272
NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI Prezenta ediţie a lucrării ,,Altă creştere - Şcoala muncii`` de S. Mehedinţi-Soveja, reproduce ediţia a VII-a (1941) apărută la Bucureşti, Editura ,,Cugetarea Georgescu Dealfras``. Am numit-o ,,ediţie cu adăugiri`` deoarece, prin generozitatea doamnei Simona Mehedinţi, nepoata savantului şi moştenitoarea acestuia, care a renunţat la drepturile de autor, în favoarea Asociaţiei Personalului Didactic ,,Simion Mehedinţi``, am intrat în posesia exemplarului pe care a lucrat autorul pregătindu-l pentru ediţia următoare. Pe pagina de gardă este scris ,,motto-ul pentru ediţia viitoare`` text pe care l-am titrat pe coperta I ,,Munca nu este o marfă, ci o funcţie a omului, ca şi respiraţia, circulaţia şi alte activităţi organice. Animalele nu muncesc, ci se mişcă după instinct. Omul sălbatic munceşte, ajutat de câteva unelte, însă numai pentru hrană şi alte nevoi ale traiului fizic. Abia când creşte civilizaţia, omul începe a munci cu adevărat, iar munca lui sporeşte odată cu civilizaţia şi cultura. Cea mai intensă şi mai variată muncă se vede la popoarele cele mai civilizate. Tot astfel şi individul: cu cât e mai civilizat şi mai cult, cu atât munceşte mai mult, afară de cazul când devine parazitul muncii altora, dar atunci - ca la toţi paraziţii - începe decadenţa şi ruina.`` Pe pagina rezervată dedicaţiei ,,Soţiei mele. Închinată familiei, pământului românesc şi muncii``, sunt notate alte două dorinţe ale autorului, scrise de soţie: - ,,Atenţie! Când se va tipări ediţia a VIII-a, soţul meu a spus să se continue de a pune dedicaţia soţiei. Mi-a spus să notez, căci vederea era slabă şi scria mic etc...`` - ,,Şi pe toate cărţile, atât ştiinţifice, cât şi de literatură, să se pună numele: S. Mehedinţi-Soveja``. 3

Simion Mehedinti - Alta Crestere

Embed Size (px)

Citation preview

Page 1: Simion Mehedinti - Alta Crestere

NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI Prezenta ediţie a lucrării ,,Altă creştere - Şcoala muncii`` de S. Mehedinţi-Soveja, reproduce ediţia a VII-a (1941) apărută la Bucureşti, Editura ,,Cugetarea Georgescu Dealfras``. Am numit-o ,,ediţie cu adăugiri`` deoarece, prin generozitatea doamnei Simona Mehedinţi, nepoata savantului şi moştenitoarea acestuia, care a renunţat la drepturile de autor, în favoarea Asociaţiei Personalului Didactic ,,Simion Mehedinţi``, am intrat în posesia exemplarului pe care a lucrat autorul pregătindu-l pentru ediţia următoare. Pe pagina de gardă este scris ,,motto-ul pentru ediţia viitoare`` text pe care l-am titrat pe coperta I ,,Munca nu este o marfă, ci o funcţie a omului, ca şi respiraţia, circulaţia şi alte activităţi organice. Animalele nu muncesc, ci se mişcă după instinct. Omul sălbatic munceşte, ajutat de câteva unelte, însă numai pentru hrană şi alte nevoi ale traiului fizic. Abia când creşte civilizaţia, omul începe a munci cu adevărat, iar munca lui sporeşte odată cu civilizaţia şi cultura. Cea mai intensă şi mai variată muncă se vede la popoarele cele mai civilizate. Tot astfel şi individul: cu cât e mai civilizat şi mai cult, cu atât munceşte mai mult, afară de cazul când devine parazitul muncii altora, dar atunci - ca la toţi paraziţii - începe decadenţa şi ruina.`` Pe pagina rezervată dedicaţiei ,,Soţiei mele. Închinată familiei, pământului românesc şi muncii``, sunt notate alte două dorinţe ale autorului, scrise de soţie: - ,,Atenţie! Când se va tipări ediţia a VIII-a, soţul meu a spus să se continue de a pune dedicaţia soţiei. Mi-a spus să notez, căci vederea era slabă şi scria mic etc...`` - ,,Şi pe toate cărţile, atât ştiinţifice, cât şi de literatură, să se pună numele: S. Mehedinţi-Soveja``.

3

Page 2: Simion Mehedinti - Alta Crestere

În continuare, autorul face corecturi şi intervine în text. Redăm cele mai importante adăugiri, făcând trimiteri la paginile ediţiei a VII-a (1941), toate acestea regăsindu-se şi în lucrare, dar la alte pagini. Adăugirea este titrată cu litere cursive: ,,...care i-a sugerat comparaţia că în tiparul muncii a fost turnată inteligenţa noastră`` (p.21). ,,...ale conştiinţei etnice. În realitate, datele etnografice nu sunt imediate, ci moştenite. Ca toţi cei străini de etnografie, Bergson nu concepe evolutiv geneza şi dezvoltarea omenirii, ci exploziv, adică pornită de la început într-o direcţie oarecare, dictată de o matrice comună - materia vie un fel de fiat lux jahveist. Afară de comparaţia literară, mai sus citată, Bergson este tot atât de steril pentru etnografie ca şi Moise ca scriitor al Genezei``... (p.21). - ,,...concepţii individuale ale unor oameni ce nu cunosc nici psihologia, nici etnografia``.(p.43) - ,,... un fel de înşelăciune neroadă care se întinde acum peste tot tineretul unui popor, sub numele de cultură generală.`` (p.205) - ,,... Oscar Wilde căzuse în patimi nevrednice de om; ... e lege în Anglia; ... haină şi chitie vărgată de puşcăriaş; ... osânditul se îndreaptă spre Reading Hause``. (p. 227) ... - ,,... munca de toate zilele e cel mai mare noroc al vie]ii; ... muncile cele mai de rând; ... la un examen de capacitate, un candidat...`` (p.251). ,,ÎNCHEIERE - DECALOGUL MUNCII`` (p. 267) ,, Cine a ridicat munca până la iubire, acela a coborât raiul pe pământ. Trăieşte între oameni ca şi cu sfinţii în cer.`` (p.268). ,,Sporeşte munca ta până la hotarul unde începe creaţia originală, adică măiestria. Adică, să ştii că eşti cineva. Spune-mi, deci, ce munceşti, ca să-ţi spun cine eşti.`` (p.268) - Textul a fost adaptat conform normelor ortografice şi de punctuaţie în vigoare.

4

Page 3: Simion Mehedinti - Alta Crestere

- Au fost actualizate unele forme lexicografice ieşite din uz: vieaţa, etnopsichologie, strein, şcoale, sugestiuni, cetite, ranele, ghiaţă, fisiologie, sălbatec etc. Mulţumim, pe, această cale, încă o dată, doamnei Simona Mehedinţi, domnului prof. univ. Ion Gh. Stanciu, domnului dr. Gheorghiţă Geană şi, nu în ultimul rând, Consiliului Judeţean Vrancea, fără de care nu s-ar fi putut înfăptui acest act de cultură. Apariţia lucrării de faţă este un dar de suflet pe care vrâncenii îl fac în memoria savantului de la Soveja, dascălilor, elevilor, şcolii româneşti. Prof. Costică NEAGU

5

Page 4: Simion Mehedinti - Alta Crestere

PREFAŢĂ la ediţia a doua În mai puţin de trei luni, ediţia întâi s-a isprăvit. S-a întâmplat cu Altă Creştere, ca şi cu Legea Eforiilor Çcolare şi alte legi şcolare din 1918: nu numai prietenii, dar şi adversarii le-au dat aprobarea lor. Cum se explică aceasta? Suferinţele războiului şi greutăţile nepilduite prin care trece România au deşteptat, cred, în multe suflete convingerea, că neamul nostru nu-şi va putea împlini menirea, decât intrând cu tot dinadinsul în <<Çcoala muncii>>. Pentru o ţară încercuită din toate părţile de vecini neprielnici şi împănată cu atâtea elemente străine, nu e altă cale deschisă decât o grabnică mobilizare a tuturor energiilor, începând cu cele rurale. Ca să sprijinim oraşele, trebuie să ne întoarcem cu faţa către sate. Iată de ce, a da poporului nostru <<Altă creştere>> e nu numai o chestie de pedagogie, ci o adevărată problemă de stat. Spre a grăbi măcar cu o minută dezlegarea acestei mari probleme, trimit cititorilor a doua ediţie, cuprinzând câteva capitole noi. S.M. iulie 1919

6

Page 5: Simion Mehedinti - Alta Crestere

PREFAŢĂ la ediţia a treia Încă de la sfârşitul anului întâi, s-a simţit nevoia ca lucrarea de faţă să fie tipărită pentru a treia oară. Împrejurarea aceasta arată destul de lămurit că problema educaţiei începe să intereseze tot mai multă lume, cum dovedeşte şi numărul scrisorilor primite nu numai de la profesori, dar şi de la unii oameni străini de învăţământ. Unii au aprobat Altă creştere, fără nici o rezervă. Alţii şi-au exprimat însă câteva nedumeriri cu privire la legătura dintre etnografie şi pedagogie. De bună seamă, vina este a autorului, deoarece a presupus cunoscute unele idei înşirate în lucrări anterioare (Poporul, 1913, şi Şcoala Poporului, 1918). Nădăjduim însă că Ethnos sau Principii de etnografie, unde se arată în linii mari progresul unităţilor etnice - începând cu starea de seminţie, până la treapta de popor şi naţiune - , va lămuri mai de-aproape relaţia dintre mersul omenirii şi educaţia copilului. Deocamdată, până ce lucrarea amintită va ieşi de sub tipar, ne mărginim a releva următoarele:

Greutatea de a urmări firul care leagă pe educator de etnograf vine de acolo că mulţi pedagogi pleacă şi astăzi de la concepţia despre un copil- abstract, adică o fiinţă care ar fi cam aceeaşi în toate ţările pământului şi care, abia mai târziu, în şcoala vieţii (iar în ţările civilizate în şcoala cărţii ) s-ar modela în chip deosebit. În realitate, acel copil-tip nu există nicăieri, afară de închipuirea pedagogilor de cabinet. Dimpotrivă, cine priveşte faptele etnografice vede, chiar din capul locului, cum copiii se deosebesc după mediul lor etnic şi că, înainte de orice atingere cu şcoala, pruncul e modelat de mamă, dobândind o dată cu graiul o întreagă avere sufletească şi un anume calapod de cugetare făurit de moşi şi strămoşi (Am putea vorbi chiar de un fel de apriorism etnic).

7

Page 6: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Adevărul acesta sare şi mai mult în ochi, dacă luăm seamă că copilul reprezintă nu starea actuală, ci tocmai fazele mai vechi ale grupării etnice din care face parte. Aşa de pildă, în armele cu care se joacă: arc, praştie, suliţă...; în uneltele cu care lucrează: sulă de lemn sau dintr-un ghimpe, cuţit dintr-o aşchie, o scoică sau o piatră ascuţită, o roată fără spiţe (cum a fost roata primitivă); în cântece (colind, caloian...) şi jocuri, în ghicitori şi alte manifestări, copilul înfăţişează tocmai caracterele arhaice ale poporului din care s-a născut. Iar dacă privim mai aproape la felul său nelămurit de a percepe lumea, la graiul foarte neajutorat la început, la chipul cum numără concret (punând mâna pe degete sau pe lucrurile numărate), la asociaţiile de idei - uimitor de false... şi în general la modul său de a simţi şi de a judeca, putem zice că pruncul repetă în oarecare măsură fazele cele mai vechi prin care a trecut omul, după ce s-a despărţit de animalitate. Din aceste constatări rezultă însă o concluzie de o netăgăduită însemnătate pentru un pedagog. Şi anume: dacă din cei dintâi ani, copilul nu e un homunculus cu însuşiri abstracte, ci o făptură concretă, îmbinată de toată tradiţia etnică, pe care o primeşte o dată cu limba, este vădit lucru că pedagogia nu poate fi o ştiinţă internaţională, cum e algebra, ci are numaidecât o latură etnografică. Aşadar, creşterea tineretului unui popor trebuie să înceapă neapărat de la copilul-concret, aşa cum ni-l înfăţişează mediul său etnic, încărcat în bine sau în rău, cu toată moştenirea lăsată de străbuni. De aici urmează că noi românii, de pildă, nu putem importa educaţia engleză, germană sau americană, spre a ne lecui de neajunsurile noastre, după cum importăm chinina din fabricile Americii, ca să vindecăm frigurile de pe malul Dunării. Dimpotrivă: din noi, adică din firea şi din moştenirea poporului nostru trebuie să scoatem în bună parte îndrumările pentru creşterea copilăretului ţării. Cu alte cuvinte: Numai o pedagogie românească poate folosi pe deplin poporului nostru.

8

Page 7: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Deoarece: Înainte de a individualiza cu copilul, trebuie să individualizăm cu poporul din care el a răsărit. Prin urmare, educatorul cuminte trebuie să urmărească, pe cât se va putea mai amănunţit, tot ce este caracteristic în mediul etnic al copilului, pentru ca să se sprijine în aplicarea regulilor pedagogice, cât mai mult pe tradiţia legată de fiinţa lui. Şi este nu numai o absurditate, dar şi o primejdie să-şi închipuie cineva că Petre sau Vlad, un românaş din satul Sărăcenilor, cătunul Pădurenilor, valea Râpenilor, ar putea fi crescut după metodele întocmite pentru englezi, cu cărţi franceze, cu programe germane şi alte dichisuri de import 1). Hotărât - nu. Din noi înşine, adică din tradiţia noastră trebuie să scoatem în mare parte îndrumarea pentru viitorul nostru. (Ne sfiim să zicem o vorbă mare...; dar, după cum a fost un progres însemnat, când Rousseau a descoperit pe copil în om, tot aşa cum va fi vremea un real progres, când educatorul va descoperi poporul sau naţiunea în copil). Azi, aşa ceva poate părea o pretenţie semeaţă. Mâine, însă, acest adevăr va suna la urechea urmaşilor ca o banalitate şi le va fi tuturor de mirare că un lucru atât de simplu n-a fost recunoscut şi utilizat mai de mult în creşterea tineretului. Pilde avem destule în alte direcţii de activitate. După ce Grigorescu a început a zugrăvi fete torcând, care cu boi, ciobani păzind oile... sub cerul şi în aerul ţării noastre, se minunează azi toată lumea, cum de nu le-au văzut la fel şi alţi pictori înainte de dânsul. Tot aşa, când vom trece de la abstracţiile pedagogiei de cabinet la pedagogia de ,,plein air``, sprijinită pe etnografie, educatorii se vor mira singuri, văzând câtă bogăţie de material românesc rămăsese nefolosit în munca pentru creşterea copiilor. Credem, aşadar, că de la etnografie care e, în unele priviri, un fel de ,,pedagogie a omenirii``, şi până la pedagogie ca ştiinţă a educaţiei este un foarte mic pas. Etnopedagogia trebuie să-l arate.

1 Am mers cu imitarea până acolo, că chiar clădirile şcolare le-am construit ca pentru copiii din altă climă. O mare şcoală normală, dintr-un oraş aşezat în bătaia Crivăţului, a fost zidită după planul unei şcoli de sericicultură din... Milano! Ferestrele sunt atât de largi, încât trebuie să fie astupate cu mindire pentru iarnă.

9

Page 8: Simion Mehedinti - Alta Crestere

* * * Dacă e însă nevoie să individualizăm metoda educaţiei nu numai după felul copilului, ci şi după tradiţiile poporului, urmează de la sine că sarcina de educator nu poate fi împlinită de oricine. Dascăli de algebră ori de chimie pot fi mai mulţi; dar pedagogie românească nu poate face decât cel care e român ( nu numai cu numele, ci şi cu firea), adică unul care are în gradul cel mai înalt însuşirile elementului autohton. Din contra, pedagogia celui care muşuluieşte mereu prin cărţi, fără să aibă intuiţia vie a sufletului popular, aceea nu poate fi decât un lucru searbăd, prin urmare nefolositor sau chiar de-a dreptul vătămător. Vrând sau nevrând, un astfel de pedagog fără personalitate se va lipi de tipicul pedagogiei convenţionale, care îmbracă pe toţi copiii, din toate ţările, cu aceeaşi haină, fără să ţină seama dacă le e cald ori frig, dacă se potriveşte ori nu cu măsura trupului lor. De unde urmează că cea mai grea şi mai gingaşă sarcină a unui stat este alegerea şi pregătirea celor chemaţi a îndruma creşterea tineretului, începând cu alegerea învăţătorului unei cătune şi sfârşind cu oamenii într-adevăr reprezentativi, care trebuie să conducă cele mai înalte instituţii de educaţie. Cartea de faţă nu se încumetă să biruiască greutăţi atât de mari. Ţinta noastră e mult mai smerită: 1. Am voi deocamdată să întoarcem ochii dăscălimii spre viaţa primitivilor adică a omenirii care trăia odinioară aproape de natură. Traiul celor care umblă şi azi cu pieile goale în pădurile Americii şi ale Africii poate servi ca o vedere macroscopică a lumii copiilor. Punând înaintea educatorului o astfel de icoană, îl ferim în oarecare măsură de ispita de a considera pe copii, ca pe nişte maturi, şi de a cere sarcini nepotrivite cu puterile lor. Gândul la bakairii care, cu mare greutate, numără până la 6 ( şi nici nu pot număra, fără să apuce îndată şi degetul care vine la rând), va face din ce în ce mai îngăduitor pe învăţătorul care se ocupă de aritmetica copiilor.

10

Page 9: Simion Mehedinti - Alta Crestere

2. Am dori apoi să atragem luarea aminte asupra muncii, ca şcoală a omenirii întregi şi, prin urmare, şi a copilului. Iar prin muncă nu înţelegem ceva teoretic, ci un lucru cât se poate de concret: aplicări la viaţa de toate zilele a gloatei poporului. Munca maselor este izvorul puterii, îndemânării, a obiceiurilor şi deci a caracterului unui popor. Iată de ce, alături de carte, şi cu un pas mai înaintea lecţiei, am pus lucrarea efectivă, ca o reacţiune împotriva pedagogiei abstracte care sterilizează sufletul copilului, eliminând din educaţie tocmai ce e mai viu, adică îndeletnicirile de toate zilele şi tradiţia etnică. De aici, titlul de şcoala muncii şi interesul deosebit pentru o creştere a dăscălimii în mediul rural, unde găsim toate elementele necesare unei educaţii naţionale, cât mai completă. Ceea ce la oraş abia sună, la sat răsună din plin, trezind în suflet multe şi adânci ecouri, până în depărtarea celor mai vechi timpuri, când s-a înfiripat individualitatea neamului nostru1). Acesta ne-a fost gândul. Ne grăbim deci a mărturisi că Altă creştere nu vrea să fie decât un îndemn pentru alţii. Iar până va lua fiinţă o operă de pedagogie naţională, care presupune experienţa unei vieţi întregi, o strânsă lipire de traiul poporului şi o necontenită cernere a materialului etnografic, aplicat la educaţie, ne mărginim doar a arăta de departe drumul. Afirmăm însă de pe acum că ,,pedagogia românească`` nu poate fi o operă de erudiţie, ci mai întâi de intuiţie, şi tocmai de aceea valoarea ei va fi durabilă. Cărţile - chiar cele mai învăţate - se prostesc cu vremea; pe când un scriitor original rămâne totdeauna tânăr. Până ce se va ivi acel scriitor şi pedagog de rasă, mulţumim tuturor celor care au arătat interes pentru latura etnografică (parte relativ nouă a acestei lucrări) şi s-au ostenit să ne împărtăşească părerile şi nedumeririle lor. Lămurind în treacăt legătura dintre pedagogie şi etnografie, nădăjduim că am uşurat cu ceva silinţa altora

1 S. Mehedinţi, Caracterizarea etnografică a unui popor prin munca şi uneltele sale (Discurs de recepţie la Academia Română), Bucureşti, 1920; Şcoala română şi capitalul biologic al poporului român, Biblioteca eugenică şi biopolitică a ,,Astrei``, Cluj, 1927.

11

Page 10: Simion Mehedinti - Alta Crestere

şi ne măgulim cu speranţa că lucrarea de faţă, după cum a fost în zilele cele mai grele ale războiului o inviorare pentru cel care a scris-o, va ajuta măcar cât de puţin şi munca educatorilor tineretului, de care atârnă tot viitorul neamului şi al satului român. 10 mai 1921

12

Page 11: Simion Mehedinti - Alta Crestere

PREFAŢĂ la ediţia a patra În al patrulea an de la apariţie, cartea aceasta se tipăreşte pentru a patra oară. Am adăugat mereu câte ceva, dar unele idei au rămas pesemne nu destul de limpezite. Îndeosebi, legătura dintre muncă şi şcoală a dat ocazie la multe discuţii. Paginile de la sfârşit vor înlătura, credem, orice nedumerire, arătând lămurit că munca şcolarilor nu poate avea drept ţintă câştigul material, ci vrea să fie în cea mai mare parte o pregătire pentru înţelegerea învăţăturilor din cărţi. Dacă am zis, totuşi: mai bine muncă fără carte, decât carte fără muncă, socot că nu ne-am depărtat de adevăr. Fără îndoială, e mare neajuns pentru omul care munceşte cu braţele, să fie lipsit de lumina cărţii; dar e mai mare nenorocire să citeşti mereu, fără să duci la îndeplinire cele citite. Căci, la urma urmei, muncitorul cu palmele este oprit de a aluneca în unele greşeli - chiar prin rezultatele zilnice ale muncii sale, care îl aduc mereu la calea adevărului; pe când cel care se pierde în abstracţiile cărţilor poate cădea, fără să bage de seamă, în cele mai grozave erori şi poate stărui în ele până la sfârşitul vieţii. Aşadar, a te coborî în lumea faptelor concrete, e cea dintâi regulă pentru siguranţa cugetării şi rodnicia vieţii. Kant, mintea cea mai stăpână pe abstracţii, dintre toate câte au fost vreodată, simţea mereu nevoia de a se apropia de realitatea naturii. Alături de filosofie, el a făcut până la adânci bătrâneţe câte patru ceasuri pe săptămână lecţii de geografie, fiind încredinţat că ,,nimic nu e mai potrivit decât studiul geografiei, spre a deştepta judecata sănătoasă a omului``. Igiena minţii sale îi cerea mereu să măsoare valoarea ideilor, după legătura fenomenelor concrete. Iar ceea ce Kant făcea din principiu, muncitorul - şi îndeosebi cel care modelează materia: lemnul, piatra, metalul, planta, animalul etc. O face zilnic, în chipul cel mai firesc, verificând necontenit ceea ce e în cuget, faţă cu ceea ce-i stă dinaintea

13

Page 12: Simion Mehedinti - Alta Crestere

ochilor. (Evreii aveau bunul obicei să oblige pe cărturari a deprinde o meserie. Isus a învăţat lemnăria; Spinoza făcea sticle de ochelari... De asemenea, unele personalităţi contemporane: Tostoi, Gladstone ş. a. s-au supus muncii fizice, considerând-o nu numai o întregire a vieţii trupeşti, ci şi a celei sufleteşti.) Prin urmare, cu drept cuvânt, putem considera munca fără carte mai priincioasă vieţii, decât cartea fără muncă. Şi, până va pătrunde în toate minţile axioma etnografiei: că unitatea de măsură a dezvoltării omului e munca şi unealta1), va fi nevoie să punem mereu munca în locul întâi, deoarece ea este cea mai sigură îndrumare către progres. * * * Îndeosebi, pentru noi, românii, convingerea aceasta trebuie să stăpânească toate cugetele. Dacă e adevărat că ,,toată semănătura de la Decebal şi Traian până în zilele noastre trebuie să dea roade acum sau niciodată``, e tot aşa de adevărat că numai o generaţie de educatori pătrunşi de nobleţea muncii (semnul cel mai sigur al omeniei) va putea da copiilor un ideal superior de viaţă, potrivit cu menirea neamului nostru. A munci intens şi ştiinţific trebuie deci să fie pentru noi un postulat zilnic, cu care să ne deprindem mintea chiar din copilărie. După cum în relaţiile de toate zilele, pentru a scăpa de măsurile schimbătoare: palmă, picior, palmac, deget, cot, şchioapă... şi altele, variabile de la popor la popor şi deci cu adevărat ,,şchioape``, a trebuit să alegem toţi o unitate fixă - metrul, legat de însăşi mărimea totală a planetei, tot aşa şi în pedagogie, pentru a îndruma viaţa popoarelor, trebuie să ne ridicăm la o unitate de măsură planetară, la care să raportăm toate fazele prin care a trecut sau va trece societatea omenească; iar această unitate de măsură este munca integrală a omenirii şi corelaţia sa cu unealta. Prin urmare, vrând sau nevrând, aici va trebui să căutăm firul conducător în creşterea fiecărei seminţii,

1 S. Mehedinţi, Caracterizarea unui popor prin munca şi uneltele sale, 1920.

14

Page 13: Simion Mehedinti - Alta Crestere

a fiecărui popor sau naţiuni, şi chiar a fiecărui individ, ca întrupare vremelnică a grupării omeneşti din care face parte. Fie ca această nouă tipăritură să ducă pe toţi cititorii la hotărârea de a da tineretului o creştere la fel cu cea din ţările care au înţeles deplin valoarea educativă a muncii1). S. M. iunie 1922 PREFAŢĂ la ediţia a cincea Căpătând o largă răspândire1), cartea aceasta a putut fi judecată de mulţi şi a primit, după câte ştim, numai aprobări. În unele pagini,

1 Deocamdată, relevăm cu bucurie că dorinţa de a se crea o pedagogie românească (cum spuneam în prefaţa de la ediţia a treia) şi a se lega munca individului de munca poporului, începe a fi împărtăşită şi de alţii. ïn programa revistei ïnvăţătorul (No. 1,, p.3,1922), dezideratul acesta formează un punct de orientare pentru toţi întemeietorii revistei. Pe de altă parte, ideea Seminarului - Normal Superior, ca un fel de ,,universitate ţărănească`` aşa cum fusese hotărâtă prin legea din 1918, a ajuns acum un postulat al tuturor învăţătorilor şi chiar al pedagogilor însărcinaţi cu inspectarea învăţământului primar (vezi Dacia, 16 şi 17 Februarie). Nădăjduim că în această instituţie, şcoala românească va prinde firul adevăratei sale dezvoltări, în raport cu munca şi însuşirile poporului nostru. Notă la ediţia a V-a. - ïn loc de un Seminar Normal Superior, s-a înfiinţat aşa numita ,,Secţie pedagogică``, un fel de anexă a Universităţii, continuând prin urmare lipsurile tradiţionale. Notă la ediţia a VI-a. - Abia în 1939, înfiinţarea ,,Şcoalei Normale Superioare`` a însemnat întoarcerea spre realitate. Notă la ediţia a VII-a. - ïn 1940, a urmat însă desfiinţarea şi înlocuirea prin ,,Academia pedagogică``. Coasem fără să facem nod la aţă.

15

Page 14: Simion Mehedinti - Alta Crestere

ea poartă încă reflexul momentelor penibile, prin care am trecut în timpul războiului. Dacă am fi eliminat partea ocazională şi am fi adăugat, în chip de note, titlul operelor etnografice şi al descrierilor de călătorii (care sileau în 1917 pe autor să compare pas cu pas starea poporului român, cu starea altor neamuri cuprinse în vârtejul războiului mondial), cartea de faţă ar fi putut căpăta uşor caracterul unei lucrări de erudiţie. E însă mai bine să rămână cum a fost scrisă la început, ca o mărturie a gândului ce ne apăsa atunci şi ca un memento faţă de viitor. Dacă ar fi timp pentru o nouă lucrare de acest fel, am urma alt plan şi am căuta să punem în evidenţă mai ales următoarele idei: I. Singura creştere sănătoasă este aceea pe care o dă unui popor munca sa de toate zilele1 . Înţelegem prin acest cuvânt munca adevărată 2), nu jocul de-a munca. De aceea, copiii care au la spatele lor siguranţa unei averi ce-i scuteşte de muncă se aleg mai totdeauna nişte slăbănogi, atât la trup, cât şi la suflet. Activitatea lor e numai un simulacru de muncă: ea nu se ridică niciodată peste nivelul sportului şi al ocaziei de a se vedea fotografiaţi... de unde rezultă că, de obicei, copiii oamenilor săraci3

1 Numai în ediţia precedentă s-au tipărit 20.000 de exemplare. - Relevăm această cifră, nu spre lauda cărţii, ci ca un semn caracteristic pentru nevoia de reînnoire pe care o simţea neamul românesc în anii ce au urmat războiului. [...] Poporul nostru s-a arătat cel dintâi gata să înceapă o viaţă nouă, dorind să vadă în fruntea sa un om nou. Prin urmare, dacă n-a căpătat altă creştere, vina n-a fost a gloatei, ci răspunderea rămâne întreagă pe seama conducătorilor. De altfel, chipul cum au fost îngrijiţi cei 300.000 de orfani de război (vezi interpelările din Cameră în iarna lui 1929) va fi un document definitiv spre a dovedi nepăsarea şi nepriceperea celor ce au organizat statul român a doua zi după întregirea hotarelor. 1 Ceea ce am numit un ,,alt regim de muncă`` (Discordanţe geografice şi antropogeografice, Bul. Soc. Regale de Geografie, 1933, p.193) 2 Vezi capitolul XIII şi XV. 3 Prin sărăcie, nu înţelegem mizeria descrisă de Jack London în ,,Poporul genunii``, adică iadul din răsăritul Londrei (East London) ori din alte oraşe mari, unde fiinţa omenească ajunge treapta cea mai de jos a suferinţei şi a ticăloşirei, ci ne gândim la viaţa celor ce abia trăiesc, muncind zi cu zi, şi bucurându-se în ziua a şaptea de roadele sârguinţei lor.

16

Page 15: Simion Mehedinti - Alta Crestere

sunt mai de ispravă decât ai celor bogaţi. Dovedirea acestei afirmări se poate face cu mii şi mii de documente. Analele tuturor popoarelor dovedesc fără putinţă de îndoială că aurul ucide. Toate familiile bogate ajung la degenerare şi se sting. Statistica arată că în ţările cu nobleţe ereditară ori cu pătură negustorească sau industrială veche, cine ajunge la avere mare şi rafinare, acela e pierdut, adică ,,îl ia dracu` fără doar şi poate``. - Aşa sună o formulă puţin academică, dar foarte adevărată. De aceea, societăţile de asigurare ţin seama că bogaţii mor mai repede decât mijlocaşii şi săracii4 ). II. În orice familie, creşterea este cu atât mai bună cu cât numărul copiilor e mai mare. Demonstrarea acestui fapt e uşoară. Când părinţii au numai doi-trei copii, îi corcolesc, adică le dau o creştere rea. Copiii ajung stăpânii casei şi pot deveni chiar tiranii părinţilor. Ei se socotesc din leagăn un fel de rentieri. Şi dacă nu se aleg totdeauna poame rele, rămân totuşi ca nişte minori în faţa vieţii. Atât dezvoltarea lor intelectuală, cât şi cea morală suferă. Putem zice aforistic ,,copii puţini - copii răi!``. Se înţelege, formula aşa prescurtată sună cam excesiv. Vom fi mai aproape de adevăr, dacă vom zice: Valoarea copiilor unei familii este în genere proporţională cu numărul lor. După cum nu faci foc cu un singur tăciune, fiindcă flacăra se înteţeşte când pui mai multe bucăţi de lemn pe foc, tot aşa şi creşterea copiilor e lâncedă, când ai numai unul-doi; dimpotrivă, ea este mai pătrunsă de griji şi de veghe, când familia e mai numeroasă. Nici un copil nu e cocoloşit, ci toţi se îndeamnă la lucru ştiind că numai cei harnici sunt preţuiţi şi iubiţi de părinţi, iar cei leneşi şi lăsători simt de timpuriu urâţenia purtării lor, chiar din vorbele fraţilor şi ale rudelor apropiate. Mulţimea copiilor înseamnă respectarea părinţilor şi asigurarea bătrâneţii lor.

4 Proporţia aritmetică a morţilor e aceasta: bogaţi 116, mijlocii 102, iar săraci 82. ïn general, săracul e mai sănătos decât bogatul.

17

Page 16: Simion Mehedinti - Alta Crestere

III. Însăşi valoarea părinţilor este proporţională cu numărul copiilor. Nimic nu dă mai multă unire şi energie unei familii decât grija de copii1) şi îndeosebi de cei mici, care sunt cel mai curat izvor de afecţiune omenească (Cine nu se simte înviorat nici în faţa copiilor, acela e o făptură dezmoştenită. Iar cine nu se simte solidar cu alţii, nici măcar având grijă pentru viitorul tineretului, acela este lipsit tocmai de resortul cel mai adânc al speciei umane din care face parte. Omenie adevărată, fără dragoste de copii, este cu neputinţă. De aceea, burlacii, fetele bătrâne şi părinţii sterpi sunt de obicei un fel de oameni neisprăviţi şi aproape bolnavi. Chiar când au mintea unui Schopenhauer, ei sunt faţă de restul omenirii nişte fiinţe triste şi întristătoare, pe care viaţa le împinge încet-încet spre moarte, fără mângâierea de a mai trăi în fiinţa urmaşilor lor . IV. Valoarea unui popor este proporţională cu numărul familiilor normale, adică a celor cu copii numeroşi. Lucrul se înţelege de la sine. Copii mulţi nu pot avea decât părinţii sănătoşi la suflet şi la trup. Acolo, unde elanul vital e mai mare, unde hotărârea de a munci e mai energică şi mai constantă, familia e mai puternică, iar tăria ei se manifestă în faptul concret că pătura tânără a societăţii este mai numeroasă decât cea matură sau îmbătrânită (Armata americană, sosită pe câmpul de război, în 1918, făcea impresia unei armate de flăcăi, faţă de cea franceză, în care numărul bărbaţilor întrecea cu mult pe al tinerilor). 1 Burlacii mor mai repede decât cei căsătoriţi. Probabilitatea îmbolnăvirii este la ei de două ori mai mare; prin urmare, şi din acest punct de vedere, sunt mai puţin proprii pentru menirea de educatori. Dar lipsa cea mai gravă stă în sufletul lor unilateral. Chiar devotamentul educativ cel mai sincer capătă la ei ceva din falsitatea ,,notelor din cap``, cum zic muzicanţii, adică a notelor lipsite de profunda vibrare a pieptului. Fireşte, excepţiile sunt totdeauna posibile. Cutare fiinţă resemnată, care, din cauze tainice, a renunţat la viaţa sa în interesul vieţii altora, stă incomparabil mai sus decât toţi părinţii fără inimă şi toţi educatorii fără vocaţiune. dar adevărul e adevărat: cine n-a urmărit la propriul său cămin cum mijeşte sufletul unui copil şi cum se dezvoltă an cu an, până în ziua când tânărul păşeşte autonom în faţa lumii, întemeind şi el o familie, acela nu poate şti niciodată deplin ce înseamnă răspunderea faţă de o viaţă nouă şi nu poate cântări tainica apăsare a gândului despre viitorul urmaşilor, pe care îi lasă ca o chezăşie a familiei şi a neamului.

18

Page 17: Simion Mehedinti - Alta Crestere

V. Valoarea unei şcoli se măsoară după numărul elementelor alese, pe care ea le descoperă şi le pune în circulaţia socială. - Se poate măsura cu destulă precizie, după exactitatea îndrumării date nu numai copiilor talentaţi, dar şi elementelor mijlocii şi slabe, spre cea mai bună întrebuinţare socială a puterilor1) . Profanii îşi închipuiesc că profesorul poate crea caractere, după cum pictorul creează anumite chipuri pe pânză. Adevărul e altul: şcoala poate cel mult să modeleze. Lucrul de căpetenie e naşterea, adică aplecările moştenite de la părinţi. Iar rolul cel mare al profesorilor e acesta: Să ghicească dispoziţiile cele mai puternice (în bine, sau în rău) ale fiecărui copil şi să înlesnească dezvoltarea celor favorabile, împiedicând, pe cât e posibil, manifestarea celor primejdioase individului şi societăţii. Dar caracterul înnăscut, acela nu se poate schimba cum nu poţi schimba fizionomia cuiva. O poţi corecta ori drege, însă nu prin dresuri şi dresări superficiale poţi ajuta pe cineva, ci numai dacă izbuteşti să-i adaugi un al doilea caracter, adică o sumă de obiceiuri tari. Iar aceasta se poate face mai ales cu copiii mijlocii ca înzestrare. Astfel, îngrijindu-i sănătatea, care este cel mai tare sprijin al voinţei; dibuind apoi înclinările, după anume semne tipice, şi inculcându-i prin munca creatoare anume deprinderi, copilul poate deveni cu încetul o personalitate destul de închegată. Prin urmare, individualizarea învăţământului şi îndrumarea profesională, acesta e ţelul. Şi acest ţel începe a fi urmărit de-aproape în toate ţările cu real interes pentru şcoală. Am ajuns deci să avem un criteriu obiectiv pentru a judeca valoarea profesorilor şi a şcolilor: profesorii răi, ca şi medicii răi, sunt aceia care greşesc diagnosticul şi lasă suferinţa să dureze. De aceea, orice stat de oameni, condus de oameni de stat, va trebui să ia măsuri de îndreptare, de câte ori faptele vor dovedi că educatorii au indus

1 Se înţelege, nu pierdem din vreme nici pe copiii eminenţi, dar aceia îşi găsesc la urma urmelor drumul lor chiar dacă n-au profesori tocmai de seamă.

19

Page 18: Simion Mehedinti - Alta Crestere

societatea în eroare prin observările lor neexacte1) , şi îndrumările false date de ei tinerilor. Valoarea şcolilor va putea fi măsurată în chip statistic, iar şcolile rele vor fi evitate şi desfiinţate, ca o măsură de igienă socială. VI. Valoarea unui stat este proporţională cu organizarea ştiinţifică a educaţiei maselor, în vederea menirii istorice a fiecărei naţiuni. În adevăr, educaţia modernă începe a ţine socoteală din ce în ce mai mult nu numai de pregătirea individului, dar şi de îndrumarea colectivă a gloatei poporului. De la guvernorul preconizat de J.J. Rousseau, am ajuns peste tot la şcoala publică, adică educarea copiilor a devenit în cel mai înalt grad un fapt social. Mai mult: ea este un fapt etnografic. Cu voie sau fără voie, pregătirea unei generaţii tinde să se folosească de toată suma muncii naţionale şi prin urmare de sinteza cugetării şi a simţirii întregului neam, adică a tuturor generaţiilor precedente; iar opera aceasta nu e împlinită numai în vederea prezentului, ci şi pentru asigurarea istorică a viitorului acelui neam. Şcoala devine astfel unitatea de măsură a valorii relative a statelor şi a popoarelor, pe care statele le reprezintă. Iar de aici rezultă unele concluzii de însemnătate capitală. Şi anume: fiindcă realitatea naturii nu ne arată nicăieri omul tipic, ci numai grupări omeneşti în diferite stadii de închegare antropologică (rase şi subrase) şi sociologică, cu aspecte foarte variate, urmează de la sine că nu poate fi vorba de o pedagogie tipică, adică aceeaşi pentru toată omenirea. Cu alte cuvinte, nu poate exista, practic vorbind, o şcoală universală, nici un program universal sau cărţi universale, ci fiecare unitate etnică trebuie să-şi croiască programa sa deosebită, potrivit cu nevoile sale speciale. Începând cu abecedarul şi sfârşind cu filosofia, fiecare individ omenesc trăieşte vrând sau nevrând din intuiţia unei patrii şi a vieţii unui neam, de care nu se poate desprinde, fără a-şi anula tocmai însuşirile cele mai de preţ. Wundt a legat chiar filosofia de caracterul naţiunilor şi nu s-a sfiit să afirme că însăşi ştiinţele exacte nu-s atât de

1 După unele cercetări, 58% dintre profesori ,,nu notează valabil`` (D.Muster, Asupra notelor şcolare, Cercetări docimologice, Bucureşti, 1940, p.12).

20

Page 19: Simion Mehedinti - Alta Crestere

internaţionale, cât credem de obicei. Iar Fichte a spus categoric: ,,arată-mi ce filosofie citeşti, ca să-ţi spun cine eşti``. Aşadar, a instrui - şi mai ales a educa - înseamnă a integra pe copil în neamul din care face parte. S-au spulberat definitiv iluziile pedagogilor raţionalişti, care construiau o pedagogie a priori, cum construiseră şi un ,,Contract Social `` din speculaţii asupra unei omeniri abstracte, care nu există decât în imaginaţia capetelor stăpânite de visuri. Individul e picătura care trece cu valul fiecărei generaţii; naţiunea e râul care curge într-o albie de mii de ani, lărgind-o şi adâncind-o pe încetul. ,,Tot alte unde curg, aceluiaşi pârâu```, dar grosso modo ele împrumută forma generală a albiei prin care curg. Şi dacă un nou Bergson ar scrie ,,Datele imediate ale conştiinţei etnice``, ar fi în pedagogie un pas tot atât de mare, pe cât l-a făcut el în filosofia pură, trecând de la ştiinţa universală, care subordona realitatea ideilor platoniciene, la viaţa în continuă modelare, de unde a scos concluzia că ,,în tiparul muncii a fost turnată inteligenţa noastră1)``. Cuvintele acestea, găsite în opera lui Bergson, sunt o preţioasă confirmare a concepţiei noastre despre o ,,altă creştere`` prin Şcoala muncii, aşa cum rezultase din analiza faptelor etnografice ele ne obligă să punem la contribuţie mai întâi tocmai rezultatele şi îndrumările muncii tradiţionale a fiecărui popor. Prin urmare, cine vrea să se apropie de pedagogie numai pe poteca psihologiei, a pedagogiei, a sociologiei şi a altor discipline de caracter general, fără să treacă prin etnografie, acela ar face întocmai ca aviatorul care ar vrea să zboare, ţinând seama numai de reţeaua geometrică a meridianelor şi a paralelelor, adică nişte ideale, fără să observe lanţurile de munţi, văile, şesurile, insulele, fluviile, lacurile, mările, oceanele şi mai ales ,,atmosfera``, în care pluteşte (împreună cu aburii, norii, frigul, curenţii şi o sumedenie de împrejurări, care îl pot duce chiar la catastrofe). Un astfel de aviator teoretic n-ar şti nici de unde pleacă, nici unde se poate coborî fără accident.

1 ,, C`est dans le moule de l`action que notre intelligence a ete coulee``, H. Bergson, L`Evoultion creatrice, Paris, 1929, p.57.

21

Page 20: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Aşadar, e datoria pedagogilor, ca fiecare ţară să dezlege practic această problemă, scrutând cu cea mai mare luare aminte ,,datele imediate`` ale conştiinţei etnice. E drept însă că nu orice om de ocazie poate lua asupră-şi să dezlege o problemă atât de grea, cum este aceea de a îndruma tineretul, integrându-l organic în viaţa neamului, ci trebuie numaidecât un om deosebit, care să fi fost el însuşi impregnat de cea mai autentică tradiţie a poporului din care face parte. Numai unul ca acela poate încerca un astfel de salt bergsonian, pentru a depăşi pedagogia sistematică, adunată din cărţile curente, şi a întemeia pedagogia naţională, sprijinită pe tot ce este esenţial în tradiţia etnică. Urmează deci că vor trebui să fie atâtea pedagogii practice, câte ţări sunt. Iată de ce e mare nevoie de o instituţie deosebită (un Seminar Normal Superior) care singură ar putea asigura condiţii prielnice pentru dezlegarea acestei grele probleme1 . Pedagogii unei naţiuni trebuie să fie numaidecât crescuţi în condiţii cu totul speciale şi să se afunde în viaţa poporului lor până la adâncimile ei cele mai depărtate, aşa cum a făcut la noi o singură dată, în direcţia culturală, bărbatul excepţional care s-a numit Mihai Eminescu. Până ce va veni momentul acelei instituţii speciale şi a unei mari opere de pedagogie naţională, rezemată deopotrivă pe intuiţie şi pe ştiinţă credem că trebuie să ţinem seama cel puţin de următoarele principii: 1. Problema fundamentală a statului e populaţia. 2. Sporul populaţiei presupune mai întâi sănătatea sufletului. - Numai cei sănătoşi la suflet pot avea trup sănătos şi deci o progenitură de seamă. 3. Alături de densitatea şi omogenitatea populaţiei , statul nu are nici un sprijin mai puternic decât tehnica educaţiei, care asigură individului şi masei cea mai perfectă adaptare la mediul special al ţării, şi cea mai completă integrare la viaţa neamului. Pentru adâncirea acestor premise şi a concluziilor legate de ele, socotim că lucrarea de faţă poate oferi pedagogilor unele sugestii.

1 S. Mehedinţi, Profesorul - temelia tuturor reformelor şcolare, Bucureşti, 1929, şi Academia, instituţie etnopedagogică, Bucureşti, 1941.

22

Page 21: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Când timpul va permite, ele vor fi tratate pe larg în altă lucrare. Până atunci, cititorii cu interes pentru problemele şcolare vor putea găsi oarecare îndrumări şi în Coordonate etnografice: Civilizaţie şi cultură. PREFAŢĂ la ediţia a şasea Cu toată răspândirea din ce în ce mai întinsă, ,,Altă creştere`` a trebuit să fie tipărită din nou. Răsfoind paginile de la începutul fiecărei ediţii, cititorul va putea vedea împrejurările în care s-a repetat tipărirea acestei cărţi. De data asta, adăugăm o scurtă lămurire - cea din urmă. Ideea de la care a pornit lucrarea de faţă a fost aceasta: Progresul omenirii s-a rezemat din capul locului pe două temelii: Mai întâi, pe muncă. Dar cine zice muncă, zice îndată şi unealtă. Fără ,,scule``, omul ar fi rămas până azi o făptură neajutorată, ba poate ar fi pierit, cum au pierit alte vietăţi cu mult mai puternice. A doua împrejurare favorabilă progresului a fost aplecarea omului spre întovărăşirea cu alte vietăţi. Colibele sălbaticilor seamănă cu un fel de menajerii. Femeile şi copiii adună pui de pasăre şi tot soiul de sălbăticiuni mărunte, - numai din bucuria de a le vedea împrejurul sălaşului. Iar de aici a ieşit un lucru de mare însemnătate: pe lângă unelte de lemn, de os, de piatră, metal... şi alte materiale moarte, omul a dobândit cu timpul şi un fel de ,,unelte vii``: animalele îmblânzite şi plantele semănate înadins pentru rădăcinile, frunzele, florile, poamele şi seminţele lor. (Îndeosebi, grăunţele cerealelor i-au adus o înlesnire neasemănat de mare în ce priveşte hrana.) Astfel, fiinţa omenească, atât de nevoiaşă la început, şi-a deschis cu timpul o cale tot mai largă spre civilizaţie, aşa că azi a ajuns stăpâna planetei întregi. Putem măsura acum progresul unui popor chiar după numărul uneltelor de muncă şi al vietăţilor domestice (animale şi plante) dimprejurul aşezărilor omeneşti. Formula suna aşa: Civilizaţia unui popor este proporţională cu numărul şi calitatea uneltelor, manifestată în cantitatea şi calitatea producţiei,

23

Page 22: Simion Mehedinti - Alta Crestere

apoi în desimea populaţiei şi valoarea biologică1) a indivizilor acelui neam. Pe scurt: civilizaţia unui popor se măsoară după coeficientul muncii, al producţiei şi al populaţiei legată de anume ,,spaţiu vital``. În adevăr, muzeele etnografice pot arăta orişicui, că omul s-a ridicat numai prin ,,şcoala muncii``; ea l-a îndrumat spre ,,civilizaţie`` (tehnica materială) şi spre ,,cultură`` (tehnica sufletească) - două însuşiri pe care nici o altă vietate nu le-a putut dobândi până azi2 ). Dacă cele înşirate până aici sunt adevărate, se impune de la sine următoarea concluzie: Nu putem ajunge la o ,,altă creştere``, mai bună decât cea de azi, decât tot prin ,,şcoala muncii``. Iar istoria doctrinelor pedagogice ar trebui, drept vorbind, să înceapă chiar de la Adam... În Rai, cum se ştie, educaţia se mărginise la vorbe: să nu mănânci din pomul cutare... Însă vorbele au fost zadarnice. Nici Eva, nici Adam nu le-a luat în seamă. Abia după alungarea din rai, au început ceea ce pedagogii numesc ,,lecţii de lucruri``, - când omul a trebuit să muncească pentru a-şi agonisi ,,în sudoarea frunţii`` pâinea de toate zilele. Dar progresul a fost la început slab de tot. Ca să scape de greutăţile muncii, omul se purta ca fiarele. Ucidea. În faza dintâi, el a urmat metoda sălbatică a lui Cain: homo homini lupus. De altfel, unele neamuri mănâncă şi azi carne de om (antropofagii). Mai târziu, ca să-şi uşureze munca, a aruncat-o în spinarea robilor. Cu această nouă metodă, omul a intrat în faza pedagogiei barbare: homo homini servus. Ea durează numai de vreo zece mii de ani, iar reprezentantul ei cel mai tipic este Moise. Vechiul Testament dă voie să porneşti la război spre a robi pe alţi oameni sau să cumperi

1 Amintim şi valoarea biologică, potrivit definiţiei etnografice: ,,Civilizaţia este suma tuturor născocirilor tehnice, prin care omul a ajuns să se adapteze la mediul geografic, precum şi suma dispoziţiilor organice, pe care le-a dobândit în timpul muncii sale de adaptare``. (Antropogeografia, ed. II, 1938, p.109) 2 Caracterizarea unui popor prin munca şi uneltele sale, Buc. 1930, ed. II şi Coordonate etnografice: civilizaţia şi cultura, 1930, Mem. Acad. Române.

24

Page 23: Simion Mehedinti - Alta Crestere

sclavi şi să-i întrebuinţezi ca vite de muncă. În cartea legiuitorului evreu, stă scris aşa: ,,Şi robul tău, şi roaba ta, pe care voieşti a-i avea, să fie din naţiile celor dimprejurul vostru; dintr-acestea să vă cumpăraţi robi şi roabe... Şi să-i daţi pe ei moştenire fiilor voştri, după voi, ca ei să moştenească... şi să-i faceţi pe ei robi în veci``. Cartea a treia a lui Moise, 25 (44-46) Robul putea fi însemnat ca orice vită, cu fierul înfierbântat în foc; putea fi pus la orice muncă; putea fi vândut, sluţit şi chiar ucis. În toată faza barbariei, ca şi în faza pedagogiei lui Cain, omorul era floare la ureche. Legea lui Moise zicea aşa: ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte... iar când e nevoie, poţi sfâşia chiar pe fratele tău. ,,Aşa zice Domnul, Dumnezeul lui Israel: fiecare dintre voi să-şi încingă sabia sa la coapsa sa şi să treceţi, şi să vă întoarceţi prin tabără, de la o poartă până la cealaltă; şi să ucidă fiecare pe fratele său, şi fiecare pe aproapele său. ... Iar Moise le zise: sfinţiţi-vă azi lui Iehova, ucigând fiecare chiar pe fiul său, şi pe fratele său``. Cartea a doua a lui Moise, 32 (27-29) Din fericire, faza barbară a fost depăşită, dar pedagogia lui Moise are şi azi partizani. Unii caută să robească şi acum pe cei din alt neam, iar la nevoie căsăpesc şi pe cei de un neam cu ei. ,,Drepturile omului``, marea cucerire a secolului al 18-lea, şi ,,Drepturile Naţiunilor``, isprava cu care se lăuda secolul al 19-lea, nu există pentru astfel de oameni. Doctrina ,,războiului total`` predică făţiş uciderea întregului popor adversar, spre a-i lua pământul, cum au luat Evreii Canaanul. Tocmai târziu, în faza a treia, a început omul a se gândi să trăiască numai din munca sa proprie, respectând munca altora şi privind ca fraţi pe toţi ceilalţi oameni: homo homini frater. Epoca aceasta a început abia cu Isus care a răsturnat Vechiul Testament, cel cu robirea aproapelui şi cu pretenţia absurdă a unui singur ,,popor ales``, menit să domnească peste celelalte.

25

Page 24: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Cain, Moise şi Iisus reprezintă aşadar trei faze în educaţia omenirii. În rezumat: Pedagogia sălbatică a lui Cain e pe cale de a dispărea cu totul. O mai păstrează doar câteva triburi de canibali, iar în ţările civilizate, o pun în aplicare numai gangsterii şi criminalii - un fel de gunoi omenesc. Pedagogia barbară a lui Moise are încă oarecare credit în câteva ţări cu sclavi, cu caste şi cu doctrina ,,poporului ales``. Dar neamurile cu adevărat civilizate şi cultivate privesc cu silă spre astfel de păcate ale trecutului. Din contra, pedagogia umană, inaugurată de creştinism, este din ce în ce mai mult îmbrăţişată. Ea pleacă de la un adevăr elementar: După cum gloata omenirii este ogorul din care răsar varietăţile etnice (naţiunile) capabile de a spori civilizaţia şi cultura, tot aşa din gloata fiecărui popor se pot ivi oameni superiori. Acum vreo două-trei mii de ani, s-a ivit dintr-odată un mare număr de genii, în micul ţinut dimprejurul Egeei. Apoi, în timpul Renaşterii, au început a se arăta destui oameni mari în Italia, Franţa, Anglia şi aiurea. Iar în epoca modernă, sunt semne că se vor putea ivi peste tot. Unul dintre cei mai vrednici urmaşi ai lui Fidias s-a nimerit să vadă lumina zilei într-o ţărişoară ca Danemarca. Thorwaldsen este acum al omenirii întregi. Tot aşa, arta dramatică, atât de înfloritoare la Elini, a avut nu de mult un reprezentant de seamă în mărginaşa Norvegie a lui Ibsen. Iar mâine-poimâine, ştiinţa, filosofia şi artele vor putea ajunge pe o treaptă înaltă - cine ştie - în Islanda sau la antipozi, în Noua-Zeelandă... Prin urmare, cuprinzând în simpatia sa toate neamurile pământului, Iisus a deschis o eră nouă în ce priveşte concepţia despre progresul omenirii şi despre felul cum trebuie privită educaţia. Noul Testament impune tuturor această firească concluzie: Etnopedagogia trebuie să tindă la cultivarea cât mai grabnică a tuturor gloatelor etnice - chiar a celor mai smerite - căci nu se ştie ce germeni de originalitate se ascund în fiecare din ele.

26

Page 25: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Astfel, pe temeiul muncii tuturor şi al iubirii pentru toţi ,,homo sapiens`` va lăsa pentru totdeauna în urma sa faza omului barbar şi a celui sălbatic. Cu timpul, Iisus va învinge deplin nu numai pe Cain, dar şi pe Moise, de care omenirea viitoare îşi va aduce aminte cu silă şi înfiorare. Iar până ce principiile etnopedagogiei vor fi destul de clar formulate şi sistematizate, lucrări ca cea de faţă, sprijinite pe material etnografic, vor putea servi cel puţin ca o îndrumare spre noua disciplină a educaţiei. - O netezire a drumului sperăm să vină şi prin Trilogia şcolii, ce va apărea în curând1) . 20 aprilie, 1939. PREFAŢĂ la ediţia a şaptea Cartea aceasta a fost tipărită la sfârşitul războiului mondial [ 1919....D.M.]. Sub apăsarea nenorocirilor de atunci, ediţiile dintâi au urmat repede una după alta, - pesemne se simţea grija de o nouă îndrumare în educaţia tineretului. Anul trecut Altă creştere s-a tipărit pentru a şasea oară, cu o prefaţă pe care o socoteam ,,cea din urmă``. Acum, din nou la tipar. Semn bun? Cred că nu. Ruina hotarelor arată lămurit că n-am putut da poporului nostru ,,altă creştere``, n-am muncit destul, nu ne-am pregătit şi, în cele din urmă, ne-am prăbuşit. Ce nu se putea face de la întregirea ţării până azi! Din nenorocire, şi educarea tineretului, şi îndrumarea gloatei muncitoare au fost mai prejos de toate aşteptările. În viaţa politică, un furnicar de partide (în zece ani am avut peste şase sute de miniştri şi subminiştri. Câte 50 pe an!). În viaţa şcolară, legi, regulamente şi programe - cu

1 Lucrarea a părut cu acest titlu: Trilogii, ştiinţa, şcoala şi viaţa, cu aplicări la poporul român, Buc. 1940, p.445.

27

Page 26: Simion Mehedinti - Alta Crestere

duiumul. Ce om de pripas nu şi-a arătat isteţimea la Ministerul Educaţiei Naţionale! Cercetăşie, Străjerie, Frăţiile de cruce... şi câte altele n-au fost experimentate pe capul bieţilor şcolari, până ce ne-a fost dat să auzim că părinţii trebuie să înveţe de la copii, iar profesorii de la elevii lor... Aşadar, toată risipa de tipărituri oficiale şi neoficiale, toate expoziţiile din ,,luna cărţii``, fotografiile din sate, formele, uniformele, defilările şi steagurile... simple parigorii risipind însă sute de milioane. Zgomotul României teatrale ascundea o realitate nu se poate mai dureroasă; o ,,epocă de pleavă``, încheiată în cele din urmă cu asasinate şi contraasasinate, apoi cu fărâmarea hotarelor. Prin urmare, în faţa faptelor, e o datorie de onestitate intelectuală să marturisim că scrisul, tipăritul, cititul, conferinţele, şezătorile şi legiferările - oricât ar fi de numeroase - nu pot schimba o ţară. Nu-i destul să dăruieşti cuiva o Evanghelie ca să-l faci bun creştin. Nu-i de-ajuns o carte despre pomărit, pentru ca grădina săteanului să se umple de poame. Nu cartea învaţă pe om, ci munca. Numai ea poate da deprinderi bune şi tari. Cititul ajută doar pe cel care munceşte, nu pe cel care îşi plimbă ochii pe carte. Prin urmare, dacă e vorba de ziua de mâine, din două una: Ori neamul are parte de un adevărat om de stat, iar acela, din prisosul energiei sale, dăruieşte şi altora putere de muncă [...]; ori, dacă lipseşte omul de stat, singura nădejde a unui popor e o bună creştere şi un regim de muncă atât de bine întocmit, încât nici cârmuitorii cei mai bicisnici să nu-i poată face prea mult rău. Se poate aşa ceva? Faptele răspund da. Dovadă unii străini din ţara noastră, care, prin ,,regimul muncii`` lor colective, au sporit, pe când noi mergem spre ruină. Cu gândul deci la mintea cea de pe urmă a românului, tipărim din nou Altă creştere - Şcoala muncii, făcând această scurtă, dar limpede socoteală: Neamul românesc nu va putea birui greutăţile de azi, decât muncind mai mult şi mai bine decât cei care îl duşmănesc, şi întrecându-i prin moralitate.

28

Page 27: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Natura nu suferă minciuna niciodată, nicăieri şi de hatârul nimănui. Cu slăbiciune nu faci putere; cu eroare nu faci adevăr; cu viciu nu faci virtute. Sau suntem mai puternici decât alţii, şi vom trăi; sau suntem slabi, iar atunci vom pieri. Cine nu se împacă cu acest gând, să-şi încordeze puterile, să muncească înzecit şi însutit, fără - să mai aştepte îndemnul cuiva. Asaltul duşmanilor - şi din afară şi dinăuntru - să se izbească de noi, ca de ascuţişul unei săbii. În mâna noastră stă, aşadar, şi mântuirea şi pieirea. 10 mai 1941 I N T R O D U C E R E PUNCTE DE PLECARE PENTRU CITITORI:

29

Page 28: Simion Mehedinti - Alta Crestere

1. Educaţia nu e atât artă, cât ştiinţă. - Istoria pedagogiei ajută puţin, căci mulţi pedagogi vestiţi au scris într-o vreme, când creierul nu era cunoscut mai deloc, iar sufletul copilului era o taină. Abia Rousseau a bănuit drumul cel adevărat. Pestalozzi îl urmează în educaţia simţurilor. Frobel ghiceşte însemnătatea muncii. În sfârşit, etnografia modernă a arătat însemnătatea fundamentală a conceptului de muncă pentru toată evoluţia omenirii şi a individului care e în mare parte un produs al muncii sociale. 2. Ştiinţa pedagogiei are drept scop practic să dea cea mai mare şi mai armonioasă dezvoltare energiilor sădite în fiecare ins, potrivit cu interesele societăţii şi ale individului. Şi fiindcă viaţa trebuie mai întâi de toate trăită, educaţia e datoare să facă din fiecare copil un ,,om de ispravă`` în sensul însuşirilor sale celor mai favorabile, - să-l ajute adică să devină un om harnic şi cu un caracter bine definit. 3. Caracterul nu e un dar, ci o sumă de deprinderi tari, dobândite prin muncă. Primitivii au, de obicei, mai mult caracter decât oamenii civilizaţi care, de multe ori, nu învaţă deplin nici un fel de muncă, ci rătăcesc de la o îndeletnicire la alta, până se obişnuiesc a pune vorba în locul faptelor. 4. Jocul nu ţine locul muncii. - Animalele se joacă, omul munceşte. Cartea şi abstracţiile, care sunt un joc al minţii, nu pot înlocui realitatea muncii. CONCLUZIE: Doctrina educaţiei trebuie să se sprijine pe învăţătura trasă din munca întregii omeniri. Pedagogul şi omul de Stat n-au alt drum spre educaţie decât munca, fie că voiesc să formeze individul, fie că tind să îndrepte obiceiurile unui popor nărăvit. ,,Ofensiva naţională``1) a fost gândul cel mai apăsător al generaţiei care se apropie acum de sfârşit. De aceea, când am văzut zdrobirea ţării chiar din lunile dintâi ale războiului, ne-a izbit pe toţi nepotrivirea dintre sarcina pusă pe umerii poporului şi lipsa lui de pregătire2), iar pornirea cea dintâi a fost spre critică. Dar cuvântul singur e sterp; el nu poate vindeca o zgârietură, necum să lecuiască rănile unui întreg neam. De aceea, am lăsat judecata pe seama viitorului. Pentru oamenii de etatea mea, anii câţi ne-au mai rămas pot fi întrebuinţaţi mai cu folos la altceva: să dăm tineretului o minte mai chibzuită decât a generaţiei trecute. Se poate? 1 Soveja: ,,Ofensiva naţională``, Bucureşti, 1912. 2 ,,Intrarea României în război a fost, din punct de vedere militar, foarte rău pregătită``. (Mareşalul Foch)

30

Page 29: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Credem că da: deşteptând în părinţii buni şi în profesori (care ar trebui să fie toţi buni), un nou simţ de răspundere faţă de copii şi o vie dorinţă de a-i îndruma cum se cade. Iar asta nu-i cu putinţă dacă nu cunoşti firea copilului. Zadarnic te frămânţi sfătuind, îndemnând ori pedepsind, dacă sufletul cuiva nu e în stare să răspundă gândurilor tale. Degeaba apeşi afară, la capătul soneriei, când firul nu-i încă legat înăuntru. Prin urmare, din capul locului, educatorul trebuie să-şi dea seama: ce se poate şi ce nu se poate în fiecare etate. După cum spiţerul are veşnic la îndemână caietul reţetelor, ca să nu greşească măsura, de asemenea, cel ce poartă grija de educaţie trebuie să-şi dea socoteala an după an de schimbările copilului, aşa cum le arată ştiinţa pedologiei. Spre a nu rătăci însă calea, e nevoie să înlăturăm chiar de la început trei greşeli: Mulţi cred că educaţia ar fi numai o artă, iar gândul lor e să se ia pe urmele pedagogilor pe care îi laudă istoria. Fireşte, înşirarea doctrinelor pedagogiei îşi are şi ea folosul ei. Dar nu trebuie să uităm că cei mai mulţi dintre educatorii veacurilor trecute scriau într-o vreme când sufletul copilului era aproape necunoscut. Până la Rousseau, copiii erau priviţi ca nişte oameni maturi, doar de un format mai mititel. De aceea, li se da aceeaşi învăţătură, din aceleaşi cărţi, ca şi celor mari, - numai în porţii mai mici1) . Rousseau a fost cel dintâi care a cerut părinţilor să lase pe copii a fi copii. Cu toate că habar n-aveau de anatomia şi fiziologia creierului, el punea ca regulă: să urmăm naturii şi să ne amestecăm cât mai puţin în viaţa copilului. Unele poveţe din vestita sa operă Emile sunt în adevăr minunate; dar altele sunt curate năzdrăvănii. De altfel, pedagogul fusese el însuşi un biet hoinar, petrecându-şi copilăria şi tinereţea pe la uşile oamenilor,

1 ïn ţara noastră, de pildă, ucenicii treceau de la Bucoavnă la Ceaslov, apoi la Psaltire, cartea unde David îşi mărturiseşte păcatele şi pocăinţa. Se rugau adică bieţii copii, la 7-8 ani, să fie iertaţi de ,,mulţimea... fără de legilor`` lor... ! (Psalmul 50.)

