12

SINTEZA DREPT PENAL 2. PARTEA GENERALA

13

RĂSPUNDEREA PENALĂ

Capitolul I Răspunderea penală – instituţie fundamentală a dreptului penal

Secţiunea I

Noţiunea de răspundere penală

Răspunderea penală este una din instituţiile juridice fundamentale ale dreptului penal, care, alături de instituţia infracţiunii şi instituţia sancţiunilor formează pilonii oricărui sistem de drept penal1.

Între cele trei instituţii există o strânsă interdependenţă, infracţiunea ca faptă periculoasă interzisă prin norma penală atrăgând, prin săvârşirea ei, răspunderea penală, iar răspunderea penală fără sancţiune (pedeapsă) ar fi lipsită de obiect. Corelaţia poate fi privită şi invers, adică aplicarea pedepsei nu poate fi justificată decât de existenţa răspunderii penale a infractorului, iar răspunderea penală nu se poate întemeia decât pe săvârşirea infracţiunii2.

Răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice şi apare ca o consecinţă a nesocotirii dispoziţiei normei juridice penale de incriminare.

Realizarea ordinii de drept, în general, presupune din partea tuturor destinatarilor legii o conduită conformă cu dispoziţiile legii, pentru normala desfăşurare a relaţiilor sociale.

Ordinea de drept penal presupune respectarea, de către marea majoritate a destinatarilor legii penale, a dispoziţiilor sale, în cadrul raporturilor de conformare3.

Pentru cei care adoptă o conduită neconformă cu dispoziţiile normelor penale, săvârşind fapte interzise, restabilirea ordinii de drept încălcate are loc prin constrângere, în cadrul unui raport juridic penal de conflict.

Răspunderea penală este definită4 ca fiind însăşi raportul juridic de conflict, de constrângere, raport juridic complex, cu drepturi şi obligaţii 1 Oancea Ion, Explicaţi teoretice ale codului penal român, partea generală, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p. 99. 2 Bulai Costică, Manual de drept penal, partea generală, Editura All, Bucureşti, 1997, p. 310. 3 Pascu Ilie, Drept penal, partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 347. 4 Oancea Ion, op. cit., p. 419.

14

specifice pentru subiectele participante sau, ca raportul juridic penal de constrângere născut urmare a săvârşirii infracţiunii, între stat, pe de o parte, şi infractor, pe de altă parte, raport complex al oricărui conţinut îl formează dreptul statului, ca reprezentant al societăţii, de a trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica sancţiunea prevăzută pentru infracţiunea săvârşită şi de a-l constrânge să o execute, precum şi obligaţia infractorului de a răspunde pentru fapta sa şi de a se supune sancţiunii aplicate, în vederea restabilirii ordinii de drept şi restaurării autorităţii legii1.

Întrucât unicul temei al răspunderii penale îl formează săvârşirea unei infracţiuni, în cadrul raportului juridic penal de conflict urmează să se stabilească: existenţa faptului care dă naştere răspunderii penale, adică a faptei interzise şi sancţiunea corespunzătoare ce urmează să fie aplicată infractorului în vederea executării.

Secţiunea a II-a

Principiile răspunderii penale 1. Consideraţii generale Prin principii ale răspunderii penale se înţeleg acele idei de bază,

diriguitoare, ce se regăsesc în normele de reglementare a răspunderii penale.

Ca instituţie fundamentală a dreptului penal, răspunderea penală este străbătută de principiile fundamentale ale dreptului penal, care capătă însă un caracter specific în raport cu aceasta.

În doctrina penală, nu există unanimitate cu privire la numărul şi cadrul principiilor răspunderii penale.

Într-o opinie2, sunt reţinute ca principii fundamentale ale răspunderii penale: infracţiunea ca unic temei al răspunderii penale, legalitatea răspunderii penale, individualizarea judiciară a răspunderii penale.

În altă opinie3, este lărgită sfera, adăugându-se principiile: umanismului răspunderii penale, personalităţii răspunderii penale, inevitabilităţii răspunderii penale, unicităţii răspunderii penale, celerităţii răspunderii penale, individualizării răspunderii penale, prescriptibilităţii răspunderii penale.

1 Bulai Costică, op. cit., p. 313. 2 Oancea Ion, op. cit., p. 420-421. 3 Bulai Costică, op. cit., p. 14; Pascu Ilie, op. cit., p. 351-354.

15

2. Principiul legalităţii răspunderii penale Principiul legalităţii răspunderii penale este un principiu

fundamental al întregului sistem de drept şi al dreptului penal, iar în domeniul răspunderii penale presupune că apariţia, desfăşurarea şi soluţionarea raportului penal are loc pe baza legii şi în strictă conformitate cu aceasta1.

Legalitatea răspunderii penale presupune legalitatea incriminării şi legalitatea sancţiunilor de drept penal.

3. Infracţiunea este unicul temei al răspunderi penale Acest principiu rezultă din dispoziţiile art. 17 al. 2 Cod penal şi

presupune că răspunderea penală se întemeiază numai pe săvârşirea unei infracţiuni, adică a unei fapte prevăzute de legea penală, săvârşită cu vinovăţia cerută de lege şi care prezintă pericol social concret al unei infracţiuni.

4. Principiul umanismului În domeniul răspunderii penale, principiul umanismului îşi găseşte

expresie în condiţiile şi conţinutul constrângerii juridice care intervine în cazul săvârşirii infracţiunii, urmărindu-se ca pedeapsa să aibă un rol educativ, ca şi în prevederea – pentru destinatarii legii penale – a unor exigenţe cărora aceştia li se pot conforma, ce au ca scop protejarea tuturor persoanelor împotriva infracţiunilor.

5. Principiul răspunderii penale personale Acest principiu decurge din principiile fundamentale ale dreptului

penal, fiind considerat o garanţie a libertăţii persoanei şi presupune că răspunderea penală revine numai persoanei care a săvârşit ori a participat la săvârşirea unei infracţiuni.

Răspunderea penală nu poate interveni pentru fapta altuia, după cum nu poate fi colectivă, adică pentru fapta unei persoane să răspundă un colectiv, grup (spre exemplu, familie, etnie etc.).

6. Principiul unicităţii răspunderii penale

1 Mitrache Constantin, Mitrache Cristian, Drept penal român, partea generală, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003, p. 321.

16

Conform acestui principiu, răspunderea penală pentru o faptă săvârşită este unică, adică se stabileşte o singură dată, iar dacă raportul juridic de răspundere penală se stinge, acesta nu mai poate acţiona în viitor.

Potrivit acestui principiu, pentru săvârşirea unei infracţiuni, răspunderea penală se stabileşte şi atrage o singura pedeapsă principală, ori o singură măsură educativă.

Pe lângă pedepsele principale se pot aplica şi pedepse complementare, pedepse accesorii ori se pot lua măsuri de siguranţă, fără ca prin aceasta să se aducă atingere principiului unităţii răspunderii penale.

7. Principiul inevitabilităţii răspunderii penale Oricine săvârşeşte o infracţiune trebuie să răspundă penal,

răspunderea penală fiind o consecinţă inevitabilă a săvârşirii unei infracţiuni.

Înlăturarea răspunderii penale în cazurile prevăzute de lege (amnistie, lipsa plângerii prealabile, împăcarea părţilor, prescripţie ş.a.) nu diminuează importanţa principiului care se corelează şi cu principiul egalităţii tuturor persoanelor în faţa legii penale.

Principiul inevitabilităţii răspunderii penale este, de asemenea, strâns legat de principiul oficialităţii acţiunii penale, care presupune tragerea la răspundere a infractorului din oficiu, care funcţionează pentru marea majoritate a infracţiunilor cu excepţia infracţiunilor, pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă ori cu autorizarea sau aprobarea unor anumite organe1.

8. Principiul individualizării răspunderii penale Răspunderea penală trebuie să fie diferenţiată în funcţie de

gravitatea infracţiunii şi de periculozitatea infractorului, pentru a se asigura atât sancţionarea sa corectă, cât şi realizarea prevenţiunii generale şi speciale.

Individualizarea răspunderii penale se realizează în mai multe modalităţi: individualizare legală (prin stabilirea limitelor sancţiunilor de către legiuitor), individualizare judiciară (prin stabilirea de către instanţele de judecată a sancţiunilor pentru faptele concrete săvârşite în

1 Paraschiv Gavril, Drept penal, partea generală, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005, p. 236.

17

realitate) şi individualizare administrativă (prin modificarea limitelor sancţiunilor concrete în timpul executării acestora).

Individualizarea răspunderii penale are loc în conformitate cu legea, care consacră dispoziţii speciale privitoare efectuarea acestei operaţiuni.

9. Principiul celerităţii şi prescriptibilităţii răspunderii penale Răspunderea penală, ca mijloc de realizare a ordinii de drept prin

constrângere, pentru a fi eficientă, trebuie să intervină prompt, cât mai aproape de momentul săvârşirii infracţiunii.

În acest fel se realizează prevenţiunea specială şi cea generală, se creează sentimentul de securitate a valorilor sociale, se restabileşte ordinea de drept încălcată, se întăreşte încrederea în autoritatea legii. Cu cât răspunderea penală intervine mai târziu, cu atât eficienţa ei scade.

În cazul în care răspunderea penală nu a fost stabilită într-un anumit termen de la săvârşirea infracţiunii, aceasta se prescrie, adică se stinge dreptul de a mai fi stabilită răspunderea penală.

În legislaţia penală română au fost prevăzute dispoziţii prin care este stabilită prescripţia răspunderii penale pentru aproape toate infracţiunile, excepţie făcând doar infracţiunile contra umanităţii, pentru care s-a prevăzut imprescriptibilitatea atât a răspunderii penale, cât şi a executării pedepsei.

18

Capitolul II Cauzele care înlătură răspunderea penală

Secţiunea I

Noţiuni introductive 1. Consideraţii generale Ordinea de drept se înfăptuieşte prin respectarea de bună voie, de

către marea majoritate a destinatarilor legii, a prevederilor acesteia. Pentru cei care nu se conformează exigenţelor legii penale, săvârşind infracţiuni, intervine răspunderea penală.

Există totuşi, situaţii, stări, împrejurări ulterioare săvârşirii infracţiunilor care conduc la concluzia că tragerea la răspundere penală a infractorului nu mai este necesară ori aceasta nu mai poate avea loc (s-a scurs un timp îndelungat de la săvârşirea faptei şi făptuitorul nu a fost pedepsit; ori fapta comisă a privit anumite relaţii dintre infractor şi victimă; sau anumite schimbări sociale-politice au determinat pe legiuitor să intervină pentru înlăturarea răspunderii penale ş.a.)1.

Cauzele care înlătură răspunderea penală sunt anumite stări, situaţii, împrejurări posterioare săvârşirii infracţiunii, reglementate de lege, prin intervenţia cărora se stinge raportul juridic penal de conflict, se stinge dreptul statului de a aplica o sancţiune infractorului şi obligaţia acestuia de a executa acea sancţiune2.

În ştiinţa dreptului penal se face distincţia între cauzele generale şi cauzele speciale care înlătură răspunderea penală.

2. Cauzele generale de înlăturare a răspunderii penale Cauzele generale sunt reglementate în partea generală a Codului

penal şi privesc orice infracţiune, adică sunt incidente pentru orice infracţiune, când se realizează cerinţele prevăzute de lege.

Acestea sunt: amnistia, prescripţia răspunderii penale, lipsa plângerii prealabile, retragerea plângerii prealabile, împăcarea părţilor. Ele înlătură efectul săvârşirii unei infracţiuni, adică răspunderea penală.

Fapta a fost, este şi rămâne infracţiune, însă răspunderea penală este înlăturată datorită intervenţiei ulterioare a unei astfel de cauze.

1 Bulai Costică, op. cit., p. 325. 2 Pascu Ilie, op. cit. p. 358.

19

Spre deosebire de cauzele care înlătură răspunderea penală, în situaţia cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei fapta nu este infracţiune şi răspunderea penală nu poate interveni pentru acest considerent.

3. Cauzele speciale de înlăturare a răspunderii penale Cauzele speciale care înlătură răspunderea penală se mai numesc

şi cauze de nepedepsire ori cauze de impunitate şi sunt reglementate atât în partea generală, cât şi în partea specială a Codului penal.

Aceste cauze speciale de nepedepsire sunt subiective, au în vedere conduita făptuitorului în timpul săvârşirii infracţiunii.

Cauzele speciale1 de nepedepsire prevăzute în partea generală au o sferă întinsă de incidenţă şi sunt: desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului, cât şi împiedicarea săvârşirii faptei de către participant.

Cauzele de impunitate prevăzute în partea specială sunt mult mai numeroase şi sunt prevăzute în legătură cu anumite infracţiuni. Şi aceste cauze sunt subiective, fiind legate de conduita făptuitorului după comiterea faptei.

Sunt cauze speciale de nepedepsire: denunţarea faptei de către mituitor, retragerea mărturiei mincinoase etc.

Secţiunea aII-a

Amnistia

1. Noţiune Amnistia este actul de clemenţă al Parlamentului României prin

care, din considerente de politică penală, este înlăturată răspunderea penală pentru anumite infracţiuni comise anterior adoptării legii de amnistie2.

Potrivit dispoziţiilor Codului penal amnistia înlătură răspunderea penală pentru fapta săvârşită, iar dacă intervine după condamnare, ea înlătură executarea pedepsei pronunţate, precum şi celelalte consecinţe ale condamnării. Amenda încasată anterior amnistiei nu se restituie însă.

Amnistia, ca manifestare de clemenţă a legiuitorului reprezintă un fel de uitare aruncată asupra infracţiunilor săvârşite. Aceasta nu înlătură

1 Bulai Costică, op. cit., p. 326. 2 Oancea Ion, op. cit., p. 467.

20

caracterul penal al faptelor de acelaşi fel, comise după adoptarea legii de amnistie (care nu ultraactivează), pentru acestea aplicându-se răspunderea penală.

Amnistia, în principiu, are un caracter general şi obiectiv, în sensul că se referă la infracţiunile săvârşite şi nu la făptuitor. Efectele amnistiei se produc „in rem” şi se răsfrâng asupra tuturor participanţilor la comiterea faptei amnistiate.

Când actul de amnistie leagă beneficiul acesteia de anumite condiţii privind persoana infractorului, amnistia capătă un caracter mixt, operând nu numai „in rem” ci şi „in personam”.

2. Felurile amnistiei În doctrina penală se face deosebire între diferitele feluri ale

amnistiei, determinate de: întinderea acesteia, condiţiile de acordare, ori de stadiul procesual în care se găsesc infracţiunile. După aria de cuprindere, de întindere, există:

a) amnistia generală, care priveşte orice infracţiune indiferent de gravitatea, natura sau sediul de incriminare al faptei (Codul penal sau legi speciale);

b) amnistia specială, care priveşte anumite infracţiuni, particularizate prin cuantumul pedepsei, natura lor, ori calitatea infractorilor (minor, femei gravide, bătrâni etc.). După condiţiile în care amnistia devine incidentă se disting:

a) amnistia necondiţionată, numită pură şi simplă, când incidenţa ei nu este subordonată îndeplinirii vreunei condiţii speciale;

b) amnistia condiţionată, când incidenţa acesteia este subordonată îndeplinirii anumitor condiţii privind prejudiciul (prin infracţiune să nu se fi produs un prejudiciu ori dacă s-a produs să fi fost reparat, ori acesta să nu depăşească un anumit cuantum), condiţii cu privire la infractor (să nu mai fi fost anterior condamnat, să fi împlinit o anumită vârstă etc.) sau referitoare la alte aspecte exterioare infracţiunii şi infractorului ca: locul săvârşirii, timpul săvârşirii infracţiunii (de exemplu, timp de război, în timpul unei calamităţi etc.)

După stadiul procesului în care se găseşte infracţiunea amnistiată se disting:

a) amnistia înainte de condamnare – ante-condamnatorie sau proprie;

b) amnistia după condamnare –post-condamnatorie sau improprie. 3. Obiectul amnistiei

21

Amnistia priveşte anumite infracţiuni săvârşite anterior adoptării

ei, care sunt anume prevăzute în legea prin care este acordată. Determinarea sferei de cuprindere a infracţiunilor ce sunt

amnistiate se face în legea de acordare prin mai multe modalităţi alternative:

- indicarea textelor de lege care incriminează faptele ce sunt amnistiate;

- indicarea gravităţii infracţiunilor, arătându-se maximul special de pedeapsă prevăzut în textele incriminatoare;

- prevederea naturii infracţiunilor (spre exemplu, la regimul fondului forestier, la regimul băuturilor alcoolice etc.);

- arătarea unor condiţii privind vârsta infractorului (de exemplu, minor, persoană în vârstă de peste 70 ori 80 ani etc.);

- prevederea unor condiţii referitoare la antecedentele penale ale infractorului (de exemplu, să nu fie recidivist, să nu mai fi fost condamnat etc.);

- indicarea unor limite ale prejudiciului cauzat prin infracţiune; - referiri privitoare la forma de vinovăţie cu care sunt săvârşite

infracţiunile (de exemplu, infracţiuni din clupă). Când în textul legii de amnistie sunt indicate infracţiunile prin

arătarea limitelor pedepselor prevăzute de lege, se are în vedere maximul special prevăzut pentru infracţiunea fapt consumat în momentul adoptării actului de amnistie şi nu cel din momentul comiterii faptei.

Amnistia priveşte infracţiunile săvârşite până în ziua adoptării legii prin care este acordată, ca regulă, dar poate fi prevăzută şi o dată anterioară privind săvârşirea infracţiunii amnistiabile.

Infracţiunile comise în ziua adoptării legii de amnistie nu cad sub incidenţa acesteia1.

În cazul infracţiunilor continui sau continuate amnistia este incidentă dacă faptele s-au epuizat până la adoptarea legii de amnistie, respectiv dacă a încetat activitatea infracţională până în acel moment.

4. Efectele amnistiei Efectele amnistiei se produc diferit, după cum aceasta intervine

anterior ori posterior condamnării2. a) Amnistia anterioară condamnării înlătură răspunderea penală

pentru infracţiunea săvârşită. Aceasta înseamnă că, dacă nu s-a pornit

1 Idem, p. 343. 2 Paraschiv Gavril, op. cit., p. 241.

22

procesul penal, nu se va mai porni, iar dacă a început, acesta va înceta indiferent dacă se găseşte în faza de urmărire ori de judecată.

Amnistia are, în principiu, caracter obligatoriu, astfel că efectele ei nu pot fi refuzate de beneficiar.

Potrivit art. 13 din Codul de procedură penală, inculpatul poate cere însă continuarea procesului penal, pentru a-şi dovedi nevinovăţia şi a obţine achitarea. Prin cererea de continuare a procesului penal nu se pierde beneficiul amnistiei, astfel că, dacă inculpatul este găsit vinovat, va fi amnistiat. Dacă se va dovedi nevinovăţia se dispune scoaterea de sub urmărire penală în fază de urmărire, ori se va pronunţa achitarea în faza de judecată, fără să se mai aplice dispoziţiile referitoare la amnistie. Dreptul de a cere continuarea procesului penal, pentru a dovedi nevinovăţia aparţine numai învinuitului (sau inculpatului) şi poate fi exercitat în orice fază a procesului, chiar şi în căile extraordinare de atac.

Amnistia nu are efecte asupra drepturilor persoanei vătămate (art. 137 alin. 1 Cod penal), adică inculpatul nu este exonerat de răspunderea civilă pentru pagubele provocate persoanei vătămate prin săvârşirea infracţiunii.

Amnistia nu are efect nici asupra măsurilor de siguranţă şi a măsurilor educative, în sensul că acestea urmează să se aplice faţă de inculpatul care beneficiază de amnistie.

b) Amnistia după condamnare are ca efect înlăturarea răspunderii penale şi, pe cale de consecinţă, se înlătură executarea pedepsei.

Ca urmare a amnistierii nu va mai fi pusă în executare hotărârea de condamnare, iar dacă a început executarea pedepsei aceasta va înceta. Nu se vor mai executa nici pedepsele complementare ce au fost stabilite şi aplicate. Amnistia înlătură şi celelalte consecinţe ale condamnării, făcând să înceteze interdicţiile, incapacităţile, decăderile prevăzute în alte legi penale ori extrapenale.

Spre exemplu, o condamnare pentru care a intervenit amnistia nu formează primul termen al recidivei, ori o astfel de pedeapsă nu împiedică aplicarea suspendării pedepsei pentru o infracţiune ulterioară.

Cu toate acestea, amnistia nu are efecte depline ca reabilitarea, fiind posibil ca printr-o lege extrapenală1 să se prevadă că efectele unei condamnări pentru o infracţiune amnistiată nu pot fi înlăturate decât prin reabilitare.

1 Spre exemplu art. 4 alin. 8 din Legea nr. 22/1968 privind angajarea gestionarilor.

23

În privinţa pedepsei cu amenda, în cazul amnistiei după condamnare, şi aceasta este înlăturată, potrivit art. 119 alin. 1 Cod penal, dacă n-a fost executată.

Amnistia nu are însă ca efect o repunere în situaţia anterioară, ea nu reprezintă o restitutio in integrum1.

Amnistia nu are, de asemenea, efect asupra măsurilor de siguranţă şi a măsurilor educative care se vor executa. Raţiunea unor astfel de excepţii trebuie observată în scopul preponderent preventiv al acestor sancţiuni de drept penal, luate şi în interesul făptuitorului2.

Secţiunea a III-a

Prescripţia răspunderii penale

1. Noţiune şi caracterizare Prescripţia răspunderii penale constă în stingerea raportului juridic

penal de conflict, născut prin săvârşirea unei infracţiuni, ca urmare a nerealizării lui într-un anumit termen prevăzut de lege3.

Prin prescripţie se stinge răspunderea penală, adică se stinge dreptul statului de a stabili răspunderea penală şi de a aplica pedeapsa ori măsura educativă prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă, stingându-se totodată şi obligaţia infractorului de a suporta consecinţele săvârşirii infracţiunii (răspunderea penală).

Răspunderea penală se prescrie pentru orice infracţiune, cu excepţia infracţiunilor contra umanităţii care reprezintă o gravitate deosebită.

Eficacitatea legii penale în procesul de combatere şi prevenire a infracţiunilor depinde de promptitudinea cu care organele judiciare ale statului intervin şi trag la răspundere penală pe cei vinovaţi de săvârşirea infracţiunilor4.

Cu cât stabilirea răspunderii penale şi aplicarea sancţiunii este mai aproape de momentul săvârşirii infracţiunii, cu atât scopul legii penale este mai eficient realizat.

Există însă şi situaţii în care răspunderea penală nu poate fi stabilită cu promptitudine deoarece fapta nu este descoperită ori făptuitorul reuşeşte să se sustragă de la urmărirea penală, astfel că de la

1 Mitrache Constantin, Mitrache Cristian, op. cit., p. 316. 2 Bulai Costică, op. cit., p. 330. 3 Pascu Ilie, op. cit., p. 365. 4 Parascchiv Gavril, op. cit., p. 243.

24

săvârşirea infracţiunii se poate scurge un timp îndelungat, fără să se fi reuşit sancţionarea infractorului.

Pentru a nu rămâne nesoluţionate astfel de situaţii, lăsând să treneze raporturi juridice de conflict, s-a prevăzut posibilitatea înlăturării răspunderii penale, prin intermediul prescripţiei.

În doctrină1 s-a subliniat că justificarea prescripţiei este strâns legată de raţiunea represiunii penale şi de aceea, după trecerea unui timp îndelungat de la săvârşirea infracţiunii, aplicarea sau executarea sancţiunii devine ineficientă în raport cu scopul sancţiunilor de drept penal, nu se mai realizează prevenţiunea generală, fiindcă rezonanţa socială a faptei a scăzut considerabil, iar infractorul asupra căruia a planat tot timpul ameninţarea sancţiunii, s-a putut îndrepta datorită frământărilor prin care a trecut. De asemenea, datorită scurgerii timpului, probele de vinovăţie ori nevinovăţie s-au pierdut ori s-au denaturat2.

2. Termenele de prescripţie Cuantumul termenelor de prescripţie a răspunderii penale este

stabilit de legiuitor în funcţie de natura şi gravitatea pedepselor prevăzute de lege pentru infracţiunile comise.

Potrivit dispoziţiilor art. 122 alin. 1 Cod penal, termenele generale de prescripţie a răspunderii penale pentru persoana fizică sunt:

a) 15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiei pe viaţă sau închisoarea mai mare de 15 ani;

b) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 15 ani;

c) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani dar care nu depăşeşte 10 ani;

d) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, dar care nu depăşeşte 5 ani;

e) 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii care nu depăşeşte 1 an sau amendă;

Termenele de prescripţie a răspunderii penale pentru persoana juridică prevăzute în art. 122 alin. 3 raportat la art. 122 alin. 1 din Codul penal sunt: 1 Dongoroz Vintilă, Kahane S., Oancea Ion, Fodor Iosif, Iliescu Nicoleta, Bulai Costică, Stănoiu Rodica, Explicaţii teoretice ale codului penal român, partea generală, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p. 715. 2 Papadopol Vasile, Codul penal comentat şi adnotat, vol. I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 633.

25

a) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a închisorii mai mare de 10 ani;

b) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani sau amendă.

Termenele de prescripţie a răspunderii penale se determină în raport cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată, chiar dacă infracţiunea săvârşită a rămas în faza tentativei. Astfel, în situaţia săvârşirii unei tentative, termenul de prescripţie va fi acelaşi ca pentru infracţiunea consumată.

Termenele de prescripţie se determină în funcţie de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea tip, ori pentru infracţiunea calificată comisă de infractor, fără a lua în considerare circumstanţele de atenuare ori de agravare ce au influenţă asupra limitelor pedepsei prevăzute de lege.

În caz de participaţie, termenele de prescripţie sunt aceleaşi pentru toţi participanţii, indiferent de contribuţia acestora la săvârşirea infracţiunii.

La stabilirea termenelor de prescripţie se ia, ca element de orientare, maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă.

3. Calculul termenelor de prescripţie În calcularea termenelor de prescripţie, importantă este stabilirea

momentului de la care acestea încep să curgă. În art. 123 alin. 2 din Codul penal s-a prevăzut că termenele de

prescripţie a răspunderii penale încep să curgă de la data săvârşirii infracţiunii.

Pentru infracţiunea continuă termenul de prescripţie începe să curgă din momentul epuizării, adică al încetării acţiunii ori inacţiunii continue, iar în cazul infracţiunii continuate de la data comiterii ultimei acţiuni sau inacţiuni ce intră în conţinutul acesteia.

Din momentul epuizării, adică al comiterii ultimului act ce intră în conţinutul infracţiunii, se calculează şi termenul de prescripţie al răspunderii penale pentru infracţiunile din obicei1.

În cazul infracţiunilor progresive, în literatura juridică s-a susţinut că termenul de prescripţie începe să curgă din momentul producerii

1 Idem, p. 639.

26

ultimului rezultat1, însă este mai corect ca acesta să curgă de la data realizării elementului material al infracţiunii2, întrucât de la această dată încetează activitatea infracţională a făptuitorului şi se pot declanşa cercetările împotriva sa, chiar şi sub o altă încadrare juridică.

Pentru infracţiunile săvârşite în concurs real, termenul de prescripţie curge separat, distinct, pentru fiecare infracţiune, spre deosebire de infracţiunile săvârşite în concurs ideal, pentru care termenul curge de la data comiterii acţiunii ori inacţiunii infracţionale3, fiind stabilit în funcţie de limitele de pedeapsă pentru infracţiunea cea mai gravă.

Termenul de prescripţie a răspunderii penale curge pentru toţi participanţii de la data comiterii de către autor a acţiunii sau inacţiunii, indiferent de momentul în care ceilalţi participanţi şi-au adus contribuţia4.

4. Întreruperea termenului de prescripţie Scurgerea timpului conduce la stingerea treptată a rezonanţei

sociale a faptei comise, până la uitarea ei. Pentru a conduce la înlăturarea răspunderii penale, termenul de

prescripţie trebuie să curgă nestingherit, să nu intervină anumite activităţi, care ar readuce în conştiinţa societăţii fapta comisă şi care, întrerupând cursul prescripţiei, amână efectele acesteia.

Potrivit dispoziţiilor Codului penal, cursul termenului prescripţiei se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act în desfăşurarea procesului penal, care potrivit legii trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului (de exemplu, actul de punere în mişcare a acţiunii penale, arestarea preventivă, percheziţia domiciliară sau corporală, prezentarea materialului de urmărire penală ş.a.)5.

