Acordul european

de Asociere;

b) instituţii naţionale, care aparţin şi privesc numai România.

3.1. Instituţii comune România - Uniunea Europeană

a) Consiliul de Asociere – care este alcătuit din membri ai Consiliului European şi ai

Comisiei Europene precum şi din membri desemnaţi de Guvernul României.

b) Comitetul parlamentar de asociere, este o instituţie în cadrul căreia se întâlnesc

parlamentarii europeni cu parlamentarii români şi poartă discuţii cu privire la procesul

pregătirii integrării europene.

c) Comitetul de asociere – are în componenţa sa reprezentanţi ai Consiliului

European şi ai Comisiei Europene, precum şi reprezentanţi ai Guvernului României, având

calitatea de funcţionari superiori.

3.2. Instituţii naţionale create în vederea aderării

Având în vedere importanţa aderării României la Uniunea Europeană, Guvernul, a

hotărât înfiinţarea mai multor instituţii la nivel naţional care să asigure în final implementarea

acquis-ului comunitar şi intrarea cu drepturi depline în structurile europene.

În cele ce urmează, vom prezenta cele mai importante instituţii naţionale cu

atribuţii în privinţa integrării europene şi câteva din sarcinile fiecăreia:

Ministerul Integrării Europene, este cea mai importantă autoritate din administraţia

centrală care are atribuţiuni exclusive în ceea ce priveşte pregătirea şi aderarea României la

Uniunea Europeană, fiind principala instituţie care pregăteşte şi derulează negocierile din

partea României pentru aderare.

În cadrul Ministerului Integrării Europene se organizează, potrivit legii, Corpul

consilierilor de integrare, cu atribuţii în domeniul realizării programelor şi reformelor

necesare pregătirii aderării României la Uniunea Europeană.

Ministerul Integrării Europene supune dezbaterii Guvernului, periodic, rapoarte

privind negocierile cu Uniunea Europeană, stadiul pregătirii pentru aderare, evaluarea

gradului de armonizare a legislaţiei naţionale cu reglementările comunitare precum şi

măsurile corespunzătoare.

Comitetul Executiv pentru Integrarea Europeană, s-a creat şi funcţionează conform

Hotărârii de Guvern nr.1508/2002 şi are în componenţa sa pe: ministrul integrării europene,

negociatorul şef al României cu Uniunea Europeană, ministrul afacerilor externe, ministrul

finanţelor publice şi pe ministrul pentru coordonarea Secretariatului General al Guvernului iar

în funcţie de problemele aflate în dezbatere, la şedinţele Comitetului Executiv pentru

Integrare Europeană pot participa miniştri cu atribuţii sectoriale.

Preşedintele Comitetul Executiv pentru Integrarea Europeană, este primul – ministru

al României.

Comitetul Executiv pentru Integrare Europeană se întruneşte săptămânal sau ori de

câte ori este necesar.

41

Comitetul interministerial pentru Integrare Europeană, este organul operativ de

lucru care coordonează, analizează şi dezbate documentele elaborate de instituţiile cu

responsabilităţi privind aderarea la Uniunea Europeană şi discută orice alte probleme legate

de bunul mers al proceselor de pregătire a aderării.

Comitetul interministerial pentru Integrare Europeană este constituit din: secretarii de

stat pentru integrare europeană din ministere şi responsabilii din celelalte instituţii cu atribuţii

în domeniu.

Delegaţia naţională pentru negocierea aderării la Uniunea Europeană, are în

structura sa următoarea componenţa:

- şeful Delegaţiei Naţionale;

- co-preşedinţii delegaţiilor sectoriale pentru negocierea aderării României la Uniunea

Europeană;

- adjuncţii şefului delegaţiei naţionale;

- membri delegaţiei sectoriale.

Compartimentele de integrare europeană din ministere şi alte instituţii publice,

funcţionează la nivelul ministerelor şi a altor organe din administraţia publică centrală precum

şi la nivelul fiecărei prefecturi.

Rolul lor este de a asigura descentralizarea procesului de integrare în structurile

Uniunii Europene prin asigurarea responsabilităţii la toate nivelurile.

Comitetul de transparenţă pentru urmărirea utilizării fondurilor comunitare, este

un organism care nu are personalitate juridică şi funcţionează pe lângă Ministerul Integrării

Europene cu rol consultativ, preşedintele acestuia fiind chiar ministrul integrării europene.

Acesta are un rol deosebit având în vedere faptul că principala sa atribuţiune vizează

modul în care se realizează programele şi proiectele ce urmează să fie finanţate din fonduri

europene precum şi modul în care acestea se derulează.

Misiunea permanentă a României pe lângă Uniunea Europeană, are atribuţiuni

specifice în ceea ce priveşte procesul de integrare europeană.

Institutul European din România, are rolul de a elabora studii de fundamentare a

politicii în domeniul integrării, contribuie la aplicarea politicilor construcţiei instituţionale şi

promovează în rândul populaţiei necesitatea şi importanţa aderării europene prin cultivarea

valorilor europene şi a importanţei Uniunii Europene.

Incepand cu 1 ianuarie 2007, Romania, alaturi de Bulgaria au devenit membri cu

drepturi depline ai Uniunii Europene.