31

Page 30: Simion Mehedinti - Alta Crestere

iar, când a ajuns să aibă şi dânsul familie, şi-a lăsat vlăstarele pe mâna străinilor, dându-le la azilul copiilor de pripas! Mult mai aproape de adevăr a păşit Pestalozzi. El şi-a dat seama că nu oricine poate urma povaţa lui Rousseau, adică să-şi ia dascăl acasă pentru copii. De aceea, cu gândul la gloata poporului, el încercă să aplice sfaturile lui ,,Emile`` într-o şcoală. Dar, cu toată dragostea lui pentru copii, greşelile se ţin lanţ şi la dânsul. Într-o privire însă a nimerit bine: În educaţia simţurilor şi a judecăţii. ,,Tot ce intră în mintea copiilor trebuie, zicea Pestalozzi, să fie limpede şi uşor de văzut ca luna pe cer``. Elevii trebuie mai ales ,,să vadă bine şi să înţeleagă bine``... De aci, grija sa pentru desen, calcul, intuiţie şi alte mijloace care să ajute mintea a primi numai lucruri simţite şi în adevăr ştiute. Bun plan, dar neîndestulător şi acesta. Deoarece a vedea şi a judeca nu e de ajuns. Pentru desăvârşirea omului, mai trebuie încă multe; iar ,,omul deplin``, la care se gândea uneori Pestalozzi, nu putea să se formeze într-o biată şcoală plină încă de dibuiri, cum era cea întemeiată de el. Abia Frobel a făcut un pas mai departe în calea adevărului. El a băgat de seamă că copiii simt de timpuriu nevoia de a lucra, şi a spus marele adevăr că nimic nu intră în sufletul copilului, dacă nu se leagă cu această firească pornire spre lucru. De aici ideea ,,grădinilor de copii`` şi o sumă de măsuri rânduite înadins: cântarea, jocul, desenul, dansul şi altele, pentru a da ocazia elevilor să-şi încerce puterile, fiind ei înşişi activi. Însă, chiar după Frobel, educaţia a rămas tot pasivă. Lucrul elevilor e şi azi abia un simulacru. Dovadă că mulţi tineri învaţă fizica, fără să poată drege o sonerie; foarte mulţi isprăvesc botanica, fără să poată altoi un copăcel; iar cei mai mulţi cunosc zoologia numai din tablouri de intuiţie, fără să ştie cum să îngrijească o pasăre din curte. Prin urmare, nici până în clipa de faţă nu ne-am încredinţat că singurul chip de a şti şi a putea ceva e să lucrezi în adevăr; ci răsfoim operele pedagogilor vestiţi, amăgindu-ne cu închipuirea că educaţia e o artă în care izbutesc numai cei care au talent special, ca în pictură,

32

Page 31: Simion Mehedinti - Alta Crestere

sculptură, poezie şi alte arte, unde numai oamenii excepţional înzestraţi ajung la izbândă. Aceasta este întâia mare greşeală, de care suferă creşterea generaţiei de azi. În locul ei trebuie să punem adevărul modest, că înainte de a fi o artă, educaţia începe a fi prin studiul creierului o ştiinţă exactă, ca şi fiziologia, iar meşteşugul de educator se poate învăţa şi trebuie să fie învăţat, ca orice alt meşteşug. A doua greşeală e concepţia falsă despre ceea ce numim caracter. Cineva a spus un cuvânt plin de înţeles: ,,Nu uitaţi că mai mult decât talentele, caracterele hotărăsc soarta popoarelor`` (Regele Carol); iar un critic a formulat cunoscutul aforism: ,,Cu cât se adaugă experienţa vieţii, cu atât pun caracterul mai presus de ştiinţă şi de talent`` (Titu Maiorescu). Dar ce e caracterul? - Nimeni nu-şi prea dă osteneala să ne spună lămurit. De aceea, pentru mulţi, caracterul pare a fi un dar din naştere, ca frumuseţea, talentul artistic ori deşteptăciunea. Iar urmarea se vede îndată: după cum şcoala nu-ţi poate da frumuseţe ori talent, tot astfel ţi se pare că nu poate da nici caracter. Ai impresia că fiecare om intră de la început în hotarele caracterului său, ca într-o stradă înfundată. De ar fi aşa, adică: dacă educaţia ar fi numai o artă, iar caracterul un dar de sus, de care nu te poţi atinge, ar fi vai şi amar de sufletul celor ce-şi iau sarcina de a creşte tineretul. Din fericire, nici educaţia nu e numai artă, şi nici caracterul nu e un dar tainic, cum ni se pare, citind viaţa eroilor lui Plutarh. Adevărul e cu mult mai simplu şi-l găsim îndată, dacă lăsăm la o parte pe Plutarh care ne înfăţişează numai câteva flori rare, şi privim traiul de toate zilele, la oricare dintre neamurile pământului. Să ascultăm, de pildă, ce spune Nansen despre eschimoşii din Groenlanda: E vreme rea: o furtună cumplită răscoleşte oceanul. Cei ce plecaseră de dimineaţă la vânătoare se zăresc pe valuri abia ca nişte puncte negre. Îi simţi cum vâslesc din răsputeri către mal. Dar, zadarnic. Furtuna i-a ajuns. Vântul biciuieşte apa de-o face numai spumă, iar cei din kaiac simt uraganul în spate, ca pe un uriaş care îi ridică şi-i zvârle înainte. Talazurile aci se înalţă în chipul unor turnuri, aci se

33

Page 32: Simion Mehedinti - Alta Crestere

rup şi prăvălesc peste ei. Aproape fiecare creastă de val îi îngroapă sub apă; nici nu mai văd de mulţimea stropilor, iar din mijlocul spumei abia se mai zăresc câteva capete, câteva mâini ori vârfuri de lopeţi. În sfârşit, iată unda cea mare: Valul se ridică, se ridică mereu... În depărtare nu se mai vede decât negru şi puţin alb. Cerul aproape a pierit. Repede, vâslaşii leagă lopata de curea, apleacă trupul înainte... Iar muntele cel prăpăstios îi copleşeşte... Totul a pierit... În curând, se arată însă un kaiac... Încă unul... Dar acesta e cu fundul în sus. Pedersuak s-a răsturnat. Iute, vecinul îi sare în ajutor, însă un alt val îi cuprinde într-o clipă şi fiecare trebuie să se gândească la sine. Prea târziu! Iată, s-au răsturnat amândoi. Ci îndată, unul se scoală, iar cugetul cel dintâi e la tovarăşul lui, spre care se îndreaptă, ca să-i dea ajutor. Împinge kaiacul alături, sprijină lopata, punând-o curmeziş peste amândouă luntrile şi cu o smucitură zdravănă, trage sus pe cel scufundat, aşa că poate şi el să apuce vâsla. Cât te-ai şterge la un ochi, a şi îndreptat kaiacul... când tocmai soseau şi alţi tovarăşi. Aceia prind lopata pierdută şi apoi se îndreaptă cu toţii către mal``. Au caracter eschimoşii? Nansen spune că scene de acestea se petrec zilnic, şi zilnic eschimosul îşi pune viaţa în primejdie pentru tovarăşii săi. Cât priveşte ştiinţa lor, adică priceperea la vânătoare, meşteşugul de a clădi case de zăpadă şi îndemânarea la vâslit ori la construirea kaiacului şi altor unelte, este iarăşi mai presus de orice critică. Amundsen, alt martor vrednic de crezare, nu se putea îndestul mira de înţelepciunea, statornicia şi cuminţenia obiceiurilor lor. Până şi ciucurii de la poalele hainelor au un rost hotărât: ei împiedică marginea pieptarului de a se răsfrânge de umezeală, ceea ce ar face cu neputinţă purtarea hainei. Şi acelaşi e cazul cu toţi sălbaticii, de la pol până la pădurile calde de la ecuator şi în mijlocul pustiurilor africane, australiene şi asiatice. Toţi umblă pe căi bine cunoscute de tovarăşii traiului lor. Întrebarea e: cine a dat acestor sălbatici obiceiuri atât de înrădăcinate, încât ştii mai dinainte cum vor lucra în anume împrejurări - chiar dacă fapta lor i-ar costa viaţa? Răspunsul e scurt şi lămurit: Ştiinţa lor şi deprinderile lor nu se învaţă din cărţi, ci din munca adevărată, începând chiar din copilărie. Îndată ce poate să-şi lege bernevicii, eschimosul începe a prinde peşte. La 6 ani, ţinteşte cu arcul în păsări şi apoi an cu an se îndeamnă la vânat tot mai mare. Iar îndeletnicirea asta nu e o glumă. Când unul lunecă sub gheaţă s-a dus..., dacă nu i-ar sări în ajutor tovarăşii, - nişte

34

Page 33: Simion Mehedinti - Alta Crestere

omuleţi de 7-8 anişori. De aceea, a sări în apă, ca să mântui pe altul, nu li se pare vreo ispravă mare, ci obişnuinţă de toate zilele - adică drumul cel mai drept spre caracter. Căci munca, oricare ar fi, lasă urmele ei nu numai în palmă, ci şi în creier: deşteaptă anumite simţiri şi aduce pe buze anume cuvinte, potrivite cu gândurile, după cum haina se mlădiază, potrivindu-se după trup. Cum munceşti, aşa gândeşti şi tot aşa vorbeşti. De aici urmează că singura cale pentru a dobândi o învăţătură temeinică şi caracter sigur e munca efectivă. Iar adevărul acesta, pe care etnograful îl sprijină cu mii de dovezi, e întărit şi de pedagogie adică de cunoaşterea ştiinţifică a copilului. Cine îşi dă seama de felul cum lucrează creierul, vede că nimic nu poate pătrunde în sufletul nostru, dacă n-a trecut mai întâi prin simţurile noastre şi îndeosebi prin mâna, tovarăşa oricărui simţ. Căci ea ,,mânuieşte`` lucrurile spre a fi văzute mai bine de ochi; ea le loveşte spre a înştiinţa urechea despre sunetul lor; ea le duce la gură spre a fi gustate, şi la nas ca să fie mirosite; tot ea le pipăie, le saltă şi le ridică spre a ne încredinţa de tăria ori moliciunea, de căldură ori răceală, de uşurătate ori greutatea lor. De aceea, numai muncind (şi îndeosebi, muncind cu braţele) poţi împuternici trupul şi creierul, lăcaşul sufletului. Numai muncind în adevăr, poţi cunoaşte deplin lumea dimprejur, poţi preţui valoarea lucrurilor sau a oamenilor şi poţi fi tu însuţi gata a trece de la vorbă la faptă - adică poţi dobândi caracter1). Căci, caracterul nu e numai decât un dar de sus, ci un obicei sau o sumă de obiceiuri, însă aşa de tari, că nu poţi lucra altfel, decât într-un chip ştiut mai dinainte de toţi cei care te cunosc. Cum ziceam, eschimosul nu stă o clipă la îndoială, să sară în ajutorul tovarăşului, măcar că dedesubtul lui se deschid genunile oceanului. Prin urmare, educaţia nu-i vreo artă misterioasă, ci e o ştiinţă, iar filosofia ei se mărgineşte la atât: să îndrumi pe copil, potrivit cu dezvoltarea creierului, către munci adevărate, spre a-i forma deprinderi tari. Încolo, se însărcinează natura să-i spună pas cu pas ce e adevăr şi ce e minciună, - dovadă că eschimosul şi atâţia sălbatici ştiu bine ceea ce ştiu, şi fac cu deplinătate ceea ce trebuie să facă 1 Definiţia aceasta se lămureşte în paginile ce urmează. Vezi capitolul XV.

35

Page 34: Simion Mehedinti - Alta Crestere

potrivit cu mediul lor geografic; pe când europeanul adeseori nu ştie exact nici ce ştie, nici cât poate. Iar când nu trece de la vorbă la faptă, atunci zicem că n-are caracter, fără să ne dăm seama că este absurd să-i cerem a lucra ceea ce el nu s-a deprins niciodată să lucreze. Hotărât, a sosit timpul s-o lăsăm mai domol cu Plutarh şi chiar istoria pedagogiei. Nu doar că ne-am gândit să reedităm paradoxele bietului Rousseau, şi să îndemnăm pe oameni a se întoarce în pădure spre a căpăta ştiinţă şi caracter. Nu. Dar a venit vremea să înţelegem că istoria sistemelor pedagogice este până azi în mare parte înşirarea unor încercări pornite din concepţiile individuale. De aici caracterul ei mai mult biografic şi mulţimea erorilor legate de viaţa cutărui ori cutărui reformator. Din contra, adevărata doctrină a educaţiei trebuie să plece de la antropologie, fiziologie, pedagogie, etnografie şi etnopsihologie, căci experienţa omenirii întregi este neasemănat mai instructivă decât experienţa câtorva individualităţi - mai ales în faza magică şi metafizică a cugetării omeneşti. Viaţa unui eschimos, a unui bakair sau botocud te învaţă în unele priviri mai multă pedagogie decât Seneca, al cărui ucenic a dat foc Romei, şi decât Bacon care a sfârşit mişeleşte luând mită, ori Rousseau care şi-a părăsit copiii pe drumuri... Lăsând deci la o parte pe cei ce privesc educaţia numai ca o artă practicată de câţiva artişti, să ne punem înainte o ţintă mai modestă: să considerăm creşterea copiilor ca un meşteşug, pentru care trebuie nu numai inspiraţie, ci cât mai multă ştiinţă exactă. Să cunoaştem mai întâi schimbările prin care trece trupul şi mintea copilului an cu an, şi apoi să-l deprindem a lucra efectiv. Întâi să muncim, apoi să citim, - să urmeze adică fiecare individ calea pe care a mers omenirea întreagă de la început şi până azi1 , deoarece omul s-a ridicat din treapta animalităţii mai ales prin

1 Asta nu înseamnă că el va repeta munca omenirii întregi, ci, alături de partea generală, comună tuturor grupărilor etnice, copilul se va lega îndeosebi de tradiţia neamului său, deoarece prin educaţie se înţelege mai întâi de toate, cum am spus, integrarea individului în naţiune.

36

Page 35: Simion Mehedinti - Alta Crestere

muncă şi unealtă, ca să ajungă unde îl vedem acum. Aceasta ni se pare a fi calea adevărată, iar nu întoarcerea spre pustietăţile codrilor2). * * * Dar, din capul locului, să luăm seama la o greşeală: să nu confundăm munca cu simulacrul muncii sau cu jocul. Cât timp copiii erau priviţi ca nişte oameni mari, jocul era socotit un păcat şi pedepsit... De când a început a lăsa pe copii mai în voie, ni s-a părut că activitatea copilului e numai joc şi jucărie. Iarăşi rău. De aici a ieşit tândăleala din grădinile frobeliene şi lipsa de roade practice a marelui principiu pe care-l pusese înainte Frobel: educaţia întemeiată pe activitatea copiilor. A venit vremea să observăm că jocul e numai o îndrumare spre muncă. La început, zburdălnicia este ceva animalic. Mai toate vietăţile, când sunt sătule şi sănătoase, cheltuiesc prisosul de putere zbenguindu-se - îndeosebi puii, - şi chiar dobitoacele adulte. La om însă, starea aceasta se vede numai prin pruncie. Copilul de câteva luni gângureşte, mişcă mâinile, îşi apucă piciorul, se zbate ca un pisoi care se joacă cu vârful cozii. Dar, îndată ce încetează pruncia, copilul, spre deosebire de dobitoace, se îndrumă instinctiv spre muncă. Creierul omenesc, de la cei dintâi ani, e capabil de a combina reprezentările şi începe a crea, adică a închipui lucruri noi, - ceea ce animalul nu poate. Leul bătrân, ca şi puiul de leu, sare, dă cu laba, scoate unghiile, mârâie şi loveşte cu coada, când e sătul. Atât. Pe când puiul omenesc,

2 Se înţelege, şi în direcţia aceasta, a muncii efective, pe lângă ştiinţa metodelor pedagogice şi deprinderea de a le aplica, are însemnătate şi arta, adică îndemânarea superioară a unui adevărat talent de educator. Atâta numai că talentul e un lucru rar. De aceea ni se pare necesar să apăsăm îndeosebi asupra laturii ştiinţifice a educaţiei moderne, care se poate câştiga aproape de orice om, prin silinţă şi luare aminte, ca orice meşteşug. Căci e mai bine să ai profesor bun - fără talent - decât un om de talent, dar profesor mişel, adică o piatră a scandalului pentru tineret. De o mie de ori e mai de laudă un meşteşugar serios decât un artist cârpaci, adică un închipuit care, sub pretext de ,,creaţie`` şi ,,concepţie personală``, nu respectă regulile consacrate ale muncii sale profesionale.

37

Page 36: Simion Mehedinti - Alta Crestere

prin simpla lucrare a creierului său plin de energie nervoasă, se simte atras spre o activitate originală şi începe a modela într-un chip propriu natura înconjurătoare, adică începe a munci. Fireşte, activitatea aceasta îi face plăcere şi astfel jocul devine început de muncă serioasă. Dovadă că un copil, cât de mic, se crede foarte cinstit să ia parte la lucrările celor mari. (Ce fetiţă nu se amestecă să frământe aluatul împreună cu mama ei, şi să-şi facă un colăcel mic?) Dimpotrivă, simulacrul de muncă, începând cu falsitatea multor jocuri frobeliane (adevărate caricaturi) şi sfârşind cu învăţătura verbală din şcolile secundare şi chiar superioare, e calea cea mai sigură nu numai spre ignoranţă, dar şi spre lipsa de caracter. A înlocui deci munca cu un surogat; a simula cu creta ori cu creionul ceea ce poţi face din plin cu mâinile, e o mare şi primejdioasă greşeală. Astfel de încercări nu-s ,,lecţii de lucruri``, ci intuiţii false, adică începutul minciunii, al neştiinţei şi al lipsei de caracter. Aşadar, ca să nu greşim cumva drumul, trebuie să pornim în orice etate, pe cât se poate, de la munci adevărate. Acest îndreptar e cel mai sigur dintre toate acelea, pe care etnografia şi etnologia (adevărata filosofie a istoriei) le-a pus la îndemâna pedagogiei şi moralei. Pe uşa fiecărei locuinţe omeneşti, şi mai ales pe uşa şcolilor, ar trebui să stea scrise aceste cuvinte: Atâta ştii şi atâta poţi, cât munceşti. Munca este izvorul obiceiurilor fiecărui popor - adevărata sa constituţie, iar - cine nu schimbă felul şi rostul muncii, acela degeaba mai schimbă legile. Prin urmare, oamenii de stat şi educatorii nu trebuie să mai stea o clipă la îndoială, căutând alte leacuri, acolo unde e unul singur, dovedit şi răzdovedit prin toate păţaniile omului din perioada paleolitică şi până azi. În loc de legi multe, - ne trebuie şcoli de muncă directă spre a îndruma tineretul. Iar pentru cei maturi, în loc de predica oficială, care de multe ori e cu totul stearpă, e de o mie de ori mai bine să deprinzi pe oameni a munci chibzuit. Cine s-a deprins a altoi copaci şi ştie ce înseamnă să aştepţi, până ce dintr-un mugure va ieşi un pom întreg, acela nu va mai rupe niciodată copacii semănaţi pe marginea drumului, necum să vatăme ultoana din grădina vecinului. De asemenea, cine şi-a dat osteneala să îngrijească de aproape o

38

Page 37: Simion Mehedinti - Alta Crestere

pasăre, o vită sau alt dobitoc folositor omului, acela, simţind că dragostea - dragoste aduce, nu va mai înjura, nu va mai bate ori blestema nici o vietate, dezbărându-se pentru totdeauna de aceste apucături uricioase. Cine a înălţat munca până la iubire, acela a coborât raiul pe pământ. Încheiere: Caracterul nu e un dar, ci o sumă de deprinderi tari. (Pascal zicea că firea nu-i decât un obicei vechi, după cum obiceiul e o a doua fire.) Însă deprinderile nu se pot căpăta decât prin munca cu rost, iar nu prin carte sau alt surogat al muncii. Fireşte, uneori şi vorba are mare înrâurire în educaţie. Când un copil e atât de simţitor, încât dintr-un cuvânt să rămână sugestionat şi deci cu o anume deprindere pentru toată viaţa, asta e un mare dar al naturii, ca şi talentul muzical al celui care prinde dintr-odată cu urechea o întreagă melodie. Dar astea sunt excepţii, nu reguli. În orice caz: Creşterea copiilor, înainte de a fi o artă, e o ştiinţă, şi anume o ştiinţă cu caracter regional în ce priveşte partea de aplicaţie, cea cu adevărat hotărâtoare1) . Iar regula generală e aceasta: adevărata şcoală a unui om şi chiar a unui neam este munca lui de toate zilele. Învăţământul - fără muncă efectivă - e o amăgire care aduce după sine, ca ori şi ce minciună, căderea şi pedeapsa mincinosului, fie că e vorba de un individ, fie că e vorba de un popor întreg. CARTEA INTÂI EVANGHELIA IUBIRII: COPILUL ÇI FEMEIA Un popor care înjură şi bate. Bătaia-i din rai. O generaţie mai bună nu poate ieşi din şcoala iubirii. Numai iubirea pentru alţii ne poate învăţa cum să ne iubim pe noi înşine. Dimpotrivă, ura e un venin care slăbeşte şi ucide mai întâi pe cel care urăşte - fie că e vorba de un om, fie că

1 Vezi Discordanţe geografice şi antropogeografice, cu soluţia ,,alt regim de muncă``.

39

Page 38: Simion Mehedinti - Alta Crestere

patima s-ar întinde asupra unui neam întreg. 1. Românii de azi înjură cumplit. Bătrânii nu înjurau. Obiceiul e luat în mare parte de la ţigani. Popoarele cu bună creştere nu cunosc înjurăturile. 2. Românii bat vitele şi le îngrijesc rău. - Pilde din vremea războiului. ,,Bătaia-i din rai``. Şcoala şi cazarma au întărit această idee. Popoarele civilizate nu bat vitele. La o lecţie de etnografie, unde se vorbea de teatrul turcesc şi de măscărici (karaghioz), profesorul Luschan a pomenit şi de înjurăturile româneşti. Le găsea extraordinare şi cu neputinţă de tălămcit1). Se înţelege, românii, care erau de faţă, au plecat ochii în pământ. Dar adevărul e că nu totdeauna poporul nostru a avut obiceiul acesta grozav. Bătrânii din vremea când biserica era într-adevăr ,,Casa Domnului``, iar omul îşi pregătea din vreme până şi cămaşa cu care avea să se îngroape, nu cunoşteau sudălmile şi alte vorbe spurcate. Când vreun moşneag se supăra pe cineva, vorba cea mai aspră era: du-te la tătarii! Ce tătarii făcuşi? Iar când venea vorba de colindul ori comândul cuiva, asta era lucru mare... Fireşte, nici pe atunci nu erau toţi stâlpi de biserică. Alături de cuvinte blajine, se auzeau şi altele mai aspre. Dar cei care le spuneau nu erau ,,oameni acătării``, ci ,,spurcaţi la vorbă``, ,,modorani``, ,,lăieşi``, ,,cioare pulpeşe``... iar gura lor era ,,curată ca un cuib de pupăză``... Erau, adică, nişte blestemaţi, de care cucernicii noştri strămoşi se mirau că-i mai ,,rabdă pământul``. De la o vreme însă, pupezele s-au înmulţit, iar astăzi sunt multe de tot. Când ar pricepe un suedez, danez, norvegian, elveţian francez, german, englez sau alte naţii binecrescute, ce înţeles au zecile şi sutele de înjurături care se aud pe la noi pe toate cărările, ar rămâne trăsnit. E destul să le scrie cineva pe hârtie şi se îngrozeşte. Întrebarea e: cum de s-a ticăloşit până într-atât poporul nostru?

1 In Europa e o zonă întreagă, unde înjurăturile sunt destul de dese. Ea cuprinde: Rusia, Ungaria, ţările de la Dunăre şi se prelungeşte spre Mediterana. Din contra, Apusul şi ţările nordice sunt aproape lipsite de acest obicei.

40

Page 39: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Dacă ţinem seama de cuprinsul înjurăturilor, se vede numaidecât că pecinginea asta am luat-o din atingerea societăţii turco-levantină - dovadă e teatrul scârnav al karaghioz-ului. Iar cei care au lăţit îndeosebi molima au fost ţiganii. Avem mărturii sigure că în epoca fanariotă şi chiar mai târziu, ţiganii curţilor boiereşti umblau la sărbătorile de iarnă din casă în casă cu Paiaţa - un fel de teatru de păpuşi - şi, ,,cu perdea`` sau ,,fără perdea``, împrăştiau în auzul tuturor, spurcăciunile imaginaţiei lor greco-turceşti şi ţigăneşti, atât de bogată în perversităţi şi vorbe neruşinate. Când ţiganii au fost dezrobiţi şi aşezaţi prin sate, cu ocazia împroprietăririi lui Cuza, molipsirea s-a întins mai departe. Dar e treaba etnografiei să arate cu de-amănuntul cum şi când năravul înjurăturilor s-a răspândit asupra neamului nostru. Pentru noi, lucrul de căpetenie e că poporul românesc înjură azi cu o adevărată pornire. Pentru un lucru de nimic, înjurătura e gata. Ce auzi la munca câmpului, în piaţă, prin fabrici, la cazărmi şi chiar în preajma şcolilor şi a bisericilor te înmărmureşte. Până şi în împrejurări grele când ai crede că fiecare cuvânt trebuie să fie cântărit, românul tot n-a isprăvit cu înjurătura şi cu vorbele rele. Câteva fapte din iarna anului 1916 - 1917 pot sluji ca dovadă. Până în sărbătorile Crăciunului, nu căzuse un fulg de zăpadă. Era soare şi bine ca primăvara. Din partea asta, nemţii şi tovarăşii lor, bulgarii şi ungurii au putut înainta în bunăvoie. Abia în ziua de Sf. Ion (7 ianuarie 1917) a început a fulgui, apoi s-a aşternut de-a binelea pe ninsoare şi a nins, şi-a nins în şir, ziua şi noaptea, de a troienit străzile şi curţile, că abia mai puteau ieşi oamenii din casă. Ce-i de făcut? Merinde avea fiecare cât putuse aduna în pripă şi cât mai rămăsese pe urma oştirii româneşti şi ruseşti, pornită spre Moldova. Greul cel mare era să capeţi de undeva pâine. De pe la miezul nopţii, lumea începea să se adune în faţa brutăriilor, aşteptând scoaterea celui dintâi cuptor. Ca la denii, oamenii de toată mâna: femei, bărbaţi, copii, stăpâni şi slugi forfoteau pe întuneric, îngrămădindu-se pe străzile unde erau brutării. Dar unii peste alţii, se călcau, plângeau, ţipau - cei mai slabi leşinau - dar aşteptau până dimineaţa, având doar o singură

41

Page 40: Simion Mehedinti - Alta Crestere

teamă: ca nu cumva să se isprăvească pâinea, înainte de a le veni şi lor rândul. Cine se nimerea mai spre coadă, se întorcea acasă cu mâinile goale. După ce s-a înteţit frigul, s-a mai adăugat la foame şi altă urgie: lipsa de foc. Lemne nu se pomeneau nicăieri. De aceea, lumea a tăbărât pe garduri. Locurile virane au rămas îndată dezgrădite, - parcă se lărgise oraşul. Iar după garduri, a venit rândul schelelor de la casele neisprăvite şi al copacilor de prin grădini. În sfârşit, s-au pornit pe lemnele din pivniţe, începând cu casele de unde stăpânii fugiseră. Slujbaşii primăriei se aşezau cu cântarul la poartă şi vindeau pe apucate, lăsând fiecărui gospodar, cât se îndurau. Unde stăpânul lipsea, vindeau tot. Năvălitorii, se înţelege, intrau unde vreau şi luau tot fără nici o plată. Să fi văzut acum şirul de femei şi de copii, aşteptând ceasuri întregi şi îmbulzindu-se în faţa caselor unde se auzea că s-au găsit lemne! Necazul cel mare era însă altul: cum să-şi ducă fiecare lemnele acasă? Căruţe nu se mai zăreau pe nicăieri; birje - nici de leac. Doar unde şi unde întâlneai câte o hodoroagă veche, cu vreo mârţoagă de cal, să-i plângi de milă. De aceea, cumpărătorii puneau lemnele în saci. Cine era voinic, umfla sarcina în spinare. Femeile - unele cu manşon şi ghete cu călcâie înalte - se întovărăşeau câte două - trei, legau sacul cu o funie şi-l târau prin zăpadă... Noroc că nevoia te învaţă meşteşug. Lădiţe de lemn, răsturnate în chip de cioaclă ca un curmei, erau sănii minunate. Băieţii, care avuseseră anul trecut sănioare de dat pe gheaţă, au prins a veni în ajutor. Ca să-ţi ducă un braţ de lemne dintr-o stradă în alta, chirigiii cei de 10 - 12 ani luau nu mai puţin de patru sau cinci lei! Abia atunci au văzut şi bucureştenii ce muncă blagoslovită fac în toate zilele vitele de ham şi de jug. Dar, spre ruşinea poporului nostru, unii n-au înţeles nici atunci. Puţinele căruţe, care mai duceau încoace şi încolo cărbuni, făină sau alte merinde, aveau nişte cai ca vai de ei. Sărmanele dobitoace abia înotau prin zăpadă; roatele se înfundau până în butuc, iar când se înţepeneau de tot, nădejdea era la bici: poc, poc, poc... şi înjurăturile curgeau ca ploaia. Însă nimănui nu-i venea în minte să pună umărul, să salte puţin greutatea...

42

Page 41: Simion Mehedinti - Alta Crestere

A trebuit poruncă anume de la comenduirea germană, ca să nu mai bată nimeni bietele animale... Nici porunca asta n-a folosit până pe-acolo, căci omului nărăvit nu-i vine minte cu una cu două. Pe stradă, cărăuşii se mai înfrânau; pe din dos - băteau în toată voia. O pildă între altele: Într-o curte cunoscută, aud doi copii ţipând: - Vino, vino, că-l omoară... Stăpânul s-a grăbit să vadă ce se întâmplase. Un băietan descărcase nişte cărbuni şi bătea un cal, care căzuse din ham, lunecând pe gheaţă. Bălanul era şi orb de un ochi. Căruţaşul se săturase pesemne de plesnit cu biciul şi acuma lovea cu călcâiul cismei, ceea ce speriase pe copii. - De ce baţi vita, tinere, nu te hrăneşti cu ea? - Eu îi dau de mâncare, eu trebuie să-i dau şi bătaie, răspunse arţăgos flăcăiandrul. - Ce fel, numai tu câştigi chiria? Nu te-ai ajutat şi cu munca bietului dobitoc? Căruţaşul tăcu. - Nu te gândeşti, măi băiete, că simte şi el săracul ? Uite, e slab de i se văd coastele, ba şi-a tăiat şi piciorul în gheaţă. Ce-i de vină el că gheaţa lunecă? - Hei, domnule? ăsta nu-i cal, e zmeu. Acuma începe a sări ca la alergări... Hi, boală, că te fac piftii... Şi începu a-l plesni din nou. Nesimţirea asta l-a scârbit peste măsură pe cel ce o privea. A întors şi el foaia: - Nu fi câine, flăcăule; spuneai că ai frate la război. Apoi mai e şi-o judecată pe lumea cealaltă... - Din partea asta n-avea grijă dumneata; pe mine nici iadul nu mă primeşte... Hi, haram! Cu chiu, cu vai, bălanul s-a ridicat pe picioare, clătinându-se ca un om beat. Cum căzuse, tot şoldul dindărăt era julit, iar sângele roşise gheaţa sub el. * * *

43

Page 42: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Am intrat în casă, să nu mai văd. Sălbăticia căruţaşului mi s-a părut în clipa aceea mai grozavă decât războiul. Atâta smintenie - şi încă sub ochii bulgarilor, al turcilor şi altor străini - nu mă aşteptam... Socoteam că măcar în ceasul umilinţei şi al suferinţei va birui dreapta judecată. Zadarnic. Realitatea era mai tristă decât bănuisem. Ştiam eu de mult că la noi vitele sunt un fel mucenici. Dar nu mi-aş fi închipuit niciodată, că în vreme de atâta lipsă şi necaz, cel ce-şi ţinea casa cu nişte mârţoage vlăguite de muncă şi lihnite de foame să le mai şi schingiuiască hoţeşte, lovindu-le, fiindcă gheaţa e lunecoasă, cum a fost şi va fi în vecii vecilor orice gheaţă. * * * Cum de a ajuns poporul nostru aşa de buimac? Şi ce mai poţi aştepta de la omul care, de dimineaţă până seara, nu mai conteneşte cu blestemele ori cu sudălmile, şi căruia nimic nu i-a rămas neînjurat de la ,,Dumnezeirea, Dumnezeului Dumnezeilor... până la cruce, arhanghel, nafură, icoană, botez, parastas, grijanie``... şi tot ce poate avea fiinţă, între cele văzute şi nevăzute? Nu cumva năravurile astea atât de greţoase sunt şi ele de vină pentru urgia care a căzut asupra noastră1). E vădit lucru că astfel de apucături îşi au urmările lor în viaţa unui popor. Ceea ce faci mereu devine sistem. Bătaia, de pildă, e privită la noi ca un fel de lege. Calul e înteţit, la călărie cu biciul; juncanii sunt puşi la jug cu de-a sila, sub ameninţarea prăjinii, furcii, toporului ori strămurariţii, iar celelalte dobitoace dimprejurul casei sunt domestice numai cu numele: câinele e toba bătăilor - nu zăboveşte odată în calea stăpânului, fără să se aleagă cu o lovitură de picior ori cu o scurtătură de lemn, care îl face să fugă în trei labe; 1 Ianuarie 1917

44

Page 43: Simion Mehedinti - Alta Crestere

pisica de asemenea: se ţine numai cu zilele; găina, raţa, gâsca... sunt veşnic zburătăcite. Aşa că între om şi vieţuitoarele dimprejurul gospodăriei stă veşnic legea băţului . Folos mult şi cât mai puţină îngrijire... asta pare a fi socoteala cea mai bună pentru mulţi dintre locuitorii satelor noastre. Iar când bietul dobitoc nu mai poate birui foamea, se învaţă şi el nărăvaş : boul sare gardurile în grădinile cu semănături; găina scurmă straturile; câinele colindă cuibarele; pisica mănâncă puii, iar vitele de ham rabdă până cad sub greutatea poverilor ori se sălbăticesc şi capătă obiceiuri rele: boul se lasă pe tânjeală, calul capătă meleac, se sperie, zvârle ori muşcă... Ce urmează de aici? Mai întâi, o însemnată pagubă materială. Am auzit că tăbăcarii străini plătesc mai puţin pieile vitelor noastre, fiindcă au prea multe dungi şi locuri slabe de pe urma veşnicei bătăi a bietelor dobitoace de muncă! Nici că se poate mai grea mărturie în faţa lumii întregi! Cât despre lipsa de chibzuinţă a unei astfel de purtări, aceea întrece toate marginile; căci a bate calul ori boul, când greutatea e prea mare şi n-o poate urni din loc, e tot atât de nerod lucru, ca şi cum ai bate pietrele din drum. Atâta numai, că la nătângie, se mai adaugă şi cruzimea, - deci pagubă morală. Totuşi, obiceiul e obicei. Chiar cei care nu bat, înjură şi blestemă: Hi, haram! Hâis, boală! Ho-chi, pastramă! mânca-te-ar lupu` să te mănânce! Da-r-ar gălbeaza, tăunii, splina, holera, ciuma, dalacul!... Toate plăgile Eghipetului sunt chemate asupra vitelor, - başca de sudălmi 1) şi bătăi cu ghiotura. E atât de încredinţat românul de binecuvâtările bătăii, încât are şi o vorbă: bătaia-i din rai! De aceea, sistemul nu se mărgineşte la vite, ci trece şi la om.

1 Uneori, înjurăturile ajung la adevărate aberaţii verbale: ,,nea boală... crestomaţia... cui te-a vândut``! (13 oct. 1919. La Rugină). Probabil, un fel de augmentativ faţă de numele lui Cristos, dar fără nici o legătură cu ceea ce numim crestomaţie.

45

Page 44: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Mai întâi, trebuie bătută femeia: ,,muierea ne bătută - ca moara neferecată``. Apoi trebuie ,,scărpinaţi`` copiii şi cine se mai întâmplă sub acelaşi acoperiş, căci ,,unde dă tata, creşte carnea...!`` Aşadar, bătaia ridicată la înălţimea unui principiu! Un cântec de nuntă spune miresei aceste ademenitoare cuvinte: Pe unde stau florile Cum or să stea palmele!... Iar de la o muncitoare văduvă, am auzit odată un cuvânt de un umor cu neputinţă de uitat: Săracul bărbatu - meu! Dumnezeu să-l ierte... Când mă bătea, nu da niciodată cu mâna goală... Ţi-ar veni să râzi, dacă n-ar fi acelaşi timp covârşitor de tristă inconştienţă acestui obicei sălbatic. Şi-ţi stă mintea în loc, când afli că lipsa bătăii e privită uneori chiar drept semn că lipseşte dragostea dintre soţi! De aici lauda femeii cu vânătăile şi fala bărbatului că-şi pecetluieşte nevasta, bătând-o uneori în curte ori pe drum, ca să-l vadă şi alţii... Fireşte, aşa ceva se petrece, de obicei, când bărbatul e ,,aghezmuit`` şi numai pe treapta de jos, unde omenia se schimbă în ţigănie. Cât priveşte pe modorani şi lăieşi, la unii ca aceia, bătaia deşteaptă în suflet chiar un fel de sentiment estetic. Buşelile n-au haz decât cu larmă şi ţipete, să audă tot cătunul: iar răfuiala în stil curat ţigănesc e atunci, când cei încăieraţi zvârl unul în altul nu numai cu bolovani, ci chiar cu propriii lor copii... * * * Faţă de atâta cădere, s-ar fi cuvenit ca îndată ce am scăpat de jugul turcesc şi am început a ne dezmeteci din paragina în care cufundaseră fanarioţii şi alţi străini ţara, să fi alungat mai întâi bătaia din obiceiurile noastre. Gârbaciul turcesc, knutul muscălesc, pălciile, butucul şi celelalte unelte de chin ar fi trebuit să lase în sufletul românului o scârbă veşnică faţă de cei cu purtare mojicească.

46

Page 45: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Dar molima sufletelor se lecuieşte mai greu decât toate bolile trupului. Şcoala, care ar fi trebuit să ne lumineze, s-a sprijinit şi ea la început tot pe bătaie. La şcoala din satul S., vergile erau nelipsite din fereastra domnului1) . Cele de salcie - calea valea. Erau însă unele de mesteacăn, mlădioase ca biciul şi tari ca sârma. Însă cele mai cumplite erau cele de prun: nodoroase şi grele ca fierul. Sărace mâini! sărace degete spintecate pentru greşeli mărunte, pe care un învăţător cu inimă de părinte le-ar fi îndreptat zâmbind! Să păzească Dumnezeu şi pe duşmani de şcoala hingherească prin care au trecut mulţi din generaţia mea, care visăm şi azi la ceasurile acelea de nesfârşită tristeţe. Cât despre oştire, acolo cel puţin bătaia era în reglemente. Soldaţii trebuiau aşezaţi în şir, ca un gard împrejurul vinovatului aşternut la pământ. Doi îl ţineau de cap, doi de picioare, iar alţi doi se aşezau cu vergile de o parte şi alta, lovind pe rând: pac-pac, pac-pac... până ce ţâşnea sângele, iar carnea se făcea piftie. - Valeo, domnule căpitan! Iartă-mă, domnule căpitan!... De la o vreme, glasul se înmuia: cel leşinat era ridicat şi dus pe sus în dosul rândurilor. E drept că sălbăticia asta se întâmpla odinioară şi în alte ţări. Bastonada franceză, şagul prusian, knutul rusesc, stroiul şi alte mijloace de chin, erau până nu demult metode recunoscute în educaţia militară. Atâta numai că alţii s-au dezbărat mai devreme de astfel de obiceiuri. Ştim apoi că pentru ucigaşi s-a păstrat în unele ţări chiar pedeapsa cu moartea; pe cei greu vinovaţi, îi închid pe viaţă, iar cei îndărătnici sunt pedepsiţi cu bătaia în faţa lumii, ca să-i copleşească ruşinea şi să se îndrepte. În şcoală însă, în oştire şi chiar în viaţa casnică, bătaia e osândită peste tot. Şi nu numai faţă de oameni, dar şi faţă de dobitoace. Cine ar îndrăzni în: Elveţia, Norvegia, Suedia, Olanda şi alte ţări luminate să bată boul sau calul cu care se slujeşte la muncă? Unde se pomenesc pe acolo blesteme şi vorbe de ocară, cum e: boală, haram şi multe altele, care se aud la noi pe toate cărările? Dimpotrivă, e o plăcere să vezi aiurea ce nume de mângâiere (nume 1 Vezi Ethnos, Focşani 1941.

47

Page 46: Simion Mehedinti - Alta Crestere

de flori şi nume omeneşti) se dau vitelor şi ce purtare blândă au oamenii faţă de ele. În acele ţări, bătaia nu-i din rai, ci e semn de sălbăticie, şi de aceea legea o pedepseşte cu asprime. E pedepsit chiar şi cel care încarcă prea mult căruţa ori înhamă rău, aşa că ştreangurile jupuiesc pielea dobitoacelor. Când o vită e sperioasă, asta e o ruşine şi o dovadă că stăpânul e prost ori nătâng. Cine e deştept şi omenos, acela îndrumă calul şi boul numai cu vorba. Despre câini, nici nu mai vorbim. Cei ciobăneşti aproape nu mai latră, ci se înţeleg cu omul prin semne. Păstorul arată de pildă o linie de pază. Îndată ce turma ajunge până în dreptul ei, dulăul porneşte ca săgeata din arc, iar oile se abat pe loc, aşa că vezi în stânga imaş păscut, iar în dreapta se întinde iarba de coasă, fără să fie vreo urmă de oaie prin ea. Cum de s-a făcut schimbarea aceasta? Pe ce cale au ajuns unele popoare să pună cuvântul în locul ciomagului? Nu cumva alţii au izbutit să ghicească graiul dobitoacelor şi să le tălmăcească gândurile lor? La întrebarea aceasta e mai bine să răspundem cu câteva fapte, despre care se poate încredinţa oricine. CE SPUN FIARELE 1. Animalele nu-s maşini, ci au şi ele priceperea lor şi graiul lor. Fiecare specie are menirea ei. Aproape toate sălbăticiunile sunt blânde, când nu le cauţi pricină. Omul le-a speriat şi le-a înrăit pe multe. 2. Hagenbeck - un fel de Pestalozzi al vietăţilor sălbatice. Noua metodă de îmblânzire. ,,Şcoala`` pentru fiare. Raiul de la Stellingen. Părerea vânătorului de lei Gerard. Odinioară se credea că animalele sunt un fel de maşini (Descartes). Cum merge ceasornicul, dacă e întors, aşa merg şi ele: mănâncă, dorm, trăiesc şi mor ca într-un fel de vis.

48

Page 47: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Adevărul e altul. Fiecare vieţuitoare are obiceiurile ei, nevoile, bucuriile şi suferinţele ei şi se luptă cu traiul, când mai uşor când mai greu, întocmai ca şi omul. Bătrânul Fabre, care o viaţă întreagă a pândit mereu, să vadă cum trăiesc gângăniile mărunte: furnici, păianjeni, greieri şi altele la fel cu acestea, a rămas înmărmurit câte meşteşuguri şi câtă îndemânare se poate găsi în lumea făpturilor celor mai nebăgate în seamă. Astfel, de unde până acum ne deprinsesem a privi pe om ca un fel de cunună a creaţiei, azi începem a vedea cu alţi ochi. Nu mai zicem, bunăoară, ca acum o sută de ani, că omul este oglinda universului şi că celelalte vieţuitoare sunt un fel de imitaţie după trupul omenesc. (Viermii se credea pe atunci că închipuiesc maţele; scoicile ar fi întocmite după chipul ficatului; meduzele ar fi un fel de inimi, etc.). Închipuirea asta nu s-a dovedit cu totul deşartă. Dimpotrivă, ştim că fiecare soi îşi are tiparul lui deosebit. Iar progresul speciilor nu ne mai pare ca o scară cu multe trepte, deasupra cărora ar sta fiinţa omenească. Din contra, fiecare specie, după cum are un trup deosebit, are şi un drum deosebit în viaţă, adică suie pe o scară deosebită şi poate ajunge în felul său la o înălţime, unde nici un alt soi de animale nu se mai poate ridica. De pildă, păianjenul. Cum simte el prada, cum îşi ţese pânza şi cum pluteşte prin văzduh, ca un arhitect năzdrăvan, care îşi scoate materialul clădirii chiar din trupul lui; asta e o măiestrie pe care nici o altă făptură n-o mai poate imita. Ţi-ar trebui ochi, ureche, picioare şi minte de păianjen, ca să te poţi lua la întrecere cu el. Despre pânza lui, poporul nostru spune că gângania cea iscusită s-ar fi luat la rămăşag chiar cu Maica Domnului! Şi cât este Ea de puternică între Puternici, biruinţa tot de partea păianjenului a rămas... Gândul acesta cuprinde simbolic un adevăr de mare preţ. Şi anume, că fiecare soi de vietate are apucăturile sale şi mintea sa, pe care n-o dă pe a nimănui. Iar pentru om, adevărata dibăcie ar fi să caute a pricepe graiul celorlalte vieţuitoare şi să le apropie cu binişorul pe toate câte-i pot fi de folos. Cu atât mai mult, cu cât sunt gata de tovărăşie, iar unele îl poftesc chiar ele. Livingstone, un suflet drept ca Fabre, povesteşte despre cucul african ceva minunat: ,,Ce pasăre ciudată şi cucul-

49

Page 48: Simion Mehedinti - Alta Crestere

călăuză! Cine i-a spus lui şi tuturor soiurilor din neamul lui, că oamenilor - fie albi, fie negri - le place mierea? Îndată ce te zăreşte, drăguţul de el, aleargă şi te cheamă din toată inima, să vii la stup. Zboară într-acolo, se opreşte apoi pe un copac şi priveşte îndărăt, să vadă dacă-l urmezi; şi când s-a încredinţat că vii, porneşte iarăşi. Astfel, zburând din creangă în creangă, te duce până la locul unde este ştiubeiul. Iar dacă cumva nu vrei să te iei după el, stăruie şi pune atâta râvnă să te ademenească spre lăcaşul albinelor, pe cât de grăbite sunt alte păsări să te alunge pe lângă cuibul lor``. (Explorations du Zambeze). Căprioarele din pădurile Canadei cu ce încredere se apropie de vânător? Dar castorii? Dar păsările din Galapagos, despre care Darwin spune că veneau să se aşeze pe ţeava puştii. Şi totuşi, ca un nătâng, omul n-a priceput câţi tovarăşi prielnici şi-ar fi putut aduna pe lângă el. Pe unele animale, e drept, le-a îmblânzit; dar pe altele le-a speriat şi chiar le-a stins sămânţa cu totul. Ca un copil arţăgos, a căutat să le muştruluiască după toanele lui. Dovada cea mai bună sunt menajeriile, unde de frica pistolului, a fierului roşu şi altor unelte de tortură, bietele sălbăticiuni sar prin cerc, se culcă, se scoală şi joacă după cum nu le e voia. Abia în timpurile din urmă, un înţelept în felul lui Fabre şi altor observatori ai naturii, a băgat de seamă că omul a apucat o cale greşită în socotelile sale cu celelalte vietăţi. Acest bărbat minunat a fost Hagenbeck. Numele lui poate fi alături de al lui Rousseau, Pestalozzi şi altor pedagogi vestiţi, iar viaţa lui e vrednică să fie povestită de un nou Plutarh şi pomenită cu cinste chiar în istoria pedagogiei. * * * Hagenbeck s-a născut la 1844, în Hamburg. Taică-său era negustor de peşte. Însă curtea lui era plină de păsări: nu numai de găini, gâşte, raţe şi porumbei, ci de păuni, papagali şi multe rarităţi precum şi de capre, vaci şi alte dobitoace. De carte, nu făcea mare haz. ,,Popă n-o să ajungeţi, dar a scrie, a citi şi a socoti... tot trebuie să

50

Page 49: Simion Mehedinti - Alta Crestere

învăţaţi``, zicea el către cei şapte copii ai săi, punându-le înainte ca ţel munca şi rânduiala. De altfel, copiii lucrau de-a valma cu dânsul şi primeau plată regulată, ca orice lucrător. Într-o bună zi, pescarii tocmiţi să aducă la prăvălia lui Hagenbeck ,,tot`` ce prind, au vânat şase foci. Ce să facă negustorul cu ele? Să le hrănească cu peşte de cumpărat? Asta nu era o socoteală. Încaltea, să-şi fi scos singure hrana lor... Ş atunci îi veni o idee: să le arate la lume - pe plată. Le-a aşezat deci în nişte ciubere cu apă şi a pus 10 bani intrarea, pentru cine ar vrea să le privească. Afacerea cu focile a ieşit bine. Iar unul dintre copiii lui Hagenbeck, având mare dragoste pentru animale, începu a cumpăra şi alte soiuri de sălbăticiuni, aduse de marinari, cine ştie pe unde. Astfel, încetul cu încetul, negustoria de peşte s-a schimbat în negustorie de fiare pentru menajerii. Nu putem înşira aici cu de-amănuntul isprăvile lui Hagenbeck. Destul că azi, menajeria lui este cea mai mare din lume. Sălbăticiunile cuprind, lângă Hamburg, cu grădinile, iazurile, lacurile şi coliviile lor, o întindere de peste 140 de pogoane. Trenuri lungi şi corăbii întregi duc şi aduc aici tot felul de vietăţi, din toate ţinuturile globului. Întâia dată de când e pământul pământ, vieţuitoarele împrăştiate din corabia lui Noe... s-au întâlnit iarăşi la un loc. Cine n-a auzit de Hagenbeck şi cine trece prin Hamburg, fără să se abată pe la marele negustor de fiare! Către bătrâneţe, i-a venit în minte să-şi povestească singur păţaniile vieţii lui şi a scris o carte 1) vrednică de citit şi de meditat de orice om doritor de învăţătură şi, mai ales, de cei ce au în sarcina lor creşterea tineretului. Abia când citeşti povestirea unui om care a trăit zeci de ani cu fiarele, bagi de seamă ce minciuni prostănace ni se spun în copilărie, cu chip de învăţătură. După ce ai aflat din cartea de lectură că elefantul doarme în picioare, iar vânătorii ferestruiesc copacii, pentru ca elefanţii să cadă seara (întocmai ca şi cum ar fi de lemn...), ascultă ce spune Hagenbeck despre greutatea vânării 1 Von Tieren und Menschen, Erlebnisse und Erfahrungen, Berlin 1908.

51

Page 50: Simion Mehedinti - Alta Crestere

elefanţilor şi vei pricepe că astfel de isprăvi se fac cu fierăstrăul... numai în cartea de citire. Ş câte alte lucruri minunate nu afli din gura omului, care a văzut şi a păţit atâtea! Dar lucrul cel mai de seamă din cartea mai sus pomenită nu-i povestirea primejdiilor de vânătoare şi a întâmplărilor din menajerie, ci o mare idee pedagogică: chipul nou de a îmblânzi animalele, fără nici un pericol. Gândul acesta i-a venit lui Hagenbeck astfel : La 1892,când cu marea expoziţie din Chicago (pentru a sărbători patru sute de ani de la descoperirea Americii), Hagenbeck făcuse o învoială cu doi americani să întocmească acolo o grădină zoologică, iar cumnatul său, ca îmblânzitor, să dea reprezentaţie cu fiarele. S-a întâmplat însă că îmblânzitorul s-a îmbolnăvit de tifos. Ce era de făcut? - mai ales că contractul era foarte aspru... Nu- i rămânea decât să ţină el locul cumnatului. A intrat deci în cuşca fiarelor şi a început chiar el figurile anunţate publicului, muştruluind, după cum arăta programul : lei, tigri, urşi, leoparzi şi alte fiare primejdioase. Izbânda a întrecut toate aşteptările. Menajeria ajunsese minunăţia întregii expoziţii. Aici însă, trebuie lămurit îndată un lucru. Dacă Hagenbeck ar fi intrat netam - nesam în cuşca leilor, ca un speculant care nu vrea să piardă câştigul unei afaceri, ai zice doar atât : ia, un îndrăzneţ !... ahtiat după bani până într-atâta, că şi-a pus chiar viaţa în primejdie. Adevărul era însă altul : fiarele îl cunoşteau mai dinainte pe stăpânul lor . Cum? Până la Hagenbeck, cei care intrau în cuşca leilor şi a tigrilor nu lăsau pistolul şi biciul din mână; erau nişte meseriaşi îndrăzneţi, care se jucau în adevăr cu viaţa lor. Fiarele erau stăpânite cu bătaia, cu ţepuşi de fier, cu căngi înroşite în foc şi de alde astea. Când animalul era îngrozit destul, bătăuşul se încumeta să intre în colivie, iar sălbăticiunile, de teamă, săreau peste obstacole împinse prin gratii de sluga care sta afară, ori prin cercul ţinut de mâna îmblânzitorului. Dar, ce mai sforăieli! Ce pocnete de bici! Ce priviri fioroase din partea tigrului, a leului ori a hienei! Ş sfârşitul era mai totdeauna la

52

Page 51: Simion Mehedinti - Alta Crestere

fel: într-o bună zi, cel cu pistolul era sfâşiat de ghearele fiarelor care, într-o clipă de nebăgare de seamă, se repezeau asupra duşmanului lor, răzbunându-şi toate rănile fierului înroşit în foc. Socoteala asta i s-a părut lui Hagenbeck cu totul neroadă. S-a gândit aşa: dacă omul e ucis, dânsul e de vină, nu fiara. Bătută şi schingiuită mereu, biata sălbăticiune e în ,,legitimă apărare``. Mulţi s-or fi mirând, zice el, că din miile de fiare cu care am avut de-a face, nu m-a răpus nici una. De bună seamă a fost şi paza şi dibăcia mea, că nu m-a sfâşiat vreun tigru, nu m-a stropşit vreun elefant sub piciorul lui, nu m-a străpuns cu cornul nici un rinocer şi nu m-a sugrumat nici un şarpe cu încolăciturile lui... Dar iarăşi li se face o nedreptate sălbăticiunilor, când se zice că au ,,caracter rău``. Dimpotrivă: ele sunt aşa, după cum e şi stăpânul care umblă cu ele. ,,Puteţi să mă credeţi: între lei, tigri şi pantere, am avut mulţi prieteni buni, cu care umblam tot aşa de fără grijă, ca şi cu un câine de casă. Iar dragostea era nu numai din partea mea, ci m-am bucurat din partea fiarelor de o prietenie îndelungată. Legături credincioase au rămas între mine şi ele multă vreme, chiar după ce ajunseseră unele în ţări depărtate``. Căci ţinerea de minte a fiarelor e într-adevăr uimitoare. ,,Acum vreo patruzeci de ani, cumpărasem nişte pui de tigri. Unul se îmbolnăveşte însă de răceală şi capătă albeaţă la amândoi ochii. Luni de zile a trebuit să-l îngrijesc şi căutam să-i uşurez viaţa, pe cât puteam. Mă târam în fiecare zi în cuşca bolnavului, fiindcă altfel nu puteam ajunge până la el... Aşa s-a înfiripat o legătură de încredere între noi, iar la urma urmei am fost răsplătit pentru osteneala mea, deoarece tigrul s-a făcut sănătos... Mai târziu, l-am vândut la Berlin împreună cu perechea lui, dar mie mi-a păstrat până la moarte cea mai credincioasă prietenie...`` ,,Trecuse multă vreme, fără să-l mai văd. Când am călătorit pe acolo, a fost de ajuns să audă din depărtare glasul meu şi l-a cuprins îndată o nelinişte şi o mare bucurie. Cum m-am apropiat, a început a mieuna şi a toarce în felul pisicilor, ca să mă cheme spre dânsul Şi nu s-a potolit, până ce nu m-am alăturat să-l mângâi.

53

Page 52: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Lumea sta împrejur cu gura căscată şi nu-şi putea da socoteala ce să însemneze această întâlnire``. Dar leii l-au cunoscut pe Hagenbeck până în adânci bătrâneţi! Dar rămăşagurile pe care le-a câştigat vechiul lor stăpân, bizuindu-se că, chiar după lungă despărţire, ei tot îl vor recunoaşte!... Care e taina unor astfel de prietenii? Răspunsul e simplu de tot: Hagenbeck se purtase bine cu toate fiarele sale. Îşi dăduse seama că sălbăticiunile sunt rele numai când omul e rău faţă de ele. Altfel, chiar cele prinse de curând, din codru, pot fi puse pe calea cea dreaptă. Iată o dovadă care nu mai lasă nici o îndoială: ,,Cel mai fioros tigru, dintre câţi am văzut, îmi venise din India pe la începutul anului 1890. Era un tigru din Bengal, cel mai mare şi mai greu din câţi am cunoscut. Fusese prins abia de câteva luni... În ziua întâi, când m-am apropiat de colivie, s-a repezit spre gratii şi şi-a întins ghearele, cât a putut, să mă înhaţe... Dar sălbăticia lui nu mă speria şi-am voit să i-o dovedesc: în fiecare zi mă apropiam să-l privesc şi începeam să mârâi ca tigrii, cum s-ar prinde: să vorbesc în limba lui. Zi cu zi se arăta şi el tot mai potolit; sărea însă spre gratii, dar nu mai întindea labele după mine. Peste opt zile, am început să-i arunc câte o bucată de carne, căci ,,drumul spre inimă trece prin stomac``, chiar şi la fiare. Peste patru săptămâni, ajunsesem să-l ating cu mâna, dar cu cea mai mare pază, căci această mişcare îl făcea uneori să întindă ghearele spre mine. În sfârşit, după trei luni a înţeles că nu-i vreau nici un rău; venea singur lângă zăbrele, se tolănea şi se lăsa să fie scărpinat``. Şi Hagenbeck adăuga: aici era vorba de o fiară prinsă după ce cunoscuse apucăturile vieţii de codru. Când începi însă cu pui mici, sălbăticia lor e doar o închipuire a omului. Dimpotrivă: ,,Toate fiarele de pradă, fără excepţie, când le iei de tinere, şi când te porţi cu ele cum se cade, pot fi crescute întocmai ca vietăţile dimprejurul casei``. Se înţelege, poţi da uneori şi peste câte o fire sălbatică, deoarece în fiecare vieţuitoare, ca şi în om, e şi bine şi rău, iar binele poate fi înmulţit, după cum şi răul îi poate fi împuţinat. De aceea, gândul cel dintâi al îmblânzitorului trebuie să fie acesta: să cerceteze caracterul,

54

Page 53: Simion Mehedinti - Alta Crestere

adică apucăturile fiarelor cu care umblă, cu alte vorbe, să facă şcoală cu ele. Cum? Întâi şi întâi, trebuie să dai ocazia animalelor cu care vrei să lucrezi înaintea publicului, să lege cunoştinţă unele cu altele. În acest scop, coliviile lor vor fi puse alături, să se poată vedea. Căci dacă le-ai da drumul la un loc, chiar în ziua întâi, s-ar încinge între ele o bătălie straşnică... Din contra, după ce au stat câtva timp aproape, fiarele se deprind împreună, îşi spun în limba lor necazurile şi bucuriile, pe cât le îngăduie gratia de fier, iar în vremea asta nici îmblânzitorul nu stă degeaba, ci, privindu-le mereu, începe să cunoască pe încetul apucăturile fiecăreia. După ce s-au deprins a trăi alături, ca buni vecini, vine ziua întâi de şcoală: le dă adică voie să intre toate într-o singură cuşcă, - fireşte, în faţa învăţătorului. Ce să facă? Întocmai ca la şcoală, în ziua întâia nu se face nici o lecţie. Şcolarii au mare poftă să se joace împreună ori cu învăţătorul, cu care de altfel s-au jucat încă de mici în cuştile lor. Îmblânzitorul trebuie să fie însă cu ochii în patru: să oprească certurile şi încăierările, deoarece la fiare, ca şi la copii, de la joc şi până la bătaie e un singur pas. De pildă, un urs alb se apropie tăpălăgos de un leu şi ar vrea să-i mângâie puţin coama; dar leul pricepe rău gândul tovarăşului şi-i arde îndată o lipă peste bot... Învăţătorul trebuie să fie numaidecât între ei şi, printr-un ghiont prietenesc, îi dă a înţelege leului, că aici trebuie să fie cu bune purtări... Sau se întâmplă altceva: unui tigru cam arţăgos îi vine în minte să-i dea o labă leopardului, care tocmai trece de-a fuga pe lângă el. Leopardul îndată se zbârleşte, se face ghem - gata să sară în capul tigrului... Dascălul trebuie să fie iarăşi la îndemână spre a-i despărţi. Şi astfel, de la lecţia întâia, el poate ghici multe din apucăturile fiecărui şcolar. Vine apoi lecţia a doua. Se aduc în cuşcă toate uneltele: scaune, scări, cercuri, frânghii şi tot ce mai e nevoie pentru figurile de învăţat. (Cum s-ar zice se aduc băncile în clasă şi trebuie deprins fiecare elev să stea la locul său). Grea treabă să îndupleci pe un tigru să stea pe scaun ori să se suie pe un poloboc! Dar tocmai aici se vede

55

Page 54: Simion Mehedinti - Alta Crestere

priceperea şi răbdarea îmblânzitorului. Cu bicişorul într-o mână, în alta cu traista de bucăţi de carne, el cheamă pe fiecare ucenic la locul lui, îl aşează pe scaun, pe scară sau unde îi va fi slujba, arătându-i bucăţica de carne. Însă nu i-o dă, până nu se suie singur, de bună voie... Se înţelege că o astfel de lecţie, le place şi şcolarilor. Unii sunt mai grei la cap; alţii sunt mai zburdalnici... abia s-au aşezat pe scaun şi, cum trece învăţătorul la altă bancă, ei sar iarăşi de la locul hotărât. De aceea îi trebuie dascălului o răbdare îngerească, până ce-l deprinde pe fiecare să stea frumos în bancă şi să vină la loc, îndată ce aude numele lui strigat ca la catalog... În sfârşit, încep lecţiile cele grele. Dar până atunci cei îndărătnici şi cei grei de cap au fost daţi afară din clasă. Îmblânzitorul e grăbit de negustoria lui şi alege numai pe cei deştepţi şi cu bune purtări. Apoi, înadins nici nu vrea să fie aspru cu cei neînzestraţi, ca să nu deprindă rău pe cei ce ascultă de bună voie. Mai bine lasă repetenţi pe toţi cei netrebnici şi trece clasa a doua numai pe cei pricepuţi şi cu apucături de laudă. Acuma e acuma. Cum să faci pe tigrul să se urce pe un butoi care se prăvăleşte, iar tigrul să nu sară jos, ci să schimbe mereu labele, aşa că el însuşi să învârtească butoiul, împingându-l de colo până colo prin colivie? Sau cum să faci pe un elefant mătăhălos, să se suie pe fundul unui vas? Dar, cu răbdare, cu blândeţe şi băgare de seamă, toate greutăţile sunt biruite. Orice fiară poate fi astfel îmblânzită, iar dovada e că nici un îmblânzitor nu mai e sfâşiat. S-a adeverit deplin dreptatea metodei lui Hagenbeck, care se cuprinde în două cuvinte: Să biruieşti sălbăticia prin blândeţe. * * * Însă reforma lui Hegenbeck nu s-a mărginit numai la atâta. Pentru ca şcolarul să înveţe, cuvântul bun nu-i de ajuns. Mai trebuie şi hrană potrivită şi aer cât se poate de bun. Nu-i adevărată cruzime să ţii gogeamite leu închis într-o colivie de câţiva paşi? Şi cum să nu fie

56

Page 55: Simion Mehedinti - Alta Crestere

arţăgos tigrul, care cască de plictiseală şi strănută mereu de mirosul cel greu al coliviei? Aşadar, ca şi Rousseau, Hagenbeck a zis: îndărăt spre natură! să dăm şi fiarelor libertatea care li se cuvine. Din fire, ele sunt bune. Ia să le vedem în aer liber, vara, ca şi iarna, să vedem ce vor face... Zis şi făcut. Îmblânzitorul, care începuse odinioară cu cele şase foci, cumpără o moşie lângă Hamburg şi se apucă de muncă: sapă iazuri pentru păsările de baltă; ridică coline şi grămezi de stânci pentru sălbăticiunile care pasc; alcătuieşte peşteri pentru lei, crânguri pentru tigri... şi scobeşte nişte şanţuri adânci, pentru ca fiarele să nu poată sări de la unele la altele. Astfel, cine intră acuma în ,,raiul de la Stellingen``, dă cu ochii de elefanţi, lei, tigri..., şi tot soiul de sălbăticiuni care crezi că în două sărituri te şi înhaţă. Adevărul e că nici nu se gândesc la aşa ceva, deoarece ştiu bine hotarul peste care nu pot trece. Cât despre sănătatea lor, e minunată. Struţii din pustiurile calde ale Africii se tăvălesc iarna prin zăpadă; girafele, care în ţara lor nu ştiu ce-i ninsoarea, s-au deprins să petreacă aproape toată iarna fără foc, în schimb, părul lor s-a mai lungit puţin; căprioarele se caţără pe stânci; renii, potrivit obiceiului, se suie pe culmea colinelor să stea în bătaia vântului, spre a se apăra de ţânţari. Aşa că fiecare vietate îşi alege locul care-i place; iar când e vremea rea, intră în adăposturile ce le stau la îndemână. Urmarea a fost că, de unde la început Hagenbeck vindea pe an abia o pereche-două din fiecare soi de animal, azi vinde cu sutele şi chiar cu miile. Odată a primit o comandă de 2000 de dromaderi! Munca sa, ca orice activitate pornită din judecată dreaptă, i-a fost răsplătită nu numai de dragostea animalelor, care se îmblânzeau repede şi se bucurau să-l vadă aproape de ele, ci i-a adus şi un mare spor de avere, precum şi un renume împărătesc. Hagenbeck este şi va rămâne cel mai mare pedagog al făpturilor necuvântătoare, - e un fel de Pestalozzi al animalelor. Urmând pilda de la Stellingen, mai în toate ţările civilizate, s-au făcut grădini zoologice la fel şi, în acelaşi timp, s-au luat măsuri să se oprească vânatul soiurilor ameninţate cu stingerea. Atât în Europa,

57

Page 56: Simion Mehedinti - Alta Crestere

cât şi în celelalte părţi ale lumii, sunt azi păduri şi şesuri întinse, cruţate de cruzimea şi de lăcomia omului. De abia acum începem să ne dăm seama că o ţară nu poate produce locuitorilor ei tot folosul cuvenit, până ce omul nu încearcă să crească plantele şi animalele cele mai potrivite cu clima ei. (Hagenbeck a dovedit-o cu fapta. Fazanii de pe moşiile proprietarilor englezi sunt azi mult mai grei, de pe urma încrucişării cu fazanii aduşi de el tocmai din mijlocul Asiei). Urmând această cale, se vor îmbunătăţi cine ştie câte soiuri de animale domestice, precum şi cele de pădure, care sunt bune de vânat. De aceea, odată şi odată, numele lui Hagenbeck va fi de bună seamă pomenit printre marii binefăcători ai omenirii. În orice caz, el este şi rămâne un mare pedagog. Prin fapta şi învăţătura lui, ne-a deschis ochii asupra unui adevăr pe care mulţi nu-l înţelegeau deplin cu privire la om. Şi anume: Şcoala adevărată porneşte de la blândeţe şi de la iubire. Mai mult decât oricare, el a dat de minciună proverbul românesc că ,,bătaia-i din rai``. Dimpotrivă, fiarele îmblânzite de Hagenbeck dovedesc fără putinţă de îndoială, ,,că bătaia nu-i din rai, ci din prostie şi din nărăvire``. * * * P.S. Pentru a fi drepţi faţă de cei care au avut iniţiative bune, se cade să pomenim aici şi părerea vestitului vânător de lei, Gerard. Tot colindând munţii Algeriei, găsise odată un pui de leu, pe care l-a adus la cazarmă şi l-a crescut. Hubert, aşa-l chema pe leu, se făcuse mare şi se juca cu Gerard şi alţi soldaţi, fără să se slujească de gheare ori de dinţi... În octombrie 1874, a fost pornit spre grădina zoologică din Paris. ,,Ajungând la Toulon, a trebuit să ne despărţim... Cu toată bucuria mea de a-mi vedea părinţii, simţeam că-mi lipseşte ceva... Peste câteva săptămâni, când m-am întors la Marsilia, să-mi văd ucenicul, nu l-am mai găsit cum îl lăsasem. După cea dintâi scânteiere

58

Page 57: Simion Mehedinti - Alta Crestere

de bucurie, care a însufleţit o clipă capul lui cel frumos, mi s-a părut trist, bolnav şi abătut. Privirea lui parcă-mi zicea: De ce m-ai părăsit? Unde sunt? Unde mă duce? Iaca, ai venit acum, dar rămâi cu mine... Îmi părea atât de rău să-l văd nenorocit, că n-am avut puterea să lungesc şederea mea, ci repede am plecat. Pe când mă depărtam , odată îl aud sărind în cuşcă şi urlând cu furie. M-am grăbit să mă întorc. Zărindu-mă iarăşi, s-a liniştit, s-a culcat în lung lângă gratii, ca să-l pot mângâia cu mâna. Peste câteva minute adormise, şi-am plecat, mergând în vârful degetelor, de teamă să nu-l deştept... .......................................................................................................... Peste trei luni, am ajuns şi eu la Paris... A doua zi, m-am dus la ,,Jardin des Plantes`` întovărăşit de Bertrand, directorul gazetei Journal des Chasseurs şi de fata lui, care vrea să fie de faţă la întâlnirea mea cu Hubert. Intrând în galeria ,,fiarelor sălbatice``, am rămas mirat de îngustimea carcerelor, unde bietele făpturi sunt osândite a trăi într-o trândăvie ucigătoare. Mai ales m-a izbit putoarea înciumată care iese din colivii şi duhoarea pe care hienele (făpturi murdare şi spurcate) de bună seamă că o pot suferi dar care - fără nici o îndoială - trebuie să omoare pe lei şi pantere, vietăţi cu blănuri linse, care sunt curăţenia încarnată. .......................................................................................................... Smintenia asta m-a îndemnat să spun marelui învăţat Geoffroy Saint-Hillaire câteva observări şi chibzuiri, pe care el le-a ascultat cu mare bunăvoinţă. Şi mă grăbesc să adaug că, dacă n-ar fi venit revoluţia din 1848, Hubert şi cei de o seamă cu el ar fi dobândit ceea ce cerusem pentru dânşii. Pe când mă îndreptam astfel amărât, către cuşca leului meu, el sta culcat şi pe jumătate adormit, privind cu nepăsare pe cei ce treceau înaintea lui. Deodată ridică capul; ochii se deschid mari; o mişcare nervoasă îi încreţeşte muşchii feţei; vârful cozii începu să se zbată: zărise uniforma de Spahiu, dar nu recunoscuse încă pe vechiul său stăpân.

59

Page 58: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Totuşi, cu privirea neliniştită, începu a mă măsura de la cap până la picioare, ca şi cum ar fi căutat să-şi aducă aminte ceva. Atunci, mă apropiai şi, nemaiputând să mă stăpânesc, întind mâna printre gratii. Doamne, a fost o clipă... în adevăr zguduitoare şi pentru mine, şi pentru cei ce erau de faţă. Sorbindu-mă mereu din ochi, Hubert şi-a lipit botul de mâna mea şi a început să mă miroase cu sete. La fiecare răsuflare, privirea lui se limpezea şi se făcea mai prietenoasă. Sub uniforma pe care o recunoscuse de la început, începea acum să-şi cunoască prietenul. Înţelesei că ar fi de ajuns un singur cuvânt, ca să pun capăt tuturor îndoielilor. - Hubert, i-am zis, netezindu-l, dragul meu tovarăş! Nici n-a mai aşteptat să mai adaug ceva. Cu o săritură furioasă s-a izbit de gratiile care trosneau de zguduitura lui puternică. Tovarăşii mei, speriaţi s-au ferit grabnic înlături, îndemnându-mă să fug... Dar Hubert se ridicase în două labe şi lipit de zăbrele, căuta să spargă grilajul care ne despărţea, urlând de bucurie şi de furie în acelaşi timp. Era vrednic de văzut. Limba lui aspră lingea cu nesaţ mâna, pe care i-o lăsasem în voie, şi labele lui uriaşe căutau să mă tragă încetişor spre dânsul. Dar îndată ce se făcea vreunul că se apropie, pe Hubert îl apuca o furie groaznică; iar când se depărta, să ne lase singuri, se potolea iarăşi şi mă mângâia. .......................................................................................................... N-aş putea să spun, că grea mi-a fost despărţirea de el în ziua aceea. De douăzeci de ori m-am întors, să-l fac să priceapă că o să ne vedem iarăşi, şi de fiecare dată, când mă depărtam, zguduia toată colivia cu salturi şi zbierete îngrozitoare. Câtva timp, mă duceam des să văd pe bietul prizonier şi adeseori petreceam ceasuri întregi numai amândoi. Dar, de la o vreme, băgai de seamă că e trist şi slăbeşte. Paznicii ziceau că-i face rău întâlnirea cu mine. Cu greu, însă, m-am hotărât să nu mai vin aşa de des. Într-o zi, în luna lui mai, m-am înfiinţat ca de obicei.

60

Page 59: Simion Mehedinti - Alta Crestere

- Domnule, mă întâmpină paznicul întristat: nu mai veni, Hubert a murit`` * * * Întâmplarea asta dovedeşte că gândul lui Hagenbeck l-a avut şi altul înainte de el. Statul francez s-a arătat însă zăbavnic. Aşa că, abia după jumătate de veac, prin silinţele negustorului din Hamburg, a ajuns la împlinire ideea de a se înlocui metoda asprimii printr-o purtare blândă şi a da fiecărui animal un mediu potrivit cu acela în care s-a născut. Nici o întâmplare însă n-a minunat mai mult pe pedagogi decât cea cu caii lui Rolf din Elberfeld (care ştiau să facă socoteli) şi mai ales cea cu câinele din Mannheim. Un avocat avea un câine, Rolf. Pe când soţia lui făcea lecţie cu copiii, căţelul privea, ca şi cum ar pricepe. Într-o zi, mama copiilor, voind să glumească, zice câinelui: ,,Dar tu, Rolf, ştii cât fac 2 şi cu 2?`` Care n-a fost mirarea femeii, când a văzut că Rolf dă de 4 ori cu laba peste mâna stăpânei sale!. Îndată, soţia avocatului a făcut alte încercări şi a aflat că martorul cel mut al lecţiilor urmărea în capul lui socoteli destul de grele: adunări, înmulţiri, scăderi... Atâta i-a trebuit şi, fără zăbavă, munca profesoarei s-a îndreptat către acest nou şcolar. Dar, cum să se înţeleagă cu el? A fost nevoie să-l înveţe a citi, făcându-i un alfabet anume, ca la telegraf. Aşa de pildă, pentru a, dă cu laba odată; pentru b, de 2 ori, şi aşa până la 25 de litere... În sfârşit, Rolf a ajuns să priceapă din bătaia mâinii orice întrebare şi să răspundă şi el, bătând din labă, întocmai ca un telegrafist care spune ceva altuia, la altă staţie. A ajuns să scrie şi scrisori... Căci, după ce s-a aflat minunea asta, au venit mulţi învăţaţi să-l vadă (între alţii profesorul Claparede din Geneva şi Makensie din Genua).