Întreruperea termenului de prescripţie duce la ştergerea timpului scurs anterior actului întreruptiv, după care începe să curgă un nou termen de prescripţie.

Întreruperea cursului prescripţiei va opera faţă de toţi participanţii la săvârşirea unei infracţiuni, chiar dacă actul de întrerupere s-a făcut doar faţă de unul sau unii dintre aceştia (art. 123 Cod penal). 1 Bulai Costică, op. cit., p. 335-336. 2 Paraschiv Gavril, op. cit., p. 245. 3 Basarab Matei, Probleme actuale ale dreptului penal, în Revista de Drept Penal nr. 1/1994, p. 54. 4 Papadopol Vasile, op. cit. p. 640. 5 Pascu Ilie, op. cit., p. 369.

27

Întreruperea poate interveni de mai multe ori, sau poate să dureze foarte mult, astfel că termenul de prescripţie s-ar putea îndeplini foarte târziu. Pentru a nu se ajunge la o astfel de situaţie, în lege s-a prevăzut că, indiferent de numărul întreruperilor, prescripţia va opera dacă se împlineşte o dată şi jumătate termenul de prescripţie prevăzut pentru infracţiunea săvârşită, calculat de la data comiterii infracţiunii. O astfel de prescripţie este cunoscută în doctrina penală şi în legislaţie sub denumirea de „prescripţie specială”.

5. Suspendarea prescripţiei Cursul termenului de prescripţie a răspunderii penale, potrivit

dispoziţiilor art. 128 Cod penal, se suspendă pe timpul cât o dispoziţie legală sau împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal.

Suspendarea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale îşi găseşte motivarea în împrejurarea că organele judiciare nu au stat pasive, ci au fost împiedicate, potrivit legii ori a unei stări de fapt, să acţioneze, iar o astfel de situaţie nu trebuie să-i profite infractorului.

Cauzele care determină suspendarea cursului prescripţiei, sunt: - existenţa unei dispoziţii legale prin care termenele de prescripţie

sunt suspendate; - existenţa unei situaţii de fapt care împiedică organele judiciare

să acţioneze. a) Din prima categorie fac parte, de exemplu, dispoziţiile

prevăzute în art. 5 alin. 2 Cod penal, potrivit cărora în cazul infracţiunilor pentru care legea penală se aplică în baza principiului realităţii, acţiunea penală se pune în mişcare numai cu autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Tot astfel, prin dispoziţiile art. 239 şi 303 Cod procedură penală, sunt prevăzute condiţiile în care se poate suspenda procesul penal în faza de urmărire penală sau de judecată pe timpul cât învinuitul sau inculpatul suferă de o boală gravă care îl împiedică să ia parte la proces. De asemenea, potrivit art. 303 alin. 6 din Codul de procedură penală, judecata este suspendată în cazul în care a fost ridicată o excepţie de neconstituţionalitate. Alte cauze legale de suspendare a termenului de prescripţie sunt prevăzute în Constituţia României (cum sunt cele referitoare la imunitatea membrilor Parlamentului) sau în alte legi speciale.

b) A doua categorie de cauze care determină suspendarea prescripţiei priveşte existenţa unor împrejurări de neprevăzut (cazul

28

fortuit) ori de neînlăturat (forţa majoră). Astfel de împrejurări sunt, spre exemplu, izolarea unei regiuni din cauza unor epidemii sau inundaţii de durată, cutremure care au împiedicat o perioadă de timp posibilitatea de a lua contact cu o localitate, starea de război sau de asediu.

În perioada existenţei cauzelor de suspendare legale ori de fapt, termenul de prescripţie nu curge (nu se calculează), acesta reluându-şi cursul din ziua în care încetează cauza de suspendare.

Dacă intervin mai multe suspendări succesive, după fiecare suspendare, termenul reîncepând să curgă, durata fiecărei suspendări nu va intra în calculul termenului de prescripţie, pe când intervalele dintre suspendări vor fi socotite în durata prescripţiei1.

Secţiunea a IV-a

Lipsa plângerii penale 1. Aspecte generale privind plângerea penală Săvârşirea unei infracţiuni presupune tragerea la răspundere

penală a infractorului. Acest drept al statului de a trage la răspundere penală pe cel ce a săvârşit o infracţiune se desprinde din norma care a incriminat fapta respectivă.

În doctrina penală s-a arătat că dreptul la acţiune în justiţie este conţinut virtual şi impersonal în fiecare normă juridică, el devenind concret şi personal în momentul în care norma a fost încălcată prin săvârşirea faptei2. Sub acest aspect, acţiunea în justiţie apare ca un drept ce decurge din lege.

Dreptul de a acţiona în justiţie îmbracă şi un aspect procesual când titularul său îl foloseşte, sesizând organele judiciare.

Titularul dreptului de a trage la răspundere penală, de a pedepsi, este întotdeauna statul.

Actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când prin lege se dispune altfel. Prin urmare, pentru anumite raţiuni de politică penală, în cazul unor infracţiuni, intervenţia organelor judiciare este condiţionată de o manifestare de voinţă din partea persoanei vătămate prin infracţiune, desfăşurarea procesului penal fiind subordonată voinţei părţii vătămate, care ar putea împiedica pornirea sau continuarea procesului penal.

1 Dongoroz Vintilă şi colaboratori, Explicaţii teoretice, vol. II, p. 376. 2 Neagu Ion, Drept procesual penal – Tratat, Editura Global Lex, Bucureşti, 2002, p. 567.

29

Condiţionarea răspunderii penale de manifestarea de voinţă din partea persoanei vătămate operează în cadrul infracţiunilor cu un grad mai scăzut de pericol social, al celor care, de regulă, se săvârşesc între persoane din aceeaşi familie, între rude sau într-un cerc mai restrâns de persoane, a celor care privesc viaţa intimă a persoanei.

Plângerea prealabilă nu se confundă cu plângerea ca mod de sesizare a organelor judiciare. În timp ce plângerea prealabilă reprezintă o condiţie de tragere la răspundere penală a infractorului pentru infracţiuni anume prevăzute de lege, plângerea reprezintă doar o încunoştinţare despre săvârşirea unei infracţiuni, a cărui victimă a fost însuşi cel care sesizează ori una din persoanele care poate face plângere pentru victimă, potrivit dispoziţiilor art. 222 Cod procedură penală.

Plângerea ca mod de sesizare a organelor penale poate privi atât o infracţiune pentru care este necesară plângerea prealabilă, cât şi orice infracţiune pentru care tragerea la răspundere penală se face din oficiu.

2. Natura juridică a plângerii prealabile În literatura juridică s-a cristalizat concepţia că plângerea

prealabilă este o categorie juridică complexă, cu un caracter mixt: de drept penal, reprezentând o condiţie pentru tragerea la răspundere penală a infractorului care a săvârşit anumite infracţiuni, însă cu răsfrângeri pe planul dreptului procesual penal1.

Sub aspect penal, plângerea prealabilă reprezintă o condiţie de pedepsibilitate, iar sub raport procesual penal, o condiţie de procedabilitate.

Având un caracter mixt, plângerea prealabilă îşi găseşte reglementarea atât în norme de drept penal substanţial, cât şi în norme procesuale.

3. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească plângerea

prealabilă şi cazurile în care este necesară Pentru ca tragerea la răspundere a făptuitorului să depindă de

plângerea prealabilă a persoanei vătămate, trebuie îndeplinite următoarele condiţii de fond şi de formă:

a) Să existe o dispoziţie legală care să prevadă că acţiunea penală cu privire la unele infracţiuni se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, ceea ce presupune ca în norma de incriminare a

1 Neagu Ion, op. cit., p. 549.

30

faptei să se facă menţiunea că acţiunea penală pentru acea faptă se pune în mişcare la plângerea persoanei vătămate. Prin această menţiune legiuitorul delimitează sfera infracţiunilor supuse condiţiei plângerii prealabile de alte infracţiuni nesupuse acestei condiţii pentru a fi pusă în mişcare acţiunea penală1.

b) Plângerea prealabilă trebuie făcută de persoana vătămată. În practica judiciară s-a decis însă că plângerea prealabilă poate fi

făcută şi printr-un mandat special2. Potrivit art. 131 alin. 5 Cod penal, în cazul în care cel vătămat este

o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă, acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Plângerea prealabilă se face de reprezentanţii legali (părinte, tutore, curator), dacă este vorba de persoane lipsite de capacitate de exerciţiu, sau cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de legea civilă, dacă este vorba de persoane cu capacitate de exerciţiu restrânsă.

Referitor la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, art. 131 alin. 3 Cod penal reglementează situaţia în care sunt vătămate mai multe persoane. Potrivit acestor dispoziţii, făptuitorul poate fi tras la răspundere penală, chiar dacă plângerea penală prealabilă a fost făcută numai de către una dintre persoanele vătămate. În doctrina penală această situaţie poartă denumirea de indivizibilitate activă a răspunderii penale, în sensul că atitudinea activă a unora dintre subiecţii pasivi ai infracţiunii produce efect ca şi cum toţi ar acţiona (ar depune plângere prealabilă).

Art. 131 alin. 4 din Codul penal, reglementează şi situaţia inversă, când la săvârşirea infracţiunii au participat mai multe persoane (autori, instigatori, complici). Potrivit acestor dispoziţii, tragerea la răspundere penală poate avea loc chiar dacă plângerea prealabilă s-a depus numai cu privire la unul dintre participanţi. Este vorba despre aşa-numita indivizibilitate pasivă a răspunderii penale, motivată de unitatea infracţiunii săvârşite3.

În doctrină, părerile sunt împărţite în ceea ce priveşte posibilitatea persoanei juridice de a avea calitatea de persoană vătămată, în raport cu prevederile art. 131 Cod penal. Astfel, într-o primă opinie se consideră că plângerea penală prealabilă nu poate fi introdusă decât de persoana fizică vătămată4.

1 Pascu Ilie, op. cit. p. 374. 2 T. reg. Suceava, d.p. nr. 845/1965, în J.N. nr. 11/1965, p. 151. 3 Pascu Ilie, op. cit. p. 375. 4 Volonciu Nicolae, Tratat de procedură penală, partea specială, vol. II, Editura Paidea, Bucureşti, 1994, p. 116; Mateuţ Gheorghiţă, Procedură penală, partea specială vol. I, Editura Lumina Lex, 1997, p. 41.

31

Într-o altă opinie s-a admis că atât persoana fizică, cât şi persoana juridică pot fi titulare ale plângerii prealabile, iar în cazul acesteia din urmă plângerea prealabilă se face întotdeauna prin reprezentant1.

c) Plângerea prealabilă să fie făcută cu respectarea condiţiilor de formă.

Plângerea prealabilă trebuie să cuprindă descrierea faptei, indicarea autorului, arătarea mijloacelor de probă, indicarea adresei părţilor şi a martorilor, precizarea dacă persoana vătămată se constituie parte civilă şi, atunci când este cazul, indicarea persoanei civilmente responsabile.

d) Plângerea prealabilă să fie adresată organului competent. Potrivit dispoziţiilor art. 279 alin. 2 Cod procedură penală, plângerea prealabilă se adresează organului de cercetare penală sau procurorului, potrivit legii.

e) Plângerea prealabilă să fie introdusă în termenul prevăzut de lege. Plângerea prealabilă trebuie introdusă în termen de 2 luni, din ziua în care persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul. În situaţia în care persoana vătămată este un minor sau incapabil, termenul de 2 luni curge de la data când persoana îndreptăţită a face plângerea a ştiut cine este făptuitorul.

Raţiunea termenului de 2 luni, în care se poate introduce plângerea prealabilă, rezidă din preocuparea legiuitorului de a nu lăsa ca partea vătămată, prin voinţa sa, să ţină un timp prea îndelungat pe infractor (adevărat sau pretins) sub ameninţarea plângerii prealabile, ceea ce ar putea da loc la şantaj, teroare şi extorsiuni, iar, pe de altă parte, din prezumţia că după trecerea unui termen suficient de lung, partea vătămată nu mai voieşte şi nu mai are motiv serios de a face plângerea2.

4. Cazurile în care lipseşte plângerea prealabilă Dacă nu sunt îndeplinite condiţiile pentru valabilitatea plângerii,

se ajunge la inexistenţa acesteia. Plângerea prealabilă lipseşte atunci când persoana vătămată sau

niciuna dintre persoanele vătămate (în cazul pluralităţii persoanelor vătămate prin aceeaşi infracţiune) nu a făcut plângere. De asemenea, plângerea prealabilă se consideră inexistentă dacă a fost făcută, însă cu nerespectarea condiţiilor legale. 1 Iliescu Nicoleta, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, partea specială, vol. II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1976, p. 98; Pascu Ilie, op. cit., p. 375. 2 Pop Traian, Drept penal comparat, partea generală, vol. III, Cluj, 1924, p. 474-475.

32

Conform dispoziţiilor art. 131 alin. 1 Cod penal, lipsa plângerii prealabile înlătură răspunderea penală în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei astfel de plângeri.

Secţiunea a V-a

Retragerea plângerii prealabile Alături de lipsa plângerii prealabile, retragerea plângerii în cazul

infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, constituie o cauză care înlătură răspunderea penală (art. 131 alin. 2 Cod penal).

Regula generală, instituită prin dispoziţiile Codului penal român, este că în toate cauzele în care legea prevede că acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, retragerea acesteia înlătură răspunderea penală.

Retragerea plângerii prealabile reprezintă un act de voinţă unilaterală al persoanei vătămate printr-o infracţiune, care, după ce a introdus plângerea prealabilă necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, revine şi renunţă, în condiţiile legii, la plângerea făcută, mai înainte de soluţionarea cauzei printr-o hotărâre definitivă1.

Retragerea răspunderii plângerii prealabile conduce la înlăturarea răspunderii penale, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

a) Să fie expresă, adică să rezulte explicit voinţa persoanei vătămate de a renunţa la plângerea făcută. Manifestarea expresă de voinţă poate fi făcută personal sau prin reprezentant, cu procură specială. Este îndeplinită această condiţie şi atunci când persoana vătămată declară că îşi retrage plângerea prealabilă printr-un înscris autentic, semnat în faţa notarului public2.

Declaraţia de retragere a plângerii penale trebuie să reflecte voinţa reală a persoanei vătămate şi să nu fie obţinută prin dol sau violenţă3.

b) Să fie totală şi necondiţionată, adică să privească atât latura penală a cauzei, cât şi pe cea civilă.

Ca o consecinţă a caracterului total al retragerii plângerii prealabile, ea va avea efecte atât în cazul indivizibilităţii active, cât şi al celei pasive, numai dacă a fost făcută de toate persoanele vătămate şi, respectiv, retrasă faţă de toţi participanţii la săvârşirea infracţiunii.

1 Bulai Costică, op. cit., p. 343. 2 Trib, jud, Braşov, dec. pen. nr. 1347/1972, în RRD nr. 8/1973, p. 173. 3 Trib. Mun. Bucureşti, secţ. I pen., dec. nr. 1905/1983, în RRD nr. 7/1985, p. 63.

33

Caracterul necondiţionat al retragerii plângerii este strâns legat de caracterul total al acesteia, în sensul că nu se înlătură răspunderea penală dacă retragerea este făcută sub condiţia unor reparaţii civile sau a îndeplinirii altor condiţii1.

Cererea de a se soluţiona latura civilă după retragerea plângerii este inadmisibilă2.

Secţiunea a VI-a

Împăcarea părţilor

1. Noţiune şi caracterizare În literatura de specialitate, împăcarea părţilor a fost definită ca

fiind acea înţelegere intervenită între persoana vătămată şi infractor de a pune capăt conflictului născut între ei în urma săvârşirii infracţiunii, înţelegere care, în anumite cazuri prevăzute de lege, înlătură răspunderea penală a infractorului şi consecinţele civile ale faptei3.

Instituţia „împăcării părţilor” este strâns legată de instituţia plângerii prealabile, fiindcă, doar cu o excepţie (infracţiunea de seducţie – în care împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală, deşi acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu), în toate celelalte situaţii împăcarea este prevăzută numai pentru infracţiunile la care acţiunea penală se pune în mişcare urmare plângerii prealabile a persoanei vătămate.

Întrucât împăcarea părţilor este prevăzută la infracţiunile pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, instituţia împăcării părţilor este subsecventă plângerii prealabile.

Împăcarea părţilor, ca natură juridică, se aseamănă cu lipsa plângerii prealabile, reprezentând o instituţie de drept penal cu răsfrângeri pe planul dreptului procesual penal. În planul dreptului penal reprezintă o cauză care înlătură răspunderea penală, iar pe plan procesual penal un impediment în desfăşurarea procesului penal, respectiv o cauză de încetare a urmăririi penale (art. 10 lit. h Cod procedură penală).

La împăcarea părţilor este esenţial acordul de voinţă al persoanei vătămate şi al infractorului. Împăcarea nu poate avea eficienţă în sensul consecinţelor prevăzute în art. 132 Cod penal, dacă manifestarea voinţei 1 Curtea de Apel Cluj-Napoca, dec. pen. 253/1996, în RDP nr. 3/1997, p. 139. 2 Trib. Jud. Neamţ, dec. pen. 238/1981, în RRD nr. 11/1981, p. 61; în acelaşi sens Mirea Ion, Retragerea plângerii prealabile. Consecinţe, în Dreptul nr. 7/1998, p. 123-124. 3 Bulai Costică, op. cit. p. 343.

34

de împăcare există numai din partea unuia dintre cei doi subiecţi ai raportului juridic penal de conflict.

În situaţia în care declaraţia de împăcare provine numai de la persoana vătămată, fără ca inculpatul să fi consimţit la împăcare, se poate lua eventual act de retragerea plângerii prealabile, dacă partea vătămată doreşte acest lucru.

2. Condiţiile împăcării părţilor Pentru a conduce la înlăturarea răspunderii penale, împăcarea

părţilor trebuie să îndeplinească anumite condiţii: a) Împăcarea părţilor este posibilă numai în cazul infracţiunilor

pentru care legea prevede expres această modalitate, prin menţiunea: „împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală”. Ea nu poate fi dedusă din alte situaţii sau fapte.

b) Împăcarea părţilor reprezintă un act bilateral, adică intervine între două părţi, spre deosebire de retragerea plângerii penale sau iertare, care reprezintă acte unilaterale şi care emană de la persoana vătămată prin infracţiune. Împăcarea intervine între persoana vătămată şi inculpat, nefiind relevant cui aparţine iniţiativa.

Împăcarea părţilor este prevăzută de lege, la toate infracţiunile pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Potrivit art. 132 alin. 3 Cod penal, în cazurile în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu ori are capacitate de exerciţiu restrânsă, deşi acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu, împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. În baza acestor dispoziţii, pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, împăcarea se face de reprezentanţii legali ai acestora, iar pentru persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă, împăcarea poate avea loc, dar numai cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de lege.

În practica judiciară s-a decis că instanţa de judecată nu poate lua act de declaraţia unilaterală a victimei că se împacă şi să înceteze procesul penal, dacă inculpatul declară că nu se împacă1.

c) Împăcarea părţilor să fie personală. Art. 132 alin. 2 Cod penal prevede expres această condiţie, care presupune ca împăcarea să se refere explicit la persoanele între care a intervenit manifestarea expresă de voinţă de a pune capăt conflictului între ele, şi nu generic la infracţiunea săvârşită2.

Împăcarea, fiind personală, nu poate fi realizată prin mandat special, printr-un act autentic semnat în faţa notarului public. Din caracterul personal al împăcării rezultă că în caz de pluralitate de

1 Trib. Jud. Bacău, dec. pen. nr. 157/1979, în RRD nr. 1/1980, p. 70. 2 Dongoroz Vintilă şi colaboratori, Explicaţii teoretice, vol. II, p. 394.

35

infractori, împăcarea, pentru a conduce la înlăturarea răspunderii penale, pentru toţi, trebuie să intervină personal, cu fiecare dintre infractori.

Împăcarea produce efecte in personam, adică numai cu privire la infractorul cu care victima s-a împăcat. Ceilalţi participanţi urmează să răspundă penal. Spre deosebire de retragerea plângerii prealabile, care produce efecte in rem, cu privire la toţi participanţii, împăcarea are efecte mai restrânse, şi anume doar cu privire la participantul cu care s-a împăcat partea vătămată.

Excepţia de la caracterul personal al împăcării există în cazul când victima infracţiunii este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu, împăcarea având loc între reprezentantul legal al părţii vătămate şi infractor.

d) Împăcarea părţilor trebuie să fie totală, necondiţionată şi definitivă. Deşi nu este prevăzută expres de lege, această condiţie decurge din finalitatea instituţiei. Stingerea conflictului de drept penal prin împăcarea părţilor presupune ca această împăcare să nu fie afectată de condiţii, să nu fie parţială şi să nu se mai poată reveni asupra ei.

Împăcarea este totală atunci când se referă atât la latura penală, cât şi la cea civilă, iar necondiţionată, atunci când nu este subordonată îndeplinirii niciunei condiţii.

O împăcare supusă unor condiţii ar presupune suspendarea procesului penal până la data îndeplinirii acelor condiţii, ceea ce legea nu prevede.

e) Împăcarea părţilor trebuie să intervină până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti. Această condiţie este cerută în mod expres de art. 132 alin. 2 Cod penal şi înseamnă că împăcarea părţilor poate interveni în orice fază a procesului penal, adică atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată, în orice stadiu al acesteia, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti. Această limitare este impusă de necesitatea asigurării stabilităţii hotărârilor judecătoreşti1.

1 Pascu Ilie, op. cit., p. 380.

36

TITLUL IV

SANCŢIUNILE DE DREPT PENAL

Capitolul I

Aspecte generale privind sancţiunile de drept penal

Secţiunea I Noţiunea, categoriile şi caracterele sancţiunilor de drept penal Dreptul penal realizează apărarea ordinii sociale şi de drept nu numai

prin indicarea conduitei general convenabile, ci şi prin interzicerea sub sancţiuni specifice a actelor de conduită individuală, antisocială a membrilor societăţii1.

Aceste sancţiuni, denumite de drept penal, sunt acele măsuri de constrângere specifice care sunt atrase de săvârşirea faptelor interzise de legea penală şi care au rolul de a restabili ordinea de drept încălcată şi de a asigura scopurile apărării ordinii sociale şi de drept reglementate de normele juridice penale. Ele constau în privaţiuni, îngrădiri, suferinţe la care este obligat cel care nesocoteşte sau încalcă legea penală.

Sancţiunile de drept penal trebuie astfel alese şi aplicate astfel încât să fie apte să realizeze funcţiile lor sociale: funcţia preventivă şi funcţia educativă.

Pentru realizarea acestor funcţii prevederea acestor sancţiuni este absolut necesară atât în cazul raporturilor juridice penale de conformare, cât şi în cazul celor de conflict. În cazul raporturilor juridice de conformare, prevederea acestor sancţiuni penale are rolul de a exprima gravitatea abstractă a faptei interzise şi intensitatea avertismentului, somaţiei pe care legea le adresează celor predispuşi, asupra urmărilor nerespectării conduitelor prescrise de normă. Prin această înscriere, prevedere a sancţiunilor penale în normele penale se asigură fără constrângere a ordinii de drept în cadrul raporturilor juridice penale de conformare. În acest mod se realizează funcţia preventivă a legii penale care constituie cel mai important aport al sancţiunilor penale la asigurarea ordinii de drept.

În cadrul raporturilor juridice penale de conflict persoana care a nesocotit sau încălcat norma juridică penală este trasă la răspundere penală

1 I. Oancea, Drept penal. Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1971, p.191.

37

prin determinarea concretă şi aplicarea sancţiunilor penale prevăzute de norma încălcată.

În acest din urmă caz, ordinea de drept se realizează prin constrângere, adică prin aplicarea şi executarea sancţiunilor prevăzute de lege.

Sancţiunile de drept penal constituie, alături de infracţiune şi răspunderea penală cea de a treia instituţie fundamentală a dreptului penal. În relaţia existentă între aceste instituţii sancţiunea este o consecinţă inevitabilă a răspunderii penale, iar răspunderea penală este urmarea necesară a infracţiunii săvârşite.

Caracterele sancţiunilor penale sunt: a) Caracterul represiv – este dat de faptul că ele supun la

privaţiuni, îngrădiri şi suferinţe pentru cel căruia se aplică ca urmare a nesocotirii sau încălcării normei penale;

b) Caracterul preventiv – educativ – sancţiunile penale, prin însăşi înscrierea, prevederea lor în lege, au scopul de a descuraja pe cel care a săvârşit fapta spre a nu mai comite alte fapte în viitor, cât şi o exemplaritate pentru alte persoane predispuse să comită asemenea fapte;

c) Caracterul necesar şi inevitabil – evocă faptul că sancţiunile penale sunt de neînlăturat, inevitabile deoarece în marea majoritate a cazurilor acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, constituind o obligaţie a organelor penale;

d) Caracterul post-delictum – decurge din faptul că originea sancţiunilor se află în săvârşirea faptei prevăzute de legea penală.

Secţiunea a II-a

Clasificarea sancţiunilor de drept penal Sancţiunile de drept penal sunt acele sancţiuni reglementate de

ştiinţa dreptului penal, în mod special şi sunt diversificate în funcţie de mai multe criterii, care ţin cont în principal de natura faptei, persoana făptuitorului, cauzele şi condiţiile favorizatoare şi altele, aplicarea lor făcându-se de către instanţa de judecată.

În acest context se pot delimita următoarele categorii de sancţiuni de drept penal:

a) pedepsele; b) măsurile educative; c) măsurile de siguranţă. Aceste trei categorii de sancţiuni de drept penal formează ceea ce se

numeşte cadrul special de sancţiuni al dreptului penal.

38

Pe lângă aceste sancţiuni de drept penal, legea penală, respectiv Codul penal, are stipulate în categoria sancţiunilor şi sancţiuni cu caracter administrativ, în condiţiile în care organele abilitate fac aplicarea prevederilor art. 19. cod penal.

În altă ordine de idei, cu toate că nu se prevede în mod explicit în Codul penal, totuşi există situaţii în care odată soluţionată o cauză penală, aceasta atrage de cele mai multe ori şi soluţionarea cauzei civile, ceea ce conduce inevitabil la aplicarea unor sancţiuni cu caracter civil, cel mai adesea fiind invocate despăgubirile.

Cele trei categorii de sancţiuni penale enumerate mai sus sunt consacrate în Codul penal unde sunt stabilite pentru fiecare în parte condiţiile aplicării, cuantumul şi modalitatea de executare.

Pedepsele reprezintă baza sancţiunilor de drept penal, ele fiind de fapt specifice în principal normelor de drept penal.

Măsurile educative, fac parte din sancţiunile de drept penal, dar au ca specificitate faptul că se aplică numai minorilor şi au un caracter preponderent educativ-formativ.

Măsurile de siguranţă fac de asemenea parte din sancţiunile de drept penal, însă rolul lor este în principal de natură preventivă şi se iau de regulă faţă de acele persoane care au încălcat legea penală, pentru a înlătura o stare care a contribuit efectiv la comiterea de infracţiuni, cu scopul vădit de a preîntâmpina posibilitatea acestuia de a mai comite fapte antisociale.

Secţiunea a III-a Principiile sancţiunilor de drept penal

1. Principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal Art.2 din Cod penal actual consacră regula: „legea prevede faptele

care constituie infracţiuni, pedepsele care se aplică şi măsurile care se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte”.

Chiar dacă în actuala reglementare, art.2 din Cod penal nu face referiri exprese la pedepse, măsuri educative şi de siguranţă, prin lege sunt reglementate aceste instituţii cu arătarea expresă a naturii ei (închisoare, amendă, etc.) a cuantumului şi a duratei acestora.

Trebuie să înţelegem din cele de mai sus că principiul clasic „nulla poena sine lege” a fost consacrat de legiuitor în sensul cuprinderii tuturor sancţiunilor penale adică nu numai strict a pedepselor, ci şi a măsurilor educative şi de siguranţă.

2. Principiul umanismului sancţiunilor de drept penal În întregul sistem de pedepse ca şi în întreaga reglementare privind

pedepsele vădesc o reală şi continuă înrâurire a concepţiei umaniste care a

39

călăuzit elaborarea Codului penal în vigoare1. Felul pedepselor, conţinutul şi limitele lor, stabilirea unui regim sancţionator special pentru minori, asigurarea unei largi posibilităţi de individualizare a pedepselor şi de înlăturare a aplicaţiilor în cazul când ele nu mai sunt necesare dau esenţa acestui principiu.