61

Page 60: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Când a sosit Makensie, Rolf l-a întrebat: wr d? adică wer du? = cine eşti tu? (Ca să nu mai piardă vreme, câinele înşiră numai consonantele, ca stenografii!) Iar după ce Makensie i-a spus numele şi a început să-i povestească, cum că şi lui îi plac câinii; că dorea mult să vadă pe Rolf... câinele a răspuns: lib ht Lol dich (lieb hat Lol dich), adică şi Lol (aşa se alinta Rolf) te iubeşte pe tine. Dar astea erau mici banalităţi de conversaţie. Oaspeţii au putut constata că acel căţel năzdrăvan poate face unele socoteli (cu rădăcina pătrată şi cubică!) mai repede decât şcolarii şi mânuieşte numerele cu o îndemânare mai mare decât un om obişnuit. Avem, aşadar, dovada pipăită că sunt animale geniale - mai deştepte uneori şi decât oamenii! Împrejurarea asta trebuie să cufunde în cea mai grea ruşine pe nătângii care chinuiesc alte vieţuitoare şi îndeosebi vitele de muncă, tovarăşii care se ostenesc pentru noi şi suferă, fără să aibă cui spune mâhnirile lor. * * * În anii din urmă, au ieşit la iveală fapte tot mai numeroase, care arată că omul, sălbătăcit prin ,,vânătoare``, a ajuns să se împace acum iarăşi cu vietăţile pădurii. Peste tot, în ţările cu adevărat civilizate şi culte, se lasă pe seama animalelor nedomesticite ţinuturi întregi, unde ele pot trăi în voie, urmând obiceiurile străvechi ale speciei lor. Povestea Americanului Grey Owl este una dintre cele mai interesante, fiindcă nu e o poveste, ci fapt pipăit. Născut dintr-un englez şi o indiană (dintre puţinele piei-roşii care au mai rămas în Canada), vânătorul acesta trăia din negoţul cu piei de castori şi de alte sălbăticiuni. Împreună cu soţia sa, deprinsă, ca toate pieile-roşii, cu viaţa aspră a vânătorilor, rătăcea de colo până colo prin nesfârşitele păduri ale Canadei, punând capcane, cum e obiceiul, spre a nu strica blana, împuşcând vânatul. Dar Anahareo (aşa o chema pe nevasta lui)

62

Page 61: Simion Mehedinti - Alta Crestere

simţea o mare milă, când găsea bietele animale zbătându-se între colţii de fier ai capcanelor, tăvălite în sângele lor... Într-o seară, Grey Owl vâslea împreună cu soţia sa pe un lac, să caute o capcană pusă în ajun. Când s-o scoată din apă, nimic. Castorul rupsese laba şi fugise, dar din apropiere se auzea scâncetul puişorilor rămaşi flămânzi... I-au luat şi i-au dus la colibă.. Iarna era grozav de grea; cât pe-aci să moară de foame, căci vânatul era rar. Dar nu s-au îndurat să lase în părăsire bieţii pui, iar ei s-au deprins cu stăpânii, întocmai ca nişte pisoi alintaţi... Urmarea însă a fost neaşteptată: Grey Owl n-a mai avut curajul să pună capcane... Aşezându-se cu cei doi castori blânzi în apropierea unui lac, unde mai găsise câţiva sălbatici, de la un timp s-au împrietenit şi cu aceia. N-a mai lăsat apoi pe alţii să pună capcane în acel loc şi numărul castorilor a sporit, iar guvernul canadian i-a venit în ajutor, sprijinindu-l să întindă pacea mai departe. Astfel, colonia castorilor a crescut şi partea cea mai neaşteptată e blândeţea lor. Când fostul vânător cu capcane, pleacă cu luntrea peste lac, castorii, nu numai că nu se sperie, dar unii se apropie de luntre, ba se lasă să fie suiţi alături de cel care vâsleşte şi chiar să mănânce din mâna lui. ,,Când înoată în lac, castorii se joacă pe lângă el, ca şi cum Grey Owl ar fi şi el din neamul castorilor. Fericirea lor nu mai e tulburată acuma de nici o frică``. Dar nu numai castorii, ci şi alte sălbăticiuni se împărtăşesc din această pace. Veveriţele şi păsările au aflat că Owl e rudă cu ei toţi. Gaiţele i se aşează pe umăr şi ciugulesc seminţe din palma lui. Puii de veveriţă se coboară din copaci şi se adună pe lângă el. Căprioarele sunt blânde ca mieii, iar ursuleţii se ţin de ghiduşii pe lângă colibă. Dar cel mai mare dintre toţi prietenii lui Grey Owl este un elan care cântăreşte vreo jumătate de tonă, dacă nu şi mai mult. Uriaşul acesta doarme ceasuri întregi aproape de sălaşul vânătorilor de odinioară, ba se apropie de colibă şi flutură din coarnele lui falnice, când vânătorul nu-l ia în seamă, să-i întindă o creangă cu frunze... De câteva ori pe an, când inima cerbilor simte dor de viaţă nouă, oaspetele cel puternic îşi pierde urma în depărtările codrului, apoi, după un cârd de vreme, iar şi-aduce aminte şi se apropie de lacurile şi poienile unde sălăsluieşte Grey Owl şi Anahareo, ca Adam şi Eva în raiul de

63

Page 62: Simion Mehedinti - Alta Crestere

odinioară. ,,Dintre toate rezervele (adică ţinuturile unde vânătoarea este pentru totdeauna oprită), aceasta e cea mai minunată. Owl şi nevasta lui sunt un fel de rege şi regină a sălbăticiunilor; uneori ei sunt cercetaţi de naturaliştii învăţaţi sau de prieteni care vin anume să-i vadă cum trăiesc... E aici un fel de al doilea ,,Rai pe pământ``, după risipirea şi paragina celui dat odinioară lui Adam. * * * Dacă povestea nu s-ar lungi prea mult, ar trebui să înşirăm şi întâmplările din viaţa lui Bellchambers, născut la 1858 în Londra şi statornicit apoi în Australia, la Humbug Scrub (un fel de Pădurea lui Păcală). Vânătorii oraşului vecin cu Adelaida stârpiseră aproape toate vietăţile dimprejur. Cumpărând un petec de pământ, unde bietele făpturi nu mai erau prigonite de nimeni, moşioara lui Bellchambers ajunsese un fel de adăpost. Păsările veneau până în casă şi se aşezau pe umerii stăpânului. Într-un timp de secetă mare, o codobatură istovită de sete, cu aripile lăsate jos de oboseală, s-a orit în palma lui şi a băut din linguriţa lui ceai... Ce n-a aflat el, stând de vorbă cu neamul zburătoarelor şi luând seama la felul lor de trai! Isprava cea mai mare a fost descoperirea clocitului artificial. Leipoa, numită şi curca pădurilor, este o pasăre foarte sfioasă; trăieşte în tufişurile cele mai dese şi rar cine o vede. Totuşi, în Hambug Scrub a venit şi o leipoa, aşa că stăpânul pădurii a putut-o privi pe îndelete. Astfel a putut afla că pasărea cea sfioasă lucrează aproape şase luni până îşi pregăteşte cuibul, săpând în pământ un cotlon de 1,80 înălţime şi 2,70 m lăţime. aici adună apoi frunze şi ierburi uscate, făcând un cuibar moale, în care aşează ouăle, acoperindu-le cu nisip. În acest chip, localnicii au deprins să facă şi ei clocitori, fără ajutorul păsărilor. Ce-a mai învăţat stăpânul cel blând de la alte păsări şi de la sălbătăciunile adunate împrejurul lui, nu e locul să povestim aici. Destul că ,,pădurea lui Păcală`` a ajuns vestită în toată lumea, iar călătorii vin tocmai din Europa s-o vadă.

64

Page 63: Simion Mehedinti - Alta Crestere

* * * Cam la fel s-a petrecut lucru cu marele parc de la Yelowstone, pe care Statele Unite l-au păstrat numai în stăpânirea animalelor sălbatice. E aproape cât Bucovina de mare. Călătorul poate trece fără teamă printre sălbătăciuni. Cerbii, urşii, renii, muflonii, bizonii... trăiesc în pace. Cireada bizonilor numără peste o mie de capete. Lebedele, pelicanii şi gâştele sălbatice acoperă lacuri întinse... iar hotelurile unde poposesc turişti, peste noapte vin cete de urşi, care răscolesc în cutiile de gunoaie, să mănânce resturile de mâncare, cum fac câinii în oraşe... E destul să spunem că peste 5 milioane de călători vin în fiecare an numai din Statele Unite, să vadă mai de aproape ţinuturile unde vânatul e oprit, aşa că fiarele pădurii s-au deprins cu omul şi-l întâlnesc, fără să-i facă rău. Însă minunăţia cea mai mare este parcul lui Kruger în Africa de Sud, unde vânătoarea e oprită pe o întindere de două ori mai mare decât Bucovina. În 1931, trăiau aici în pace cam 100 de elefanţi, 10 rinoceri negri, 200 de girafe, 200 de hipopotami, 800 de bivoli, vreo 50 de lei şi peste 120.000 de gazele, gnu, zebre etc., etc. Pe la sfârşitul lui august, când începe primăvara australiană, aşa că frunzişul şi ierburile nu împiedică vederea, poţi privi la 50 metri depărtare fel de fel de sălbăticiuni, adăpându-se laolaltă, fără să-şi facă vreun rău una alteia, afară de prada cuvenită carnivorelor. Maimuţele umplu pădurea cu sfada lor veşnică, sărind dintr-un copac într-altul, iar leii dorm sătui în mijlocul drumului, aşa că automobilul trebuie să dea semnal de departe, ca să-i deştepte. Seara însă, după apusul soarelui nu mai călătoreşte nimeni... Faptele acestea arată în destul orişicui că fiara cea mai fioroasă este cea cu două picioare. Unde omul a început a se purta mai blând, urmând pilda lui Hagenbeck, chiar sălbăticiunile se îmblânzesc. CE MĂRTURISESC COPIII ŞI SĂLBATICII

65

Page 64: Simion Mehedinti - Alta Crestere

1. Copiii iubesc toate animalele şi îndeosebi puii. Copilul e cel mai bun îmblânzitor. 2. Sălbaticii, de asemenea, leagă repede prieteşug cu tot felul de vietăţi. Colibele lor sunt adevărate menajerii! Ceea ce spune înţeleptul îmblânzitor de la Hamburg mărturisesc şi copiii tuturor neamurilor pământului. Nu-i copil care să nu se bucure, când vede un miel, un pui de găină, de raţă sau de altă pasăre şi să nu dorească a pune mâna pe el. Când găsesc în tufe sau în mijlocul arăturii un cuib cu trei-patru ouşoare sau cu nişte pui golaşi, le tremură inima de bucurie, mai mult decât zgârcitul care ar găsi o comoară. De aceea, copiii află calea spre sufletul animalelor mult mai repede decât omul matur. Iată câteva fapte observate de aproape. Cea dintâi vietate, cu care au făcut tovărăşie nişte copii cunoscuţi scriitorului acestor rânduri, a fost o broască ţestoasă. O găsiseră pe drum, cu ţeasta pe jumătate strivită; - de bună seamă, fusese călcată de vreo căruţă. Cu toată înfăţişarea ei neplăcută, copiii au primit-o în grădină, ca s-o scape de alte primejdii. S-a pierdut apoi în tufiş şi s-a vindecat singură, cum se vindecă toate sălbăticiunile. Îndată însă ce s-a făcut sănătoasă, ne-am pomenit cu ea pe cărare. În fiecare zi, o întâlneam aci pe o potecă, aci pe alta. De la o vreme, ne privea fără nici o sfială, se oprea locului, apoi începea să ciugulească firele de iarbă. Şi aşa rătăcea de colo până colo prin grădină şi prin curte, până toamna, când pierea ca să iasă iarăşi primăvara. Arătarea ei sub o tufă de liliac ori de lemn câinesc era atunci vestită tuturor celor din casă, ca o noutate de seamă şi era primită cu aceeaşi bucurie, ca şi sosirea rândunelelor. Astfel, a rămas ani de-a rândul pe lângă noi, fără să treacă în alte grădini; până ce într-o bună zi, am aflat că pribeaga şi-a dat obştescul sfârşit. Dar, în amintirea ei, copiii au adus de la Techirghiol o broscuţă de acelaşi soi. Cu asta, jocul a ajuns un fel de şcoală. Kara-Kara (aşa o chema pe şcolăriţa cea nouă) venea să mănânce iarbă chiar din mâna stăpânei care o îngrijea. Fiind însă mutată la vie, în locuri cu totul necunoscute şi, poate neprielnice neamului broştesc, într-o zi s-a

66

Page 65: Simion Mehedinti - Alta Crestere

rătăcit prin iarba prea mare şi astfel n-am putut urmări până unde ar fi mers prietenia cu piticul cel hazliu, care asculta cu mare luare aminte tot ce auzea, şi privea îndelung cu ochişorii ei negri tot ce-i ieşea înainte, chibzuind dacă trebuie să se apropie ori nu. La isprăvi şi mai mari ajunsese Tuti. Tuti era un pui de canar cumpărat de ziua fetiţei, în locul altuia care părea obosit de bătrâneţe. Meşteşugul bătrânului fusese să deschidă singur uşa coliviei. Făcea ce făcea, şi-l găseam zburând prin cameră. Tuti fiind numai de 6 luni, era la început sfios. Când se apropia cineva de colivie, fâlfâia din aripi şi zbura din colţ în colţ. Primind însă mereu bucăţele de smochine, sfiala a pierit. După vreo câteva săptămâni, când mica lui îngrijitoare îi întindea degetul, Tuti venea acum s-o ciupească, ceea ce însemna în limba lui un fel de ,,bună ziua``. Că nu era vreun gând de apărare, s-a dovedit deplin mai târziu, când uşa coliviei a fost lăsată deschisă, iar pufuleţul cel galben venea să se aşeze pe degetul fetiţei, ciugulindu-i unghia cu mult ciripit şi larmă. Îndrăzneala a crescut apoi repede. Dimineaţa, când copiii se spălau, Tuti făcea un tărăboi cât zece. Zbura de colo până colo prin odaie; se aşeza pe marginea oglinzii, unde vedea altă păsărică galbenă; se certa puţin cu aceea, sărea pe cuier, pe sobă şi unde-i venea la socoteală. Într-o zi, a avut ideea năzdrăvană să se aşeze chiar pe capul stăpânei lui, să vadă ce are să fie! Şi, fiindcă semeţia asta i-a dat prilej să-şi încălzească picioarele într-un păr neted şi moale, Tuti a întins prietenia lui şi asupra altora cu păr mai puţin ademenitor. Se aşeza pe spatele şi umerii goi ai celor ce se spălau şi făcea toate ghiduşiile: îi ciupea, îi gâdila şi-apoi zbura, ciripind cât îl ajuta glasul, ca unul ce-a făcut cine ştie ce ispravă. Astfel, Tuti era stăpânul acelei odăi şi, drept să spun, era geniul bun al ceasurilor de dimineaţă pentru toţi cei ce veneau să se spele spre a începe obişnuita muncă zilnică. (Moartea lui a fost o părere de rău nu numai pentru copii). De bună seamă, în căpşorul lui cât o alună, se deşteptaseră gânduri şi sentimente mai vrednice decât ale multor făpturi care se cred lucru mare pe lumea asta. Al patrulea la rând a fost Ţucă - un pisoi care venise cine ştie de unde şi mieuna jalnic, ca unul ce fusese osândit la moarte prin

67

Page 66: Simion Mehedinti - Alta Crestere

foame. După oarecare dosire într-un coş (căci regulile casei nu îngăduiseră până atunci nici o pisică) de ziua fetiţei a venit rugăciunea neaşteptată : să primim ,,un pisoi care miorlăie de foame``... O astfel de cerere ar fi fost orişicând respinsă fără multă vorbă. Înţelepciunea celor mai bătrâni din casă arătase copiilor din vreme, că pisica e un dobitoc murdar, fără credinţă şi stricător : perii cad în mâncare, stofele sunt zgâriate, chiar şi oftică poate da omului. Toate faptele rele ale neamului pisicesc fuseseră încondeiate cu de-amănuntul. Când a auzit atâtea grozăvii pe seama pisoiului ascuns, un nor de mâhnire s-a coborât pe ochii celei ce se rugase şi, cât pe ce să înceapă ploaia. O lacrimă se şi arătase în colţul ochiului. Poftim bucurie de ziua naşterii! Pribeagul a fost deci îngăduit în casă, dar cu chezăşie : la cea dintâi zgârietură pe mâini ori, Doamne fereşte, la ochi ; la cea dintâi dovadă de rele purtări avea să fie zvârlit, fără nici o milă. Iar deocamdată vagabondul trebuia să doarmă jos, la bucătărie, într-un colţ hotărât. Atâta străşnicie ar fi trebuit să zădărnicească orice încercare de apropiere. Iubirea însă e meşterul meşterilor. Peste câteva săptămâni, ne-a fost dat să vedem minunea, că pisoiul cel jigărit, ciufulit şi sălbatec se făcuse o ,,Ţucă`` cu păr lins, vioaie, gata de joc şi cu obiceiuri de o punctualitate exemplară,- începând cu ceasul, când venea dimineaţa la uşa copiilor, strigându-i în limba ei. Iar după ce i se deschidea uşa, itinerariul era ştiut : întâi la patul din stânga, unde se oprea o clipă, muşuluind puţin cu botul pe cel ce dormea ; apoi la dreapta, în alt pat, unde încerca toate mângâierile pisiceşti, spre a deştepta pe adevărata ei proteguitoare. Şi când o mână somnoroasă o depărta, Ţuca se ducea tocmai la picioare, unde se aşeza în colţul patului, aşteptând liniştită ceasul de primire... Cât despre jocurile ei de peste zi, acelea erau fără sfârşit. Pe lângă multe sărituri făcute după îndemn, ca la circ, Ţuca avea şi meritul de a nu tulbura cu nimic pe ceilalţi locuitori ai casei, dându-şi parcă seama că fusese numai îngăduită şi că orice greşeală ar putea- o arunca iarăşi pe drumuri. Cât priveşte necredinţa pisicilor, necurăţenia

68

Page 67: Simion Mehedinti - Alta Crestere

şi alte ponosuri, înşirate de cei mari, cu bună credinţă, după cum le auziseră ei de la alţii, toate au rămas de ruşine, clevetiri curate. Vedeau acum şi cei ce se împotriviseră la primirea pribeagului, că acele învinuiri se potrivesc numai cu ,,pisicile rău crescute``, în casele unde oamenii nu ştiu decât să le zburătuiască cu mătura şi cu vătraiul ori să le întărească cu un câţ, care le face să intre în pământ de spaimă. Aceasta a fost cea dintâi lecţie, pe care nişte copii fără ştirea lor, o dăduseră unor oameni trecuţi de jumătatea vieţii şi totuşi stăpâniţi de o prejudecată vrednică de râs. E de prisos să mai înşirăm alte întâmplări, cu alte dobitoace dimprejurul casei. Răposatul Haret a povestit cu privire la câini unele lucruri pline de interes. Despre bătrânul Ursu, câinele care păzea o casă la ţară, pot da mărturie, că era mai înţelept - în orice caz mai credincios - decât toţi chelarii plătiţi neasemănat mai mult, pe când bietul dobitoc avea parte numai de o cuşcă cu trei pereţi şi o bucată de mămăligă. Privirea lui Ursu era plină de bunătate şi deşteptăciune. Cred că avea noţiuni de o fineţe morală deosebită. Când chelarul venea beat, Ursu îl lătra ca pe un străin şi nici mâncarea nu-l potolea. Numai odată s-a înşelat în socotelile lui. Într-o toamnă, văzând pe ai casei că pleacă de la vie, s-a furişat sub pat - cu gândul, pesemne, să păzească el gospodăria până la întoarcerea stăpânilor! Sentimentul datoriei şi al iubirii a fost mai puternic decât simţul de prevedere. Astfel, a rămas închis patru zile şi a fost mântuit ca printr-o minune de servitorul care, nimerindu-se pe acolo, a auzit un scheunat înăbuşit, şi, spărgând uşa, l-a găsit aproape mort de foame. Dacă o fi adevărat ce cred budiştii, că sufletele oamenilor intră în trupuri de animale, îmi vine să cred că în capul lui Ursu se rătăcise sufletul vreunui înţelept care, din nebăgare de seamă, va fi greşit şi el cine ştie ce. Dar, într-o viaţă viitoare, sunt încredinţat că drept-credinciosul paznic va fi iarăşi în rând cu cele mai bune şi mai desăvârşite făpturi dintre câte a purtat până acum pământul. Ca un adevărat bodisatva, el va fi atunci iertător faţă de bipezii prostănaci, care l-au legat de atâtea ori în ploaie şi-l vor fi lăsat flămând, cât a trăit în locaşurile acestea de ispăşire.

69

Page 68: Simion Mehedinti - Alta Crestere

După Ursu, s-ar cuveni să încheiem. Vom pomeni totuşi încă o întâmplare din vremea războiului, fiindcă a fost prilejul acestor pagini. După ce a început ninsoarea cea mare, găinile abia se mai dau jos din coteţ. Apa îngheţa îndată în strachină, iar ouăle crăpau de ger. Păsările din curte, fiind proprietate personală a celei ce ia apărarea tuturor făpturilor, stăpâna lor a adus pe Pufulone (o găină moţată) să ouă în casă, la căldură. Peste câteva zile, nu numai Pufulone, dar şi Alba, Crestuţa şi Pitulicea se deprinseseră a veni la fereastra bucătăriei, dând ştire la geam despre gândul lor. Iar când găseau cumva uşa deschisă, se suiau pe scară şi se aşezau la colţul hotărât, unde primiseră la început şi oarecare tain de grăunţe. Pentru fiecare ou care se adăuga în cuibar, cotcodăcind înştiinţa pe toţi cei din casă la ce tocmeală se învoiseră nişte proaste de găini. Şi, spre a dovedi şi mai mult mărginirea lor, nici una nu voia să iasă din casă, până nu li se da, în chip de grăunţe sau firimituri de pâine, plata făgăduită atunci... când cu învoiala de la început! În capul cel ciufulit, Pufulone, Pufu ori Pufuloanca (unde e dragoste multă, e şi multă alintare) îşi făcuse pesemne din ziua întâia socotelile sale, îndată ce a văzut că e mai bine să se ouă la căldură, ba încă să mai primească şi plată. De mirare însă, cum a înduplecat şi pe celelalte tovarăşe, să caute, când le vine rândul, acelaşi cuibar. După lecţia auzită de la Hagenbeck, pilda aceasta, dată pe negândite de nişte copii, mărturiseşte lămurit că dobitoacele nu-s proaste, ci au fiecare mintea lor şi apucăturile lor, pe care trebuie să te sileşti a le pricepe, dacă vrei să te înţelegi cu ele. Legea băţului e cea mai neroadă dintre toate legile. Ea dovedeşte că nu lighioanele sunt proaste, ci omul e nătâng, când se bizuie pe băţ. Şi ce spun copiii, mărturisesc la fel şi sălbaticii (tot un fel de copii şi ei). Încredinţaţi că toate vietăţile au suflet, ei încearcă să tălmăcească gândurile tuturor vietăţilor. Cu vorbă bună şi dezmierdare, dobitoacele s-au adunat împrejurul lor, ca împrejurul lui Adam. Colibele negrilor de pe la Izvoarele Nilului sunt adevărate menajerii. Pieile-roşii, tot aşa, au nu numai găini, capre, câini, dar şi papagali, maimuţe, ba şi şerpi, care ţin loc pisicilor, adică prind

70

Page 69: Simion Mehedinti - Alta Crestere

şoareci... Uneori găseşti în cortul indianului tot atâtea maimuţe, câţi şi oameni. Pe cele mici, femeile le ţin în braţe, cum obişnuiesc cucoanele din Europa să ţină căţei. Noaptea, când e frig, maimuţele se lipesc de stăpânele lor, torcând ca şi pisicile... Tucanii, aranii şi multe neamuri de papagali stau pe prăjini, sau se caţără unde pot... Fiecare mădular al familiei are între maimuţe ori păsări favoritul său cu care se joacă... Copilul indianului, tăcut de felul lui, se bucură, privind mişcările menajeriei: mama, mai vorbăreaţă, şi băieţii mai mari se silesc ceasuri întregi să înveţe pe papagali a vorbi, iar copilaşii se hârjonesc cu toate vietăţile care le stau în cale. (Martius) . Asta dovedeşte mai presus de orice îndoială dreptatea lui Hagenbeck, că toate vietăţile, dacă sunt luate cu binişorul, se apropie de om. Atârnă de el ca să fie în adevăr domnul sau măcar tovarăşul lor, al tuturor. Pentru ce n-a izbutit? Nu cumva fiindcă omul a pus mâna pe ciomag? La întrebarea asta, vom răspunde lămurit, numai dacă privim deosebit purtarea femeii şi purtarea bărbatului. FEMEIA - EDUCATOAREA GENULUI OMENESC 1. Copiii şi femeile au îmblânzit cele dintâi animale. 2. Începutul îmblânzirii nu-i folosul, ci jocul. Femeia adună seminţe, le seamănă şi începe agricultura. Tot ea are paza focului şi pune temeiul industriei: olărit, ţesut etc. Buna purtare cu vitele la cei dintâi plugari. Pentru a lămuri procesul dintre om şi celelalte vietăţi, ar trebui să urmărim pas cu pas toate dibuirile omului din starea lui de sălbăticie şi până acum. Dar aşa ceva e aproape cu neputinţă. Cărturarii, până mai ieri-alaltăieri, aveau obiceiul să înfăţişeze viaţa omului ca trecând prin trei stadii: întâi ar fi fost vânător; după aceea, a îmblânzit animalele şi s-a făcut păstor; apoi, cultivând pomi, legume

71

Page 70: Simion Mehedinti - Alta Crestere

şi alte ierburi, a ajuns lucrător de pământ. Azi, închipuirile acestea ni se par adevărate copilării. Privind traiul sălbaticilor de la un pol la celălalt, etnografia ne arată că cele trei faze sunt departe de fiinţa adevărului. Astfel, în mijlocul Africii, găsim negri care lucrează minunat pământul, fără să fi visat măcar de păstorie. De altă parte, în America, nefiind până acum 400 de ani nici vaci, nici oi, nici cai, nici capre, unele neamuri (mexicanii de pildă) ajunseseră la agricultură cu irigaţie, fără să cunoască păstoria, - necum nomadismul. Adevărul e că, în fiecare ţinut, omul şi-a croit viaţa cum a putut. De felul său, nefiind prea alegător la hrană, a încercat să mănânce din tot ce găsea: a cules rădăcini, a adunat poame, a scotocit scorburile, să găsească cuibarul păsărilor: a răscolit muşuroaiele furnicilor, s-a bălăcit prin lacuri şi bălţi, după scoici sau peşti. Într-un cuvânt, omul a fost la început un culegător: strângea hrana unde-o găsea şi cum o găsea, întocmai cum fac lupii, cerbii, iepurii şi celelalte sălbăticiuni. Abia mai târziu, a început a produce şi el ceva, întovărăşindu-se cu unele plante şi animale care, în schimbul ostenelii, i-au dat hrană. Atunci a ajuns cultivator, adică a trecut din rândul animalelor la starea de civilizaţie. Însă, trecerea asta nu s-a făcut la fel în toate locurile. Unii au ajuns de la culegere direct la agricultură; alţii la păstorie; alţii numai la vânătoare. (Laponii au îmblânzit renul, pe când eschimoşii îl vânează şi azi.) Aşa că nu e popor care să nu fi amestecat în gospodăria lui mai multe îndeletniciri în acelaşi timp1 ). Dar, măcar că nu putem desluşi azi pas cu pas cărările pe care a mers omul în fiecare ţinut, totuşi din ce vedem acum la cei mai sălbatici dintre sălbatici, ghicim o bună parte din viaţa omenirii de odinioară. La început, bărbatul, femeia şi copiii culegeau, cum culeg puii unei cloşti: fiecare pentru sine. Piticii din pădurile ţinutului Congo n-au nici acum aşezări statornice. Nu seamănă nimic, ci merg din loc în loc, după cum îi ademeneşte vânatul. Dacă poposesc undeva

1 La munte, de pildă, ţăranul român e încă culegător: adună bureţi, zmeură, jir, alune, mere şi pere pădureţe; e păstor: ţine oi, capre, vaci etc.; e vânător (merge la pescuit şi la vânat). Face plugărie şi se îndeletniceşte puţin şi cu industria (olărie, ţesut, lemnărie etc.).

72

Page 71: Simion Mehedinti - Alta Crestere

câteva săptămâni sau luni, asta e mult... Când nu vânează nimic, culeg bureţi, rădăcini şi poame sălbatice. Trăiesc în adevăr ca păsările cerului. Tot aşa şi boşimanii din pustiile lui Kalahari. Dar, pentru aceştia viaţa e neasemănat de grea: trebuie să alerge nu numai după vânat, ci să caute şi apă, şi ceva verdeţuri. De aceea, ,,fiul pustiei`` nu mai alege, ci într-adevăr culege: mănâncă tot ce-i iese înainte şi bea tot ce curge - afară de veninul şerpilor. Dar nici pe acesta nu-l leapădă, ci-l păstrează spre a muia în el vârful săgeţilor. Semnul cel mai vădit al vieţii lor de culegători e punga, care nu lipseşte niciodată din mâna femeii boşimanului. Împrejurarea asta ne pune pe cale să dibuim îndată o mare cauză de progres: împărţirea muncii. Într-adevăr, după ce omul a născocit marea minunăţie care se cheamă unealtă, şi s-a ridicat astfel mai sus decât toate animalele, bărbatul şi femeia au apucat de la o vreme cărări deosebite. Bărbatul, fiind mai puternic, a început a culege cu de-a-sila, adică a vâna. Femeia, ca una care e mai plăpândă şi mai avea şi grija pruncului neajutorat, a trebuit să se mulţumească cu poame, cu rădăcini sau vietăţi mărunte: şoareci, lăcuste, melci, ouă de furnici etc., care se lasă a fi culese fără împotrivire. Pe când bărbatul născocea arme, femeia se gândea la unelte propriu zise. Femeia australianului, pe lângă un coş (care aminteşte punga soţiei boşimanului) poartă veşnic un băţ lung (cam de 2m.) şi ascuţit. Cu el se ajută să scoată rădăcini, cu el scotoceşte pietrele în râu, scoicile în baltă, muşuroaiele de furnici etc. Băţul acela e semnul vredniciei unei femei măritate; de aceea, gospodina nu-l slăbeşte din mână, nici chiar la ospeţe sau la dans. Băţul e puterea femeii şi dătătorul de hrană al copiilor; căci bărbatul, deşi e vânător straşnic, dar adesea mănâncă pe loc tot ce vânează; carnea e pentru dânsul , iar femeia trebuie să se mulţumească cu poame şi verdeţuri, ba să-şi hrănească şi copiii. Şi aşa e mai la toţi sălbaticii. * * *

73

Page 72: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Întrebarea care se ridică acum, în chip firesc, e următoarea: Cine vrea să fie mai mare în gospodărie: bărbatul, ca vânător, ori femeia, ca adunătoare de hrană măruntă? Lucrul ar fi rămas, poate, îndoielnic, dacă n-ar fi venit în sprijinul femeii un tovarăş puternic - focul. De unde l-a luat, nu e locul să arătăm aici. Destul că peste tot (afară de câteva ostroave calde), omul se slujeşte de foc, iar grija pentru păstrarea jarului a căpătat-o femeia. Împrejurarea asta a dat sexului slab o mare însemnătate în căsnicie. Într-adevăr, femeia culege rădăcinile, femeia le coace, femeia frige vânatul; tot ea încălzeşte peştera, îngrijeşte de copii..., ea e stăpânul gospodăriei; bărbatul e mai mult un musafir. Unde mai pui că, sprijinindu-se pe hrană vegetală, femeia era mai la adăpost de foame, decât bărbatul care se întorcea uneori de la vânat cu mâinile goale. Çi nu numai atât. Văzând că unele rădăcini smulse din pământ se păstrează şi se prind din nou, dacă le înfigi în pământ umed, iar sâmburii poamelor mâncate, răsar şi fac pomi la fel, femeia a ajuns la gândul fericit de a semăna unele plante înadins.(De bună seamă, cele dintâi curături vor fi puse în locuri mai dosite, să le scape de ochii bărbatului şi al copiilor, cum se face şi până azi în Africa.) Iar deprinderea asta i-a dat femeii un mare pas înainte faţă de bărbat. Femeia e născocitoarea agriculturii, deci a uneltelor de lucrat pământul şi a chipului de a păstra şi găti legumele şi poamele. Dintr-o singură nevoie, ieşiră deci două arte deosebite: bucătăria şi agricultura. Ca pregătitoare de bucate, ea se bizuie nu numai pe foc, ci a trebuit să născocească mijloace anume pentru a alunga veninul din unele seminţe vătămătoare (manioc); iar ca păstrătoare a merindelor, tot ea a născocit şi industria. De la punga şi coşul în care culegea hrana, ajutată şi de copiii mai mărişori, ea a trecut la împletituri mai meşteşugite, apoi la ţesut şi cusut. În acelaşi timp, focul a ajutat-o să inventeze olăria. Pentru a aduce apă, s-a slujit mai întâi de cojile unor legume cum sunt dovlecii; ori de nuci de palmier şi de tivde... apoi coşul de nuiele în care aduna provizia. Dar, ca să nu se scurgă apa, a trebuit, fireşte, să-l lipească cu

74

Page 73: Simion Mehedinti - Alta Crestere

lut. Nevoia însă a făcut ca astfel de coşuri ori tivde lipite cu lut să fie puse lângă foc spre a încălzi apa. Atunci, lutul s-a întărit, s-a răscopt, şi asta i-a dat femeii gândul de a face oale. Ceramica a fost o artă feminină, ca şi ţesutul şi împletitul. Iar originea ei o dibuim şi mai bine, dacă observăm că cele dintâi linii de împodobire ale oalelor sunt şi azi la sălbatici, o imitaţie a împletiturilor străvechi, pe care se lipea lutul, spre a păzi nuielele coşului de para focului. Astfel stând lucrul, înţelegem şi mai uşor de ce femeia a apucat înaintea bărbatului în gospodărie. Umblând după vânat, el venea doar când şi când la colibă, aducând puţină carne pentru a primi ceva din mâncarea pregătită de femeie. Bărbatul era mai mult un oaspete. În Madagaskar, chiar şi azi, averea femeii este despărţită de a bărbatului. ,,Tot ce are o femeie: vite, robi sau altă bogăţie, rămâne pe seama ei şi după căsătorie... Soţul are datoria să poarte grija nevestei, ba să mai încaseze şi ceva ocări`` (von Steinen). * * * Tot femeii îi datorăm în bună parte şi îmblânzirea animalelor. Dar aici i-a ajutat mult şi copiii. În adevăr, când priveşti vietăţile dimprejurul casei, gândul cel dintâi e că omul le-ar fi chemat pe lângă sine pentru folosul ce-l putea scoate din ele. Ce e mai aproape de cugetul europeanului, când vede oaia, vaca ori capra, decât să gândească la lână, lapte şi carne... În faptă, lucrul nu stă aşa. Mulţi sălbatici nici nu se ating de lapte; alţii nu mănâncă nici carnea vitelor. De pildă, dinka, un neam de negri din valea superioară a Nilului, au cirezi mari de vaci, dar nici nu gustă laptele şi carnea. ,,Niciodată nu taie o vită: pe cele bolnave, le îngrijeşte cu mare luare aminte, punându-le în grajduri mari, făcute înadins pentru asta; numai cele care cad sau se spetesc... sunt mâncate. Mâhnirea unui dinka pentru pierderea unei vite nu se poate spune; de asemenea nici părerea de rău pentru moartea ei ori furarea ei de niscavai tâlhari. Când se întâmplă aşa ceva, un dinka e gata să facă jertfele cele mai mari, numai să-şi dobândească ce pierduse; vaca îi este mai scumpă decât femeia şi copiii... Când însă o vită se betejeşte

75

Page 74: Simion Mehedinti - Alta Crestere

şi moare, ea nu e îngropată, ci este mâncată... Vecinii privesc o astfel de întâmplare ca un noroc pentru ei, căci fac atunci un ospăţ de se duce pomina. Dar numai oaspeţii. Stăpânul vitei, din contra, e prea mâhnit ca să întindă şi el mâna la scumpele rămăşiţe ale răposatei... Şi nu rareori vezi pe un astfel de stăpân, stând în tăcere şi clocind zile întregi jalea lui (Schweinfurth)``. Şi după cum dinka nu gustă laptele, de asemenea unele piei-roşii şi alţi sălbatici nu s-ar atinge, Doamne fereşte, de ouă, de carnea găinilor, a gâştelor sau a altor păsări. Ceea ce dovedeşte că nu folosul l-a împins pe om să îmblânzească vietăţile dimprejurul lui, ci alte gânduri. De bună seamă, cei dintâi oaspeţi ai gospodăriei au fost puii sălbăticiunilor. Când mama lor a fost vânată, rămaşi fără ajutor, au fost prinşi de vii şi aduşi la colibă, iar puii mai tuturor vietăţilor sunt drăgălaşi şi gata de joc. Femeia şi copiii, ca cei ce stau mai mult împrejurul vetrei, erau, fireşte, mai în măsură să se bucure de ghiduşiile puiului de maimuţă, de îngânarea papagalului, de zburdatul mieilor, viţeilor, măgăruşilor şi, mai ales, al drăcosului de ied, care se suie peste tot şi are mereu chef şi voie bună. Astfel, pe nesimţite, coliba a ajuns o mică menajerie. Jocul şi simpatia către alte făpturi au fost cei dintâi paşi către îmblânzirea sălbăticiunilor. Copiii au ajutat mai mult cu jocul, iar femeia - cu însuşirea ei firească de duioşie. Dovadă e că australiencele îngăduiesc căţeilor să sugă la pieptul lor, împreună cu copiii, iar femeile din neamul Aino (Sahalin şi Iezo) alăptează chiar şi pui de urs! Ce-a ieşit din aceste fapte ale femeii şi ale copiilor, vedem azi, când privim sumedenia de animale supuse voinţei omului. Cel dintâi tovarăş a fost câinele. Din puiul de lup sau de şacal, a ajuns azi prietenul cel mai credincios al gospodarului: spre poli, e animal de povară (fără câine, viaţa eschimoşilor ar fi cu neputinţă); în păduri, el ajută la vânat, adulmecând urma fiarelor; în stepe, e cioban - păzeşte turmele; în ţinuturile cu plugărie, el e straja de zi şi de noapte a casei, a averii şi vieţii stăpânului; în munţi, caută pe cei rătăciţi ori înfundaţi în zăpadă; în oraşe, face slujbă de poliţist... Putem zice că, în slujba omului, câinele şi-a schimbat şi trupul şi obiceiurile, ajungând o făptură cu totul nouă, departe de lup şi de şacal, ca cerul de pământ.

76

Page 75: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Unii sunt mici ca un ghemuleţ; alţii mari ca mânzatul; unii şui la trup şi iuţi ca vântul - ogarii; alţii au un miros fin de tot - copoii... Şi câte, şi câte rase şi varietăţi n-a creat omul prin împerecheri şi anume îngrijiri. Dar isprava cea mai mare a câinelui e alta: de dragul omului şi de nevoia de a se înţelege cu stăpânul, câinele a căpătat un fel de grai: lătratul lui este o vorbire. Câinii sălbatici nu latră, iar cei domestici, dacă sunt lăsaţi în pădure uită repede lătratul. Din contra, lângă gospodărie, lătratul, ca grai al câinelui, se manifestă după împrejurări. Unul e lătratul de bucurie; altul e chiaunatul de foame, de plictiseală etc. Iar despre câinii dresaţi, se ştie câte lucruri grele înţeleg şi cum le împlinesc spre folosul omului. E de prisos să mai înşirăm şi pe celelalte animale. Toate au venit să se joace; apoi, sub privegherea omului, unele s-au înmulţit şi au căpătat anumite însuşiri care i-au fost lui prielnice. Cum? Pe de o parte - prin încrucişare, pe de alta - prin fireasca schimbare a tuturor animalelor îmblânzite. Căci, îndată ce scapă de grija hranei şi a adăpostului, trupul vieţuitoarelor domestice se schimbă cu o iuţeală neaşteptată. Aşa, pe când lupul nu şi-a schimbat părul, câinii au căpătat o blană foarte variată: albă, roşie, neagră, vânătă, galbenă sau împiestriţată în chipul cel mai felurit. Unii au păr creţ şi lung, ca lâna oilor; alţii aspru ca al caprelor; alţii aduc cu blana lupului; alţii sunt cu desăvârşire golaşi. Tot aşa porumbeii. Strămoşul lor din păduri (Columba livia) are pene vinete, iar din acel porumbel sălbatic au ieşit azi sute de soiuri cu fel de fel de fulgi. Şi acelaşi e cazul cu caii. Din mânzocul murg, care paşte şi azi în pustiile ierboase din mijlocul Asiei, omul a scos o sumedenie de rase: unele pitice (ca poney din Islanda); altele uriaşe, ca soiul normand, a cărui copită e cât un dovleac; unii sprinteni ca ogarii, buni de fugă; alţii greoi, potriviţi numai să târască greutăţi... Îţi vine să zici că natura se joacă, iar omul priveşte şi repetă tipurile care-i plac mai mult. Îndată ce se naşte un mânz, un viţel, un câine sau un alt dobitoc cu o însuşire deosebită, el îl cruţă, îl hrăneşte bine şi îl împerechează cu alţii la fel, până ce o nouă rasă se statorniceşte. Astfel s-au născut şi se nasc sub ochii noştri soiuri cu însuşiri tot mai variate, după nevoia şi gândul stăpânului. Jocul şi folosul au mers mână în mână. Dar a trebuit să treacă vreme

77

Page 76: Simion Mehedinti - Alta Crestere

îndelungată, până ce omul s-a dumerit destul de bine, la ce-i poate sluji fiecare soi de animale. Din şcoala blândă a femeii şi a copiilor, unele varietăţi au trecut în şcoala mai aspră a bărbatului. Pe când cele mai multe păsări au rămas în curte, sub ochiul gospodinei, una din ele, şoimul, a plecat la vânat cu stăpânul; alta, cormoranul, ajută la pescuit; calul, elefantul şi boul au luat parte la războaie; taurul a ieşit în arenă etc. (La început însă, bărbatul s-a purtat şi el blând cu toate, urmând pilda femeii şi a copiilor, mai ales că omul nu prea făcea multă deosebire între sine şi celelalte făpturi1). În felul acesta, nu e de mirare dacă, până mai ieri alaltăieri, popoare de înaltă cultură cinsteau şi îngrijeau cu mare băgare de seamă vitele dimprejurul casei şi, îndeosebi, pe cele care ajută la munca ogoarelor. La romani, era pedepsit cu moartea cel care ar fi tăiat boul de jug. Egiptenii mergeau mai departe: se închinau la boul Apis. Regii babilonieni şi asirieni ţineau menajerii mari şi plăteau doctori deosebiţi pentru animale. De altfel, nu-i nevoie să mergem aşa de departe. Chiar acum, în Birma, cine ar înjunghia un bou, e pedepsit cu moartea. Vechii arieni, ca şi dinka de azi, aveau adevărată evlavie faţă de neamul blând al vitelor cornute şi, îndeosebi, faţă de vaci. Mongolii au atâta răbdare cu vitele, încât cămila cea mai încăpăţânată devine în mâinile lor blândă; iar calul cel mai sălbatic a ajuns un tovarăş ascultător. Dacă s-ar fi urmat calea asta, de bună seamă, omul ar fi îmblânzit mai toate fiarele pădurilor. Romanii aveau îmblânzitori anume (mansuetarii) şi ajunseseră să pună la ham lei şi tigri. Marcu Antoniu, prietenul lui August, se plimba prin Roma într-o căruţă trasă de pantere. Căci cine nu se înduplecă la pace, dacă vede la cei dimprejur numai gânduri paşnice! Se zice, de pildă: mut ca un peşte. Şi totuşi, unde peştii sunt hrăniţi cu rânduială, răspund şi ei la chemarea omului venind spre mal la ceasuri hotărâte, îndată ce aud clopotul de masă, întocmai ca şi porumbeii, găinile, caii şi alte

1 Multe triburi cred şi azi că se trag din păsări, lupi, cerbi sau alte sălbăticiuni, pe care le privesc ca strămoşi ai lor şi socot că, după moarte, sufletul lor se va întrupa iarăşi în acele animale. Chipul animalului ales le slujeşte ca steag (totem) şi nu se ating de el, Doamne fereşte.

78

Page 77: Simion Mehedinti - Alta Crestere

animale cu creier mai înzestrat. Chinezii, care sunt foarte răbdători, au făcut din peşte un animal domesticit; iar asta se dovedeşte şi din uşurinţa cu care se prăsesc în China soiuri noi de peşti, deosebite ca formă şi culoare. De altfel, în bătrâna Asie, vietăţile apelor au avut parte şi în alte ţări de îngrijirea omului. Xenofon povesteşte că în râul Chalos (Siria) a văzut nişte peşti mari şi foarte blânzi, fiindcă localnicii îi socoteau sfinţi şi nu îngăduiau să li se facă vreun rău. E deci vădit, că fiecare făptură are mintea şi graiul ei şi, dacă ştii cum să te porţi cu ea, osteneala nu e zadarnică. Până şi peştele - mutul muţilor, vine şi el, să se înţeleagă cu omul. Ar fi fost destul ca bărbatul să fi urmat calea blajină a femeii şi a copiilor, pentru ca mai toate vietăţile codrului să vină împrejurul omului şi să căpătăm din fiecare, prin variaţiile pe care le aduce domesticirea, fel de fel de specii folositoare vieţii omeneşti. Dacă din şacal am făcut atâţia câini (dintre care unii trag poveri), cine ştie ce soiuri am fi scos din puternicul urs care, de felul lui e vegetarian. S-ar fi împlinit vorba din poveşti, când Făt-Frumos pune chiar urşii la jug... Cine e de vină că s-a întâmplat altfel, vom spune în paginile ce urmează. ISPRAVA BĂRBATULUI Din culegător, bărbatul ajunge vânător. Descoperind uneltele, bărbatul începe un ,,război înăsprit``. Fala lui sunt armele. Unele specii de animale pier, altele ajung sperioase. Vânătoarea ajunge ,,arta de a ucide pentru a ucide``. Când a început împărţirea muncii, bărbatul a luat partea blestemată. La început, era şi el destul de neajutorat. Culegea ce găsea, ca să-şi astâmpere foamea: rădăcini, poame, seminţe, ouă de păsări, de furnici şi de broaşte, lăcuste şi alte vietăţi mărunţele. Mai ales pe marginea lacurilor şi a mării, unde scoicile stau pe stânci, ca bureţii de

79

Page 78: Simion Mehedinti - Alta Crestere

ciuturugi, hrana era destul de înlesnită. Astfel, încetul cu încetul, a ajuns pescar. Dar prinderea peştelui, a lăcustelor şi a altor gângănii ca acestea nu putea să deştepte în sufletul lui boldul cruzimii. Iar a lupta cu animalele mai mari nu se încumeta încă. Ghearele tigrului, colţii mistreţului ori coarnele atâtor patrupede uriaşe erau arme grozave, faţă de unghiile moi şi dinţii mărunţi ai omului. Un pui de urs l-ar fi pus pe goană. A venit însă vremea, că omul a născocit câteva unelte. Descoperirea asta a fost norocul şi începutul puterii lui. Bolovanul1) luat în mână a făcut din pumnul omului o măciucă, mai tare decât laba şi unghiile leului; lancea a întrecut în tărie chiar colţii cei mai tari ai fiarelor setoase de sânge, iar săgeata, care zboară şi loveşte mai departe decât lancea, a ajuns înmiit mai primejdioasă decât ghearele tigrului. Muncind astfel să-şi ţină viaţa, cel slab la virtute, dar iscoditor şi neastâmpărat la minte, a găsit chipul să ajungă mai puternic decât puternicii şi mai meşter decât vietăţile cele mai îndemânatice. Atunci, bizuindu-se pe arme, bărbatul rupse pacea cu toate făpturile care îi ieşeau în cale, adică se făcu vânător. Aceasta a fost răspântia de la care a început rătăcirea omului. Pentru dezvinovăţirea lui, trebuie să mărturisim că vânătoarea, adică războiul, e legea cea mai veche a pământului şi cea mai greu de înfrânt. Întocmirea naturii e ciudată. La o singură masă, ea cheamă totdeauna înmiit mai mulţi oaspeţi decât locurile pe care le are. Seminţele unui singur mesteacăn ar putea să umple numai într-un singur an o împărăţie întreagă, dacă nu s-ar împotrivi seminţele altor copaci sau ierburi. Iar împotrivirea înseamnă luptă: care mai de care caută un locuşor pentru rădăcină şi cât mai multă căldură şi lumină la soare. Unele plante sunt adevăraţi asasini, adică strâng până înăbuşă chiar copacul cel mai falnic, căzând pe urmă cu el cu tot la pământ. Dar-mi-te lupta dintre animale, care nu-s priponite locului ca ierburile şi copacii. Din înaltul văzduhului până în mijlocul codrilor, în fundul peşterilor şi sub genunea întunecată a oceanului, se săvârşesc în

1 Eolitul.

80

Page 79: Simion Mehedinti - Alta Crestere

fiecare clipă cele mai grozave asasinate. Luptă şi iar luptă, ucidere şi iarăşi ucidere... Cine va aduce pacea? Trebuia o minte cu adevărat înţelegătoare şi o inimă plină de milă. Opera cea mare a păcii au început-o femeia şi copiii; dar bărbatul, dimpotrivă, îndată ce s-a bizuit pe armele sale, a început a se împodobi cu dinţi de fiare, cu piei şi pene de la animalele ucise şi a se mânji cu sângele lor în chip de podoabă! A pornit apoi un război neadormit împotriva tuturor vietăţilor care-l stinghereau şi chiar împotriva celor nevinovate. Urmarea a fost o cumplită pustiire a planetei, mai ales în veacurile din urmă. Elefantul, cel mai puternic şi mai cuminte dintre toţi tovarăşii omului (atât de înţelept, că poartă de grijă ca o dădacă de pruncii stăpânului), uriaşul acesta atât de folositor la aratul ogoarelor, la căratul butucilor, al pietrelor şi altor sarcini grele, pentru care e nevoie nu numai de virtute, ci şi de pricepere, e pe cale de a pieri. Odinioară, trăia până în pădurile din nordul Africii; azi, abia se mai găseşte în pădurile din mijlocul acestui continent, unde e ucis cu zecile de mii în fiecare an. Tot aşa e pe cale de a pieri şi uriaşul mărilor - balena. Când Laperouse a trecut pe lângă Ţara-Focului (în ianuarie 1787), oceanul era plin de balene. ,,Corabia nu le speria deloc: la o bătaie de pistol, ele înotau falnice...``. Iar lângă ţărmul chilian, ,,toată noaptea am fost înconjurat de balene; înotau atât de aproape, încât, la fiecare răsuflare, azvârleau apa pe puntea corabiei``, nici un localnic nu încercase să le vâneze. Vestitul navigator adaugă însă proorocia, că stăpânirea balenei în acele mări va dăinui până la ivirea pescarilor dinspre Spitzberg şi Groenland, unde neamul blând al balenei era încă de pe atunci foarte strâmtorat. Şi vorba lui s-a împlinit. Azi, speciile cele mai mari de balenă sunt aproape stinse. Unul din cele mai bogate izvoare de hrană a fost neghiobeşte risipit. (Gândiţi-vă: de la o singură balenă, puteai lua până la 150.000 kilograme de untură, adică atâta cât s-ar lua de la o cireadă de boi!) Dar cerbii cu armătura falnică a coarnelor lor! Dar zimbrii, dar castorii şi zecile de alte soiuri binecuvântate, care fără milă au fost nimicite! De când omul alb a năpădit în şesurile ierboase dinspre

81

Page 80: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Mississippi, cirezi întregi de bizoni au fost stârpite, fără ca măcar carnea ori pielea lor să fi folosit cuiva. Von Steinen spune că pe malurile lui Paranatinga (Brazilia), căprioarele erau aşa de blânde, încât aşteptau să te apropii de ele până la 30 de paşi, iar cele împuşcate porneau întâi la fugă, apoi se opreau să-şi lingă rănile şi priveau mirate la omul care venise să le tulbure traiul. Rezultatul: din blânde, cum erau la început, multe vietăţi ale stepei şi ale codrului s-au sălbătăcit, au ajuns sperioase şi, îndată ce văd chipul omului, fug de-şi iau lumea în cap. Însă, nici fuga nu le poate ocroti, căci meşteşugul şi viclenia vânătorului sunt nemărginite. Boşimanul, cât e de slut şi de pipernicit, se ascunde, ca un diavol, sub pielea unui struţ jupuit, îi sprijină gâtul şi capul pe un boţ, plecându-l şi ridicându-l mereu (cum fac păsările, când ciugulesc), iar cu mâna cealaltă, împieliţatul îşi găteşte arcul şi săgeţile. Apoi, când s-a apropiat îndestul, zvrr... o săgeată şi biata pasăre cade grămadă la pământ. De aceea, struţul a ajuns grozav de sfios: se teme până şi de chipul lui, ştiind şiretlicul omului. Dar nici sfiala nu-l apără îndestul. În curând, s-ar putea ca struţul să fie stins de pe faţa pământului, rămânând doar ca o închipuire de poveşti, cum ni se par azi uriaşele ţestoase din Galapagos, Moa din Madagascar, Dronta şi alte păsări gigantice, despre care ai crede că au trăit pe vremea zmeilor. Şi totuşi, nu de mult, struţii erau la o palmă de loc, lângă Europa. Xenofon i-a văzut în Siria şi în şesul Eufratului. ,,Pe lângă măgari sălbatici, se vedeau şi mulţi struţi. Apoi întâlneai şi dropii, şi gazele, iar călăreţii porneau uneori să le prindă. Măgarii, când îi goneai, se depărtau, apoi se apropiau iarăşi căci fug mai iute decât caii. Dar, îndată ce vânătorul pornea spre ei, începeau iarăşi acelaşi joc, aşa că nu era chip să-i ajungă, decât aşezându-se mai mulţi călăreţi în locuri deosebite şi dându-le goană fără răgaz... Dar struţi nimeni n-a putut prinde. Călăreţii care îi goneau s-au oprit îndată, căci, struţii fugeau, alergând nu numai cu picioarele, ci ajutându-se la zbor cu aripile întinse de care se slujeau ca nişte pânze``(Anabasis). Azi, pe locurile acelea nici urmă de struţ ori de măgari sălbatici1). 1 Sus, pe podişul Tibetului, Sven Hedin a găsit încă unele privelişti, ca cele acum două mii şi jumătate de ani.

82

Page 81: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Tot aşa s-au rărit aiurea cerbii, fiind vânaţi fără cruţare. După cum boşimanul se ascunde sub pene de struţ, de asemenea pieile-roşii amăgesc cerbii, furişându-se până aproape de ei, îmbrăcaţi în piele de cerb! Milosul Laperouse povesteşte astfel o vânătoare: ,,Văzusem un indian, cu un cap de cerb legat peste al său, mergând în patru labe şi făcându-se că paşte. Cu atâta îndemânare a urmat jocul acesta, încât vânatorii ar fi fost în stare să tragă în el chiar la o depărtare de 30 paşi, dacă n-ar fi ştiut mai dinainte cine este. Cu acest meşteşug, ei se apropiau de ceata cerbilor şi-i ucideau cu săgeţi``. Dar pilda cea mai potrivită pentru a arăta cum vietăţile pădurii au ajuns sperioase şi prostite de pe urma omului, e castorul! Ce minunate zăgazuri făcea el în râurile Americii! Copaci întregi erau scurtaţi numai cu dinţii şi târâţi uneori până la marginea apei, pe uluce săpate înadins. Rămâneai crucit să vezi cu câtă chibzuinţă legau iazul, burduşindu-l în susul albiei, ca să domolească puterea şivoiului. Adevăraţi ingineri! Cât priveşte colibele lor, cu unele încăperi deasupra apei, iar altele sub apă, şi cu cotlonul care să le îngăduiască fuga la vreme de primejdie, îţi stă mintea în loc câtă prevedere şi câtă deşteptăciune dovedea viaţa unor făpturi atât de mărunte. Acum însă, de când vânătorii au năpădit în pădurile Canadei, castorii s-au rărit mult, iar cei care au rămas, s-au prostit. Meşterul inginer şi arhitect de altădată va ajunge, de bună seamă, soarta castorului european, care era foarte numeros odinioară şi trăia în cete, ca şi cel american; dar, fiind mereu prigonit, s-a împuţinat şi a ajuns să trăiască singuratic, ca un pusnic. Ca orice gospodoar necăjit, nu mai are îndemn la lucru. Puţini castori, care se mai găsesc prin Rhon şi Elba, fac găuri în pământ, ca şobolanii. Din palate, cu mari încăperi, au ajuns la bordeie! Se zice că unii castori au lacrimi în ochi -plâng ca orfanii şi toţi obijduiţii vieţii... Aşadar, pustiire şi sălbătăcie, iată isprava bărbatului. În loc de a fi frate mai mare şi un bun tovarăş măcar pentru vietăţile paşnice, el a ajuns prigonitorul şi spaima lor. Când lupul ucide, chiar după ce e sătul, poate fi bănuiala că s-o fi gândind la vreme de foamete. De aceea, e şi vorba: unde a mâncat odată, lupul vine şi a doua oară. Singur omul ucide, fără să se gândească la foame, ci numai pentru

83

Page 82: Simion Mehedinti - Alta Crestere

plăcerea de a omorî - mai rău decât lupul şi decât tigrul. El a ajuns un fel de artist al cruzimii. Aşadar, pe când femeia şi copiii clădeau cu dreapta, bărbatul risipea şi risipeşte încă cu stânga. În loc de legea iubirii, el a adus legea băţului - vânătoarea, adică arta de a ucide pentru a ucide...1). BĂŢUL ARE DOUĂ CAPETE Speriind şi stârpind unele animale, omul şi-a îngreuiat singur viaţa. Cruzimile vânătorii l-au făcut pe bărbat crud faţă de femeie şi de copii, apoi faţă de propriul său sex. Omul devine căpcăun, mănâncă pe semenii săi. Răspândirea canibalismului. Trecerea de la canibalism la robie uşurează soarta femeii. Robia aduce ideea de castă, care scufundă pe om în păcate tot aşa de mari, ca şi canibalismul. Dispreţul pentru paria. Păcatul mânjeşte. Înjosirea robilor ţigani a trecut asupra ţăranului român. Sângele îndeamnă la vărsare de sânge; păcatul naşte totdeauna alt păcat. Căci e o vorbă: băţul are două capete. 1 Spre ruşinea timpurilor noastre, sunt ţări în care femeile - aşa zise ,,civilizate`` - îşi arată vrednicia mergând la vânat spre a ucide păsări, căprioare şi alte făpturi nevinovate!

84

Page 83: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Într-adevăr, stârpind unele soiuri de animale şi speriind pe altele, vânătorul şi-a tăiat singur creanga de sub picioare. Astfel, în unele ţinuturi neprielnice, viaţa e grozav de grea numai din vina omului. Pe când laponii, îmblânzind renul, şi-au înlesnit mult traiul, eschimoşii rătăcesc ca vai de ei din loc în loc, vânând reni sălbatici, când se întâmplă să le iasă în cale, şi flămânzind cumplit, când renul sau alt vânat le lipseşte. Atunci trăiesc săptămâni şi luni numai cu zilele. Amundsen, străbătând cu o corabie prin gheţurile din nordul Americii, a cunoscut foarte de aproape pe locuitorii acelor regiuni aspre. El povesteşte că a văzut pe un eschimos, furişându-se în dosul unei colibe şi alegând ce se mai putea alege din excrementele câinilor! Cât despre boşimani, e ştiut: când foamea îi răzbeşte de tot, ei strâng pântecele cu o curea spre a potoli sfârşeala pe care o simt în stomac... Dar urmarea cea mai rea a sălbăticiei omului n-a fost înfometarea lui, ci alta şi mai grozavă: schingiuirea femeii. De bună seamă, la început, bărbatul şi femeia trebuie să fi trăit destul de apropiaţi, după cum se vede mai la toate soiurile de vietăţi. Leul, de pildă apără leoaica; taurul se bate cu taurii, nu cu vacile; cocoşul păzeşte puii şi găinile... Deoarece, mai la toate vieţuitoarele, femeia e mai slabă şi apoi are şi o mare greutate asupra-i: luni de zile trebuie să poarte pruncul, iar după naştere să-l şi hrănească, ferindu-l de primejdii. De aceea, la toate animalele superioare, bărbatul împărtăşeşte şi el aceste griji. Un colibri, cât e de mic, dar se face fărâme când te apropii de cuibul lui. Ca să-şi scape puii, unele sălbăticiuni, chiar dintre cele care n-au putere, se reped în lancea vânătorului şi se tânguiesc în limba lor. Cât despre animalele puternice: lei, ursi etc., nici nu mai pomenim. Răpirea puilor le întărâtă în aşa chip, că nu stau o clipă la îndoială de a-i apăra chiar cu jertfa vieţii lor. Numai la om s-a întâmplat un lucru în adevăr blestemat: cu cât bărbatul s-a înarmat mai bine, cu atât a ajuns mai aspru şi mai crud cu cei dimprejurul gospodăriei lui. Australienii, de pildă, bat şi rănesc aşa de cumplit pe femeile lor, încât mai toate sunt pline de semne. În multe părţi, ele n-au voie să mănânce cu bărbaţii şi nu-s primite nici în adunările tribului. Iar în Noua-Guinee, despărţirea merge atât de

85

Page 84: Simion Mehedinti - Alta Crestere

departe, că nici n-au voie să intre pe aceeaşi uşă cu bărbatul: casa are două uşi, una pentru femeie, alta pentru bărbat. În sfârşit, la Niam-Niam (canibali dinspre izvoarele Nilului) chiar după moarte se păstrează semnul desăvârşitei înjosiri a femeii: trupul ei este înmormântat cu capul spre apus; numai al bărbaţilor e pus cu capul spre răsărit. Cât priveşte greutăţile gospodăriei, acelea cad mai toate în socoteala soţiei. De unde odinioară (pe vremea matriahatului) femeia trăia în voie, fiind sprijinită de copii (care o cunoşteau numai pe ea) şi de fraţii ei, rezemându-se pe agricultură, bucătărie, ţesut şi alte industrii, (iar bărbatul era ca cioara în par), după ce s-a înarmat ca vânător şi a prins încrederea în puterea lui de a ucide, el a ajuns ciocan în capul femeii şi, astfel, soţia a căzut tot mai jos. Australianul păşeşte înainte cu lancea, bumerangul şi alte arme, iar biata nevastă vine din urmă, încărcată cu toate lucrurile gospodăriei, ba şi cu copii în braţe sau în spinare. Ea are grija focului, ea adună lemne şi culege rădăcini, ea aduce apă... e un fel de dobitoc pentru toate poverile şi muncile. Dar atât nu-i deajuns. De ar fi vorba numai de o pereche, ai crede că, pe lângă un bărbat mai sălbatic, poate fi altul mai blând. Vânătoarea însă a adus înjosirea sistematică a femeii. Pentru lupta cu unele fiare mai puternice sau mai iuţi la fugă, bărbaţii au trebuit să se întovărăşească mai mulţi. Tovărăşia asta s-a păstrat apoi şi după vânătoare, când se întorceau în colibele lor. Şi astfel, găsim mai la toţi sălbăticii, în fiecare sat, o ,,casă a bărbaţilor``, un fel de şură, unde intră numai ei, iar tuturor femeilor le este oprită intrarea sub pedeapsă de moarte. În clubul acela, bărbaţii îşi pun nişte măşti care închipuiesc fiarele vânate...; fac jocuri, imitând vânătoarea, cântă, se ospătează şi dănţuiesc după anumite reguli. Şi astfel, într-o sută şi o mie de chipuri, femeia a fost aproape peste tot dată la o parte şi obijduită. Din soţie a ajuns roabă. Un păcat însă întotdeauna aduce altul. Cel care scoate sabia împotriva altora, de multe ori se răneşte şi pe sine. Punându-şi fala lor în arme, bărbaţii au trebuit să intre în şcoala schingiuirilor: le-a venit

86

Page 85: Simion Mehedinti - Alta Crestere

în minte, ca ceva firesc, să aşeze şi pe tineri şi chiar pe copii, după şirul etăţii, să trăiască împreună cu ei, pregătindu-i prin anume deprinderi, până ce se vor ridica la vrednicia de a fi şi ei primiţi în ,,casa bărbaţilor``. Şi aşa, de unde copiii crescuseră multă vreme pe lângă mamă, în şcoala blândeţii, de la un timp au trebuit să se îndrume spre şcoala aspră a bărbaţilor. La unele neamuri, despărţirea asta începe de pe la 6 ani, iar băieţii sunt pregătiţi după anume reguli să calce pe urmele luptătorilor. (De obicei, alături de mânuirea armelor, se pune mare preţ pe deprinderea de a suferi dureri mari, fără să plângă. Li se ia, de pildă, fâşii de piele de la umăr până la cot şi n-au voie să crâcnească, necum să ţipe; sau îi pun la o încercare ca aceasta: le străpunge muşchiul de la picior cu o ţepuşă, apoi bagă prin gaură o aţă tare, îi înnoadă capetele şi atârnă de ea o piatră, pentru ca aţa să frece mereu rana şi să împiedice vindecarea... Astfel, rămâne până ce putrezeşte ori sfoara, ori carnea, iar piatra cade de la sine). Hotărât: nici o făptură de pe faţa pământului, fie mare, fie mică, n-a ajuns să se chinuiască pe sine în chip aşa de smintit, cum face omul, de pe urma obişnuinţei sale cu vărsarea de sânge şi cu alte cruzimi ale vânătorii. Faţă de astfel de chinuri drăceşti, tatuarea e floare la ureche. Totuşi, numai cel ce-şi scrie pielea cu înţepături, o scrijeleşte şi o punctează cu ghimpi şi alte unelte, ar putea să spună suferinţele tatuării. Pentru a urma acest obicei, eschimoşii îşi trec un fir pe sub piele, întocmai ca şi cum ai coase o pânză sau o rufă...

Şi nici atât n-a fost de ajuns. De la chinuirea altora, apoi a propriului său trup, omul a trecut la ceva şi mai grav: uciderea şi mâncarea semenilor săi. A devenit căpcăun sau canibal şi, cu aceasta, a întrecut şi pe fiarele cele mai însetate de sânge. Tigrul nu mănâncă tigri, uliul nu mănâncă ulii, maimuţa nu mănâncă maimuţe. Singur omul s-a lăcomit la carnea celui de un chip şi o făptură cu dânsul, căzând astfel pe treapta şerpilor şi altor bestii crude care se înghit unele pe altele. Şi, dacă s-ar fi întâmplat asta numai într-un loc şi pentru scurtă vreme, ai zice că e, poate, o alunecare. Dar obiceiul acesta greţos a fost răspândit odinioară peste tot. De la o vreme, neamurile mai înaintate n-au mâncat carne de om, ci rezervau jertfa

87

Page 86: Simion Mehedinti - Alta Crestere

omenească numai în cinstea zeilor! Se povesteşte că grecii, neputând să plece la război împotriva Troiei, fiindcă vântul era neprielnic corăbiilor, preotul cel mare al lor a trebuit să înjunghie o fată pe altar, spre a îndupleca pe zeul vânturilor... Dar nu e nevoie de pilde aşa de vechi. Căci chiar acuma vreo două mii de ani, cei ce locuiau prin Anglia, Germania şi Franţa de azi aduceau încă jertfe omeneşti. Germanii de pildă, trăiau pe vremea lui Traian, cam cum trăiesc azi pieile-roşii. Femeile lor se îmbrăcau la fel cu bărbaţii (ca la eschimoşi), se adăposteau peste iarnă în bordeie de pământ, acoperite cu băligar, iar vara colindau de colo până colo la vânătoare şi la război. Pace aveau rareori, când zeiţa Ertha (adică Pământul) ieşea din pădurea unui ostrov de la marginea ţării, să se plimbe de la un neam la altul. Iar atunci, germanii îi aduceau, ca prinos la începutul serbării, sângele şi carnea unui om. Atât de înrădăcinat a fost obiceiul antropofagiei, încât şi azi, unele neamuri negre mănâncă carne de om, beau sânge de om, se împodobesc cu dinţi de om, pe care îi înşiră în chip de mărgele, şi beau din tivde omeneşti, în loc de pahare; iar pielea smulsă, cu păr cu tot după căpăţână, o poartă la brâu, ca un fel de basma, spre a se şterge la gură. Niam-Niam mănâncă pe orice duşman prins în război şi pe orice străin care le cade în mână. Uneori, mănâncă şi pe cei morţi. Când cineva moare fără rude, e mâncat de ceilalţi (Schweinfurth). Adevăraţi căpcăuni! Astfel, blestemul sângelui l-a urmărit pe om până în zilele noastre. Şi a fost un mare noroc şi o adevărată uşurare, când unele neamuri au părăsit obiceiul cumplit de a ucide pe duşmanul prins în război şi l-au păstrat ca rob, punându-l să muncească. Se înţelege, câştigul era mult mai mare, deoarece carne puteau dobândi de la vitele dimprejurul gospodăriei, pe când munca unui rob câte foloase nu aduce timp de o viaţă întreagă! Câte vite, câte păsări nu poate prăsi un sclav şi câte legume nu poate semăna pentru stăpânii săi! De aceea, robia, oricât de amară ar fi, e socotită totuşi ca un mare progres faţă de canibalism. Îndeosebi, ea a uşurat soarta femeii. În loc de a mai fi un dobitoc împovărat cu toate muncile, sarcina

88

Page 87: Simion Mehedinti - Alta Crestere

lucrului a căzut de aici înainte şi pe umerii robilor. E drept că războiul nu s-a împuţinat, ci a dăinuit mereu. Când Niam-Niam pleacă la război, ei strigă şi azi carne-carne... Cei, care se lepădaseră de obiceiul antropofagiei, porneau acum războaie pentru a câştiga robi şi cruzimea era aproape tot aşa de mare. Robul, chiar la romani şi la greci, putea fi bătut, sluţit, ba şi ucis. Unii aruncau carne de robi în iaz, ca să îngraşe peştii... Dar ce să mai pomenim de greci şi de romani, când chiar acum câteva zeci de ani, francezi, spanioli, portughezi, englezi şi alte naţii bisericoase făceau negoţ cu sclavi! În Africa, se întocmea vânătoare în toată regula. Sute de mii de negri erau hăituiţi ca fiarele, prinşi, legaţi şi târâţi spre malul mării de unde corăbii anume îi treceau oceanul spre America. Până să ajungă acolo, piereau sărmanii ca muştele, mai ales femeile şi copiii. Câţi scăpau, erau vânduţi ca vite de muncă. Vai de viaţa lor! Atât de grele erau chinurile acestei munci silnice, încât bieţii robi îşi luau uneori lumea în cap şi fugeau în păduri, să trăiască cu jaguarii, şerpii şi alte jivine, mai blânde decât stăpânii lor. Dar bunii creştini cu pielea albă şi cu evanghelia în mână deprinseră câini anume pentru a găsi urma fugarilor, hrănindu-i cu carne de negru, spre a-i deprinde cu mirosul robilor... La atâta ticăloşie s-a coborât neamul omenesc, după ce ascultase 18 veacuri cuvântul lui Christos! Iar ruşinea e cu atât mai mare, cu cât negustorii de robi au pustiit cu război ţinuturi întregi, chiar acolo unde negrii erau paşnici, lucrau pământul şi nici nu-şi mai aminteau de canibalism. Blândul Livingstone povesteşte următoarele: ,,S-a întâmplat să trecem într-o zi prin mai multe sate din Kaful şi Zungul. Localnicii (negri) ne trimiteau soli încărcaţi cu bucate, în chip de dar. Ziceau că nu pot îngădui să treacă străini pe la casa lor, fără să primească nimic. Şi nu rareori auzeam pe cineva din câte-o colibă, strigându-ne să zăbovim puţin, să ne aducă de băut. Călătoria noastră părea o sărbătoare. Intram şi ieşeam din sate însoţiţi de chiotele de bucurie ale localnicilor. Bărbaţii băteau din palme, iar femeile se ploconeau şi cântau: pace, pace!``

89

Page 88: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Aşadar, omul alb, ca un frate mai mare, ar fi putut spori binele, ajutând pe aceşti negri: cu seminţe, cu vite, unelte şi alte meşteşuguri europene. Dimpotrivă, ca o fiară sălbatică, tăbărî asupra bieţilor negri, spre a-i târî în robie. Până să prindă zece, omorau sute. Aşa că robia a fost un blestem tot atât de greu, ca şi antropofagia, - doar numai că lipsea mâncarea cărnii de om. Însă, ce să mai vorbim de robia din Africa, din America şi din alte ţinuturi, când, până mai ieri-alaltăieri, am avut şi noi pe pământul ţării noastre robi cu pielea neagră, pe ţiganii sosiţi acum cinci sau şase sute de ani dinspre Egipt şi Grecia. Obârşia lor era India, iadul bieţilor paria. Iată ce povesteşte un martor al vremurilor robiei: ,,Orice ţigan trebuia să fie rob al vreunui boier, iar dacă cumva se iveau ţigani fără stăpân, pribegiţi din altă ţară, aceia erau socotiţi îndată robi ai Domnului şi supuşi la dări şi munci atât de grele, că nu puteau duce o viaţă mai uşoară decât ceilalţi``. Boierul avea asupra robului o putere nemărginită; putea să-l pună la orice muncă şi la orice pedeapsă: să-l bată, să-l închidă, să-i pună coarne, să-l chinuiască, să-l sluţească, să-l lege, să-i ia tot ce are, chiar soţia şi copiii, putea să-l vândă, să-l schimbe, să-l dăruiască, să-l trimită şi la ocnă... Averea boierului se socotea după numărul ţiganilor: cu cât stăpânea robi mai mulţi, cu atât se zicea că e mai bogat şi mai puternic... Din ţigani se alegeau argaţii, văcarii, herghelegiii, bivolarii, porcarii, salahorii, prăşitorii, secerătorii, apoi bucătarii, pitarii, vizitiii, surugiii, grădinarii, croitorii, cizmarii, fierarii, brutarii etc. (G.Sion) Cât despre tratament, era vai de capul lor! Numai pielea lor ştia numărul vânătăilor. Zile şi săptămâni întregi umblau cu coarne de fier pe cap, având un clopoţel atârnat în coarne: săptămâni întregi stau legaţi cu lanţuri la poartă, în gerul iernii, mai rău decât câinii. Iar când îi punea la falangă, spune Sion, că-i bătea cu nuiele, până ce ,,cădea carnea de pe tălpi... până ce leşinau``. Şi încă aceştia aveau măcar un adăpost ştiut, fiind ţigani de vatră1). 1 Mai toţi robii boiereşti sau mânăstireşti erau meseriaşi sau servitori pe la casele stăpânilor, unde slujeau ziua şi noaptea, îmbrăcaţi sau dezbrăcaţi, mâncaţi sau

90

Page 89: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Ţiganii de laie erau însă ca nişte câini ai nimănui; iar mai rău decât aceştia erau netoţii. ,,Oamenii fără casă şi fără şatră, nomazii umblând în cârduri, cu capul gol, netunşi, despletiţi, nepieptănaţi, înveliţi cu câte o otreapă de rogojină sau un ţol vechi, rupt şi soios... ducând copii în cârcă sau în glugi: furau ce puteau şi mâncau ce găseau, hoituri împuţite, câini, pisici şi mortăciuni...``. Evident, aceştia erau paria indieni. Cu adevărat făpturi dezmoştenite, îndurând toate umilinţele şi suferind toate bătăile şi obijduirile. Un paria n-are mai întâi voie să intre în nici un sat, ci trebuie să poposească afară, într-un loc deosebit; n-are voie să calce pragul oamenilor de o treaptă mai înaltă decât a lui; n-are voie să privească în faţă pe alţii, căci şi privirile lui sunt spurcate. De aceea, toţi paria poartă clopot la gât, ca să audă de departe cei curaţi, când se apropie un necurat; dar nu ca să se ferească drumeţul, ci tot bietul dezmoştenit, îndată ce prinde veste că vine cineva, trebuie să fugă în lături, să se ascundă în tufe sau să se pitească în vreun şanţ. Altfel, este ucis pe loc, deoarece suflarea lui ar spurca aerul pe care îl respiră omul de o clasă mai înaltă! Până şi umbra unui paria este privită ca ceva murdar. .......................................................................................................... Dacă lupii, tigrii, hienele şi alte fiare ar putea afla toate grozăviile pe care omul le-a putut născoci şi săvârşi împotriva celor de un chip cu el, de bună seamă toate sălbăticiunile codrului s-ar ruşina să se asemene cu o făptură aşa de crudă ca omul! Astfel s-ar dovedi că băţul are două capete. Săgeata, pe care o îndrepţi cu răutate către pieptul altuia, se întoarce să te lovească în inimă. Şi chiar în inimă a fost lovită biata omenire, dacă stai să socoteşti toată înjosirea femeii, toată asprimea către copii, toate chinurile robilor şi ale obijduiţilor pământului. Poate fi o ruşine mai mare, decât să vezi că dobitoacele ascultă de cuvânt şi se îmblânzesc cu binişorul, iar pentru om se folosesc unii de băţ şi de schingiuiri? nemâncaţi, dar totdeauna desculţi şi bătuţi``. - Ion Ghica (Scrisori către Vasile Alecsandri).

91

Page 90: Simion Mehedinti - Alta Crestere

E vădit lucru că bătaia şi înjurătura, care e tot un fel de bătaie, e o urmă a păcatului vechi şi, deci, un semn de sălbăticie. Un popor care bate vitele şi înjură veşnic, trebuie să ispăşească vreun păcat strămoşesc. La noi, lucrul se poate urmări destul de uşor. Din firea lui, românul nu-i nici crud, nici spurcat la gură. Şcoala cruzimii şi a neomeniei a început din curţile boiereşti. După venirea ţiganilor, boierimea română a adăugat lângă vite ori alte dobitoace din curte şi o prăsilă de robi, fără altă lege decât voia stăpânului. Urmarea a fost că boierii s-au nărăvit şi, încetul cu încetul, s-au deprins a fi neomenoşi. Pentru un lucru de nimica, robii erau bătuţi cumplit, li se puneau coarne de fier, lanţuri de picioare şi erau chinuiţi în fel şi chip. Un boier, care mai trăieşte încă, mărturiseşte ,,că a văzut cu ochii, în al treilea sfert al veacului trecut (adică pe vremea lui Cuza), săvârşindu-se de către cei puternici, fapte mai crude decât cele povestite în Păcatele Sulgerului şi nu pe ici pe colea, în chip izolat, ci în toată ţara. ,,Bătaia, voi zice chiar schingiuirea ţiganilor, erau obiceiuri obşteşti...`` (Radu Rosetti). Iar cine s-a deprins a chinui o făptură omenească, acela e gata a silnici pe oricine îi iese înainte. De pe spinarea ţiganului, biciul a alunecat repede pe spinarea românului. La Curte, vechilul făcea biciul în patru pentru ţigani; acasă îl încerca apoi pe spinarea femeii şi a copiilor. Astfel, ca un blestem, bătaia şi cruzimea s-au întins asupra tuturor, înflorind, se înţelege, mai ales între cei lipsiţi de frâul ruşinii, între ţigani. Dintre ei ies tâlharii şi ucigaşii (Hauterive) Raicevici, un bun observator, spune lămurit: ,,Am băgat de seamă că uciderile sunt rare, iar criminalii sunt aproape totdeauna ţigani. Dimpotrivă, spre munte, unde nu erau moşii boiereşti şi lipseau ţiganii, obiceiurile sunt ceva mai blânde. Ciobanul, de pildă, bate vitele mai puţin decât plugarul de la şes. Numele date oilor sunt mai dezmierdate decât cele date vitelor de plug şi chiar câinii ciobăneşti sunt mai bine ţinuţi decât cei din sat. E drept că aici se adaugă şi altă împrejurare: munca ciobanului e mult mai în voie, decât a plugarului. El are vreme să mai vorbească şi de ,,mioriţe``, pe când munca nelegiuită, la care era supus ţăranul de pe moşiile boiereşti, unde căzuse aproape în rândul ţiganilor, nu-l

92

Page 91: Simion Mehedinti - Alta Crestere

putea duce decât la înrăire, înjurături şi blesteme. (Ascultaţi, de pildă, argaţii boiereşti sau plugarul care ară în silă, să vedeţi cum înjură şi cum îşi descarcă necazul pe spinarea bietelor dobitoace!) Evident, robia - robie aduce, păcatul aduce păcate. Blestemul faptei rele e că se întinde mai departe, ca o pecingină. Fireşte, nimeni n-a stat să numere loviturile de bici ori înjurăturile dintr-un sat, spre a le compara cu cele din satele vecine. Dar nu poate fi nici o îndoială că, acolo unde munca e mai rău întocmită şi mai nedreaptă, şi obiceiul sudălmilor şi al bătăilor e mai înrădăcinat. Ţiganul de azi, urmaş al vechilor robi, e mai spurcat la vorbă decât clăcaşul vechilor boieri, iar acesta rareori se ridică în vrednicie alături de moşnean şi răzeş, care n-au cunoscut o înjosire atât de mare. (Răzeşul moldovean ţine, ca o laudă, să nu intre în cârciumă alături de clăcaşi şi să nu suduie ca ei; iar unde înjură şi bate vitele, e semn că s-a păcătoşit şi el prin atingerea cu alţii). In orice caz: după cum dragostea - dragoste aduce, chiar când e vorba de fiarele pădurii; de asemenea, sălbăticia - sălbăticie naşte, chiar când e vorba de femeie şi de copil. Deoarece, de când e lumea lume, băţul are şi va avea totdeauna două capete. LECUIREA DE PĂCAT 1. Speciile stinse nu le mai putem învia. Naţiunile nimicite nu le mai putem scula din mormânt. Putem cruţa şi păstra pe cele care au mai rămas. Măsuri de ocrotire. Omul se simte vinovat. 2. Vita e aşa cum e omul. Îngrijirea de pomi şi de vite este semn de bună creştere. Şcoala cea mai temeinică este cea pornită din gospodăria părintească.

93

Page 92: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Poate omul să mai vindece răul pe care l-a făcut prin sălbăticia sa? Unele pagube sunt cu neputinţă de împlinit. De pildă, neamurile stinse prin cruzimea războaielor, stinse rămân pentru vecie. E drept că unii se mângâie de pierderea lor: ,,Dacă cutare sau cutare popor s-a prăpădit, asta înseamnă că era păcătos şi deci trebuia să piară... Bine că a lăsat locul altora mai vrednice...!`` Înţelepciunea aceasta, care pune puterea brută drept măsură a preţului unui neam, ni se pare însă cu totul deşartă. În adevăr, s-ar putea ca biruitorul să fie un ticălos, iar biruitul să fi avut în sufletul său cine ştie ce comori de bunătate şi de putere, pe care moartea le-a risipit pentru totdeauna, fără nici un folos pentru nimeni. Iată o pildă mai de curând. La miazăzi de Australia, e o insulă minunată - Tasmania unde omul se poate bucura de toate înlesnirile unei clime foarte blânde. E un mic rai pe pământ. Locuitorii ei erau nişte oameni cu pielea neagră şi nu urâţi, ba pruncii lor chiar destul de frumuşei. Trăiau ca nişte adevăraţi fii ai naturii. Se aflau abia în zorile civilizaţiei, neavând nici unelte, nici arme multe, ca unii care nu trebuiau să se lupte în acel ostrov cu niscaiva animale de pradă. Privirea le era bună şi deschisă... Marele naturalist Wallace spune: ,,Aci era un popor cu pornire spre progres, care a găsit ocazia să se dezvolte tocmai când era prea târziu``. Pentru ce târziu? La 1803, englezii, stăpânii Australiei, găsesc de cuviinţă să fericească acea insulă, aducând în ea o parte din puşcăriaşii Londrei. Era adică tot una, ca şi cum ai da drumul unor lupi în mijlocul unui ţarc de oi. Abia pe la 1821, au început a se aşeza în Tismania şi emigranţi mai de treabă, spre a lucra pământul. Dar aceştia au fost pentru bieţii tasmanieni o pacoste şi mai grea. Băştinaşii au trebuit să fugă din calea lor, cum fuge vânatul dinaintea vânătorului. Veneticii sosiseră cu puşti, iar localnicii n-aveau nici măcar bumerangul (băţul strâmb ca o cociorvă) cu care se ajutau vecinii din Australia; n-aveau nici arc, nici săgeţi... ci abia nişte bricege cu leafa de piatră, toporaşe tot de piatră şi beţe ascuţite la un capăt!

94

Page 93: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Urmarea a fost că bietele oi s-au lăsat să fie sfâşiate de lupii englezi, fără nici o împotrivire. Abia pe la 1826, ura împotriva duşmanului cu piele albă i-a împins la război. Şi ce război? Zvârleau sărmanii de ei tăciunii (wing-wings) cu gândul să dea foc adăpostului veneticilor ori presărau ghimpi pe potecile şi drumurile umblate de albi! Fireşte, asta a întărâtat şi mai rău pe vagabonzii cei lacomi de pământ, iar guvernatorul a hotărât să facă o hăituială în toată regula, ca la vânătoare de fiare sălbatice. A strâns deci 3000 de puşcaşi şi a rânduit ca să îngrămădească tot vânatul omenesc la o margine. Vânătoarea a costat cam 2 milioane de lei... Cu rânduiala asta, de vreo 8000 de suflete, rămăseseră pe la 1835 numai 111, iar la 1876 a murit şi Trucanini, cea din urmă făptură din neamul tasmanian. De acum, cât va fi pământul pământ, în insula binecuvântată de lângă Australia, va putea avea orişice, numai neamul tasmanianului, născut şi crescut acolo de mii şi răsmii de ani, nu va mai putea învia din mormânt. Şi tocmai aici e întrebarea cea grozavă: nu cumva aceşti copii ai genului omenesc, care se aflu încă la abecedar şi n-avuseseră timp să-şi arate toate darurile firii lor, nu cumva ar fi fost cu vremea mai buni decât venticii care i-au stârpit? Nu cumva, măcar într-o privire tasmanienii ar fi ajuns la îndemânări pe care englezii nu le vor putea ajunge niciodată? Îndoiala aceasta va fi totdeauna cu putinţă, deoarece nici un om cinstit nu poate afirma că pruncul din faşă este inferior cutărui om matur, cât timp nu-i dai şi pruncului putinţa să crească şi să-şi arate puterile. Un guşat, ajuns în vârsta bărbăţiei, poate sugruma foarte uşor o mie de genii, care stau în leagăn. Se poate deci, prea bine, ca omenirea să se fi ciuntit pe sine însăşi, ucigând sub ochii noştri atâtea neamuri arhaice, dar cu posibilităţi de progres, pe care le mărturisesc chiar unii din neamul ucigaşilor. Blândul Darwin şi Wallace sunt cei dintâi care au osândit cruzimea omului faţă de sine însuşi. Dar păcatul trebuia plătit: cine s-a deprins a vărsa sânge, a se mânji cu sânge şi a se lăuda cu omorul trebuia, de la o vreme, să ispăşească crima chinuindu-se pe sine însuşi... Atât doar că a învăţat şi ceva smerenie. Azi, Nansen nu se sfieşte a mărturisi că eskimoşii sunt

95

Page 94: Simion Mehedinti - Alta Crestere

mai de treabă decât mulţi creştini şi a cerut să fie cruţaţi de atingerea cu roadele civilizaţiei noastre. De aceea, se iau acum măsuri pentru îndreptarea răului şi în ce priveşte prigonirea speciilor prea strâmtorate de om. În toate ţinuturile, unde pot fi luate hotărâri internaţionale, vânătoarea începe a fi îngrădită cu reguli. Poate că unele soiuri de balene pot fi mântuite; elefantul, de asemenea, poate va scăpa... Peste tot unde omul a deschis ochii şi s-a pocăit, răul începe a fi vindecat. Castorul, bunăoară, pare a-şi veni în fire, unde nu mai e prigonit. La Pilawin (în Polonia), un mare moşier a oprit 3600 de hectare numai pe seama vietăţilor pădurii. Poienile rămân necosite, huceagurile nerărite, apele netulburate, zăvoaiele neînfrunzite, iar cerbii, zimbrii, elefanţii şi alte soiuri, stinse ori strâmtorate aiurea, trăiesc aici în voie. Între acestea sunt şi castorii, care au început a se întovărăşi în colonii, ca cei din Canada şi a clădi colibe în acelaşi fel. E o adevărată minune, cum bietul dobitoc, prostit în Europa de atâta hărţuială, şi-a adus acum aminte de obiceiurile străvechi ale speciei sale! E vădit pentru orişicine, că pacea şi blândeţea au readus după ele iarăşi deşteptăciunea şi îndemânarea din timpurile când Europa, plină de păduri, îngăduia castorilor o viaţă ticnită. Dar pilda aceasta cuprinde şi o mare învăţătură pentru om. Purtarea castorului ne spune lămurit: Dobitoacele sunt proaste, rele şi sălbatice, numai acolo unde omul este el însuşi prost, rău şi sălbatic. Dimpotrivă, unde stăpânul pământului se apropie de ele cu blândeţe şi chibzuinţă, acolo se găseşte repede vreun chip de bună înţelegere. Ce urmează de aici? De aici, putem scoate unele reguli sigure în judecarea ţărilor şi a neamurilor: I. Cum sunt vitele, aşa sunt şi oamenii din acea ţară. Dacă vietăţile casei sunt bine hrănite, curate şi blânde, poţi fi încredinţat că gospodarul acela e harnic, deştept şi cu bună rânduială în toate. De asemenea şi întregul popor al ţinutului sau al ţării cu vite frumoase. Din contra, unde vitele sunt slabe, pline de noroi, de păduchi şi alte necurăţenii, să fii încredinţat că şi stăpânii acelor dobitoace sunt

96

Page 95: Simion Mehedinti - Alta Crestere

murdari, fără judecată şi fără spor în gospodărie. Căci ce câştig poţi aştepta de la o vită, al cărui sânge e supt de păduchi, a cărei piele e bătută de ciomag şi a cărei carne e mistuită de ger? Ba mai mult: unde vita e obijduită şi ciomăgită, poţi fi încredinţat că băţul de pe spinarea boului alunecă şi pe spinarea femeii şi a copiilor. Bătaia şi sudalma zilnică a dobitoacelor, duc - fără doar şi poate - la bătaia şi înjurarea celor din casă. Dovada acestui adevăr o poate găsi orişicine. Luaţi numai seama la viaţa celor dimprejur ori comparaţi viaţa popoarelor între ele. În mijlocul oraşului Graz e o colină. De jur împrejur sunt munţi cu păduri. Dar aşa de blânde sunt păsările, că mierlele vin şi-şi fac cuib în oraş: umblă ca vrăbiile pe stradă şi prin curţi, ba vin să ia mâncare (pinoli) din mâna oamenilor. Tot aşa în Elveţia, Franţa, Germania, Anglia, Olanda... şi alte ţări cu bună creştere: nu numai păsările din curte, ci şi cele din pădure ştiu că omul şi-a pierdut cruzimea şi nu se mai sfiesc de el. Ba chiar şi sălbăticiunile cele mari s-au îmblânzit. În Thuringerwald şi în câte alte ţinuturi, căprioarele îţi ies înainte, te privesc cu ochii lor rouraţi, arătând mai multă mirare decât frică. Până şi codrul dă mărturie că omul s-a îmblânzit. 2. A doua regulă e şi mai însemnată: Dacă vrei să mântuieşti un popor de păcate, mai ales într-o ţară de plugărie, cel dintâi pas e să-l deprinzi a creşte cumsecade vitele şi orătăniile dimprejurul casei, precum şi tot ce are în grădină: legume, flori şi pomi. Cine s-a desprins a plivi un strat, acela învaţă răbdarea şi luarea aminte: cine va uda la timp un copăcel, acela se va deprinde cu grija şi rânduiala; cine va stârpi din timp culcuşurile de omizi de pe crengi, acela se va obişnui cu curăţenia; cine va păzi ca ochii din cap muguraşul prins la altoire şi apoi mlădiţa din primăvara viitoare, din care iese mai târziu un pom întreg, acela niciodată nu va fi aşa de câinos la inimă, să rupă ultoana vecinului, deoarece ştie ce înseamnă grijile aşteptării. Din contra, va fi cu aceeaşi luare aminte şi la pruncul omenesc, al cărui suflet înmugureşte, se dezveleşte, înfloreşte şi rodeşte întocmai ca al pomuşorului din grădină. Apoi, de la sine se înţelege, că cine s-a obişnuit a mângâia viţelul, mielul, mânzul şi boul de jug, adăpându-i la vreme, păzindu-i de păduchi şi de căpuşe, de râie ori de alte

97

Page 96: Simion Mehedinti - Alta Crestere

necurăţenii, cruţându-i când sunt osteniţi, apărându-i de frig, de foame, de răni şi alte neajunsuri, acela nu mai poate fi sălbatic în purtări cu soţia ori cu vecinii. Încă o dată; cum e stăpânul, aşa e şi gospodăria lui, începând de la femeie şi copii, până la vietăţile dimprejurul casei, pomii grădinii şi chiar lucrurile neînsufleţite: uneltele şi alte mărunţişuri. La spovedanie, singur ţăranul ştie ce spune preotului; e însă o mărturisire, pe care o aude toată lumea: e casa, curtea, grădina, ogorul, vitele, copiii şi femeia sa. Pomii cu omizi strigă în gura mare că stăpânul lor e murdar şi mâncat de păduchi. Stratul neplivit, ogorul rău arat, rău grăpat, rău semănat strigă oricui trece pe acolo, că plugarul acela e prost şi leneş. Boul ros de jug, calul bătut de şa sau rănit de ham, spune oricui îl întâlneşte, că femeia şi copiii cutăruia sunt bătuţi şi înjuraţi, întocmai ca şi dobitoacele. Altfel nu se poate să fie, căci omul n-are două suflete, ci numai unul. Iată de ce, dacă vrei să ridici pe muncitor, trebuie să începi cu capul, nu cu stomacul. În nici un caz cu cartea! căci nu cerneala şi hârtia sunt începutul şcolii, ci viaţa cea de toate zilele din casa părintească. Abecedarul adevărat şi catehismul cel dintâi al fiecărui copil e vatra, ograda, casa şi grădina părintească împreună cu toate vietăţile dimprejurul ei. Cea dintâi intuiţie nu e cea din clasă, ,,la domnul``, ci acea din marea şcoală, care se numeşte gospodăria părintească. Cea dintâi lecţie de aritmetică şi de geometrie nu se învaţă la tablă, cu creta în mână, ci în grădină, numărând răsadurile şi măsurând straturile, ca să-ţi ajungă sămânţa. Cea dintâi lecţie de istorie nu e cea din cartea de lectură, ci povestirea tatălui, bunicului şi a bunicii, despre vremurile apucate din bătrâni; cea dintâi lecţie de geografie e pasul dintâi, pe care îl face afară din sat ori din oraş, când copilul e numai ochi şi urechi, întrebând mereu: da, ce sat, e acela? da, colo ce oraş e? da, cum se cheamă apa asta, muntele acela, dealul celălalt?... În sfârşit, cea dintâi îndrumare spre morală nu e rugăciunea bucherită în abecedar şi gângăvită pe de rost de frica vergii, ci e purtarea blândă cu păsările curţii, cu cuibul rândunelelor de sub streaşină şi al zburătoarelor din grădină şi din pădure, cu vitele de muncă şi cu celelalte făpturi apropiate de om. Zadarnic merge la şcoală, zadarnic scrie şi citeşte, zadarnic învaţă aritmetică, istorie,

98

Page 97: Simion Mehedinti - Alta Crestere

geografie, gramatică, rugăciuni şi multe de toate, copilul unui părinte care înjură lucrurile sfinte, bate vitele, suduie soţia şi pălmuieşte copiii. Alfabetul poate schimba sufletul. Copilul deprins de mic a fi hingher şi bătăuş, murdar la trup şi spurcat la gură, cu greu mai poate fi îndreptat; iar dacă cumva nimereşte la şcoală cu vorbe rele, bătăi şi alte apucături mojiceşti, atunci răul nu numai că nu scade, ci sporeşte: blestematul, care acasă bate pisicile, iese din şcoală hingher adevărat, gata să spargă şi capetele oamenilor. Aşadar, trebuie să începem şcoala de la capătul ei cel adevărat: vatra părintească, iar mântuirea poporului trebuie s-o începem nu de la stomac, ci de la inimă şi minte, căci numai capul poate îngriji bine şi de stomac. Dacă voim să ne lecuim de păcat, trebuie să începem a cere iertare mai întâi de la aceia faţă de care am păcătuit: de la pomi şi de la vietăţile dimprejurul casei. Povăţuitorii satelor să aibă nu numai vorbe frumoase, ci şi grădini frumoase, curţi curate, gospodării întemeiate şi apoi să îndemne copilăretul şi tineretul satelor a se întovărăşi cu gând de îndreptare. De pildă: ,,Eu (cutare) fiu de plugar făgăduiesc să nu mai las niciodată pomii cu omizi, grădina fără straturi şi straturile fără plivire. Făgăduiesc să nu mai bat şi nici măcar să mai ocărăsc vitele dimprejurul casei ori sa-mi spurc gura cu înjurăturile, căci vorba rea e un îndemn la fapta rea, atât pentru mine cât şi pentru alţii care mă aud. Legea vieţii mele vreau să fie: ridicarea, nu căderea şi voi să ridic cu mine toate făpturile dimprejurul meu. Voi sădi pomi, cum făceau bătrânii spre a le fi de pomenire şi cum fac părintele N... din sat, domnul I... învăţător şi alţi fruntaşi; voi îngriji de vite şi le voi face să asculte de cuvânt, nu de ciomag, ştiind că ciomagul e o ispită spre cruzime; voi spori împrejurul meu binele, sănătatea, curăţenia şi averea``. Şi tot aşa: - ,,Eu, fiu de orăşean, voi căuta să sporesc binele şi frumuseţea măcar sub acoperişul meu şi în petecul meu de grădină şi de curte. O pasăre se poate ţine orişiunde. Pentru un copăcel sau măcar pentru o floare, se găseşte totdeauna un colţ de pământ ori măcar un pumn de

99

Page 98: Simion Mehedinti - Alta Crestere

ţărână, ca să o aşez într-o oală la fereastră. Voi păzi apoi gura mea de vorbe spurcate; voi păzi ochii mei de vederea petrecerilor murdare şi nesănătoase. Voi păşi peste gunoiul omenesc, fără să mă asemăn şi să mă amestec cu el. Căci oricine poate face un pas-doi în viaţă; iar dacă nu voi ridica o scară la cer, cel puţin nu vreau să am pe suflet, că mi-am făcut singur scară de coborât la iad, prin vorbe scârnave, care sunt totdeauna tovarăşele faptelor scârnave...`` Dar, pentru ca astfel de ,,tovărăşii de tineri`` (cum sunt în toate ţările înaintate) să poată lua fiinţă, mai trebuie ceva: fapta - nu numai vorba - celor maturi şi, mai întâi de toate, a celor puşi în capul poporului: preoţi, învăţători, profesori şi cârmuitori ai vieţii de toate zilele. Cum să aştepţi îndreptarea copiilor şi a tinerilor, când cei puşi ca pildă înaintea lor bat sau înjură ca nişte lăieţi? Odată pentru totdeauna, trebuie să înţelegem că păcatele nu se iartă, ci numai se ispăşesc. Alt chip de a scăpa de ele n-a fost şi nu va fi în vecii vecilor. Pentru lecuire, trebuie ispăşire. Numai atunci omul îşi va spăla sufletul de păcatul pe care l-a săvârşit, ucigând şi speriind vieţuitoarele dimprejurul său, când, prin bune purtări, le va aduce din nou împrejurul casei, îmblânzindu-le şi îngrijindu-le cu omenie. Grija de alţii va deştepta bucuria de roadele acestei îngrijiri, apoi şi grija de sine însuşi. Din mintea astfel înnoită, va începe o viaţă nouă; cu ajutorul pomilor, al răsadurilor şi al florilor, cu spijinul păsărilor de curte, al vitelor de muncă şi al tuturor dobitoacelor îmblânzite şi bine îngrijite. Omul va fi atunci nu numai stăpân pe foamea pântecului, ci va avea şi vreme destulă spre a îngriji şi de ale sufletului. UN NOU MATRIARHAT

100

Page 99: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Pentru a ne lecui de păcat, femeia poate arăta calea mai uşor decât bărbatul. Ea nu înjură, nu bate, nu bea şi nu fuge din biserică. Între femei, cea mai bună educatoare e ţăranca, iar la oraş - soţia meseriaşului şi a muncitorului. Încheiere: femeia trebuie să dea tonul educaţiei. Oamenii mari au avut totdeauna mame cu însuşiri alese, iar valoarea unui neam se judecă mai mult după femei, decât după bărbaţi. Spre un nou matriarhat. Dacă blândeţea e singura cale spre a îndrepta relele născute din sălbăticia bărbaţilor, urmează de la sine că educatorul cel mai puternic va fi acela care are în sufletul său un izvor mai bogat de iubire, adică femeia. Cărţi despre creştere au scris, ce-i drept, mai ales bărbaţii; dar creştere bună au dat până azi îndeosebi femeile, începând chiar din pruncia omenirii. E destul să privim neamurile negre din centrul Africii. Între toate s-au ridicat mai mult acelea care au intrat în şcoala feminină a grădinăritului, nu în şcoală masculină a vânătoarei. Un călător mărturiseşte că nicăieri n-a găsit mai multă dragoste pentru familie şi pentru copiii, ca la negrii diur. Dar e caracteristic că tocmai femeile acestui neam lucrează pământul cu mai mare hărnicie şi ţin o mulţime de lighioi împrejurul colibelor, de care îngrijesc nu numai ele, ci şi bărbaţii lor. De aceea, pe când niam-niam sunt canibali, diur nu numai că îngrijesc cu iubire de copii, dar şi pe bătrâni îi cinstesc (Schweinfurth). De asemenea, la popoarele civilizate, acelea s-au ridicat la virtuţi mai înalte, unde femeia a avut însuşiri superioare. Matroana romană a rămas până azi simbolul gospodinei serioase, gata de a înfrunta toate greutăţile. Şi e ştiut, din vechime până în vremurile de faţă, că mai toţi oamenii de seamă au avut mame cu însuşiri alese. Despre maică-sa, Carlyle zice: ,,hotărârea de a fi vrednic de o mamă ca a mea e la mine simţirea cea mai obişnuită şi cuprinde în ea ceva sfânt... Sunt mândru de mama mea, cu toate că nu-i nici bogată, nici învăţată... Dar dacă e ceva bun în cele ce am spus, spre a fi auzite de lume, e glasul tău, mamă, care a vorbit prin gura mea``. Aşadar, pentru a îndrepta educaţia unui popor, cuvântul cel dintâi trebuie să-l spună mamele. Fiindcă femeia a fost cel dintâi muncitor şi ea este cea care a unit pentru întâiaşi dată în fiinţa ei cei doi mari factori educativi: munca şi iubirea; ea are şi azi pasul întâi

101

Page 100: Simion Mehedinti - Alta Crestere

în educaţie. E aşa de neînlăturabil rolul femeilor, încât putem afirma că orice ar face biserica, şcoala şi toate organele statului, dacă mamele nu vor fi bune, zadarnice vor fi toate silinţele. Din fericire, în neamul nostru, în multe priviri, femeia este superioară bărbatului: nu înjură, nu bate, nu bea şi n-a părăsit încă biserica. Aşadar, de la femei aşteptăm să pornească îndreptarea. Trebuie să acordăm femeii un fel de matriarhat moral, ca o urmare a matriarhatului de odinioară, pe când bărbatul nu se sălbăticise încă prin cruda îndeletnicire a vânătorii şi prin alte păcate care i-au urmat. După cum odinioară, îmblânzind animalele şi cultivând unele plante, ea a fost educatorul genului omenesc, tot astfel şi acum, ea se cuvine să povăţuiască paşii cei dintâi ai copilului. În ce fel? Natura însăşi arată drumul. După cum pruncul străbate de la zămislire şi până la completa dezvoltare a trupului toate fazele de odinioară ale speciei sale, de asemenea şi în educaţie, omul trebuie să suie toate treptele, pe care s-a suit omenirea de la început până azi. Sub ochii mamei, el trebuie să înceapă a îngriji şi a iubi plantele. Plivind cu dragoste un strat de legume şi arătând copiilor ei cum firul de ceapă, cartoful, mărarul, pătrunjelul sau alte verdeţuri de folos suferă şi mor, dacă nu le stropeşti la timp, mama dă băieţelului sau fetiţei de lângă ea o mare lecţie despre viaţă. O singură faptă le va spune mai mult decât o sută de vorbe cu privire la grijă, milă, prevedere şi alte însuşiri. De asemenea, curăţirea unui pom de omizi sau arătarea unei crengi rămasă fără frunză ori fără roade le va spune mai mult decât toate învăţăturile din gură despre curăţenie şi hărnicie. Astfel, înainte de a şti ce e cartea şi de a fi văzut măcar un abecedar, mama poate sădi în inima copilului ei simţiri care îi vor cârmui toată viaţa şi poate împărtăşi cunoştinţe, pe care nici o carte din lume nu le-ar putea înlocui. Când, între straturile de legume, micul grădinar va pune şi el într-un colţ câteva răsaduri şi va vedea cum dintr-o iarbă cu două frunzuliţe se ridică săptămână după săptămână nişte frunze late şi creţe, apoi un mac roşu ca focul ori dincolo o vineţică, o micşunea, o creiţă sau alte podoabe care minunează ochiul şi îmbată mirosul, copilul va pricepe o sumedenie de lucruri, care rămân taină închisă cu

102

Page 101: Simion Mehedinti - Alta Crestere

şapte peceţi pentru cei ce cunosc florile numai din pahar, iar legumele numai din farfurie. După marea lecţie din grădină, va urma alta tot atât de mare, în curte: îngrijirea şi îmblânzirea vieţuitoarelor de pe lângă casă. Mama înţeleaptă (fie ea o muncitoare cu palmele, fie bogătaşa bogătaşelor) va face mult pentru viitorul copiilor ei dacă îi va deprinde măcar cu îngrijirea cuibului unei cloşti. Un ou are coaja prea tare; puiul nu poate să rupă găoacea şi trebuie ajutat să nu moară înăbuşit; pe altul, de abia ieşit, îl apasă prea tare cloşca; altul, căci sunt şi între lighioile mărunte destui nenorociţi, s-a născut cu picioarele strâmbe... Grijă şi iar grijă. Întâi, trebuie pus fiecare puişor la căldură, până se usucă; apoi trebuie scoşi toţi la soare, păziţi de uliu, de pisici nărăvaşe, de ploi reci... Câte boli, câte primejdii şi câţi mor! Numai cel ce i-a îngrijit ştie ce înseamnă o pasăre la casa gospodarului. De aceea, copilul, care se îndeamnă alături de mama lui la astfel de trebuşoare potrivite cu puterile acestei vârste, află o mulţime de lucruri noi. Puiul cela... care cădea în brânci, iar acum şi-a îndreptat picioarele şi aleargă ca un titirez, e pentru el o lecţie de nădejde şi de stăruinţă: viţelul oblojit şi vindecat de el, de asemenea; mielul, iedul, căţelul ori alt dobitoc îmblânzit de el, venind în grabă la chemarea lui... sunt tot atâtea ocazii de a simţi lumea dimprejur şi a o cunoaşte. Munca aceasta în tovărăşia mamei îi dă copilului cea dintâi dovadă pipăită că ştie şi el ceva, că poate ceva, că are şi el socotelile lui cu viaţa. Faţă de aceste fapte trăite, născociri ca cele din cartea de lectură cu ,,Tudorel şi Mărioara`` sunt lucruri serbede, o mâncare fără gust, fără miros şi fără putere de hrană. O mie de cetanii din carte nu-i pot deştepta în suflet atâta milă, cât piscuitul unui puişor pe care i l-a furat pisica vecinului! Când băiatul aleargă cu lacrimile pe obraz, să spună mamei că Gulerata i-a luat puişorul, se pare că însuşi cerul se va întuneca de atâta nenorocire! Aşadar, viaţa reală, nu cartea îi dă ,,lecţii de lucruri``, iar viaţa copilului e mai mult de 99 la sută împrejurul mamei lui. Şi, fiindcă vrând-nevrând, ea este cel dintâi dascăl al copilului, de ea atârnă ca mintea lui să fie îmbogăţită şi simţirea lui îndrumată. Dimpotrivă, a amâna educaţia copilului până la vremea şcolii, închipuindu-ţi că sufletul lui aşteaptă ca o cameră goală, până ce

103

Page 102: Simion Mehedinti - Alta Crestere

învăţătorul va sosi cu mobila, e cea mai păgubitoare greşeală dintre câte se pot închipui pentru această etate. Mamele deci, să ia seama: ele nasc nu numai trupul, ci şi sufletul copilului. Ele sunt cel dintâi şi cel mai mare învăţător al copiilor. Ceea ce se adaugă mai târziu la şcoală e foarte puţin lucru, faţă de ceea ce fapta şi vorba din casa părintească dau fiecăruia pe drumul vieţii, în ,,cei şapte ani de acasă``. Iar din acest punct de vedere, e un noroc că aproape 80 la sută dintre români sunt plugari. Prin felul vieţii lor, femeile de la sate au prilej să dea copiilor o minunată pregătire pentru viaţă. Ele sunt simbolul muncii. De mică, fetiţa poartă în braţe pe fraţii mai mărunţei, ţinându-le loc de mamă. Na-ni, na-ni... taci cu mama!... (Mama e de 6 ori de 7 ani.) Ca fată, ajută la gospodărie, păzeşte vitele, lucrează la câmp şi face toate muncile casei. Ca soţie, e adevărat topor de oase; ea cu copiii... ea la treburi peste zi; ea pregăteşte hrana seara când se întoarce de la câmp; ea adoarme copiii şi veghează., când ceilalţi ai casei se odihnesc; ea se deşteaptă cea dintâi dimineaţa. Munca ei în grădină, în curte, în pădure şi la câmp e o veşnică învăţătură. Cu oarecare băgare de seamă, putem da plugarului nostru multe din însuşirile care au făcut odinioară puterea poporului roman faţă de negustorii cartaginezi şi greci. Căci, cu toate păcatele şi căderile aduse în mare parte de străini, s-a păstrat încă în el destul fond sănătos, mai ales în depinderile femeilor. Un roman cu multă dragoste de plugărie (Varo) spune că a văzut în Iliria femei, purtând o sarcină de lemne în spate, iar în braţe având unul sau doi copii. Străbuna aceea n-a pierit fără urmaşi. Pe potecile munţilor noştri, poţi întâlni şi astăzi femei cu furca în brâu, cu copilul în spinare şi cu traista sprijinită de umăr, întocmai ca la strămoşii veniţi din Iliria. Atârnă numai de noi să întocmim o creştere cât mai chibzuită şi mai vrednică, în mijlocul vieţii noastre de plugari. Iar prin lipsa înjurăturii, a brutalităţii şi altor scăderi, românca de la ţară poate fi un mare sprijin pentru ridicarea unui tineret, care să ne izbăvească de urgia în care am căzut. *

104

Page 103: Simion Mehedinti - Alta Crestere

* * Aici mă aştept la o întâmpinare: oare numai soţia plugarului poate fi o mamă bună? Numai cea care se pleacă pe un strat de legume şi îngrijeşte de găini, de raţe, viţei şi alte dobitoace, muncind de-a valma cu bărbatul, numai ea poate îndruma pe copii către hărnicie, blândeţe, rânduială, cinste şi celelalte însuşiri ale adevăratului om? Răspund fără pic de îndoială, că nici cea mai bună creştere orăşenească nu poate înlocui sănătoasa şi bogata disciplină pe care o dă copiilor activitatea veşnic creatoare a muncitorului de pământ. Creează, se înţelege, şi croitorul, cizmarul, stolerul şi toţi meşteşugarii din oraş; dar creaţiile lor sunt mai totdeauna mute: haine şi iar haine, ghete şi iar ghete, mese şi iar mese... de dimineaţă şi până seara, de vara până iarna. Ce să mai zici de munca funcţionarului care şade mereu cu ochii în registre, din care copilul nu câştigă nici un îndemn şi nici o înviorare? Cu toată larma şi mişcarea lui, oraşul este un cimitir, faţă de viaţa satului, unde natura îmbie mereu pe om la luptă şi la observare. Dar nici orăşeanca nu e atât de lipsită de mijloace educative, dacă iei bine seama. Oare cine nu are, chiar în oraş, un petic de grădiniţă spre a semăna un strat de legume ori de flori, sau n-are un coteţ spre a creşte câteva păsări? La nevoie, chiar o colivie poate da mamei prilej să deştepte în sufletul copiilor dragostea pentru vieţile dimprejurul casei. Stă deci în mână oricărei mame adevărate, să ajute pregătirea unei lumi noi, iar metoda e tot cea veche de la începutul omenirii: munca directă, îngrijirea plantelor şi îmblânzirea animalelor, nu vorbele de cicăleală sau citirea cărţilor până la toceală. De aceea, fie bogată, fie săracă, femeia din oraşe care se gândeşte la creşterea copiilor săi trebuie din când în când să ia drumul spre marea ,,Academie de educaţie``, care se cheamă Satul şi Gospodăria sătească. Mai ales cele care au bucata lor de pământ şi s-au mutat în oraş, poartă o mare vină şi o mare răspundere. Viciul feminin al luxului, care împinge pe femei către oraşe, îndeosebi către oraşele mari, e o cumplită meteahnă, care face din femeie o adevărată duşmancă a neamului. Risipa materială şi căderea morală, provocată

105

Page 104: Simion Mehedinti - Alta Crestere

de lux, e uneori mai păgubitoare chiar decât înjurăturile, beţia, brutalitatea şi alte păcate bărbăteşti. Iată dovada: mai întâi, ademenită de modă, femeia osândeşte portul vechi al părinţilor şi al strămoşilor. Orăşeanca porneşte înainte, iar pecinginea se întinde apoi şi asupra ţărancelor. Sunt sate unde bărbatul poartă încă suman ori mintean, iar femeia se poceşte, punându-şi pe cap şaluri şi alte trenţe cumpărate din târg. Şi lucrul acesta are o mare însemnătate nu numai economică, ci şi culturală. Căci arta unui popor, împreună cu limba lui sunt cei doi stâlpi pe care se reazemă viaţa sa naţională. Când un popor îşi pierde portul şi limba, e pe vecie pierdut, haina e zidul cel dintâi care-l desparte de străini. Înainte de a auzi glasul străinului, te izbeşte îmbrăcămintea lui, care îţi spune că acela e altfel şi altcineva...; te izbeşte ca ceva deosebit şi mai totdeauna ciudat şi chiar supărător, adică în afară de gustul tău. De aceea, cine părăseşte haina părinţilor îşi părăseşte ţara (chiar dacă rămâne în hotarele ei). Luând portul altuia, te-ai făcut robul lui; mărturiseşti că gustul lui e mai bun decât al tău, ochiul lui mai ager decât al tău şi judecata lui mai puternică decât a ta. Şi dacă ar fi într-adevăr aşa, n-ai avea nimic de zis, deoarece adevărul trebuie să învingă totdeauna. Dar ce adevăr poate fi în purtarea negrului care se îmbracă cu frac peste pielea goală, închipuindu-şi că-i stă mai bine decât înfăşurat cu pânza lui largă, potrivit cu clima caldă şi cu frumuseţea trupului negru? Ce adevăr şi ce frumuseţe poate fi în chipul ţărăncii noastre, care şi-a păstrat fota, iar împrejurul capului îşi înfăşoară o pocitură de şal cât o ciuturugă, în loc de ştergarul alb, care întinereşte până şi feţele zbârcite de bătrâneţe? Prin urmare, părăsirea portului e o abdicare. Oraşele româneşti, afară de câteva din Oltenia, Transilvania, Maramureş, Bihor şi Banat, sunt centre de deznaţionalizare. Toate privesc către Bucureşti, oraşul cel mai fără caracter al ţării. Iar cele mai fermecate de îmbierile acestui oraş sunt tocmai femeile. De aceea, nu numai în interesul creşterii copiilor, dar chiar pentru a se mântui pe sine de păcat, orăşeanca şi, mai întâi de toate, cea bogată trebuie să se întoarcă măcar vremelnic cu faţa către sat.

106

Page 105: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Numai viaţa de la ţară o poate scăpa din zăpăceala şi lipsa de caracter etnic în care a căzut. Şi fiindcă vorbele acestea pot părea aspre, e nevoie să stăruim puţin asupra lor. Care e deosebirea cea mai hotărâtă între ţăranca adevărată şi ţăranca pe jumătate pocită cu haine orăşeneşti sau orăşeanca înstrăinată cu totul în port? Cea dintâi, prin gustul ei format de veacuri în potrivirea cusăturilor şi a formelor, îşi poate arăta talentul, creând ceva original. Fiecare fată coase cu drag iia cu care va ieşi la horă, iar când vin Paştele, ochi să ai, ca să priveşti... Dimpotrivă, ţăranca neghioabă, care începe a se împopoţona cu haine din târg, precum şi orăşeanca ajunsă roaba modistei, nu mai poate întrece pe altele decât prin pungă şi închinându-se prosteşte jurnalului de modă. Iar urmarea se vede îndată: punga se deşartă, gospodăria se îngreuiază şi se cufundă. Cine să mai mărite fetele al căror merit e doar întrecerea în ,,mode`` şi deci în cheltuieli? Şi cum să mai reziste ispitelor rele nişte secături care nu mai produc, ci consumă! Alături de ruina materială, vine aproape sigur ruina morală. Prin urmare, putem zice că femeia care şi-a părăsit portul, în loc de a fi reazemul unei bune educaţii, e, dimpotrivă, ucigaşul neamului, atât din punct de vedere moral, cât şi material. Femeia moşierului care-şi mută gospodăria la oraş, e adevărată trădătoare de ţară. În loc de a rămâne lângă săteni şi a spori munca, adică producţia, ea răpeşte roadele câmpului spre a le risipi pe lux, nimicind avuţia şi destrămând sufletul. Venirea la oraş e, aşadar, cel dintâi pas spre expatriere din port, din limbă şi din mijlocul neamului care te-a născut. De aceea, dacă cerem să se dea femeii vrednicia socială a matriarhatului de odinioară şi, potrivit cu progresele vremii, însărcinarea educaţiei, e bineînţeles că această vrednicie nu poate fi acordată roabelor modei, adică înstrăinatelor de neam, de limbă şi de obiceiuri, care formează pătura cosmopolită. Acestea sunt nişte biete frunze uscate, o pleavă inutilă din punct de vedere naţional. Şi inutilă e încă prea puţin. Ca şi robii ţigani de odinioară, care au adus cu ei atâtea obiceiuri spurcate, roabele modistelor răspândesc şi ele în masa poporului tot felul de apucături primejdioase. Nu. De influenţa robilor

107

Page 106: Simion Mehedinti - Alta Crestere

şi a roabelor suntem sătui. Numai româncei întoarse cu toată inima spre sat, adică spre obiceiul pământului, putem să-i încredinţăm grija de a ridica o ,,nouă generaţie``. * * * Se poate însă da educaţie deplină în sat? Aici vine a doua întâmpinare: vrei să mă îngropi la ţară? Ce fac cu creşterea copiilor? (ipocrizia începe cu acest pseudo-argument). Ce fac cu nevoile mele de o viaţă intelectuală mai bogată? Pentru copii, ne-am înţeles. Temeiul creşterii lor, adică educaţia până la 10-12 ani, e neasemănat mai solidă la cel crescut în sat decât la copilul orăşeanului, care e o biată pasăre închisă în colivie. (De altfel, în toate ţările înaintate, şcolile fug astăzi de oraşe. Fetele, îndeosebi, ar putea să nu vadă oraşul în veci şi ar fi cu atât mai destoinice pentru marea lor menire, ca mame şi gospodine.) Cât priveşte obiecţia cu viaţa intelectuală, făţărnicia e vădită: nu cultura, ci nevoia de lux şi obiceiurile rafinate atrag în oraşe pe cei ce fug din sat ca dintr-un loc de pedeapsă. Iar aici, punem degetul pe rană: lipsa de ocupaţii serioase şi de ideal moral atât la femeie, cât şi la bărbat, iată buba cea mai primejdioasă a societăţii noastre. De aici izvorăşte veninul care otrăveşte din capul locului educaţia tineretului. Iar dovada este hotărâtoare. E destul să amintim că cei cu avere fug numai de la moşie şi din sate, ci fug şi din oraşe însemnate, cum sunt Iaşii, Craiova, Galaţii, Clujul şi altele... Ce lipseşte Iaşilor? Vechea capitală are un teatru luxos, cum nu se găsesc nici în străinătate, în multe ţări; are universitate - lucru destul de rar în orice stat; are biblioteci, muzee, conservator de muzică, pinacotecă, societăţi de sport ş.a., ş.a. Şi totuşi, ieşenii fug de Iaşi, emigrează spre Bucureşti până şi profesorii universitari! Argumentul cu nevoia de viaţă intelectuală e deci o vorbă de mântuială. Altul e adevărul. Dacă ar fi vorba de cultură, omul bogat la suflet poate chiar într-un sat înfundat în mijlocul munţilor să trăiască o viaţă sufletească foarte bogată. Pentru câţiva lei, poate chema lângă el

108

Page 107: Simion Mehedinti - Alta Crestere

pe toţi filosofii pământului. Iar de când s-au înmulţit mijloacele tehnice în popularizarea operelor de artă, poţi avea la îndemână vederi de tablouri şi alte rarităţi, de care înainte vreme nu se învredniceau nici regii. Ce să mai zicem de radio care îţi dă zilnic concerte şi-ţi spune ce se petrece pe toată faţa pământului! Dar, încă o dată, nu de asta e vorba; nu de ştiinţă de artă şi de filosofie, ci de lux şi de ademenirile traiului rafinat, inevitabile pentru cel care are avere, fără să aibă însă şi o ocupaţie serioasă în viaţă. Căci de-ar avea în adevăr dragostea muncii şi un ideal moral, şi-ar da seama că scena pe care se poate ridica cineva la cea mai mare distincţie e tocmai satul. Un moşier, care saltă prin fapta şi vorba lui un colţ de ţară, e un mare reformator, ca şi învăţatul apostol Paul sau alţi oameni cu chemare divină pe pământ. Iar femeia lui, în loc de a se chinui să se ia la întrecere în moda cu heterele sau să cheltuiască nebuneşte spre a trece drept ,,regina`` adunărilor deochiate, numite baluri, ar putea fi, fără nici o cheltuială, suverana adevărată a femeilor unui sat întreg. Dar, pentru asta, trebuie ideal moral singura unitate de măsură a valorii şi a culturii cuiva. Iar faţă de acest criteriu, pentru orice femeie, care a îngăduit soţului ei să-şi mute gospodăria de la sat la oraş, chestiunea se pune astfel: Ori ţine într-adevăr la copii, şi atunci nu-i decât un drum: să se întoarcă grabnic la viaţa de sat, lângă moşia ori petecul său de pământ; ori nu ţine, şi atunci însuşirile ei negative: lipsa de înjurături, de beţie şi de brutalitate sunt de puţin folos căci devine şi ea, cu vremea, un element negativ şi chiar primejdios în creşterea copiilor, înconjuraţi de toate ispitele oraşului. Întrebarea e: mai poate românca îndrepta răul printr-o nouă educaţie dată tinerei generaţii? Şi de unde anume ar trebui să pornească iniţiativa? Mărturisim că nu ne putem gândi aici la aşa numitele asociaţii feministe. N-avem nici o nădejde în femeia masculină, care îşi bate capul cu egalitatea sexelor, cu maşinăria votului şi de alde astea. Asemenea, nu nădăjduim nici în creatura subfeminină care trăieşte numai pentru a se împodobi, adoarme cu gândul la juvaere, se deşteaptă, respiră, se bucură şi se întristează după evanghelia

109

Page 108: Simion Mehedinti - Alta Crestere

croitoreselor. Această categorie e neasemănat mai rea chiar decât femeia cu apucături masculine. Astfel de femei sunt la fel cu sălbaticii din pădurile Africii şi Americii. Ca să te încredinţezi, e destul să citeşti în descrierile de călătorie, cum acei sălbatici se mânjesc cu unsori albe sau roşii, sau de alte culori; cum îşi vopsesc părul; cum îşi găuresc urechile, buzele şi nasul; cum se piaptănă, aci grămădind părul în creştet, aci ducându-l la ceafă, aci întorcându-l spre tâmple şi sucindu-l în fel de fel de chipuri. De la rătăcirile acestea ale modelor sălbatice, femeia n-a putut trece nici azi la o viaţă cuminte. De altfel, până mai ieri, chiar şi bărbaţii se împopoţonau să le plângi de milă. Ce peruci pe cap! Ce funte la genunchi! Ce de horbote la mâneci şi la guler! Ce de marafeturi şi de împiestriţături!... Dar, de o sută şi ceva de ani, smintelile astea s-au dus de la bărbaţi. Singure femeile fără ocupaţie le mai păstrează. Ca şi bakairii şi zuluşii sau alţi sălbatici, ele se mânjesc înroşindu-şi buzele, înnegrindu-şi sprâncenele, sulemenindu-şi faţa şi pieptul, pe care-l dezgolesc, ca ţiganii... De la barbaria murdară de odinioară, am trecut la barbaria pudrată de azi, care, în fond, e tot o murdărie. Prin urmare, de la unele ca acestea, nu se poate aştepta vreo îndreptare. Sunt însă femei, cărora li se poate încredinţa iarăşi rolul matriarhatului; sunt cele care muncesc şi ştiu a preţui munca. Astfel de femei au făcut mai întâi un progres însemnat în îmbrăcăminte. În loc de a schimba de patru-cinci ori pe an, iar uneori de patru-cinci ori pe zi costumele, aci scurtându-le până la genunchi, aci lungindu-le ca pe o coadă de şarpe şi târându-le pe jos, femeile acelea îşi lucrează singure o parte din haine şi au ajuns să se îmbrace într-un chip potrivit cu nevoile vieţii. Mamele, bunicile şi străbunicile lor le-au lăsat modele de îmbrăcăminte, la care femeia harnică îşi arată deşteptăciunea şi talentul, îmbinând doar culorile şi iscodind cusături şi alesături mai frumoase. Şi, cum nu se pocesc la port, după cheful străinilor, de asemenea nu-şi sluţesc nici faţa cu sulimane şi otrăvuri. Ele ştiau că obrazul cel mai frumos e cel spălat cu apă, nu spoit cu dresuri; piciorul cel mai frumos nu e cel bont, ca al chinezoaicelor, ori

110

Page 109: Simion Mehedinti - Alta Crestere

cocoţat pe catalige, ci acela care a crescut slobod, deoarece adevărata frumuseţe e a sănătăţii, nu a simulacrului şi a minciunii. În femei ca acestea ne punem noi toată nădejdea unei creşteri mai bune a tinerelor odrasle. Fiind scăpate da faza barbariei, ele vor putea duce şi pe copii repede spre o viaţă de hărnicie şi vrednicie. Vatra, masa şi casa lor va fi ca un altar, căruia şi bărbatul şi copiii îi dau roată cu dragoste şi respect. Numai unor astfel de femei, sfinţite prin munca de toate zilele şi înţelepţite de încercările vieţii, li se poate acorda matriarhatul moral. Fiecare pas al lor e cugetat, deoarece ele îşi dau seama că nu numai vorba şi purtarea lor, ci şi lucrurile dimprejur, până şi cele neînsufleţite, înrâuresc cugetul şi simţirea celor din casă. Numai femei ca acestea vor putea ridica neamul românesc din greutăţile în care se zbate acum. Răposata regină Elisabeta a zis cândva: viitorul ţării îl ţese femeia. E atât de adevărat, încât nu ne sfiim a afirma că adevăratul caracter al unui popor se vede mai mult în femeie, decât în bărbaţi. Între matroana romană şi femeia greacă, deosebirea era nu se poate mai simţită. Dar, ca să nu greşim cumva, luând exemple din vremuri de mult trecute, e destul să privim la popoarele de azi. Cum e francezul? Care sunt însuşirile lui cele mai caracteristice? De vom răspunde că este inteligent, econom, vioi... poate fi după dispută. Inteligenţi sunt şi englezii, vioi - italienii, economi - olandezii etc. Dacă vom zice însă că franceza e cochetă, nimeni nu va tăgădui că am nimerit o însuşire, pe care nici o altă femeie din lume nu i-o poate disputa. De altfel, vorbele ar fi de prisos. Suveranitatea Parisului în chestie de mode feminine e un fapt. O Pompadour, o Dubary şi atâtea altele care umplu cronica regalităţii franceze sunt tipuri istorice. Cu totul astfel ni se înfăţişează femeile altor neamuri. Italianca e, întâi de toate, o fiinţă cu pasiuni violente. (Julieta amestecă iubirea cu moartea). Englezoiaca e voluntară. Nu e o întâmplare că din neamul englez a ieşit o regină ca Elisabeta şi o lady Macbeth. Cât despre Margareta din Faust e semnificativ că Goethe ne-o înfăţişează lipsită de orice urmă de artificiu. Ingenuitatea şi simplitatea erau, până mai ieri, însuşirile tipice ale poporului german; aceasta explică şi faptul că pedagogia a fost până de curând o ştiinţă

111

Page 110: Simion Mehedinti - Alta Crestere

germană. Căci, fără duioşie şi ingenuitate, nimeni nu se poate apropia de sufletul copiilor. Pestalozzi e o dovadă. ,,Mama mea, zice el, se jertfea pentru educaţia copiilor ei...``, iar alături de mamă, marele pedagog pune îndată minunata figură a Barbarei Schmid, o servitoare cu suflet de apostol. ,,Iubirea acestei slujnice către copiii fără tată ai stăpânei sale, pe care o slujea cu adevărat din toată inima, o adusese la atâta lepădare de sine, încât s-a lipsit de un măritiş bun``. Toată dragostea ei şi-o revărsa asupra copiilor pe care îi îngrijea nu numai trupeşte, ci căuta să le deştepte şi sufletul, atrăgându-le luarea aminte asupra tuturor lucrurilor care puteau să-i intereseze. Câtă deosebire între Rousseau, care recomanda pentru creşterea copilului un guvernor, şi Pestalozzi care, crescut de maică-sa şi de biata Babely, cum îi zicea el servitoarei, îşi pune toată încrederea în femeia din popor, pentru a da o îndrumare într-adevăr sănătoasă copilăretului unei ţări! Gândul acesta al lui Pestalozzi ni se pare adevărat, chiar dacă observările de mai sus asupra caracterizării unui neam prin femei ar fi neexacte. Deoarece, bune sau rele, femeile sunt temelia educaţiei în fiecare generaţie; aşa că, chiar dacă ele n-ar fi încoronarea istorică a fiecărui popor, sunt cel mai puţin începutul înălţării, ca şi al căderii lui. E un mare simbol faptul biblic că însuşi Iisus, în loc de a veni pe norii cerului, să cureţe pământul cu tunete şi trăsnete, a venit ca prunc omenesc, în casa unui muncitor şi sprijinit pe braţele unei fecioare. Iubire şi muncă, copil şi femeie, iată calea spre izbăvirea din păcat. Dar, pentru aceasta mai trebuie încă un lucru: viziunea limpede a unui ideal, fără de care nu i se poate încredinţa matriarhatul moral. Găsim acest ideal măcar la femeia muncitoare? Sau, dacă nu-l are nici ea destul de clar în minte, cine să i-l dea?1

1 Ni s-a pus întrebarea: Dar bărbatul nu trebuie să aibă nici un rol în cei dintâi ani ai educaţiei copilului? Întrebarea e aproape de prisos. Se înţelege de la sine că, direct sau indirect, tatăl are o parte foarte însemnată la îndrumarea copiilor. ïnsă, oricât ai drămui influenţa fiecăruia dintre părinţi, e sigur că mama, ca una care din cele dintâi zile poartă pruncul la sân, are totdeauna câţiva paşi înaintea tatălui, în ceea ce priveşte înrâurirea asupra copiilor.

112

Page 111: Simion Mehedinti - Alta Crestere

CARTEA A DOUA ÇCOALA MUNCII: PREOTUL ÇI ÎNVĂŢĂTORUL Biserica vie 1. Numai biserica poate da învăţătură unei muncitoare şi îndrumare spre ideal femeilor care nu ştiu destul ce e munca. Însă nu prin rugăciuni stereotipe, nici prin discursuri, ci prin pilda de iubire creştinească, dată de preot, şi prin munca sa pozitivă. 2. După cum mama este învăţătoarea copiilor, de asemenea preotul trebuie să fie învăţătorul mamelor; predica trebuie să devină o lecţie de pedagogie cu privire la educaţia fizică, intelectuală şi la formarea caracterului.

Desigur, însă, o bună împărţire a muncii cere ca şi tatăl să-şi ia partea lui de răspundere chiar din cei dintâi ani ai copilăriei. Şi aceasta, nu numai cu gândul de a împărţi greutatea răspunderii, ci din nevoia de a împlini latura de muncă potrivită cu sexul său. ïntr-adevăr, clădirea sufletului omenesc cere două feluri de materiale: reprezentări şi emoţii (cărămizi şi ciment). Impresia şi reprezentarea fără emoţie e slabă şi de puţină însemnătate pentru viaţă. De aceea, şcoala de azi, clădind cu cărămizi fără ciment sau cu puţin ciment, nu ajunge la nici o ispravă. Lucrând însă cu luare aminte, în cei dintâi ani, se pot înlătura multe neajunsuri: Pentru materialul reprezentărilor poate avea şi tatăl un rol destul de însemnat, dar cimentul emoţional îl dă mai ales mama.

113

Page 112: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Am arătat în partea întâi că temeiul educaţiei este iubirea. Prin muncă şi îngrijirea care naşte din iubire, şi plantele, şi animalele, şi omul s-au îmblânzit şi s-au apropiat. Apoi, femeia, fiind mai simţitoare decât bărbatul, era firesc ca ea să fi fost cel dintâi educator al genului omenesc; iar azi, tot ea trebuie să fie cel dintâi învăţător al fiecărei făpturi omeneşti. Copilul e nu numai carne din carnea mamei, ci şi suflet din sufletul ei: din gura ei aude cel dintâi cuvânt; din mâna ei primeşte cele dintâi lucruri; din mângâierile ei începe a simţi ce e bucuria; din glasul ei deprinde a înţelege ce se cade şi ce nu se cade. La început, pruncul e un fel de prelungire a sufletului mamei lui. Întrebarea e: poate în ţara noastră femeia să împlinească cum se cuvine sarcina de a creşte o generaţie într-adevăr destoinică? Cântărind valoarea societăţii româneşti, aşa cum au făcut-o împrejurările, ajunsesem la încheierea că de la femeile păturii suprapuse e puţin de aşteptat, unele fiind străine de neam, iar altele străine de muncă. Ar fi necesar deci ca toate femeile să intre în şcoala muncii, adică să se supună în chip conştient unui regim de viaţă nouă, potrivit cu nevoile societăţii moderne. (Sunt ţări care au introdus legea muncii atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei, spre a le arăta pe ce cale să apuce în viaţă, ca să fie de folos poporului din care s-au născut.) Îndeosebi, pentru populaţia rurală, agronomii cu simţ pedagogic ar putea avea un rol hotărâtor pentru educarea gloatei poporului. Deocamdată însă, toată nădejdea e la mamele care cunosc viaţa, începând cu ţăranca deprinsă cu toate ostenelile şi până la soţia meseriaşului, negustorului, slujbaşului şi a celui ce trăieşte, socotind zilnic pâinea, lemnele, hainele şi toate cele de nevoie unei vieţi strâmtorate. Cine cunoaşte câtă vitejie trebuie unei văduve, ca să ţină casa cu acul, sau unei orfane care-şi ajută fraţii mai mici, muncind cu ziua ori veştejindu-şi obrajii la lumina unei lămpi, acela ştie că, în marea armată a femeilor care muncesc munca dreaptă a vieţii, sunt multe care pot sta în faţa copiilor ca înaltă pildă de şcoală a vieţii. Dar şi acestora le lipseşte, dacă nu idealul moral, pe care li-l dă biserica, cel puţin priceperea pentru a îndruma cumsecade dezvoltarea trupească şi sufletească a copilului. E destul să vezi cum îngrijesc ţărăncile, chiar cele cu dare de mână copiii lor, pentru a vedea că

114

Page 113: Simion Mehedinti - Alta Crestere

românca, atât la sat, cât şi la oraş, e foarte departe de ceea ce ar trebui să fie, ca educatoare a copiilor. De pildă, obiceiul sălbatec de a pune copilul cu pielea goală pe pământ e o adevărată crimă. Mii de prunci se sting în fiecare an numai de tetanos. Dar eresul de a ţine copilul 3 zile nemâncat, dându-i pe gât fierturi băbeşti, care-l ucid cu zile? Nici o mirare că în România mor anual peste 100.000 de copii, iar jumătate din ei pier chiar în luna dintâi! Putem zice că, pe cei care scapă, i-a cruţat numai întâmplarea. De aici urmează un lucru lămurit: pentru a avea alţi copii şi ,,altă creştere`` a tineretului, trebuie să avem mai întâi alte mame. Educatorul acesta mai bunicel, femeia muncitoare, trebuie făcut în adevăr bun. Çi fiindcă nu putem să strângem în vreo şcoală toate femeile acestei ţări, trebuie să legăm firul de acolo unde se poate lega, de biserică. În adevăr, pe lângă alte însuşiri, care în ţara noastră înalţă pe femeie faţă de bărbat, mai e una de foarte mare preţ: simţirea ei religioasă. Pe când bărbaţii sunt ademeniţi de cârciumă sau rămân departe de Casa Domnului, urmând pilda rea a câtorva albăstrei de la primărie şi din casa proprietarului; pe când la oraş cluburile, distracţiile şi pseudocultura opresc pe bărbat de a mai călca pragul bisericii, femeile, din contra, atât la sat, cât şi la oraş, n-au pierdut încă bunul obicei de a veni duminica în faţa altarului. Nu putem şti la ce gândesc ele acolo şi dacă sunt în stare să-şi înalţe îndestul sufletul, dar aceea e singura şcoală de la care putem aştepta împlinirea educaţiei mamelor. Pentru aceasta însă, ne trebuie o biserică vie, nu numai un loc de cântări, oricât ar fi ele de frumoase şi cucernice. Biserica lâncedă de azi nu ne mai mulţumeşte, ci, dimpotrivă, ne mâhneşte. Datoria preotului, cum am mai spus şi altădată 1 ) nu e numai să citească şi să liturghisească, deoarece Iisus n-a zis ,,mergeţi şi citiţi``, ci ,,mergeţi şi predicaţi``... Iar preotul nu e numai un bărbat cu părul lung şi două haine negre (una mai strâmtă şi alta mai largă) sau vreun slujbaş însărcinat cu glăsuirea unor cuvinte citite ori cântate. Nu glasul lui, ci sufletul lui vrem să-l auzim.