În art.52 alin.2 teza finală se arată că executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici să înăsprească persoana condamnatului.

Este adevărat că orice pedeapsă prin caracterul ei represiv implică şi un minim de suferinţe, dar acestea sunt inerente pedepsei, iar nu adăugate pentru a deveni sursă de suferinţe.

3. Principiul individualizării sancţiunilor de drept penal Acest principiu consacră regula potrivit căreia orice sancţiune pentru

a-şi atinge scopul preventiv-educativ, trebuie să fie strict individualizată – în raport de natura şi de gravitatea faptei şi cu persoana infractorului2.

Instituţia individualizării pedepsei îşi are fundamentul juridic în Cap.V din Titlul III al Părţii generale a Codului penal (art.72 şi 89, respectiv art.87 şi 94 din noul Cod penal). La aceste dispoziţii se mai adaugă cele privind individualizarea pedepselor în cazul stărilor agravante (concurs, recidivă, infracţiune continuată).

4. Principiul revocării sancţiunilor penale Aşa cum am menţionat şi la principiul umanismului pedepselor penale

trebuie subliniat că în situaţiile când se constată că sancţiunile au fost greşit aplicate sau nu mai sunt necesare, ele trebuie să fie revocate de organul judiciar în conformitate cu prevederile legii. Acest principiu oferă posibilitatea evitării erorilor judiciare care pot apărea, cât şi de a alege şi stabili pedepsele în mod judicios atât prin lege, cât şi cu ocazia aplicării lor de către instanţă.

5. Principiul personalităţii sancţiunilor penale Acest principiu consacră regula că sancţiunile de drept penal au

caracter personal şi se răsfrâng exclusiv asupra celui căruia i se aplică, neputând fi transmisibile asupra altora.

Aşa cu am mai arătat, sancţiunile de drept penal se sting o dată cu decesul persoanei cărora le-au fost aplicate.

1 V. Dongoroz ş.a.., Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea generală, Vol. II, Ed. Academiei Române, 1970, p.8. 2 Gh. Alecu, Drept penal. Partea generală, Ed. Europolis, Constanţa 2007, pp. 433-434.

40

Capitolul II Pedepsele

Secţiunea I

Noţiunea şi trăsăturile pedepsei

1. Noţiuni generale despre pedeapsă

În literatură, în general noţiunea de pedeapsă este definită ca fiind o măsură de represiune , o sancţiune aplicată aceluia care a săvârşit o greşeală, oricare ar fi ea comisă în orice condiţii, fără o individualizare care să ţină cont de vreun factor.

În accepţiunea însă a Codului penal, pedeapsa este o măsură de constrângere aplicată în scopul reeducării condamnatului şi al prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni (art.57.).

Iată, aşadar, că legea penală, vine şi scoate în evidenţă, categoria de persoane căreia i se poate aplica o pedeapsă, modul în care trebuie ea percepută şi mai ales care este scopul final al aplicării unei astfel de măsură ceea ce reliefează rolul dublu al pedepsei din legea penală, ambele având o finalitate ce trebuie urmărită..

Din acestea se pot scoate în evidenţă trăsăturile pedepsei din cadrul sistemului sancţionator de drept penal.

2. Trăsăturile pedepsei Aşa după cum rezultă din cele de mai sus, pedeapsa , are faţă de

toate celelalte sancţiuni de natură juridică, elemente de specificitate, care sunt date de următoarele trăsături:

a) este o măsură de constrângere. Acest lucru rezultă din faptul că o pedeapsă presupune luarea unor măsuri de coerciţie, de privare de anumite drepturi sau impunerea respectării unor anumite reguli ori impunerea unor restricţii faţă de anumite beneficii de care s-ar fi bucurat dacă nu era pedepsit. Toate acestea va trebui să le suporte indiferent de voinţa

41

condamnatului şi trebuie să se supună noilor prevederi care i-au fost impuse prin aplicare pedepsei.

Respectarea impusă a unor asemenea norme - lipsa de libertate de mişcare, depărtarea şi separarea de familie, izolarea faţă de societate şi prieteni, menţinerea sub pază permanentă, supravegherea oricărei activităţi permanent, etc. - presupune suferinţe atât de natură fizică cât şi de natură psihică , chiar dacă în această perioadă nu se exercită forţe fizice efective asupra sa.

Se poate spune că şi în cazul unei sancţiuni de natură pecuniară, cel în cauză este apăsat de o suferinţă, întrucât nu se poate bucura de întregul venit pe care îl realizează aşa cum doreşte, fiind nevoit ca o parte din el să îl achite ca pedeapsă şi pentru care nu va putea beneficia de nici un avantaj..

b) este o măsură de constrângere statală. Acest lucru este dat de faptul că numai statul prin organele sale abilitate poate lua o măsură faţă de o persoană care a comis o infracţiune. Pedepsirea făptuitorului nu este la latitudinea oricui şi nu poate fi lăsată pe seama maselor populare sau a unui grup restrâns ori al unei persoane.

Statul, în numele societăţii, este garantul ordinii de drept şi al liniştii publice sens în care îşi creează instituţii de specialitate care să vegheze la respectarea valorilor şi normelor ocrotite prin lege.

c) este o cale specială de reeducare. Cu toate că pedeapsa prin ea înseşi produce suferinţă fie de natură fizică fie de natură psihică, totuşi, ea are un puternic efect educativ, în sensul că îl împiedică atât pe el dar dă de gândit şi altora predispuşi de a se abţine de la a mai comite fapte antisociale şi formează convingerea că respectarea normelor legale este o necesitate pentru toţi membri societăţii.

d) se poate aplica numai atunci când s-a comis o infracţiune. Săvârşirea unei infracţiuni este condiţia sine-qua-non de a putea aplica o pedeapsă penală. De altfel pedeapsa este o urmare a nerespectării normelor de drept penal, mai exact de încălcare a acestora.

e) se aplică infractorului. Având de face cu săvârşirea unei infracţiuni, în cauză avem şi un infractor. Deci pedeapsa se va aplica numai celuia care se face vinovat de comiterea unei fapte penale.

Din cest aspect se poate deduce caracterul personal al răspunderii penale, ceea ce demonstrează că o persoană nu poate fi pedepsită penal

42

pentru fapta altuia. Aceasta demonstrează şi faptul că pedeapsa nu poate fi aplicată decât persoanei în viaţă. Odată decedat infractorul, pedeapsa nu poate fi transferată pentru executare altei persoane.

f) are rolul de a preveni comiterea de noi infracţiuni. Prin măsura sancţionării unui infractor se are în vedere în primul rând de a-l conştientiza pe el că nu poate nesocoti normele general valabile de convieţuire şi că trebuie să se supună acestora, indiferent de voinţa sa, pe de altă parte prin puterea exemplului trebuie să determine şi pe alţii de a adopta o conduită normală şi conformă cu legile în vigoare.

De altfel este demn de reţinut faptul că întregul sistem legislativ românesc are la baza principiilor sancţiunilor, pe acela de a preveni comiterea de noi fapte antisociale, indiferent de natura ori gravitatea lor.

3. Scopul şi funcţiile pedepsei Aşa după cum s-a observat din cele prezentate anterior, întregul

sistem legislativ urmăreşte un scop bine determinat şi anume acela de a preîntâmpina comiterea de infracţiuni. Acest aspect reiese şi din prevederile art.57, C.penal, care în teza a doua stipulează că pedeapsa se aplică cu scopul de a reeduca pe condamnat şi de a preveni săvârşirea de noi infracţiuni.

Din analiza acestei teze rezultă faptul că legiuitorul a urmărit un dublu scop, acela de a preveni pe făptuitor să mai comită infracţiuni, dar în acelaşi timp de a determina şi pe cei cu intenţii infracţionale să se abţină de la a le mai comite.

Atingerea scopului pedepsei se poate realiza prin funcţiile acesteia care sunt următoarele:

a) funcţia de represiune sau de coerciţie. O pedeapsă aplicată, dacă nu ar presupune şi o constrângere şi nu ar provoca şi o oarecare suferinţă nu şi-ar atinge scopul pentru care a fost edictată. Pedeapsa trebuie să reprezintă un echivalent al faptei comise raportat la gradul de pericol social pe care îl reprezintă fapta dar având în vedere şi persoana făptuitorului. Represiunea nu reprezintă scopul pedepsei, dar determinarea unei persoane de nu mai comite infracţiuni se face tocmai prin suferinţa ce

43

i-o provoacă aceasta, întrucât benevol nu a vrut să se încadreze în regulile generale de conduită.

Cu toate acestea trebuie avut în vedere faptul că deşi are un caracter represiv, pedeapsa nu trebuie să îi cauzeze suferinţe fizice sau să îl înjosească pe condamnat ( art.57, alin.2, C.penal). Trebuie menţionat faptul că orice alte suferinţe în plus faţă de cele pe care le incumbă pedeapsa în sine, sunt interzise de lege şi ele pot constitui infracţiunea de supunere la rele tratamente (art.346 Cod penal).

b) funcţia de reeducare. Această funcţie reiese chiar în mod expres din textul de lege. Este bine ştiut că numai o constrângere nu poate conduce la îndreptarea infractorului. Această constrângere trebuie să îl determine să îşi modifice atitudinea faţă de comportamentul avut anterior şi să se încadreze în normele general valabile pentru întreaga societate.

Reeducarea trebuie să se realizeze pe două căi: prin o autoeducare prin care infractorul trebuie să realizeze că a greşit faţă de societate şi trebuie să-şi revizuiască comportamentul, precum şi prin activităţile specifice ce se desfăşoară cu persoanele care au comis infracţiuni fie în penitenciare în cazul în care execută o pedeapsă privativă de libertate, fie prin serviciile de reintegrare socială când i se aplică o pedeapsă neprivativă de libertate.

c) funcţia de exemplaritate. Dacă prin pedeapsă se urmăreşte în principal reeducarea celui sancţionat, aceasta are şi o funcţie colaterală, aceea de a determina şi pe cei care sunt predispuşi la a comite infracţiuni să le dea de gândit că în cazul în care vor comite astfel de fapte, sunt pasibili de a fi pedepsiţi şi atunci este neapărat cazul să se abţină de la a mai comite infracţiuni.

Din punctul de vedere al exemplarităţii, nu aplicarea unor pedepse dure fac pe cei predispuşi să se abţină de la a mai comite infracţiuni, ci aplicarea promptă a celor existente, dar mai ales luarea măsurilor de sancţionare faţă de toţi aceia care au încălcat legea indiferent de persoana făptuitorului sau de condiţia lui socială.

d) funcţia de eliminare. Această funcţie este de asemenea colaterală. Ea rezidă din aceea că o pedeapsă privativă de libertate odată aplicată face ca infractorul faţă de care s-a luat această măsură să dispară

44

pentru o perioadă din societate, ceea ce îl pune în imposibilitatea de a mai comite şi alte infracţiuni. Este demn de remarcat faptul că această eliminare este numai temporară, nu definitivă, întrucât şi în cazul detenţiei pe viaţă se aplică instituţia liberării condiţionate, aspect ce va fi studiat în partea specială a dreptului penal.

Nu este lipsit de importanţă faptul că un condamnat poate comite infracţiuni şi în perioada de detenţie însă mult mai greu decât ar fi făcut-o în libertate, având în vedere faptul că este permanent supravegheat, iar multe din infracţiunile incriminate sunt imposibil de comis.

Această funcţie nu se poate realiza în cazul în care pentru fapta comisă se aplică pedepse neprivative de libertate.

4. Categorii de pedepse

În cazul sistemelor de drept penal se cunosc mai multe clasificări ale

pedepselor1. a) După obiectul asupra căruia îşi răsfrâng acţiunea se cunosc:

- pedepse privative de viaţă - pedepse corporale - pedepse privative sau restrictive de libertate - pedepse privative sau restrictive de drepturi - pedepse pecuniare - pedepse morale Pedepse privative de viaţă au drept obiect suprimarea vieţii

condamnatului – pedeapsa cu moartea sau pedeapsa capitală care a fost abolită din Cod penal român prin Decretul Lege Nr.6/7 ianuarie 1990 şi înlocuită cu detenţiunea pe viaţă.

Pedepsele corporale priveau corpul persoanei şi urmăreau producerea unor suferinţe fizice (bătaia, înfierarea, castrarea, etc.). Ele au fost desfiinţate în majoritatea legislaţiilor penale.

Pedepsele privative sau restrictive de libertate constau în suprimarea sau constrâgerea libertăţii condamnatului în anumite condiţii prevăzute de lege.

Pedepsele privative sau restrictive de drepturi care constau în suprimarea unor drepturi sau restrângerea exercitării unor drepturi (exemple:

1 I. Oancea, op.cit., p.195//V. Dobrinoiu, W. Brânză, Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2003, pp.413 – 414//Al. Boroi, Gh. Nistoreanu, Drept penal. Partea generală., Ed. All Beck, Bucureşti 2004, pp.276 – 278.

45

interzicerea drepturilor politice – de a alege şi a fi ales ori interzicerea dreptului de a exercita profesia se medic, farmacist, etc.).

Pedepsele pecuniare care vizează atingerea patrimoniului condamnatului (amenda, confiscarea generală).

Pedepsele morale care evocă dezaprobarea publică a infractorului şi a faptei sale (exemple: mustrarea, publicarea şi afişarea hotărârii de condamnare).

b)După importanţa atribuită pedepselor din punct de vedere funcţional

- pedepse principale, - pedepse complementare, - pedepse accesorii.

Pedepsele principale sunt sancţiuni de sine stătătoare, independente, incidenţa lor nefiind condiţionată de aplicarea altor sancţiuni de drept penalin. Orice dispoziţie legală – Cod penal, legi penale speciale, legi nepenale dar cu prevederi de drept penal – care instituie norme cu caracter incriminator va indica în mod obligatoriu pedeapsa principală aplicabilă în cazul săvârşirii faptei respective.

Pedepsele complementare (ope judicis) sunt acele pedepse care se aplică de instanţele de judecată, în anumite condiţii, stabilite de lege, cu scopul de a complini acţiunea pedepselor principale şi se execută distinct de acestea.

Pedepsele accesorii (ope legis) decurg în mod automat din pedeapsa principală, prin voinţa legii, fără ca instanţa de judecată să fie nevoită a le pronunţa prin hotărârea de condamnare, iar executarea lor se face concomitent cu pedeapsa principală.

c) În raport cu gradul de determinare - pedepse determinate - pedepse nedeterminate

Pedepsele determinate – presupun înserarea acestora în lege sub aspectul naturii, duratei şi cuantumului.

Acestea se împart la rândul lor în: -absolut determinate – cuprind durata sau cuantumul fix. Ele sunt criticate ca sistem pentru că înlătură posibilitatea individualizării judiciare; - relativ determinate – se face determinarea între nişte limite minime şi maxime.

Pedepsele nedeterminate – acestea sunt prevăzute în lege doar sub aspectul naturii lor fără ca norma incriminatoare să fixeze durata şi cuantumul.

Potrivit pedepselor acestui sistem, judecătorul trebuie să pronunţe o pedeapsă nedeterminată indicând numai natura ei. Acest sistem nu este

46

acceptat de legislaţiile penale moderne întrucât aduce grave prejudicii administrării justiţiei putând provoca abuzuri şi erori grave.

d) În raport de numărul posibil de pedepse principale prevăzute în aceeaşi normă de drept penal

Se disting: - pedepsele unice sau singulare, - pedepsele multiple sau plurale.

Pedepsele unice sau singulare există atunci când pentru o infracţiune este prevăzută o singură pedeapsă;

Pedepsele multiple sau plurale când pentru aceeaşi infracţiune sunt prevăzute două sau mai multe pedepse.

Înainte de a trece la examinarea pedepselor după modul de aplicare, considerăm necesar să facem o incursiune asupra modului de reglementare a acestora începând cu Cod penal din 1936, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937 şi până în prezent.

Cod penal din 1936 cuprindea un sistem numeros de pedepse care la rândul lor erau variate prin natura, durata şi modul lor de executare.

Cod penal din 1968 intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969 a consacrat concepţia unicităţii ilicitului penal, înlăturând sistemul împărţirii pedepselor în crime şi delicte pe de o parte şi în infracţiuni, pe de altă parte, determinând astfel o simplificare a pedepselor în: pedepse principale, pedepse complementare şi pedepse accesorii (art.53 din Cod penal ).

Secţiunea a II-a

Pedepsele principale 1. Categorii de pedepse principale Aşa cum am arătat mai sus, cu prilejul clasificării pedepselor,

pedepsele principale sunt acelea care pot fi aplicate singure pentru faptele penale săvârşite. Ele pot fi însoţite de o altă pedeapsă (complementară sau accesorie), în anumite cazuri prevăzute de lege.

În art.53 Cod penal sunt prevăzute pedepsele principale în ordinea gravităţii lor:

- pedeapsa detenţiunii pe viaţă, - pedeapsa închisorii, - amenda penală. 2. Pedeapsa detenţiunii pe viată

A fost introdusă, aşa cum am menţionat mai sus, prin Decretul-Lege

Nr.6/7 ianuarie 1990 prin înlocuirea pedepsei cu moartea. Detenţiunea pe viaţă este cea mai aspră dintre pedepsele principale

prevăzute de Cod penal şi constă în izolarea condamnatului de restul societăţii pentru tot restul vieţii, având un caracter perpetuu. Ea se poate

47

aplica pentru infracţiunile: contra siguranţei statului (art.156-163, 165, 167 Cod penal), infracţiunea de omor deosebit de grav (art.176 Cod penal), tortura care a avut ca urmare moartea victimei (art.2671 Cod penal), distrugerea calificată (art.218 Cod penal), distrugerea şi semnalizarea falsă când a avut loc o catastrofă de cale ferată (art.276 alin.2 Cod penal), nerespectarea regimului materialelor nucleare sau a altor materii radioactive care a produs moartea uneia sau mai multor persoane (art.279 1 alin.5 Cod penal) nerespectarea regimului materialelor explozive care a produs moartea uneia sau mai multor persoane (art.280 alin.5 Cod penal), traficul de stupefiante organizat (art.312 alin.2 Cod penal), unele infracţiuni grave contra capacităţii de apă sau a României (art.338,339 Cod penal), unele infracţiuni contra păcii şi omenirii (art.357, 358 Cod penal), unele infracţiuni prevăzute de legi speciale (împiedicarea exploatării aeronavei (art.107 din Codul aerian), împiedicarea exploatării navei (art.123 alin.3 din Decretul 443/1972 privind navigaţia civilă).

Cazuri în care pedeapsa detenţiunii pe viaţă se aplică în mod alternativ cu pedeapsa închisorii penale 25 ani:

- În cazul infracţiunii de genocid (cu excepţia aceleiaşi infracţiuni săvârşite în timp de război) art.357 alin.2 Cod penalin.

- În cazul infracţiunii de tratamante neomenoase prevăzute de art.358 alin.4 Cod penal;

Cazuri în care pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu se aplică: - când infractorul a împlinit 60 ani – la data pronunţării hotărârii

judecătoreşti – se va aplica în loc de pedeapsa închisorii pe timp de 25 ani şi pedeapsa interzicerii unor drepturi pe durata ei maximă (art.55 alin. 1 Cod penal). Dacă cel condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a împlinit vârsta de 60 ani în timpul executării pedepsei, aceasta se înlocuieşte cu închisoarea pe timp de 25 ani (art.55 alin.2 Cod penal)

- în cazul infractorului minor care a săvârşit cu vinovăţie, o infracţiune pentru care legea prevede detenţiune pe viaţă, se va aplica pedeapsa închisorii de la 5 la 20 ani (art.109 alin.2 Cod penal).

3. Pedeapsa închisorii

Această pedeapsă constă în privarea condamnatului de libertate prin

izolarea de societate pe un anumit termen determinat prin hotărârea definitivă de condamnare, termen care nu poate depăşi maximul general stabilit pe scara generală a pedepselor (adică 25 ani).

Închisoarea ocupă ca pondere primul loc în sistemele pedepselor în vigoare datorită calităţii sale de a fi adaptabilă (prin individualizare judiciară legală şi administrativă) remisibilă şi reparabilă, precum şi datorită faptului

48

că ea îmbină elementul constrângere cu elementul reeducare. Pedeapsa închisorii este în mod predominant prevăzută ca pedeapsă unică, existând şi cazuri în care ea funcţionează ca pedeapsă alternativă în raport cu determinarea pe viaţă, fie cu amenda1.

Limitele generale ale pedepsei închisorii sunt cele prevăzute de art.53 pt.1 lit. b din Cod penal : între 15 zile şi 30 ani.

Regimul de executare a pedepsei închisorii este în prezent reglementat prin dispoziţiile art.56-58 din Cod penal , precum şi de Legea nr. 275/2006, privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

Potrivit legii închisoarea se execută în locuri anume destinate deţinerii bărbaţii, femeile şi minorii fiind deţinuţi separat (art.57 alin.2 Cod penal)

Regimul executării pedepsei închisorii se întemeiază pe obligaţia condamnaţilor de a presta o muncă utilă dacă sunt apţi pentru aceasta, pe acţiunea educativă ce trebuie desfăşurată faţă de condamnaţi, pe respectarea de către aceştia a disciplinei muncii şi ordinii interioare, precum şi pe stimularea şi recompensarea celor stăruitori în muncă, disciplinaţi şi care dau dovezi temeinice de îndreptare. Toate aceste mijloace trebuie folosite în aşa fel încât să conducă la reeducarea celor condamnaţi (art.56 alin.1 şi 2 Cod penal)2.

Potrivit prevederilor art.56 alin. 3 Cod penal nu au obligaţia de a munci condamnaţii bărbaţi care au împlinit vârsta de 60 ani şi condamnatele femei care au împlinit vârasta de 55 ani, dar şi aceştia pot fi admişi la muncă, dacă cer şi dacă bineînţeles sunt apţi din punct de vedere medical, cerându-se avizul medicului în asemenea cazuri.

Pentru munca prestată de condamnaţi se face potrivit legii o remunerare; după cantitatea şi calitatea muncii, potrivit normelor stabilite de ramura de activitate în care aceştia muncesc.

Potrivit art.58 alin. 3 din Cod penal , din remunerarea muncii o parte revine condamnatului, iar cealaltă parte administraţiei locurilor de deţinere. Legea executării pedepselor prevede în mod expres părţile şi modul de folosire a lor.

Referitor la regimul de deţinere am făcut precizarea mai sus, în sensul că executarea pedepsei închisorii se face în locuri de deţinere anume

1 V. Dobrinoiu, W. Brânză, op.cit.., p.419. 2 Legea nr.294 din 28 iunie 2004 publicată în M.Of. nr.591 din 1 iulie 2004, privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, care va intra în vigoare o dată cu noul Cod penal la 1 septembrie 2006, prevede un regim de executare a pedepselor privative de libertate bazat pe sistemul progresiv, care presupune trecerea dintr-un regim de executare mai sever în altul mai blând, în condiţiile legii. Nu sunt aspecte diferenţiale în privinţa executării pedepsei deţinutului pe viaţă faţă de actualele reglementări.

49

destinate: condamnatele femei execută pedeapsa separat de condamnaţii bărbaţi, iar minorii condamnaţi la pedeapsa închisorii execută pedeapsa separat de condamnaţii majori sau în locuri de deţinere speciale, asigurându-li-se posibilitatea de a continua învăţământul general obligatoriu şi de a dobândi o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile lor, în vederea reintegrării lor sociale, după ispăşirea pedepselor (art.57 alin.1-3 din Cod penal ).

4. Amenda penală Este o pedeapsă cu caracter pecuniar care constă în suma de bani pe

care infractorul este obligat să o plătească statului în cuantumul fixat de instanţa de judecată.

Caracterul represiv al amenzii penale rezidă în diminuarea silită a patrimoniului celui condamnat cu consecinţe negative asupra condiţiilor sale de existenţă.

Amenda penală nu trebuie confundată cu amenda civilă, procedurală, fiscală, adminintrativă, disciplinată, contravenţională etc., chiar dacă şi acestea reprezintă mijloace de constrângere juridică deoarece prima are unele trăsături caracteristice:

- se aplică doar de către instanţa de judecată, în cadrul procesului penal, ca urmare a răspunderii penale a infractorului;

- în caz de neplată ea poate fi înlocuită cu pedeapsa închisorii; - amenda se include în cazierul judiciar al infractorului constituind

antecedent penalin. Amenda penală în dreptul nostru penal este o sancţiune foarte

adaptabilă (oferă largi posibilităţi de individualizare) este remisibilă şi uşor suportabilă (executarea ei se face în condiţii normale de viaţă, condamnatul nefiind izolat de mediul său de viaţă).

Sancţiunea amenzii penale funcţionează numai ca pedeapsă principală (la un număr redus de cauze penale) şi uneori alternativ cu pedeapsa închisorii1.

În art.53 pct.1 lit.c sunt indicate limitele generale – de la 1.000.000 la 500.000.000 lei (respectiv 100 – 50.000 RON), iar în art.63 alin. 1-42 sunt prevăzute limitele pentru infracţiunile cărora legiuitorul le-a stabilit pedeapsa amenzii şi anume:

1 Gh. Alecu, op.cit., pp.447-449. 2 Alin 2, 3, 4 din art.63 au fost introduse prin legea Nr.140/1996 cu modificările şi completările ulterioare.

50

a) ori de câte ori legea prevede o infracţiune care se pedepseşte numai cu amendă, fără a-i arăta limitele, minimul special al acesteia este de 1.500.000 lei, iar maximul special de 100.000.000 lei (respectiv 150-10.000 RON);

b) când legea prevede pedeapsa amenzii fără a-i arăta limitele, alternativ cu închisoarea de cel mult un an, minimul special al amenzii este de 3.000.000 lei, iar maximul special de 150.000.000 lei (respectiv 300-15.000 RON), iar când prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare de un an, minimul special este de 5.000.000 lei şi maximul special este de 300.000.000 lei respectiv 500-30.000 RON) – art.63 alin. 3 Cod penal.

În cazul aplicării cauzelor de alternare sau de agravare a pedepselor, limitele generale ale amenzii nu pot fi depăşite (art.63 alin. 4 Cod penal).

4.1. Individualizarea amenzii penale

Legiuitorul a prevăzut că amenda se atabileşte ţinându-se seama de

dispoziţiile art.72 Cod penal fără a-l pune însă pe infractor în situaţia de a nu-şi putea îndeplini îndatoririle privitoare la întreţinerea, creşterea, învăţătura şi pregătirea profesională a persoanelor faţă de care are aceste obligaţii legale (art.63 alin.5 Cod penal).

4.2. Executerea pedepsei amenzii Se face în conformitate cu procedura arătată în art.425 din Codul de

Procedură Penală şi prevederile Legii 23/1969 cu modificările şi completările ulterioare:

- persoana condamnată la pedeapsa amenzii penale este obligată să depună recipisa de plată integrală la instanţa de executare în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă şi executorie a hotărârii;

- când cel condamnat se află în imposibilitate de a plăti integral amenda, în temeiul prevăzut de lege instanţa de condamnare cere inculpatului să depună cererea de eşalonare pe cel mult 2 ani în rate lunare;

- dacă nici în termenul prevăzut mai sus nu s-a achitat, trece la executare folosind procedura executării silite a creanţelor bugetare, executarea acesteia putându-se face şi asupra altor bunuri ale condamnatului.

51

4.3. Înlocuirea amenzii penale Potrivit art.631 din Cod penal „dacă cel condamnat se sustrage cu rea

credinţă de la executarea amenzii, instanţa poate înlocui această pedeapsă cu pedeapsa închisorii în limitele prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, ţinând seama de partea din amendă ce nu a fost executată”.

Secţiunea a III-a Pedepsele complementare

Pedepsele complementare sunt reglementate în actualul Cod penal în

art.64 – 70. După conţinutul lor sau obiectul la care se referă pedepsele

complementare sunt restrictive de drepturi şi privative de drepturi. 1. Pedeapsa complementeră a interzicerii unor drepturi Potrivit art.64 din Cod penal pot fi interzise cu titlul de pedeapsă

complementară următoarele drepturi: a) Dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în

funcţii efective publice – art.64 lit. a Cod penal Aceste drepturi fac parte din categoria drepturilor pur politice ocrotite

de Constituţia României în art.36 şi 37. Prin interzicerea acestor drepturi condamnatul nu va putea vota sau nu va putea candida pentru ocuparea uneia din funcţiile la care ne-am referit.

b) Dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat art.64 lit. b Cod penal

Pedeapsa complementară priveşte interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie de ministru, consilier, prefect, judecător, procuror, etc..

c) Dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru a săvârşi infracţiunea (art.64 lit. c Cod penal)

Exemplu: funcţionarul public care a luat mită, profesorul care a săvârşit infracţiunea de viol asupra elevelor, etc..