1 Către noua generaţie, ediţia a treia, 1928.

115

Page 114: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Într-adevăr, dacă e vorba să repetăm uneori mai rar, alteori mai repede, iar câteodată pripit de repede unele rugăciuni, tocindu-le şi pronunţarea şi înţelesul, atunci sunt de o mie de ori mai înţelepţi tibetanii, care au mori anume pentru rugăciune. Călare ori pe jos, acasă ori pe drum, treaz şi în somn, morişca se învârteşte şi rugăciunea se pritoceşte: ,,Om mani padme hum, om mani padme hum, om mani padme hum``... Se poate mai mare zădărnicie decât gângăvirea asta veşnică a unor vorbe, al căror înţeles nici Dalai-Lama nu-l mai ştie? Nici icoanele fără număr ale lui Buda, nici cădelniţarea la sărbători, nici mătăniile neobosite, nici pomelnicele care flutură peste tot în vânt, nimic - nimic din slujba bisericilor lamaiste - nu mai poate învia sufletul, tâmpit prin repetarea maşinală a vorbelor. Atât de stearpă se face mintea, când omul dondăneşte mereu, ca un nătâng, aceleaşi vorbe, fără să se pătrundă de înţelesul lor! Apostolul Pavel care a muncit cu palmele, ca să întindă învăţătura lui Christos şi a fost bătut şi ucis pentru credinţa lui, cu spaima pe care o avea el de glossolalie (cum am spune pe româneşte - limbariţă), oare ce-ar zice azi, când, în locul cuvântului viu, ar vedea iarăşi, ca şi sinagogile evreilor, numai forma deşartă din care a pierit orice cugetare? Pentru un creştin adevărat, Doamen miluieşte de 40 de ori, care ajunge în gura psaltului un singur cuvânt lung: tamleşttamleşttamleşttemleşti... e un adevăr păcat împotriva învăţăturii creştine. De aceea, în locul bisericii amorţite de azi, ne trebuie o biserică vie. Nu cerem preoţilor cuvântări ca ale învăţatului apostol Pavel sau ale lui Crisostom şi Bossuet. Darul cel mare al cuvântului frumos se coboară rar capul pe capul cuiva. Noi ne-am mulţumi cu două-trei cuvinte, dar spuse din inimă, omeneşte şi pe înţelesul tuturor. Şi, mai ales, am vrea ca servitorii altarului să deştepte în mintea femeilor o înaltă idee despre menirea lor în lume, căci mama este începutul şcolii. Din biserică se cade să pornească cea dintâi lecţie de pedagogie şi pedologie. Ce-ar fi de pildă, dacă, la Duminica Samarinencii, între altele, preotul ar adăuga şi câteva cuvinte cam în felul acesta:

116

Page 115: Simion Mehedinti - Alta Crestere

1. Menirea femeilor... ,, Luaţi seama, ce sus a ridicat biserica noastră pe femeie! Până la venirea lui Isus Hristos, mai la toate neamurile pământului, soţia era roaba bărbatului, vita lui de muncă. Fiul Mariei, dimpotrivă, nu s-a sfiit să stea de vorbă cu o samarineancă; ba i-a cerut şi de băut. El ştia câtă duioşie şi bunătate se ascunde în sufletul femeilor vrednice şi de aceea le-a privit cu aceeaşi dragoste, ca şi pe copiii cei nevinovaţi. Iar dragostea i-a fost răsplătită, căci între ucenicii săi erau nu numai bărbaţi, ci şi femei. Ba încă, în ceasul din urmă, ele au fost care l-au mângâiat de departe cu privirile, când sta răstignit pe cruce, părăsit de toţi, chiar şi de vitejii care îi făgăduiseră că nu se vor lepăda de el până în mormânt. Petru, cum ştiţi, s-a lepădat şi a fugit. Singură Maria lui Cleofa, Maria Magdalena, Ioana, Salomia şi altele câteva i-au alinat durerea, cu lacrimile lor... Acesta e adevărul. După cum femeia are o mare parte în ridicarea neamului omenesc, prin munca pământului, îmblânzirea dobitoacelor şi alte născociri ale ei, de asemenea şi în răspândirea evangheliei, ea a fost din capul locului o luptătoare plină de vrednicie. Dovadă, marele număr al muceniţelor şi al sfintelor pe care le cinsteşte până azi biserica. De aceea, băgaţi seama: de la voi, femeile, biserica aşteaptă şi azi mai mult decât vă închipuiţi, căci puteţi face într-adevăr mai mult! Mai întâi, în unele locuri femeia e mai creştină decât bărbatul. E o mângâiere pentru mine, preot, să văd atâtea mame, venite să asculte cuvântul Domnului. Şi e o bucurie să ştiu că ruşinoasele înjurături, care batjocoresc numele lui Hristos, al crucii, al botezului şi al altor lucruri sfinte, nu pângăresc măcar buzele femeilor din această ţară. Însă atâta nu e de ajuns. Menirea aceasta mare, de a crea trupeşte şi sufleteşte o lume nouă, n-o veţi putea împlini cumsecade nici voi, dacă nu veţi pricepe deplin răspunderea cea grea a chemării unui nou suflet la viaţă``... 2. Sănătatea copilului. ,,Câte dintre gospodinele satelor şi ale oraşelor noastre ştiu cu ce îngrădire de grijă şi de bună purtare trebuie întâmpinat pruncul chiar înainte de a vedea lumina zilei? Câte se

117

Page 116: Simion Mehedinti - Alta Crestere

gândesc că o picătură mai mult de băutură ameţeşte nu numai pe mamă, ci îmbată pruncul din pântecele ei, osândindu-l a apuca pe calea grozavă a beţiei şi a altor păcate? Câte îşi dau seama că nopţile nedormite, chefurile şi alte petreceri ruinează pentru totdeauna sănătatea făpturii plăpânde, care mâine-poimâine va fi o pacoste nu numai pentru familie, ci, uneori, o adevărată primejdie pentru toţi cei dimprejur...? Şi, totuşi, la astfel de lucruri, orice mamă ar trebui să se gândească, dacă cugetă cât de puţin la menirea ei. Şi e datoare să se gândească nu numai din interes, ci şi pentru alte temeiuri mai înalte. Căci oricât de umilită ar fi o femeie - să zicem că e soţia celui mai smerit plugar - ea nu trebuie să uite că darul lui Dumnezeu se poate coborî până la ieslea dobitoacelor. Să nu uite că pruncul care va fi purtat de braţele ei poate să ajungă lumina lumii şi sarea pământului... Deci, luaţi seama, mame şi soţii! Pe cât de mare e menirea voastră, pe atât de mare trebuie să fie grija de copiii voştri, chiar din clipa întâi a pregătirii lor spre viaţă. Pe braţele voastre se ridică lumea de mâine; din sufletul vostru se va împărtăşi cugetul generaţiei de mâine; prin gura voastră vorbeşte trecutul cu viitorul. Cuvântul cel mai scump, al celor ce dorm în cimitire, voi trebuie să-l spuneţi celor ce deschid acum ochii spre viaţă, pentru ca veşnic să răsune în urechile lor, până îl vor împlini. Fără voi, lumea amuţeşte: firul vieţii neamurilor se rupe; generaţiile se rătăcesc, întocmai ca şirurile de cocori, învălmăşite pe vreme de seară... Voi sunteţi inima şi gândul cel mai bun al neamului nostru; de la voi porneşte binele şi răul. Vegheaţi deci şi iar vegheaţi, căci e o mare măiestrie creşterea unui copil. Tu, tânără mamă, deschide ochii: haina neroadă care sugrumă viaţa pruncului tău e o unealtă de moarte, ca şi laţul călăului... Învârtelile smintite ale dansului, care-l îmbolnăvesc înainte de a fi în rândul oamenilor, sunt un păcat, ca şi uciderea cu voinţă. Vorba şi fapta care tulbură liniştea căsniciei e o săgeată înveninată, ale cărei urme rămân în trupul şi sufletul copilului tău. Ia seama! Păzeşte-te şi păzeşte-l ca lumina ochilor. Unde nu te pricepi, întreabă pe cei ce ştiu. Iar când un cuget greu te apasă, nu uita să baţi la uşa bisericii... Atoateştiutor e numai Dumnezeu. Dar în măsura sârguinţei

118

Page 117: Simion Mehedinti - Alta Crestere

şi a darului, avem şi noi, slujitorii altarului, îndrumări şi îndreptări pentru toţi fraţii noştri în Hristos... Veniţi! Biserica vă aşteaptă şi vă primeşte. Mântuitorul nu s-a sfiit să stea de vorbă cu o biată samarineancă... Prin asta, cel născut în iesle a voit să dovedească lumii, că orice femeie poate fi un izvor de bine, care să mângâie şi să îndrepte un neam întreg şi chiar lumea întreagă. Veniţi, aşadar, cu încredere înaintea altarului... Pentru fiecare suflet nou, pe care îl dăruiţi bisericii, o lumină nouă se aprinde în cer, o nădejde nouă se deşteaptă în sufletul neamului nostru, strâmtorat de necazuri şi un sprijin nou se adaugă familiei... Dimpotrivă, fiecare prunc, care moare din vina voastră, e o candelă care se stinge, o scădere pentru cei rămaşi, o osândă care va apăsa sufletul vostru în ceasul morţii. Drept aceea, întoarceţi-vă ochii spre chipul luminos al Maicii Domnului şi fiţi vrednice de menirea voastră``... - Crede cineva că astfel de cuvinte ar răsuna cu totul în zadar? 1). Sau ce-ar fi, dacă preotul, după ce a deşteptat în sufletul femeii credinţa în menirea ei şi în sfinţenia pruncului, într-o bună zi, luând prilej din evanghelia semănătorului care a ieşit la câmp, ar face un pas mai departe şi ar lămuri pe mamele care îl ascultă, ce fel să păşească în educaţia morală a pruncilor? 3. Purtarea faţă de copii. ,,Ieşit-a semănătorul...`` O, Doamne, cât aş vrea să vă rămână, iubiţii mei, în cuget, că fiecare dintre voi, vrând sau nevrând, e un semănător!... Şi, mai ales cât aş vrea ca gândul acesta să pătrundă în sufletul mamelor, spre care se îndreaptă ceas cu ceas tocmai ochii cei nevinovaţi ai pruncilor! Iată, prin bună pază şi îngrijire, copilul a venit zdravăn pe lume. E ca o floare de care nu s-a atins măcar un fir de noroi. Creşte,

1 ïn altă împrejurare, preotul va atrage luarea aminte că numai acolo cresc copiii mai bine, unde sunt mai mulţi; unde e numai unul, acela e rebegit şi fără îndemn (un singur pui la cloşcă). Părinţii îl pândesc mereu, de teamă că-l vor pierde; îl corcolesc şi astfel îl păcătoşesc şi trupeşte, şi sufleteşte. Ori îi caută în coarne şi fac din el un răzgâiat; ori, din prea multă grijă, îi umbresc viaţa cu vorbe prea reci şi cu apucături nepotrivite, cu vârsta lui.

119

Page 118: Simion Mehedinti - Alta Crestere

văzând cu ochii; se joacă, prinde a vorbi şi înviorează casa cu drăgălăşeniile lui... Dar în casă, cine e? De jur-împrejur, stau ,, semănătorii``, însă nu numai de seminţe bune, ci şi de neghină. Gândindu-te-ai, tu mamă, să-l păzeşti de tina vorbelor cele rele? Şi, mai întâi de toate, păzitu-te-ai tu însăţi de astfel de vorbe? Ştiu că sudălmile şi înjurăturile lipsesc din gura femeilor. Dar ştiu, şi ştiţi toate că nu lipsesc uneori drăcuirile cele mai cumplite: Fir-ai al dracului! Luate-ar dracii... Ce crâncen blestem! Un copilaş nevinovat-menit de mama lui să fie partea diavolului! Să fie adică dăruit iadului şi Satanei- chiar de aceea care i-a dat naştere!... Se poate mai mare grozăvie? Mame, care aveţi acest ruşinos obicei, aduceţi-vă aminte că fetiţa voastră va ajunge şi ea mamă şi va drăcui; că băiatul vostru va ajunge soţ şi va sudui. Drept aceea, feriţi-vă ca de foc de a semăna voi înşivă sămânţa păcatului. Când auziţi înjurături în gura bărbaţilor, să nu vă miraţi, deoarece chiar voi, care sunteţi mai simţitoare şi aveţi menirea de a vindeca rănile şi de a alina durerile, chiar voi nu v-aţi stăpânit îndeajuns limba, ci aţi fost semănătoare de neghină în ogorul cel curat al sufletului copilăresc. Ce să mai zic de mamele şi mai nătânge, care nu-şi stăpânesc nici mâna, ci bat odraslele lor, socotind că copilul trebuie crescut în frica bătăilor... Ce credinţă neghioabă! Sunt neamuri unde nimeni nu atinge un copil şi tocmai acolo copiii privesc pe părinţii lor aproape ca pe nişte sfinţi. În Japonia, cartea cea dintâi de învăţătură, cum ar fi la noi Citirea, e toată plină numai de povestiri, unde se arată cum copiii acelei ţări sunt în stare să treacă prin foc şi prin apă, pentru părinţii şi mai marii lor. Aţi auzit cu toţi ce fel s-au purtat soldaţii japonezi în marele lor război cu ruşii. Aţi auzit că generalii, după biruinţă, s-au dus cu capul descoperit la mormintele părinţilor lor, să se închine, dându-le de ştire că şi-au îndeplinit datoria; iar când împăratul - părintele ţării - a murit, Nogi, vestitul oştean care a trecut şi prin ţara noastră şi-a urmat stăpânul în mormânt.

120

Page 119: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Pilde ca acestea ar trebui să dovedească oricui, că sufletele cele mai tari se călesc nu în fierbinţeala bătăilor, ci în căldura blândă a iubirii. Feriţi-vă deci de neghiobul obicei de a lovi copiii. Dacă aţi vedea că un muzicant se înfurie pe vioară şi o trânteşte, fiindcă sună fals, aţi zice că e nebun şi i-aţi da sfatul să nu se necăjească în zadar, ci să acordeze liniştit strunele. Ei bine, tocmai aşa e sufletul copilului: are şi el coardele lui, unele trebuie lăsate mai slab, altele trebuie întinse. Apoi, caută să vezi şi unde aşezaţi degetul. Dacă te ia cineva cu zorul, chiar tu, om mare, poţi da un răspuns îngăimat ori greşit. Ba te şi înroşeşti de necaz, că nu nimereşti repede cuvântul potrivit ori, din uitare, spui că ai făcut un lucru pe care abia te gândeai să-l faci... Iar când în locul tău e un copil, care se înroşeşte, de-l priveşti ţintă, iată că-l faci mincinos, viclean, afurisit... Doamne, ce cumplită nedreptate! Dar, dacă se mai adaugă şi bătaia... Ce sălbăticie! Căci nu e vorba numai de dureri, ci lovirea pângăreşte şi sufletul copilului, deprinzându-l a fi temător şi în adevăr mincinos. Când stai cu varga ridicată şi-i zici: ai făcut cutare ori cutare lucru? Spune, că te iert; altfel... Nu vezi că spune şi ce n-a făcut, numai să scape de usturime! Pe vremea când judecătorii schingiuiau, nu s-au văzut oameni nevinovaţi, mărturisind crime de care ei habar n-aveau? Şi nu e lesne de închipuit că nu poţi aştepta bărbăţie în luptele vieţii, de la acela care s-a deprins să tremure de teama altora - chiar când are dreptate! Apoi, la frică se adaugă şi alte metehne. Cine e fricos, acela urăşte; cel chinuit va chinui mai târziu soţia; dacă e fată, când va ajunge mamă, îşi va chinui copiii, iar până atunci, copilul, sălbătăcit prin bătaie, va bate şi va chinui animalele mai slabe decât dânsul. Luaţi deci seama: nu cu varga, ci cu vorba şi cu pilda se îndrumează pruncii. De aceea, orice cuvânt al vostru să fie pus cu mare băgare de seamă; cine va semăna neghină, neghină va culege``.

121

Page 120: Simion Mehedinti - Alta Crestere

4. Puterea pildelor. ,,V-am spus rândul trecut, fraţilor, că vorba, nu varga trebuie să îndrume pe copiii voştri. Va zice însă cineva: mijlocul acesta nu e prea slab? - Nu. Părinţii au la îndemână ceva şi mai tare decât cuvântul - au fapta. E destul să te porţi tu bine şi să-l fereşti de pilda rea a altora, pentru ca fiul ori fiica ta, când sunt de soi bun, să meargă pe calea cea dreaptă. E o mare greşeală să te porneşti cu cicăleala asupra celor dimprejurul tău, sfătuindu-i şi iar sfătuindu-i. Poartă-te tu bine şi laudă cu însufleţire purtarea unui copil care-ţi place; vorbeşte apoi cu scârbă despre purtarea care nu-ţi place la altul şi vei vedea că copilul se întoarce după sfatul tău, cum floarea-soarelui se îndreaptă după soare. Dimpotrivă, numai de la bătaie ori de la ciocăneală să nu aştepţi nimic. Cât despre drăcuiri şi alte vorbe rele, acelea nu trebuie să spurce niciodată gura unei mame. Rămâneţi măcar voi, femeile, duioase şi blânde, cum aţi fost în ziua răstignirii Mântuitorului, şi credincioase iubirii pe care Hristos a arătat-o copiilor, chemându-i lângă sine. Nu uitaţi că privirea mohorâtă a unei mame e pentru copil şi pentru bărbatul bine crescut o pedeapsă mai grea, decât o mie de cuvinte aspre şi de ocări. Multe poate privi omul cu nepăsare, dar ochii mâniaţi ai unei mame îi sfâşie sufletul. De aceea, în voi îmi pun nădejdea, ca să ridicaţi poporul nostru din pângărirea sudălmilor şi altor obiceiuri rele, pe care le-au adus atâţi oameni de pripas pe pământul părinţilor noştri. Nu uitaţi că bunii şi străbunii noştri au fost oameni cu mare cuviinţă în vorbe şi în fapte. Atârnă de voi să ridicaţi o lume la fel, deoarece casa şi gospodăria voastră e adevărata şcoală a neamului. Până la 7 ani, copilul învaţă atât de multe încât ceea ce se adaugă mai târziu e puţin lucru. Cine s-a învăţat lângă mama lui să spună numai adevărul, cinstit rămâne până închide ochii; cine s-a deprins curajos, curajos rămâne până la mormânt; cel blând cu animalele, blând şi bun rămâne până la bătrâneţe, nu numai pentru făpturile necuvântătoare, ci cu atât mai mult pentru semenii săi. Cine s-a obişnuit a roşi de vorba şi de fapta rea, pe acela să ştii că te poţi bizui ca mamă, când vei fi bătrână şi neajutată; ca socru şi soacră, dacă îi vei lua de ginere şi noră; ca

122

Page 121: Simion Mehedinti - Alta Crestere

tovarăş, dacă vei intra cu el în afaceri... peste tot va fi om adevărat sau femeie adevărată, deoarece preţul cel mare al învăţăturii nu e în mulţimea lucrurilor învăţate de copil, ci în felul cum le află de la mama şi tatăl lui şi cum le simte. Iată de ce când văd părinţi în faţa altarului, gândindu-mă la pilda Semănătorului din evanghelie, o caldă nădejde mi se coboară în suflet. Când cuget la marea putere a unor mame bune, parcă văd ţara şi neamul acesta schimbat ca prin farmec. E destul să vreţi... Gândiţi-vă în fiecare zi, măcar o clipă la menirea voastră. Gândiţi-vă la curăţenia pruncului purtat pe braţele voastre şi la viitorul lui care e viitorul vostru. Puneţi înaintea cugetului vostru pilda unei vieţi înalte şi purtaţi-vă în aşa chip, încât copilul să poată merge, cu ochii închişi, în căile pe unde aţi mers voi. Çi atunci, atât trupeşte cât şi sufleteşte, o lume nouă se va ridica chiar de mâine sub ochii voştri, iar în ceasul cel mare, când veţi încrucişa mâinile pe piept, privind fiii şi fiicele dimprejurul vostru veţi înălţa ochii către cer, zicând: Acum liberează, Doamne, pe roaba ta. În ogorul vieţii, am semănat numai sămânţa curată. Îndeplinească-se voia ta. Iar voi, dragii mei, nu uitaţi pe cea care va purtat în braţe... Faceţi mai mult decât a putut face mama voastră. Şi rugaţi-vă pentru dânsa``. Dar nici atât nu ajunge. Femeia, chiar pătrunsă de menirea ei, e încă departe de împlinirea datoriei sale de educatoare, dacă şi-ar închipui că e de ajuns să se ferească numai de ocări sau bătăi, mărginindu-se la această atitudine negativă. De aceea, citind evanghelia despre înmulţirea talanţilor, preotul poate face încă un pas în lămurirea mamelor cu privire la partea pozitivă a creşterii copiilor. 5. Puterea muncii - ,,Am pomenit altădată, cu ce grijă trebuie să se ferească o femeie de blesteme, drăcuiri, ocări şi alte vorbe urâte,

123

Page 122: Simion Mehedinti - Alta Crestere

care mânjesc sufletul nevinovat al pruncilor. Dar nu aş vrea să credeţi că e destul să înconjori astfel de greşeli şi apoi să priveşti la copil, ca la o floare pusă în glastră, aşteptând să înflorească de la sine. Nu. Luaţi seama că fiecare făptură omenească are dăruit de la Dumnezeu un talent, chiar din anii dintâi; că chiar de mic, omul poate deprinde o sumedenie de lucruri. Cum? Mijloacele învăţăturii sunt multe ca frunza şi ca iarba; dar calea care stă tuturor la îndemână, nu-i decât una şi bună - munca. Nici cel mai mare talent nu sporeşte măcar cu o fărâmiţă, dacă omul nu munceşte. Aici însă mă aştept la o firescă întâmpinare: O, Doamne, dar ce poate să muncească un copil de câţiva anişori? Nu e destul în vârsta asta să-l priveghezi, păzindu-l de primejdii şi ferindu-l de năravuri rele? Nu, iubiţii mei, înadins am întrebuinţat cuvântul muncă, deoarece, chiar din vârsta cea mai fragedă, făptura omenească simte nevoia de a munci. Pe când celelalte vietăţi, îndată ce sunt sătule, dorm ori se zbenguiesc, singur omul încă din pruncie născoceşte mereu în mintea lui lucruri noi şi caută să le aducă la îndeplinire. De când începe a umbla copăcel, iată-l că înnoadă o basma, făcând o păpuşică, adică un om mai mic decât dânsul; apoi iese în curte unde adună pietricele spre a face o casă; şi după aceea, ajunge cu călătoria lui până în grădină, unde sădeşte trei crenguţe şi trei fire de iarbă, ca să-şi facă el grădina şi straturile lui... De dimineaţă şi până seara, copilul e un muncitor neobosit, care cere mereu de lucru şi dă de lucru celor dimprejurul lui. Dar tocmai aici e marea taină a vieţii omeneşti şi deosebirea dintre dobitoace şi om. Ele au din ziua întâi toate îndemânările: puiul de cerb fuge de nu-i zăreşti urma; răţuşca de o zi înoată ca şi mama ei; albina îşi destinde aripile şi zboară întocmai ca cele bătrâne... Numai bietul om e fără seamăn de neajutorat la început. Chiar după ce deschide ochii nu vede şi nu aude nimic; aproape un an de zile zace pe spate, până se întoarce cu faţa în jos şi începe a se târî; apoi încearcă a merge de-a buşilea, şi numai cu mare-mare greutate se ridică în picioare şi învaţă a umbla... De l-ai lăsa de la început în părăsire, ar fi mort ca toţi morţii.

124

Page 123: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Cum biruieşte el atâta slăbiciune şi umilinţă? Întâi, cu ajutorul părinţilor, iar mai târziu, după ce trupul şi, îndeosebi, creierul se mai împlineşte, copilul sporeşte repede în putere şi pricepere prin setea lui de a născoci şi de a munci. Aici e semnul, darul cel mare al omenirii! Din capul locului, natura pare a-i spune: Omule, toate celelalte făpturi rămân de la naştere până la moarte cu aceleaşi însuşiri. Tu singur poţi să-ţi adaugi mereu priceperea şi îndemânarea. Căci tu singur te-ai ridicat la vrednicia de a munci cu unelte, care însutesc şi înmiesc puterea mădularelor tale. De aceea, urmează legea firii: munceşte! Altfel talentul tău nu va spori cu o fărâmiţă măcar. Şi într-adevăr, copiii muncesc chiar când nouă ni se pare că ei se joacă. Iar obiceiul de a struni mereu copilul cu mustrări: şezi! fii cuminte! şi de alde astea, e nu se poate mai greşit. E tot una, ca şi cum ai zice focului să nu ardă şi râului să nu curgă... Doar numai copiii bolnavi sau cei din afară de slăbănogi stau pe loc. Cei sănătoşi se odihnesc numai când dorm. Altfel, în orice clipă, ei sunt gata să născocească ori să facă ceva. Iată, ai pregătit făină să faci pâine... Mamă, uită-te cu ce grabă fetiţa ta se sprinteneşte. E gata să aducă apă, să cearnă, să înmoaie, ba să şi frământe... De aceea, n-o alunga şi n-o mustra. Las-o să-şi facă şi ea o pâinişoară, alături de a ta. Va învăţa cu plăcere, nu cu sila. Ce minunat prilej să o deprinzi cu rânduiala şi curăţenia! Dacă-i dai şi ei o bucată de aluat, e în stare să-şi spele mâinile până le va face mai albe decât făina. Nici sculptorul care aşteaptă să cadă pânza de pe statuia dorită de mii de ochi, nu e mai mândru, decât fetiţa ta, când va ieşi din cuptor opera mâinilor ei de mică gospodină, care a frământat, a rotunjit şi a pus să se coacă-o pâinişoară!... Dar cusăturile! E drept că începutul se face de obicei la jocul cu păpuşa. Dar, în curând, când mama va fi zorită de treburi, surioara se încumetă să coasă nasturele de la haina fratelui mai mic; când mama ţese, fata va face ţevi; când bunica toarce, hop şi nepoţica cu un beţişor, de care leagă o aţă, ca să-i facă o furcuţă... Bunica, îngăduitoare, cum sunt bătrânii care au văzut şi au păţit multe, ştie ce înseamnă asta. De aceea, nu alungă nepoata cea harnică, ci smulge

125

Page 124: Simion Mehedinti - Alta Crestere

puţin din caier şi torcătoarea cea mică se aşează pe lucru... Că firul ei e plin de gheomotoace, asta nici nu se mai întreabă. Bătrâna zâmbeşte şi apoi îl scarmănă în ascuns încă o dată. Dar peste câtva vreme, iată ce oblu curge firul din caier şi ce spornic şi lin se adaugă împrejurul fusului... Çi aşa e cu toate . Aşa e şi cu băieţii. Nu-s ei gata să mărunţească ţărâna straturilor? Nu pun şi ei în pământ seminţe de flori, răsaduri de legume... întocmai ca şi cei mari? Căci au şi ei gândurile şi planurile lor. Într-un colţ, ştiut numai de el, prichindelul înfige în ţărână un sâmbure de cireaşă, păstrat cu grijă în fundul unei cutioare dosită de dânsul cine ştie unde, încă din vara trecută... Cât despre paza vitelor şi întovărăşirea la muncile câmpului, nici nu mai pomenesc. O gâgâlice de băieţaş duce vitele la gârlă să le adape; le apără să nu pască în locurile oprite... şi câte trebuşoare nu face el spre marele folos al părinţilor. Şi toate astea sunt munci ieşite din jocurile copilăriei, cum rodul iese pe încetul din floare şi floarea din mugur. De aceea, dragii mei, bucuraţi-vă de voiciunea copiilor voştri... Ea e un semn că în ei se deşteaptă multe puteri, iar datoria voastră e să înmulţiţi talantul, ajungând şi îndreptând munca măruntă a copilului. Ceea ce vi se pare joc, adică lucru netrebnic, e ,,muncă copilărească`` iar lucru nu ajunge netrebnic decât atunci când părinţii sunt nătângi şi nu se pricep să ia ca tovarăşi şi pe copii la muncile adevărate. Dimpotrivă, cine e chibzuit, poate spori cu o mie la sută talentul şi talantul copilului său chiar din cei dintâi ani ai vieţii. Căci tocmai aceştia sunt anii când omul câştigă aproape trei sferturi din capitalul cu care va păşi până în mormânt. Dacă va ajunge la 7 ani, fără ca gura lui să fie mânjită de vorbe nevrednice; dacă s-a deprins a fi harnic, adică săritor la treburi şi drept la vorbă, gata să-şi spună fără sfială cugetul lui, astea sunt însuşiri mari, de care şi cerul se bucură, iar mâine, poimâine o ţară întreagă se va folosi de ele. Ferice de mama şi de tatăl care au putut îngriji astfel odrasla lor şi au sporit zi cu zi comoara ce se poate aduna chiar din pruncie, într-un suflet omenesc, numai prin muncile mărunte ale copilăriei``.

126

Page 125: Simion Mehedinti - Alta Crestere

6. Roadele muncii - Va zice însă unul şi altul: doar n-am cine ştie ce folos de munca unui copil! ,,Mare greşeală, dacă va judeca cineva astfel. Aflaţi că, dacă nu veţi lăsa un copil să muncească în legea lui, după puterile lui, creierul nu creşte. Învăţaţii au cercetat şi au văzut că creierul n-are spor, până ce nu se dezvoltă organele simţurilor şi îndeosebi mâna şi ochiul. De aceea, pe copiii care se nasc tâmpi la minte, doctorii îi ademenesc să muncească cu mâinile, ca să pună în lucrare ochii, auzul, muşchii şi alte mădulare. Şi cu acest chip, îi deşteaptă. (Pe gângavi, de pildă, îi ajuţi sigur spre vindecare, dacă-i pui să lucreze cu mâna dreaptă.) A sili deci pe un copil să stea locului, adică a-l lipsi de munca sa copilărească, e tot una, ca şi cum i-ai fereca cu obezi mâna sau piciorul, ca să rămână schilod! Ba e şi mai rău, căci cel dintâi care se schilodeşte şi se părăgineşte e însuşi creierul. Al doilea, pe lângă că sporeşte creierul, munca îl şi deşteaptă. Într-adevăr, nimic nu învaţă omul deplin, până nu munceşte. Degeaba îi cânţi la ureche: fă aşa sau aşa. Până nu pune mâna, să lucreze, să greşească, să se îndrepteze singur şi să capete o îndemânare tot mai mare, zadarnică e orice vorbă. Chiar şi filosofii mărturisesc că nimic nu intră în mintea omului, dacă nu trece mai întâi prin ochii, prin urechile şi îndeosebi prin mâinile lui; iar asta nu se poate decât lucrând, căci numai atunci întorci un lucru pe toate feţele şi-l cunoşti cu adevărat. De aceea, cât e munca omului, atâta e şi în capul lui; când munca se opreşte, şi capul se goleşte. (Cine n-a mai cosit de ani de zile nu mai ştie ce e coasa; cine a părăsit ilăul nu mai ştie ce e fierăria; cine a zăcut luni sau ani în pat acela uită şi mersul, măcar că l-a învăţat chiar din pruncie.) De aici însă urmează un lucru de mare însemnătate şi anume: că trebuie să munceşti în fiecare zi - măcar cât de puţin - ca să poţi păstra ce ai dobândit. Lăsaţi deci pe copil să muncească şi deprindeţi-l cu gândul că, până va închide ochii, omul trebuie să muncească mereu, fiind cu atât mai deştept, mai puternic şi mai fericit, cu cât munceşte mai mult. Feriţi-vă însă de a întoarce cumva munca copiilor în silă. Munca trebuie să fie totdeauna un dar, nu o pedeapsă. Cum se

127

Page 126: Simion Mehedinti - Alta Crestere

bucură fetiţa, când i-ai dat aluat să facă o pâinişoară, o furcă să toarcă sau un ac să coasă, aşa trebuie să se bucure copiii de orice prilej de a munci în casă. Într-adevăr, munca nu numai că sporeşte şi întăreşte creierul; nu numai că întăreşte mădularele, şi prin ele, mijloceşte şi adaugă învăţătura, dar ne aduce un câştig mai mare decât toate: ne dă caracter. E destul să fii cu băgare de seamă cum creşti copilul până la 7 ani şi poţi să fii încredinţat că ai pus în băiatul sau fata ta temelia caracterului, care e semnul cel mai de preţ al omului. Căci ce este caracterul? Cine crede că e un dar din naştere, cum e, de pildă, frumuseţea, se înşeală. Dimpotrivă, a avea caracter înseamnă să ai obiceiuri tari. Zici că cineva e om de caracter când ştii mai dinainte ce va face în cutare sau cutare împrejurare. Unul e tare în apucăturile lui, ca oţelul. Poţi să-i încredinţezi cea mai mare taină şi n-o spune măcar de l-ai pune pe cărbuni. Poţi să-i laşi în păstrare o comoară şi nu se atinge de o para... Altul e un fleac, lasă-mă să te las. Dacă zici da, zice da; când zici nu, zice şi el nu; iar dacă porneşti cu el vreo treabă, vorba românului, nu te poţi bizui pe dânsul, nici cât pe un cui de tei... De unde vine asta? Din felul cum a fost deprins a munci. Mai întâi, cine a muncit de timpuriu şi cu anume chibzuinţă are ochiul ager, auzul ascuţit, mâna îndemânatică, piciorul sprinten şi toate mădularele putenice. Şi numai cel care e mai puternic poate avea caracter... Un slăbănog tremură ca fulgul în vânt; se sperie şi de umbra lui, iar când la adică, odată nimica. Ce să-i faci? E slab şi, de unde nu-i, nici Dumnezeu n-are ce lua. Dimpotrivă, cel care a muncit de timpuriu şi s-a îndeletnicit cu multe feluri de munci, acela a întărit toate mădularele şi are o sută de săgeţi la arcul lui. La orice muncă şi în orice împrejurare, el e gata, în picioare. Te poţi bizui pe dânsul, deoarece, făcând de multe ori un lucru, pentru el e o jucărie să-l facă din nou şi-l face bine. Ba chiar să-l rogi, nu-l poate face rău. De pildă, fetiţa care s-a deprins a pune mâna pe aluat şi-a băgat de seamă ce silă simte maică-sa când vede mâini murdare, ia obiceiul de a se spăla cu mare grijă, de câte ori atinge lucruri de mâncare. Deprinderea ajunge apoi aşa de

128

Page 127: Simion Mehedinti - Alta Crestere

înrădăcinată, încât poţi fi încredinţat că ori o vezi, ori nu, ea îşi ţine obiceiul - are caracter. De asemenea, băiatul deprins a păstra mici sume, ca un fel de casier al părinţilor, să zicem pentru mâncarea păsărilor, va căpăta obiceiul de a fi exact şi a nu înstrăina o leţcaie din ceea ce i-ai dat în primire - are caracter. Şi tot astfel, în toate împrejurările. Munca singură dă deprinderi şi tot ea le pune la încercare, ca să te încredinţezi dacă sunt tari ori slabe. De pildă: vrei să obişnuieşti pe copii a fi miloşi faţă de păsări? Ia cumpără-le o păsărică să o îngrijească şi vei vedea dacă vor mai îndrăzni să atingă un pui de vrabie, necum să strice cuiburile ori să chinuiască vreo vietate oarecare! Am văzut nişte copiii, care, luându-şi pe seamă păsările unei gospodării, punând cloşti, scoţând pui, îngrijindu-i cu untdelemn, usturoi şi altele doctorii, când erau bolnavi, au ajuns să dezmierde păsările şi să le îmblânzească în aşa chip, că nu-i mai lăsa inima să taie din păsările crescute de ei, nici pe cele bătrâne, ci le schimbau cu altele de la vecini, numai să nu le ştie ucise în curtea lor... Ce înseamnă asta? - un lucru lesne de înţeles şi anume: munca singură, adică fapta, nu vorba, dă deprinderi. Iar cine vrea ca vorba să îndrume viaţa copilului său e întocmai ca cel care ar privi un râu şi i-ar fluiera, îndemnându-l să-şi strângă apele într-un singur vad. Nu. Asta nu se poate. Fără şanţ bine adâncit, apa nu porneşte într-o cale ştiută; iar şanţ nu face decât munca. Numai curgând vreme îndelungată în acelaşi făgaş, râul sapă albia, adânceşte şi statorniceşte cumsecade cursul său. Drept aceea, părinţi şi mai ales mame - căci mai ales voi aveţi grija copiilor până la şapte ani - luaţi seama! Mai întâi, bucuraţi-vă de mare fericire, pe care v-a dat-o Dumnezeu, dăruindu-vă copii. Căci ce e mai trist decât pomul care dă umbră, dar roade niciodată? Întrebaţi-i pe cei care ajung la bătrâneţe singuri-cuc şi simt că mor pe încetul, fără ca nimeni să le fi spus un cuvânt din inimă. Averea, casa şi toate ale lor, vor rămâne pe mâini străine; la mormântul lor nu va îngenunchia nimeni şi nu se va ruga nimeni, iar pomenirea lor se va stinge, ca şi cum n-ar fi fost vreodată pe faţa pământului. Întrebaţi-i pe aceşti morţi-vii şi veţi vedea cât de

129

Page 128: Simion Mehedinti - Alta Crestere

mare e amărăciunea lipsei copiilor. În tinereţe, n-o prea simt; dar, mai târziu, spre bătrâneţe, ea ajunge un adevărat venin. Întrebaţi apoi ce grijă (la fel cu o boală nevindecată) e să ai un copil-doi şi să tremuri că dintr-o zi în alta poţi vedea casa goală şi pustie... Numai atunci veţi simţi cum binecuvântarea unei case sunt copiii; că sprijinul bătrâneţii sunt tot copiii şi că ei sunt fala întregii vieţi. E drept că se poate nimeri câte unul mai plăpând; dar, iată, ceilalţi sunt voinici ca brazii, iar fetele, slavă Domnului, sunt ca trandafirul cu roua de dimineaţă pe dânsul. De câte ori le vede bătrâna şi moşneagul, simt că pot închide ochii cu linişte, căci n-au trăit degeaba. În anii mohorâţi, are cine le deschide uşa, să le aducă o rază de bucurie, iar în cesul din urmă, vor putea închide ochii în pace. Ei nu mor nici trupeşte, nici sufleteşte: chipul şi numele, pomenirea şi binecuvântarea lor vor trece din neam în neam, de la fii la nepoţi, şi de la aceştia la strănepoţi... Nici casa, nici mormântul lor nu va fi pustiu. De aceea, dragii mei, bucuraţi-vă şi iarăşi vă bucuraţi de câte ori Dumnezeu vă dăruieşte un copil. Poate că tocmai cel din urmă e norocul şi bucuria voastră cea mai mare. Dar, alături de bucurie, aveţi îndată grijă să începeţi înmulţirea talantului lor încă din pruncie. V-am arătat cum: muncind, după cum ne povăţuieşte chiar firea noastră omenească, spre deosebire de a dobitoacelor care nu ştiu ce e munca cu uneltele. Mă aştept aici la o întâmpinare: la ce să ne grăbim cu munca? Vine ea şi aceea... Eu însă vă spun: feriţi-vă de gândul cel lunecos al amânării!... Lasă că mai e vreme! Lasă mâine! Lasă poimâine... Nesocotitule, nesocotitule! Dar cine e chezaş că vei ajunge măcar până deseară? Ori până într-un ceas? Cum se cheamă judecata părinţilor care zic: lasă că o să vină vremea şcolii? Vai de copilul pe care şcoala trebuie să-l pună pe calea vieţii! Vai şi de trupul, şi de sufletul lui. Căci cine va putea fi tată copilului tău, dacă nu eşti tu? Şi cine îi va fi mamă, când cea care l-a purtat la sânul ei, se leapădă de dânsul? Ceea ce nu văd ochii părinţilor de dimineaţă şi până seara, putea-va oare vedea în câteva ceasuri cei doi

130

Page 129: Simion Mehedinti - Alta Crestere

ochi ai învăţătorului care priveşte peste o grămadă de copii, în care al tău se pierde ca un fir de iarbă într-o pajişte? Omule! de datoria ta de părinte nu te scuteşte şi nu te poate scuti nimeni pe pământ. Mamă! duioşia inimii tale n-o vor putea înlocui o sută şi o mie de străini. Tu ai dat viaţa pruncului tău, tu răspunzi de sufletul lui. Tu eşti cel dintâi, cel mai mare şi cel mai ascultat învăţător al copiilor tăi. De aceea, nici vorbă să nu fie de amânare. Viaţa e ca un război, iar la război nu-i e îngăduit nici unui om cuminte să amâne măcar o clipă grija şi pregătirea. Altfel, amar şi vai va fi de capul lui. Dimpotrivă, cel vrednic trebuie să fie ca o strajă veşnic trează, iar regula cea mai bună a vieţii e aceasta: Lucrează astfel ca şi cum în fiecare zi ar putea veni sfârşitul, iar moartea să te găsească gata. De aceea, nu amânaţi nimic în creşterea copiilor voştri. Pe lângă putere, învăţătură şi caracter, daţi-le din frageda pruncie şi o adâncă îndrumare morală; faceţi din ei creştini adevăraţi. 7. Încununarea muncii : Caracterul moral. ,,V-am arătat în duminica trecută ce roade minunate poate da munca : Ziceam că numai pe ea se poate clădi caracterul. Şi adăugăm că chiar viaţa morală tot prin muncă se îndrumă încă din frageda copilărie. Cum ? veţi zice : e oare copilul în stare să cuprindă chiar din anii întâi, adâncile învăţături ale moralei ? Da, iubiţii mei! Şi calea e nu se poate mai uşoară; dacă luaţi seama, e tot munca. După cum ea a fost calea spre adevăr, tot ea e şi calea spre bine. Mulţi cred că cea dintâi datorie a părinţilor e să înveţe pe copii o rugăciune pe de rost, să-i deprindă a face o cruce - şi s-a isprăvit. Fireşte, sunt rugăciuni şi părţi de rugăciuni pe care şi pruncii le pot pricepe : ,,Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă...``, asta o înţelege şi copilaşul care încă sâsâieşte unele cuvinte... Dar nu rugăciunea e începutul creşterii morale (căci rugăciunea e un cuvânt), ci fapta, adică tot munca. Iar lucrul e nespus de uşor pentru părinţii cu judecată. Căci ce ne spune Mântuitorul? Cea

131

Page 130: Simion Mehedinti - Alta Crestere

dintâi însuşire, care stă la temelia oricărui bine în viaţă, e împlinirea poruncii: iubiţi pe aproapele vostru, ca pe voi înşivă... Aici e giuvaerul cel mai de preţ al învăţăturii creştine şi marea ei deosebire faţă de învăţăturile dinainte de Hristos. Pentru păgâni, şi chiar pentru evrei, legea legilor se încheia într-atât: Să fii bun pentru ai tăi! Ba, chiar între cei de un neam cu tine, era socoteala sălbatică: ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte! Cât pentru străini, oricine nu era din neamul tău, era socotit ca un duşman sau ca un câine... Gândiţi-vă: ca să meargă în Galileea, iudeii treceau Iordanul şi înconjurau pe drumuri depărtate şi grele... numai să nu calce pe la ,,câinii`` de samarineni. Şi aţi văzut altădată, ce pilde de bunătate şi dragoste omenească le-a dat Iisus: s-a oprit, a vorbit cu samarineanca şi a lăudat pe samarineanul care îngrijise pe cel căzut între tâlhari, fiindcă găsise în sufletul lui mai multă omenie, decât în cugetul fariseilor şi al cărturarilor care bâiguiau rugăciuni multe, dar erau ca mormintele spoite pe dinafară şi pline de putreziciuni înăuntru. Aici a fost, iubiţii mei, noutatea şi puterea cea mare a învăţăturii creştine. Omule! iubeşte ca pe un frate, pe orice om, de orice neam şi din orice ţară ar fi. Iar deprinderea asta o poţi sădi foarte uşor în sufletul copiilor. Ştiu o casă unde vin la zile hotărâte anume bătrâni lipsiţi. Dacă s-ar fi poruncit copiilor să le ducă ei pomană, ar fi privit-o ca o sarcină neplăcută: să iasă în frig, să se apropie de oamenii îmbrăcaţi... cum se întâmplă. Dimpotivă, mama copiilor da cu mâna ei, până ce într-o zi s-a întors către fetiţă şi i-a zis: dragă, ia tu cheia şi dă-i femeii care vine sâmbăta... Copila s-a simţit aşa de mare, în vrednicia ei, că poate dărui singură bătrânei care aşteaptă afară, încât sâmbăta următoare a apucat ea cu vorba înainte: mă laşi, mamă, să dau eu babei? De altfel, copiii crescuţi cu luare aminte, din grija lor de păsări, de semănături şi de alte vietăţi, se deprind uşor a simţi milă. Am citit undeva despre o fetiţă, care atâta îngrijise de fratele ei înfăşat, să nu-l bată lampa la ochi, încât întorcea şi pietrele de pe drum, să nu le dogorească soarele mereu pe-o parte!... E bun, nu e rău copilul când îi dai o bună îndrumare prin faptă. Şi tot meşteşugul e aici: să simtă

132

Page 131: Simion Mehedinti - Alta Crestere

viaţa prin el... Cel deprins a îngriji de alţii, a făcut un mare pas în calea vieţii. El ştie că a iubi nu înseamnă a spune o vorbă plăcută la auz, ci a lucra în aşa chip, încât să scuteşti de suferinţă pe aproapele, începând, fireşte, cu cei dimprejurul său. Iar când un astfel de copil va ajunge în anii tinereţii, pentru nimic în lume nu va urî şi nu va obijdui pe alţii căci toată viaţa omului nu-i decât o repetare mai pe larg (o parafrază) a copilăriei. Vedeţi dar că, chiar din pruncie, puteţi da fiilor şi fiicelor voastre cea mai înaltă îndrumare morală. Încă din anii prunciei, puteţi pune temelia pe care se sprijină mai târziu tăria ţărilor şi mărirea neamurilor, adică: iubirea adevărată pentru alţii, pe care biserica ne-o pune mereu înainte când zice ,,să ne iubim unul pe altul, ca într-un gând să mărturisim. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Gâditu-v-aţi ce mărgăritar de preţ se ascunde în aceste puţine vorbe? Cuvântul bisericii spune şi filosofului, şi celui cu puţină învăţătură că nu în cărţi şi în legiuiri află omul calea spre sufletul şi prietenia altora. Ştiinţa e puţină o scânteie în mijlocul nopţii, iar legea e slabă. Chiar acolo unde legea zice da şi filosofia zice iarăşi da, se poate ridica totdeauna cineva să zică un nu, măcar pe şoptite. Chiar cărturarii cei mai mari mărturisesc că felurimea gândurilor omeneşti e atât de neistovită, încât mai despre toate poate fi sămânţă de vorbă şi de zâzanie. Un singur lucru curmă îndată toate îndoielile şi certurile: dragostea către cineva. Dacă ţi-e drag, zici îndată ca el, mărturiseşti adică într-un gând cu dânsul... Iată marea minune a iubirii şi marele preţ al învăţăturii lui Hristos! Şi iată, că chiar această rară sămânţă a iubirii o putem sădi în sufletul copiilor. De aceea, luaţi seama: să nu amânaţi această sarcină nici măcar un minut. Copilul se învaţă a fi creştin sau păgân chiar de când e în scutec. Când s-a lovit cumva şi începe a plânge, iar mama nechibzuită se face a lovi scaunul: na, na!... las că l-a bătut mama... ea îi dă o pildă, nu se poate mai rea. În loc să-l lase să simtă că, dacă s-a lovit, singur el e pricina, îi deşteaptă ideea că altcineva e de vină şi că faţă

133

Page 132: Simion Mehedinti - Alta Crestere

de acela trebuie să te răzbuni, plătind lovitură cu lovitură, adică dinte pentru dinte... Se poate mai rea şcoală de asprime şi de cruzime? Încă odată, luaţi seama! Aduceţi-vă aminte că copiii sunt creştini pe chezăşia voastră, a celor care i-aţi ţinut în braţe la botez. Dar ei pot deveni creştini adevăraţi, numai dacă, pas cu pas şi zi cu zi, vă faceţi datoria pe calea sfântă a muncii, deprinzându-i cu bune apucături. Va veni şi vremea ca ei singuri să fie răspunzători de ceea ce fac ori nu fac cu darurile ce le-au fost date din naştere. Dar până atunci - şi chiar atunci- o mare răspundere aveţi şi voi, cei care i-aţi privegheat în anii nevârstnici. A voastră va fi vina, dacă izvorul lor se va preface în mlaştina plină de jivine necurate. Drept aceea, băgaţi de seamă să nu vi se poată zice: slugă leneşă şi zăbavnică, iată, ţi-am dăruit un talant nepreţuit în copilul tău şi n-ai ştiut cum să-l îngrijeşti şi să-l sporeşti, ci l-ai lăsat în părăginire... Culege acum mustrarea pentru păcatele lui! Adună pe fruntea ta ruşinea faptelor săvârşite de el. Coboară-te mâhnit şi pedepsit în mormânt! Căci adevăr zic vouă: celui ce are şi munceşte, toate îi vor spori, iar celui ce se leneveşte şi zăboveşte, i se va lua şi ceea ce i se pare că stăpâneşte``. * * * Departe de mine gândul că aceste câteva sfaturi puse în gura unui preot, ar putea ţine loc de predici. Dimpotrivă, cea mai bună tălmăcire a Evangheliei e cea care se cuprinde în zece-douăzeci de cuvinte spuse la timp. În şirul duminicilor, pildele lui Iisus ajung de repetate ori la urechea ascultătorilor, iar preotul cu luare-aminte pot lega de fiecare pildă nu una, ci o mulţime de învăţături. Aici am pomenit în rând ce mi-a venit sub condei, spre a dovedi că se poate spune în biserică, în chipul cel mai simplu, şi câteva adevăruri pedagogice, dintre cele înşirate în partea întâia a acestei lucrări; că se poate face nespus de mult în creşterea copiilor, dacă preotul îşi ia asupră-şi sarcina de a da îndrumări mamelor. Altcineva, afară de

134

Page 133: Simion Mehedinti - Alta Crestere

preot, nu poate lua acum această sarcină; iar cine închide ochii asupra anilor de educaţie din casă şi-şi pune nădejdea în minutele şcolii fără să-şi dea seama că scrisul, cititul şi socoteala ajută numai jumătatea stângă a creierului, acela, din capul locului, osândeşte copilul şi-i primejduieşte viitorul. Fiindcă ceea ce n-a făcut creşterea sub ochii mamei, şcoala poate numai cu greu cârpi şi meremetisi. Iată de ce, mai mult decât orişicând, pentru a avea alţi copii, trebuie ca însăşi mamele să ajungă altfel de cum sunt azi; iar pentru aceasta ne trebuie numaidecât o ,,biserică vie``, aşa cum a voit-o Iisus şi cum a făcut-o după pilda Sa inimosul Apostol Pavel, care până la moarte nu s-a odihnit, predicând şi pilduind cu propria sa viaţă. Çi aceasta se poate - oricare ar fi vârsta şi învăţătura preotului - numai inimă să aibă. Citiţi Popa Tanda, o pildă a preoţimi românilor de peste munţi, şi veţi vedea că se poate. Un sat întreg: şi sărac, şi lăturalnic, şi părăginit; cu oameni nărăviţi, trăind în cea mai dobitocească nesimţire... învie numai din pilda preotului. Care pildă? Cercase bietul om cu vorba; slujea cu evlavie, citea, îndemna... Zadarnic! Cuvântul nu era îndestulător. Cât pe ce să-şi ia lumea în cap, să fugă cum fugiseră şi alţii din satul cel de pomină - Sărăcenii. Când, o lumină i se făcu în minte, ca lui Paul pe drumul Damascului. Stai! ,,Iubire adevărată nu pot s-o dovedesc poporenilor mei, decât muncind pentru ei şi alături cu ei``. S-a apucat deci să-şi îndrepte mai întâi gospodăria lui. Iar din ziua aceea, totul a pornit spre bine, până ce o strălucită izbândă a încununat toate silinţele sale, schimbând colibele în case cu înfăţişare, iar pe sătenii cei săraci şi leneşi în gospodari de laudă. Poate ca nicăieri cititorul român nu vede mai bine decât în Popa Tanda că biserica nu sunt zidurile, cădelniţa, cântările şi fumul de tămâie, ci e cercetarea gospodarului în casa lui, e mângâierea şi îndrumarea orfanilor, e sfatul şi mustrarea nărăviţilor, ajutarea văduvei, privirea cu înţeles în ochii bogatului... şi câte altele sprijinite nu numai cu vorba, ci mai ales cu fapta preotului. Un astfel de preot va face biserica vie. Şi aici e marea nădejde a ridicării poporului nostru. Căci, după cum cea dintâi şcoală a

135

Page 134: Simion Mehedinti - Alta Crestere

copilului e casa părintească, de asemenea, pentru mame, cea dintâi şi mai ascultată şcoală e biserica. ŞCOALA - FĂRĂ BOALĂ Şcoala trebuie să urmeze viaţa de acasă a copilului, împlinind sistematic ceea ce mama lăsase neîmplinit. Şcoli bolnave. O mare pildă peste Ocean. Booker Washington. ,,Şcoala muncii`` mai presus de ,,Şcoala cărţii``. În loc de a întări trupul şi a împlini mintea, şcoala de azi schilodeşte copilul. Ca un rău care bate mereu în malul stâng, ea se ocupă mai toată vremea de jumătatea stângă a creierului; vorbe şi iar vorbe, scris şi iar scris... de la abecedar până la Universitate. Şcoala noastră de azi e arta de a privi lumea pe hârtie. Să zicem că am ajuns cu bine la etatea de 7 ani. Mama a isprăvit o bună parte din munca ei: copilul e voinic la trup, deştept la minte, iar inima lui e curată ca apa izvorului în care razele soarelui pătrund până în adânc. Şi nici nu se putea să fie altfel, dacă mama l-a

136

Page 135: Simion Mehedinti - Alta Crestere

păzit de vorbe rele, de minciună, de viclenie, sălbătăcie şi alte păcate. Căci e ştiut: cum vorbesc şi cum lucrează cei mai mari, aşa gânguresc şi apoi grăiesc şi cei mici. E tocmai ca la păsările cântătoare: puii deprind cântecul pe care îl aud, iar dacă părinţii lor lipsesc, împrumută cântecul altor păsări. Acum vine rândul şcolii. Puii încep a se depărta de cuibul casei părinteşti... Ce va deprinde copilul de la învăţător, noul lui tovarăş şi ajutător? Din capul locului, răspundem hotărât: are să înveţe ceea ce a învăţat de la părinţii lui - a munci. Puterile care se deşteaptă rând pe rând în făptura omenească trebuie sporite şi organizate în mod sigur, adică să putem şti că, în cutare împrejurare, el va face cutare lucru, şi-l va împlini bine, chiar de ar fi în mijlocul codrului. Cu alte cuvinte, ceea ce se obişnuise a face în casa părintească, printr-o imitaţie întrucâtva pasivă, să devină acuma, în atingere cu lumea mai mare, un obicei întemeiat pe hotărârea clară a voinţei. Aceasta presupune însă dezvoltarea tuturor puterilor sufleteşti şi trupeşti ale copilului. Ceea ce făcuse mama, ademenindu-l la muncă, după nevoile întâmplătoare ale vieţii casnice, trebuie să facă acuma cu ştiută rânduială învăţătorul, spre a întări sistematic toate organele simţurilor şi prin ele să dea creierului cât mai multă vigoare şi înlesnire de a funcţiona repede şi exact. Muncise copilul şi în casa părintească, dar tot rămăseseră unele colţuri ale grădinii nelucrate şi nesemănate. Acum nu trebuie să rămână pârloagă nici măcar o parte din creier. Copilul va împlini deci treptat multe feluri de munci, pentru a exercita multe grupe de muşchi, multe legături ale organelor şi a dezvolta astfel cât mai multe staţii (centre) din creier, precum şi firele de legătură între ele, până ce creierul va lucra ca un aparat de mare precizie 1 ). Se poate aşa ceva în şcoala de azi? Hotărât nu. Ea este mai degrabă un mijloc administrativ de a schilodi creierul copiilor. După cum unele râuri bat numai într-un mal, aşa şi şcoala de azi se ocupă, cum zisei, mai mult de partea 1 Vezi cartea a treia: Cum creşte şi munceşte creierul.

137

Page 136: Simion Mehedinti - Alta Crestere

stângă a creierului: vorbe şi iar vorbe; scris şi iar scris - de la abecedar până la universitate. De aceea, şcoala e un fel de casă de chin - o adevărată boală. Dovadă că chiar târziu, spre bătrâneţe, nopţile cele mai rele sunt acelea în care visezi că te-ai întors iarăşi la şcoală... Pentru ce? Pentru că şcoala de azi se abate cu totul din calea învăţăturii primite de copil acasă. De unde copilul era în mijlocul familiei un mic muncitor, luând parte şi el la lucru şi la toate răspunderile gospodăriei, ce face după intrarea în şcoală? Scrie, citeşte şi prociteşte. Pisica pe care a pipăit-o de o mie de ori, când se juca cu ea lângă vatră, acum o vede şi o descrie de pe hârtie; legumele, pomii, buruienile şi florile, pe care le-a semănat şi îngrijit în grădină, acum le învaţă pe de rost, după figuri tipărite ori făcute cu creta pe tablă. Din muncitor totdeauna deştept, el ajunge şcolar, adică ascultător plictisit, ba uneori adormit. Aici e marea deosebire dintre şcoala mamei şi şcoala învăţătorului. Acasă, copilul lua parte, cu toată fiinţa lui, la tot ce făceau părinţii; iar şcoala, gândindu-se la examene, leapădă mai mult de jumătate din sarcină şi lasă la voia întâmplării tocmai ceea ce face preţul omului - caracterul; iar din jumătatea cealaltă, zvârle mai toată intuiţia vie a muncii, înlocuind-o cu cea moartă (pasivă) a simplei vederi a lucrurilor ori a povestirii despre ele: intuiţie de vorbe - adică slăbănogirea înadins a minţii! Şi, fiindcă vorbele goale nu pot fi ţinute minte, deoarece cuvintele numai atunci au miez, când simţim nevoia să îmbrăcăm în ele lucruri şi fapte săvârşite sau cunoscute de noi înşine, urmează de la sine că minciuna vorbelor împinge pe copil la învăţarea pe de rost, la copierea tezelor, la înşelătorii şi alte păcate de teama pedepselor. Cu alte cuvinte, lecţia devine un descântec ca al babelor, un chin şi ocazie de păcat. Dondănirea pe dinafară oboseşte zadarnic creierul, iar câteodată îl îmbolnăveşte, după cum o încălţăminte nepotrivită, în loc de a apăra piciorul, îi căşunează răni şi bătături. Ce e de făcut? Un singur lucru: în loc de boală, şcoala trebuie să ajungă o prelungire a vieţii de familie; iar asta nu se poate decât

138

Page 137: Simion Mehedinti - Alta Crestere

chemând pe copil la şcoală spre a munci, iar nu a vorbi şi a înşira mereu semne negre pe hârtie albă1 ). Scriind acest cuvânt - munca, pentru a nu ştiu câta oară, mă aştept din partea unor dascăli de modă veche la întâmpinarea următoare; - Dar socotelile pe care le fac eu la tablă, nu-s muncă? Dar teorema mea de geometrie? Dar lecţia de gramatică? Dar harta şi descrierea geografică? Oare trebuie numaidecât peste tot munca cu braţele? Dacă munca e o doftorie care tămăduieşte toate bolile, atunci muncitorii au şi ştiinţă, şi caracter, şi sănătate şi avere..., iar şcolile trebuie închise şi cărţile aruncate pe foc... La o astfel de întâmpinare a omului supărat e zadarnic să răspundem cu vorbe. Aici numai faptele pot fi chemate ca mărturie. Să aducem deci fapte. Acuma o jumătate de veac, când au fost dezrobiţi la noi ţiganii, li s-a dăruit libertatea şi robilor negri din Statele Unite. Într-o bună dimineaţă, după oarecare tulburări, s-a bătut toba şi s-a dat de veste tuturor că robia a încetat: fiecare negru poate face ce-l va tăia capul. A fost un chiloman nemaipomenit: strigăte de bucurie, ospeţe, lăutari, jocuri... de se cutremura pământul. Dar cheful n-a ţinut mult. ,,Pe drum, spre colibă, povesteşte un negru, despre care vom vorbi îndată, băgam de seamă că pornirea sufletelor aţâţate atât de iute, se mai schimbase. Răspunderea că sunt liberi de ei şi de familia lor... le sta deasupra capului, ca un nor negru, care întunecase soarele mult doritei libertăţi. Erau întocmai ca nişte copii de 10-11 ani, aruncaţi pe valurile unei mări pline de primejdii din care trebuiau să iasă la liman cum se vor pricepe``. Însă grozăvia cea mai mare era alta: copilul are tot minte de copil, chiar dacă-l pui pe scaunul unui om mare. Aşa şi negrii. ,, Credeau că dacă se vor împodobi cu haine scumpe şi vor pune pe cap un cilindru alb, va fi de ajuns să se facă şi ei boieri. De aceea, cheltuiau şi cel mai de pe urmă gologan, numai să-şi cumpere un 1 Vezi, la sfârşit, capitolul despre Lucrul manual şi Şcoala muncii.

139

Page 138: Simion Mehedinti - Alta Crestere

astfel de giuvaer; iar cât despre femei, ele au dat fuga la modiste, să se împodobească cu pălării după moda franţuzească, pe care le pune de-a-ndoaselea! Toţi, până la unul, se gândeau la măriri: unii vreau să se facă preoţi; alţii judecători, avocaţi, ingineri şi chiar cărturari. Priveliştea cea mai tristă, pe care am văzut-o, era un flăcăiandru... care sta într-o colibă şi se pusese să tocească o gramatică franceză, îmbrăcat sărmanul de el cu nişte haine ponosite, trăind în mijlocul murdăriei şi neorânduielii, iar în grădina lui - buruienile cât gardul, năbuşind orice ar fi putut creşte acolo``. Cel care povesteşte lucrurile acestea e Booker Washington, un rob negru, pe atunci un copilandru. Cum vedem, el nu cruţă deloc pe ai săi, ci mărturiseşte că dezrobirea a aruncat pe negri în cea mai cumplită ticăloşie: chefuri, lene, beţie, crime şi multe alte păcate. Atâta se zăpăciseră bieţii oameni, că rămăseseră muritori de foame, părăsind mai toţi munca câmpului. Erau sătui de plugărie. ,,Ia să mai trăim şi noi la oraş, să vedem ce-o fi...`` Din fericire, se născuseră şi între dânşii vreo câţiva oameni cu scaun la cap. Unul din ei era tocmai acest Booker Washington. În copilărie, lucrase la o ocnă de sare. Dar, fiindcă negrii n-aveau voie să meargă la şcoală, bietul băiat făcuse ce făcuse şi, strecurându-se într-o şcoală de seară, deprinsese a citi. Ca să ajungă acolo la timp, da ceasul îndărăt cu 10 minute până ce, într-o bună zi, află că ar fi undeva mai departe o şcoală anume pentru negri şi că cine intră acolo ca slugă, primeşte mâncare şi poate învăţa o meserie şi ceva carte. ,,O astfel de şcoală mi se părea chiar raiul pe pământ. Nici cerul nu mi-l închipuiam mai ademenitor decât şcoala de la Hampton (în statul Virginia)``. Dar până acolo e cale. Çi trebuiau bani... Ce să facă? Auzise sărmanul Booker că nevasta stăpânului ocnei plăteşte servitorii foarte bine, dar e aspră, varga lui Dumnezeu. La ea, toate trebuiau să meargă după ceasornic. Un fir de praf să nu se găsească, nici măcar sub mobile ori în colţurile cele mai ascunse ale odăilor. De-ar fi aflat o unealtă azvârlită sau o petică aruncată undeva, ori măcar o bucăţică de hârtie, era supărare mare... La masă, trebuia musai să fie toţi în aceeaşi clipă; culcarea, scularea, ca şi orice muncă, trebuia să se facă la timpul hotărât. I se dusese vestea.

140

Page 139: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Totuşi, ca băiatul năzdrăvan din poveste, Booker se încumetă să intre în slujbă tocmai la stăpâna cea hapsână. Şi nu-i fu degeaba. De la dânsa învăţă el marea înţelepciune: că fiecare lucru, măcar cât de mic, trebuie făcut la timp şi cu cea mai straşnică îngrijire. Deoarece tocmai aici, zice el, se vede deosebirea dintre sălbatic şi omul civilizat. Sălbaticul nu ştie ce e munca încordată şi ce e rânduiala. (Eschimosul, de pildă, e minunat în felul lui; dovedeşte o răbdare îngerească şi se necăjeşte de-i iese sufletul, până face o andrea de os, mai ales că nu are unelte de fier, ca să poată ascuţi ori să taie şi să găurească osul. Totuşi, după ce coase haina cu andreaua, o azvârle unde se nimereşte; aşa că, atunci, când îi trebuie iarăşi, o caută prin toate bulendrele până ameţeşte căutând...) De aceea, Booker mărturiseşte că deprinderea de a lucra cu rânduială a fost cel mai mare câştig al uceniciei la stăpâna cea aspră şi cel mai mare noroc al vieţii sale. Deocamdată, cu bănişorii din leafă, băiatul plecă la şcoala din Hampton. Iar când s-au isprăvit paralele de tren, a luat-o la picior: muncea o zi, câştiga cât trebuia pentru hrană, apoi pornea mai departe, dormind noaptea la marginea drumului, pe sub garduri, în şuri şi pe unde se mai nimerea. Cu chiu, cu vai, a ajuns, în sfârşit, la poarta şcolii. - Dar dacă nu m-o primi?... Se întreba în sinea lui. Şi sufletul tremura în el de teamă. - Fie ce-o fi. Am să intru. Dacă voi arăta că-s gata să fac orice muncă, doar n-are să-mi taie capul... Şi, într-adevăr, îngrijitoarea şcolii l-a primit, ca să-l pună câteva zile la încercare. - Uite, îi zise ea. Odaia de clasă trebuie măturată, iar podelele frecate. Ia mătura şi începe! ,,Niciodată n-am ascultat de o poruncă cu mai multă râvnă şi mai mare bucurie. Ştiam că a mătura şi a freca podelele e un meşteşug deosebit, în care ajunsesem maestru, - fusesem doar la gospodina cea straşnică. Şi-apoi, simţeam bine că viitorul va atârna de impresia pe care lucrul meu îl va face asupra celei ce-mi dăduse însărcinarea``. Se înţelege, a fost primit îndată în slujbă şi a ajuns să le fie drag tuturor pentru hărnicia lui, iar din slugă s-a ridicat, cu vremea,

141

Page 140: Simion Mehedinti - Alta Crestere

între dascălii şcolii; aşa directorul acelui aşezământ a ajuns a-l privi ca urmaş al său. Dar Booker nu s-a mulţumit numai să ducă mai departe munca altora, ci a plănuit să croiască o pârtie nouă, prin osteneala şi chibzuinţa lui. De aceea, se mută la Tuskegee (Albama). Aici, într-o poiată de păsări, lângă un grajd vechi şi o şandrama care slujiseră drept biserică unor metodişti, vru să arate semenilor săi puterea învăţăturii celei noi. În scurtă vreme, adună pe lângă sine o samă de negri şi se apucă de lucru; a dres mai întâi acareturile şi îndată s-a sprintenit să se apuce de munca câmpului. ,,Dar planul acesta nu era deloc pe placul şcolarilor. Ei nu puteau înţelege ce legătură putea să fie între carte, şcoală şi plugărie! Câţiva dintre ei, care fuseseră, dragă Doamne, învăţători socoteau că nu-i vrednic de dânşii să se coboare până la munca ogorului...! Drept aceea, ca să-i lecuiesc de o închipuire atât de neroadă, am pus chiar eu mâna pe sapă şi cazma, pornind în fiecare zi la muncă; iar când au văzut că nu mă ţin de loc mândru, ci vreau să-mi câştig pâinea cu sudoarea feţei, s-au înduplecat pe încetul... Astfel, în scurtă vreme, câteva sute de prăjini au fost arate şi semănate... Dar, din capul locului m-am ferit să înstrăinez pe ucenicii mei, mai ales pe cei veniţi din sate, de viaţa ţărănească. Nu vroiam cu nici un preţ ca ei să plece de la sat spre a se aşeza la oraşe ori să lunece în ispita de a trăi la întâmplare, din orice fel de muncă. Dimpotrivă, vroiam să le deştept pofta de a se întoarce în ţinuturile lor, la plugărie, spre a-şi duce viaţa mai departe cu puteri mai mari şi apucături mai bune, ca să ridice neamul lor şi sufleteşte, şi ca bogăţie``. Ce înţeleaptă chibzuinţă din partea lui Booker! El văzuse că negrii se feresc de munca pământului fiindcă, pe atunci, numai robii se îndeletniceau cu astfel de lucruri. Aşadar, tot meşteşugul era să-l facă să le fie dragă munca şi să o considere ca o cinste. Cum? Lăsându-i să guste din bucuriile vieţii plină de hărnicie. De aceea, în loc de a-i pune pe ucenicii săi în bănci, a le da un condei în mână şi o carte dinainte, deprinzându-i a înşira lucruri străine de viaţa lor: ortografie, gramatică, geografie, socoteli încâlcite şi alte lucruri seci, fostul rob

142

Page 141: Simion Mehedinti - Alta Crestere

începu omeneşte: Fiecare ucenic să-şi poarte singur de grijă. Cu privire la îmbrăcăminte, era lăsat orişicare în voia lui. Fetele veneau împopoţonate (în felul ţigăncilor); dar, după câteva luni, le era ruşine să se poarte altfel decât tovarăşele lor şi-şi făceau toate haina obişnuită de bumbac albastru. Apoi, văzând că regula casei e o curăţenie desăvârşită, ucenicii şi ucenicele căutau îndată să se spele, începând cu clătirea gurii. Cine n-avea perie de dinţi, nici nu era primit între ceilalţi. Până şi cei mai sărăcuţi făceau ce făceau şi-şi cumpărau măcar o periuţă. Atâta însă nu-i de ajuns. După ce ai mâncat, trebuie să ai unde dormi. Fiecare şcolar căta să-şi închipuie cum va şti un pat; nu de împrumutat de la alţii, ci făcut chiar de mâna lui: îl va ciopli deci singur, cum se va pricepe. De va fi tare ori strâmb, e treaba lui; cum îşi va aşterne, aşa va dormi! Astfel, pas cu pas, fiecare tânăr învăţa a fi om, îşi deschidea singur calea în viaţă, lucrând, gândind, chibzuind şi căpătând mereu tot mai multă îndemânare. Iar pilda asta a lui Booker spunea lămurit oricărui negru: omule, asta e civilizaţie, nu cilindru cel alb, cămaşa cea scorţoasă şi basmaua de mătase la gât, când punga e goală, stomacul gol, iar păduchii se ţin funie pe tine. Şi truda nu i-a fost zadarnică. Unde era poiata şi grajdul cel părăsit, America a văzut ridicându-se o minune de şcoală a neamului negru. Pe locul şandramalei, se întinde acum un oraş întreg: ferme, ateliere, biblioteci, laboratoare, grădini şi muzee. În total: 125 de clădiri, ieşite toate din mâna şcolarilor lui Booker. Împrejurul gospodăriilor pasc nu mai puţin de 1500 de vaci şi 200 de cai. Cât despre oi, porci, păsări... e berechet. Toţi lucrează şi toţi învaţă câte o meserie: lemnărie, fierărie, turnătorie, grădinărie, zidărie... ce pofteşti. E o secţie unde se pregătesc învăţătorii şi preoţii meniţi a lumina pe negri. Dăscălimea pământului vine să vadă şi ia pildă de la şcoala de educaţie a fostului rob. Fireşte, cu atât mai mult vin să-şi vadă şcoala lor, cei care au învăţat acolo ucenicia muncii. Se întorc ca acasă la dânşii; găsesc întotdeauna o masă curată, flori pe masă, curăţenie desăvârşită şi mâncare după ceasornic, adusă la masă chiar de şcolari, deoarece într-o casă unde toţi muncesc deopotrivă nu e nevoie de

143

Page 142: Simion Mehedinti - Alta Crestere

slugi, ci toţi iau parte cu drag, la tot ceea ce priveşte bunul mers al gospodăriei. Astfel, numele lui Booker a ajuns binecuvântat de tot neamul negrilor şi lăudat de toţi pedagogii pământului. * * * Acum să ne întoarcem la şcoala bolnavă din ţara noastră şi să ne întrebăm: nu cumva fiul plugarului şi al meseriaşului, care dondăneşte franţuzeşte, latineşte, algebră şi altele ca acestea, e întocmai ca tânărul negru pe care Washington l-a întâlnit buchisind în coliba lui cărţi franceze, spre a rămâne apoi muritor de foame? Nu cumva împopoţonarea ţigănească a femeilor negre şi cilindrul alb al bărbaţilor are vreo asemuire cu moda maimuţărită, care ruinează oraşele noastre şi începe a se întinde acum ca o pecingine şi asupra satelor? Iar şcoala, în loc de a stăvili răul, nu cumva îl întinde şi mai mult, fiind ea însăşi o modă deşartă şi fără folos real pentru viaţă? E vădit lucru, că în unele priviri, mulţi români de azi înţeleg civilizaţia, întocmai ca şi negrii. După ce ţăranul, adică ,,românul``, a fost ţinut vreme îndelungată sub apăsarea boierescului, ne-am apucat acum vreo jumătate de veac să ticluim forme şi reforme pentru o viaţă nouă şi, cu acest gând, am părăsit obiceiul pământului, înlocuindu-l cu legi fabricate aiurea: am desfiinţat breslele 1 ); am lăsat slobodă năvălirea străinilor; am trimis tineretul să înveţe la întâmplare prin ţări străine, iar acasă am întocmit iute şi degrabă şcoli, punând dascăli pe cine s-a nimerit... Cu ce era să se folosească poporul nostru din atâta nămol de legi şi de forme noi? Ca şi negrul lui Booker, amăgit de moda franţuziei, am început şi noi a învăţa limbi străine, a silabisi latineşte şi greceşte, a înnegri hârtia cu formule de algebră, a bâigui ceva fizică, chimie mineralogie... şi altele ca acestea. 1 ïn 1939, ne-a venit mintea cea de pe urmă a românului şi le-am înfiinţat iarăşi. Când le apărase P.P.Carp, el fusese considerat ca duşman al progresului!