Nu trebuie confundată cu măsura de siguranţă a interzicerii executării unei funcţii sau profesii (art.115 Cod penal), care se aplică făptuitorului care din cauza stării de pericol ce rezulta din incapacitatea , nepregătirea, sau a altor cauze îl fac impropriu de a exercita funcţia sau profesia în exercitarea căreia a fost comisă fapta prevăzută de legea penală – exemplu: medicul

52

care din nepricepere profesională extirpează un organ vital al unei persoane supuse unei operaţii.

d) drepturile părinteşti (art.64 lit. d Cod penal) În cazul săvârşirii unor infracţiuni de către părinţi asupra copiilor

minori acestea îi fac nedemni de a exercita autoritatea părintească. Exemple: rele tratamente aplicate minorilor, art.306 Cod penal, incestul art.203 Cod penal, etc..

e) dreptul de a fi tutore sau curator (art.64 lit. e Cod penal). Interzicerea dreptului de a fi tutore sau curator se aplică în cazul unor

infracţiuni care demonstrează că infractorul este lipsit de autoritate morală necesară exercitării drepturilor prevăzute în Codul familiei pentru a fi tutore sau curator.Exemplu: persoana condamnată pentru raport sexual cu un minor (art.198 Cod penal), sau pentru infracţiunea de abuz de încredere (art.213 Cod penal).

2. Aplicarea pedepsei interzicerii unor drepturi

Condiţiile aplicării pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi

sunt reglementate prin art.65 Cod penalin. Potrivit legii penale, pedeapsa complementară a interzicerii unor

drepturi poate fi aplicată dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea de cel puţin 2 ani şi instanţa constată că faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurărilor cauzei şi persoana infractorului această pedeapsă este necesară.

În practica judiciară1 s-a apreciat îndeplinită condiţia pedepsei principale în cazul de concurs de infracţiuni atunci când pedeapsa minimă de 2 ani nu se verifică cu pedeapsa principală, ci cu pedepsele stabilite pentru fiecare infracţiune în parte, opinie pe care o împărtăşim şi noi.

În art.65 alin. 2 se prevede aplicarea obligatorie a interdicţiei unor drepturi atunci când legea prevede această pedeapsă (exemplu: este obligatorie la infracţiunile de omor 174-176, tâlhărie 211, delapidare 2151 Cod penal).

3. Executarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi

În baza art.66 Cod penal, această măsură începe după executarea

pedepsei închisorii, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescripţia executării pedepsei. Aceasta se dispune de instanţa de judecată prin trimiterea unei copii după dispozitivul hotărârii, consiliului local în raza căruia îşi are domiciliul condamnatul şi organului care supraveghează exercitarea acestor drepturi (art.426 Cod penal).

1 T. Jud. Suceava dec. pen. Nr.1095/1970, RRD Nr.3/1971, p.148.

53

4. Degradarea militară

Degradarea militară este o pedeapsă privativă de drepturi care se aplică numai infractorilor militari activi sau rezervişti şi care constă în pierderea gradului şi a dreptului de a păstra uniforma.

Degradarea militară are caracter de pedeapsă cu conţinut ireductibil (instanţa neputând scinda conţinutul pedepsei când face aplicarea ei). Ea este o pedeapsă cu efecte perpetue care dăinuie chiar şi după reabilitare (art.133 alin. 2 Cod penal)1.

Art. 67 Cod penal prevede că degradarea militară se aplică obligatoriu şi facultativ.

Aplicarea obligatorie – intervine când pedeapsa principală stabilită este închisoarea mai mare de 10 ani sau detenţiunea pe viaţă (art.67 alin. 2 Cod penal).

Aplicarea facultativă – operează pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie dacă pedeapsa principală este de cel puţin 5 ani şi de cel mult 10 ani (art.67 alin.3 Cod penal).

5. Executarea pedepsei complementare a degradării militare

Se aduce la îndeplinire după rămânerea definitivă a hotărârii de

condamnare. Se trimit de către instanţa de judecată copii după dispozitivul hotărârii condamnatului, unităţii militare din care a făcut parte cel condamnat, comandantului Centrului militar în raza căruia domiciliază condamnatul (art. 428 Cod procedură penală).

Comandantul unităţii militare sau al Centrului militar va ordona scoaterea din evidenţele militare a condamnatului respectiv.

Secţiunea a IV-a

Pedepsele accesorii Pedepsele accesorii reprezintă cea de a treia categorie de pedepse din

sistemul adoptat de Cod penal în vigoare, alături de pedepsele principale şi cele complementare.

Potrivit art.71 Cod penal „Pedeapsa accesorie constă în interzicerea tuturor drepturilor prevăzute de art.64 Cod penal”.

Dispoziţia art.71 alin. 2 prevede următoarele: „Condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a închisorii atrage de drept interzicerea

1 V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice, op.cit., vol. II, p.97// V. Dobrinoiu şi W. Brânză, op.cit., p.429.

54

drepturilor arătate la alineatul precedent din momentul în care hotărârea a rămas definitivă până la terminarea executării pedepsei, pâdă la graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori până la împlinirea termenului de prescripţie”.

Aceasta înseamnă că interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 Cod penal, operează deplin drept (ope legis) fără a mai fi necesară să fie pronunţate de instanţa de judecată. Aşadar ceea ce le diferenţiază de pedepsele complementare care operează ope judicis este tocmai faptul că pentru acestea din urmă este necesar să fie pronunţate de instanţă. Sub aspectul duratei, pedeapsa accesorie nu are limite proprii – ea le împrumută de la pedeapsa din care decurge – detenţiunea pe viaţă sau închisoare.

Pedeapsa accesorie începe din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi durează până la executarea pedepsei (până la graţierea totală sau a restului de pedeasă, ori până la împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei). În cazul pedepselor cu închisoare ce se execută la locul de muncă, interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit. d şi e (drepturile părinteşti, dreptul de a fi tutore) este lăsată la aprecierea instanţei.

55

Capitolul III

Măsurile educative

Secţiunea I Particularităţile sistemului sancţionar şi sancţiunile aplicate minorilor

1. Particularităţile sistemului sancţionar pentru infractorii minori Fenomenul infracţional în societatea modernă este caracterizat, pe

lângă participarea la săvârşirea faptelor prevăzute de legea penală a persoanelor majore care săvârşesc faptele cu vinovăţie şi de o sporire numerică a cauzelor penale la care participă persoane minore.

Cercetările criminologice efectuate asupra acestui fenomen au ajuns la concluzia că lupta împotriva „delicvenţei juvenile” a precocităţii infractoriale trebuie să se desfăşoare în principal pe tărâmul pre şi post infracţional prin măsuri de ocrotire, educare, reeducare şi în subsidiar prin aplicarea unor măsuri penale.

Realizarea prevenţiei infracţionale în rândurile minorilor a fost o caracteristică a legilor penale din toate timpurile care a cuprins dispoziţii speciale pentru minori, atât cu privire la vârsta la care începe răspunderea penală, cât şi cu privire la pedepsele la care erau supuşi – mult mai uşoare decât pentru majori.

Instituirea unor reglementări speciale privind răspunderea penală a minorilor şi a sacţiunilor lor s-a făcut având în vedere următoarele aspecte: insuficienta dezvoltare psiho-fizică a minorilor, lipsa lor de experienţă socială, caracterul extrem de influenţabil al personalităţii lor, anumite deficienţe înregistrate în plan legislativ.

Aşa cum am subliniat şi în capitolul legat de subiecţii raportului juridic penal, prin Cod penal în vigoare (art.99), s-au stabilit trei etape pentru determinarea limitelor răspunderii penale a minorilor:

- prezumţia legală absolută de incapacitate penală, etapa în care limita maximă de vârstă este de 14 ani

- prezumţia legală relativă de incapacitate penală, etapa cuprinsă între 14 – 16 ani, în care minorul răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ

- prezumţia legală absolută de capacitate penală, etapa cuprinsă între 16-18 ani când se prezumă că în toate cazurile minorul a lucrat cu discernământ.

În cazul femeii care încheie o căsătorie între 16-18 ani, dobândind o capacitate deplină de exerciţiu a drepturilor sale civile întocmai precum

56

majorul, în raport cu legea penală, în ipoteza săvârşirii unei infracţiuni sunt incidente dispoziţiile legale ale minorului1.

2. Sancţionarea infractorilor minori Cu privire la minorii care răspund penal, Cod penal actual (dar şi noul

Cod penal) prevede un sistem sancţionator special format din măsuri educative şi pedepse, ambele categorii având caracterul de sancţiuni de drept penalin.

Acest sistem mixt corespunde specificului pe care trebuie să-l capete combaterea în rândul criminalităţii minorilor ce impune recurgea la aceste mijloace de constrângere juridică decât la cele destinate infractorilor majori.

Pornind de la această concepţie, Cod penal a dat prioritate măsurilor educative prevăzând în mod expres în art.100 alin. 2 (respectiv art.114 alin. final din noul Cod penal) că „pedeapsa se aplică numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este specificată pentru îndreptarea minorilor”.

Secţiunea a II-a

Măsurile educative Comparativ cu pedepsele unde caracterul coercitiv este predominant,

măsurile educative prezintă un caracter preponderent educativ, protectiv, neconstituindu-se în antecedente penale pentru minorul faţă de care s-au dispus.

În art.101 Cod penal (respectiv art.115 din noul Cod penal) sunt prevăzute în ordinea gravităţii lor măsurile educative care pot fi luate faţă de minor: mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de supraveghere, internarea într-un institut medical educativ.

1. Mustrarea

Potrivit prevederilor art.102 din Cod penal „măsura educativă a

mustrării constă în dojenirea minorului, în arătarea pericolului social al faptei săvârşite, în sfătuirea minorului să se poarte în aşa fel încât să dea dovadă de îndreptare, atrăgându-i-se totodată atenţia că, dacă va săvârşi

1 M. Zolyneak, Drept penal. Partea generală, Ed. Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1999, p.854// V. Dobrinoiu, W. Brânză, op.cit., p.432.

57

din nou o infracţiune, se va lua faţă de el o măsură mai severă sau i se va aplica o pedeapsă”.

Mustrarea se execută în instanţă (în baza art.487) de îndată, în şedinţa de judecată în care s-a pronunţat hotărârea, eficienţa ei fiind condiţionată de prezenţa minorului în faţa instanţei de judecată în vederea admonestării sale.

2. Libertatea supravagheată Măsura educativă a libertăţii supravegheate constă în lăsarea minorului

în libertate timp de un an sub supravegherea deosebită a unor factori educaţionali apţi să asigure ordonarea comportamentului acestuia. Măsura nu se mai aplică minorilor care la data săvârşirii infracţiunii împliniseră 17 ani.

Supravegherea poate fi încredinţată părinţilor, celui care l-a adoptat sau mentorelui. Aceste categorii de persoane au obligaţia legală de a-şi asuma răspunderea supravegherii minorului. Dacă aceste persoane nu pot să-şi asume răspunderea legală instanţa dispune măsura supravegherii minorului, pe acelaşi interval de timp unei persoane de încredere, de preferinţă unei rude mai apropiate (în sensul dat de art.149 Cod penal), la cererea acesteia, sau a unei instituţii legal însărcinate cu supravegherea minorilor.

Persoanele sau instituţiile cărora le-a fost încredinţată supravegherea au îndatorirea de a veghea îndeaproape asupra minorului în scopul îndreptării acestuia. De asemenea li se încredinţează obligaţia de înştiinţare a instanţei în situaţia în care minorul se sustrage de la supravegherea ce se exercită asupra lui sau are purtări rele şi a săvârşit din nou o faptă prevăzută de legea penală.

Instanţa poate să impună minorului respectatre uneia sau mai multora din următoarele obligaţii:

- să nu frecventeze anumite locaruri stabilite, - să nu intre în legătură cu anumite persoane, - să presteze o activitate remunerantă într-o instituţie de interes public

cu o durată între 50-200 ore, de maxim 3 ore pe zi, după programul de şcoală, în zilele nelucrătoare, în vacanţe.

O dată cu punerea în executare a măsurii instanţa avertizează minorul asupra consecinţelor ce decurg din nerespectarea obligaţiilor impuse.

După luarea măsurii libertăţii supravegheate, instanţa încunoştiinţează şcoala unde minorul învaţă sau unitatea unde este angajat şi după caz, unitatea care prestează activitatea stabilită de instanţă.

Termenul de 1 an curge de la data punerii în executare a măsurii libertăţii supravegheate şi are natura de termen de încercare pentru

58

infractorul minor. În cazul în care la expirarea termenului, minorul face dovada unei bune conduite, la împlinirea termenului de 1 an, măsura educativă încetează de drept.

Dacă însă, în intervalul de 1 an minorul, se sustrage de la supravegherea ce se exercită asupra lui, sau are purtări rele şi săvârşeşte din nou o faptă prevăzută de legea penală, instanţa revocă libertatea supravegheată şi dispune internarea minorului într-un centru de reeducare. Dacă fapta prevăzută de legea penală constituie infracţiune, instanţa ia măsura internării într-un centru de reeducare sau aplică o pedeapsă.

3. Internarea într-un centru de reeducare Măsura educativă a internării într-un centru de reeducare se ia în baza

art.104 Cod penal, faţă de minorul în privinţa căruia celelalte măsuri educative sunt neîndestulătoare, în scopul reeducării acestuia, asigurându-i-se posibilitatea de a dobândi învăţătura necesară şi o pregătire profesională potrivită cu aptitudinile sale. Aceasta este cea mai aspră măsură ce se poate lua faţă de infractorul minor deoarece implică o privare de libertate.

Intervalul de timp necesar educării minorului nu poate fi anticipat, el depinzând de particularităţile bio-psiho-fizice ale fiecărui minor în parte, de tratamentul educativ aplicat şi de respectarea acestuia. În acest sens, în art.106 Cod penal, se prevede că măsura internării într-un centru de reeducare se ia pe un timp nelimitat, însă nu poate dura decât până la împlinirea vârstei de 18 ani.

Legea prevede că, la data când minorul devine major, instanţa poate dispune prelungirea internării pe o durată de cel mult 2 ani dacă aceasta este necesară pentru realizarea scopului internării. Acest lucru este posibil atunci când la data soluţionării cererii de prelungire a măsurii internării, procesul de reeducare şi de desăvârşire a pregătirii şcolare, sau profesionale nu era definitivat.

Minorul internat într-un centru de reeducare poate fi eliberat înainte de a deveni major (conform art.107 Cod penal) dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

a) să fi trecut cel puţin 1 an de la data internării; b) minorul să fi dat dovezi temeinice de îndreptare, de sârguinţă la

învăţătură şi la însuşirea pregătirii profesionale. Dacă în perioada liberării, până la împlinirea vârstei de 18 ani, minorul

are o comportare necorespunzătoare se poate dispune (în baza art.108 Cod penal) revocarea liberării care, în acest caz, este facultativă.

59

Dacă în perioada internării într-un centru de reeducare ori în timpul liberării înainte de a deveni major, minorul săvârşeşte din nou o infracţiune potrivit art.108 alin. 2, există două posibilităţi:

- dacă instanţa apreciază că este cazul să i se aplice pedeapsa închisorii, odată cu aprecierea acesteia va dispune şi revocarea internării minorului într-un centru de reeducare. întrucât pedeapsa nu poate coexista cu măsura educativă;

- dacă apreciază că nu este necesară o pedeapsă va menţine măsura internării şi va revoca, după caz, liberarea.

4. Internarea într-un institut medico-educativ

Măsura internării într-un institut medico-educativ se ia faţă de minorul

care, din cauza stării sale fizice sau psihice, are nevoie de un tratament medical şi de un regim special de educaţie (art.105 Cod penal).

Această măsură are un dublu scop: aplicarea unui tratament medical şi a unui regim special de educaţie adecvat deficienţelor sau maladiilor de care suferă.

Măsura se ia pe timp nelimitat şi dureză până la împlinirea vârstei de 18 ani. La data când minorul devine major instanţa poate să dispună prelungirea internării pe o perioadă de cel mult 2 ani dacă aceasta este necesară scopului internării.

Legea pevede că măsura poate fi ridicată îndată ce a dispărut cauza care a determinat-o.

Dacă în perioada internării în institutul medico-educativ, minorul săvârşeşte din nou o infracţiune pentru care este cazul să i se aplice pedeapsa închisorii, instanţa revocă internarea, tratamentul medical urmând să se facă în regim de detenţie.

Secţiunea a III-a

Pedepsele aplicate minorilor Aşa cum am arătat mai sus, când instanţa îşi formează convingerea că

nici una din măsurile de educaţie nu este suficientă pentru îndreptarea minorului, va aplica o pedeapsă.

Potrivit art.109 din Cod penal „pedepsele ce se pot aplica minorului sunt închisoarea şi amenda prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită”.

60

1. Pedeapsa închisorii Pedeapsa închisorii este singura pedeapsă privativă de libertate care

poate fi aplicată minorilor. Conform art.109 alin. 1 Cod pena, pentru minor limitele pedepselor se

reduc la jumătate, iar în urma reducerii minimul pedepsei nu va depăşi în nici un caz 5 ani.

În cazul în care legea prevede detenţiunea pe viaţă alternativ cu pedeapsa închisorii, iar instanţa, pe baza criteriilor generale de individualizare, prevăzute în art.72 Cod penal a ales pedeapsa detenţiunii pe viaţă, potrivit art.109 alin. 2 Cod penal, în locul ei se aplică pedeapsa între 5 şi 20 ani.

Dacă instanţa a ales pedeapsa alternativă a închisorii va aplica o pedeapsă cuprinsă între limitele acesteia reduse la jumătate, fără ca minimul să depăşească 5 ani.

Circumstanţele atenuante sau agravante îşi produc efectele prevăzute de lege, în raport cu limitele reduse potrivit stării de minoritate.

Condamnarea definitivă la pedeapsa închisorii pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii nu atrag starea de recidivă (nu poate constitui primul termen al recidivei).

Minorii condamnaţi la pedeapsa închisorii execută pedeapsa separat de condamnaţii majori sau în locuri speciale de detenţie asigurându-li-se posibilitatea continuării învăţământului general obligatoriu şi de a dobândi o pregătire profesională potrivit aptitudinilor lor (art.57 alin. 3 Cod penal).

Condamnaţii pentru infracţiunile săvârşite în timpul minorităţii pot fi liberaţi condiţionat după executarea unei fracţiuni de pedeapsă mai reduse decât în cazul condamnaţilor pentru infracţiuni săvârşite după împlinirea vârstei de 18 ani (art.60 alin. 2 Cod penal).

Potrivit art.109 alin. 3 Cod penal, pedepsele complementare nu se aplică minorilor.

Condamnările pronunţate pentru infracţiunile comise în minorat nu atrag incapacităţi sau decăderi (art.109 alin. 4).

2. Pedeapsa amenzii

Limitele amenzilor aplicabile minorilor sunt cele prevăzute de lege

pentru infracţiunea săvârşită redusă la jumătate (art.109 alin.1 Cod penal). Executarea pedepsei amenzii de către minor se face după aceleaşi

reguli generale de executarea acestei pedepse.

61

3. Suspendarea condiţionată a pedepsei aplicate minorului

Particularităţile acestei instituţii juridice se desprind din dispoziţiile art.110 Cod penal şi anume:

- termenul de încercare se compune din durata pedepsei la care se adaugă un interval de la 6 luni la 2 ani fixat de instanţă (faţă de termenul de 2 ani la care se adaugă cuantumul pedepsei la infractorii majori)

- dacă pedeapsa aplicată este amenda, termenul de încercare este de 6 luni (la majori 1 an)

4. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere (sau sub

control prev. de art.1101 Cod penal): - nu poate fi dispusă dacă până la pronunţarea hotărârii paguba nu a

fost integral reparată sau plata despăgubirii nu a fost garantată de o societate de asigurare; - dispoziţiile referitoare la suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau sub control se aplică în mod corespunzător în caz de liberare condiţionată (art.1101 alin.4).

62

Capitolul IV Măsurile de siguranţă

Secţiunea I

Consideraţii generale privind măsurile de siguranţă Măsurile de siguranţă, alături de pedepse şi măsurile educative sunt

sancţiuni de drept penal prevăzute de lege care se iau de instanţa de judecată faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală (post delictum) având ca scop înlăturarea unui pericol, înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală (art. 111 alin. 1 şi 2 Cod penal).

Aceste „stări de pericol” distincte de pericolul social pe care îl prezintă infracţiunea sunt prevăzute în mod special de legea penală şi privesc în general persoana celui care a săvârşit infracţiunea.

O caracteristică a acestei categorii de sancţiuni de drept penal este că, spre deosebire de pedepse, măsurile de siguranţă au în principal un rol de prevenţie şi numai în subsidiar îmbracă forma mijloacelor de constrângere.

Deosebirea esenţială dintre pedepse şi măsurile de siguranţă constă în aceea că, în timp ce pedepsele reprezintă consecinţe ale răspunderii penale, luarea măsurilor de siguranţă este reglementată de legiuitor pentru înlăturarea stării de pericol relevată prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, nedepinzând de existenţa răspunderii penale a făptuitorului.

Măsurile de siguranţă se pot lua chiar dacă făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă, cu execepţia interzicerii de a nu se afla în anumite localităţi (art.111 a. 3 lit. d Cod penal).

Măsurile de siguranţă se aseamănă prin conţinutul lor cu anumite măsuri de prevenţie reglementate prin legi extrapenale, dar se deosebesc de acestea prin faptul că măsurile extrapenale se iau pe cale administrativă şi intervin înainte ca o persoană să fi comis o faptă prevăzută de legea penală (prevenţie predilectuală), pe când măsurile de siguranţă pot fi dispuse numai de organele judiciare şi numai faţă de persoanele care săvârşesc fapte prevăzute de legea penală (prevenţie postdelictuală)1.

Fiind destinate neutralizării stării de pericol relevată prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, măsurile de siguranţă se iau, de regulă, pe o perioadă nederminată, încetând odată cu dispariţia pericolului.

1 V Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice, op.cit., Vol II, p.275//V. Dobrinoiu, W. Brânză, op.cit., p.443.

63

Aceste măsuri sunt dispuse expres şi limitativ în Cod penal în vigoare în articolele 111-1181 din Titlul VI al Părţii generale (Noul Cod penal reglementează această categorie de sancţiuni penale în Titlul V art.128-136 neexistând elemente diferenţiale esenţiale faţă de actuala reglementare).

Măsurile de siguranţă prevăzute în art.112 Cod penal (respectiv art.128 din noul Cod penal) sunt următoarele:

- obligarea la tratament medical; - internarea medicală; - interzicerea de a ocupa o funcţie sa de a exercita o profesie ori o

altă ocupaţie; - interzicerea de a se afla în anumite locuri; - expulzarea stăinilor; - confiscarea specială; - interdicţia de a reveni la locuinţă, familie, pe o perioadă

determinată.

Secţiunea a II-a Regimul măsurilor de siguranţă

1. Obligarea la tratament medical Măsura este prevăzută prin dispoziţiile art.113 Cod penal (respectiv

art.130 din noul Cod penal) şi priveşte starea de pericol care decurge din starea psiho-fizică anormală a făptuitorului, generată de boală, intoxicaţie cronică cu alcool1, stupefiante2, sau alte asemenea substanţe.

Pentru luarea acestei măsuri de siguranţă se cere îndeplinirea următoarelor condiţii:

- persoana să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, indiferent dacă aceasta este sau nu infracţiune;

- făptuitorul să prezinte pericol pentru societate din cauza unei boli, intoxicări cronice cu alcool, stupefiante, sau alte substanţe asemănătoare;

- instanţa de judecată să aprecieze că prin obligaţia la tratament medical, făptuitorul se va însănătoşi şi se va înlătura pericolul pe care îl prezintă acesta.

Obligarea la tratament medical însoţeşte pedeapsa numai în situaţia în care boala sau intoxicarea nu a căpătat forma unei cauze de iresponsabilitate 1 Gh.Alecu, Constatarea şi probarea stării de intoxicare alcoolică voluntară, Criminalistica, nr.5/2003, pp.34-36. 2 Gh.Alecu, Incriminarea traficului şi consumului ilicit de droguri, Ed.Europolis, Constanţa 2004, pp.231-235.

64

care să presupună luarea altor măsuri de prevedere (izolare, internare medicală, etc.).

Măsura poate fi luată în mod provizoriu în cursul urmăririi penale sau al judecăţii. Ea are o durată nedeterminată însă va înceta sau va fi revocată în caz de însănătoşire.

Cod penal prevede în art.113 alin. 2 că în cazul neprezentării în mod regulat la tratament medical, măsura poate fi înlocuită cu măsura internării medicale. Înlocuirea nu este obligatorie, ea trebuind să intervină doar atunci când medicii specialişti constată o înrăutăţire a stării pacientului în raport cu pericolul pe care acesta îl prezintă pentru societate.

Dacă pacientul a fost condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau la pedeapsa închisorii, tratamentul se efectuează în unităţi sanitare speciale.

2. Internarea medicală Această măsură de siguranţă este prevăzută în art.114 Cod penal . La fel ca şi la măsura precedentă, pericolul decurge din starea psiho-

fizică a persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală (de această dată făptuitorul fiind bolnav mintal sau toxicoman, ce se află într-o stare care prezintă pericol pentru societate).

Măsura internării medicale se va urma atunci când boala, sau toxicomania a căpătat forme grave în care capacitatea de a înţelege şi de a-şi dirija viaţa sunt complet sau profund alterate. Existenţa bolii mintale sau a toxicomaniei trebuie stabilită de medici specialişti, iar tratamentul medical ce va fi aplicat făptuitorului în unitatea spitalicească în care va fi internat va trebui să corespundă cu concluziile şi indicaţiile din raportul de expertiză medico-legal efectuat de specialişti în cursul procesului penalin. Efectuarea unor expertize în astfel de cazuri este obligatorie (conform art.117 Cod procedură penală). Privarea de libertate se execută prin internarea într-un institut medical de specialitate. Pacientul va fi obligat să se supună măsurii prin folosirea măsurilor legale de constrângere în caz de împotrivire. Durata măsurii este nedeterminată, ea încetând la însănătoşire, ceea ce înseamnă că nu numai completa însănătoşire şi vindecare a pacientului poate duce la încetarea măsurii, dar şi în cazurile de ameliorare, aceasta putând fi înlocuită cu măsura obligării la tratament medicalin.

Măsura poate fi revocată conform art.437 Cod procedură penală atunci când temeiurile luării acesteia au încetat. 3. Interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altă ocupaţie

Măsura interzicerii unei funcţii sau profesii este prevăzută de Cod penal în art.115 şi se întemeiază pe starea de pericol ce decurge din inaptitudinea unei persoane care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală de a efectua activitatea în exerciţiul căreia a săvârşit acea faptă.

65

Inaptitudinea se poate datora – nepregătirii (ignoranţei, lipsei de experienţă), unei incapacităţi psiho-fizice (boală, infirmitate, intoxicaţie), lipsei de pricepere (confuzii, erori, nesiguranţă).

Condiţii pentru dispunerea de către instanţă a acestei măsuri: - să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală; - fapta să fi fost săvârşită în exerciţiul funcţiei, profesiei, meseriei

sau ocupaţiei făptuitorului; - fapta să se datoreze: incapacităţii, nepregătirii sau altor motive

care îl fac impropriu pe făptuitor pentru ocuparea funcţiei, exercitarea profesiei, meseriei sau a altei ocupaţii;

- exercitarea acestor ocupaţii creează o stare de pericol prin posibilitatea comiterii altor fapte;

- instanţa de judecată să aprecieze că înlăturarea stării de pericol şi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni se poate realiza prin luarea măsurilor de siguranţă prevăzute de art.115 Cod penal.

Nu trebuie confundată măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau profesii cu pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi prevăzută de art.64 lit. c Cod penal.

În primul caz interzicerea ocupării funcţiei sau meseriei se datorează inaptitudinii, iar cel de al doilea caz de interzicere a unor drepturi se datorează vinovăţiei sporite a făptuitorului.

Măsura interzicerii unei funcţii sau profesii se dispune pe perioadă nedeterminată, însă poate fi revocată la cerere după trecerea unui termen de cel puţin 1 an dacă se constată că au încetat temeiurile aplicării ei.

Sustragerea de la executarea acestei măsuri de siguranţă constituie infracţiune prevăzută de art.271 alin. 4 Cod penal.

4. Interzicerea de a se afla în anumite localităţi

Măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi este

prevăzută de art.116 Cod penal. Aceasta îşi are sorgintea în starea de pericol rezultată din îmbinarea a doi factori: condiţia personală a infractorului (care prezintă simptome periculoase, fiind predispus să comită şi alte fapte) şi existenţa unei localităţi sau unor localităţi nepotrivite în raport cu condiţia personală a infractorului (centru aglomerat prielnic comiterii unor infracţiuni, localitate aflată aproape de frontieră prielnică comiterii infracţiunilor de contrabandă, localitatea unde se află persoanele vătămate sau unde prezenţa infractorului a devenit intolerabilă1.

1 Al. Boroi, Gh. Nistoreanu, op.cit., p.299.

66

Această măsură constă în obligaţia infractorului de a se obţine de la orice acţiune care ar avea drept urmare prezenţa sa pe teritoriul localităţii interzise. Dacă infractorul locuieşte într-una din localităţile interzise el va fi obligat să părăsească acea localitate de îndată ce hotărârea prin care s-a luat măsura a rămas definitivă. În caz contrar urmează să suporte consecinţele penale ale infracţiunii de nerespectare a hotărârii judecătoreşti prin art. 271 alin. 4 Cod penal.

Pentru a se dispune măsura interzicerii de a se afla în anumite localităţi se cer întrunite următoarele condiţii:

- fapta să constituie infracţiune, adică să nu existe nici o cauză care ar înlătura caracterul penal al faptei;

- infractorul să fie condamnat la o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin 1 an;

- prezenţa infractorului în localitatea interzisă să constituie un „pericol grav” pentru societate.

Măsura interzicerii de a se afla în anumite localităţi are o durată nedeterminată – până la 5 ani – putând fi prelungită dacă pericolul social subzistă. Aceasta poate fi revocată la cerere, sau din oficiu dacă a trecut cel puţin 1 an de la luarea ei şi au încetat temeiurile pentru care s-au luat.

Această măsură de siguranţă se execută după executarea pedepsei sau stingerea executării pedepsei prin graţiere totală sau a restului de pedeapsă ori prin prescripţie.

Executarea măsurii de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi poate fi amânată sau întreruptă pentru cauză de boală ori alt motiv în condiţiile prevăzute de Codul de procedură penală.

5. Expulzarea Măsura de siguranţă a expulzării este prevăzută în art.117 Cod penal.

Ea este o măsură care se aplică exclusiv infractorilor cetăţeni străini sau apatrizilor care nu au domiciliu în ţară.

Starea de pericol care justifică luarea acestei măsuri constă în fapta prevăzută de legea penală comisă de cetăţeanul străin sau apatrit şi periculozitatea socială a persoanei infractorului.

Măsura expulzării poate fi luată când sunt întrunite următoarele condiţii:

- fapta săvârşită în ţară (sau în străinătete) şi dedusă în faţa instanţelor judecătoreşti din ţară să constituie infracţiune;

- infractorul să fie cetăţean străin sau să fie o persoană fără cetăţenie cu domiciliul în străinătate în momentul pronunţării hotărârii;

- din datele cauzei să rezulte că rămânerea în ţară a infractorului constituie o stare de pericol socialin.

Expulzarea trebuie să aibă ca destinaţie ţara, statul al cărui cetăţean este infractorul sau pe teritoriul căreia îşi are domiciliul.

67

Măsura expulzării însoţeşte, de regulă, pedeapsa privativă de libertate şi se aduce la îndeplinire după executarea acestei pedepse.

Dacă a intervenit o cauză care împiedică continuarea procesului penal expulzarea va fi executată de îndată ce hotărârea va rămâne definitivă.

În temeiul art.117 alin. ultim (respectiv art.135 alin. final din noul Cod penal) infractorul nu poate fi expulzat atunci când există pericolul real de a fi condamnat la moarte ori de a fi expus la tortură, tratamente inumane sau degradante în statul care ar urma să fie expulzat.

6. Confiscarea specială Măsura de siguranţă a confiscării speciale este reglementată art.118

Cod penal. Aceasta este condiţionată de starea de pericol pe care o prezintă anumite lucruri enumerate generic, dar limitativ în textul legii şi anume:

- bunurile produse sau care au dobândit un alt regim juridic prin infracţiune;

- bunurile care au servit sau care au fost destinate să servească la comiterea infracţiunii dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut modul lor de folosire;

- bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei infracţiuni, sau pentru a răsplăti pe infractor;

- bunurile dobândite prin săvârşirea infracţiunii dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia;

- lucrurile deţinute împotriva dispoziţiei legale. Dacă bunurile se încadrează în categoriile de mai sus, măsura

confiscării devine obligatorie indiferent dacă se ajunge sau nu la condamnarea făptuitorului.

Condiţiile necesare pentru luarea măsurii confiscării - făptuitorul să fi săvârşit o infracţiune; - prin săvârşirea infracţiunii să fi dat în vileag o stare de pericol

a făptuitorului care poate constitui în viitor sursa săvârşirii unor noi fapte prevăzute de legea penală;

- combaterea stării de pericol să nu fie posibilă decât prin luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale.

Cu prilejul judecării instanţa este obligată să arate în dispozitivul hotărârii bunurile supuse confiscării care după caz, vor fi predate organelor în drept a le prelua, valorifica ori distruge (când s-a dispus aceasta). Dacă bunurile nu se găsesc, se confiscă echivalentul lor în bani sau bunurile dobândite în locul lor. Nu sunt supuse confiscării cele ce fac parte din mijloacele de existenţă, de trebuinţă zilnică ori de exercitarea profesiei făptuitorului. Măsura confiscării speciale poate fi luată pe bază de ordonanţă şi de procură în cursul urmăririi penale atunci când procurorul dispune scoaterea de sub urmărirea penală sau încetarea urmăririi penale în baza Codului de procedură penală.

68

Executarea măsurii confiscării speciale se face în baza prevederilor Codului de procedură penală care arată că aceasta poate fi luată prin ordonanţă sau hotărâre şi se execută astfel:

- lucrurile confiscate se predau organelor în drept a le prelua sau verifica potrivit dispoziţiilor legii;

- când s-a dispus distrugerea lucrurilor confiscate, aceasta se face în prezenţa, după caz, a procurorului sau judecătorului, întocmindu-se proces-verbal care se depune la dosarul cauzei.

Confiscarea specială dispusă de procuror, în faza de urmărire penală are caracter executoriu dacă procesul nu ajunge în faţa instanţelor de judecată, altfel confiscarea are caracter provizoriu, urmând să fie confirmată de instanţă.

7. Interdicţia de a reveni la locuinţa familiei pe o perioadă

determinată Această măsură de siguranţă a fost introdusă în Cod penal în art.1181

prin legea nr.197/20001. Măsura de siguranţă de interdicţie de a reveni la locuinţa familiei se

poate lua de instanţa de judecată pe o durată de până la 2 ani împotriva persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii de cel puţin 1 an pentru loviri sau orice alte violenţe cauzatoare de suferinţe fizice şi psihice săvârşite asupra membrilor familiei dacă apreciază că prezenţa acesteia în locuinţa familiei constituie un pericol grav pentru ceilalţi membri ai familiei.

Condiţiile în care se poate lua măsura de siguranţă: - persoana faţă de care se dispune această măsură trebuie să fi

suferit o condamnare la pedeapsa închisorii de cel puţin 1 an pentru loviri sau orice acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice sau psihice săvârşite asupra membrilor familiei;

- să existe o cerere a părţii vătămate; - instanţa de judecată, pe baza probelor administrate, să

aprecieze ca necesară luarea acestei măsuri pentru evitarea producerii unor noi conflicte familiale.

Durata măsurii ce poate fi dispusă de instanţa de judecată este de cel mult 2 ani, executarea ei făcându-se după ce a fost executată pedeapsa principală a închisorii, ori stingerea executării acesteia printr-una din modalităţile prevăzute de lege.

1 Publicată în M. Of. Nr.568 din 15 noiembrie 2000.

69

TITLUL V

APLICAREA ŞI EXECUTAREA PEDEPSEI

Capitolul I Consideraţii generale

Secţiunea I

Generalităţi privind individualizarea pedepsei

Conceptul de individualizare a pedepselor a fost definit în mod diferit

în doctrina penală. După o primă opinie şi cel mai des întâlnită individualizarea pedepsei

reprezintă “operaţiunea de adaptare a pedepsei şi a executării ei, la cazul individual şi la persoana infractorului, în aşa fel încât să asigure aptitudinea funcţională şi realizarea scopului ei”1.

Într-o altă opinie2 operaţia de adaptare a pedepsei în raport cu fiecare infracţiune şi cu fiecare infractor, în vederea realizării scopului de prevenţie generală şi specială, poartă denumirea de individualizare a pedepsei.

Potrivit altei opinii3, poartă denumirea de individualizare a pedepsei, operaţiunea prin care pedeapsa este adaptată nevoilor de apărare socială în raport cu gravitatea abstractă a faptei, cu cea concretă, determinată de ansamblul împrejurărilor şi datelor ce caracterizează conţinutul său în raport cu persoana făptuitorului precum şi cu adecvarea pedepsei pe parcursul executării sale în ceea ce priveşte regimul de executare.

Indiferent de întinderea definiţiei date acestei noţiuni, trebuie să reţinem în esenţă că scopul legii penale nu poate fi atins decât prin realizarea scopului pedepsei prevăzut în art. 52 din Cod penal . Aceasta presupune ca pedeapsa să-şi îndeplinească cât mai eficient funcţiile sale preventiv-educative, de constrângere şi reeducare.

Individualizarea pedepselor constituie atât un principiu fundamental ce direcţionează politica noastră penală, cât şi una din instituţiile de bază ale dreptului penal.

1 V. Dongoroz ş.a., op. cit., Vol. II, 2003, p. 119.//Al.Boroi, Gh.Nistoreanu, op.cit., p.304. 2 J. Grigoraş – “Individualizarea pedepsei”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 76. 3 M. Zolyneak – op. cit., Vol. III, p. 889.

70

În actualul Cod penal instituţia şi-a găsit reglementarea în Capitolul V din Titlul III, art. 72-89 din Partea generală, intitulat “Individualizarea pedepselor”. La aceste dispoziţii se mai adaugă şi cele cuprinse în alte diviziuni ale Părţii generale ale Codului Penal, care cuprind reglementarea unor materii cum sunt: tentativa, concursul de infracţiuni, recidiva, infracţiunea continuată, minoritatea etc.

De asemenea, mai întâlnim dispoziţiuni cu privire la individualizare în cazul celorlalte sancţiuni de drept penal şi anume în cazul măsurilor educative şi al măsurilor de siguranţă. Aceste dispoziţii se aplică atât în faza de stabilire cât şi cea de finalizare a executării lor.

Secţiunea a II-a

Formele individualizării pedepselor În procesul de individualizare a pedepselor se disting trei faze diferite

şi anume: - faza elaborării normei penale – denumită individualizarea legală; - faza aplicării pedepsei de către instanţa de judecată – denumită

individualizarea judiciară; - faza executării pedepsei – denumită individualizare administrativă

sau execuţională. Individualizarea legală a pedepselor se realizează de legiuitor în

momentul elaborării legii penale şi reprezintă un corolar al principiilor legalităţii şi individualizării pedepselor.

Individualizarea făcută de legiuitor se reflectă în: - crearea unui cadru general al pedepselor cu prevederea speciilor de

pedeapsă şi a limitelor generale (art. 53 Cod penal); - prevederea felului de pedeapsă şi a limitelor în care poate fi aplicată

pentru fiecare infracţiune, având în vedere gravitatea abstractă a faptei; - prevederea în lege a cadrului general, al mijloacelor de realizare a

individualizării judiciare şi execuţionale. Stabilirea gradului de individualizare se face prin:

- determinarea relativă a pedepselor, cu limitele speciale minime şi maxime;

- determinarea relativă a efectelor pe care diferite cauze de atenuare sau agravare le pot avea asupra pedepselor;

- înscrierea în lege (art. 72 Cod penal) a criteriilor generale pentru individualizarea judiciară.

Printre mijloacele de individualizare care urmează a fi folosite de instanţa de judecată la stabilirea şi aplicarea pedepselor, amintim:

- prevederea de pedepse alternative pentru aceeaşi infracţiune;

71

- înscrierea în lege a circumstanţelor atenuante şi agravante; - suspendarea condiţionată a executării pedepsei; - suspendarea executării pedepsei sub supraveghere; - executarea pedepsei închisorii la locul de muncă; - posibilitatea înlocuirii amenzii cu pedeapsa închisorii, în cazul

neachitării cu rea-credinţă a pedepsei amenzii. Individualizarea judiciară a pedepselor constă în operaţiunea

efectuată de instanţa de judecată de stabilire şi aplicare a pedepsei concrete pentru fapta săvârşită, ţinând seamă de gradul concret de pericol social al faptei, de periculozitatea infractorului, de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. Ea reprezintă prima adaptare a pedepsei la infractorul privit ca entitate vie, nu ca o abstracţiune1.

Această operaţiune se încheie prin pronunţarea unei hotărâri definitive şi irevocabile, care devine executorie. Individualizarea judiciară are loc în mod absolut în limitele individualizării legale. În cazul depăşirii nejustificate a acestor limite, hotărârea judecătorească va fi nulă de drept.

Pedeapsa concret stabilită de către instanţa de judecată reprezintă antecedent penal pentru cel condamnat, urmând a fi avută în vedere la stabilirea stării de recidivă, la calcularea termenului după expirarea căruia are loc sau poate fi solicitată reabilitarea sau acordarea graţierii etc.

Individualizarea administrativă (execuţională) are loc în timpul executării pedepsei şi se realizează de către organele administrative de executare a pedepsei.

Şi această modalitate de individualizare se înfăptuieşte tot în limitele conferite de individualizarea legală.

Cod penal reglementează scopul pedepsei în art. 52, alin. (2); regimul de deţinere în art. 57 Cod penal; regimul de muncă în art. 58 Cod penal; liberarea condiţionată, art. 59-61; executarea pedepsei într-o închisoare, art. 62; graţierea în art. 120 Cod penal.

Cadrul reglementării individualizării administrative se află în dispoziţiile Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

1 V. Dobrinoiu, W. Brânză – op. cit., p. 466.

72

Capitolul II

Individualizarea judiciară a pedepselor

Secţiunea I Factorii care determină individualizarea judiciară a pedepselor

1. Noţiuni introductive Individualizarea pedepsei pe cale judiciară este singura în măsură să

realizeze în fapt opera de individualizare a pedepsei în funcţie de împrejurările concrete în care s-a săvârşit fapta şi de persoana făptuitorului1. Această activitate nu se poate realiza decât în baza legii, în condiţiile şi limitele stabilite de lege. Exigenţele impuse de principiul legalităţii nu se rezumă doar la cerinţa ca individualizarea pedepsei să se facă într-un cadru legal, ci presupune ca această operaţiune să se facă prin folosirea de către judecător a unor criterii de apreciere prin care se orientează activitatea acestora. Aşadar, această operaţiune nu poate şi nu trebuie să constituie o facultate lăsată la aprecierea instanţei de judecată, ci o obligaţie a acesteia, una din îndatoririle esenţiale pentru realizarea politicii penale a statului nostru.

Judecătorii – potrivit principiilor independenţei, al inamovabilităţii şi nesupunerii lor decât prevederilor legii - au latitudinea de a stabili cuantumul pedepsei principale între minimul şi maximul special, să depăşească acest maxim, în limitele sporurilor legale, sau să reducă pedeapsa sub minimul special, ca efect al unor cauze de agravare sau de atenuare a pedepsei. De asemenea, pot în cazurile prevăzute de lege şi în condiţiile stabilite de aceasta să completeze acţiunea represivă a pedepsei principale prin aplicarea de pedepse complementare.

Instaţele de judecată dispun de largi posibilităţi în ceea ce priveşte stabilirea modului de executare a pedepselor. Ele pot dispune, în conformitate cu prevederile legii, ca pedeapsa să se execute cu privare de libertate sau printr-o altă modalitate care nu implică această restricţie de libertate – suspendarea condiţionată a executării pedepsei, executarea pedepsei la locul de muncă etc.

Folosirea mijloacelor de individualizare a pedepselor a fost diriguită de legiuitor prin instituirea unor criterii de individualizare de care instanţele de judecată trebuie să ţină seamă în această activitate.

1 V. Dongoroz şi colab. – op. cit., Vol. II, 2003, p. 119.

73

Criteriile generale de individualizare a pedepsei sunt definite ca: “norme sau principii referitoare la unele date sau elemente care caracterizează sau ajută la caracterizarea faptelor penale şi a infractorilor de către instanţa de judecată în cadrul individualizării judiciare a pedepsei”1.

Cod penal actual consacră acestei instituţii o amplă reglementare în Capitolul V din Titlul III al Părţii generale intitulat “Individualizarea pedepselor” (art. 72-89).

În afara dispoziţiilor cuprinse în Capitolul V al legii penale, aşa cum am mai arătat Cod penal cuprinde şi alte dispoziţii care se referă la individualizare a pedepsei cum sunt cele privind cauzele generale de agravare a pedepsei (recidivă, concursul de infracţiuni, infracţiuni continuate, precum şi cele referitoare la cauzele de diferenţiere a pedepsei – tentativa, starea de minoritate a făptuitorului).

Potrivit art. 72, alin. (1) din Cod penal “la stabilirea pedepsei, instanţa de judecată urmează să ţină seamă de de dispoziţiile Părţii generale a Codului Penal, de limitele de pedeapsă fixate în Partea specială, de gradul de pericol al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală”. În alin.2 al aceluiaşi articol se arată că, atunci când pentru infracţiunea săvârşită legea prevede pedepse alternative, se ţine seama de prevederile alineatului precedent, atât pentru alegerea uneia dintre pedepsele alternative, cât şi pentru individualizarea acesteia.

În continuare vom examina criteriile generale care rezultă din dispoziţiile legii penale şi vom continua cu celelalte prevederi la care am făcut referire în ultimul paragraf şi care dau expresie întregii arii de cuprindere a normelor juridice ce stau la baza acestei operaţiuni de individualizare juridică a pedepsei.

2. Dispoziţiile Părţii generale a Codului Penal Acest prim criteriu vizează normele care constituie fondul comun al

reglementării instituţiilor principale ale dreptului penal: infracţiunea, răspunderea şi pedeapsa. În realizarea activităţii de individualizare a pedepsei instanţa începe prin a face o calificare exactă a faptei, pe baza corelării dintre trăsăturile de fapt ale acţiunii ori inacţiunii săvârşite şi trăsăturile prin care legea caracterizează fapta ca infracţiune, stabilirea incidenţei normei de incriminare ţinând seama de dispoziţiile Părţii generale

1 C. Bulai , Manual de drept penal. Partea generală, Ed. All , Bucureşti, 1997, p. 361 // V. Dobrinoiu, W. Brânză – op. cit., p. 467.

74

care precizează cauzele ce înlătură caracterul penal al faptei (legitima apărare, starea de necesitate etc.) stabilind gradului de pericol social concret necesar pentru existenţa infracţiunii.

După ce s-au stabilit limitele de incidenţă ale constrângerii juridice penale, unrmează etapa de individualizare juridică a pedepsei, adică momentul final al stabilirii, răspunderii penale.

Îndeplinirea de către instanţa de judecată a acestui prim criteriu trebuie să rezulte în final din sentinţa de condamnare, instanţa fiind obligată să motiveze calificarea faptei potrivit unui anumit text de lege şi pedeapsa la care s-a oprit în cadrul limitelor legale şi să-şi exprime părerea faţă de probele de la dosar, în legătură cu răspunderea penală.

3. Limitele de pedeapsă fixate în partea specială Potrivit prevederilor Codului Penal, în baza sistemului pedepselor

relativ determinate, adoptate de acesta, instanţa de judecată are facultatea de a stabili pedeapsa înlăuntrul limitelor minime şi maxime fixate de legiuitor pentru fiecare din infracţiunile deduse judecăţii depăşirea acestor limite nefiind permisă decât în cazurile în care legea prevede, dar şi de această dată cu o motivare specială din partea instanţei.

4. Gradul de pericol social al faptei Acest criteriu se referă la date şi elemente care determină gradul de

pericol social concret al faptei. Pentru a ajunge la acest obiectiv al operaţiunii de individualizare a

pedepsei, instanţa va trebui să constate măsura în care obiectul juridic al infracţiunii este periclitat sau vătămat prin săvârşirea faptei, iar după aceea să compare cu obiectul social generic, adică relaţiile pe care le ocroteşte legea penală şi valorile sociale ce sunt implicate în aceste relaţii ( sociale, patrimoniale etc.).

Sub aspectul realizării elementului obiectiv trebuie avute în vedere împrejurările legate de existenţa şi calificarea infracţiunii (împrejurările săvârşirii faptei, modul de săvârşire, mijloacele sau instrumentele care au servit la săvârşirea acesteia, locul şi timpul săvârşirii, mobilul, scopul etc.), acestea conturându-i fizionomia acţiunii sau inacţiunii şi prin asta inducându-i un anumit grad de pericol social..

Tabloul examinării acestui criteriu trebuie să scoată în evidenţă atingerea adusă obiectului juridic al infracţiunii materializată în urmarea vătămătoare sau periculoasă a faptei. Aşadar, la determinarea gradului de pericol social al faptei trebuie să se ţină seama de gravitatea urmării sociale,

75

adică de întinderea şi intensitatea atingerii aduse obiectului juridic al infracţiunii.

Stabilirea gradului de pericol social al faptei nu se poate face fără să se ţină seamă de felul în care s-a realizat în concret latura ei subiectivă şi în primul rând vinovăţia făptuitorului care rezultă din atitudinea psihică a acestuia fără urmările faptei sale.

Constatarea vinovăţiei în forma realizată concret şi constatarea îndeplinirii condiţiilor care potrivit normei de incriminare caracterizează elementul subiectiv al infracţiunii presupune realizarea unor judecăţi de valoare asupra formei de vinovăţie şi asupra tuturor împrejurărilor care au însoţit procesul de manifestare a atitudinii psihice (premeditarea, scopul etc.).

Aşadar, forma şi gradul de vinovăţie, întregesc tabloul evaluării gradului de pericol social al faptei.

5. Persoana infractorului Acest criteriu de individualizare a pedepsei are o deosebită importanţă

întrucât presupune un volum de date referitoare la starea, situaţia şi calitatea infractorului, date care determină periculozitatea socială a acestuia.

Stabilirea capacităţii de a răspunde penal sau a iresponsabilităţii făptuitorului se face în raport cu momentul săvârşirii faptei prevăzută de legea penală. Ceea ce trebuie cercetat pentru o corectă individualizare a pedepsei sunt acele stări sau cauze care determină doar o relativă inaptitudine psihică a infractorului de a discerne şi de a-şi dirigui voinţa (alterarea facultăţilor mentale, beţia incompletă, bătrâneţea cu stările pshifizice ce decurg din aceasta etc.).

Un alt aspect care trebuie examinat cu atenţie privind situaţia personală a infractorului este acela al ocupaţiei sale sau al nivelului de pregătire şi cultură şi măsura în care acea situaţie a influenţat sau generat activitatea infracţională a acestuia.

Un alt aspect privind situaţia personală a infractorului se referă la antecedentele judiciare şi sociale ale acestuia.

Instanţa de judecată va ţine cont la individualizarea pedepsei dacă infractorul se află la prima infracţiune sau este recidivist. Va examina apoi care a fost felul de viaţă dus de făptuitor până la săvârşirea infracţiunii, mediul în care a trăit (în familie şi în societate), comportarea avută faţă de alte persoane (turbulent, răuvoitor, conciliant etc.).

Tot pentru cunoaşterea persoanei infractorului instanţa de judecată va cerceta care a fost atitudinea acesteia după săvârşirea infracţiunii (şi-a recunoscut şi regretat fapta, a manifestat căinţă, a adoptat o atitudine

76

refractară faţă de desfăşurarea anchetei, s-a sustras de la urmărire, a încercat să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea martorilor la mărturie mincinoasă etc.).

6. Împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea

penală Deşi legea penală nu defineşte noţiunea de împrejurări care atenuează

sau agravează răspunderea penală, din contextul reglementărilor din acest domeniu rezultă că acestea privesc împrejurări, stări, calităţi, situaţii care însoţesc săvârşirea faptei sau care privesc persoana infractorului în legătură cu manifestarea infracţională a acestuia.

Aceste împrejurări sunt menţionate de legiuitor ca elemente circumstanţiale în conţinutul de bază sau în conţinutul calificat al infracţiunii.

Circumstanţele atenuante şi agravante constituie importante mijloace de adaptare a pedepsei, întrucât legea permite instanţei, ca în cazul circumstanţelor să reducă sau să sporească pedeapsa şi chiar să adauge pedepsei principale o pedeapsă complementară (exemple de stări agravante – recidiva, concursul de infracţiuni, infracţiunea continuată).

Secţiunea a II-a

Circumstanţele atenuante şi circumstanţele agravante

1. Clasificarea circumstanţelor

În doctrină1 au fost adoptate aproape unanim următoarele categorii de

împrejurări sau circumstanţe în care se pot comite infracţiunile: a) în raport cu efectul pe care îl produc asupra pedepse

- circumstanţe atenuante; - circumstanţe agravante.

Circumstanţele atenuante determină stabilirea pedepsei sub minimul special, iar circumstanţele agravante permit ridicarea pedepsei până la maximul special, cu posibilitatea depăşirii acestuia în anumite limite prevăzute de lege.

b) după criteriul legăturii cu fapta sau cu făptuitorul - circumstanţe reale; - circumstanţe personale.

1 C. Bulai, op. cit., p. 365 // V. Dobrinoiu, W. Brânză, op. cit., p. 470 // Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, op. cit., p. 289.

77

Circumstanţele reale privesc întotdeauna fapta şi se vor produce efecte faţă de toţi participanţii care le-au cunoscut şi le-au prevăzut.

Circumstanţele personale sunt strâns legate de persoana făptuitorului, răsfrângându-se numai asupra acelor în persoana cărora se realizează.

c) în raport cu modul de stabilire - circumstanţe legale; - circumstanţe judiciare.

Circumstanţele legale sunt expres prevăzute de lege şi, odată constatată existenţa lor, impun instanţelor obligaţia de a le reţine.

Circumstanţele judiciare nu sunt determinate de lege, iar aplicarea lor este lăsată la aprecierea instanţelor de judecată. Ele se constată, se recunosc şi se aplică de instanţă în mod facultativ.

d) în raport cu poziţia subiectivă a infractorului - circumstanţe cunoscute; - circumstanţe necunoscute.

Distincţia se face în funcţie de faptul că o anumită circumstanţă a fost cunoscută sau prevăzută de infractor şi prezintă interes asupra efectului circumstanţelor agravante. Necunoaşterea unei circumstanţe agravante constituie o circumstanţă subiectivă de care profită cel aflat în această situaţie (de exemplu, în cazul infracţiunii de viol calificat asupra unei victime minore).

Unii autori1 au mai prezentat şi alte clasificări după alte criterii: e) în raport cu momentul săvârşirii infracţiunii

- circumstanţe anterioare (exemplu: antecedentul penal); - circumstanţele concomitente (exemplu: săvârşirea infracţiunii

în timpul unei calamităţi naturale). În ce ne priveşte, indiferent de criteriile sub care sunt analizate

circumstanţele în care se pot comite infracţiunile, trebuie să reţinem că acestea prezintă o deosebită importanţă la stabilirea pedepsei concrete de către instanţa judecată, oferindu-i acesteia posibilitatea proporţionalizării şi individualizării sancţiunii penale în fiecare cauză în parte.

2 Circumstanţele atenuante În Cod penal nu se face în mod explicit distincţia dintre circumstanţele

atenuante legale şi circumstanţele atenuante judiciare. Această împărţire este consacrată în mod implicit prin modul de reglementare.

1 V. Dongoroz ş.a., “Explicaţii teoretice”, Vol. II, p. 131 // V. Dobrinoiu, W. Brânză, op. cit., p. 471.

78

Astfel, în art. 73 Cod penal următoarele împrejurări constituie circumstanţe atenuante prin voinţa legiuitorului, iar în art. 74 sunt enumerate cu caracter exemplificativ împrejurările care pot constitui circumstanţe atenuante în cazul în care instanţa le constată şi le apreciază ca atare.