144

Page 143: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Iar roadele se văd peste tot: de la ghiveciul programei primare, unde copilul învaţă de toate, dar se alege mai cu nimic, am trecut la ghiveciul secundar (unde se învaţă iarăşi de toate şi se alege iarăşi cu mai nimic); pentru a păşi apoi la ghiveciul universitar unde fiecare tânăr învaţă în ramura lui multe de toate, iar când intră în viaţă, nu e în stare să facă aproape nimic cumsecade. Vorbe şi iar vorbe; scris şi iar scris; citit şi iar citit... Cât despre munca efectivă, singurul chip de a cunoaşte şi de a deprinde ceva, aceea e lăsată pe de lături, fiind bună numai pentru oamenii de rând!... Pentru ce? Pentru că ne-a intrat în cap sminteala că învăţătura de carte e totuna cu puterea. Nu. Poţi să ştii multe şi totuşi să fii un bicisnic. Lucrul de căpetenie e să poţi lucra bine şi sigur ceea ce trebuie, atât pentru tine, cât şi pentru cei dimprejurul tău; - pentru că, vrând-nevrând, asta trebuie. Şi tocmai la asta nu vrea să se gândească şcoala de azi, care nu e făcută pentru viaţă, ci e întocmită, ca şi cum ar avea numai menirea să dea de lucru profesorilor! În loc să se întrebe dascălul ,,ce are să facă şcolarul pe lume?`` şi să-l pună îndată la lucru, spre a-l pregăti pentru chemarea lui, din contra, pierdem toată tinereţea, urmărind abstracţii, formule şi alţi cai verzi pe pereţi. Ne-a intrat în minte că omului îi trebuie cultură generală1), - adică să fie întâi filosof, după aceea om care se apucă de ceva cu dinadinsul! Mai slută judecată nici că e cu putinţă : Ce-ai zice de-o albină, care s-ar apuca să filosofeze cam astfel în faţa ştiubeiului: ,,Eu trebuie să adun miere din flori. Cea dintâi datorie a mea e să învăţ botanica, morfologia plantelor, fiziologia şi clasificarea lor în varietăţi, specii, genuri, familii etc. Dar, fiindcă în colindul meu de la floare la floare, întâlnesc şi fluturi, furnici şi alte vietăţi, trebuie să cunosc şi zoologia : să am o idee generală despre toată animalitatea. Însă animalele şi plantele sunt legate de scoarţa pământului, trebuie deci să studiez şi mineralogia, geologia, petrografia, paleontologia şi

1 Iluzia aceasta ne-a procurat în anii din urmă chiar proiecte de legi, în care filosofia forma temeiul programelor .,,Teoria cunoştinţei`` - obiect de studiu pentru copiii de liceu!

145

Page 144: Simion Mehedinti - Alta Crestere

tot ce se leagă cu ştiinţa despre plăsmuirea litosferei. În sfârşit, fiindcă acest glob face parte dintr-un sistem de corpuri cereşti, care umblă prin spaţiul infinit şi întunecat, cum rătăcesc licuricii noaptea, trebuie să-mi arunc ochii şi spre astronomie, căci toate se ţin în lume şi despre toate trebuie să am o idee generală. Înainte de a mă coborî la urdiniş cu o picătură de ceară sau de miere, trebuie să cunosc filosofia cerii şi a mierii, pe temeiul cunoştinţelor adunate în ştiinţele exacte, începând de la matematici şi până la sociologie, unde se lămuresc raporturile cu proprietarul grădinii în care e aşezat ştiubeiul. Aceasta e numaidecât necesar... Deoarece, pentru a trăi viaţa, trebuie întâi să o înţelegi; iar pentru înţelegerea fiecărui atom, ai nevoie de înţelegerea universului întreg, - măcar în linii generale``. O, sărmană gâză! Rău te-a sfătuit cine te-a sfătuit. Mare şi crudă bătaie de joc din partea cui te-a îndemnat să înconjori universul când e să înconjori ştiubeiul şi să te opreşti pe cea dintâi floare, de unde să culegi ce trebuie vieţii tale şi tovarăşelor tale! Ascultă-mă! Să nu cumva să urmezi acel sfat că vei muri de un milion de ori, înainte de a fi făcut măcar câţiva paşi în genunea asta care se cheamă ştiinţă. Ca să aduni un pic de miere, poţi orişicând, dacă vrei. De aceea, îndată ce ţi-ai netezit aripile şi simţi că eşti în stare a pluti pe marea cea uşoară a văzduhului, dă-ţi drumul de la urdiniş în jos şi-apoi fă-ţi vânt spre cea dintâi floare care îţi iese înainte. O! dumnezeiască plăcere a celui dintâi zbor!... Parcă te leagănă o mână nevăzută. Dar bucuria că ai cules tu acea picăturică de miere ţinându-te voiniceşte cu picioruşele tale de firicelul de iarbă, care se clatină cu floare cu tot! Bagă de seamă: după fiecare zbor în lumea cea largă, te vei întoarce tot mai puternică şi mai ştiutoare, deoarece numai cărăuşia învaţă minte pe cărăuş. În curând, vei şti minunat felul tuturor florilor bune şi rele; vei simţi de departe mirosul lor şi vei deosebi culorile lor, până la cele mai fine. Çi asta trebuie întâi. Iar ce o fi mai departe - departe, la marginea cerului, unde dimineaţa se arată focul cel grozav, care dogoreşte pământul, aceea nu e treaba ta să ştii. ( Parcă oamenii ştiu? Fac şi ei fel de fel de presupuneri... Ba că ar fi eter care are întindere, dar nu se poate împărţi; ba că ar fi materie compusă din atomi, care nu sunt divizibili şi totuşi există - fără să aibă întindere şi formă, căci de-

146

Page 145: Simion Mehedinti - Alta Crestere

ar avea s-ar putea împărţi!!... Te-apucă mila de înţelepciunea bietului om... De asemenea: câte vor fi neamurile buruienilor de peste mări şi ţări, iarăşi nu-i treaba ta să afli, căci sunt multe ca frunza şi ca iarba. Învăţaţii îşi închipuie că le cunosc. S-au întovărăşit unii dintre ei - câteva sute de mii - spre a le număra şi descrie. Cu mare necaz, au adunat chipurile ori numele lor în bucoavne mari, că de abia le ţii în braţe. Dar nu e un cărturar - unul al dracului - care să poată ţine minte tot ce stă scris în acele cărţi. Când au nevoie să afle câte ceva, caută din condici în condici, dar ceea ce găseşte unul aici, altul găsise mai demult dincolo, dar îi dăduse alt nume. De aceea se şi gâlcevesc între dânşii: ba că-i laie, ba că-i bălaie...ba că specia asta se cheamă stultitia spiculifolia, ba că e o varietate sau chiar o specie nouă stultitia latifolia, cu peri pe dosul sepalelor, cu hlujanul în patru muchii şi alte însuşiri însemnate ca acestea... Çi, cum e cu buruienile, aşa e şi cu vietăţile care umplu apa mărilor, a râurilor, a ostroavelor şi continentelor. Sute de mii de soiuri! Abia dacă le mai zăreşte ochiul prin microscop; şi abia dacă scrisul le mai poate înşira numele şi numărul lor. Pas de le mai ţine şi minte... Încaltea, astronomia te uluieşte cu totul. Se sperie gândul de adâncimea depărtărilor fără sfârşit în care roiesc mii şi milioane de sori, planete, sateliţi şi nebuloase, faţă de care pământul nostru e abia ca firul de polen pe care ţi-l aduci tu la fagure. Drept aceea, sărmană albină, rău te-a sfătuit cine te-a îndemnat să înconjuri marea cu sarea şi să atingi soarele cu picioarele...Gândul acesta ori e o glumă, ori e vicleşugul vreunui vrăjmaş care vrea să-ţi răpună capul... Ia-ţi mai bine seama: cultura generală e, de obicei, o amăgire generală, la care oamenii au ajuns numai din pricina şcolilor bolnave în care îşi irosesc tinereţea. Şi e uşor de înţeles cum de au lunecat în astfel de rătăciri. Ieri-alaltăieri, fiind prea puţine cărţi, unii se încumetau să le citească mai pe toate şi vorbeau de omenire. În timpurile din urmă, născocindu-se însă tiparul, numărul cărţilor a sporit straşnic. Pe toate cărările, vezi numai hârtie tipărită. Dar bieţii oameni au rămas şi acum cu obiceiul strămoşilor de altădată şi voiesc

147

Page 146: Simion Mehedinti - Alta Crestere

măcar să spicuiască din toate... dacă nu le pot birui cu cititul. De aceea, încep a chinui pe copii de mici silindu-i să guste din toate învăţăturile şi să se deprindă cu cât mai multe limbi. Ba încă, se străduiesc să tălmăcească şi cărţile scrise în limbi pe care astăzi nimeni nu le mai grăieşte. Parcă le citesc? Doar unul-doi la câteva milioane. Totuşi, pentru atâta lucru, ei chinuiesc în unele ţări toţi copiii, de-ţi vine să le plângi de milă, fără să ia în seamă că omul nu poate stăpâni deplin nici limba pe care a învăţat-o de la părinţi şi nu poate citi destul nici ce e tipărit în limbile moarte... Dar de chinuit se chinuiesc vârtos şi băieţi şi fete. De mici se deprind a bâigui două-trei vorbe străine. Şi asta e ceea ce numesc ei cultura generală!... la care mai amestecă şi puţin sos pseudo-ştiinţific...! Îndrăznesc să vorbească de astronomie, (fără să se fi uitat măcar o dată într-un telescop); de fizică şi de chimie (fără a fi făcut o singură experienţă); de biologie, botanică, zoologie şi mineralogie (fără să fi determinat o singură specie vegetală, animală sau minerală). Çi astfel se ameţesc cu vorbe unii pe alţii, o bună parte a vieţii, până ce, părăsind şcoala, încep a le uita păstrând doar din ele o amintire ca despre un vis rău prin care au trecut în anii copilăriei. Asta e cultura generală! Drept vorbind, numai ameţeala e generală. Toată învăţătura noastră e arta de a privi lumea pe hârtie. Iar când scapă din şcoală, tânărul e silit să întrebe pe muncitorii de rând: cum se ridică un zid, cum se sapă un puţ, cum se face o sonerie, cum găseşti drumul noaptea după stele, cum se cârmuieşte o luntre... Şi ar întreba şi cum se duce lingura la gură, dacă n-ar fi apucat să înveţe de la mamă... Noroc că unii oameni au deschis ochii şi, luând pildă de la voi albinele (care aţi dezlegat prin muncă până şi probleme fine de geometrie, ca a economisirii spaţiului în fagurele cu prisme hexagonale) şi-au zis: fiindcă ştiinţa n-are nici un capăt, iar viaţa are două, foarte apropiate unul faţă de altul, hai, să nu mai punem carul înaintea boilor, ci să începem cu munca, înainte de a păşi la speculaţii filosofice şi ştiinţifice. Aşa a făcut un oarecare vânzător de ziare, Edison, şi, slavă Domnului, nu i-a mers rău. Muncind mereu, a născocit mereu, pe când atâţia, mii şi mii dintre cei care mereu citesc,

148

Page 147: Simion Mehedinti - Alta Crestere

n-au inventat nici măcar fabricarea unui chibrit. Aşa au făcut şi alţii care, din lucrători de laborator, din calfe de fabrică sau muncitori de câmp, au ajuns mari învăţaţi şi podoaba ştiinţei lor. Deoarece munca dezveleşte darul din creierul cuiva mai degrabă decât o mie de cărţi. Cel înzestrat de Dumnezeu cu o pricepere deosebită, de la o vreme nu mai face lucrul lui la fel cu al altora, ci născoceşte ceva nou; iar când vede că născocirea întâmpină greutăţi venite din neştiinţa lui, el se apucă grabnic şi de citit, învăţând cu mare bucurie ceea ce-i trebuie, ca unul care ştie bine că-i este în adevăr de folos. Şi astfel, din mijlocul muncii sale de toate zilele, ca un păianjen, lucrătorul cel deştept se mută când spre un colţ, când spre celălalt; aici înnoadă un fir, dincolo dezleagă un nod, spre a lega altul, şi peste tot ţese mereu acelaşi gând. Aşa se pregăteşte specialistul adevărat1), adică omul care nu numai ştie sau i se pare că ştie, ci poate în adevăr. De la special, el păşeşte spre general, urmând drumul firesc pe care a mers neamul omenesc, de când omul s-a sculat în două picioare şi a pus mâna pe unealta dintâi - eolitul, din care a scos apoi tot ce se găseşte în fabricile şi arsenalele moderne. Şi tot aşa face şi copilul, cât e sub ochii părinţilor: învaţă cu dragoste numai ceea ce cuprinde cu mâna, cu ochii, cu urechea, cu gustul şi mirosul, adică cu munca, singura lui cale spre ştiinţă. Abia târziu, după ce a păşit pragul spitalului care se cheamă şcoală, începe a vorbi şi despre lucruri neştiute şi neînţelese, bâiguind în dodii şi deprinzându-se a minţi. Astfel, din ameţeala vorbăriei generale a ieşit, cu vremea, un fel de înşelăciune neroadă, care se întinde acum peste tot tineretul unui popor sub numele de cultură generală.

1 Din servitor de laborator, Faraday (fiu de potcovar) ajunge mare învăţat; Stephenson, născocitorul locomotive, era un biet frânar; Thimonier, inventatorul maşinii de cusut, a început ca croitor; H. Regnault, mare fizician, era băiat de prăvălie; Edison - vânzător de ziare... Copernic era băiat de porcar; Newton - de ţăran; Shakespeare - de măcelar; Kepler - de hangiu; Kant - de şelar; Rousseau - de ceasornicar; Diderot - de cuţitar; Lineu - de cizmar; Claude-Bernard - de ţăran, Pasteur- de tăbăcar etc.

149

Page 148: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Şi acum, pilda lui Booker Washington ne revine în minte ca o adevărată mustrare: Ceea ce a făcut un negru, pentru nişte dezmoşteniţi de robi, nu va pricepe nimeni să facă şi pentru necăjitul nostru popor, scăpându-l de şcoala bolnavă a vorbelor şi deprinzându-l cu şcoala sănătoasă a faptelor? Aceasta e întrebarea. Răspunsul e categoric: Dezvoltarea copilului şi a genului omenesc, aşa cum ne-o arată antropologia, pedologia, psihologia, pedagogia şi etnografia, ne duce la o singură încheiere: în afară de muncă efectivă, toate căile educaţiei sunt false şi, deci, primejdioase. A venit, prin urmare, vremea să ieşim din făgaşul formelor seci. Finlandezii, împinşi de sărăcia ţării lor, au găsit calea cea bună înaintea tuturor. Suedezii, norvegienii, americanii şi alte neamuri luminate au intrat pe aceeaşi cale. Proba e făcută. Cu toate că am trecut printr-o şcoală bolnavă, ştim şi noi unde este doctoria. Stă, aşadar, în mâna noastră să ne folosim şi noi cât mai curând de leacul încercat de alţii. Cine va urma în şcoala română pilda lui Booker Washington? Cine va îndrăzni să zică: întâi să muncim şi apoi să citim? * * * Adaos. O pildă strălucită, cât de bolnavă e şcoala depărtată de muncă şi de aplicaţiile ei, putem da şi noi românii. Nu demult, o foaie engleză (Daily Mail), vorbind despre un compatriot de al nostru, compară lucrările sale cu ale lui Galilei şi Newton. Cine e românul care o fi adus culturii apusene un spor aşa de însemnat? Este descoperitorul ştiinţei sonice. Cum a ajuns el la întemeierea acestei ştiinţe, e un lucru aproape de necrezut. Un tânăr (Gogu Constantinescu), înainte de război, dorind să alcătuiască şi dânsul niscaiva cântece la pian, a început să dibuiască (avea numai 17 ani) o teorie a acordurilor muzicale pe baze matematice. Pentru aceasta, a încercat să studieze vibraţiile în trompete, în tuburi acustice şi în alte instrumente. Şi,

150

Page 149: Simion Mehedinti - Alta Crestere

lucrând astfel, s-a întrebat ,,dacă o goarnă mişcă aerul până unde ajung sunetele ei, nu s-ar putea ca sunetul să mişte ceva în depărtare ?`` Ce e o vibrare decât rezultatul apăsării aerului? Puşcociul de soc nu aruncă dopul cât colo când striveşti dintr-odată aerul de sub dop? Ce-ar fi dacă ai mâna vibraţiile acustice pe un tub (un fel de puşcoci) în loc să le laşi să se risipească în toate părţile, ca sunetul goarnei? Dar aerul e prea elastic, mai bine ar fi să întrebuinţăm apa. Şi aici vine lucrul de necrezut: tânărul află din cărţile dascălilor de la universitate şi ale tuturor învăţaţilor că apa nu e compresibilă sau că aşa de puţin încât asta s-ar putea trece cu vederea. Ciudăţenia şi mai mare era că fizicienii admiteau compresibilitatea oţelului... Aşadar, oţelul se putea strânge prin apăsare, iar apa nu! Mare minune... Tânărul n-a voit să creadă. A încercat deci să verifice lucrul în faptă şi a găsit nu numai că apa se poate comprima, dar că e de 100 de ori mai compresibilă decât oţelul! Deci, apăsând apa în tuburi, ai putea - dacă apăsarea e violentă ca la puşcoci - să arunci la capătul celălalt al tubului o ghiulea. Astfel, în timpul războiului, tânărul român care se afla la Londra a făcut un tun care arunca o bombă de 100 kg. la un kilometru şi jumătate - fără foc şi fără zgomot! A născocit apoi nişte aeroplane care trăgeau cu aşa precizie, încât unul se putea lupta cu 4 -5 avioane germane. (Englezii au comandat repede peste 40.000 de maşini de acestea. Şi putem spune că nu numai pe frontul răsăritean, dar şi pe frontul apusean, românii şi-au avut partea lor de cinste în hotărârea marelui război.) Acum se aşteaptă ca descoperirea ştiinţei sonice să schimbe până în temelie munca industrială. Motoarele sonice vor elimina toate transmisiunile prin curele. Atelierele nu vor mai avea nevoie de zidăria grea, pe care o zguduie azi maşinile cu transmisie. Aeroplanele vor fi uşurate (motorul sonic de 180 cai putere cântăreşte numai 20 kg, pe când un motor electric cu aceeaşi putere ar cântări 1000 kg.) Cu maşinile sonice, granitul e tăiat ca o piftie... Aşa că facerea tunelelor pe sub munţi va fi, de aici înainte, colosal uşurată... Şi câte, şi câte alte aplicaţii practice. Dar partea cea mai minunată e rezultatul ştiinţific. Pe o conductă sonică nu poţi să trimiţi vibraţii la întâmplare, ci, întocmai ca

151

Page 150: Simion Mehedinti - Alta Crestere

la pian, vibraţiile trebuie să asculte de acorduri întemeiate pe raporturi de numere întregi. Aşadar, armonia muzicii aplicată la industrie! Cine ştie dacă în curând nu vom dibui că şi combinările chimice au la bază vibraţii exprimabile în raporturi numerice? Aşa că chimia ar fi şi ea un fel de muzică aplicată: fenomene disonante şi consonante!... Când te gândeşti la această minunată descoperire a băietanului de acum 23 - 25 ani, îţi vine în minte vechea teorie a lui Pitagora despre armonia sferelor cereşti care, în mişcarea lor, produceau sunete muzicale ca de harpă. Oricum ar fi, un lucru pare sigur: sonicitatea e cea dintâi mare descoperire ştiinţifică pe care un român o aduce în istoria dezvoltării spiritului omenesc. Dacă englezii, care sunt atât semeţi cu privire la ei şi la ale lor, alătură numele compatriotului nostru de ale lui Galilei şi Newton, aceasta e o verificare a credinţei celor care socotesc că poporul român are o minte atât de fină, încât putem aştepta de la el cele mai înalte manifestări culturale. ,,Din acest substrat etnic, plămădit atât de greu în timp de aproape două milenii, din acest popor capabil de a simţi armonii superioare şi ale înfăţişa în forma nepieritoare a artei (acum putem adăuga şi a ştiinţei), după cum a ieşit Eminescu, de bună seamă vor mai răsări şi alţii, mulţi alţii; iar cununa de aur se va coborî cu supusa nevoire a neamurilor şi a secolelor pe creştetul unui geniu născut din neamul nostru 1)``. Pomenirea acestei întâmplări are însă aici numai un interes pedagogic: să arate de ce poate atârna o descoperire ştiinţifică. Cărturarii, ca oile, mergeau unii după alţii, repetând ,,apa nu se poate apăsa... apa nu se poate apăsa...`` Pe când sfânta metodă a muncii şi a verificării în faptă a răsturnat într-o clipă eroarea aceasta atât de copilărească, spusă însă de la înălţimea catedrelor din şcoala bolnavă a vorbei şi a autorităţilor verbale.

1 Primăvara literară, p. 17.

152

Page 151: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Iată de ce, descoperitorul sonicităţii e şi o minunată pildă pentru pedagog. El a spus un cuvânt care ar trebui să fie scris pe uşa tuturor şcolilor de toată faţa pământului: ,,Ştiinţa fără experimentare este un pericol ``. Şcoala fără muncă este începutul celor mai multe boli ale sufletului. ALTĂ PREGĂTIRE A PREOŢILOR ŞI A ÎNVĂŢĂTORILOR Unde e turma - şi păstorul Unde e ogorul, acolo şi lucrătorul. Fiecare şcoală să fie aşezată în mediul social de care se ocupă. Pregătirea în oraşe a învăţătorului şi a preotului de sat e o absurditate. Întoarcerea orăşenilor spre sat. ,,Cura de muncă``.

153

Page 152: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Pentru a scăpa de şcoala bolnavă de până azi, ne-am înţeles asupra unui lucru: copilul, deprins a munci în casa părintească, să urmeze munca şi după ce a păşit pragul şcolii. Nu putem înşira aici cu de-amănuntul ce şi cum are să lucreze. Regula firească e aceasta: în fiecare ţinut, şcoala trebuie să pregătească pe copil a săvârşi, pe cât se poate, toate muncile cu care se ţin oamenii în partea locului. Nu doar că fiecare om ar trebui să facă de toate, ca primitivii, dar e bine ca tânărul să lucreze în fiecare ramură măcar atât, ca să poată cunoaşte preţul muncii acelora cu care va trăi şi de care va avea nevoie în viaţă. Apucând pe calea aceasta, a muncii potrivite cu ţinutul unde e şcoala, ajungem la următoarele rezultate: 1. - Copilul, deprinzându-se cu mai multe lucrări, pune în mişcare mai multe organe, îşi ascute simţurile şi-şi împuterniceşte creierul. 2. - Comparând mai multe îndeletniciri, el îşi poate alege pe cea mai potrivită cu însuşirile sale individuale. 3. - Înainte de a porni pe calea vieţii, capătă o cunoştinţă cât mai întreagă despre traiul părinţilor, moşilor şi strămoşilor săi. Văzând lucrurile şi mânuindu-le, le şi dă nume şi astfel învaţă cumsecade limba neamului său. Lucrând, el judecă împrejurările fiecărei lucrări, simte împreună cu tovarăşii cu care lucrează, se deprinde a trece de la vorbe la fapte, adică îşi încordează voinţa şi o disciplinează. Prin urmare, o astfel de creştere dă fiecărui copil putinţa să fie în mediul său la înălţimea tuturor nevoilor. Şi tocmai asta cere viaţa de la orice om. Fireşte, cei deprinşi cu şcoala bolnavă de azi vor găsi că e greu să faci într-o ţară agricolă plugărie şi gospodărie sătească, cu copii de la 7 până la 12 sau 14 ani. E mult mai uşor să deschizi un abecedar, să scrii câteva caiete şi să umpli tabla cu şiruri întregi de numere. Dar, fiindcă viaţa cere să lucrezi, nu să citeşti ori să scrii mereu şi să calculezi, orice şcoală, care nu minte, trebuie să înceapă de la lucrul manual. Şi anume: copiii mărunţei de tot (ca o trecere de la joc şi munca copilărească spre munci mai grele) trebuie să ticluiască ei, în legea lor, doar cu îndrumarea învăţătorului, tot ce-a născocit neamul

154

Page 153: Simion Mehedinti - Alta Crestere

nostru ca gospodărie. Fiecare şcolar să lucreze câtva timp, ca un mic Robinson, repetând munca etnografică a generaţiilor care l-au precedat. De pildă, a croi dintr-un petec de pânză sau chiar din hârtie o glugă, haina cea mai simplă şi mai ingenioasă dintre câte a descoperit poporul nostru, e o întreagă lecţie de gospodărie, de igienă şi de istorie. (Gluga ţine un loc de traistă, de umbrelă în vreme de ploaie şi ninsoare, de aşternut pe vreme de noapte şi de multe de toate.) A face un arc cu scripet e o lecţie de vânătoare, de război, de istorie şi etnografie ori chiar de fizică şi de mecanică aplicată. Cine a lucrat un arc şi o săgeată ştie să preţuiască puşca însutit mai bine, decât cel care pune dintr-o dată mâna pe arma de foc. Cine împleteşte din mlajă o leasă de prins peşte acela capătă o lecţie de intuiţie botanică, zoologică şi tehnică de cel mai mare preţ pentru omul menit a trăi în luptă cu natura. Şi, despre fiecare unealtă, despre fiecare haină, fiecare pom şi fiecare legumă, se pot spune lucruri de cel mai înalt interes educativ. Aşa că greşeşte cumplit învăţătorul care şi-ar închipui că nu se poate munci ceva chiar cu copii de 7 ani în treburile meseriei ori ale plugăriei. Căci ce e grădina cu legume, decât treapta întâi a agriculturii, născocită de femeie şi de copil? Dar aici, cum am spus, nu ne propunem a arăta în amănunţime felul de lucrări al şcolii întemeiate pe muncă. Nu putem înşira nici măcar lucrările pe care le pot face copiii unei şcoli de sat1 ), necum să arătăm programa practică a şcolilor de oraş unde sunt pregătiţi meseriaşii, negustorii, inginerii, zidarii, doctorii şi alţi muncitori de mare folos societăţii. Cu privire la pregătirea lor prin munca practică,

1 Dascălii inimoşi pot lua pildă de la o seamă de harnici învăţători din judeţul Argeş, Olt şi Muscel, care au aplicat metoda muncii în şcolile lor şi au ajuns la isprăvi vrednice de laudă. Au întocmit şi căteva expoziţii (una în Piteşti, altele în Bucureşti şi aiurea) cu lucrările făcute de copii. S-a văzut astfel că cei închinaţi învăţământului pot să meargă şi ei pe urmele lui Booker şi altor pedagogi cu reală dragoste de copii. Nădăjduim că rezultatele acestor încercări lăudabile vor putea fi clasificate şi publicate pentru îndrumarea tuturor celor închinaţi ridicării poporului nostru. Iar atunci, cei care voiesc să isprăvească cu şcoala bolnavă, să întrebe mai cu de-amănuntul pe cei care au încercat noua metodă. (Vezi lucrările învăţătorului I. Petrescu din Comarnic-Prahova.)

155

Page 154: Simion Mehedinti - Alta Crestere

chiar din capul locului, şi sprijinul teoretic pe care cartea îl poate adăuga pe măsură ce simte nevoia de el, va mai fi vorba aiurea. Deocamdată, fiindcă partea cea mai mare a poporului nostru e la sate şi, fiindcă dintre toate şcolile bolnave, cele mai vinovate sunt cele săteşti, care dau plugarilor vorbe în loc de fapte, ne mărginim acum la sat. Çi afirmăm că ar fi o mare izbândă, dacă vom îndrepta educaţia până la 7 ani prin mame şi preoţi, iar de la 8 până la 12 ani, prin preoţi, învăţători şi agronomi. Pentru aceasta, e însă nevoie ca înşişi povăţuitorii satelor să fie pregătiţi altfel de cum au fost îndrumaţi până azi; să înţeleagă mai întâi de toate ei, că tot ce e vorbă fără muncă, e o amăgire şi minciună, pagubă şi păcat; că nu va fi îndreptare pentru poporul nostru până ce îndrumătorii lui nu vor trece de la şcoala cărţii la şcoala muncii şi până ce, alături de vorba bisericii: să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim, pedagogul nu va adăuga: să muncim unii cu alţii şi pentru alţii, ca într-un gând să organizăm viaţa satului şi a neamului nostru 1 ). Deoarece munca, adică fapta - nu vorba, e singura chezăşie pipăită a iubirii şi a felului de a gândi. Dar aşa ceva nu e cu putinţă în seminariile şi şcolile normale de azi. Ce caută seminarul lângă fabrica de băuturi, lângă răspântii de căruţaşi, în prejma cârciumilor şi altor locuri unde grâul e amestecat cu atâta neghină ? Ce caută şcoala normală în acele gări lungi de cărămidă roşie, cu coridoare asfaltate, cu mese de marmură, cu spălător de lux - ca la hoteluri, cu calorifer şi alte rafinării... când copilaşul venit de la sat e menit să se întoarcă iarăşi între fraţii lui la ţară, cu gând să-i ridice la vrednicia unor plugari şi oameni deplini ? Şcolile acestea păcătuiesc mai întâi prin locul unde sunt aşezate.

1 ïn 1939, Serviciul Social părea gata a păşi la aplicarea acestor norme de viaţă publică. ïn acelaşi an, a fost desfiinţat. (Nota la ediţia a VII - a).

156

Page 155: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Prin firea lucrurilor, unde e turma, acolo trebuie să fie şi păstorul; unde e ogorul - acolo şi lucrătorul. Aşadar, preotul şi învăţătorul trebuie să aibă de la început sub ochi viaţa de sat, cu toate greutăţile ei reale. La sate e locul seminariilor şi al şcolilor de învăţători. Profesorii de şcoli normale, dacă simt în adevăr chemarea lor de dascăli ai tineretului, să părăsească oraşul, să se aşeze împreună cu ucenicii lor în mediul de care pretind că se ocupă. Altfel, devin, cu vremea, birocraţi de oraş. Profesor cu ,,ora``, care să se uite nerăbdător la arătătorul ceasornicului, aşteptând trăsura spre a pleca mai repede de la şcoala normală la altă şcoală, asta a fost o născocire vrednică de nepăsarea cu care zeci şi zeci de ani am pregătit pe povăţuitorii poporului nostru. Astfel de oameni, chiar când nu sunt, par nişte năimiţi, nişte ,,grăbiţi`` iar pregătirea unui preot sau a unui învăţător nu poate fi o treabă de făcut în pripă, ci ea cere îndelungă răbdare şi dragoste, ca a grădinarului care ştie că merele nu se coc la para lumânării, ci trebuie să aştepţi lucrarea domoală a razelor soarelui, a umezelii şi căldurii, a luminii şi a umbrei, cum ai aşteptat deschiderea florilor din mugur şi tainica împărtăşire a polenului de la o floare la alta. Cine îşi închină viaţa unei astfel de şcoli trebuie să dea pildă muncii, ca Booker Washington: lângă şcoală să-şi facă veacul, aşezându-şi în apropiere toată gospodăria sa, pentru a privi pe şcolari ca prelungirea familiei sale proprii1 ). Aşa însă, cum au fost plănuite până azi, seminariile şi şcolile normale au fost un fel de atentat împotriva vieţii satelor. Cum turcii luau copiii creştinilor, ca să-i facă ieniceri, tot aşa şcolile acestea iau copiii sătenilor pentru a-i momi spre o viaţă nepotrivită cu traiul lor de la ţară. În loc de a ocroti portul satelor, limba cea înţeleaptă a plugarilor, obiceiurile din bătrâni şi a da fiecărui învăţător mândria de a fi un ţăran deplin, mulţi dintre învăţătorii ieşiţi din aceste şcoli s-au întors cu un port schimbat, cu o limbă păsărească, cu obiceiuri cosmopolite şi au slujit astfel, nu spre întărire, ci spre slăbirea vieţii poporului nostru.

1 Acesta fusese gândul din care porniseră în 1918 ,,Şcolile pregătitoare``. însuşi numele lor era un semn că trebuiau să pregătească pentru viaţă.

157

Page 156: Simion Mehedinti - Alta Crestere

A venit deci vremea să ne întoarcem la calea cea firească: şcoala preoţilor şi a învăţătorilor trebuie să se aşeze nu în mijlocul oraşelor şi nici măcar la marginea lor, ci de-a-dreptul în sate; iar profesorii acestor şcoli de elită, unde se păstrează ca într-un templu tot ce constituie partea caracteristică a unui neam, trebuie să fie cu toată viaţa lor închinaţi satului. Prin munca lor, ei trebuie să stea pildă tineretului în toate privirile. Dacă orice preot şi orice învăţător trebuie să fie un plugar foarte priceput, cu atât mai mult profesorii şcolilor normale nu trebuie să fie debitanţi de geografie, aritmetică, botanică, zoologie, istorie şi alte cunoştinţe teoretice, ci pildă de viaţă intensă şi completă, începând cu propria lor gospodărie rurală. Niciodată dascălul de matematică nu va explica mai bine matematica ori geometria decât atunci, când va face explicaţii de agrimensură, cotit şi alte lucrări practice. Dimpotrivă, când ar fi numai cărturar, dar cu gospodărie fără rânduială în casa lui, adică, după cum zice românul: brânză bună în burduf de câine, unul ca acela s-ar dovedi îndată că nu e potrivit ca profesor la Seminarul-Normal. Deoarece, la sat, chiar cea mai bună brânză, îndată ce se pune în burduf... necurat nu se mănâncă, ci e aruncată. Profesorii Seminarului-Normal trebuie, aşadar, să fie cele mai alese personalităţi ale întregii generaţii şi oamenii cei mai stăpâni pe realităţile vieţii. Dar oricât de buni vor fi, tot nu vor fi destul de buni, faţă de marea cinste ce li s-a încredinţat de a îngriji de creşterea păturii celei mai de preţ a neamului lor - poporul muncitor. Neo-umanismul. De aceea, lor le trebuie o pregătire cu totul deosebită. 1. Mai întâi, să fie modele de sănătate fizică şi morală. Cea dintâi condiţie a unei vieţi adevărate e buna stare a organismului. Prin urmare, toţi viitorii profesori trebuie să practice o riguroasă igienă, susţinută printr-o gimnastică raţională. Cum să vorbească despre putere un slăbănog ori despre curăţenie un murdar! Gimnastica nu e sport, ci o datorie. Scandinavii au reînviat în societatea modernă ceva din cultivarea corpului atât de cinstită la antici. Aşadar, cei care vor să

158

Page 157: Simion Mehedinti - Alta Crestere

stea, ca modele de ,,umanitate`` înaintea tineretului, sunt obligaţi să dovedească în faptă că înţeleg rostul unei discipline fizice exemplare. În al doilea rând, toţi viitorii educatori trebuie să practice lucrul manual, fiind ştiut că cel mai bun regim pentru păstrarea şi întărirea sănătăţii e munca efectivă. Cum era înainte o fală să fie cineva polihistor, azi e o necesitate educativă să fie politehnic, adică meşter în cât mai multe lucrări manuale. Vechiul ideal al dascălului slăbănog cu scufie pe cap şi ochelarii ridicaţi pe frunte, un fel de Doctor Faust, ros de molii, e demodat. Idealul de azi e un om iubitor de oameni şi de viaţă, sănătos, viu şi îndemânatec, care să dea în orice clipă impresia că e gata nu numai a gândi şi a vorbi, ci şi de a lucra efectiv. Anahoreţii din peşterile bibliotecilor sau din arhive nu mai pot stârni entuziasmul nimănui - în orice caz, nu al tinerilor care au nevoie în anii adolescenţei să trăiască o viaţă cât mai intensă. Dar nici munca cu mâinile nu-i de ajuns. Cine munceşte e, în felul său, un creator: adică traduce imaginile din creier în anume forme concrete. Iar, pentru a înlesni această proiectare a gândului, e nevoie, de multe ori, să schiţezi mai întâi o formă, adică să desenezi. Lemnarul, croitorul, inginerul, pictorul, sculptorul, cartograful ş.a. ştiu ce înseamnă a vorbi cu creionul în mână. Şi fiindcă nimic nu ademeneşte mai mult pe copil, decât desenul, toţi educatorii trebuie să-şi facă educaţia propriului lor ochi, a mâinii şi a creierului prin desen. Poate să audă ori să scrie cineva de o sută de ori pe caiet maxima ,,exactitatea este politeţea regilor``, dar tot nu va ajunge la nici o ispravă; pe când acela, care se deprinde a construi exact figurile, pricepe de o mie de ori mai bine ce preţuieşte exactitatea în toate relaţiile vieţii. Dar simţul de observare! Niciodată ochiul nu vede mai bine o plantă, un mineral, un animal sau un peisaj, decât cu ajutorul mâinii care îi face chipul. Cât despre simţul estetic, e de prisos să mai insistăm. Aşadar, toţi viitorii profesori vor trebui să se deprindă bine cu desenul, căci oricare ar fi ramura lor de predilecţie, toţi vor avea nevoie să deseneze şi să înveţe pe copii a desena. În sfârşit, toţi vor trebui să înţeleagă şi să vorbească limba universală a muzicii. Mijlocul cel mai direct de înviorare al muncii e

159

Page 158: Simion Mehedinti - Alta Crestere

ritmul muzical. Nu numai pentru ureche, gât şi plămân, dar, în genere, pentru suflet, melodia este un adevărat tonic. Aceste patru îndeletiniciri: gimnastica, lucrul manual, desenul şi muzica sunt studiile umaniste cele mai însemnate. Numai prin ele, putem ajunge la un nou umanism vrednic de vremurile noastre. Numai pe calea aceasta vom putea înlătura din faţa copiilor caricatura fizică a gubavului care, de pe catedră, tuşeşte: declinări,conjugări, cifre, nume proprii şi alte simboluri seci. Ascetismul din Evul Mediu şi înmulţirea prodigioasă a cărţilor în epoca modernă au făcut pe bietul magister să se cufunde din ce în ce mai adânc în hruba bibliotecilor şi să târască şi copiii după dânsul, năzuind să-i facă şi pe ei viermi de hârtie (Bucherwurmer). E deci mai mult decât orişicând timpul să ne întoarcem spre natură. Numai astfel de oameni noi vor putea face din doctrina educaţiei un Novum Organum, schimbând vechea metodă pasivă într-o metodă dinamică. Fiind el însuşi îndemânatic şi deprins a lucra, profesorul va deprinde şi pe copii cu munca efectivă şi, astfel, va înceta vechea eroare a pedagogiei raţionaliste, care socotea că a şti şi a putea e totuna. Din aceeaşi eroare izvorâse obiceiul nerod al memorizării - metoda ciocanului pe nicovală. Dascălul spunea, şcolarul asculta şi repeta; profesorul poruncea, mustra, ameninţa, pedepsea... iar elevul, ca o nicovală, primea toate loviturile pentru ca să ajungă, prin ciocănire, învăţat, puternic, moral etc., etc.! Trăieşte încă un bătrân dascăl de şcoală normală, care poate da amănunte, cum candidaţii, meniţi să ajungă învăţători, dondăneau pe de rost - până şi descrierea unei gaiţe...: ,,Gaiţa! - Gaiţa, gaiţa... este, este, este... gaiţa este... un animal... gaiţa, gaiţa...`` - o ameţeală întocmai ca a lui Trăsnea care bâlbâia, săracul, pe dinafară pronumele din gramatica lui Măcărescu: mi-ţi-ni-vi-li-me-te-il-ve-i-le... Vorba lui Creangă: ,,Cumplit meşteşug de tâmpenie, Doamne fereşte``! În lături deci cu verbalismul acesta zădarnic. Dascălii, fiind mereu împreună cu ucenicii - ca Booker Washington, Tolstoi şi alţi înţelepţi - şi punând chiar ei mâna aci pe secure, aci pe coasă, pe sapă, pe cuţitul de altoit ori pe altele unelte ale gospodăriei rurale, vor învăţa şi tinerii o mulţime de lucruri, iar cititul le va veni ca un adaos

160

Page 159: Simion Mehedinti - Alta Crestere

şi o nouă înviorare spre muncă. În loc de o pedagogie statică, una dinamică, în loc de a mai mobila creierul individului cu sute de cunoştinţe, din contra, vom tinde să mobilizăm masa poporului spre o muncă rodnică, ştiinţific organizată. Vom face adică pedagogie socială1). Astfel, din pilda vie, în mijlocul unei şcoli care seamănă mult cu casa ţărănească, viitorul preot şi învăţător va deprinde temeinic toate muncile, pe care el le va încerca mai târziu cu copii sătenilor. Iar când vom avea şcoli, în care cinstea cea mai mare să fie îndemânarea la muncă, poporul nostru va fi mântuit. În loc ca învăţătorul să facă, împreună cu preotul, proprietarul, arendaşul, primarul şi perceptorul un fel de mică oligarhie rurală îmbrăcată altfel decât sătenii, vorbind altfel şi pândind cea dintâi ocazie, să treacă spre oraş ori măcar să-şi facă copiii lor orăşeni; în loc de a da goană după slujbe, socotind purtarea condeiului de la călimară la hârtie şi de la hârtie la călimară un lucru mai de cinste decât mântuirea secerii, coasei ori altei unelte, viitorul preot şi viitorul învăţător vor fi stâlpul cel mai tare al vieţii naţionale şi vor ajunge să încredinţeze şi pe orăşeni (pe cei care muncesc meserii grele şi, mai ales, pe trântorul care nu munceşte nimic), că sănătatea trupului şi a sufletului cere în fiecare an o ,,cură de muncă`` la ţară. Cu o astfel de educaţie, ogorul românesc, istovit şi batjocorit de toţi veneticii, va fi din nou îndrăgit. Mândria moşierului va fi să stea la moşie; fala cea mare a ţăranului va fi să se simtă slobod ca un împărat şi îndestulat pe petecul lui de pământ, iar bucuria orăşeanului va fi să-şi agonisească şi el în preajma oraşului un colţişor de grădină, unde să-şi odihnească bătrâneţele, scăpând măcar duminica de strâmtoarea zidurilor oraşului. În loc de a năzui, ca negrii lui Booker, spre mode franţuzeşti, vom dobândi mândria de a fi şi a rămâne noi înşine pe pământul nostru şi în datinile noastre, care n-au voie să fie lepădate pentru ale nimănui. Va avea poporul acesta

1 Bulgarii au înţeles mai bine acest adevăr. Ei au păşit hotărât spre şcoala muncii. Ministerul instrucţiei a oprit timp de o săptămână (7-15 aprilie 1921) orice învăţătură de carte şi-a scos pe toţi copiii şi profesorii la munca cu braţele. Totodată, au făcut şi o lege a muncii, care obligă pe orice bulgar (bărbat sau femeie) să facă pe la 18 ani un fel de serviciu al muncii, cum ar fi serviciul militar.

161

Page 160: Simion Mehedinti - Alta Crestere

mândrie pentru că va vedea la conducătorii săi fireşti, preotul şi învăţătorul, aceeaşi credinţă şi aceeaşi purtare. Iar de la străini, vom împrumuta atunci numai ce se cade să împrumutăm: seminţe mai bune, pomi mai buni, vite de soi ales, unelte mai îndemânatice şi tot ce poate ajuta în adevăr munca omului. Numai astfel vom putea avea şi noi o ţărănime ca cea suedeză, daneză, norvegiană, olandeză şi a altor ţări care, deşi mici ca întindere şi ca număr de locuitori, sunt mari ca cinste în lume, deoarece fiecare şade pe picioarele sale, ţinând fruntea în sus în faţa orişicui. Schimbarea atârnă, aşadar, de noi înşine. Va fi destulă pentru asta o mână de oameni: cei care vor pregăti pe preoţi şi pe învăţători. Ei au pe seamă soarta întregului neam românesc. Profesorii seminarului-normal sunt - mai mult decât toţi ceilalţi profesori- ofiţeri de stat-major în lupta poporului nostru cu vecinii. În zece ani, ei pot crea o lume nouă, împrăştiind în sate un tineret ieşit din ,,şcoala muncii`` adevărate. Iar felul pământului îi ajută mai mult decât pe educatorii din alte ţări, căci ocolul ţinuturilor româneşti este o plăsmuire unică, prin buna ei întocmire: munte, deal, şes, luncă, păşune, podgorie; cereale, sare, petrol şi bălţi de peşte - deci tot felul de munci. Unitatea limbii şi valoarea literaturii populare îi ajută iarăşi. O baladă ca Mioriţa nu are nici un popor, nici vechi, nici nou. Proverbele, colindele, legendele şi basmele sunt mărgăritare, pe care nu le dă pe ale nimănui. Cine le cunoaşte poate mărturisi fără sfială, că sufletul românului1) ca şi pământul lui, e o grădină. Aşadar, povăţuitorii satelor n-au de ce se simţi umiliţi în faţa nici unui pedagog dacă voiesc să primească cu toată inima sarcina de a fi reprezentanţii neamului nostru în limbă, în port şi în toate obiceiurile lui caracteristice. Singuri ţiganii vor mai pune pe ei zdrenţe străine; iar alături de ţigani, vor urma pildă înstrăinării pătura cosmopoliţilor care, neputând mânca toată renta între hotarele noastre, se duc să petreacă în alte ţări ascunzându-se sub alt port şi împrumutând alte obiceiuri. Plugarul însă, crescut cu astfel de învăţători şi preoţi, va rămâne credincios nu numai sufletului românesc, exprimat în limba şi 1 Vezi, S. Mehedinţi-Soveja, Creştinismul românesc, 1941.

162

Page 161: Simion Mehedinti - Alta Crestere

literatura poporului, dar şi portului românesc care, ca orice port naţional, apără fiinţa unui neam de amestecul babilonic cu toţi veneticii2) . Încheiere: atârnă de preoţi şi de învăţători - prin urmare de profesorii seminarului-normal1) - dacă noi, românii, mai putem fi noi înşine în mijocul vârtejului care risipeşte şi amestecă toate popoarele slabe. Numai cine va rezista acela va dăinui, dar nu va rezista, decât cel ce va fi pregătit să reziste, închizându-se ca într-o cetate în obiceiurile care exprimă personalitatea neamului său. MINUNILE MUNCII Munca e cale către progres nu numai pentru omul normal, ci şi pentru cel căzut în rătăciri. Oskar Wilde. De la literatură, Tolstoi se întoarce spre muncă. Helen Keller scapă din osânda copilăriei numai cu ajutorul mâinilor. Munca e atotputernică. Însuşirile muncii adevărate; ea trebuie să fie ştiinţifică, liberă şi creatoare. De la început şi până aici, am spus mereu că munca e metoda tuturor metodelor. Cei care au pătimit de pe urma educaţiei false din trecut pot să cadă la bănuială: Nu cumva o fi şi asta o vorbă, ca atâtea altele pe care le-am auzit prin şcoli şi de pe urma cărora nu ne-am ales cu nimic? În loc să răspundem cu vorbe, să aducem mai bine mărturia câtorva fapte mai semnificative.

2 ïn 1939, grecii au făcut planul de a da poporului lor un port naţional pentru a scăpa de nevoi de a mai plăti modele aduse din ţări străine. 1 Vezi Şcoala Poporului (cu legile din 1918). Caracterizarea etnografică a unui popor prin munca şi uneltele sale, 1920. Profesorul, temelia oricărei reforme şcolare, 1929.

163

Page 162: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Era odată un om, pe care Dumnezeu îl încărcase cu toate darurile: putere, frumuseţe, bogăţie... şi, pe deasupra, cu un mare talent literar. Cărţile lui erau citite în lumea întreagă; vorbele lui erau ca nişte profeţii; el făcea vremea rea şi vremea bună în oraşul unde trăia... Cei cu prisos de avuţie, care preţuiesc viaţa mai mult după măsura plăcerilor şi a desfătărilor, se uitau la dânsul, ca la un rege, căruia îi lipsea doar coroana. Până şi nebuniile lui erau ascultate şi urmate. Dacă i-ar fi trăsnit prin minte să iasă într-o bună zi cu un picior gol pe stradă, toţi ar fi făcut la fel... Vremea aceea nu-i tocmai veche - acum vreo patruzeci şi ceva de ani; oraşul acela nu-i vreun târguşor ascuns de ochii lumii, ci e chiar Londra, capitala celei mai mari împărăţii dintre câte a văzut până acum pământul; iar tânărul cel dezmierdat de soartă era vestitul poet Oskar Wilde. Masa lui era veşnic roşie de trandafiri şi de vinuri scumpe. Împrejurul lui roiau tinerii şi femeile cele mai frumoase din nobilimea engleză. Parisul îl aşteaptă cu braţele deschise. America îl poftise anume, ca să-l vadă şi să-l audă... primindu-l ca pe un cuceritor. ,,Trăiam, zicea el, numai pentru plăcere. Fugeam de suferinţe şi de durere, oricare ai fi fost înfăţişarea lor: pe amândouă le uram; hotărâsem să nu ţin seamă de ele, pe cât se va putea, consider ca o lipsă de perfecţiune. Nici una, nici alta nu intrau în socotelile mele. Maică-mea, însă, care cunoştea viaţa mai de aproape, îmi repeta adeseori versurile lui Goethe, scrise de mâna lui Carlyle pe o carte dăruită chiar de dânsul şi tot de dânsul tălmăcite aşa: Cine n-a petrecut ceasurile nopţii, Aşteptând în lacrimi zorile ce întârzie, Unul ca acela nu vă cunoaşte încă, puteri ale cerului. ... Erau stihurile pe care mama le spunea adesea în ceasurile ei de mâhnire, spre sfârşitul vieţii. ... Dar eu mă împotriveam în chipul cel mai hotărât să-i dau dreptate sau măcar să fac cel mai mic loc în sufletul meu adevărului cuprins în acele cuvinte. Mi-aduc bine aminte, îi răspundeam: n-am

164

Page 163: Simion Mehedinti - Alta Crestere

deloc poftă să mănânc pâinea mea în durere sau să-mi petrec nopţile aşteptând în lacrimi o dimineaţă amărâtă...``. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ,,Când eram la Oxford1), în anul din urmă, plimbându-mă pe potecile strâmte de la Magalen College, în cântecul păsărilor, zicem unui prieten: am să gust din toate poamele câte sunt în grădina lumii şi am să intru în viaţă pătruns de dorul acesta până în adâncul sufletului. Aşa am intrat şi aşa am trăit``. Unde a ajuns în goana asta după plăceri, nu putem înşira aici. Destul că, într-o bună zi, semeţul care se credea atotputernic, simţindu-se atins de nişte vorbe, a dat în judecată pe un fost prieten, pentru clevetire. Dar adversarul nu s-a lăsat cu una, cu două, ci a dovedit în faţa judecăţii că Oskar Wilde căzuse în patimi nevrednice de om. Urmarea a fost: doi ani de muncă silnică (hard labour) pentru poetul alintat până atunci de toată lumea. Trăsnetul să fi căzut peste Londra şi tot n-ar fi fost mai mare uimirea. Dar legea e lege (în Anglia). Cu mâinile în fiare, cu haină şi chitie vărgată de puşcăriaş, la 13 noiembrie 1895, osânditul se îndrepta spre Reading House locul unde avea să-şi împlinească pedeapsa. Măcar că abia ieşise din spital, a trebuit să aştepte două ceasuri şi jumătate în ploaie, pe peronul gării din Clalam, sub ochii călătorilor. ,,Dintre toate lucrurile, câte se pot închipui, eu eram arătarea cea mai grozavă. Trecătorii, văzându-mă pironit locului, începeau să râdă. La sosirea fiecărui tren, toţi gură-cască se adunau împrejurul meu şi nimic nu putea să covârşească hazul lor. Şi încă asta... atâta, cât n-au ştiut cine sunt. Dar când au aflat, râsul şi chilomanul nu se mai isprăveau. Aproape o jumătate de ceas, am stat înconjurat de mulţimea care mă huiduia. Un an întreg, în toate zilele, la ceasul acela, plângeam cât timp ţinuse atunci batjocorirea mea...``

1 Universitate engleză unde învaţă tinerii mai de neam.

165

Page 164: Simion Mehedinti - Alta Crestere

,,Să mor era singura dorinţă. După două luni de zăcere în spital, când m-au adus aici2)şi am simţit că merg spre vindecare, mi se părea că turbez. Hotărâsem să mă ucid...`` Însă o pedeapsă nu vine niciodată singură, ci trage după sine multe altele. După trei luni, mama lui Wilde moare de ruşine şi de durere; nevasta e silită să fugă din Anglia, iar copiii, potrivit legii, erau opriţi să-l vadă pe tatăl lor osândit. Ar fi fost, poate, o uşurare, să trăiască singur, ca într-un mormânt. Dar nu. Poetul cel admirat de toţi, ,,arbitrul tuturor eleganţelor``, îmbrăcat acum în haine de pânză de sac, cu numărul 33 pe piept, spăla podelele închisorii împreună cu ceilalţi puşcăriaşi; trebuia să doarmă pe un pat de scânduri; să mănânce o hrană greţoasă şi să scarmene capete de frânghie până ce vârfurile degetelor amorţeau şi începeau să sângereze... Doar moartea dacă ar mai fi putut aduce vreo alinare cumplitei ticăloşii în care căzuse cel slăvit odinioară de o lume întreagă. Şi totuşi, cine ar crede? După un an şi mai bine de o durere, care îl încremenise, o lumină neaşteptată s-a făcut în cugetul său cel înnegurat: - Nu, am să trăiesc. Vreau să întorc spre binele meu tot ceea ce s-a întâmplat... Scărmănând capete de frânghie, ca să facă scamă pentru bolnavi, ajunsese să înţeleagă că munca de toate zilele e cel mai mare noroc al vieţii. Petecul de cer albastru, pe care îl zărea prin geam deasupra capului, deodată s-a lărgit. A început să se gândească la patimile şi suferinţa lui Hristos pentru păcatele oamenilor. Şi, încetul cu încetul, păgânul, care habar n-avusese ce e durerea şi lacrimile, simţi că-şi pleacă genunchii şi se sprijini cu amândouă mâinile de crucea celui răstignit între tâlhari. Ce minuni săvârşeşte uneori umilinţa! Atâtea veacuri au trecut din când Iisus din Nazaret se suise pe Golgota şi poate că nimeni - afară de sfinţi - n-a simţit pe Fiul omului atât de aproape de suflet şi n-a spus cuvinte mai de inimă despre învăţăturile cuprinse în 2 ïn puşcăria de la Reading House.

166

Page 165: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Evanghelie, decât Wilde. Ca Paul pe drumul Damascului, puşcăriaşul din Reading a văzut dintr-odată lumea cu alţi ochii. Umilinţa îl coborâse până la muncile cele mai de rând, iar munca l-a înălţat până la fericirea desăvârşită. Ascultaţi acum cu ce gând iese din închisoare artistul rafinat de odinioară: ,,Sunt sătul de vorbele oamenilor... Un dor lăuntric mă împinge către lucrurile mari şi simple... Păstorii, pescarii, plugarii, ţăranii şi cei de un fel cu dânşii nu ştiu nimic despre aceasta şi, totuşi, ei sunt sarea pământului. Cine n-a cunoscut munca şi n-a avut prilej să guste suferinţa acela degeaba a trăit pe pământ. E ca un lunatec ce rătăceşte pe marginea unei prăpăstii. Crede că păşeşte sigur, dar e de ajuns o piedică neaşteptată, un cuvânt, o toană de o clipă şi, iată-l, se trezeşte în fundul abisului... Dimpotrivă cel care-şi mănâncă pâinea în durere, cel care a petrecut măcar o dată ceasurile nopţii, aşteptând cu lacrimile în ochi zorile ce întârzie, unul ca acela ştie să preţuiască toate bucuriile vieţii - oricât ar fi de mici. Calea spre fericire îi este pentru totdeauna deschisă...`` Cam aşa a cugetat şi Tolstoi. Fără să fi căzut în păcatele osânditului din Reading, el s-a îmbrăcat cu suman şi a pornit la lucru de-a-valma cu ţăranii. Din viforul vieţii şi din îndoielile filosofice, marele său suflet şi-a găsit alinarea numai muncind cu braţele. Iar dacă Tolstoi pare cuiva un slav mistic, iată o pildă, de care nimeni nu va avea nimic de zis. Goethe, liniştitul şi întru toate măsuratul Goethe, după ce pune pe Faust să facă ocolul ştiinţei omeneşti; după ce-l face să deşerte cupa plăcerilor, schimbându-i până şi bătrâneţea în tinereţe, nu-i găseşte altă potolire a gândului şi a simţirii decât tot în muncă. Cel doritor de a afla toate tainele ştiinţei isprăveşte odiseea vieţii sale, făcând ce? - un zăgaz la marginea mării... Ce semeţ fusese în tinereţe! Învăţase filosofie, legi, medicină şi chiar teologie. Un moment crezuse, ca şi alţi tineri furtunatici din aceea vreme (Sturm und Drang), că va putea descoperi secretele universului, întorcând spetele ştiinţei şi privind făţiş Natura... Dar

167

Page 166: Simion Mehedinti - Alta Crestere

când vede pe Duhul Pământului (Erdgeist), se sperie. Îşi dă adică seama că nu-l poate pricepe, deoarece biata făptură omenească e numai un fragment din univers: o mică relaţie, în mijlocul altor relaţii, infinit de multe şi de împletite între ele. Şi atunci, deznădăjduit de mărginirea ştiinţei, socotind câte taine rămân încă necunoscute, mâhnirea îl doboară, încât mai era să-şi pună capăt vieţii. Cine-l scapă? Mai întâi, clopotele, de la biserică. Vestind Învierea, ele îi opresc paharul cu otravă la buze. Amintirile din copilărie şi bucuriile vieţii nevinovate îl cuceriseră din nou... Dar, în curând, chinul sufletesc se redeşteaptă şi atunci veni însuşi Necuratul să-l ispitească, trecându-i pe dinaintea ochilor: tinereţe, avere, slavă, plăceri şi toate desfătările. Însă Faust i le aruncă îndărăt cu dispreţ: Tu ai bucate care nu satură Ai aur lucitor, care lunecă printre degete ca argintul viu. O loterie, la care nu se câştigă niciodată... O ibovnică necredincioasă... Dar arată-mi pe lume o roadă, care să nu putrezească înainte de a o culege?... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Dacă mă vei vedea vreodată culcându-mă liniştit, Iată, în clipa aceea, poate şi moartea să mă cheme... Dacă vei putea să mă ademeneşti cu linguşiri Încât să fiu mulţumit de mine, Şi de vei putea să mă înşeli c-o desfătare, Aceea să fie ziua mea din urmă! Iacă mă prind. MEFISTO. - Primesc. FAUST. - Dă mâna... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

168

Page 167: Simion Mehedinti - Alta Crestere

De voi zice clipei îmi eşti dragă, Rămâi, nu trece aşa în zbor! În lanţuri tu atunci mă leagă, Şi voi putea atunci să mor! Să sune clopotul de jale În loc rămâie ceasul-mut... Şi, într-adevăr, el gustă din toate plăcerile, dar zadarnic, deoarece tocmai plăcerea îl aduce la suferinţă, făcându-l să ademenească la pierzare până şi sufletul unei fete nevinovate. Întâlnirea cu Margareta, înnebunită în carceră, e culmea tragediei care poate încăpea într-un suflet omenesc... Se aruncă atunci în vâltoarea luptelor politice, ajunge om de stat. Dar nici puterea nu-l mai mulţumeşte. În sfârşit, la adânci bătrâneţe află alinare şi mângâiere, dar nu în ştiinţă, în slavă, în avere sau în plăceri, ci în muncă: el seacă o mlaştină spre a o face loc de arătură, apărând-o cu un dig spre mare şi zice: Asta e încheierea cea din urmă a înţelepciunii, Numai acela e vrednic de libertate şi de viaţă Care şi le câştigă în fiecare zi... Iar când vede lucrul isprăvit şi priveşte mulţimea de lume forfotind pe acel petec de pământ, filosoful chinuit odinioară de îndoieli, apoi înfrigurat de durerile iubirii, iar mai târziu ameţit de patimile politicii e acum aşa de mulţumit, încât strigă: Minutei acesteia pot să-i zic: Rămâi!... eşti prea frumoasă! Urma traiului meu pământesc În veacuri nu se va mai şterge, În gustarea unui astfel de mare noroc,

169

Page 168: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Mă bucur azi de clipa cea mai înaltă a vieţii... Dar n-a apucat să isprăvească vorba şi, iată, Mefisto: - Te-am prins!... Acuma vei muri şi sufletul e al meu... Grăbeşte-te! Faust însă îi răspunde liniştit: - Nu. Moartea nu mă mai atinge. Eu voi muri, dar acum intru izbăvit în odihnă sufletească, împăcat cu mine însumi... Şi, într-adevăr, bătrânul închide ochii, însă cu inima plină de bucuriile unui rai fără sfârşit... De altfel, o presimţire a acestui deznodământ se putea ghici chiar din felul cum Faust cercase a tâlcui cuvintele evanghelistului Ioan. Im Anfang war das Wort... La început a fost cuvântul... Din capul locului m-am oprit: poate cuvântul să fie izvorul lumii cu toate cele văzute şi nevăzute? Cuvântul gol nu e nimic. Tot preţul lui stă doar în înţelesul ce se ascunde dedesubt. Trebuie să fi fost deci o minte, un cuget, care va fi născocit lumea asta: Im Anfang war der Sinn! Dar şi Cugetul singur ce ispravă face dacă îndăratul lui nu stă o putere? Aşadar, adevăratul început e Puterea: Im Anfang war die Kraft. Energia care pe toate le face şi le desface. Totuşi, şi puterea e o biată iluzie, o amăgire deşartă, câtă vreme nu se manifestă în nimic pipăit. Prin urmare, abia când vezi fapta, adică lucrarea, atunci simţi că gândul acela poate ajunge la realizare. De aceea, scriu acum liniştit: La început a fost Fapta - Im Anfang war die Tat. Şi astfel, cu fapta începe bătrânul Faust înnoirea sufletului său; fapta, adică munca, îl duce la împăcarea cu sine însuşi. Fireşte, ar putea întâmpina cineva, că toate astea sunt literatură... Întâmpinarea ar fi însă nedreaptă. Puşcăria din Reading şi îndreptarea lui Wilde nu-s deloc literatură; viaţa lui Tolstoi la Iasnaia Poliana nu-i nici ea literatură... Dar, ca să înlăturăm orice chip de cârtire, iată câteva pilde în care minunile muncii izbesc şi ochii celor mai îndărătnici. La 27 iunie 1880, s-a născut în Tuscumbia (Statele Unite) o fetiţă: Helen Keller. După un an şi opt luni, s-a îmbolnăvit de tifos, iar

170

Page 169: Simion Mehedinti - Alta Crestere

când s-a însănătoşit a rămas oarbă, surdă şi mută. Până la opt ani, a trăit ca un boţ de carne - atât doar că putea pipăi şi mirosi. Atunci, o învăţătoare miloasă şi-a pus în gând să mântuie biata făptură din atâta întuneric. Dar greutatea era: cum să te apropii de sufletul ei? Şi apoi ce suflet să fie într-o fiinţă care nu vorbeşte, nu vede, nu aude, nu află nimic despre lume, afară de ceea ce-i spune pipăitul şi câteodată mirosul! Însă, credinţa învăţătoarei era tot aşa de mare, ca şi mila. Şi s-a pus pe lucru. Într-o zi, a dus pe oarba la cişmea şi i-a întins mâna în apa care curgea, apoi i-a scris cu degetul în palmă: Water, făcându-o astfel să priceapă că aşa se cheamă ceea ce curgea din canea. Şi aşa a urmat cu toate lucrurile. Punea pe fată să le pipăie, apoi îi scria numele fiecărui lucru. Chinuindu-se aşa vreo doi ani, muta începu a vorbi, adică a scrie cu degetul în palma învăţătoarei ceea ce vrea să-i spună, după cum şi învăţătoarea îi scria tot în palmă. Astfel n-a mai fost nevoie nici de văz, nici de auz! Mâna ţinea şi loc de ochi, şi loc de urechi, încât la 15 ani, Helen ajunsese să priceapă ce zic alţi oameni, punând numai mâna pe gura lor, spre a pipăi mişcările buzelor. Cu acest chip, copila cea oropsită de soartă a putut la 17 ani să treacă examenele de limba germană, franceză, engleză şi elenă; a pornit apoi a scrie cărţi, şi azi e una dintre scriitoarele cele mai cu nume, nu numai în America ci în toată lumea. Prin mână, a ajuns să-şi deschidă o cale nu numai spre o viaţă îndestulată, ci şi spre slavă; de aceea, nimeni n-a spus despre mână vorbe mai de laudă decât Helen Keller. ,,Mâinile oamenilor vorbesc pentru mine o limbă plină de înţeles. Unele mâini mă ating ca şi o ocară. Am întâlnit oameni care sunt atât de lipsiţi de orice bucurie în viaţă, încât apropierea degetelor lor reci îmi era totuna, ca şi cum aş fi dat mâna cu vântul de miazănoapte. Dimpotrivă, mâinile altor oameni parcă au raze de soare, aşa că atingerea lor îmi încălzeşte inima. E destulă apăsarea unei mâini de copil şi pentru mine e tot atâta lumină, cât e la alţii într-o privire de dragoste...`` Cine cârteşte şi se plânge mereu de viaţă să citească odată câteva pagini de Helen Keller pentru ca să-i fie ruşine în veci că n-a

171

Page 170: Simion Mehedinti - Alta Crestere

ştiut să preţuiască nesfârşitele daruri pe care le dă viaţa oricărui om cu destulă sănătate şi ceva-ceva pricepere. Căci ar trebui să fii din cale afară de nătâng să mai adaugi un cuvânt când auzi o mărturisire ca aceasta: ,,sunt prea fericită aici pe pământ, ca să mă mai gândesc mult la viaţa de dincolo!...`` Să fii oarbă, surdă şi mută şi, totuşi, să găseşti cu ajutorul mâinilor raiul pe pământ! Avea dreptate filosoful Aristotel când zicea că mâna e unealta uneltelor. Ar fi putut zice: munca cu mâinile e filosofia tuturor filosofiilor căci de ea se leagă tot sporul sufletului şi al trupului: Mâna e dascălul creierului, iar, prin creier, al întregii făpturi omeneşti. * * * Va zice însă cineva: cu mâna ajungi cel mult la dobândirea unei ştiinţe abstracte, cum e matematica ori la filosofie, sau la poezie, ca Helen Keller. Lumea văzută îţi rămâne însă pentru totdeauna străină. Nici asta nu-i adevărat. În Leeds trăieşte acum1) un bătrân care şi-a pierdut vederile de la 22 de ani. De 42 de ani, n-a mai zărit o rază de lumină. Cât păstrase vederea slujea într-o prăvălie. Când a orbit, nu ştia de ce să se apuce. Dar l-a cuprins un dor nestăpânit de frumuseţile câmpului şi ale pădurii, pe care nici nu le luase în seamă, când avea ochii sănătoşi. Ce să facă? Începu a pipăi toate buruienile, câte îi ieşeau înainte. Le sucea şi le răsucea în mână, ca şi cum le-ar fi mângâiat, iar pe maică-sa o ruga să-i citească regulat cărţi despre viaţa plantelor. Azi aşa, mâine aşa, până ce, într-o bună zi, orbul bagă de seamă că el poate deosebi după pipăit mai toate soiurile de copaci şi de ierburi. Strângându-le, cu mâna, mirosindu-le, iar la nevoie şi gustându-le, el a ajuns să descopere între plante deosebiri pe care nici nu le bănuiau cei

1 ïn 1920.

172

Page 171: Simion Mehedinti - Alta Crestere

care se serveau de ochi. Urmarea a fost că Wilkinson, aşa se cheamă învăţatul cel orb, a ajuns să scrie o mulţime de cărţi despre botanică. Cine nu cunoaşte acum în Leeds pe botanistul orb? Singur, singurel, cercetând calea cu băţul, ca orice orb, colindă împrejurimile oraşului, se apleacă şi culege ierburi bucurându-se ca un împărat de frumuseţea florilor, de netezimea ori asprimea frunzelor, de mirosul lor, de toate însuşirile pe care le vede cu mâna, mai bine decât alţii cu ochii deschişi. Azi, el este cel mai mare cunoscător al plantelor Angliei. Universitatea din Leeds i-a dat în 1915 titlul de doctor. Băiatul de prăvălie de odinioară e autoritate în ştiinţa botanicii - dovadă că mâna e în stare să cuprindă cu aceeaşi înlesnire şi ştiinţele concrete, ca şi pe cele abstracte. Dar, fiindcă nu numai mâna munceşte, ci şi piciorul, dăm aici încă o pildă despre minunile muncii fiindcă întâmplarea aceasta a ajuns şi la cunoştinţa ţării noastre. În vara anului 1917, când la Mărăşti şi Soveja bubuia tunul, iar de pe ,,frontul de fier`` curgeau mereu trenuri cu răniţi, a sosit la Bucureşti o arătare de om, pare-se chemat înadins, spre a da oarecare mângâiere celor ce scăpau schilozi din spitale. Îl chema Untan (parcă şi numele lui vrea să spună că-i Neom). În adevăr, Untan era o făptură fără mâini, din naştere... Toţi ai lui îi doriseră moartea. Dar bietul dezmoştenit nu s-a lăsat biruit de nenorocire. Ci şi-a pus în gând să facă cu picioarele ceea ce alţii pregetă să facă, chiar când au mâini sănătoase şi puternice. Şi a izbutit. Untan se spăla, se îmbrăca, mânca, întorcea foile cărţii, ba cânta şi din vioară cu degetele de la picioare! Astfel a ajuns la 65 de ani, câştigându-şi viaţa cu munca lui, dând o mare pildă celor cu ochii - fără să vadă, ori cu mâini - fără să lucreze... Când miile de privitori, adunaţi împrejurul bazinului de pe malul Dâmboviţei, l-au văzut pe ,,omul fără mâini`` înotând ca un ţipar, şi-au făcut cruce... Asta nu mai e literatură, ci viaţa adevărată şi luptă piept la piept cu soarta. Cine are ochi, urechi, mâini, picioare... şi totuşi mârâie că n-are încotro, acela e vrednic nu numai de osânda lui Dumnezeu, ci şi de scârba oamenilor. Ticălosul vede deschisă poarta raiului aici

173

Page 172: Simion Mehedinti - Alta Crestere

pe pământ, dar, de lene, nu vrea să facă nici măcar un pas pentru a trece pragul. Î n c h e i e r e: faţă de pilde ca acestea, nici un om cu judecata dreaptă nu mai poate sta o clipă la îndoială, că munca este atotputenică. Chiar şi pe cel căzut în fundul iadului ea îl poate ridica iarăşi la lumină şi fericire. Întrebarea e: orice muncă? Răspundem fără zăbavă şi îndoială: orişicare. Numai să fie bine înţeles că nu orice trudă e muncă adevărată. Ucigaşul care aşteaptă ceasuri întregi în ger, până înfige cuţitul în inima drumeţului, se osteneşte şi el. Dar o astfel de osteneală nu e muncă, ci blestem. Pentru oamenii cinstiţi, munca, spre a fi rodnică, trebuie să aibă aceste însuşiri: Mai întâi, să se întemeieze pe o judecată dreaptă. Eschimoşii, de pildă, nu părăsesc corturile lor de vară, şi nu-şi fac colibe călduroase pentru iarnă până ce gheaţa nu e destul de groasă şi luna nu ajunge la un anume loc pe cer... De aici răceli, beteşuguri, boală şi moarte, măcar că ei sunt de altminteri foarte îndemânateci la clădirea colibelor. Ce lipseşte? Judecata dreaptă. Un eres îi duce de râpă, risipind munca lor de a-şi coase haine de piele, de a vâna, a aduna merinde etc. De asemenea, peruvienii, cu toate că erau meşteri la vânatul fiarelor, se lăsau să fie mâncaţi de jaguar, socotind că el este strămoşul neamului lor. Dar descântecele şi toate smintelile care încurcă munca omului, chiar în ţările cu oarecare civilizaţie! Toate acestea dovedesc că omul, în năzuinţa lui de a munci, n-a nimerit totdeauna drumul cel drept. Când începe a ninge, ursul intră în bârlog şi nu răceşte: instinctul, adică deprinderea adunată de mii şi mii de ani în fiinţa lui, îl mână spre adăpost cum vântul mână valul spre mal. Omul, din contra, lucrând cu unelte, trebuie mereu să chibzuiască cum să-şi facă traiul mai înlesnit. Pe calea asta, ajunge să facă colibe, bordeie, case şi palate. A ajuns aşa de năzdrăvan că într-o jumătate de ceas, eschimosul poate să-şi facă o colibă de zăpadă atât de călduroasă, încât să se poată dezbrăca în pielea goală, când

174

Page 173: Simion Mehedinti - Alta Crestere

deasupra hăuleşte viforul, ridicând împrejurul fiecărui iglu nişte nămeţi cât toate zilele. Dar tot el, luptându-se cu frigul, cu foamea şi bătându-se mereu cu gândurile, ajunge de se războieşte cu închipuirile sale şi chiar cu visurile. Teama de lună îl face deci să tremure sub cort, când ar putea să se adăpostească la căldură, în colibă! De aceea, omul nu s-a putut şi nu se poate ridica, până ce munca sa nu porneşte de la judecăţi drepte, adică de la cunoaşterea adevărată a lucrurilor dimprejur, aşa cum o dă ştiinţa. Când munca s-a curăţat de toate eresurile şi a ajuns deplin ştiinţifică, adică ştii la fiecare pas să dobândeşti cu minimum de energie maximum de folos, atunci munca aceea e aproape perfectă1 ). Însă nici atâta nu-i de ajuns. O astfel de socoteală se potriveşte pentru maşini. Dar omul nu-i nici locomotivă, nici ceasornic sau alt mecanism brut. Muncind, el adaugă lângă energia fizică a naturii, o nouă energie - cea vitală, iar aceasta nu ajunge la deplina ei desfăşurare decât cu o condiţie: să fie liberă (adică alături de necesitatea fizică sau de obişnuinţa de a munci, omul să aibă sentimentul intim că poate schimba oricând felul muncii, dacă i s-ar părea că alta e mai rodnică ori mai plăcută). Dimpotrivă, când muncitorul stă lângă roata maşinii ori lângă coarnele plugului, fără putinţă de odihnă şi fără nădejde în folosul muncii sale, o astfel de muncă e pentru cugetul lui ca un venin, chiar dacă ar pricepe maşinăriile ca Edison sau agricultura ca Liebig şi alţi învăţaţi care au legat plugăria de chimia agricolă. Prin urmare, a doua însuşire adevărată e aceasta: să fie liberă şi să învioreze pe muncitor cu gândul la roadele ce voi ieşi din muncă. Çi nici cu asta n-am isprăvit.

1 Pentru asta e însă nevoie ca şi unealta să se perfecţioneze. Când mintea nu e destul de vioaie, ca să născocească unelte tot mai bune, se întâmplă că omul ajunge rob muncii. Trebuinţele cresc mai repede decât puterea. Femeile din Peru îşi petrec aproape toată viaţa cu pregătirea turtelor de făină de porumb, pe când măcinatul, cernutul, frământatul cu unelte bune merge aiurea foarte iute. De unde urmează că munca îşi creează singură condiţia de a fi rodnică, adică creează ştiinţa. Dar la unii creaţia asta întârzie mult de tot şi aici e rolul educaţiei unui popor: să i se dea putinţa, printr-o muncă nouă, să vadă greşelile muncii vechi şi să înţeleagă mai iute în ce sta vechea eroare de judecată, pe care se întemeiase munca rutinară.

175

Page 174: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Pentru ca munca să fie deplină, i se mai cere încă o însuşire: să fie creatoare. Căci tocmai aici e caracterul adevărat al muncii omeneşti, spre deosebire de lucrarea animalelor. Fiecare pui de urs adună zmeură, întocmai cum au făcut şi părinţii lui. Din contra, omul nu face niciodată un lucru aidoma ca alţii, ci mai schimbă câte ceva şi astfel înlesneşte munca. Cu cât e mai deştept, cu atât e mai inventiv. Iar născocirile acestea îi aduc totdeauna o mare bucurie. Cel care a inventat întâia dată arcul şi a putut arunca săgeata la o sută de paşi, a trebuit să simtă o dumnezeiască plăcere. Şi tot aşa, născocitorul roţii, al oalei şi al tuturor uneltelor. A crea ceea ce n-a mai fost niciodată şi nicăieri e cea mai mare bucurie pentru un suflet omenesc. E atât de mare, că omul uită de foame, de sete şi se uită chiar pe sine... Asta e binecuvântarea muncii perfecte. De aceea, o astfel de muncă nici nu se mai cheamă meşteşug ci artă1 ). Cum jocul e încoronarea vieţii animalului, aşa arta e încununarea vieţii omeneşti. (Ea este jocul adevărat al omului, nu zbenguirea pruncului, care mişcă mâinile şi picioarele, întocmai ca pisoii, mieii şi alte animale tinere.) În scurt: când munca e ştiinţifică, adică întemeiată pe judecata exactă a legăturilor dintre cauză şi efect; când e liberă şi dreaptă din punct de vedere moral; şi când e şi creatoare1 ), adică apucă pe căi noi şi dă roade noi, atunci ea este cea mai înaltă manifestare a vieţii omeneşti, - e semnul cel mai sigur al ,,omeniei`` cuiva. Chiar geniul a fost definit uneori ca o ,,lungă răbdare la muncă``, deoarece sugestia

1 De altfel, toate artele: muzica, poezia, dansul, teatrul, pictura, ceramica etc. au ieşit din muncă. Primitivii muncesc şi azi după cântec. Iar când lipseşte cântarea, dansul sau alte bucurii artistice, munca poate ajunge un chin - cum e în fabrici. Dimpotrivă, munca creatoare naşte totdeauna atâta plăcere, încât sufletul o manifestă măcar cât de puţin şi în chip artistic, cum se vede în arta populară, legată mai toată de muncă. Vezi: S. Mehedinţi, Caracterizarea etnografică a unui popor prin munca şi uneltele sale, Buc., 1920. 1 ,,Originalitatea`` şi ,, creaţia`` trebuie luate cu relativitatea cuvenită. Ciobanul, care ciopleşte un lemn pentru a face o furcă de tors şi o împestriţează, poate fi original, chiar când are înainte un tipar străin.

176

Page 175: Simion Mehedinti - Alta Crestere

ceasurilor de muncă este izvorul cel mai bogat şi mai prielnic pentru a ajunge la creaţii originale. Iată de ce munca e nu numai începutul, ci e şi sfârşitul, adică încununarea educaţiei. Altă creştere mai bună decât cea pe care ţi-o dă munca nu-i şi nu va putea fi cât lumea şi pământul. Căci încă o dată: munca e atotputernică; e o veşnică făcătoare de minuni2 ). REPETENŢII LUI HAGENBECK Nu toate vieţuitoarele sunt deopotrivă de educabile. Nici între oameni nu au toţi acelaşi îndemn spre bine. Pentru unii ca aceştia, e nevoie şi de oarecare constrângere. Dar întâi trebuie să-i despărţim de cei buni. Pornind de la câteva fapte din viaţa unor copii iubitori de animale şi de la marea experienţă a lui Hagenbeck, am considerat ca temelie a educaţiei munca ajutată de iubire şi de ştiinţă1). Învăţăturile etnografiei ne-au dus apoi la aceeaşi încheiere. Întrebarea e: ajunge blândeţea totdeauna? Nu cumva e nevoie să încerci uneori şi cu asprimea? Fireşte, lumină fără umbră nu se poate şi nici lume fără de păcate. Chiar Raiul a fost de la o vreme întinat prin răutatea şarpelui, iar păcatul s-a continuat în pornirea sălbatică a lui Cain care a ucis pe cel născut dintr-o mamă cu dânsul...

2 De aceea, e mare şi păgubitoare greşeală să priveşti munca drept simbol al pedepsei. ,,ïn sudoarea frunţii sale vei agonisi hrana ta`` nu trebuie luat ca un blestem, ci ca îndemn şi un sfat; e arătarea drumului către perfecţiune nu numai pentru cel care întâmplător ar fi greşit, ci pentru orice făptură omenească, oricând şi oriunde; fiindcă oricine poate greşi, dar niciodată nu e chip să scapi de greşeală, decât prin munca de reparare a acelei greşeli. ïn acest înţeles, alungarea din Rai a fost nu o cădere, ci începutul înălţării omului. 1Amestecul iubirii în educaţie nu înseamnă deloc că pedagogia încetează de a fi o ştiinţă spre a deveni numai o artă , după cum iubirea pentru flori şi vegetale (necesară pentru vocaţia unui botanist) nu scade cu nimic caracterul metodei exacte a botanicii.

177

Page 176: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Aşadar, din capul locului, omul cu minte trebuie să ia seama că natura dă câteodată la iveală adevărate pocituri, faţă de care iubirea şi blândeţea nu-s de ajuns, ci trebuie luate şi alte măsuri. Însuşi Hagenbek ne-o spune lămurit. Cât era de bun şi milos, dar n-are un singur cuvânt blajin pentru şerpi. A cumpărat şi a vândut mii şi mii, însă cu nici unul nu s-a putut împrieteni. Dimpotrivă, câţiva erau cât pe-aci să-l înghită. Aşa că blândul educator al tuturor vietăţilor mărturiseşte fără înconjur: ,,prietenia între târâtoare (reptile) şi om e cu neputinţă... Şarpele stă, ca să zic aşa, alături de creaţiune; nici o legătură sufletească nu-l apropie de celelalte făpturi: el întâmpină peste tot ori duşmani care-l pândesc, ori fugari (care se feresc de dânsul); prieteni - nicăieri... ,,Când a scăpat o dată în menajeria mea un şarpe mare (era în vara anului 1874) toate sălbăticiunile au fost cuprinse de o nelinişte grozavă... Era un python sosit din Africa într-o stare cam rea!... I se pregătise o baie caldă într-un ciubăr aşezat aproape de cuştile fiarelor. După vreo două ceasuri, m-am pomenit cu ţipete de spaimă. Balaurul ieşise din baie şi da târcoale pe la coliviile papagalilor şi ale maimuţelor. Am pornit de-a fuga şi am găsit o adevărată zaveră între dobitoace. Toate, până la una, erau într-o cumplită turburare şi se uitau numai spre el, atât cât puteau să-l zărească printre gratii. Leoparzii, leii şi alte animale de pradă păreau apucate de năbădăi şi urlau zguduind gratiile, iar maimuţele şi papagalii ţipau din răsputeri. Era un scandal ca în iad. Nici o vietate nu vrea să aibă de a face cu şarpele``... Şi cu drept cuvânt. ,,În viaţa mea, am făcut cunoştinţă cu mii de şerpi, le-am cunoscut de aproape firea, obiceiurile şi traiul!... Cu multe sălbăticiuni era să-mi primejduiesc zilele, dar cu nici unele aşa de des ca cu şerpii. Traiul lor e al unor mâncăi tâmpiţi. Unui boa, sosit din America, i se dăduse seara un iepure. A doua zi, socotind că-i sătul, nu i-am dat nimic. În dimineaţa cealaltă l-am găsit ţeapăn. Jivina înghiţise pătura, dar fiindcă postavul nu putuse luneca decât până pe la jumătate, se înecase...``

178

Page 177: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Prin urmare, sunt pe faţa pământului şi făpturi de rând, care trăiesc numai pentru pântece; nici o scânteie de cuminţenie ori de bunătate nu luminează viaţa creierului lor întunecat. Şi asta e adevărat nu numai pentru târâtoare, dar şi pentru alte specii. În toate se pot naşte uneori pocituri trupeşti sau sufleteşti. Sunt tigri pociţi, hiene pocite, maimuţe pocite şi chiar oameni pociţi; unii la trup, iar alţii şi la suflet. De pildă, din părinţi beţivi se nasc copii muţi, surzi, însetaţi de sânge... şi Dumnezeu mai ştie cum. Căci taina zămislirii şi a creşterii pruncului e cât se poate de ascunsă. E destul o sperietură a mamei sau cine ştie ce meteahnă a tatălui, pentru ca copilul să fie un ne-om. De aceea, Hagenbek, după ce ne îndeamnă la blândeţe, întoarce foaia şi ne povăţuieşte să mai păzim încă o regulă: să alegem înainte de a educa. Odată, din 20 de lei, el a găsit numai 4 potriviţi pentru îmblânzirea deplină. Ceilalţi i s-au părut: unii proşti, alţii arţăgoşi, alţii trândavi... Într-un cuvânt, lei de rând, cum sunt şi oameni de rând. Ce faci cu aceştia? Hagenbek îi lăsa repetenţi, adică îi da afară din şcoala de îmblânzire. Repetenţie cu eliminare! Atâta numai că nu poţi face tot aşa cu copiii oamenilor. Deci, ia seama : dacă un copil e tâmp, e greu de-o ureche ori e slăbănogit - cine ştie de ce boală - el poate sta mult şi bine sub ochii tăi; însă pasul cu cei înzestraţi nu-l va ţine niciodată. Pentru unii ca aceştia trebuie, aşadar, o şcoală deosebită şi un meşteşug deosebit, ca să te poţi apropia de sufletul lor. Iar calea este aceeaşi: munca. Punându-i să muncească, potrivit cu sfatul doctorilor, ajungi să le îndrepţi multe neajunsuri. Muncind în chip ştiut cu mâna dreaptă, poţi corecta, cum am spus, gângăvia. Cu cât mâinile, ochiul urechea şi celelalte mădulare lucrează mai mult, cu atât creierul se întăreşte. Apoi, să nu uităm că, alături de creştere, se adaugă, chiar şi pentru copiii deştepţi, ceea ce s-ar numi dresajul, adică deprinderea de a face un lucru imitând pe alţii. Un suflet ales, răposatul etnograf Schurz, spune undeva un cuvânt plin de înţeles: ,,Deoarece copilul nu poate vedea pricinile mai adânci ale

179

Page 178: Simion Mehedinti - Alta Crestere

multor lucruri - ba uneori nici profesorul singur nu le pricepe - cea mai mare parte a educaţiei trebuie să fie curat dresaj``. Cred că Schurz merge cu smerenia prea departe. Dar, drept vorbind, nimeni nu poate tăgădui că obişnuinţele din copilărie (chiar când la început nu vin tocmai la îndemână) au mare preţ pentru fericirea omului. Bunăoară, cine s-a deprins a se scula de dimineaţă, acela îşi lungeşte încă pe atâta viaţa. Cine s-a deprins a pune în rânduială uneltele cu care munceşte şi apoi lucrează în ceasuri ştiute acela economiseşte neasemănat de multă putere. Prin urmare, când copilul nu pricepe încă deplin unele porunci sau când ucenicul nu se dă uşor pe brazdă, fie din pricina vârstei, fie din cauza mărginirii minţii lui, poţi chema în ajutor şi dresajul, ba chiar oarecare asprime1). dar, mai întâi să iei seama să nu cazi din lac în puţ. Hagenbeck nu întrebuinţa niciodată biciul cu animalele încăpăţânate, de teamă să nu deprindă rău şi pe cele cu bună porniri. Al doilea, nu te grăbi. La acest mijloc nu trebuie să ajungi decât după ce ai încercat toate ademenirile muncii şi anume: ale muncii creatoare, care deşteaptă în copil cea mai mare plăcere. Numai ispitindu-l lungă vreme cu desfătările muncii, te poţi încredinţa de adevărata fire a unui copil. Numai pândindu-l mereu să vezi dacă se îndeamnă singur la ceva sau se încăpăţânează în trândăvie, poţi ghici dacă ai în faţă o fiinţă spornică la minte ori un dobitoc leneş, care ar vrea numai să caşte gura şi să înghită, ca şarpele care a înghiţit pătura. De unde urmează că, în calea iubirii şi a muncii, trebuie să mergi până la capăt. Şi numai când ai sleit toată dragostea şi ai isprăvit toate încercările de a pune pe ucenic în calea binelui, numai atunci ai dreptul să bănuieşti că te afli în faţa unui dezmoştenit sau a unei pocitanii zămislită într-un ceas rău. Iar pentru unii ca aceştia nu mai rămâne decât paza şi dresajul. Dar, la drept vorbind, aici ieşim din şcoală şi pornim spre curtea spitalului. Într-o ţară însă, unde sute de mii de copii nici nu deschid uşa şcolii, nu de bolnavi şi dezmoşteniţi trebuie să fie mai întâi vorba.

1 Vezi, S.Mehedinţi, Trilogii, Buc. 1940, rolul ,,muncii preventive`` şi Vindecarea prin şcoala muncii. p.321.

180

Page 179: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Datoria cea mai grabnică e să ne îngrijim de cei mulţi şi vrednici, aşa cum ne povăţuiesc şcoala muncii şi evanghelia iubirii 2).

2 Din fericire, avem şi pentru copiii răi o şcoală aproape de Iaşi. Rezultatele sunt minunate, mai ales că creşterea acolo e întemeiată pe metoda blândeţii şi a muncii efective. S-a dovedit astfel că ceea ce se cheamă copil rău, e uneori numai un copil bun, dar rău-crescut şi lăsat în voia soartei.

181

Page 180: Simion Mehedinti - Alta Crestere

ROADELE EDUCAŢIEI: CARACTERUL OAMENILOR ŞI OAMENI DE CARACTER Fericirea cea mai mare în viaţă e să fii om deplin; norocul cel mare e să ai, pe deasupra, şi armonia unui suflet frumos, adică să fii o

personalitate. Creierul nu e ca o coală de hârtie nescrisă. Copilul are anumite însuşiri din naştere, care pot determina măcar o parte a caracterului. Altă parte se poate adăuga prin educaţie. Sufletul se poate altoi, ca şi pomii. Tipuri: vizual, auditiv, motor ş.a. Felurile caracterului: senzitiv, activ, apatic. Infra-om şi supra-om. Cunoaşterea caracterului cuiva prin ceea ce gândeşte, ce citeşte şi după prietenii pe care îi are. Metode ajutătoare: fizionomie, chiromanţie, grafologie... Criteriul cel mai sigur: munca. Ţinta cea mai însemnată a educaţiei e să formeze caracterul. Întrebarea e: poţi şti de la început dacă vei izbuti ori nu? Repetenţii lui Hagenbeck ne spun din capul locului că sunt unele bleavuri din care n-ai să faci oţel niciodată. Totuşi, descoperirea asta nu-i tocmai veche. Acum o sută şi ceva de ani, erau oameni cu multă învăţătură, care pretindeau că educaţia e atotputernică! Întemeiaţi pe o psihologie care afirma despre creierul copilului că e ca o coală de hârtie albă (Locke), ei socoteau că poţi scrie pe ea orice vrei. Într-o carte despre suflet (Helvetius, De l`esprit) se spunea că, dacă iei seama ce prinde mintea unui copil, vei ghici îndată apucăturile lui. Cine îşi încarcă mintea cu numere ajunge matematician; cine se îndeletniceşte cu probleme de fizică ajunge fizician; cine învaţă versuri va fi poet etc... Prin urmare, poţi creşte un copil cum ai îndopa un curcan. Poţi face şi un om de geniu dacă, alături de cunoştinţe, izbuteşti a deştepta în sufletul lui o pasiune puternică! (De aceea, Helvetius propunea ca statul, printr-o îngrijire deosebită, să sporească numărul oamenilor de talent, ca pe al viermilor de mătase, al fazanilor sau altor vietăţi de folos). Dacă lucrul ar sta aşa, cum credeau pedagogii materialiştii ai veacului al XVIII-lea, Europa ar fi azi plină de oameni geniali şi de caracter. Adevărul sună însă altfel: E drept că ,,nimic nu e în sufletul nostru care să nu fi trecut prin simţurile noastre", dar asta nu înseamnă că creierul e ca o coală de hârtie, pe care poţi să scrii orişice. Căci, chiar hârtie de-ar fi, şi tot e deosebire: una prinde repede cerneală, alta nu; una

182

Page 181: Simion Mehedinti - Alta Crestere

suge, alta lăţeşte scrisul etc. Prin urmare, copilul vine şi el cu anumită zestre de la mamă, tată, moşi şi strămoşi. Nu voi uita niciodată înfăţişarea unui copil dintr-o şcoală de orfani în timpul războiului (1918). Abia împlinise 8 ani: taică-su era un ucigaş osândit la muncă silnică pe viaţă. În mijlocul ţâncilor nevinovaţi, care lărmuiau în toată curtea, odrasla ocnaşului sta răzleţ ca o vietate sălbatică. Privirea ochilor lui era piezişă şi încruntată...1 ) De aici urmează că e de cea mai mare însemnătate pentru părinţi şi profesori să dibuiască din capul locului ce însuşire aduce cu sine copilul din naştere. Lucrul nu e uşor, dar sunt totuşi mijloace, ca să pipăim însuşirile cele mai răsărite ale cuiva. De pildă, unul are o mare agerime în ce priveşte văzul. Nu numai că deosebeşte bine formele şi culorile, dar le şi ţine minte cu înlesnire. Sunt pictori care pot zugrăvi chipul cuiva după ce l-au văzut o singură dată. Astfel de oameni se zic că au tipul vizual. La un examen de capacitate, un candidat a fost bănuit că a copiat lucrarea în scris. Chemat la cercetare, candidatul a mărturisit comisiei că el poate repeta cuvânt cu cuvânt nu numai capitolul cu pricina, ci tot volumul. Şi într-adevăr, comisia s-a încredinţat că viitorul profesor putea reproduce ad litteram cartea întreagă (ceea ce, fireşte, nu era deloc chezăşie pentru valoarea lui profesională). În loc de lucruri şi de idei, un astfel de creier memorează forma literelor. Alţii au un auz foarte fin. Urechea lor e ca placa unui fonograf; ascultând o singură dată un concert, pot transcrie din memorie o partitură întreagă. (Vestitul Barbu Lăutarul a minunat pe Liszt. Putea ,,fura" pe vioară orice improvizaţie a maestrului). Acesta este tipul auditiv. În sfârşit, alţii se bizuie pe memoria mişcărilor mâinii. Se pomeneşte de croitori care iau măsura numai pipăind corpul cuiva. Acest tip se numeşte motor. Astfel de vorbe dovedesc că pornirile înnăscute au mare însemnătate. Fiecare om este un amestec de însuşiri moştenite şi altele dobândite cu vremea, aşa că numai închegarea lor în cursul vieţii îţi poate lămuri care este adevăratul fond al caracterului unui individ. De unde urmează că încercarea de a caracteriza copilul e cu mult mai grea, decât caracterizarea omului matur.

1 Faptele de ereditate sunt, de altfel, aşa de bine cunoscute încât e de mirare că au putut fi tăgăduite vreodată. Credinţa materialiştilor în atotputernicia educaţiei se explică doar ca o reacţie în contra nativiştilor, adică a celor care socoteau că însuşirile sufleteşti sunt toate de la naştere, iar educaţia nu adaugă nimic. Până şi ideea de Dumnezeu, iubirea de aproapele, cinstea şi alte virtuţi li se păreau înnăscute, făr[ să ia seama că ceea ce e cinstit la un neam, la altul e necinstit; dreptatea unuia e la altul nedreptate etc.

183

Page 182: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Totuşi putem deosebi de timpuriu mai multe categorii1) I. Oameni simţitori, adică aceia ale căror suflete vibrează foarte uşor. Şi anume: a) Unii sunt slabi: tremură şi de umbra lor, ca iepurele. N-au destulă putere fizică, nu-s adânci la cuget şi n-au statornicie nici în ce zic, nici în ce fac. (De obicei, felul acesta de simţire se vede la unele femei.) b) Alţii sunt simţitori şi gândesc cu mare agerime; însă de prea, multă gândire, rămân nehotărâţi, nu păşesc la faptă. Cum stă barza într-un picior, aşa stau ei în contemplarea lumii, cântărind mereu cugetul lor şi al altora, luând seama să noteze zi cu zi întâmplările traiului, ca şi cum Universul s-ar învârti în jurul fiinţei lor. (Călugări, filosofi, ipohondri...) c) În sfârşit, sunt oameni simţitori, care au şi destulă putere pentru a lucra, dar lucrul lor e cu toane ca zborul liliacului: aci se avântă spre cer, aci se întorc spre pământ şi ating abia o clipă realitatea, pentru a se dezgusta de ea şi a cădea iarăşi în pirotire. În categoria aceasta intră mulţi artişti. Din punct de vedere filosofic, oamenii simţitori sunt aplecaţi spre pesimism. Pentru cea mai slabă cauză de nemulţumire, nervii lor vibrează. O mică suferinţă e în stare să le răscolească sufletul mai mult decât o mare bucurie. Senzaţiile organice (interne) precumpănesc asupra impresiilor din afară. Se înţelege, nici iepurii, nici barza, nici liliecii nu pot fi purtătorii de steag ai unui popor. Marea impresionabilitate a nervilor e întotdeauna semn de slăbiciune şi de ruină cu o scadenţă foarte apropiată. II. Temelia unei naţiuni trainice o fac îndeosebi oameni cu destulă putere, adică energici (voluntari). La aceştia, pornirea spre lucru e ceva statornic. De dimineaţă până seara, muncitorul vrednic roboteşte când una, când alta. Odihna pare pentru el o greutate. E semnificativ cuvântul unui plugar care, întrebat de ce mai munceşte, după ce agonisise destulă stare, a răspuns: muncesc să nu mă găsească moartea stând... Omul care nu cunoaşte odihna şi la care munca porneşte din plinătatea puterilor trupeşti şi sufleteşti, întocmai ca apa din izvor, e tipul de caracter cel mai preţios pentru un stat. Dar şi în hărnicie, putem deosebi variante. Alături de tipul sănătos, descris până aici, e şi un tip vulgar, caracterizat printr-un apetit nemăsurat. Sunt oameni care veşnic se agită şi, neavând destulă putere să creeze, ei caută să acapareze, după formula: obraznicul mănâncă praznicul. De aceea, astfel de specimene se amestecă peste tot, pretind toate slujbele, se aşează la toate mesele şi-s gata să dea prin băţ,

1 Deosebirea între temperament şi caracter nu poate să fie relevată cu de-amănuntul şi nici clasificările medicilor. Caracterologia a ajuns azi o însemnată ramură a ştiinţei.

184

Page 183: Simion Mehedinti - Alta Crestere

numai să aibă succes material ori de vanitate. Democraţia modernă a scos la iveală varianta aceasta în toate societăţile contemporane şi, îndeosebi, în cele semiculte, unde oamenii sunt preţuiţi nu în raport cu meritele ci cu pretenţiile lor. Există însă şi un tip de hărnicie superioară: a acelora care lucrează fără să urmărească un interes personal. Aceştia sunt marii creatori (artiştii, oamenii de stat şi inventatorii). Goethe, Cavour, Pasteur... ar fi exemple caracteristice printre moderni. Precum dintre senzitivi se iveşte tipul fricos, iar din ceata harnicilor vulgari iese tipul tiranic al celor care chinuiesc pe alţii, de asemenea, din categoria activilor superiori se înalţă tipul optimistului senin, care potoleşte furtunile şi îndreaptă scăderile epocii lor. Pentru toate neajunsurile lăuntrice, ei se despăgubesc cu o activitate îndreptată spre o creaţiune impersonală: artă, stat, ştiinţă etc. Caracterul cel mai deosebitor al acestei hărnicii superioare este lipsa de vanitate. III. În sfârşit, a treia categorie e a caracterului apatic sau cum îi zice românul: moale. Deosebim şi aici două trepte de potolire sau nepăsare: - a celor sterpi, care vegetează - trândavii adevăraţi; - a celor cu oarecare putere de a lucra, iar uneori şi cu o reală putere de a gândi. Practic vorbind, în loc de cele 8 despărţituri înşirate până aici, ne putem mulţumi cu trei: Omul normal. Limba românească are un cuvânt frumos, omenie, arătând însuşirea specifică a omului în sens sufletesc. Când ai zis om de omenie, ai spus tot. Din contra, când ai zis Ne-tot, ai afirmat din capul locului că ai în faţă un exemplar care stă sub nivelul obişnuit al speciei umane. Aşadar, după experienţa condensată în limba poporului nostru, ierarhia valorilor omeneşti cuprinde aceste trepte: a) netoţi: slăbănogii, trândavii, infirmii, degeneraţii şi, în genere, cei lipsiţi de echilibru. Fireşte, scara e lungă şi foarte variată. La un capăt stau tâmpii care, numai prin caracterele somatice, pot fi puşi în rândul oamenilor. La celălalt capăt stau netoţii cu unele însuşiri remarcabile şi chiar extraordinare. Pentru un om normal, trebuie oarecare gândire să socotească în minte cât preţuiesc 175 saci de grâu, dacă sacul se vinde cu 177 lei. Calculatorul-fenomen îţi spune cu ochii închişi câte fire de nisip se află într-o ladă de 376.891 metri cubi, admiţând că fiecare centimetru cub cuprinde: 678.900 firişoare de praf. Dar, la atâta se mărgineşte puterea sufletească a omului ne-întreg. E ca un boa constrictor care, din timp în timp, cască o gură cât o şură, înghite un mistreţ, apoi cade în nesimţire ca un bolovan. Tot aşa e cutare prestidigitator care imită trenul, vântul, zborul ciocârliei, fumul, fulgerul, etc. sau mânuitorul de vioară ale cărui degete cu agilităţi de maimuţă scot scântei din strunele instrumentului. Ameţeşti numai privindu-l... Dar, încolo, butuc ca toţi butucii... Cutare ticălos superlativ nu unea pictura cu beţia, excrocheria, omuciderea şi toată hora viciilor şi a crimelor? Medicii au o vorbă ciudată. Vorbind despre o rană complicată, un cancer sau o altă grozăvie patologică,

185

Page 184: Simion Mehedinti - Alta Crestere

ei zic: un caz frumos! Adevărul e că oricât de extraordinare ai fi unele însuşiri, astfel de oameni numai ,,suflete frumoase`` nu pot fi; ci, după toate regulile logice ale clasificării, ei sunt ne-toţi, adică făpturi lipsite de întregimea şi armonia care caracterizează pe omul adevărat. De aceea, din punct de vedere practic, educatorul trebuie să ţină în veşnică observare pe toţi netoţii, fie că sunt brute pasive, fie că în mijlocul dezechilibrelor lor licăreşte, ca ochiul şarpelui, raza unei însuşiri, pe care cel fără simţ critic o numeşte îndată talent. (Cuvântul talent, ca şi cuvântul inteligent1) sunt noţiuni al căror înţeles trebuie revizuit.) Până atunci, socotim că toţi tâmpiţii, toţi săracii cu duhul şi toate sufletele lipsite de armonia sănătăţii, exact vorbind, merită numele de infra-oameni. Toţi aceştia, ca regim de creştere, intră în categoria repetenţilor lui Hagenbeck. Toată admiraţia pentru virtuozitate - când este, dar imediat, toate lanţurile şi zăbrelele, pentru a izola acel infra-om, botezat pe nedrept cu numele de artist. b) Mai sus, stă omul normal, având atributul deplin al omeniei. Fie că e muncitor cu palmele, fie că munceşte cu gândul, el este axa împrejurul căreia se învârteşte zilnic tipul speciei omeneşti: mijlociu în unele sau chiar în toate manifestările sale, omul normal are însă armonia care îl ajută să cuprindă şi apoi să reflecteze lumea în proporţiile sale juste. El e chezăşia progresului omenirii. Înfra-oamenii sunt eliminaţi, iar oamenii normali elimină pe netoţi, după cum stolul păsărilor sănătoase ciupeşte şi alungă o zburătoare cu înfăţişare monstruoasă. De aceea, putem zice: fericirea cea mai mare în viaţă e să te naşti om întreg. c) În sfârşit, deasupra mijlociei simpatice, se ridică un tip mai înalt: lângă întregime se adaugă o mare putere, dar în acelaşi timp o deplină armonie între suflet şi manifestările lui în afară. Astfel de exemplare se numesc personalităţi. Ei sunt ca zeii lui Homer: au toate însuşirile oamenilor, însă ridicate la o treaptă cu mult superioară. Goethe, de pildă. Frumoasa armonie a vieţii sale pururea activă, pururea simţitoare la natura frumuseţii şi statornic îndreptată spre progresul omenirii (pe care îl confunda cu progresul său zilnic) e o dovadă că natura nimereşte câteodată îmbinări de însuşiri care ridică unele exemplare la nivelul omului-erou. Aici poate fi vorba într-adevăr de supraoameni, - ceea ce este norocul cel mai mare în viaţă. Se înţelege, din punct de vedere psihologic, împărţirile înşirate până aici sunt neîndestulătoare. Cele opt nuanţe de caracter cuprinse în categoriile: simţitor, activ şi apatic nu-s aşa de simple. De pildă, un om sau o femeie simţitoare poate fi şi harnică. Cutare gălăgios poate fi, în acelaşi timp, fricos ca un iepure, zvâcnit ca un liliac, egoist ca o reptilă, iar câteodată poate fi fascinat ca un bondar frumos colorat. E treaba artei să pună pe scenă astfel de caractere paradoxale. (Şi e treaba pedagogiei experimentale şi descriptive să clarifice tipurile cu cât mai multă

1 Poate fi cineva inteligent, fără să fie înţelept. Unii criminali înţeleg uşor multe de toate, dar viaţa lor e asemenea cu a sălbăticiunilor pădurii.

186

Page 185: Simion Mehedinti - Alta Crestere

nuanţare.) Pentru educator şi pentru omul de stat, e însă vrednic de notat: că numai pe încetul, caracterul se încheagă prin colaborare între însuşirile moştenite şi cele adăugate în cursul vieţii. În copilărie şi tinereţe, se poate, aşadar, vorbi cel mult de o caracterizare provizorie; abia în mijlocul vieţii de dezveleşte deplin caracterul adevărat al fiecărui om. * * * Întrebarea e: pe ce cale putem dibui caracterul cuiva? Pentru a ghici însuşirile determinante ale unui om, ar fi necesar să poţi asculta gândurile lui cele mai ascunse. Care sferă de idei îl preocupă mai mult? Şi care e dorinţa sa cea mai arzătoare? De ai ghici aceasta, ai pune mâna pe firul care te-ar duce până în penumbra sufletului său, unde începe întunericul subconştientului. Doamne, dacă ai putea urmări măcar o zi, tot ce trece prin cercul luminos al conştiinţei cuiva! Dar astfel de constatări directe sunt cu neputinţă. E însă un mijloc indirect de a afla ce zace în sufletul omului. Dacă acela e cărturar, e destul să vezi ce citeşte el cu mai multă evlavie. Însemnările pe marginea unei cărţi şi paginile frânte sunt uneori adevărate revelaţii. E un fel de mărturisire tainică, pe care o asculţi, fără să te vadă nimeni. Închipuie-ţi că pe masa cuiva găseşti deseori pe Tacit. Foile cele mai frământate sunt acelea unde se descrie viaţa lui Agricola, biografia cea mai duioasă şi mai demnă dintre toate câte s-au scris vreodată. Cu creionul roşu e subliniat: nunc redit animus. (După ticăloşiile lui Nero şi ale altor blestemaţi, venirea lui Traian e pentru seriosul Tacit ca un răsărit de soare.) Cele trei cuvinte: ne-a venit inima la loc îţi spun toată concentrarea sufletească şi toată înălţimea morală a seriosului scriitor. Dar nu numai pe a lui. Ele sunt o preţioasă indicaţie şi cu privire la sufletul cititorului care s-a oprit îndeosebi asupra acelui rând. Cât de cât, el trebuie să fi vibrat cu Tacit, căci altfel privirea sa ar fi lunecat mai departe. Dar fiindcă numărul celor care citesc cu temei e foarte mic, iată ai o cale şi mai uşoară, ca să ghiceşti sufletul cuiva. Înţelepciunea poporului zice: spune-mi cu cine trăieşti, ca să-ţi spun cine eşti... Şi, cu drept cuvânt, deoarece oamenii nu se simt bine decât între cei de un fel cu ei. Acesta e la primitivi punctul de plecare al formării celor dintâi grupe sociale: ceata bărbaţilor, ceata tinerilor, ceata copiilor etc.) Şi tot acelaşi sentiment răspunde şi la civilizaţi în legăturile de ordin mai ascuns, pe care Goethe le numeşte ,,afinităţi elective``.) Uită-te, aşadar, la prietenii cuiva şi vei dobândi un mijloc destul de sigur pentru a-i dibui sufletul lui, ca şi cum ai vedea acelaşi chip reflectat în mai multe oglinzi. Întrebarea e: de unde poţi şti care sunt prietenii adevăraţi ai cuiva? Lucrul nu e uşor. Înţelesul acestui cuvânt s-a cam tocit. Deseori, în realităţile sociale, îl pronunţăm fără să legăm de el cel mai mic cuprins real:

187

Page 186: Simion Mehedinti - Alta Crestere

- Ascultă, prietene! (Prietenul e un om întors cu spatele, care îţi stă în cale. Nici nu i-ai văzut măcar ochii.) Cum zic francezii: une maniere de dire... Totuşi, cu oarecare luare aminte, poţi deosebi în sfera vieţii cuiva legăturile sociale mai caracteristice pentru aplecările sale sufleteşti. Pe acela poţi pune temei, căci amiciţia, după înţelesul ei adevărat, e un consens între două suflete până în aşa grad încât şi unul, şi celălalt privesc viaţa din acelaşi punct de vedere, e adică un singur suflet în doi oameni. Pe lângă carte şi prieteni, sufletul cuiva se mai oglindeşte şi în trăsăturile feţei, adică în fizionomie. Lavater socotise că a găsit mijlocul de a citi la chipul cuiva caracterul. De atunci şi până azi, s-au făcut multe încercări. Însuşi Darwin s-a ocupat de ,,Expresia emoţiilor`` care, desigur, lasă urme pe faţa orişicui. Dar alfabetul acestei cărţi e încă greu de descifrat. Un alt semn după care se poate dibui caracterul cuiva, e scrisul. E chiar un început de ştiinţă numită grafologia. Alţii caută în trăsăturile palmei mijlocul de caracterizare (chiromanţia). Însă toate aceste mijloace sunt încă empirice. Educatorul, care vrea să păşească pe căi cât mai sigure, trebuie să-şi dea seama mai întâi de toate de partea de moştenire cu care copilul vine pe lume. Cunoaşterea părinţilor şi a familiei întregi a unui şcolar e deci de mare însemnătate. Uneori, un copil repetă aidoma tatii, a mamei, a unui bunic sau alt strămoş. E o ediţie nouă, la care ştii mai dinainte ce-ar fi de corectat. Al doilea, trebuie văzut care izvor al sufletului său curge mai bogat şi care e mai sărac. Statornicia în purtări (şi asta e însuşirea de căpetenie a caracterului) atârnă în bună parte de puterea memoriei. A şti deci care sunt reprezentările care se repetă în creierul unui copil cu mai mare precizie înseamnă a cunoaşte un fir important în ţesătura sufletului său. Dacă e, de pildă, tip vizual, în partea aceasta se va aduna capitalul cel mai bogat al deprinderilor sale, cele mai trainice. Al doilea, după ce cunoşti zestrea din naştere a unui copil, caută să legi cele mai multe şi mai vii emoţii de reprezentările lui cele mai puternice. Ca să deştepţi milă într-un copil de tipul vizual, e destul să-i arăţi un pui cu aripa ruptă ori plină de sânge. - Săracul! cum îl doare... Expresia de durere pe faţa mamei poate aduce lacrimile în ochii copilului. Un gemet poate fi pentru tipul auditiv o sugestie de groază ori de scârbă pentru toată viaţa. * * * Din contra, după cum am arătat mai înainte, metoda sfaturilor e cea mai searbădă şi mai stearpă dintre toate. Raţionamentul rece e ca un răsad firav pus în

188

Page 187: Simion Mehedinti - Alta Crestere

nisip uscat. Se păleşte şi se usucă în scurtă vreme. Un pedagog elveţian, Girard1), avusese naivitatea să creadă că dacă vei conjuga un verb la toate modurile, timpurile şi persoanele: eu iubesc pe Dumnezeu, tu iubeşti pe Dumnezeu, el..., noi iubim..., noi vom iubi..., iubeşte... etc., pritoceala aceasta de vorbe va lăsa urme favorabile în sufletul tineretului! Nimic mai fals. Singura urmă e sila şi plictiseala. Reprezentările fără emoţii trec ca umbra norilor pe faţa unui lac2). De aceea, tot meşteşugul stă aici: să legi emoţii vii de reprezentările care pot fi determinate pentru caracter. Iar metoda e relativ uşoară: Cel mai variat izvor de emoţii este munca. Începe deci cu jocul care stă la temelia muncii, mai în toate manifestările copilăriei. Din joc trebuie să iasă: a) Mlădierea şi energia corpului. Sănătatea şi puterea musculară e cel dintâi sprijin al unui caracter bine închegat. Curajul, de pildă, e o virtute nu se poate mai uşoară pentru voinicul care îşi simte încordarea muşchilor ca o pârghie de fier. Pentru el, a împlini o făgăduinţă, repetând ceea ce a mai făcut, e o jucărie; pe când slăbănogul, care tremură la orice lovitură de ciocan şi închide ochii ori de câte ori fulgeră, e ca o biată frunză bătută de vânt. b) Tot din joc, pot ieşi o sumă de însuşiri morale. Aici se pot învăţa apucăturile de ordine (cine e atent la prinderea mingii, nu poate pierde şi nu face pe tovarăşi să piardă partida); deprinderile de curăţenie (cine nu s-a spălat pe mâini nu intră în anumite jocuri ca să nu murdărească hainele vecinilor); cine e nepărtinitor e luat ca judecător în caz de neînţelegere etc. c) De asemenea, din joc trebuie să iasă pe nesimţite deprinderea de a munci. Încă din anii cei mai fragezi, se ivesc uneori aplecările cele mai pronunţate ale individului. Şi fiindcă plăcerea cea mai mare izvorăşte din exercitarea însuşirii celei mai bogate, cu băgare de seamă, educatorul poate duce pe tânăr spre anume obiceiuri de muncă, după cum morarul mână apa pe jgheab făcut înadins1). Dar

1 Contemporan al lui Pestalozzi. 2 Aici a stat marea eroare a lui Herbart şi a altor intelectuali, care reduc aproape toată viaţa psihică la reprezentări. Nu numai din punctul de vedere al vieţii, dar şi din punctul de vedere pur intelectual, al instrucţiei, concepţia aceasta era sterilă, cum în genere a fost sterilă întreaga concepţie fisosofică, de la Platon până la Bergson, întemeiată pe conştiinţa conceptuală. Cunoştinţa imediată şi integrală (cu reprezentări, sentimente şi acte voliţionale, aşa cum o dă munca) este superioară conştiinţei intelectuale, după moda platoniciană şi, în genere, a filosofilor conceptualişti. 1 Iar când o moştenire fatală îl apleacă spre rău, deşteptarea unor emoţii plăcute în alte direcţii îl poate corecta. Sufletul se poate altoi, întocmai ca şi pomii. De asemenea, poate fi curăţat de omizi şi de crengi netrebnice (asociind emoţii de scârbă şi de silă cu anume reprezentări, care trebuiesc alungate din mintea copilului).

189

Page 188: Simion Mehedinti - Alta Crestere

rezultatul nu e sigur decât atunci când deprinderea a ajuns atât de tare, încât să te poţi bizui pe ea, socotind-o ca parte constitutivă a caracterului. Fapta, adică gândul exprimat prin muncă (nu numai prin vorbă), e cântarul care îţi spune caracterul. In labore veritas - la muncă se văd toate însuşirile se seamă ale omului, după cum la chef (in vino) se văd apucăturile cele păcătoase. Ceea ce e ,,beţia`` pentru păcat, acelaşi lucru este ,,munca`` pentru virtute. Să luăm însă aminte: O faptă izolată nu dovedeşte încă nimic. Chiar un năuc poate o clipă să facă cele mai mari isprăvi. Dar a păstra aceeaşi direcţie în viaţă, adică a săvârşi aceeaşi faptă, în aceleaşi împrejurări, asta n-o poate face decât omul de caracter. Iar pentru aceasta trebuie nu numai deprindere, ci şi voinţă hotărâtă, la care nu poate ajunge decât acela care îşi ancorează cugetul într-o concepţie clară despre menirea existenţei sale. Şi anume, trebuie să fie deplin încredinţat că degeaba trăieşte, dacă activitatea sa nu va corespunde adevărului, aşa cum i-l descoperă ştiinţa, iar unde n-ajunge ştiinţa - simţul său lăuntric despre interesele omenirii, începând cu interesul propriului său neam. Când Kant zicea: lucrează aşa, încât maxima voinţei tale să poată fi oricând temeiul unei legiferări generale, seninul cugetător depăşea cu mult sfera vieţii de toate zilele. O regulă mult mai omenească (fiindcă e mai smerită) ar fi aceasta: lucrează aşa, omule, ca şi cum fiecare zi ar fi cea din urmă a vieţii tale. Privindu-te şi privind pe alţii din acest punct de vedere, vei putea fi impersonal, dezvoltând şi în tine şi în cei dimprejur toate puterile prielnice vieţii omeneşti în genere. Se înţelege că un astfel de imperativ nu poate fi categoric decât pentru cel care poartă în sufletul său convingerea adâncă despre o armonie superioară, în care existenţa individului se confundă cu un atom în sistemul universului moral. Fără această unitate de ţel, unitatea de direcţie nu e cu putinţă. Astfel stând lucrurile, este vădit că adevăratul caracter nu se poate forma şi nici nu se poate arăta decât în vârtejul faptelor vieţii, nu în construcţiile cerebrale exprimate prin cuvinte - oricât ar fi ele de frumoase. Între patru pereţi, poate creşte un bicisnic, un filosof sau un poet, dar erou al caracterului nu poate fi decât cel care a trecut prin furtuna vieţii. De aceea, caracterul e o însuşire ce se încheagă pe încetul, potrivit cu etatea, sexul şi mediul social. Unitatea de măsură nu poate fi aceeaşi peste tot şi la toţi. Pedersuak- eschimosul - a sărit în ajutorul vecinului răsturnat cu caiacul, fiindcă e obişnuit şi fiindcă lucrul e de folos. Fricosul, care ar sta la îndoială, n-ar mai fi primit de nimeni ca tovarăş de pescuit. La deprindere, se adaugă deci interesul. Când însă Jack, matelotul unui vapor, care trece în largul Oceanului, sare să scape viaţa unui polinezian malaez, pe care nu l-a văzut şi nu-l va mai întâlni în veci, asta dovedeşte un caracter de un nivel superior celor întemeiate pe simpla deprindere şi pe boldul necesităţii. În astfel de cazuri, vezi că sufletul e stăpânit de un imperativ car îi dă unitatea de direcţie oriunde ar fi şi pe oricine ar privi urmările faptei lui.

190

Page 189: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Concluzia: Numai munca poate închega deplin caracterul, iar fapta e singura unitate de măsură pentru a preţui dimensiunile unui caracter. Numai în lumina acestui adevăr, putem judeca exact o sumă de maxime cu privire la însuşirile oamenilor. De exemplu: promettre c`est noble, tenir c`est bourgeois nu înseamnă că nobilii n-ar voi să-şi ţină cuvântul, ci cu totul altceva: înseamnă că nu pot; şi nu pot fiindcă de obicei nu muncesc, adică nu au deprinderea de a se încorda până la traducerea gândului în faptă. Tot aşa şi în limba noastră sunt vorbe minunate care arată că pentru român, semnul caracterului e munca. Om de treabă înseamnă că e numai acela care poate lucra; iar om de ispravă e cel care isprăveşte, adică duce lucrul până la capăt. Asta e pe româneşte, dovada deplină a caracterului. Dacă toate cele înşirate aici sunt adevărate, urmează de la sine că şcolile bolnave, care se sprijină îndeosebi pe educaţia formală a vorbelor, sunt un fel de instituţii de castrare a sufletelor. Iar certificatele de ,,studii`` sunt o formă goală, care te lasă nedumerit tocmai asupra chestiei capitale. Într-adevăr, lucrul de căpetenie nu-s cunoştinţele unui tânăr. Acelea pot spori uşor şi se adaugă necontenit în cursul vieţii. Partea cea însemnată e dezvoltarea înclinărilor bune din naştere, înăbuşirea celor rele şi înlocuirea lor prin altele prielnice societăţii. Prin urmare, în loc de note la studii şi o cifră neagră pe hârtie albă spre a arăta conduita (?), ar fi de zece ori mai folositor să aflăm măcar o scurtă caracterizare spre a şti care este gradul de omenie al tânărului şi care au fost fazele dezvoltării sale spre a putea ghici ceva şi asupra viitorului său. De pildă, Ilie Pitoacă are: 1. Dezvoltarea fizică bună. La 14 ani, a căpătat friguri tifoide. A rămas cu auzul greu. 2. Învaţă mai mult cu ochii (tip vizual). 3. E moale (dar nu lipsit de pricepere). 4. Stăruitor. Foarte exact la muncă. 5. Nu mine niciodată. (Din lipsă de informaţie suficientă, a făcut odată o apreciere neexactă despre un coleg. Aşa a fost de mâhnit, încât suferă de câte ori îşi aminteşte.) 6. Aplicare deosebită spre fizică. Îşi face singur multe instrumente. Întocmeşte experienţe şi le execută cu multă plăcere. 7. Duios în raporturile cu familia. (Mare afecţiune pentru mamă). 8. Nepărtinitor în relaţiile cu colegii. Lipsit de orice spirit de vanitate etc., etc. Cu alte cuvinte, educatorul ar scrie în ziua despărţirii de tânărul pe care l-a crescut, un fel de diagnostic sufletesc, mergând până la unele ipoteze asupra viitorului. În loc de metoda orientală a zodierilor, care fac de la naştere horoscopul cuiva după crugul stelelor, ziua lunii şi a anului, felul vremii şi de-alde astea, metoda

191

Page 190: Simion Mehedinti - Alta Crestere

ştiinţifică ar cere tocmai la urmă formularea câtorva judecăţi şi prevederi asupra şcolarului, - dacă educaţia e o realitate, nu o tândăneală zadarnică1). În adevăr, pentru ce zici că ai crescut atâţia ani, pe un copil şi l-ai urmărit în tot timpul adolescenţei, dacă tu, pedagog, nu eşti în stare, la sfârşit, să-mi dai o indicaţie cât de aproximativă despre felul cum va lucra el în viitor? A cere însă astfel de certificator-diagnostic ar însemna să pui dintr-odată pe educatorii de azi în faţa superficialităţii procedeelor formale din prezent. Pe de altă parte, părinţii ar înţelege că e folositor să lase, pe cât e cu putinţă, pe copil în aceeaşi şcoală. Autoritatea şcolară ar înţelege şi ea, că nestabilitatea corpului didactic (mutări, concedii etc.) nimiceşte orice operă educativă serioasă, iar directorul (în calitatea lui de inspector educativ2) împreună cu dirigintele clasei (care urmăreşte o serie de copii din anul dintâi până la cel din urmă), ar fi puşi în faţa unei munci delicate: să noteze mereu şi să claseze an după an caracterizările despre fiecare elev, potrivit cu însemnătatea lor. Munca aceasta este indispensabilă, deoarece însuşirile care alcătuiesc caracterul cuiva sunt uneori de o valoare foarte neegală. De pildă, alături de o mare agerime de judecată, poate să stea o completă atonie morală; lângă o reală putere de creaţie într-o direcţie, incapacitate toată în altă direcţie. Caracterul deci e ceva poliedric sau, mai degrabă, un lanţ cu multe verigi de mărimi, forme, tărie şi material deosebit. Lângă o verigă de oţel, alta e de tinichea sau o legătură moale, de bumbac. Ce siguranţă poate insufla un astfel de lanţ? Dar tocmai aici s-ar vădi pătrunderea educatorului şi valoarea diagnozelor sale. Să ne arate măcar atât: unde e veriga cea mai tare şi unde e cea mai slabă, care ar putea să facă îndoielnică toată dezvoltarea ulterioară a tânărului? Ceasul din urmă la ieşirea de sub acoperişul şcolii ar fi pentru şcolar ca un fel de rămas bun de la un părinte sau duhovnic, care îi ştie tot binele şi tot răul şi-l îndrumă pe fiecare tânăr în calea vieţii, dându-i cel din urmă sfat, spre a şti cum să observe singur şi cum să întărească veriga cea mai slabă a caracterului său. Se înţelege, astfel de caracterizări ar fi deocamdată destul de aproximative. Ele ar schimba însă dintr-odată centrul de gravitate al educaţiei. Părintele şi profesorul ar privi pe copil, cum priveşte pictorul un model, pe care vrea să-l prindă în aspectele lui cele mai caracteristice: - cu deosebire esenţială că pictorul ar fi în acest caz şi un modelator al exemplarului, pe care îl are în faţă. Veşnic i-ar sta înainte formula: adevărata încununare a creşterii este formarea şi fixarea caracterului. Iar în raporturile dintre cei mari şi cei mici, în loc

1 Vezi măsurile recomandate inspectorilor şcolari din 1919. 2 Din fericire, sub presiunea mizeriei produsă de război, dezideratul acesta începe a fi urmărit tot mai de aproape atât în străinătate, cât şi la noi. Vezi D. Teodosiu, Aptitudinile şi selecţia elevilor. Tot aşa, ,,Eforiile şcolare``, aplicate la noi în 1918, au fost introduse de ţări de mare cultură, ca Germania.

192

Page 191: Simion Mehedinti - Alta Crestere

de metoda ciocanului pe ilău, s-ar introduce pe încetul metoda mult mai rodnică a muncii după principiile pedagogiei experimentale1). ÎNCHEIERE DECALOGUL MUNCII Isprăvind aici sfaturile izvorâte din şcoala muncii, ar fi folositor să strângem în câteva cuvinte regulile pe care trebuie să le urmeze educatorul, aplicând munca efectivă la creşterea copiilor. Ferice de acela care va înşira vreodată canoanele unei măiestrii atât de înalte! Ar fi, într-adevăr, un câştig neasemănat de mare, dacă s-ar putea găsi un fel de tabelă pitagoreică pentru îndrumarea muncii şi un sprijin în silinţa educatorului. Suedezii, după cât se pare, au ajuns pe calea aceasta mai departe decât toate popoarele... Lăsând deci pe cititor să caute singur în operele privitoare la lucrul manual (slojd) rezultatele dobândite în această direcţie, să ne fie îngăduit a înşira aici numai câteva sfaturi privitoare la munca în genere: 1. Munceşte într-adevăr. Taina educaţiei e să munceşti în fiecare etate numai munci adevărate. Nimic nu îmbărbătează mai mult pe un copil decât o lucrare serioasă. Copiii oamenilor muncitori au mai mult miez la vorbă, mai multă pricepere şi chiar mai multă putere decât cei ce ajung vârstnici, fără să muncească. 2. Repetă munca până ce ajunge deprindere şi caracter. Floarea educaţiei este caracterul, dar cine a ridicat munca până la iubire acela a coborât cerul pe pământ; trăieşte între oameni ca şi cu sfinţii în cer. Aceasta nu e o însuşire întemeiată numai pe naştere, ci se capătă - sau cel puţin se modelează şi se întăreşte - cu vremea. A avea caracter înseamnă să ai deprinderi aşa de tari încât să fii stăpânit de ele aproape fără putinţă de împotrivire. Atunci ştii din vreme cum va lucra în cutare împrejurare omul de care e vorba. Mişelul va apuca totdeauna la stânga şi omul vrednic totdeauna la dreapta. 3. Adaugă muncii iubirea. Puterea caracterului stă în dragoste. Numai acela va lucra mâine cum a lucrat ieri şi alaltăieri, căruia ştii că lucrul cutare îi place.

1 Cât de departe suntem de această treaptă se poate vedea de acolo că 58% din profesori dau note fără valoare. (Vezi, D. Muster, Asupra notelor şcolare, cercetări docimologice, Buc. 1940.)

193

Page 192: Simion Mehedinti - Alta Crestere

De aceeea, ca să fii deplin încredinţat de caracterul cuiva, vezi care e munca pe care o împlineşte el cu cea mai mare plăcere. 4. Înalţă munca ta până la creaţie. Semnul muncii desăvârşite e fericirea. Orice muncă poate să te bucure, dar, când ajungi să realizezi repede şi deplin gândul tău şi, mai ales, să plăsmuieşti ceva nou, adică să creezi, atunci bucuria e în culmea ei. Sporeşte deci munca ta până la hotarul unde începe creaţia originală, adică măiestria. Atunci să ştii că eşti cineva. Deci spune-mi ce munceşti şi cum munceşti, ca să-ţi spun cine eşti. 5. Munceşte până la uitarea de tine. Dovada că ai ridicat munca până la sfera artei e tocmai această uitare de tine şi de ale tale. A săvârşi un lucru de dragul lui, înseamnă a face cel mai mare bine neamului tău şi cea mai mare cinste ţării în care trăieşti. 6. Munceşte şi pentru alţii. Dacă vrei să ştii ce preţuieşte munca ta şi cât te-ai apropiat de perfecţiune, munceşte pentru alţii. Dacă vei lucra şi atunci tot cu dragoste, fii încredinţat că eşti sincer şi că ai făcut doi-trei paşi în viaţă. În acelaşi timp, vei afla dacă iubeşti într-adevăr pe aproapele, căci numai atunci simpatia pentru altul e curată când vei munci pentru el, ca pentru tine însuţi. 7. Nu-ţi face ţie chip cioplit. Nu te deprinde a înşela munca, deoarece te înşeli pe tine însuţi. De când e lumea, nici o greşeală n-a rămas nepedepsită. Superficialitatea e sinucidere. Când zici că ai făcut un lucru, amăgindu-te şi amăgind pe alţii cu un simulacru de muncă, ai ieşit din sfera caracterului: ai dat adevărul pe minciună, puterea pe slăbiciune şi cinstea pe ruşine: ai rupt o verigă din lanţul sufletului tău; te-ai plecat şi, potrivit cu legea gravitaţiei, vei cădea încotro te-ai aplecat, adică în păcatul care te va ucide. Dimpotrivă, a fi cinstit înseamnă a crede riguros în cauzalitate şi a porni totdeauna pe drumul muncii corecte ştiind că orice simulacru de muncă duce fatal la non-valori, adică la ruina vieţii. 8. Nu crede că poţi să furi munca altuia. Poţi privi o veşnicie pe cei care înoată, dar meşteşugul acesta nu-l vei învăţa, până nu vei sări singur în valuri. Munca e binecuvântare numai pentru cel care o împlineşte el singur, iar pentru cel ce priveşte numai şi culege roadele ei, fără să se ostenească, e un blestem. De aceea, de la începutul istoriei omeneşti şi până ai, vedem că munca robilor a ucis totdeauna pe stăpâni; i-a slăbit la trup - prin trândăvie; i-a slăbit la judecată - prin lipsa de încredere a minţii şi le-a slăbit voinţa - prin plăceri. De unde urmează învăţătura, că nici o viclenie nu poate înşela munca, şi nici o silnicie n-o poate fura, fără să primească însutită pedeapsă.

194

Page 193: Simion Mehedinti - Alta Crestere

9. Nu risipi munca nimănui. Cine împrăştie spicele pe câmp e un risipitor şi un nătăng. Dar din risipa lui tot se poate folosi cineva: păsările cerului ori poate văduva Rut care vine să strângă pâine pentru copiii ei. Cine dă însă o grămadă ori zeci de grămezi de grâu pentru un diamant acela nu e risipitor, ci ucigaş. El ia pâinea de la gura muncitorului, îl flămânzeşte şi-l omoară, ca şi hoţul care loveşte cu cuţitul. Ia deci seama: orice muncă e sfântă, iar cine o risipeşte e un ticălos şi un păgân, chiar dacă şi-ar toci mâinile şi genunchii, făcând mătănii la icoane. 10. Şase zile să munceşti, iar ziua a şaptea odihneşte-te cu gândul la ceea ce-ai muncit şi, mai ales, la ceea ce-ţi rămâne de muncit, pentru a te apropia de ideal şi a te îndruma spre marea armonie care stă dincolo de marginea vieţii tale pământeşti. Munca e nu numai izvorul ştiinţei, al puterii şi al caracterului, dar e şi un semn că trăieşti. Câtă vreme te scoli dimineaţa cu gândul la cei vei mai munci a doua zi, e dovadă că viaţa, ca o apă bogată, umple mereu vadul traiului tău. Din contra, când vei simţi că te gândeşti cu sila la muncă, ori începi să nu te mai gândeşti la ea, poţi fi încredinţat că se apropie apusul... şi ,,nu-i mult până departe...``

195

Page 194: Simion Mehedinti - Alta Crestere

ROADELE EDUCAŢIEI: CARACTERUL OAMENILOR ŞI OAMENI DE CARACTER Fericirea cea mai mare în viaţă e să fii om deplin; norocul cel mare e să ai, pe deasupra, şi armonia unui suflet frumos, adică să fii o personalitate. Creierul nu e ca o coală de hârtie nescrisă. Copilul are anumite însuşiri din naştere, care pot determina măcar o parte a caracterului. Altă parte se poate adăuga prin educaţie. Sufletul se poate altoi, ca şi pomii. Tipuri: vizual, auditiv, motor ş.a. Felurile caracterului: senzitiv, activ, apatic. Infra-om şi supra-om. Cunoaşterea caracterului cuiva prin ceea ce gândeşte, ce citeşte şi după prietenii pe care îi are. Metode ajutătoare: fizionomie, chiromanţie, grafologie... Criteriul cel mai sigur: munca. Ţinta cea mai însemnată a educaţiei e să formeze caracterul. Întrebarea e: poţi şti de la început dacă vei izbuti ori nu? Repetenţii lui Hagenbeck ne spun din capul locului că sunt unele bleavuri din care n-ai să faci oţel niciodată. Totuşi, descoperirea asta nu-i tocmai veche. Acum o sută şi ceva de ani, erau oameni cu multă învăţătură, care pretindeau că educaţia e atotputernică! Întemeiaţi pe o psihologie care afirma despre creierul copilului că e ca o coală de hârtie albă (Locke), ei socoteau că poţi scrie pe ea orice vrei. Într-o carte despre suflet (Helvetius, De l`esprit) se spunea că, dacă iei seama ce prinde mintea unui copil, vei ghici îndată apucăturile lui. Cine îşi încarcă mintea cu numere ajunge matematician; cine se îndeletniceşte cu probleme de fizică ajunge fizician; cine învaţă versuri va fi poet etc... Prin urmare, poţi creşte un copil cum ai îndopa un curcan. Poţi face şi un om de geniu dacă, alături de cunoştinţe, izbuteşti a deştepta în sufletul lui o pasiune puternică! (De aceea, Helvetius propunea ca statul, printr-o îngrijire deosebită, să sporească numărul oamenilor de talent, ca pe al viermilor de mătase, al fazanilor sau altor vietăţi de folos).