2.1. Circumstanţele atenuante legale Conform art. 73, lit. a), teza I-a, o primă circumstanţă atenuantă legală

este: a) Depăşirea limitei legitimei apărări Cod penal prevede în art. 44 că “nu constituie infracţiune fapta

săvârşită în stare de legitimă apărare, adică pentru a înlătura un atac material direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva făptuitorului, a altei persoane sau împotriva unui interes obştesc şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc”.

În actuala reglementare, o apărare excesivă care depăşeşte limitele proporţionalităţii cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul este susceptibilă de două tratamente juridice distincte:

- dacă excesul de apărare se datorează tulburării sau temerii în care s-a aflat cel ce făcea apărarea, atunci acest exces este asimilat cu legitima apărare conform art. 44, alin. (3) Cod penal, ducând la înlăturarea caracterului penal al faptei – exces justificat de apărare;

- dacă însă depăşirea limitelor unei apărări proporţionale nu a fost determinată de o stare de tulburare sau temere, atunci excesul de apărare capătă valenţele unei circumstanţe legale – exces scuzabil.

Pentru existenţa circumstanţei atenuante privind depăşirea limitelor legitimei apărări se cer a fi îndeplinite următoarele condiţii:

- făptuitorul să se afle, iniţial, în stare de apărare; - să se constate excesul de apărare, în sensul că apărarea

depăşeşte limitele necesare neutralizării atacului, ca intensitate sau ca durată;

- disproporţia dintre apărare şi atac să nu se datoreze stării de tulburare sau de temere a celui atacat.

Depăşirea limitelor legitimei apărări este o circumstanţă personală, ea profitând numai persoanei care a efectuat actul de apărare.

b) Depăşirea limitelor stării de necesitate Potrivit art. 45, alin. (3) Cod penal: “nu este în stare de necesitate

persoana care în momentul când a săvârşit fapta şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce, dacă pericolul nu era înlăturat”.

79

Din examinarea textului legii, rezultă că, pentru existenţa circumstanţei atenuante privitoare la depăşirea limitelor stării de necesitate trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

- făptuitorul să acţioneze sub imperiul unei stări de necesitate; - disproporţia existentă între răul produs şi cel care s-ar fi putut

produce dacă pericolul nu era înlăturat să fie vădită; - să existe conştientizarea acestei disproporţii în împrejurările

date. Şi această circumstanţă are caracter personal, ea nu va profita

celorlalţi participanţi. c) Provocarea Intervine conform art. 73, lit. b din Cod penal, atunci când o

infracţiune a fost săvârşită sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii determinată de o provocare din partea persoanei vătămate produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă.

Pentru existenţa provocării se cer îndeplinite cumulativ cele trei condiţii:

- să existe din partea persoanei vătămate un act provocator concretizat prin violenţă fizică sau psihică;

- actul provocator să fi indus celui provocat o puternică tulburare şi emoţie sub stăpânirea căreia a ripostat;

- infracţiunea să se îndrepte împotriva provocatorului. 2.2. Circumstanţele atenuante judiciare În art. 74 din Cod penal sunt enumerate cu titlu exemplificativ

următoarele împrejurări ce constituie circumstanţe atenuante judiciare: a) Conduita bună a infractorului înainte de săvârşirea infracţiunii

(lipsa antecedentelor, conduită bună în familie şi societate). b) Stăruinţa depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul

infracţiunii (repararea prejudiciilor, transportul victimei la spital, etc.). c) Atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii constând în

prezentarea sa în faţa autorităţii, comportarea sinceră din timpul procesului, înlesnirea descoperirii şi arestării participanţilor.

Datorită caracterului exemplificativ al textului, în practica judiciară instanţele de judecată au catalogat şi alte împrejurări ce reliefează gradul redus de pericol social al faptei şi făptuitorului (vârsta înaintată, starea de boală etc.).

80

2.3. Efectele circumstanţelor atenuante Aceste efecte sunt diferite după cum acţionează asupra pedepselor

principale şi asupra pedepselor complementare: a) Efectele circumstanţelor atenuante asupra pedepselor principale Potrivit art. 76, alin. (1) din Cod penal , atenuarea pedepsei se

concretizează prin reducerea obligatorie a pedepsei sub minimul specialin. Aşadar regula generală este că circumstanţele atenuante – judiciare

sau legale – atrag în mod obligatoriu reducerea pedepsei principale sub minimul special sau înlocuirea pedepsei cu alta mai uşoară. Astfel:

- când minimul special al pedepsei închisorii este de 10 ani sau mai mare pedeapsa este coborâtă sub minimul special, dar nu mai jos de 3 ani;

- când minimul special al pedepsei închisorii este de 5 ani sau mai mare pedeapsa se coboară sub minimul special, dar nu mai jos de 1 an;

- când minimul special al pedepsei este de 3 ani sau mai mare pedeapsa se coboară sub minimul special, dar nu mai jos de 3 luni;

- când minimul special al pedepsei este de un an sau mai mare pedeapsa se coboară sub minimul special, până la minimul general;

- când minimul special al pedepsei este de 3 luni sau mai mare pedeapsa se coboară sub acest minim, până la minimul general sau se aplică o amendă care nu poate depăşi 2500000 (250 RON), iar când când minimul special este de 3 luni, se aplică o amendă care nu poate fi mai mică de 2000000 (200 RON);

- când pedeapsa prevăzută de lege este amenda aceasta se coboară sub minimul ei special, putând fi redusă la 1500000 (150 RON), în cazul în care minimul ei este de 5000000 (500 RON) sau mai mare, ori până la minimul general când minimul special este sub 5000000 (500 RON).

Efectele circumstanţelor atenuante vor fi mai reduse în cazul unor infracţiuni grave, limitativ enumerate de lege (detenţiunea pe viaţă, siguranţa statului).

b)Efectele circumstanţelor atenuante asupra pedepselor complementare

Conform art. 76, alin. ultim din Cod penal , când există circumstanţe atenuante, pedeapsa complementară privativă de drepturi prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, poate fi înlăturată.

3. Circumstanţele agravante Prin dispoziţiile art. 75 Cod penal se consacră implicit două forme de

circumstanţe legale: - circumstanţe agravante legale;

81

- circumstanţe agravante judiciare. 3.1.Circumstanţe agravante legale a) Săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună Raţiunea acestei agravante rezultă din gradul ridicat de pericol social

ce decurge din cooperarea mai multor persoane la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală. Această cooperare le conferă un plus de siguranţă şi de operativitate făptuitorilor şi le asigură şansele realizării scopului propus.

Sunt îndeplinite cerinţele art. 75, lit. a Cod penal nu numai atunci când cei care conlucrează răspund penal, când au acţionat cu vinovăţie, ci şi atunci când unul sau unii dintre ei nu răspund în raport cu legea penală, deoarece s-au aflat în eroare de fapt. Aşadar este suficientă cooperarea lor pentru îndeplinirea condiţiei1.

Prin cerinţa “săvârşirii faptei împreună” trebuie să înţelegem atât conlucrarea concomitentă prin prezenţa, de regulă, a tuturor făptuitorilor la locul şi în momentul săvârşirii infracţiunii, dar şi în ipoteza săvârşirii unor infracţiuni în mod organizat prin contribuţie succesivă a participanţilor care, pentru asigurarea succesului şi-au stabilit roluri diferite. În cazul asocierii în vederea săvârşirii de infracţiuni (art. 323 Cod penal), fapta constituie atât infracţiunea incriminată distinct, în concurs cu infracţiunea săvârşită în condiţiile agravantei de mai sus (de regulă sunt frecvente în materie de contrabandă vamală).

b) Săvârşirea faptei prin acte de cruzime, prin violenţe asupra familiei ori prin metode sau mijloace care prezintă pericol public

Prin cruzime se înţeleg metodele brutale, feroce, acte de violenţă prelungite în timp care produc suferinţe fizice deosebit de mari ce denotă sadism (exemplu în cazul infracţiunii de omor deosebit de grav – art. 176, lit. c Cod penal).

Violenţele asupra familiei, a membrilor familei (soţul şi ceilalţi membrii ai familiei în sensul legal al acesteia).

Săvârşirea infracţiunii prin metode şi mijloace ce prezintă pericol public, cum ar fi: incendierea, provocarea de explozii, infestarea cu substanţe chimice, etc.

Această circumstanţă se răsfrânge asupra tuturor participanţilor când aceştia au cunoscut şi au prevăzut urmările.

c) Săvârşirea faptei de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor

1 Gh. Alecu, op. cit., pp. 495-499.

82

Această circumstanţă agravantă relevă periculozitatea sporită a infractorilor majori care, profitând de lipsa de experienţă şi de caracterul uşor influenţabil al minorilor îi atrag în câmpul infracţionalin. Incidenţa agravantei nu este condiţionată de răspunderea penală a minorului, nici de calitatea în care acesta a participat la săvârşirea infracţiunii (autor, instigator, complice).

d) Săvârşirea infracţiunii din motive josnice Stabilirea caracterului josnic al mobilului infracţiunii se face în raport

cu normele de morală existente în societate la un moment dat, raportat la mediul social din care provine persoana infractorului, la condiţiile concrete de săvârşire a infracţiunii. De regulă, interesul material poate fi considerat motiv josnic (suprimă viaţa victimei pentru a-i prelua moştenirea). Efectele acestei circumstanţe sunt personale şi nu se răsfrâng asupra altora.

e) Săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de situaţia prilejuită de o calamitate

- calamităţile naturale – cutremure, inundaţii, erupţii vulcanice, etc.

- calamităţi provocate de om – accidente nucleare, accidente feroviare, catastrofe aeriene, navale etc.

În aceste împrejurări în care toată atenţia este îndreptată spre înlăturarea consecinţelor lor, făptuitorii, dau dovadă de lipsă de solidaritate umană comiţând acte de sustragere în forma calificată (art. 209, lit. h Cod penal la care se reţine agravanta prevăzută de art. 75, lit. e Cod penal). Această agravantă are un caracter real, ea aplicându-se tuturor celor care au cunoscut-o şi au prevăzut-o.

3.2. Circumstanţe agravante judiciare Potrivit art. 75, alin. 2 Cod penal, instanţa poate reţine ca circumstanţe

agravante şi alte împrejurări care imprimă faptei un caracter grav. Au fost apreciate circumstanţe agravante judiciare: folosirea unei persoane iresponsabile ca simplu instrument pentru săvârşirea infracţiunii; premeditarea la alte infracţiuni decât aceea prevăzută la art. 175, lit. a) Cod penal (omor calificat săvârşit cu premeditare).

3.3. Efectele circumstanţelor agravante În art. 78 din Cod penal a fost consacrat principiul agravării

facultative a pedepselor prevăzute de lege, atât în cazul circumstanţelor agravante legale cât şi judiciare.

83

Potrivit textului de lege mai sus menţionat, în cazul în care există circumstanţe agravante se poate aplica o pedeapsă până la maximul special, iar dacă maximul special nu este îndestulător se poate adăuga un spor de până la 5 ani, care nu poate depăşi o treime din acest minim, iar în cazul amenzii se poate aplica un spor de cel mult jumătate din maximul specialin.

4. Concursul dintre cauzele de agravare şi de atenuare a pedepsei În conformitate cu prevederile art. 80 din Cod penal , în caz de

concurs între cauzele de agravare şi cauzele de atenuare, pedeapsa se stabileşte în raport de circumstanţele agravante, de circumstanţele atenuante şi de starea de recidivă.

Concurenţa circumstanţelor de agravare şi de atenuare a pedepsei nu impune coborârea pedepsei sub minimul specialin.

Legiuitorul penal a consacrat o derogare de la regula, conform căreia, în cazul reţinerii circumstanţelor atenuante, reducerea pedepsei sub minimul special este obligatorie.

Dacă s-ar fi menţinut regula de la circumstanţele atenuante, s-ar fi anihilat efectele circumstanţelor agravante.

În cazul aplicării concomitente a dispoziţiilor cu privire la circumstanţele agravante, recidiva şi concursul de infracţiuni, pedeapsa închisorii nu poate depăşi 25 de ani, dacă maximul special pentru fiecare infracţiune este de 10 ani sau mai mic, şi 30 de ani, dacă maximul special pentru cel puţin una din infracţiuni este mai mare de 10 ani (art. 80, alin. 3 Cod penal).

84

Capitolul III

Individualizarea judiciară a executării pedepsei. Mijloacele de individualizare

Secţiunea I

Aspecte privind instrumentele juridice de individualizare a executării pedepsei

Pentru ca pedeapsa aplicată de către instanţa de judecată să

corespundă într-o măsură rezonabilă nevoilor de soluţionare a cauzei, Cod penal a prevăzut mai multe instituţii de individualizare judiciară a modului de executare a acesteia. Astfel, în cazul în care instanţa de judecată consideră că scopurile şi funcţiile pedepsei nu sunt realizate în regimul de executare propriu naturii pedepsei principale aplicate, va apela la unul din următoarele instrumente juridice de individualizare a executării pedepsei:

- suspendarea condiţionată a executării pedepsei; - suspendarea executării pedepsei sub supraveghere; - executarea pedepsei la locul de muncă; - liberarea condiţionată; - executarea pedepsei într-o închisoare militară; - înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii.

Secţiunea a II-a

Suspendarea condiţionată a executării pedepsei

1. Noţiune

Este o măsură de individualizare a executării pedepsei pe care instanţa de judecată o poate dispune prin hotărârea de condamnare şi care constă în suspendarea executării pedepsei pe un anumit termen prevăzut de lege, denumit termen de încercare, după expirarea căruia, dacă cel condamnat a avut o conduită bună şi s-a abţinut de la săvârşirea altor infracţiuni este considerat reabilitat de drept.

2. Condiţiile acordării suspendării condiţionate a executării

pedepsei Condiţiile de acordare a suspendării condiţionate a executării

pedepsei sunt expres şi limitativ prevăzute în art. 81 Cod penal.

85

Instanţa de judecată poate dispune această măsură, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

a) condiţii cu privire la pedeapsa aplicată - pedeapsa aplicată este închisoarea de 3 ani sau amenda şi dacă

aceasta nu a fost aplicată pentru o infracţiune intenţionată pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani şi pentru vreuna din infracţiunile prevăzute de art. 182 Cod penal (vătămare corporală gravă), art. 183 Cod penal (loviri cauzatoare de moarte), art. 197, alin. 1 şi 2 Cod penal (violul), art. 267, alin. 1 şi 2 (tortura);

- în caz de concurs de infracţiuni, dacă pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 2 ani şi sunt întrunite celelalte condiţii prevăzute de art. 81 Cod penal;

- se va putea dispune şi atunci când instanţa a aplicat pedeapsa închisorii de 2 ani, la care a aplicat amenda (art. 34, alin. 2 Cod penal).

b) repararea prejudiciului cauzat - în cazul condamnării pentru o infracţiune prin care s-a cauzat o

pagubă, instanţa poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei numai dacă, până la pronunţarea hotărârii, paguba a fost integral reparată sau plata despăgubirii este garantată de o societate de asigurare (art. 81, alin. 40)1.

c) condiţii cu privire la infractor - infractorul să nu fi fost condamnat anterior la pedeapsa

închisorii mai mare de 6 luni, afară de cazul când condamnarea se încadrează în vreunul din cazurile prevăzute de art. 38 Cod penal (condamnări pentru infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii; pentru infracţiuni săvârşite din culpă, pentru infracţiuni amnistiate, pentru fapte care nu mai sunt prevăzute de legea penală; la infracţiuni şi condamnări pentru care a intervenit reabilitarea sau în privinţa cărora s-a împlinit termenul de reabilitare).

d) instanţa de judecată să aprecieze că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea acesteia

Pentru a-şi forma convingerea instanţa de judecată va examina toate datele referitoare la fapta săvârşită şi la făptuitor – atitudinea faţă de muncă, comportarea în familie şi societate, poziţia psihică şi mijloacele folosite pentru săvârşirea faptei, comportarea în timpul urmăririi penale şi al judecăţii.

Dacă dispune măsura, instanţa de judecată este ţinută să motiveze acordarea ei (art. 81, alin. ultim Cod penal).

1 Acest alineat a fost declarat neconstituţional prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 463/1997, publicată în M. Of. al României nr. 53/06.02.1998.

86

3. Cazuri speciale de acordare a suspendării condiţionate, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 81 Cod penal

Art. 869, alin. 4 Cod penal prevede că persoana condamnată să execute

pedeapsa la locul de muncă, ce şi-a pierdut total capacitatea de muncă, instanţa revocă executarea pedepsei la locul de muncă dispunând suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

Un al doilea caz special vizează infracţiunea de abandon de familie conform art. 305, alin. 4 Cod penal: dacă părţile nu s-au împăcat, dar în cursul judecăţii inculpatul îşi îndeplineşte obligaţiile, instanţa, în cazul în care stabileşte vinovăţia, pronunţă împotriva inculpatului o condamnare cu suspendarea executării pedepsei, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 81 Cod penalin.

4. Termenul de încercare în cazul suspendării condiţionate a

executării pedepsei Art. 82 Cod penal prevede că acest termen se compune din cuantumul

pedepsei închisorii aplicate, la care se adaugă 2 ani, iar în cazul pedepsei cu amenda, termenul de încercare este de 1 an.

În caz de suspendare condiţionată a executării pedepsei aplicabile minorului, termenul de încercare se compune din durata închisorii aplicate la care se adaugă un interval de timp între 6 luni – 2 ani fixat de instanţă, iar dacă pedeapsa aplicată a fost amenda, termenul de încercare este de 6 luni (art. 110 Cod penal). Termenul de încercare se reduce în cazul în care intervine graţierea pedepsei aplicate (art. 120, alin. (2) Cod penal). Conform prevederilor art. 82, alin. (3) din Cod penal , termenul de încercare se socoteşte de la data când hotărârea prin care s-a pronunţat suspendarea condiţionată a executării pedepsei a rămas definitivă.

5. Efectele suspendării condiţionate a executării pedepsei Suspendarea condiţionată a executării pedepsei dă naştere la două

categorii de efecte: imediate sau provizorii şi efecte ulterioare sau definitive. a) Efectele provizorii (imediate) ale suspendării condiţionate a

executării pedepsei - ca efect imediat al acordării suspendării, executarea pedepsei

devine condiţionată de comportamentul condamnatului în termenul de încercare.

- în cazul în care, la data pronunţării condamnării cu suspendarea cel condamnat se afla în stare de deţinere, instanţa va dispune

87

punerea de îndată în libertate a acestuia, fără să mai aştepte ca hotărârea să rămână definitivă (art. 350, alin. 3, lit. b din C. proc. pen.).

b) Efectele definitive ale suspendării condiţionate a executării pedepsei

- potrivit art. 86 Cod penal, dacă cel condamnat nu a săvârşit o infracţiune înlăuntrul termenului de încercare şi nici nu s-a pronunţat revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei, în baza art. 83, alin. 4 Cod penal, el este reabilitat de drept.

- scoaterea din evidenţa cazierului judiciar pentru cei reabilitaţi de drept se face după 2 ani de la expirarea termenului de încercare.

6. Revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei Legiuitorul a instituit două forme de revocare: a) obligatorie; b) facultativă.. Revocarea obligatorie intervine conform art. 83, alin. 1 Cod penal,

dacă în cursul termenului de încercare cel condamnat a săvârşit din nou o infracţiune, pentru care s-a pronunţat o hotărâre definitivă, chiar după expirarea acestui termen.

Revocarea obligatorie a suspendării condiţionate a executării pedepsei trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- infracţiunea să se comită înlăuntrul termenului de încercare; - să fie infracţiune săvârşită cu intenţie sau praeterintenţionată; - să fie descoperită înlăuntrul termenului de încercare; - pentru noua infracţiune să se fi pronunţat o hotărâre definitivă

şi executorie, chiar după înplinirea termenului de încercare. Revocând suspendarea condiţionată a executării pedepsei, instanţa va

dispune executarea în întregime a pedepsei, care nu se contopeşte cu pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune (art. 83, alin. 1 Cod penal). În acest caz nu se mai aplică sporul prevăzut de lege pentru recidivă (art. 83, alin. 4 Cod penal).

Revocarea facultativă se realizează dacă infracţiunea ulterioară este savârşită din culpă, putându-se aplica suspendarea condiţionată a executării pedepsei, chiar dacă infractorul a fost condamnat anterior tot cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, caz în care nu mai are loc revocarea primei suspendări (art. 83, alin. 3 Cod penal).

Potrivit art. 84 Cod penal, revocarea este facultativă şi în cazul în care nu a îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, până la expirarea termenului de încercare. Revocarea nu se poate dispune când

88

cel condamnat face dovada că a fost în imposibilitate de a-şi îndeplini acele obligaţii.

7. Anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei Această măsură se dispune (potrivit art. 85, alin. 1 Cod penal) dacă se

descoperă că cel codamnat mai săvârşise o infracţiune înainte de pronunţarea hotărârii prin care s-a dispus suspendarea sau până la rămânerea definitivă a acesteia, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii, chiar după expirarea termenului de încercare.

Aşa cum rezultă din textul mai sus menţionat, pentru a dispune anularea se cer întrunite următoarele condiţii:

a) condamnatul să fi săvârşit o infracţiune înainte de expirarea termenului de încercare;

b) infracţiunea să fie descoperită înainte de expirarea termenului de încercare;

c) pentru infracţiunea respectivă să se fi pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare la pedeapsa închisorii, chiar dacă aceasta a intervenit după expirarea termenului de încercare.

Potrivit art. 85, alin. 3 Cod penal, dacă există concurs de infracţiuni şi pedeapsa rezultată în urma contopirii nu depăşeşte 2 ani, instanţa poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei. În acest caz, termenul de încercare se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunţat anterior suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

Secţiunea a III-a

Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere 1. Noţiune Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere reprezintă un

mijloc de individualizare judiciară a executării pedepsei închisorii şi constă în suspendarea executării pedepsei pe o anumită perioadă – denumită termen de încercare, pe durata căreia condamnatul este supus unor măsuri de supraveghere şi cerinţei de a respecta obligaţiile stabilite de instanţa de judecată. Această instituţie a fost introdusă prin Legea nr. 104/22.09.1992 – art. 861 - 8611 Cod penal.

2. Condiţiile de aplicare a suspendării executării pedepsei sub

supraveghere

a) Condiţii cu privire la pedeapsa aplicată şi natura infracţiunii În art. 861 din Cod penal se arată că instanţa poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dacă pedeapsa aplicată

89

este de cel mult 4 ani. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se poate dispune şi în caz de concurs de infracţiuni, dacă pedeapsa aplicată este de cel mult 3ani.

Nu poate fi dispusă această măsură a suspendării executării pedepsei sub supraveghere în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani (precum şi în cazul infracţiunilor prevăzute de Cod penal în art. 182, 183, 197, alin. 1 şi 2) şi art. 2671, alin. (1) şi 2).

b) Repararea prejudiciului cauzat În cazul condamnării pentru o infracţiune prin care s-a produs o

pagubă, instanţa poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere numai dacă până la pronunţarea hotărârii, paguba a fost integral reparată sau plata despăgubirii este garantată de o societate de asigurare (art. 861, alin. 4 raportat la art. 81, alin. 4 Cod penal)1

c)Condiţii cu privire la infractor Potrivit art. 861, alin. 1, lit. b Cod penal, instanţa poate dispune

suspendarea executării pedepsei sub supraveghere numai dacă infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, afară de cazurile când condamnarea se încadrează în vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 38 Cod penal (starea de recidivă). d) Instanţa de judecată să aprecieze că scopul pedepsei poate fi atins fără executarea acesteia. Pentru ca suspendarea executării pedepsei sub supraveghere să fie acordată este necesar ca, pe lângă condiţiile prevăzute, instanţa să aprecieze, ţinând cont de persoana condamnatului, de comportamentul său după comiterea faptei, că pronunţarea condamnării constituie un avertisment pentru acesta şi, chiar fără executarea pedepsei condamnatul nu va mai săvârşi o altă infracţiune (art. 861, alin. 1, lit. c Cod penal).

3. Cazuri speciale de acordare a suspendării executării pedepsei

sub supraveghere Legiuitorul a prevăzut că suspendarea executării pedepsei sub

supraveghere poate fi dispusă de instanţa de judecată, chiar dacă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 861 Cod penal în cazul condamnatului ce execută pedeapsa la locul de muncă, dar care şi-a pierdut total sau parţial capacitatea de muncă.

1 Curtea Constituţională a statuat ca neconstituţională prevederea art. 861, alin. 4 cu trimitere la art. 81, alin. 4 Cod penal.

90

4. Termenul de încercare În cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, termenul

de încercare se compune din cuantumul pedepsei închisorii aplicate la care se stabileşte un interval de timp fixat de instanţă între 2 şi 5 ani. Aşadar, termenul de încercare poate fi minimum 2 ani şi 15 zile şi de maximum 9 ani.

Termenul de încercare se socoteşte de la data când hotărârea prin care s-a pronunţat suspendarea executării pedepsei sub supraveghere a rămas definitivă (art. 862, alin. 2 raportat la art. 82, alin. 3 Cod penal).

5. Măsurile de supraveghere În art. 863, alin. 1 Cod penal au fost prevăzute următoarele măsuri de

supraveghere cărora condamnatul trebuie să se supună: - să se prezinte la datele fixate, la judecătorul desemnat cu

supravegherea lui, sau la alte organe stabilite de instanţă; - să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă

sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; - să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; - să comunice informaţii de natură a fi controlate mijloacele lui

de existenţă. 6. Obligaţiile condamnatului Potrivit art. 863, alin. 3 Cod penal, instanţa de judecată poate să

impună condamnatului respectarea uneia sau mai multor din următoarele obligaţii:

- să desfăşoare o activitate sau să urmeze un curs de învăţământ sau o calificare;

- să nu-şi schimbe domiciliul sau reşedinţa avută ori să nu depăşească limita teritorială stabilită, decât în condiţiile fixate de instanţă;

- să nu freventeze anumite locuri stabilite; - să nu intre în legătură cu anumite persoane; - să nu conducă un vehicul sau anumite vehicule; - să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire, în special

în scopul dezintoxicării. Supravegherea executării obligaţiilor stabilite de instanţă se face de

judecătorul desemnat cu supravegherea condamnatului sau de către alte organe stabilite de instanţă.

91

7. Efectele suspendării Efectul provizoriu al suspendării executării pedepsei sub supraveghere

constă în suspendarea executării pedepsei închisorii, pe durata termenului de încercare.

Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu atrage suspendarea executării măsurilor de siguranţă şi a obligaţiilor civile prevăzute în hotărârea condamnatorie (art. 861, alin. 4 raportat la art. 81, alin. 5 Cod penal).

Pe toată durata termenului de încercare condamnatul trebuie să se abţină de la săvârşirea de noi infracţiuni, să respecte măsurile de supraveghere şi obligaţiile stabilite de instanţă.

Efectele definitive. Potrivit art. 866 Cod penal, dacă cel condamnat nu a săvârşit nici o infracţiune înlăuntrul termenului de încercare şi nici nu s-a pronunţat revocarea suspendării executării pedepsei, el este reabilitat de drept.

Scoaterea din evidenţa cazierului judiciar se va face numai după trecerea a 2 ani de la împlinirea termenului de încercare, conform prevederilor din Legea cazierului judiciar.

8. Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere

Revocarea obligatorie – dacă în cursul termenului de încercare cel

condamnat a săvârşit din nou o infracţiune, pentru care s-a pronunţat o hotărâre definitivă , chiar după expirarea acestui termen.

Revocarea suspendării pedepsei nu are loc dacă infracţiunea săvârşită ulterior a fosr descoperită dupa expirarea termenului de încercare.

Revocarea facultativă apare în următoarele situaţii: - când condamnatul nu a îndeplinit, până la expirarea termenului de

încercare, obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare; - dacă cel condamnat nu îndeplineşte măsurile de supraveghere

prevăzute de lege, ori obligaţiile stabilite de instanţă, aceasta poate să revoce suspendarea executării pedepsei şi să dispună executarea în întregime a pedepsei sau poate să prelungească termenul de încercare cu cel mult 3 ani (art. 864, alin. 2 Cod penal).

9. Anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere Anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere intervine

în aceleaşi condiţii ca şi în cazul suspendării condiţionate a executării pedepsei (art. 865, alin. 1 Cod penal).

Pentru a se putea dispune anulării suspendării executării pedepsei sub supraveghere se cer întrunite următoarele condiţii:

92

- condamnatul să fi săvârşit o infracţiune înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere;

- infracţiunea să fie descoperită înainte de expirarea termenului de încercare;

- pentru infracţiunea respectivă să se fi pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare, la pedeapsa închisorii, chiar dacă aceasta a intervenit după expirarea termenului de încercare.

În caz de concurs de infracţiuni, dacă pedeapsa rezultată nu depăşeşte 3 ani, instanţa de judecată poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, caz în care termenul de încercare se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunţat anterior suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

Secţiunea a IV-a Executarea pedepsei la locul de muncă

1. Condiţii de aplicare Instituţia executării pedepsei la locul de muncă a fost introdusă în

legislaţia noastră penală prin Legea nr. 6/1973. Cadrul actual de reglementare a executării pedepsei la locul de muncă îl constituie dispoziţiile art. 86, alin. 7 – 11 Cod penal, la care se adaugă dispoziţiile Codului de procedură penală şi cele ale Legii nr. 23/1969 privind executarea pedepselor.

Sub aspectul naturii juridice, executarea pedepsei la locul de muncă reprezintă un mijloc de individualizare judiciară a executării pedepsei închisorii. În acest caz, executarea pedepsei închisorii are loc, dar nu într-un loc de detenţie, ci în libertate, prin prestarea unei munci în cadrul unei unităţi.

Executarea pedepsei la locul de muncă este dispusă de instanţă numai în cazul întrunirii mai multor condiţii referitoare la:

a) pedeapsa aplicată şi natura infracţiunii săvârşite; b) persoana condamnatului; c) acordul scris al unităţii în care condamnatul urmează să presteze

munca. Îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege creează pentru cel

condamnat o vocaţie de a beneficia de acest mod de executare a pedepsei. Transformarea acestei vocaţii într-un beneficiu efectiv depinde de aprecierea

93

instanţei, bazată pe criteriile generale de individualizare arătate în art. 72 Cod penal, că scopul pedepsei poate fi atins fără privarea de libertate.

a) Pedeapsa aplicată şi natura infracţiunii săvârşite Pentru a se putea dispune executarea pedepsei la locul de muncă, se

cere în primul rând, ca pedeapsa aplicată să nu depăşească 5 ani de închisoare, iar în caz de concurs de infracţiuni, să nu depăşească 3 ani de închisoare. Referitor la natura infracţiunii săvârşite, prin prevederile art. 86, alin. 3 şi 7 Cod penal, au fost excluse de la beneficiul executării la locul de muncă pedepsele aplicate pentru infracţiuni grave, respectiv pentru infracţiunile intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani, precum şi în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 182 (vătămare corporală gravă), art. 183 (loviri sau vătămări cauzatoare de moarte), art. 197 alin. 1 şi 2 (viol) şi art. 267 alin. 1 şi 2 (tortura). Executarea pedepsei la locul de muncă poate fi dispusă în cazul infracţiunii de furt calificat prevăzut în art. 209, alin. 3, dacă pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 2 ani1.

b) Persoana condamnatului Ca şi în cazul suspendării simple sau sub supraveghere, executarea

pedepsei la locul de muncă se poate dispune numai dacă cel în cauză nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, afară de cazul când condamnarea intră în vreunul din cazurile prevăzute de art. 38 Cod penalin.

Distinct de aceasta, textul art. 86, alin. 7 Cod penal, impune privitor la persoana condamnatului, ca aceasta să aibă aptitudinea de a se îndrepta chiar fără privare de libertate (această aptitudine trebuie să rezulte din împrejurările comiterii faptei, din conduita generală a condamnatului şi din alte elemente obiective şi subiective, de natură să contribuie la formarea convingerii instanţei că scopul pedepsei poate fi atins fără privare de libertate).

Executarea pedepsei la locul de muncă se poate dispune şi în cazul minorilor care au împlinit vârsta de 16 ani (prevăzută în legislaţia muncii pentru prestarea unei munci în cadrul unei unităţi), în cazul militarilor în termen trecuţi în rezervă înainte de termen precum şi în cazul persoanelor care au împlinit vârsta de pensionare, cu condiţia să aibă, chiar şi numai parţial capacitate de muncă.

c) Condiţia privitoare la existenţa acordului scris al unităţii în care condamnatul urmează să presteze munca a fost introdusă prin Legea nr. 104/1992, fiind determinată de faptul că, în condiţiile separaţiei puterilor în

1 Modificată prin Legea nr. 456/18.07.2001, pentru aprobarea O.U.G. nr. 207/2000, publicată în M. Of. al României nr. 410/25.07.2001.

94

stat, instanţa nu mai poate impune unităţilor primirea condamnaţilor la muncă.

2. Modul de executare a pedepsei închisorii la locul de muncă Potrivit art. 868, alin. 4 Cod penal, pedeapsa se execută la locul de

muncă în baza mandatului de executare a pedepsei. În privinţa contractului de muncă dintre unitate şi persoana condamnatului, legea distinge între situaţia în care condamnatul execută pedeapsa la unitatea la care era angajat şi situaţia în care pedeapsa se execută în altă unitate decât cea al cărui angajat a fost:

a) dacă pedeapsa se execută la aceeaşi unitate, pe durata executării pedepsei contractul de muncă se suspendă;

b) dacă pedeapsa se execută într-o altă unitate decât cea în care îşi desfăşura activitatea condamnatul la data aplicării pedepsei, contractul de muncă încheiat încetează.

În timpul executării pedepsei la locul de muncă, condamnatul este obligat să îndeplinească toate îndatoririle de muncă, cu următoarele limitări ale drepturilor ce-i revin potrivit legii (art. 868 Cod penal):

a) din totalul veniturilor cuvenite, potrivit legii, pentru munca prestată, cu excepţia sporurilor acoradate pentru activitatea desfăşurată în locuri de muncă cu condiţii vătămătoare, se reţine o cotă de 15 – 40%, stabilită potrivit legii, în raport cu cuantumul veniturilor şi cu îndatoririle condamnatului pentru întreţinerea altor persoane, care se varsă la bugetul statului. Pentru condamnaţii minori, limitele reţinerii se reduc la jumătate;

b) drepturile de asigurări sociale, se stabilesc în procente legale aplicate la venitul net cuvenit condamnatului, după reţinerea cotei prevăzute la lit. a);

c) durata executării pedepsei nu se consideră vechime în muncă; d) nu se poate schimba locul de muncă la cererea condamnatului,

decât prin hotărârea instanţei de judecată; e) condamnatul nu poate fi promovat; f) condamnatul nu poate ocupa funcţii de conducere, funcţii care

implică exerciţiul autorităţii de stat, funcţii instructiv-educative ori de gestiune;

g) pe durata executării pedepsei la locul de muncă, condamnatului i se interzice dreptul electoral de a fi ales.

În conformitate cu dispoziţiile art. 868, alin. 3 Cod penal, instanţa poate dispune ca pe durata executării pedepsei, condamnatul să respecte şi una sau mai multe din obligaţiile prevăzute în art. 863 Cod penalin.

95

3. Revocarea executării pedepsei la locul de muncă Sancţiunea revocării executării pedepsei la locul de muncă intervine,

după caz, în mod obligatoriu sau facultativ. Potrivit art. 86, alin. 9 Cod penal, revocarea este obligatorie în

următoarele cazuri: - dacă după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus

executarea pedepsei la locul de muncă, condamnatul săvârşeşte o nouă infracţiune intenţionată înainte de începerea executării sau în timpul executării acesteia. Revocarea executării pedepsei la locul de muncă are drept consecinţă că pedeapsa rezultată, stabilită conform art. 39, alin. 1 şi 2 sau după caz ale art. 40, se va executa într-un loc de deţinere;

- când condamnatul nu mai poate presta munca din cauza pierderii totale a capacităţii de muncă. Revocând executarea la locul de muncă, instanţa, ţinând seama de împrejurările care au determinat incapacitatea de muncă şi de dispoziţiile art. 72 Cod penal, poate dispune executarea pedepsei într-un loc de deţinere sau suspendarea simplă ori sub supraveghere a pedepsei, chiar dacă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 81 sau 861 Cod penalin.

Revocarea este facultativă în următoarele cazuri: - când infracţiunea ulterioară este săvârşită din culpă. În acest caz,

revocarea este condiţionată de genul sau modul de execitare a pedepsei stabilite de instanţă. Dacă instanţa apreciază că pentru infracţiunea ulterioară, săvârşită din culpă, se impune aplicarea pedepsei închisorii cu executare într-un loc de deţinere, atunci ea trebuie să dispună revocarea executării pedepsei la locul de muncă. Dacă, dimpotrivă, instanţa apreciază că se impune aplicarea pedepsei amenzii sau executarea pedepsei la locul de muncă, revocarea nu mai are loc;

- când condamnatul se sustrage de la prestarea activităţii în cadrul unităţii, fie prin neprezentarea la unitate în termen de 5 zile (art. 30, alin. 5 din Legea nr. 23/1969), fie prin îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor ce-i revin la locul de muncă (absenţe nejustificate, indisciplină, etc.);

- când condamnatul nu respectă măsurile de supraveghere sau obligaţiile stabilite prin hotărârea de condamnare.

96

4. Anularea executării pedepsei la locul de muncă Este o măsură – remediu care intervine atunci când executarea

pedepsei la locul de muncă nu poate fi aabb iinniittiioo dispusă, deoarece condamnatul mai săvârşise o infracţiune, despre care instanţa nu a avut cunoştinţă în momentul producerii hotărârii de condamnare şi nici ulterior, până la rămânerea definitivă a acesteia.

În conformitate cu prevederile art. 8610 Cod penal, dacă cel condamnat mai săvârşise o infracţiune până la rămânerea definitivă a hotărârii şi aceasta se descoperă mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată la locul de muncă sau considerată ca executată, instanţa, dacă nu sunt întrunite condiţiile impuse de lege (art. 867 Cod penal), anulează executarea pedepsei la locul de muncă.

Anularea are loc şi în cazul în care hotărârea de condamnare pentru infracţiunea descoperită ulterior se pronunţă după ce pedeapsa a fost executată sau considerată ca executată, aplicându-se, după caz, regulile concursului de infracţiuni dau ale recidivei.

5. Încetarea executării pedepsei la locul de muncă Încetarea executării pedepsei la locul de muncă constituie, ca şi

eliberarea condiţionată, o modalitate a individualizării administrative a pedepsei. Atunci când pedeapsa şi-a atins finalitatea preventiv-educativă, nu mai există nici o raţiune ca executarea ei să continue şi instanţa poate dispune încetarea executării pedepsei înainte de împlinirea duratei acesteia.

Potrivit art. 8611 Cod penal, instanţa poate dispune încetarea executării pedepsei dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

a) condamnatul a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei; b) pe parcursul executării a avut o bună conduită, a fost disciplinat şi

stăruitor în muncă; c) instanţa a fost sesizată cu o cerere de încetare a executării pedepsei

de către conducerea unităţii unde condamnatul execută pedeapsa. Încetarea executării pedepsei nu determină reducerea duratei pedepsei

aplicate, aşa încât pedeapsa se consideră executată numai dacă în intervalul de timp de la încetarea executării pedepsei la locul de muncă şi până la împlinirea duratei pedepsei, condamnatul nu a săvârşit o nouă infracţiune. Dacă cel condamnat săvârşeşte o nouă infracţiune în acest interval de timp, instanţa poate revoca încetarea sau poate să o menţină, ţinând seama în toate cazurile, de criteriile generale şi speciale de individualizare. Revocarea este obligatorie în cazul în care fapta săvârşită este o infracţiune contra păcii şi

97

omenirii, o infracţiune de omor, o infracţiune intenţionată care a avut ca urmare moartea unei persoane sau o infracţiune prin care s-au produs consecinţe deosebit de grave.

Revocarea încetării executării pedepsei la locul de muncă are drept consecinţă că restul de pedeapsă, care se contopeşte cu pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune, se execută într-un loc de deţinere.

Secţiunea a V-a Liberarea condiţionată

1. Noţiune Liberarea condiţionată este o instituţie complementară regimului de

executare a pedepsei şi nu un mijloc de individualizare administrativă a acesteia. Liberarea condiţionată constă în liberarea condamnatului înainte de executarea completă a pedepsei închisorii ori a detenţiunii pe viaţă, dacă sunt îndeplinite anumite condiţii prevăzute de lege. Beneficiul liberării condiţionate poate fi acordat oricărui condamnat, indiferent de natura infracţiunii săvârşite şi indiferent dacă a mai beneficiat anterior de liberarea condiţionată pentru o altă pedeapsă. Fiind o modalitate de executare a unei părţi din pedeapsă, pedeapsa se consideră executată numai dacă în intervalul de timp de la liberare şi până la împlinirea duratei pedepsei, condamnatul nu a săvârşit din nou o infracţiune.

2. Condiţii de acordare Din prevederile art. 59 Cod penal rezultă că pentru a se putea dispune

liberarea condiţionată este necesar ca deţinutul în cauză: a) să fi executat o parte din pedeapsă; b) să fi fost stăruitor în muncă, disciplinat; c) să dea dovezi temeinice de îndreptare. a) Executarea unei părţi din pedeapsă. Fracţiunea de pedeapsă ce

trebuie obligatoriu executată diferă după cunatumul pedepsei aplicate, după forma de vinovăţie cu care a fost săvârşită infracţiunea, după vârsta condamnatului şi după folosirea acestuia în muncă.

În cazul infracţiunilor intenţionate, liberarea condiţionată poate fi acordată, potrivit art. 59 Cod penal, după ce condamnatul a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei închisorii care nu depăşeşte 10 ani sau cel puţin trei pătrimi din durata pedepsei închisorii mai mare de 10 ani. În calculul fracţiunilor de pedeapsă, se ţine seama de partea din durata pedepsei care poate fi considerată potrivit legii ca executată pe baza muncii

98

prestate. În acest caz, liberarea condiţionată nu poate acordată, mai înainte de executarea efectivă a cel puţin jumătate din durata pedepsei, când aceasta nu depăşeşte 10 ani şi cel puţin două treimi când aceasta este mai mare de 10 ani.

În cazul infracţiunilor din culpă, liberarea poate fi acordată după ce condamnatul a executat cel puţin jumătate din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani sau cel puţin două treimi în cazul închisorii mai mari de 10 ani. Partea de pedeapsă ce trebuie executată poate fi redusă sub aceste limite, ţinându-se seama de munca prestată, dacă în acest caz liberarea nu poate fi acordată înainte de executarea efectivă a cel puţin o treime din durata pedepsei, când aceasta nu depăşeşte 10 ani şi cel puţin jumătate, când pedeapsa este mai mare de 10 ani.

În raport cu vârsta condamnatului, liberarea condiţionată poate fi acordată condamnaţilor minori, când ajung la vârsta de 18 ani, precum şi condamnaţilor trecuţi de vârsta de 60 de ani pentru bărbaţi şi 55 de ani pentru femei, după executarea unei treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani sau a unei jumătăţi în cazul în chisorii mai mari de 10 ani.

b) Stăruinţa în muncă şi disciplina condamnatului Stăruinţa în muncă în timpul executării pedepsei denotă că, în stare de

libertate, condamnatul are aptitudinea de a-şi asigura în mod onest existenţa prin muncă. Când persoana condamnată manifestă interes în desfăşurarea muncii, depăşind cu regularitate normele de muncă, executând produse de foarte bună calitate, făcând economii şi raţionalizări în procesul de producţie, poate să formeze comisiei de propuneri convingerea că acesta s-a reeducat. Pe lânga aceasta, se cere însă ca persoana condamnată să respecte regulile de conduită, regulile de ordine interioară (prevăzute în Regulamentul privind executarea unor pedepse şi a măsurii arestării preventive) şi obligaţiile ce le are în timpul executării pedepsei, în caz contrar fiind pasibil de sancţiuni disciplinare. Eventualele abateri disciplinare, de natură să caracterizeze persoana în cauză ca indisciplinată, pot conduce la amânarea sau chiar neacordarea liberării condiţionate.

c) Dovezile temeinice de îndreptare Îndreptarea priveşte formarea la condamnat a calităţilor morale care să

excludă posibilitatea comiterii de către acesta a unor infracţiuni. Sunt considerate dovezi temeinice de îndreptare:

- participarea efectivă la activitatea civică şi moral-creştină; - executarea unor sarcini care nu se remunerează; -manifestarea interesului pentru calificarea şi recalificarea

profesională; - buna comportare la locul de detenţie.

99

Îndeplinirea condiţiilor enumerate trebuie să rezulte din procesul-verbal al comisiei de propuneri constituită în acest scop şi care funcţionează în fiecare penitenciar. Procesul-verbal întocmit în detaliu cu privire la comportarea condamnatului poate cuprinde propunerea de liberare condiţionată. La formularea unor astfel de propuneri, comisiile sunt obligate să verifice îndeplinirea condiţiilor menţionate, dar, pe lângă acestea, ele trebuie să procedeze la o evaluare a antecedentelor penale ale condamnatului, înscriind în procese-verbale toate datele necesare stabilirii unui tablou real asupra trecutului infracţional al condamnatului (data condamnării anterioare, dacă este recidivist, natura infracţiunilor săvârşite, durata pedepsei, intervenţia amnistiei, graţierii, prescripţiei, reabilitării etc.). Când comisia consideră că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a fi propusă liberarea condiţionată, fixează termen pentru reexaminarea situaţiei condamnatului, termenul neputând fi mai mare de 1 an. În acest caz condamnatul se poate adresa direct instanţei de judecată cu cerere de eliberare condiţionată, cererea fiind însoţită în mod obligatoriu de procesul-verbal al comisiei de propuneri. Acordarea liberării condiţionate este atributul exclusiv al instanţei de judecată, care va dispune, după caz, acordarea sau respingerea liberării condiţionate, în funcţie de îndeplinirea condiţiilor impuse de lege.

3. Efectele liberării condiţionate Liberarea condiţionată produce efecte în două momente diferite: a) imediate – care nu sunt provizorii; b) definitive – care se produc în momentul expirării duratei pedepsei. Efectul imediat al eliberării condiţionate constă în punerea în

libertate a condamnatului. În perioada liberării condiţionate, condamnatul este considerat în executarea pedepsei şi deci pedepsele accesorii se execută.

Dacă în intervalul de timp de liberare şi până la împlinirea duratei pedepsei condamnatul nu a mai săvârşit o altă infracţiune, se produce efectul definitiv al eliberării condiţionate, care constă în aceea că pedeapsa se consideră integral executată.

Dacă în timpul liberării condiţionate condamnatul a comis o nouă infracţiune, instanţa, ţinând seama de gravitatea acesteia, poate dispune fie menţinerea, fie revocarea liberării condiţionate. În caz de revocare, pedeapsa stabilită pentru infracţiunea comisă ulterior şi restul de pedeapsă neexecutat din pedeapsa anterioară se contopesc putându-se aplica un spor de până la 5 ani.

Revocarea este obligatorie atunci când fapta săvârşită este o infracţiune contra siguranţei statului, contra păcii şi omenirii, o infracţiune de omor, o infracţiune săvârşită cu intenţie care a avut ca urmare moartea unei persoane sau o infracţiune prin care s-au produs consecinţe deosebit de grave.

100

Săvârşirea unei noi infracţiuni în timpul liberării condiţionate dă naştere unei stări de recidivă postcondamnatorie, dacă sunt întocmite toate condiţiile prevăzute de art. 37, lit. a Cod penal, dar aplicarea pedepsei nu se va face după regulile stabilite în art. 39 Cod penal, ci după dispoziţiile speciale prevăzute în art. 61 Cod penal.

4. Liberarea condiţionată în cazul detenţiei pe viaţă Potrivit art. 551 Cod penal, liberarea condiţionată poate fi acordată şi

celor condamnaţi la pedeapsa detenţiunii pe viaţă. Condiţiile de acordare a liberării condiţionate sunt aceleaşi ca şi cele prevăzute pentru cei condamnaţi la pedeapsa închisorii, cu excepţia fracţiunii de pedeapsă ce trebuie efectiv executată care, în acest caz este de 20 de ani. Condamnaţii trecuţi de vârsta de 60 de ani pentru bărbaţi şi 55 de ani pentru fenei pot fi eliberaţi condiţionat, după executarea efectivă a 15 ani de detenţiune, dacă sunt îndeplinite şi celorlalte condiţii prevăzute de lege. Efectul definitiv al liberării – considerarea pedepsei ca executată – se produce dacă în termen de 10 ani de la liberare condamnatul nu a mai săvârşit o altă infracţiune. Dacă cel liberat nu-şi respectă această obligaţie şi săvârşeşte o nouă infracţiune, instanţa revocă sau menţine liberarea condiţionată, procedând conform regulilor de mai sus expuse, privind efectele liberării condiţionate în cazul pedepsei închisorii.

Secţiunea a VI-a Executarea pedepsei într-o unitate militară

1. Noţiune Închisoarea militară este o instituţie aflată în subordinea Ministerului

Apărării Naţionale în care se realizează reeducarea condamnaţilor militari, pe baza unui regim special de muncă, disciplină şi instrucţie. În timpul executării pedepsei, condamnatul nu îşi pierde calitatea de militar în termen, însă durata executării acesteia nu se consideră stagiu militar, urmând ca acesta să se efectueze ulterior.

2. Condiţiile în care se poate dispune executarea pedepsei într-o închisoare militară

a) Condamnatul trebuie să aibă calitatea de militar în termen la data săvârşirii infracţiunii sau a judecăţii, ori să fi devenit militar după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare;

b) Pedeapsa aplicată să fie de cel mult 2 ani închisoare, indiferent dacă a fost aplicat pentru o infracţiune sau pentru concurs de infracţiuni;

101

c) Executarea pedepsei într-o unitate militară să fie expres prevăzută de lege sau instanţa de judecată, ţinând seama de împrejurările cauzei şi de persoana condamnatului să dispună această modalitate de executare.

3. Efectele executării pedepsei într-o închisoare militară

a) Dacă militarul condamnat a executat jumătate din durata pedepsei

şi a dat dovezi temeinice de îndreptare, partea din durata pedepsei ce a rămas de executat se reduce cu 1/3, iar dacă s-a evidenţiat în mod deosebit, reducerea poate depăşi 1/3, putând cuprinde chiar tot restul pedepsei (art. 62, alin. 2 Cod penal);

b) Dacă în timpul executării pedepsei militarul devine inapt pentru serviciul militar, este liberat condiţionat conform art. 62, alin. 3 Cod penal;

c) După executarea pedepsei în închisoarea militară, după reducerea sau înlăturarea restului de pedeapsă, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, cel condamnat este reabilitat de drept.

4. Revocarea executării Dacă în timpul executării pedepsei militarul condamnat comite din

nou o infracţiune, instanţa care judecă această infracţiune va revoca executarea pedepsei într-o închisoare militară şi va face după caz aplicarea art. 39, alin. 1 şi 2 sau a art. 40 Cod penal, în funcţie de existenţa stării de recidivă postcondamnatorie sau a pluralităţii intermediare. Pedeapsa astfel stabilită se execută în loc de detenţie.

Secţiunea a VII-a

Înlocuirea pedepsei amnezii cu pedeapsa închisorii Potrivit art. 631 Cod penal, dacă cel condamnat se sustrage cu rea-

credinţă de la executarea amenzii, instanţa poate înlocui această pedeapsă cu pedeapsa închisorii în limitele prevăzute pentru infracţiunea săvârşită ţinând seama de partea din amendă ce a fost achitată.

Rezultă din textul de mai sus că înlocuirea amenzii cu închisoarea este posibilă numai la infracţiunile la care amenda este prevăzută alternativ cu pedeapsa închisorii.

Dacă în raport cu pedeapsa închisorii prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită – singură sau alternativ cu amenda – instanţa făcând aplicarea art. 76, lit. c, teza a II-a Cod penal a fost obligată să aplice pedeapsa amenzii, în caz de neexecutare, amenda nu mai poate fi înlocuită cu pedeapsa închisorii în baza art. 631 Cod penalin.

102

Secţiunea a VIII-a Calculul pedepselor

1. Durata executării

Potrivit art. 87 Cod penal, la calcularea duratei executării pedepsei se

ia în considerare atât ziua în care condamnatul începe să execute hotărârea definitivă de condamnare, cât şi ziua în care încetează executarea.

Luna şi anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la care au început să curgă.

Timpul în care, în cursul executării pedepsei, condamnatul se află bolnav în spital se socoteşte în durata executării, afară de cazul în care şi-a provocat în mod voit boala şi această împrejurare a fost constatată în cursul executării pedepsei.

Această regulă nu are aplicabilitate în cazul în care pedeapsa închisorii se execută la locul de muncă. În acest caz, timpul cât condamnatul lipseşte de la locul de muncă nu se socoteşte în durata executării, indiferent de motivul absentării.

2. Computarea reţinerii şi arestării preventive În conformitate cu dispoziţiile art. 88 Cod penal, timpul reţinerii şi al

arestării preventive se scad din durata pedepsei închisorii aplicate. Scăderea este obligatorie şi atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în acelaşi timp ori în mod separat, pentru mai multe infracţiuni concurente, chiar dacă a fost scos de sub urmărire, s-a încetat urmărirea penală, a fost achitat ori s-a încetat procesul penal pentru fapta care a determinat reţinerea sau arestarea.

În caz de condamnare la pedeapsa amenzii, scăderea se face prin înlăturarea în totul sau în parte a executării amenzii.

Durata pedepsei privative de libertate suferite în străinătate pentru infracţiuni care se judecă şi după legea penală română conform art. 4, 5, 6 Cod penal se scade din durata pedepsei aplicate pentru aceeaşi infracţiune de către instanţele române (art. 89 Cod penal).

3. Computarea închisorii contravenţionale Dacă închisoarea contravenţională a fost aplicată şi executată pentru o

faptă care ulterior a fost calificată infracţiune, durata acesteia se scade din durata pedepsei închisorii aplicate pentru acea faptă.

103

TITLUL VI

CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ EXECUTAREA PEDEPSEI SAU CONSECINŢELE CONDAMNĂRII

Capitolul I

Cauzele care înlătură executarea pedepsei

Secţiunea a II a Graţierea

1. Noţiune Graţierea se prezintă ca un act de clemenţă al statului care constă în

înlăturarea în tot sau în parte a executării pedepsei aplicate de instanţă sau comutarea acesteia în una mai uşoară.

Această înlăturare a pedepsei nu afectează existenţa răspunderii penale, condamnările înscriindu-se în fişa de cazier judiciar, ci face ca pedeapsa să nu fie executată.

Deşi reprezintă o renunţare din partea statului la exercitarea dreptului de a impune executarea pedepselor, graţierea este motivată de raţiuni de politică penală, reprezentând o măsură menită să ducă la realizarea într-un mod cât mai eficient a scopului dreptului penal.

Graţierea este o instituţie cu o natură juridică dublă, prin Constituţie (art.74 şi art.94) fiind stabilite organele competente să acorde graţierea, în timp ce prin Codul penal (art.120) sunt reglementate efectele pe care le produce.

Constituţia României face distincţie între graţierea individuală, care se acordă unui singur condamnat, şi care este acordată de Preşedintele României prin decret (art.94, lit.d) şi graţierea colectivă, acordată unui grup de deţinuţi, din oficiu, de către Parlamentul României, prin lege.

Graţierea se acordă şi produce efecte in personam, când priveşte, exclusiv, calităţi ale persoanei condamnatului, însă poate produce şi efecte

104

in rem, fiind acordată condamnaţilor pentru anumite infracţiuni sau la pedepse de o anumită gravitate.

2. Felurile graţierii În funcţie de anumite criterii ce privesc persoanele cărora li se

acordă, condiţiile în care se acordă, întinderea efectelor graţierii, în doctrina penală se disting mai multe modalităţi ale acesteia.

a) în raport cu persoanele cărora li se acordă, graţierea poate fi colectivă sau individuală.

Graţierea individuală se acordă unor persoane determinate în mod individual, în timp ce graţierea colectivă (gratie-aministie” sau indulto”) are caracter mixt1 operând şi in rem, în raport de natura infracţiunii comise sau în raport de natura şi cuantumul pedepsei aplicate.

b) în raport de condiţiile de acordare, graţierea poate fi necondiţionată sau condiţionată.

Graţierea este necondiţionată sau pură şi simplă când se acordă fără anumite obligaţii pe care graţiatul ar trebui să le îndeplinească în viitor, şi este condiţionată când impune graţiatului ca o perioadă anume de timp să nu săvârşească nici o infracţiune, sub sancţiunea cumulării noii pedepse cu cea graţiată.

În literatura juridică2, graţierea condiţionată este privită ca o formă a suspendării condiţionate a executării pedepsei (când graţierea înlătură în întregime executarea pedepsei), fie o formă a liberării condiţionate (când priveşte doar restul de pedeapsă).

c) în funcţie de întinderea efectelor sale, graţierea este totală, parţială sau comutare.

Graţierea totală înlătură în întregime executarea pedepsei (remiterea pedepsei).

Graţierea parţială înlătură doar o parte a pedepsei (reducerea pedepsei).

Comutarea schimbă genul pedepsei aplicate de instanţă (Ex: pedeapsa închisorii este înlocuită cu amenda).

1 Al. Boroi, Gh. Nistoreanu – Op. cit., p.347 2 C. Bulai - Op. cit., p.199

105

3. Obiectul graţierii Graţierea are ca obiect pedepsele principale aplicate de instanţele de

judecată, a căror executare este înlăturată total sau parţial. Obiectul graţierii individuale îl constituie întotdeauna pedepsele

aplicate prin hotărâri definitive, pe când graţierea colectivă poate avea ca obiect şi pedepse aplicate după apariţia legii de graţiere, dar numai pentru infracţiuni săvârşite anterior actului de clemenţă.

Dacă condamnatul a săvârşit un concurs de infracţiuni, instanţa trebuie să verifice şi să constate incidenţa graţierii în raport cu fiecare pedeapsă, urmând să se recalculeze pedeapsa rezultantă în raport cu pedepsele ce au rămas de executat.

4. Efectele graţierii 4.1. Efectele graţierii asupra pedepselor principale Prin graţiere, executarea pedepselor principale este înlăturată total,

parţial sau comutată. Graţierea înlătură executarea pedepsei principale, ea nu înlătură

condamnarea şi consecinţele acesteia, astfel că o pedeapsă graţiată are aceleaşi efecte ca şi o pedeapsă executată (este antecedent penal, produce interdicţii, incapacităţi, decăderi, poate forma primul termen al recidivei).

Data acordării graţierii are o deosebită importanţă, deoarece ea reprezintă momentul în care pedeapsa este considerată executată, şi de aici începe să fie executată pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi1, şi tot de aici curge termenul de reabilitare.

În cazul graţierii condiţionate, pedeapsa se consideră stinsă tot de la data adoptării actului de graţiere, dacă beneficiarul nu săvârşeşte o nouă infracţiune intenţionată în termenul de definitivare.

4.2. Efectele graţierii asupra pedepselor accesorii şi complementare Codul penal, în art.120, alin.3, prevede că graţierea nu are efect

asupra pedepselor complementare, afară de cazul când se dispune altfel prin actul de graţiere. Situaţiile în care actul de graţiere prevede şi graţierea pedepselor complementare sunt rare şi, de regulă, privesc graţierile totale2. 1 M. Basarab – Op. cit., p.209 2 Al. Boroi, Gh. Nistoreanu,- Op. cit., p.350

106

Cu privire la pedepsele accesorii, care însoţesc pedepsele privative de libertate în cursul executării lor, graţierea va produce efecte şi asupra lor.

4.3. Efectele graţierii asupra măsurilor de siguranţă şi măsurilor

educative Art.120, alin.4, C.penal, stipulează că graţierea nu are efect asupra

măsurilor de siguranţă şi măsurilor educative. Măsurile de siguranţă, având drept scop înlăturarea unui pericol şi

preîntâmpinarea săvârşirii de fapte penale, este normal să dureze atât timp cât durează pericolul care le-a impus, astfel că graţierea lor este inoportună.

De asemenea, un alt motiv al negraţierii măsurilor de siguranţă este că acestea nu reprezintă pedepse, neputând intra sub incidenţa actului de clemenţă1.

Măsurile educative sunt excluse de la graţiere prin nevoia de a nu se împiedica realizarea procesului de reeducare a infractorilor minori.

4.4. Efectele graţierilor succesive Este posibil ca în cursul executării unei pedepse de mai lungă durată

să intervină mai multe acte de graţiere parţială şi se pune problema dacă aceste acte de clemenţă pot reduce succesiv pedeapsa aplicată condamnaţilor.

Actele de clemenţă succesive vor avea ca efect reducerea succesivă a pedepsei, corespunzător fiecărei graţiei.

Organul care acordă graţierea poate să prevadă că nu beneficiază de graţiere condamnaţii care au mai beneficiat de graţierea parţială a pedepsei sau în cazul unor graţieri succesive, se aplică dispoziţiile de graţiere mai favorabile.

Secţiunea a III-a Prescripţia executării pedepsei

1. Noţiune Prescripţia executării pedepsei este o cauză care înlătură executarea

pedepsei. Prescripţia constă în înlăturarea forţei executive a unei hotărâri definitive de condamnare, prin trecerea unui interval determinat de timp.

1 C. Bulai,- Op. cit., p.201

107

În urma prescripţiei se sting atât dreptul statului de a cere executarea pedepsei, cât şi obligaţia condamnatului de a executa pedeapsa1.

Prescripţia executării pedepsei are aceeaşi raţiune ca şi prescripţia răspunderii penale, anume că eficienţa pedepsei se diminuează până la anihilare prin trecerea unui interval mare de timp de la condamnarea definitivă.

Prescripţia executării pedepsei este subordonată îndeplinirii a două condiţii legale şi anume, pe de o parte, trecerea unui interval determinat de timp, iar pe de altă parte este necesar ca înăuntrul acestui termen condamnatul să nu fi săvârşit o nouă infracţiune.

Sub aspectul său material, prescripţia executării pedepsei se regăseşte în dispoziţiile art.125-130 C.penal, care prevăd atât efectele prescripţiei, termenele de prescripţie, întreruperea şi suspendarea prescripţiei, cât şi cazul când cel condamnat este minor.

2. Efectele prescripţiei executării pedepsei Conform art.125, alin.1, C.penal, prescripţia înlătură executarea

pedepsei principale. Întrucât stinge executarea pedepsei principale, prescripţia executării pedepsei stinge şi pedeapsa accesorie, deoarece aceasta apare la rămânerea definitivă a unei pedepse principale şi durează până la terminarea executării pedepsei.

Alin.2 al art.125, C.penal exclude de la prescripţia executării pedepsei infracţiunile contra păcii şi omenirii, raţiunea acestei excluderi stând în gravitatea lor deosebită.

Prescripţia înlătură şi stinge pedeapsa, nu şi condamnarea, care rămâne şi constituie antecedent penal.

Măsurile de siguranţă sunt imprescriptibile datorită raţiunii acestor măsuri, adică necesitatea de a înlătura stările de pericol care ar putea contribui la săvârşirea de fapte prevăzute de legea penală. Câtă vreme starea de pericol se menţine, persistă şi necesitatea măsurii de siguranţă.

3. Termenele de prescripţie a executării pedepsei În art. 126 al Codului penal sunt prevăzute următoarele termene de

prescripţie a executării pedepsei: a) 20 de ani, când pedeapsa care urmează a fi executată este

detenţiunea pe viată sau închisoarea mai mare de 15 ani; 1 V. Dongotoz – Op. cit., p.366

108

b) 5 ani, plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, dar nu mai mult de 15 ani, în cazul celorlalte pedepse cu închisoarea;

c) 3 ani, în cazul când pedeapsa este amenda. Termenele de prescripţie se socotesc de la data când hotărârea de

condamnare a rămas definitivă (art.126, alin.3,C.penal), iar când se revocă suspecdarea condiţionată a executării pedepsei, când se suspendă executarea pedepsei sub supraveghere sau, după caz, executarea pedepsei la locul de muncă, termenul de prescripţie începe să curgă de la data când hotărârea de revocare a rămas definitivă (art.126, alin.4, C.penal).

În cazul concursului de infracţiuni, termenul de prescripţie se calculează în raport de pedeapsa rezultantă aplicată pentru concurs şi nu în funcţie de pedepsele pentru infracţiunile concurente.

Art.129, C.penal, statuează reducerea la jumătate a termenelor de prescripţie în cazul în care, la data comiterii infracţiunii, autorul acesteia era minor.

Măsurile de siguranţă nu se prescriu (art. 126, alin.5 C.penal). În cazul executării sancţiunilor cu caracter administrativ prevăzute

de art. 181 şi art. 91 C.penal termenul de prescripţie este de un an. 4. Întreruperea cursului prescripţiei executării pedepsei Ca şi în cazul prescripţiei răspunderii penale, cursul prescripţiei

executării pedepsei poate fi întrerupt atunci când se ivesc situaţii care impun anularea efectelor pe care prescripţia le-a produs până la data apariţiei acestor situaţii.

Codul penal, în art.127, prevede cazurile în care este întreruptă prescripţia executării pedepsei şi anume:

a) începerea executării pedepsei b) săvârşirea unei noi infracţiuni c) sustragerea de la executare după începerea executării pedepsei. Începerea executării pedepsei presupune nu simpla punere în

executare a hotărârii de condamnare, ci începerea executării propriu-zise, adică, după caz, încarcerarea condamnatului, prezentarea acestuia la locul de executarea a muncii în folosul comunităţii sau plata unei rate a amenzii, în cazul eşalonării acesteia. Din momentul începerii executării, prescripţia se întrerupe, neputând curge în cursul executării pedepsei.

Prescripţia se mai întrerupe şi în cazul sustragerii de la executare, făcând să curgă un nou termen de prescripţie de la data sustragerii.

109

În cazul în care condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune, el dovedeşte perseverenţă pe calea infracţiunii, prescripţia stingându-se, un nou termen începând să curgă de la data comiterii noii infracţiuni.

5. Suspendarea cursului prescripţiei executării pedepsei Potrivit art.128, C.penal, termenul de prescripţie a executării

pedepsei se suspendă în cazurile şi condiţiile prevăzute de Codul de procedură penală. Spre deosebire de întreruperea cursului prescripţiei, care face să curgă un nou termen de prescripţiei a executării, suspendarea are drept efect doar o oprire a curgerii termenului de prescripţie, aceasta reluându-şi cursul după încetarea cauzei de suspendare1.

Legea prevede că au efect suspensiv de executare apelul şi recursul declarate în interesul legii, precum şi cazurile de amânare sau de întrerupere a executării pedepsei.

În toate aceste cazuri, curgerea termenului de prescripţie este suspendată până la soluţionarea cauzei sau până când condamnatul este în măsură să înceapă sau să continue executarea pedepsei, prescripţia urmând să-şi reia cursul în ziua în care a încetat cauza de suspendare (art.128, alin.3, C.penal).

110

Capitolul II Cauzele care înlătură consecinţele condamnării

Secţiunea I

Consideraţii generale

Condamnarea unei persoane generează, pe lângă pedepsele care trebuie executate (pedeapsa principală şi, după caz, pedepsele accesorii şi complementare), şi alte consecinţe pe care condamnatul este obligat să le suporte şi după terminarea executării pedepsei. Aceste consecinţe cuprind o serie de decăderi din anumite drepturi, interdicţii şi incapacităţi care decurg din condamnare.

În cazul fiecărei persoane condamnate, antecedentele penale se înscriu în faza de cazier judiciar şi pot atrage starea de recidivă. Starea de recidivă poate crea pentru condamnat o poziţie socială specială, de neîncredere şi teamă, motiv pentru care o serie de acte normative, îndeosebi legile privind organizarea sau exercitarea unor funcţii sau profesii, cuprind interdicţii pentru persoanele cu antecedente penale1.

Ca urmare a faptului că aceste decăderi, interdicţii sau incapacităţi constituie obstacole reale în procesul resocializării foştilor condamnaţi, în legislaţia română, ca de altfel şi celelalte legislaţii, au fost înscrise dispoziţii care limitează în timp asemenea situaţii, astfel că, după un anumit interval de la terminarea executării pedepsei , fostul condamnat să poată fi repus în drepturile sale anterioare. Natura consecinţelor condamnării se realizează cu ajutorul reabilitării.

1 Al. Boroi, Gh. Nistoreanu – Op. cit., p.353 1 I. Cozma - Comentarii cu privire la natura juridică, condiţiile şi efectele condamnării, Revista Română de Drept, nr.2/1967, p.58.

111

Secţiunea a II a Reabilitarea

1. Noţiunea reabilitării Reabilitarea este mijlocul legal prin care fostul condamnat este

deplin integrat , pe plan juridic, în societate2. Reabilitarea este instituţia juridică prin care efectele unei

condamnări ce constau în interdicţii şi decăderi, încetează pentru viitor, pentru fostul condamnat care o perioadă de timp a dovedit, prin întreaga sa comportare că s-a îndreptat şi că este posibilă integrarea socială deplină a acestuia3.

Reabilitarea, ca măsură de politică penală, este menită să stimuleze efectul de îndreptare şi integrare al fostului condamnat în cadrul societăţii, prin repunerea acestuia în deplinătatea drepturilor politice şi social economice pe care le-au avut înainte de condamnare4.

2. Felurile reabilitării Ştiinţa penală distinge două categorii de reabilitare: a) reabilitarea de drept, care intervine în anumite condiţii prevăzute

de lege, după trecere unui interval de timp, şi operează automat, în virtutea legii (ope legis), astfel că fostul condamnat nu este obligat să o ceară sau să o obţină printr-o anumită procedură;

b) reabilitarea judecătorească sau judiciară, care presupune obţinerea sa la cererea fostului condamnat, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege, pe calea unei proceduri speciale în faţa instanţei de judecată.

3. Efectele reabilitării Principalele efecte ale reabilitării sunt: a) încetarea decăderilor şi interdicţiilor, precum şi a incapacităţilor

care rezultă din condamnare;

2 Lg. Nr. 304/2004, privind organizarea judiciară (art. 100); Lg. 51/1995, privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, etc. 3 I. Cozma – Reabilitarea în dreptul penal, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, p. 134 4 C. Bulai - Op. cit., p. 621.

112

Interdicţiile şi decăderile pot decurge din hotărârea de condamnare atunci când, pe lângă pedeapsa principală, s-a aplicat şi pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi.

Incapacităţile decurg din legi extrapenale de reglementare a unor activităţi care pot prevedea că anumite funcţii sau activităţi pot fi îndeplinite numai de persoane care se bucură de integritate morală, de o reputaţie neştirbită1, ori că nu pot fi îndeplinite de persoane care au fost condamnate pentru anumite infracţiuni2.

b) înlăturarea antecedentelor penale. Prin reabilitarea antecedentelor penale sunt înlăturate astfel că nu

mai este luată în considerare condamnarea c) producerea altor efecte juridice, ca de exemplu recunoaşterea

vechimii în muncă sau a drepturilor de pensionare. Reabilitarea nu operează o „restitutia in integrum” (repunerea în

situaţia de dinainte de condamnare), ci priveşte doar viitorul fostului condamnat, care nu va mai avea de suportat atâtea interdicţii, incapacităţi sau decăderi care decurgeau din condamnare. Condamnarea pentru care s-a obţinut reabilitarea nu mai este luată în seamă la stabilirea stării de recidivă.

Reabilitarea nu dă naştere obligaţiei de reintegrare în funcţia din care infractorul a fost scos în urma condamnării după cum nu obligă la rechemarea militarului condamnat în cadrele permanente ale armatei, ori la redarea gradului militar pierdut. În urma reabilitării, fostul condamnat poate ocupa, însă, o funcţie similară cu cea avută anterior sau chiar aceeaşi funcţie, dacă postul respectiv este liber, ori poate fi rechemat în rândul cadrelor armate şi poate obţine din nou gradul militar avut, dar acest lucru nu ca efect al reabilitării, ci în baza legii care reglementează ocuparea funcţiilor ori încadrarea în armată.

Reabilitarea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă, cu excepţia măsurii privind interzicerea de a se afla în anumite localităţi (art. 112, lit. d, C.penal).

4. Trăsăturile caracteristice ale reabilitării Principalele trăsături ale reabilitării, care o individualizează şi o

deosebeşte de amnistie, sunt: a) reabilitarea produce efecte „in personam”, adică numai cu privire

la condamnatul care a îndeplinit condiţiile legale pentru obţinerea dreptului de a fi reabilitat;

1 I. Cozma – Op. cit., p. 134 2 C. Bulai - Op. cit., p. 621.

113

b) reabilitarea are un caracter individual, deoarece priveşte tot trecutul condamnatului , iar în cadrul unor condamnări succesive, produce efecte cu privire la toate.

Acest caracter indivizibil al reabilitării se deduce din funcţia sa principală, respectiv reintegrarea socială şi juridică a fostului condamnat. O reabilitare parţială, numai pentru o condamnare sau pentru unele condamnări suferite de condamnat, este lipsită de sens, deoarece reabilitarea priveşte persoana condamnatului şi nu condamnările suferite de acesta.

c) reabilitarea poate fi obţinută pentru orice condamnare, deoarece legea nu face distincţie între faptele grave sau mai puţin grave săvârşite de cei care solicită reabilitarea, acest drept putând fi obţinut de orice infractor, care îndeplineşte condiţiile legale1.

d)reabilitarea produce efecte numai pentru viitor şi nu pentru trecut. 5. Reabilitarea de drept 5.1. Noţiune Reabilitarea de drept este forma de reabilitare care intervine din

oficiu pentru anumite condamnări, de o gravitate mai mică, în momentul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege.

Reabilitarea de drept intervine, potrivit art. 134, C.penal, în cazul condamnării la amendă sau la pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an, dacă în decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârşit nicio altă infracţiune.

În afara cazurilor prevăzute de art. 134, C.penal, reabilitarea de drept mai poate interveni în următoarele trei cazuri:

a) la împlinirea termenului de încercare, în cazul suspendări condiţionate a executării pedepsei (art. 86, C.penal),

b) la împlinirea termenului de încercare, în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere (art. 866, C.penal),

c) după executarea pedepsei într-o închisoare militară sau după graţierea totală sau a restului de pedeapsă (alin. 621, alin.5, C.penal).

5.2. Condiţiile reabilitării de drept Pentru dobândirea reabilitării de drept, trebuie îndeplinite trei

categorii de condiţii: a) condiţii cu privire la condamnare

1 Decizia Tribunalului Suprem nr. 4630/1971, Culegere de decizii pe anul 1971, p. 176.

114

Reabilitarea de drept operează pentru fapte de o gravitate mai mică şi anume cele sancţionate cu pedeapsa închisorii, muncă în folosul comunităţii sau amendă sub forma zilelor amendă. Pedeapsa la care se referă textul de lege este cea aplicată în instanţă şi nu cea executată, care ar putea fi redusă ori comutată ca urmare a unei graţieri.

Reabilitarea de drept poate opera şi în cazul unor condamnări succesive, dacă fiecare condamnare, în parte, îndeplineşte condiţiile legale1

b) condiţii privind persoana şi conduita condamnatului Reabilitarea de drept este condiţionată de conduita bună a

condamnatului, care într-un interval de timp de trei ani nu trebuie să mai comită infracţiuni. Dacă în această perioadă condamnatul mai săvârşeşte o altă infracţiune, reabilitarea de drept nu mai poate opera;

c) condiţii privind termenul de reabilitare Obţinerea reabilitării de drept este condiţionată de trecerea unui

termen de 3 ani de la executarea pedepsei sau de la stingerea acesteia. Pentru cei condamnaţi la amendă (art. 136, alin. 2, C.penal), termenul de 3 ani se calculează de la data când amenda a fost achitată sau executarea ei s-a stins în alt mod.

6. Reabilitare de drept în cazuri speciale Cazurile speciale în care operează reabilitare de drept sunt: a) condamnatul este reabilitat de drept, la expirarea termenului de

încercare, în cazul condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei ori cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dacă nu a săvârşit o nouă infracţiune înăuntrul termenului de încercare şi nici nu s-a pronunţat revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei, în baza art. 83, 84 şi 864, C.penal;

b) reabilitarea de drept intervine la terminarea executării pedepsei, în cazul condamnatului militar în termen care execută pedeapsa într-o închisoare militară;

c) reabilitare de drept operează la împlinirea duratei pedepsei, când condamnatul militar în termen a devenit inapt şi a fost liberat condiţionat.

7. Reabilitarea judecătorească 7.1. Noţiune Reabilitarea judecătorească este reabilitarea care se acordă, la

cererea fostului condamnat, de către instanţa de judecată în urma verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege.

Reabilitarea judecătorească este forma tipică, modalitatea principală de înlăturare a consecinţelor ce rezultă dintr-o condamnare2 . 1 I. Cozma – Op. cit., p. 140-155

115

7.2. Condiţiile reabilitării judecătoreşti În cazul reabilitării judecătoreşti legea penală prevede anumite

condiţii referitoare la condamnare, termenele de reabilitare şi la conduita condamnatului.

a) condiţiile cu privire la condamnare Reabilitarea judecătorească se acordă pentru acele condamnări faţă

de care nu operează reabilitarea de drept. Reabilitarea judecătorească poate fi acordată şi pentru o condamnare

faţă de care a intervenit amnistia, deoarece, numai reabilitarea produce efecte mai favorabile decât amnistia1. Astfel, în baza articolului 12, din legea 7/1972, privind cazierul judiciar, scoaterea din cazierul judiciar a persoanelor condamnate, în cazul amnistiei, are loc după 2 ani de la incidenţa amnistiei, pe când în cazul reabilitării scoaterea din cazier operează imediat.

Reabilitarea judecătorească se acordă pentru toate condamnările succesive, chiar dacă pentru unele din acestea ar fi incidentă reabilitarea de drept2.

b) condiţii cu privire la termenul de reabilitare Termenul de reabilitare reprezintă perioada de timp dintre executarea

pedepsei ori stingerea executării acesteia prin modalităţile prevăzute de lege şi judecarea cererii de reabilitare, perioadă în care, condamnatul, prin conduita sa, face dovada că s-a îndreptat şi că merită să i se acorde reabilitarea.

În natura reabilitării judecătoreşti legea prevede termene compuse dintr-un termen fix, la care se adaugă un termen variabil, care reprezintă jumătate din durata pedepsei. Termenul de reabilitare judecătorească este diferenţiat pentru fiecare condamnare, potrivit dispoziţiilor art. 135, C.penal, după cum urmează:

− în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de un an până la 5 ani, după trecerea unui termen de 4 ani, la care se adaugă jumătate din durata pedepsei pronunţate;

− în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani până la 10 ani, după trecerea unui termen de 5 ani, la care se adaugă jumătate din durata pedepsei pronunţate ; 2 Decizia penală a Tribunalului Suprem, nr. 13/1977, Revista Română de Drept, nr. 3/1978 , p. 60. 1 I. Cozma – Op. cit., p. 140-155, 2 Decizia penală a Tribunalului Judeţean Arad, nr. 65/1971, în Revista Română de Drept, nr. 7/1971, p. 143.

116

− în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani,, , după trecerea unui termen de 7 de ani, la care se adaugă jumătate din durata pedepsei pronunţate.

- în cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă comutate sau înlocuite cu pedeapsa închisorii, după trecerea unui termen de 7 de ani, la care se adaugă jumătate din durata pedepsei cu închisoare.

Aceste termene, pot fi reduse, în mod excepţional, prin dispoziţia procurorului general.

În situaţia condamnatului decedat până la împlinirea condiţiilor prevăzute de lege, reabilitarea judecătorească poate opera dacă instanţa, evaluând comportarea condamnatului până la deces, apreciază că merită acest beneficiu.

Termenele de reabilitare se socotesc după cum urmează: − pentru cei condamnaţi la pedeapsa închisorii, termenul de

reabilitare se socoteşte de la data când a luat sfârşit executarea pedepsei principale ori de la data când aceasta s-a prescris (art. 136, alin.1, C.penal);

− pentru cei condamnaţi la pedeapsa cu amendă, termenul curge din momentul în care amenda a fost achitată sau executarea ei s-a stins în orice alt mod;

− în caz de graţiere totală sau de graţiere a restului de pedeapsă, termenul curge de la data actului de graţiere;

− în cazul computării arestării preventive, dacă prin aceasta nu mai rămâne de executat nici un rest de pedeapsă, termenul de reabilitare se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare1

− în cazul când executarea pedepsei aplicate a avut loc prin deţinere preventivă care a luat sfârşit mai înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, termenul de reabilitare se calculează tot de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, şi nu de la data când a luat sfârşit deţinerea preventivă2;

− în cazul condamnărilor succesive, termenul de reabilitare se calculează în funcţie de pedeapsa cea mai grea, care atrage şi cel mai lung termen de reabilitare, aceasta calculându-se de la data când a luat sfârşit executarea ultimei pedepse3

c) condiţii cu privire la conduita condamnatului

1 Decizia penală a Tribunalului Judeţean Arad, nr.65/1971, Revista Română de Drept, nr. 7/1971, p. 143. 2 Decizia penală a Tribunalului Suprem, nr.3475/1978, Revista Română de Drept, nr. 4/1875, p. 151. 3 Decizia penală a Tribunalului Suprem, nr.2539/1982, Culegere de decizii, 1982, p. 260

117

Condiţiile cu privire la conduita condamnatului sau condiţiile de fond ale reabilitării, sunt stipulate de art. 137, C.penal, care prevede patru asemenea situaţii, respectiv:

− persoana condamnată să nu fi suferit o nouă condamnare în interiorul termenului de reabilitare prevăzut de lege;

− persoana condamnată să îşi aibă asigurată existenţa prin muncă sau prin alte mijloace oneste, ori să aibă vârsta de pensionare sau să fie incapabil de muncă (art.137, lit. b, C.penal). Prin stipularea acestei condiţii legiuitorul a stimulat încadrarea în muncă a condamnatului şi desfăşurarea unor activităţi oneste pentru întreţinerea sa, fiind exclusă reabilitare acelora care duc un mod de viaţă parazitar şi care nu-şi asigură existenţa prin muncă cinstită. Legea nu limitează durata muncii şi nici felul muncii. Această condiţie se consideră îndeplinită şi atunci când fostul condamnat este pensionar ori când este incapabil de muncă şi se află în întreţinerea membrilor de familie; - persoana condamnată a avut o bună conduită în familie, în societate, în orice altă împrejurare în care s-a aflat pe întreaga perioadă de la executarea pedepsei şi până la soluţionarea cererii de reabilitare (art.137, lit.c, C.penal). Această condiţie nu operează în situaţia în care fostul condamnat a mai comis o nouă infracţiune în termenul de reabilitare, chiar dacă pentru aceasta a intervenit amnistia, ori a fost sancţionat contravenţional de către instanţa de judecată;

− persoana condamnată a achitat în întregime cheltuielile de judecată şi despăgubirile civile la plata cărora a fost obligat, în afară de cazul când partea vătămată a renunţat la despăgubiri, sau când instanţa constată că cel condamnat nu şi-a îndeplinit în mod regulat obligaţiile privitoare la obligaţiile civile din hotărârea de condamnare (art. 137, lit. d, C.penal). Dacă această condiţie nu este îndeplinită, iar instanţa de judecată constată că neîndeplinirea nu se datorează relei voinţe a condamnatului, reabilitarea poate fi admisă. Atunci când condamnatul s-a sustras, cu bună ştiinţă, de la plata despăgubirilor civile, această condiţie se consideră neîndeplinită şi reabilitare nu mai operează.

7.3. Admiterea sau respingerea cererii de reabilitare Instanţa de judecată sesizată cu cererea de reabilitare a fostului

condamnat, atunci când constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, acordă reabilitarea condamnatului.

Dacă nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege, instanţa de judecată dispune respingerea cererii de reabilitare. Atunci când respingerea cererii se datorează neîndeplinirii condiţiilor de fond, o nouă cerere de reabilitare poate fi făcută:

− după un termen de 3 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani (art. 138, alin. 1, C.penal);

118

− după un termen de 2 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani (art. 138, alin. 1 C.penal);

- după un termen de un an, în celalalte cazuri. Aceste termene încep să curgă de la data când cererea a fost

respinsă. În cazul respingerii cererii de reabilitare, condiţiile de fond

referitoare la conduita condamnatului trebuie să fie îndeplinite şi pentru intervalul de timp care a precedat noua cerere.

În cazul în care cererea de reabilitare este respinsă pentru neîndeplinirea unor condiţii de formă, aceasta poate fi reînnoită oricând în baza prevederilor Codului de procedură penală.

7.4. Anularea reabilitării judecătoreşti În conformitate cu prevederile art. 139, C.penal, reabilitarea

judecătorească poate fi anulată când, după acordarea ei, s-a descoperit că cel reabilitat mai suferise o condamnare, care dacă ar fi fost cunoscută ar fi condus la respingerea cereri de reabilitare. Textul de lege are în vedere o condamnare definitivă, chiar dacă hotărârea de condamnare a rămas definitivă după îndeplinirea termenului de reabilitare. În acest caz, anularea reabilitării este obligatorie şi reprezintă sancţiunea specifică prevăzută în cadrul reglementării privind reabilitarea.