196

Page 195: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Dacă lucrul ar sta aşa, cum credeau pedagogii materialiştii ai veacului al XVIII-lea, Europa ar fi azi plină de oameni geniali şi de caracter. Adevărul sună însă altfel: E drept că ,,nimic nu e în sufletul nostru care să nu fi trecut prin simţurile noastre``, dar asta nu înseamnă că creierul e ca o coală de hârtie, pe care poţi să scrii orişice. Căci, chiar hârtie de-ar fi, şi tot e deosebire: una prinde repede cerneală, alta nu; una suge, alta lăţeşte scrisul etc. Prin urmare, copilul vine şi el cu anumită zestre de la mamă, tată, moşi şi strămoşi. Nu voi uita niciodată înfăţişarea unui copil dintr-o şcoală de orfani în timpul războiului (1918). Abia împlinise 8 ani: taică-su era un ucigaş osândit la muncă silnică pe viaţă. În mijlocul ţâncilor nevinovaţi, care lărmuiau în toată curtea, odrasla ocnaşului sta răzleţ ca o vietate sălbatică. Privirea ochilor lui era piezişă şi încruntată...1 ) De aici urmează că e de cea mai mare însemnătate pentru părinţi şi profesori să dibuiască din capul locului ce însuşire aduce cu sine copilul din naştere. Lucrul nu e uşor, dar sunt totuşi mijloace, ca să pipăim însuşirile cele mai răsărite ale cuiva. De pildă, unul are o mare agerime în ce priveşte văzul. Nu numai că deosebeşte bine formele şi culorile, dar le şi ţine minte cu înlesnire. Sunt pictori care pot zugrăvi chipul cuiva după ce l-au văzut o singură dată. Astfel de oameni se zic că au tipul vizual. La un examen de capacitate, un candidat a fost bănuit că a copiat lucrarea în scris. Chemat la cercetare, candidatul a mărturisit comisiei că el poate repeta cuvânt cu cuvânt nu numai capitolul cu pricina, ci tot volumul. Şi într-adevăr, comisia s-a încredinţat că viitorul profesor putea reproduce ad litteram cartea întreagă (ceea ce, fireşte, nu era deloc chezăşie pentru valoarea lui profesională). În loc de lucruri şi de idei, un astfel de creier memorează forma literelor. Alţii au un auz foarte fin. Urechea lor e ca placa unui fonograf; ascultând o singură dată un concert, pot transcrie din memorie o partitură întreagă. (Vestitul Barbu Lăutarul a minunat pe Liszt. Putea ,,fura`` pe vioară orice improvizaţie a maestrului). Acesta este tipul auditiv. În sfârşit, alţii se bizuie pe memoria mişcărilor mâinii. Se pomeneşte de croitori care iau măsura numai pipăind corpul cuiva. Acest tip se numeşte motor. Astfel de vorbe dovedesc că pornirile înnăscute au mare însemnătate. Fiecare om este un amestec de însuşiri moştenite şi altele dobândite cu vremea, aşa

1 Faptele de ereditate sunt, de altfel, aşa de bine cunoscute încât e de mirare că au putut fi tăgăduite vreodată. Credinţa materialiştilor în atotputernicia educaţiei se explică doar ca o reacţie în contra nativiştilor, adică a celor care socoteau că însuşirile sufleteşti sunt toate de la naştere, iar educaţia nu adaugă nimic. Până şi ideea de Dumnezeu, iubirea de aproapele, cinstea şi alte virtuţi li se păreau înnăscute, fără să ia seama că ceea ce e cinstit la un neam, la altul e necinstit; dreptatea unuia e la altul nedreptate etc.

197

Page 196: Simion Mehedinti - Alta Crestere

că numai închegarea lor în cursul vieţii îţi poate lămuri care este adevăratul fond al caracterului unui individ. De unde urmează că încercarea de a caracteriza copilul e cu mult mai grea, decât caracterizarea omului matur. Totuşi putem deosebi de timpuriu mai multe categorii1) I. Oameni simţitori, adică aceia ale căror suflete vibrează foarte uşor. Şi anume: a) Unii sunt slabi: tremură şi de umbra lor, ca iepurele. N-au destulă putere fizică, nu-s adânci la cuget şi n-au statornicie nici în ce zic, nici în ce fac. (De obicei, felul acesta de simţire se vede la unele femei.) b) Alţii sunt simţitori şi gândesc cu mare agerime; însă de prea, multă gândire, rămân nehotărâţi, nu păşesc la faptă. Cum stă barza într-un picior, aşa stau ei în contemplarea lumii, cântărind mereu cugetul lor şi al altora, luând seama să noteze zi cu zi întâmplările traiului, ca şi cum Universul s-ar învârti în jurul fiinţei lor. (Călugări, folosofi, ipohondri...) c) În sfârşit, sunt oameni simţitori, care au şi destulă putere pentru a lucra, dar lucrul lor e cu toane ca zborul liliacului: aci se avântă spre cer, aci se întorc spre pământ şi ating abia o clipă realitatea, pentru a se dezgusta de ea şi a cădea iarăşi în pirotire. În categoria aceasta intră mulţi artişti. Din punct de vedere filosofic, oamenii simţitori sunt aplecaţi spre pesimism. Pentru cea mai slabă cauză de nemulţumire, nervii lor vibrează. O mică suferinţă e în stare să le răscolească sufletul mai mult decât o mare bucurie. Senzaţiile organice (interne) precumpănesc asupra impresiilor din afară. Se înţelege, nici iepurii, nici barza, nici liliecii nu pot fi purtătorii de steag ai unui popor. Marea impresionabilitate a nervilor e întotdeauna semn de slăbiciune şi de ruină cu o scadenţă foarte apropiată. II. Temelia unei naţiuni trainice o fac îndeosebi oameni cu destulă putere, adică energici (voluntari). La aceştia, pornirea spre lucru e ceva statornic. De dimineaţă până seara, muncitorul vrednic roboteşte când una, când alta. Odihna pare pentru el o greutate. E semnificativ cuvântul unui plugar care, întrebat de ce mai munceşte, după ce agonisise destulă stare, a răspuns: muncesc să nu mă găsească moartea stând... Omul care nu cunoaşte odihna şi la care munca porneşte din plinătatea puterilor trupeşti şi sufleteşti, întocmai ca apa din izvor, e tipul de caracter cel mai preţios pentru un stat. Dar şi în hărnicie, putem deosebi variante. Alături de tipul sănătos, descris până aici, e şi un tip vulgar, caracterizat printr-un apetit nemăsurat. Sunt oameni

1 Deosebirea între temperament şi caracter nu poate să fie relevată cu de-amănuntul şi nici clasificările medicilor. Caracterologia a ajuns azi o însemnată ramură a ştiinţei.

198

Page 197: Simion Mehedinti - Alta Crestere

care veşnic se agită şi, neavând destulă putere să creeze, ei caută să acapareze, după formula: obraznicul mănâncă praznicul. De aceea, astfel de specimene se amestecă peste tot, pretind toate slujbele, se aşează la toate mesele şi-s gata să dea prin băţ, numai să aibă succes material ori de vanitate. Democraţia modernă a scos la iveală varianta aceasta în toate societăţile contemporane şi, îndeosebi, în cele semiculte, unde oamenii sunt preţuiţi nu în raport cu meritele ci cu pretenţiile lor. Există însă şi un tip de hărnicie superioară: a acelora care lucrează fără să urmărească un interes personal. Aceştia sunt marii creatori (artiştii, oamenii de stat şi inventatorii). Goethe, Cavour, Pasteur... ar fi exemple caracteristice printre moderni. Precum dintre senzitivi se iveşte tipul fricos, iar din ceata harnicilor vulgari iese tipul tiranic al celor care chinuiesc pe alţii, de asemenea, din categoria activilor superiori se înalţă tipul optimistului senin, care potoleşte furtunile şi îndreaptă scăderile epocii lor. Pentru toate neajunsurile lăuntrice, ei se despăgubesc cu o activitate îndreptată spre o creaţiune impersonală: artă, stat, ştiinţă etc. Caracterul cel mai deosebitor al acestei hărnicii superioare este lipsa de vanitate. III. În sfârşit, a treia categorie e a caracterului apatic sau cum îi zice românul: moale. Deosebim şi aici două trepte de potolire sau nepăsare: - a celor sterpi, care vegetează - trândavii adevăraţi; - a celor cu oarecare putere de a lucra, iar uneori şi cu o reală putere de a gândi. Practic vorbind, în loc de cele 8 despărţituri înşirate până aici, ne putem mulţumi cu trei: Omul normal. Limba românească are un cuvânt frumos, omenie, arătând însuşirea specifică a omului în sens sufletesc. Când ai zis om de omenie, ai spus tot. Din contra, când ai zis Ne-tot, ai afirmat din capul locului că ai în faţă un exemplar care stă sub nivelul obişnuit al speciei umane. Aşadar, după experienţa condensată în limba poporului nostru, ierarhia valorilor omeneşti cuprinde aceste trepte: a) netoţi: slăbănogii, trândavii, infirmii, degeneraţii şi, în genere, cei lipsiţi de echilibru. Fireşte, scara e lungă şi foarte variată. La un capăt stau tâmpii care, numai prin caracterele somatice, pot fi puşi în rândul oamenilor. La celălalt capăt stau netoţii cu unele însuşiri remarcabile şi chiar extraordinare. Pentru un om normal, trebuie oarecare gândire să socotească în minte cât preţuiesc 175 saci de grâu, dacă sacul se vinde cu 177 lei. Calculatorul-fenomen îţi spune cu ochii închişi câte fire de nisip se află într-o ladă de 376.891 metri cubi, admiţând că fiecare centimetru cub cuprinde: 678.900 firişoare de praf. Dar, la atâta se mărgineşte puterea sufletească a omului ne-întreg. E ca un boa constrictor care, din timp în timp, cască o gură cât o şură, înghite un mistreţ, apoi cade în nesimţire ca un bolovan. Tot aşa e cutare prestidigitator care imită trenul, vântul, zborul ciocârliei, fumul, fulgerul, etc. sau mânuitorul de vioară ale cărui degete cu agilităţi de maimuţă scot scântei din strunele instrumentului. Ameţeşti numai privindu-l... Dar,

199

Page 198: Simion Mehedinti - Alta Crestere

încolo, butuc ca toţi butucii... Cutare ticălos superlativ nu unea pictura cu beţia, excrocheria, omuciderea şi toată hora viciilor şi a crimelor? Medicii au o vorbă ciudată. Vorbind despre o rană complicată, un cancer su o altă grozăvie patologică, ei zic: un caz frumos! Adevărul e că oricât de extraordinare ai fi unele însuşiri, astfel de oameni numai ,,suflete frumoase`` nu pot fi; ci, după toate regulile logice ale clasificării, ei sunt ne-toţi, adică făpturi lipsite de întregimea şi armonia care caracterizează pe omul adevărat. De aceea, din punct de vedere practic, educatorul trebuie să ţină în veşnică observare pe toţi netoţii, fie că sunt brute pasive, fie că în mijlocul dezechilibrelor lor licăreşte, ca ochiul şarpelui, raza unei însuşiri, pe care cel fără simţ critic o numeşte îndată talent. (Cuvântul talent, ca şi cuvântul inteligent1) sunt noţiuni al căror înţeles trebuie revizuit.) Până atunci, socotim că toţi tâmpiţii, toţi săracii cu duhul şi toate sufletele lipsite de armonia sănătăţii, exact vorbind, merită numele de infra-oameni. Toţi aceştia, ca regim de creştere, intră în categoria repetenţilor lui Hagenbeck. Toată admiraţia pentru virtuozitate - când este, dar imediat, toate lanţurile şi zăbrelele, pentru a izola acel infra-om, botezat pe nedrept cu numele de artist. b) Mai sus, stă omul normal, având atributul deplin al omeniei. Fie că e muncitor cu palmele, fie că munceşte cu gândul, el este axa împrejurul căreia se învârteşte zilnic tipul speciei omeneşti: mijlociu în unele sau chiar în toate manifestările sale, omul normal are însă armonia care îl ajută să cuprindă şi apoi să reflecteze lumea în proporţiile sale juste. El e chezăşia progresului omenirii. Înfra-oamenii sunt eliminaţi, iar oamenii normali elimină pe netoţi, după cum stolul păsărilor sănătoase ciupeşte şi alungă o zburătoare cu înfăţişare monstruoasă. De aceea, putem zice: fericirea cea mai mare în viaţă e să te naşti om întreg. c) În sfârşit, deasupra mijlociei simpatice, se ridică un tip mai înalt: lângă întregime se adaugă o mare putere, dar în acelaşi timp o deplină armonie între suflet şi manifestările lui în afară. Astfel de exemplare se numesc personalităţi. Ei sunt ca zeii lui Homer: au toate însuşirile oamenilor, însă ridicate la o treaptă cu mult superioară. Goethe, de pildă. Frumoasa armonie a vieţii sale pururea activă, pururea simţitoare la natura frumuseţii şi statornic îndreptată spre progresul omenirii (pe care îl confunda cu progresul său zilnic) e o dovadă că natura nimereşte câteodată îmbinări de însuşiri care ridică unele exemplare la nivelul omului-erou. Aici poate fi vorba într-adevăr de supraoameni, - ceea ce este norocul cel mai mare în viaţă. Se înţelege, din punct de vedere psihologic, împărţirile înşirate până aici sunt neîndestulătoare. Cele opt nuanţe de caracter cuprinse în categoriile: simţitor, activ şi apatic nu-s aşa de simple. De pildă, un om sau o femeie simţitoare poate fi şi harnică. Cutare gălăgios poate fi, în acelaşi timp, fricos ca un iepure, zvâcnit ca un

1 Poate fi cineva inteligent, fără să fie înţelept. Unii criminali înţeleg uşor multe de toate, dar viaţa lor e asemenea cu a sălbăticiunilor pădurii.

200

Page 199: Simion Mehedinti - Alta Crestere

liliac, egoist ca o reptilă, iar câteodată poate fi fascinat ca un bondar frumos colorat. E treaba artei să pună pe scenă astfel de caractere paradoxale. (Şi e treaba pedagogiei experimentale şi descriptive să clarifice tipurile cu cât mai multă nuanţare.) Pentru educator şi pentru omul de stat, e însă vrednic de notat: că numai pe încetul, caracterul se încheagă prin colaborare între însuşirile moştenite şi cele adăugate în cursul vieţii. În copilărie şi tinereţe, se poate, aşadar, vorbi cel mult de o caracterizare provizorie; abia în mijlocul vieţii de dezveleşte deplin caracterul adevărat al fiecărui om. * * * Întrebarea e: pe ce cale putem dibui caracterul cuiva? Pentru a ghici însuşirile determinante ale unui om, ar fi necesar să poţi asculta gândurile lui cele mai ascunse. Care sferă de idei îl preocupă mai mult? Şi care e dorinţa sa cea mai arzătoare? De ai ghici aceasta, ai pune mâna pe firul care te-ar duce până în penumbra sufletului său, unde începe întunericul subconştientului. Doamne, dacă ai putea urmări măcar o zi, tot ce trece prin cercul luminos al conştiinţei cuiva! Dar astfel de constatări directe sunt cu neputinţă. E însă un mijloc indirect de a afla ce zace în sufletul omului. Dacă acela e cărturar, e destul să vezi ce citeşte el cu mai multă evlavie. Însemnările pe marginea unei cărţi şi paginile frânte sunt uneori adevărate revelaţii. E un fel de mărturisire tainică, pe care o asculţi, fără să te vadă nimeni. Închipuie-ţi că pe masa cuiva găseşti deseori pe Tacit. Foile cele mai frământate sunt acelea unde se descrie viaţa lui Agricola, biografia cea mai duioasă şi mai demnă dintre toate câte s-au scris vreodată. Cu creionul roşu e subliniat: nunc redit animus. (După ticăloşiile lui Nero şi ale altor blestemaţi, venirea lui Traian e pentru seriosul Tacit ca un răsărit de soare.) Cele trei cuvinte: ne-a venit inima la loc îţi spun toată concentrarea sufletească şi toată înălţimea morală a seriosului scriitor.Dar nu numai pe a lui. Ele sunt o preţioasă indicaţie şi cu privire la sufletul cititorului care s-a oprit îndeosebi asupra acelui rând. Cât de cât, el trebuie să fi vibrat cu Tacit, căci altfel privirea sa ar fi lunecat mai departe. Dar fiindcă numărul celor care citesc cu temei e foarte mic, iată ai o cale şi mai uşoară, ca să ghiceşti sufletul cuiva. Înţelepciunea poporului zice: spune-mi cu cine trăieşti, ca să-ţi spun cine eşti... Şi, cu drept cuvânt, deoarece oamenii nu se simt bine decât între cei de un fel cu ei. Acesta e la primitivi punctul de plecare al formării celor dintâi grupe sociale: ceata bărbaţilor, ceata tinerilor, ceata copiilor etc.) Şi tot acelaşi sentiment răspunde şi la civilizaţi în legăturile de ordin mai ascuns, pe care Goethe le numeşte ,,afinităţi elective``.) Uită-te, aşadar, la prietenii cuiva şi vei dobândi un mijloc destul de sigur pentru a-i dibui sufletul lui, ca şi cum ai vedea acelaşi chip reflectat în mai multe oglinzi. Întrebarea e: de unde poţi şti care sunt prietenii adevăraţi ai cuiva?

201

Page 200: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Lucrul nu e uşor. Înţelesul acestui cuvânt s-a cam tocit. Deseori, în realităţile sociale, îl pronunţăm fără să legăm de el cel mai mic cuprins real: - Ascultă, prietene! (Prietenul e un om întors cu spatele, care îţi stă în cale. Nici nu i-ai văzut măcar ochii.) Cum zic francezii: une maniere de dire... Totuşi, cu oarecare luare aminte, poţi deosebi în sfera vieţii cuiva legăturile sociale mai caracteristice pentru aplecările sale sufleteşti. Pe acela poţi pune temei, căci amiciţia, după înţelesul ei adevărat, e un consens între două suflete până în aşa grad încât şi unul, şi celălalt privesc viaţa din acelaşi punct de vedere, e adică un singur suflet în doi oameni. Pe lângă carte şi prieteni, sufletul cuiva se mai oglindeşte şi în trăsăturile feţei, adică în fizionomie. Lavater socotise că a găsit mijlocul de a citi la chipul cuiva caracterul. De atunci şi până azi, s-au făcut multe încercări. Însuşi Darwin s-a ocupat de ,,Expresia emoţiilor`` care, desigur, lasă urme pe faţa orişicui. Dar alfabetul acestei cărţi e încă greu de descifrat. Un alt semn după care se poate dibui caracterul cuiva, e scrisul. E chiar un început de ştiinţă numită grafologia. Alţii caută în trăsăturile palmei mijlocul de caracterizare (chiromanţia). Însă toate aceste mijloace sunt încă empirice. Educatorul, care vrea să păşească pe căi cât mai sigure, trebuie să-şi dea seama mai întâi de toate de partea de moştenire cu care copilul vine pe lume. Cunoaşterea părinţilor şi a familiei întregi a unui şcolar e deci de mare însemnătate. Uneori, un copil repetă aidoma tatii, a mamei, a unui bunic sau alt strămoş. E o ediţie nouă, la care ştii mai dinainte ce-ar fi de corectat. Al doilea, trebuie văzut care izvor al sufletului său curge mai bogat şi care e mai sărac. Statornicia în purtări (şi asta e însuşirea de căpetenie a caracterului) atârnă în bună parte de puterea memoriei. A şti deci care sunt reprezentările care se repetă în creierul unui copil cu mai mare precizie înseamnă a cunoaşte un fir important în ţesătura sufletului său. Dacă e, de pildă, tip vizual, în partea aceasta se va aduna capitalul cel mai bogat al deprinderilor sale, cele mai trainice. Al doilea, după ce cunoşti zestrea din naştere a unui copil, caută să legi cele mai multe şi mai vii emoţii de reprezentările lui cele mai puternice. Ca să deştepţi milă într-un copil de tipul vizual, e destul să-i arăţi un pui cu aripa ruptă ori plină de sânge. - Săracul! cum îl doare... Expresia de durere pe faţa mamei poate aduce lacrimile în ochii copilului. Un gemet poate fi pentru tipul auditiv o sugestie de groază ori de scârbă pentru toată viaţa. * * * Din contra, după cum am arătat mai înainte, metoda sfaturilor e cea mai searbădă şi mai stearpă dintre toate. Raţionamentul rece e ca un răsad firav pus în

202

Page 201: Simion Mehedinti - Alta Crestere

nisip uscat. Se păleşte şi se usucă în scurtă vreme. Un pedagog elveţian, Girard1), avusese naivitatea să creadă că dacă vei conjuga un verb la toate modurile, timpurile şi persoanele: eu iubesc pe Dumnezeu, tu iubeşti pe Dumnezeu, el..., noi iubim..., noi vom iubi..., iubeşte... etc., pritoceala aceasta de vorbe va lăsa urme favorabile în sufletul tineretului! Nimic mai fals. Singura urmă e sila şi plictiseala. Reprezentările fără emoţii trec ca umbra norilor pe faţa unui lac2). De aceea, tot meşteşugul stă aici: să legi emoţii vii de reprezentările care pot fi determinate pentru caracter. Iar metoda e relativ uşoară: Cel mai variat izvor de emoţii este munca. Începe deci cu jocul care stă la temelia muncii, mai în toate manifestările copilăriei. Din joc trebuie să iasă: a) Mlădierea şi energia corpului. Sănătatea şi puterea musculară e cel dintâi sprijin al unui caracter bine închegat. Curajul, de pildă, e o virtute nu se poate mai uşoară pentru voinicul care îşi simte încordarea muşchilor ca o pârghie de fier. Pentru el, a împlini o făgăduinţă, repetând ceea ce a mai făcut, e o jucărie; pe când slăbănogul, care tremură la orice lovitură de ciocan şi închide ochii ori de câte ori fulgeră, e ca o biată frunză bătută de vânt. b) Tot din joc, pot ieşi o sumă de însuşiri morale. Aici se pot învăţa apucăturile de ordine (cine e atent la prinderea mingii, nu poate pierde şi nu face pe tovarăşi să piardă partida); deprinderile de curăţenie (cine nu s-a spălat pe mâini nu intră în anumite jocuri ca să nu murdărească hainele vecinilor); cine e nepărtinitor e luat ca judecător în caz de neînţelegere etc. c) De asemenea, din joc trebuie să iasă pe nesimţite deprinderea de a munci. Încă din anii cei mai fragezi, se ivesc uneori aplecările cele mai pronunţate ale individului. Şi fiindcă plăcerea cea mai mare izvorăşte din exercitarea însuşirii celei mai bogate, cu băgare de seamă, educatorul poate duce pe tânăr spre anume obiceiuri de muncă, după cum morarul mână apa pe jgheab făcut înadins1). Dar

1 Contemporan al lui Pestalozzi. 2 Aici a stat marea eroare a lui Herbart şi a altor intelectuali, care reduc aproape toată viaţa psihică la reprezentări. Nu numai din punctul de vedere al vieţii, dar şi din punctul de vedere pur intelectual, al instrucţiei, concepţia aceasta era sterilă, cum în genere a fost sterilă întreaga concepţie fisosofică, de la Platon până la Bergson, întemeiată pe conştiinţa conceptuală. Cunoştinţa imediată şi integrală (cu reprezentări, sentimente şi acte voliţionale, aşa cum o dă munca) este superioară conştiinţei intelectuale, după moda platoniciană şi, în genere, a filosofilor conceptualişti. 1 Iar când o moştenire fatală îl apleacă spre rău, deşteptarea unor emoţii plăcute în alte direcţii îl poate corecta. Sufletul se poate altoi, întocmai ca şi pomii. De asemenea, poate fi curăţat de omizi şi de crengi netrebnice (asociind emoţii de scârbă şi de silă cu anume reprezentări, care trebuiesc alungate din mintea copilului).

203

Page 202: Simion Mehedinti - Alta Crestere

rezultatul nu e sigur decât atunci când deprinderea a ajuns atât de tare, încât să te poţi bizui pe ea, socotind-o ca parte constitutivă a caracterului. Fapta, adică gândul exprimat prin muncă (nu numai prin vorbă), e cântarul care îţi spune caracterul. In labore veritas - la muncă se văd toate însuşirile se seamă ale omului, după cum la chef (in vino) se văd apucăturile cele păcătoase. Ceea ce e ,,beţia`` pentru păcat, acelaşi lucru este ,,munca`` pentru virtute. Să luăm însă aminte: O faptă izolată nu dovedeşte încă nimic. Chiar un năuc poate o clipă să facă cele mai mari isprăvi. Dar a păstra aceeaşi direcţie în viaţă, adică a săvârşi aceeaşi faptă, în aceleaşi împrejurări, asta n-o poate face decât omul de caracter. Iar pentru aceasta trebuie nu numai deprindere, ci şi voinţă hotărâtă, la care nu poate ajunge decât acela care îşi ancorează cugetul într-o concepţie clară despre menirea existenţei sale. Şi anume, trebuie să fie deplin încredinţat că degeaba trăieşte, dacă activitatea sa nu va corespunde adevărului, aşa cum i-l descoperă ştiinţa, iar unde n-ajunge ştiinţa - simţul său lăuntric despre interesele omenirii, începând cu interesul propriului său neam. Când Kant zicea: lucrează aşa, încât maxima voinţei tale să poată fi oricând temeiul unei legiferări generale, seninul cugetător depăşea cu mult sfera vieţii de toate zilele. O regulă mult mai omenească (fiindcă e mai smerită) ar fi aceasta: lucrează aşa, omule, ca şi cum fiecare zi ar fi cea din urmă a vieţii tale. Privindu-te şi privind pe alţii din acest punct de vedere, vei putea fi impersonal, dezvoltând şi în tine şi în cei dimprejur toate puterile prielnice vieţii omeneşti în genere. Se înţelege că un astfel de imperativ nu poate fi categoric decât pentru cel care poartă în sufletul său convingerea adâncă despre o armonie superioară, în care existenţa individului se confundă cu un atom în sistemul universului moral. Fără această unitate de ţel, unitatea de direcţie nu e cu putinţă. Astfel stând lucrurile, este vădit că adevăratul caracter nu se poate forma şi nici nu se poate arăta decât în vârtejul faptelor vieţii, nu în construcţiile cerebrale exprimate prin cuvinte - oricât ar fi ele de frumoase. Între patru pereţi, poate creşte un bicisnic, un filosof sau un poet, dar erou al caracterului nu poate fi decât cel care a trecut prin furtuna vieţii. De aceea, caracterul e o însuşire ce se încheagă pe încetul, potrivit cu etatea, sexul şi mediul social. Unitatea de măsură nu poate fi aceeaşi peste tot şi la toţi. Pedersuak- eschimosul - a sărit în ajutorul vecinului răsturnat cu caiacul, fiindcă e obişnuit şi fiindcă lucrul e de folos. Fricosul, care ar sta la îndoială, n-ar mai fi primit de nimeni ca tovarăş de pescuit. La deprindere, se adaugă deci interesul. Când însă Jack, matelotul unui vapor, care trece în largul Oceanului, sare să scape viaţa unui polinezian malaez, pe care nu l-a văzut şi nu-l va mai întâlni în veci, asta dovedeşte un caracter de un nivel suprior celor întemeiate pe simpla deprindere şi pe boldul necesităţii. În astfel de cazuri, vezi că sufletul e stăpânit de un imperativ car îi dă unitatea de direcţie oriunde ar fi şi pe oricine ar privi urmările faptei lui.

204

Page 203: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Concluzia: Numai munca poate închega deplin caracterul, iar fapta e singura unitate de măsură pentru a preţui dimensiunile unui caracter. Numai în lumina acestui adevăr, putem judeca exact o sumă de maxime cu privire la însuşirile oamenilor. De exemplu: promettre c`est noble, tenir c`est bourgeois nu înseamnă că nobilii n-ar voi să-şi ţină cuvântul, ci cu totul altceva: înseamnă că nu pot; şi nu pot fiindcă de obicei nu muncesc, adică nu au deprinderea de a se încorda până la traducerea gândului în faptă. Tot aşa şi în limba noastră sunt vorbe minunate care arată că pentru român, semnul caracterului e munca. Om de treabă înseamnă că e numai acela care poate lucra; iar om de ispravă e cel care isprăveşte, adică duce lucrul până la capăt. Asta e pe româneşte, dovada deplină a caracterului. Dacă toate cele înşirate aici sunt adevărate, urmează de la sine că şcolile bolnave, care se sprijină îndeosebi pe educaţia formală a vorbelor, sunt un fel de instituţii de castrare a sufletelor. Iar certificatele de ,,studii`` sunt o formă goală, care te lasă nedumerit tocmai asupra chestiei capitale. Într-adevăr, lucrul de căpetenie nu-s cunoştinţele unui tânăr. Acelea pot spori uşor şi se adaugă necontenit în cursul vieţii. Partea cea însemnată e dezvoltarea înclinărilor bune din naştere, înăbuşirea celor rele şi înlocuirea lor prin altele prielnice societăţii. Prin urmare, în loc de note la studii şi o cifră neagră pe hârtie albă spre a arăta conduita (?), ar fi de zece ori mai folositor să aflăm măcar o scurtă caracterizare spre a şti care este gradul de omenie al tânărului şi care au fost fazele dezvoltării sale spre a putea ghici ceva şi asupra viitorului său. De pildă, Ilie Pitoacă are: 1. Dezvoltarea fizică bună. La 14 ani, a căpătat friguri tifoide. A rămas cu auzul greu. 2. Învaţă mai mult cu ochii (tip vizual). 3. E moale (dar nu lipsit de pricepere). 4. Stăruitor. Foarte exact la muncă. 5. Nu mine niciodată. (Din lipsă de informaţie suficientă, a făcut odată o apreciere neexactă despre un coleg. Aşa a fost de mâhnit, încât suferă de câte ori îşi aminteşte.) 6. Aplicare deosebită spre fizică. Îşi face singur multe instrumente. Întocmeşte experienţe şi le execută cu multă plăcere. 7. Duios în raporturile cu familia. (Mare afecţiune pentru mamă). 8. Nepărtinitor în relaţiile cu colegii. Lipsit de orice spirit de vanitate etc., etc. Cu alte cuvinte, educatorul ar scrie în ziua despărţirii de tânărul pe care l-a crescut, un fel de diagnostic sufletesc, mergând până la unele ipoteze asupra viitorului. În loc de metoda orientală a zodierilor, care fac de la naştere horoscopul cuiva după crugul stelelor, ziua lunii şi a anului, felul vremii şi de-alde astea, metoda

205

Page 204: Simion Mehedinti - Alta Crestere

ştiinţifică ar cere tocmai la urmă formularea câtorva judecăţi şi prevederi asupra şcolarului, - dacă educaţia e o realitate, nu o tândăneală zadarnică1). În adevăr, pentru ce zici că ai crescut atâţia ani, pe un copil şi l-ai urmărit în tot timpul adolescenţei, dacă tu, pedagog, nu eşti în stare, la sfârşit, să-mi dai o indicaţie cât de aproximativă despre felul cum va lucra el în viitor? A cere însă astfel de certificator-diagnostic ar însemna să pui dintr-odată pe educatorii de azi în faţa superficialităţii procedeelor formale din prezent. Pe de altă parte, părinţii ar înţelege că e folositor să lase, pe cât e cu putinţă, pe copil în aceeaşi şcoală. Autoritatea şcolară ar înţelege şi ea, că nestabilitatea corpului didactic (mutări, concedii etc.) nimiceşte orice operă educativă serioasă, iar directorul (în calitatea lui de inspector educativ2) împreună cu dirigintele clasei (care urmăreşte o serie de copii din anul dintâi până la cel din urmă), ar fi puşi în faţa unei munci delicate: să noteze mereu şi să claseze an după an caracterizările despre fiecare elev, potrivit cu însemnătatea lor. Munca aceasta este indispensabilă, deoarece însuşirile care alcătuiesc caracterul cuiva sunt uneori de o valoare foarte neegală. De pildă, alături de o mare agerime de judecată, poate să stea o completă atonie morală; lângă o reală putere de creaţie într-o direcţie, incapacitate total în altă direcţie. Caracterul deci e ceva poliedric sau, mai degrabă, un lanţ cu multe verigi de mărimi, forme, tărie şi material deosebit. Lângă o verigă de oţel, alta e de tinichea sau o legătură moale, de bumbac. Ce siguranţă poate insufla un astfel de lanţ? Dar tocmai aici s-ar vădi pătrunderea educatorului şi valoarea diagnozelor sale. Să ne arate măcar atât: unde e veriga cea mai tare şi unde e cea mai slabă, care ar putea să facă îndoielnică toată dezvoltarea ulterioară a tânărului? Ceasul din urmă la ieşirea de sub acoperişul şcolii ar fi pentru şcolar ca un fel de rămas bun de la un părinte sau duhovnic, care îi ştie tot binele şi tot răul şi-l îndrumă pe fiecare tânăr în calea vieţii, dându-i cel din urmă sfat, spre a şti cum să observe singur şi cum să întărească veriga cea mai slabă a caracterului său. Se înţelege, astfel de caracterizări ar fi deocamdată destul de aproximative. Ele ar schimba însă dintr-odată centrul de gravitate al educaţiei. Părintele şi profesorul ar privi pe copil, cum priveşte pictorul un model, pe care vrea să-l prindă în aspectele lui cele mai caracteristice: - cu deosebire esenţială că pictorul ar fi în acest caz şi un modelator al exemplarului, pe care îl are în faţă. Veşnic i-ar sta înainte formula: adevărata încununare a creşterii este formarea şi fixarea caracterului. Iar în raporturile dintre cei mari şi cei mici, în loc

1 Vezi măsurile recomandate inspectorilor şcolari din 1919. 2 Din fericire, sub presiunea mizeriei produsă de război, dezideratul acesta începe a fi urmărit tot mai de aproape atât în străinătate, cât şi la noi. Vezi D. Teodosiu, Aptitudinile şi selecţia elevilor. Tot aşa, ,,Eforiile şcolare``, aplicate la noi în 1918, au fost introduse de ţări de mare cultură, ca Germania.

206

Page 205: Simion Mehedinti - Alta Crestere

de metoda ciocanului pe ilău, s-ar introduce pe încetul metoda mult mai rodnică a muncii după principiile pedagogiei experimentale1). ÎNCHEIERE DECALOGUL MUNCII Isprăvind aici sfaturile izvorâte din şcoala muncii, ar fi folositor să strângem în câteva cuvinte regulile pe care trebuie să le urmeze educatorul, aplicând munca efectivă la creşterea copiilor. Ferice de acela care va înşira vreodată canoanele unei măiestrii atât de înalte! Ar fi, într-adevăr, un câştig neasemănat de mare, dacă s-ar putea găsi un fel de tabelă pitagoreică pentru îndrumarea muncii şi un sprijin în silinţa educatorului. Suedezii, după cât se pare, au ajuns pe calea aceasta mai departe decât toate popoarele... Lăsând deci pe cititor să caute singur în operele privitoare la lucrul manual (slojd) rezultatele dobândite în această direcţie, să ne fie îngăduit a înşira aici numai câteva sfaturi privitoare la munca în genere: 1. Munceşte într-adevăr. Taina educaţiei e să munceşti în fiecare etate numai munci adevărate. Nimic nu îmbărbătează mai mult pe un copil decât o lucrare serioasă. Copiii oamenilor muncitori au mai mult miez la vorbă, mai multă pricepere şi chiar mai multă putere decât cei ce ajung vârstnici, fără să muncească. 2. Repetă munca până ce ajunge deprindere şi caracter. Floarea educaţiei este caracterul, dar cine a ridicat munca până la iubire acela a coborât cerul pe pământ; trăieşte între oameni ca şi cu sfinţii în cer. Aceasta nu e o însuşire întemeiată numai pe naştere, ci se capătă - sau cel puţin se modelează şi se întăreşte - cu vremea. A avea caracter înseamnă să ai deprinderi aşa de tari încât să fii stăpânit de ele aproape fără putinţă de împotrivire. Atunci ştii din vreme cum va

1 Cât de departe suntem de această treaptă se poate vedea de acolo că 58% din profesori dau note fără valoare. (Vezi, D. Muster, Asupra notelor şcolare, cercetări docimologice, Buc. 1940.)

207

Page 206: Simion Mehedinti - Alta Crestere

lucra în cutare împrejurare omul de care e vorba. Mişelul va apuca totdeauna la stânga şi omul vrednic totdeauna la dreapta. 3. Adaugă muncii iubirea. Puterea caracterului stă în dragoste. Numai acela va lucra mâine cum a lucrat ieri şi alaltăieri, căruia ştii că lucrul cutare îi place. De aceea, ca să fii deplin încredinţat de caracterul cuiva, vezi care e munca pe care o împlineşte el cu cea mai mare plăcere. 4. Înalţă munca ta până la creaţie. Semnul muncii desăvârşite e fericirea. Orice muncă poate să te bucure, dar, când ajungi să realizezi repede şi deplin gândul tău şi, mai ales, să plăsmuieşti ceva nou, adică să creezi, atunci bucuria e în culmea ei. Sporeşte deci munca ta până la hotarul unde începe creaţia originală, adică măiestria. Atunci să ştii că eşti cineva. Deci spune-mi ce munceşti şi cum munceşti, ca să-ţi spun cine eşti. 5. Munceşte până la uitarea de tine. Dovada că ai ridicat munca până la sfera artei e tocmai această uitare de tine şi de ale tale. A săvârşi un lucru de dragul lui, înseamnă a face cel mai mare bine neamului tău şi cea mai mare cinste ţării în care trăieşti. 6. Munceşte şi pentru alţii. Dacă vrei să ştii ce preţuieşte munca ta şi cât te-ai apropiat de perfecţiune, munceşte pentru alţii. Dacă vei lucra şi atunci tot cu dragoste, fii încredinţat că eşti sincer şi că ai făcut doi-trei paşi în viaţă. În acelaşi timp, vei afla dacă iubeşti într-adevăr pe aproapele, căci numai atunci simpatia pentru altul e curată când vei munci pentru el, ca pentru tine însuţi. 7. Nu-ţi face ţie chip cioplit. Nu te deprinde a înşela munca, deoarece te înşeli pe tine însuţi. De când e lumea, nici o greşeală n-a rămas nepedepsită. Superficialitatea e sinucidere. Când zici că ai făcut un lucru, amăgindu-te şi amăgind pe alţii cu un simulacru de muncă, ai ieşit din sfera caracterului: ai dat adevărul pe minciună, puterea pe slăbiciune şi cinstea pe ruşine: ai rupt o verigă din lanţul sufletului tău; te-ai plecat şi, potrivit cu legea gravitaţiei, vei cădea încotro te-ai aplecat, adică în păcatul care te va ucide. Dimpotrivă, a fi cinstit înseamnă a crede riguros în cauzalitate şi a porni totdeauna pe drumul muncii corecte ştiind că orice simulacru de muncă duce fatal la non-valori, adică la ruina vieţii. 8. Nu crede că poţi să furi munca altuia. Poţi privi o veşnicie pe cei care înoată, dar meşteşugul acesta nu-l vei învăţa, până nu vei sări singur în valuri. Munca e binecuvântare numai pentru cel care o împlineşte el singur, iar pentru cel ce priveşte numai şi culege roadele ei, fără să se ostenească, e un blestem. De aceea, de la începutul istoriei omeneşti şi până ai, vedem că munca robilor a ucis totdeauna pe stăpâni; i-a slăbit la trup - prin trândăvie; i-a slăbit la judecată - prin lipsa de

208

Page 207: Simion Mehedinti - Alta Crestere

încredere a minţii şi le-a slăbit voinţa - prin plăceri. De unde urmează învăţătura, că nici o viclenie nu poate înşela munca, şi nici o silnicie n-o poate fura, fără să primească însutită pedeapsă. 9. Nu risipi munca nimănui. Cine împrăştie spicele pe câmp e un risipitor şi un nătâng. Dar din risipa lui tot se poate folosi cineva: păsările cerului ori poate văduva Rut care vine să strângă pâine pentru copiii ei. Cine dă însă o grămadă ori zeci de grămezi de grâu pentru un diamant acela nu e risipitor, ci ucigaş. El ia pâinea de la gura muncitorului, îl flămânzeşte şi-l omoară, ca şi hoţul care loveşte cu cuţitul. Ia deci seama: orice muncă e sfântă, iar cine o risipeşte e un ticălos şi un păgân, chiar dacă şi-ar toci mâinile şi genunchii, făcând mătănii la icoane. 10. Şase zile să munceşti, iar ziua a şaptea odihneşte-te cu gândul la ceea ce-ai muncit şi, mai ales, la ceea ce-ţi rămâne de muncit, pentru a te apropia de ideal şi a te îndruma spre marea armonie care stă dincolo de marginea vieţii tale pământeşti. Munca e nu numai izvorul ştiinţei, al puterii şi al caracterului, dar e şi un semn că trăieşti. Câtă vreme te scoli dimineaţa cu gândul la cei vei mai munci a doua zi, e dovadă că viaţa, ca o apă bogată, umple mereu vadul traiului tău. Din contra, când vei simţi că te gândeşti cu sila la muncă, ori începi să nu te mai gândeşti la ea, poţi fi încredinţat că se apropie apusul... şi ,,nu-i mult până departe...``

209

Page 208: Simion Mehedinti - Alta Crestere

CARTEA A TREIA CĂLĂUZA ŞTIINŢEI: NATURA ŞI CARTEA 1.Observări asupra muncii primitivilor După cum natura nu face salturi în nimic, nu face nici în muncă. Până acum, am pus înainte munca, privind-o ca temelia cea mai tare a unei bune creşteri. Întrebarea e: care muncă e mai potrivită, ca şcoală a tineretului unui popor? Sunt atâtea şi atâtea trepte în dezvoltarea muncii, încât nu e totuna dacă spui cuvântul acesta pe malurile lui Mississippi, ale Senei, Tamisei sau ale Dunării. Fuegianul, de pildă, culege scoici pe ţărmul oceanului cum culege barza mormoloci pe malul unei bălţi. Rar când pune mâna pe undiţă. Iată ce spune Darwin despre locuitorii din ţara Focului: ,,Într-o zi, când ne coboram pe uscat, lângă insula Wollaston, am întâlnit o luntre cu şase fuegieni. Nu văzusem niciodată făpturi mai prăpădite şi mai nemernice. Pe ţărmul dinspre răsărit, localnicii poartă haine de guanaco; pe coasta apuseană, se îmbracă cu piei de focă. La triburile din mijloc, bărbaţii n-au decât o piele de vidră sau o bucată oarecare de piele - cam cât o batistă de buzunar - care abia ajunge să le acopere puţin spatele până la şale. Bucata aceea de blană e legată cu o aţă la piept, aşa că o mută dintr-o parte într-alta a pieptului, după direcţia din care bate vântul. Dar fuegienii care se aflau în luntrea de care vă povestesc, erau cu desăvârşire goi, chiar şi o femeie în puterea

210

Page 209: Simion Mehedinti - Alta Crestere

anilor, tovarăşa lor. Ploaia turna cu găleata, apa curgea şiroaie pe trupul femeii. În alt loc, la mică depărtare, o mamă da să sugă unui copil născut de curând. Într-o zi, a venit lângă corabie şi a întârziat multă vreme, numai ca să caşte gura, cu toate că zăpada cădea într-una pe pieptul gol şi pe prunc. Nenorociţii aceia de localnici au trupul închircit, faţa uricioasă, acoperită cu bengiuiri de vopsea albă, o piele murdară şi unsuroasă, părul încâlcit, glasul hârâit şi gesturi mânioase. Când vezi astfel de oameni, abia dacă îţi vine să crezi că sunt făpturi omeneşti, locuind aceeaşi lume ca şi noi``. ,,Ei trăiesc fără nici un fel de cârmuire sau căpetenie. Fiecare trib e înconjurat de alte triburi duşmane, vorbind limbi deosebite. Triburile sunt despărţite unele de altele prin ţinuturi pustii care rămân cu desăvârşire goale. Cauza cea mai însemnată a războaielor lor nesfârşite e greutatea de a-şi găsi hrana. Toată Ţara-Focului nu e aici decât o grămadă uriaşă de stânci, de dealuri înalte şi de păduri netrebnice, totul acoperit de neguri veşnice şi bântuit de furturi necontenite. Pământul locuibil se mărgineşte doar la câteva petece de ţărm. Ca să-şi găsească hrana, localnicii sunt siliţi să-şi schimbe mereu sălaşul pe care nu-l pot părăsi decât slujindu-se de luntrele lor netrebnice. Nici nu visează fuegianul ce poate să fie tihna unui culcuş statornic, necum să mai fie vorba de dragostea pentru soţie. Bărbatul nu-i altceva decât un dobitoc, stăpân al femeii, care îi este, mai degrabă, o roabă. Ce faptă mai grozavă s-a săvârşit vreodată, decât aceea la care a fost martor Byron pe ţărmul apusean? El a văzut cu ochii lui pe o biată nenorocită de mamă, ridicând trupul însângerat al copilului, pe care bărbatu-său îl sfărâmase de o stâncă pentru că băieţaşul răsturnase un paneraş cu ouă de mare! De altfel, ce este în viaţa lor care să poată pune în mişcare facultăţile sufleteşti? Câtă nevoie au ei de raţionament, judecată sau de imaginaţie? N-au nimic de închipuit, de comparat sau de hotărât. ca să dezlipeşti un molusc de o piatră nu e trebuinţă de vreo mare şiretenie... Ai putea asemui puţinele lor însuşiri sufleteşti cu instinctul dobitoacelor... Luntrea, născocirea lor cea mai mare, e aşa de păcătoasă, că n-a făcut de 250 de ani nici cel mai mic progres; n-ai decât să deschizi la povestirea călătoriei lui Drake, spre a te încredinţa``.

211

Page 210: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Iată deci icoana unei munci, care abia dacă merită să fie numită astfel. ,,Întocmai ca maimuţele, aceşti sălbatici imită tot ce văd... repetă cuvintele, cearcă să cânte...; când aud pe alţii cântând (repetă cuvintele din urmă ale cântecului, după oarecare întârziere, ceea ce sună la ureche foarte ciudat)... Dar nimic nu se lipeşte de ei. Un fuegian, cumpărat pe preţ de un nasture (de unde şi numele de Jemmi Button) a fost ţinut trei ani în Londra, iar, când l-a adus îndărăt, n-a putut fi de nici un folos localnicilor``. Darwin, care era un suflet milos, spune lămurit că atingerea dintre societatea europenilor şi sălbatici nu duce la nici o ispravă. Încearcă acum de supune pe copii fuegienilor sau ai unui neam sălbatic la regimul muncii din Europa, cu gândul de a-i ridica dintr-o dată pe aceeaşi treaptă cu englezii sau alţi europeni! Evident, lucrul e cu neputinţă. Între munca primitivilor şi munca noastră e o prăpastie. Unii dintre sălbatici (eschimoşii, de pildă) au o muncă foarte specializată. Ca îmbrăcăminte, luntre, arme de vânat şi pescuit, omul polar e un adevărat artist. Să încerci, însă a lega munca şi obiceiurile europene de viaţa lui, e întocmai ca şi cum ai vrea să răsădeşti un măr domnesc pe vârful Alpilor sau în gheţurile Groenlandei. Din contra, câte ţinuturi, atâtea feluri şi grade de muncă; prin urmare educatorul trebuie să-şi dea bine seama, cum să păşească din treaptă în treaptă la aplicarea muncii în creşterea copilăretului fiecărei ţări. O analiză a lucrului se impune deci oricui încearcă să îndrume educaţia unui neam. Şi mai ales e necesară o cunoaştere cât mai adâncă a muncii sălbaticilor. * * * Ceea ce caracterizează îndeosebi munca omului în stare de sălbăticie este lipsa de rânduială şi de continuitate. Un civilizat trăieşte cu program: lucrează, mănâncă şi doarme după ceasornic. Un negru din pădurile Congului nici nu visează la o astfel de împărţire a

212

Page 211: Simion Mehedinti - Alta Crestere

timpului. Mănâncă de câte ori îi e foame şi de câte ori poate, apoi se odihneşte sau stă de palavre toată ziua. E drept că un copil de negru începe a munci de pe la 6 ani, dar numai atât cât îi trebuie spre a-şi astâmpăra foamea. Restul timpului se joacă. Iată ce spune un doctor care a trăit mai multă vreme în Africa ecuatorială: ,,Copilul de negru se bucură de privilegiul puilor din toate rasele de animale omeneşti. Cu tot capul lui mare şi pântecele umflat, în anii dintâi e drăguţ, nevinovat, drăcos, plin de chef şi voie bună; găseşti chiar oarecare graţie în stângăcia gesturilor şi a mersului său; ochii săi mari şi negri sunt blânzi şi încrezători; nu-i răutăcios, ci mai degrabă alintat şi supus. Afară de mâncare şi de somn, îşi petrece vremea cu jocul - marea şcoală practicată a copilăriei, deoarece nu e altceva decât o imitare copilărească a faptelor omului matur. Puiul de leu se învaţă a pândi şi a prinde prada, jucându-se cu coada mamei lui; fetiţa face cu păpuşa ucenicie de mamă... Tot aşa, pentru negrişorul care are un simţ de imitaţie foarte ascuţit, jocul e o închipuire a vânătorii, a pescuitului şi a războiului. Cete de băieţi se deprind a vâna dobitoacele mărunte; ticluiesc capcane şi fac arcuri mititele. Un fel de bostan... e dat de-a dura de unul dintre ei! iar ceilalţi se aşează pe de lături în rând, căutând să-l nimicească cu o ţepuşă mică şi ascuţită, aruncată în chipul unei lănci``. ,,Dar cum e copilul, aşa e şi negrul matur; puţină muncă pentru agonisirea hranei, apoi danţ şi alte petreceri, însă aproape nici un gând de prevedere. Grija şi munca de dimineaţă până seara a unui european, care are din belşug de mâncare, e pentru mintea negrilor o taină pe care n-o pot dezlega... Ce-a fost ieri, ei uită cu o uimitoare uşurinţă, iar ce va fi mâine nici nu vor să se gândească. E aşa de îngustă puterea lor de prezentare, încât chiar cea mai grozavă ameninţare nu-i poate clătina din pasivitatea ceasului actual. Iată o întâmplare într-adevăr semnificativă. Căpitanul unui vapor de pe Ubanghi, coborându-se într-un sat de indigeni, ca să cumpere merinde, întâlneşte pe un negru care fusese în slujbă pe vaporul său. Întrebat ce face acolo, el a răspuns că e rob şi, prin urmare, e menit a fi tăiat într-o bună zi, ca o vită de căsăpie şi mâncat de stăpân, potrivit cu obiceiul locului.

213

Page 212: Simion Mehedinti - Alta Crestere

De milă, căpitanul l-a sfătuit să vină pe vapor şi să-l facă scăpat, ceea ce îi era foarte uşor. Dar negrul nu s-a învoit. Avea hrană şi tot ce-i trebuie. Perspectiva cuţitului, care avea să-l măcelărească dintr-o zi în alta, nu-l tulbura câtuşi de puţin. Aşa că vaporul a plecat fără el... Cum să-l sperie pe un astfel de om grija de foamea, care va veni mâine ori peste o lună sau un an, şi să-l îmboldească azi la muncă? Pentru el, a sta nu e lene, ci un lucru firesc, ca şi pentru antilopa care rumegă sau pentru maimuţa care se joacă ori doarme, îndată ce e sătulă. Munca este o opintire neplăcută la care nu se mai supune până ce nu-l răzbeşte foamea. (Cum se întâmplă şi la unele populaţii înapoiate din Europa). De aceea, îndată ce poate, sălbaticul aruncă grabnic munca pe seama altuia şi, îndeosebi, pe spinarea femeii şi a copiilor. Aşa se explică pe această treaptă de dezvoltare socială situaţia soţiei, ca un simplu animal de muncă şi de procreare. Cea dintâi avere a unui negru din regiunile ecuatoriale e femeia lui. Ea face tot ce-i trebuie: adună poame, strânge rădăcini, macină grăunţele, face oale, ţese ş.a., ş.a. Cum îşi cumpără plugarul o vită de jug, aşa îşi cumpără negrul o femeie. Toată căsătoria e tocmeală de cumpărare - o ciorovăială care răscoleşte tot satul. ,,Gurile se dezleagă, rudele, capii satului, vecinii, trândavii şi oricine - chiar oamenii cei mai puţin interesaţi în afacere - se amestecă şi ei, ca şi cum ar fi treaba lor. Peţitorul şi părinţii din amândouă părţile sunt îmbulziţi, glasul se ridică şi vorbele cele mai ciudate se amestecă în târguiala, care ţine zile şi zile întregi...`` Iar caracterul căsătoriei se vede lămurit din însuşirile care se cer unei soţii bune; să fie: mare de trup, ceafă groasă... şi alte calităţi care dovedesc o bună vită de muncă şi prăsilă. Cu cât a avut mai mulţi copii înainte de căsătorie, cu atât preţul era mai mare: pe când, dacă femeia rămâne stearpă, târgul poate fi stricat, iar tatăl dă banii îndărăt cumpărătorului. Până aici ajunge prevederea celor mai mulţi sălbatici: să arunce munca în spatele femeii, a copiilor şi, într-o fază mai înaintată, asupra robilor. De aceea, orice încercare de a-i ademeni de bunăvoie la regimul unei munci mai intense e zadarnică.

214

Page 213: Simion Mehedinti - Alta Crestere

De altfel, nu-i de mirare că ideea despre muncă e atât de schimbătoare dintr-un ţinut în altul şi dintr-o fază în alta a dezvoltării sociale. Acum 3000 de ani, pirateria, adică hoţia pe mare era o muncă, întocmai ca şi pescuitul. Contemporanii lui Ulyse ieşeau în larg, cum ies azi pescarii de morun pentru aşezarea năvoadelor. Şi tot acum două mii şi ceva de ani, în Adriatica, ilirii puneau pe acelaşi plan vânătoarea cu pirateria. Când romanii s-au plâns la regina Teuta că negustorii italieni sunt jefuiţi pe coastele Dalmaţiei, regina le-a răspuns cu seninătate că ea nu mai poate împiedica pe supuşii săi de a porni pe mare ,,pentru folosul lor particular`` (Polybiu). Însuşi înţeleptul Aristotel avea despre muncă o idee nu se poate mai depărtată de a vremurilor noastre. A trebuit o lungă dezvoltare istorică, pentru ca să ajungem la o lume ca cea americană sau engleză, unde munca e o ,,categorie`` a vieţii, iar ,,timpul e ban``. Pe când negrul face un drum de două zile şi vinde găina cu acelaşi preţ ca şi în sat (ceea ce se întâmplă şi la unii europeni necivilizaţi), pentru englez - timpul e ban (time is money). Din aceasta rezultă, că transformările societăţii omeneşti sunt foarte încete şi singurul chip de a păşi pe o cale sigură e să observi evoluţia muncii şi să alegi elementele educative din fondul propriu al fiecărei societăţi, în raport cu treapta ei de dezvoltare, întărind prin şcoala muncii tocmai partea slabă. Orice schimbare, care se mărgineşte numai la legi şi la forme, e o simplă amăgire. Încercările făcute în colonii au dovedit că prefacerile repezi n-au avut alt rezultat, decât să adauge la viciile indigene şi unele vicii europene, ceea ce scufundă pe sălbatici, în loc să-i ridice. Asta dovedeşte încă o dată legea cunoscută: că natura nu face salturi...1). Întrebarea este: pentru ce nu-i cu putinţă să schimbi repede felul de muncă al unei grupări sociale sau etnografice şi să-i dai dintr-odată o educaţie într-adevăr superioară?

1 Un caz, ca al negrului Booker Washington, nu înseamnă nici o contradicţie. întâi, pentru că negrii sin Statele Unite stau de veacuri în atingere cu civilizaţia albilor şi chiar s-au încrucişat cu ei; al doilea, fiindcă exemplare bine înzestrate se găsesc chiar între speciile inferioare omului, necum între oameni.

215

Page 214: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Cei care au trăit mai mult printre sălbatici şi i-au observat mai de aproape afirmă că temelia sufletului lor e foarte subţire. Impresiile lor despre lume se opresc la suprafaţa creierului, nu pătrund mai adânc. Ei au mai mult senzaţii şi foarte puţine reprezentări. De aceea, zguduirea unei impresii nu se întinde mai profund în creier şi deprinderea cu munca legată de prevederea unei plăceri sau a unei suferinţe viitoare nu se poate înrădăcina. Prin urmare, ar fi tot aşa de absurd să ceri unui negru purtarea unui om civilizat, după cum e absurd să ceri unui pom sădit de o zi sau de o lună să fi prins rădăcini tari în pământ. O astfel de comparaţie poate să pună pe cineva pe gânduri: ce asemănare poate fi între creierul omenesc şi rădăcinile unui copac? Totuşi, comparaţia nu e prea departe de adevăr. E destul să privească cineva imaginea creierului şi a elementelor care îl alcătuiesc, pentru a vedea că orice muncă prinde rădăcini în creier, adică ajută la înmulţirea firişoarelor care leagă celulele nervoase între ele, după cum rădăcinile cele mărunte leagă tot mai adânc pomul de pământ. Observând cum lucrează nervii, vezi că impresiile din afară ajung până într-o anume parte a creierului (centrul de proiecţie) şi că pentru fiecare organ al simţurilor (ochi, ureche, limbă...) este un centru de proiecţie în pătura care înveleşte creierul. Dar, alături de aceste centre de proiecţie, mai sunt tot în scoarţa creierului alte centre unde se păstrează amintirea senzaţiilor primite. Acestea sunt centrele de asociaţie sau ale memoriei...1). Aşadar, zadarnic spui subalternului: munceşte stăruitor că altfel mori de foame! Centrele lui de asociaţie nu-s destul de puternice pentru a deştepta în el o imagine destul de vie despre suferinţa foamei . Cuvântul ,,foame`` nu-l va mişca la muncă. Cu alte vorbe, deprinderea n-a prins încă rădăcini destul de puternice în creierul lui şi destul de adânci - până la centrul de memorie. E necesar deci, când vrei să schimbi creşterea unui popor să vezi: câtă şi ce fel de muncă e în stare să facă acel popor? Apoi să te întrebi: pe ce treaptă de dezvoltare este creierul lui?

1 Vezi pag. 288 ş.u.

216

Page 215: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Ştiinţa ne arată că în zadar vei cere unui creier o altă muncă, decât în raport cu treapta lui de organizare, fie că e vorba de un om (potrivit cu etatea), fie că e vorba de un popor (potrivit cu gradul său de civilizaţie şi de cultură). De aici urmează, ca încheiere, că e numaidecât necesar să privim pe cât se va putea mai de aproape chipul cum lucrează creierul, ceea ce vom face pe scurt în paginile următoare. CUM CREŞTE ŞI MUNCEŞTE CREIERUL Dacă e adevărat că mâna este ,,unealta uneltelor``, cum zicea Aristotel, atunci creierul e maşina tuturor maşinilor. Pedagogul, care nu cunoaşte creierul, este ca un orb care vrea să vadă ori ca un surd care vrea să audă. Celule şi fibre nervoase. Fiecare celulă nervoasă e ca vasul unei sonerii. Fibrele care pornesc din toate părţile corpului spre măduva spinării şi creier, iar altele pleacă din creier şi măduvă spre marginea corpului, se pot asemăna cu firele unei sonerii. Abia de vreo sută de ani, s-a putut dovedi această asemănare. Şi abia e un sfert de veac de când se ştie cum se face legătura între fibre şi celulă. Celula sau neuronul e ca o steluţă. În mijloc, are un sâmbure care înoată într-un fel de apă (protoplasmă), iar la margini are nişte prelungiri ca picioruşele unei caracatiţe (dendrite). Una din aceste prelungiri formează fibra nervoasă, adică un fir învelit la oarecare depărtare cu mielină. Cu cât copilul creşte, cu atât celulele nervoase sporesc în ramuri şi rămurele, legându-se unele de altele. La prunc, se vede în măduva spinării, cum unele celule abia au apucat să facă o codiţă, ca la mormoloci; altele au rămurele mai lungi şi mai împleticite. Un

217

Page 216: Simion Mehedinti - Alta Crestere

mănunchi de fibre face rădăcina nervului care slujeşte la mişcare; alt mănunchi va face rădăcina nervului simţirii. Printr-unul ajunge la măduvă sau la creier simţirea

Fig. 1 - O celulă nervoasă (unei dureri, de pildă), iar prin celălalt nerv vine porunca să se mişte mâna sau piciorul spre a scăpa de durere. * * * Lucrarea celulei. Cum se topeşte ţipirigul în borcanul cu apă al soneriei, aşa se descompune materia din protoplasma celulei nervoase (asimilare şi disimilare). Când vine o aţâţare din afară (de pildă, ochiul vede o frunză), într-o celulă a creierului (spre ceafă) se produce o tulburare (disimilare); dar, îndată ce închizi ochii ori ascunzi frunza, aţâţarea se opreşte; se opreşte şi tulburarea, iar celula se întremează (luând din sânge ori din limfă ceea ce cheltuise) adică asimilează. Dar pentru asta trebuie oxigen. S-au făcut încercări cu nervii broaştelor. Dacă le injectezi în vine un lichid fără oxigen, nervii nu mai lucrează, adică nu mai simt. Cum le dai oxigen, celulele şi nervii capătă iarăşi simţire.

218

Page 217: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Fig. 2 - Neuroni: la stânga, înainte de naştere; la dreapta, după naştere, cu ramificări

(dendrite) mai multe Aţipirea durează abia o părticică de secundă; când însă nervul a lucrat mult timp, de la o vreme oboseşte şi nu mai dă nici un semn de simţire. (De aici se vede cât de trebuincios e pentru copii aerul curat, adică oxigenat). Celulele nervoase produc electricitate. Sunt aparate care pot măsura această electricitate. De altfel, curentul electric se şi aude. Când vezi o pară, iar celula din creier dă ordin mâinii să se întindă spre a o lua, muşchiul sună ca firul de la telegraf. După cum telegrafistul de la staţie loveşte mereu cu degetul şi trimite mereu unde electrice pe fir, tot aşa celula din creier trimite repede-repede unde electrice; iar după sunetul mai tare sau mai slab al muşchiului s-a putut socoti că celula din creier poate, într-o secundă, să poruncească mâinii până între 30 şi 50 de ori. Grozav stăpân! Oboseala celulei. În protoplasma celulei nervoase, sunt nişte grămăjoare de materie, care îi dau o înfăţişare pestriţă - ca petele de pe piele unui tigru (corpuri tigroide). Când celula oboseşte, grămăjoarele acelea nu se mai văd. Acesta e semn de oboseală, iar osteneala se explică aşa: lucrând mereu (disimilând şi asimilând), se produc, de la o vreme, în celule un fel de otrăvuri, pe care oxigenul nu le mai poate arde.

219

Page 218: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Fig. 3 - Intuiţie cu ajutorul simţurilor. A (auz), V (văz), P (pipăit), G (gust) şi M (miros)

Otrăvurile acestea paralizează nervul şi atunci el cade în amorţire. Nu se cunosc bine toate aceste otrăvuri. Una e acidul lactic. S-a făcut o încercare cu oameni odihniţi. Li s-a injectat în muşchi acid lactic şi, de unde erau gata să pornească la drum, ei au simţit îndată oboseală!... Odihna celulei. Când oboseala este mare, omul adoarme. Oxigenul adus de sânge vine şi arde otrăvurile, producând acid carbonic şi apă. În felul acesta, celula se aeriseşte, se curăţă de otrăvuri şi capătă iarăşi puterea de a lucra. Din cele înşirate până aici asupra maşinii nervoase a omului, urmează că munca nu trebuie să treacă marginea oboselii. Degeaba apeşi afară soneria, dacă înăuntru s-a isprăvit curentul. Prin urmare, nu aţâţa într-una nervii copilului, fie că arăţi ceva ochilor lui, fie că spui ceva urechilor lui sau îl pui să cânte, să facă gimnastică, să socotească etc. Din când în când, dă-i repaos şi oxigen... adică aer curat. Mai degrabă repaos des, decât odihnă lungă, deoarece la începutul lucrului celula se înviorează foarte iute.

220

Page 219: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Se credea că poţi împlini puterea pierdută a muncitorului aţâţându-l cu eter, morfină, alcool sau alţi excitanţi. Azi se ştie că acestea împiedică aerisirea (oxidarea celulei), adică îngrămădeşte şi mai multă otravă în ea. Cine crede că rachiul (ţuica) dă putere e întocmai ca cel care pune ţărână pe foc, cu gând să înteţească flacăra! Staţii deosebite. Poţi tăia părţi întregi din creier şi omul trăieşte; atâta numai că pierde unele însuşiri: văzul, graiul, auzul etc . Cu acest chip, s-a putut dovedi că fiecare parte a creierului are funcţia ei. De pildă, aţâţările care pătrund prin ochi se opresc tocmai în partea dinspre ceafă a creierului; acolo e staţia văzului, nu în ochi, care slujeşte numai ca o fereastră. Aţâţările produse de sunet se opresc tot în creier, în partea de sub tâmplă. Graiul nu e în gură, ci îşi are staţia lui în cutele creierului din partea stângă, spre frunte. Îndeosebi, se cunosc bine staţiile mişcării: poţi spune mai dinainte ce punct al creierului trebuie atins, dacă vrei ca omul să mişte cutare deget ori glezna, cotul, limba etc. Aşadar, creierul e ca o staţie centrală cu multe birouri ori staţii mici, unde se împarte munca de primire şi trimitere a telegramelor. E destul să tai sau să răneşti centrul sau biroul cutare şi toată corespondenţa se opreşte în acea parte. Ochiul rămâne întreg, dar nu mai vede, dacă tai o anume felie de creier de la ceafă; limba rămâne nevătămată, dar omul nu mai spune un cuvânt, dacă e rănită circumvoluţia a treia... Şi tot aşa e cazul cu gustul etc., ca şi cum din staţia cutare, ai tăia firul spre cutare ori cutare oraş.

221

Page 220: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Fig. 4 - Intuiţie cu ajutorul tuturor simţurilor, întărită prin numire a obiectului cu ajutorul unei vorbe grăite.

V = văd floarea; P = pipăi floarea; M = miros floarea; G = gust floarea;

A = aud fâşâitul florii; a = aud vorba floare; v = văd mişcarea buzelor care pronunţă cuvântul floare;

m = mişc buzele să pronunţ şi eu acelaşi cuvânt De aici urmează pentru educator o mare grijă: să nu lase în părăsire nici un simţ; ci să cultive toate simţurile, deoarece, după naştere, celulele nervoase nu mai sporesc ca număr, cum sporesc celelalte celule ale trupului, dar sporesc ca mărime şi ramificaţii. (Cu cât un simţ e mai bine educat, cu atâta partea lui din creier e mai bogată - e o staţie cu aparate mai mari, mai bine legate între ele şi cu mai multă provizie de electricitate).

222

Page 221: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Fig. 5 - Intuiţia cu ajutorul tuturor simţurilor, întărită cu o vorbă grăită, apoi şi scrisă: V = văd florea; P = pipăi florea; M = miros floarea; G = gust florea;

A = aud foşnetul unei flori a= aud vorba floarea; s = scriu vorba floarea; v = văd mişcarea buzelor celui care spune vorba floarea şi mişcarea mâinii celui care o scrie; m= mişc buzele să spun

acelaşi cuvânt şi mâna ca să-l scriu. Aşadar, cunoştinţa despre floare e mult mai înrădăcinată în creierul celui care nu numai că cuprinde lucrurile cu toate simţurile, dar le mai şi dă un nume, apoi le şi scrie. Analfabetul are, deci, mai puţine fire spre a lega cunoştinţa unui lucru de creierul său de câte unul care ştie a citi şi a scrie. Legături între staţii. Staţiile din creier (centrele de văz, auz, grai etc.), nu numai că sunt legate prin fire nervoase cu ochiul, urechea, limba, nasul şi alte organe ale simţurilor, dar sunt legate şi între ele prin fire de asociaţie. Însă e o deosebire: firele care merg de la creier spre organele simţurilor sunt gata chiar de la naştere (adică sunt căptuşite cu mielină). De aceea, îndată ce s-a născut, copilul poate lucra în curând cu organele simţurilor: aude, vede, miroase, gustă... Centrele sau staţiile de simţire şi de mişcare funcţionează de la început. Pe când firele de asociaţie nu sunt încă mielinizate. Ce înseamnă asta? Înseamnă că pruncul nu poate avea încă reprezentări, gândiri, raţionamente etc.; maşinăria nu-i încă gata. Abia an cu an creierul se împlineşte.

223

Page 222: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Prin urmare: nu prididi un copil cu învăţături pe care creierul lui nu le poate cuprinde. Deoarece, cum am mai spus degeaba apeşi afară capătul soneriei, dacă înăuntru firele nu s-au ţesut încă şi nu s-au legat unde trebuie. Legătura dintre senzaţii. Să zicem că vedem o piersică. Razele plecate de la ea ating nervul ochiului; aici se produce o aţâţare (disimilare), iar aţâţarea din acele celule se duce pe fir până în creier (la ceafă), unde se opreşte în centru sau staţia văzului, producând şi acolo o aţâţare (disimilare). Simţim atunci o culoare, o formă, o mărime... care pentru noi e senzaţia de piersică. Cum închidem ochii, aţâţarea încetează, celula a reparat paguba prin asimilare şi senzaţia piere. Tot aşa, avem senzaţii de miros, de sunet, de temperatură etc.

Fig. 6 - Intuiţia unui surd

V = văd floarea; P = pipăi floarea; M = miros floarea; G = gust floarea v = văd mişcarea buzelor celui care spune vorba floare sau o mână care scrie acest cuvânt, precum şi cuvântul; m= mişc şi eu buzele să imit pronunţarea sau mâna ca

să-l scriu Vedem deci că senzaţiile nu vin despărţite totdeauna, ci mai adeseori împerecheate. Iar de aici, urmează pentru educator o mare înlesnire: dacă vrei să-ţi întipăreşti bine un lucru şi să-l cunoşti deplin, caută să-l cuprinzi cu cât mai multe simţuri. Piersica are nu numai culoare, formă, mărime şi o depărtare oarecare de ochi, ci poate avea un miros, un gust, o greutate... şi poate face un sunet căzând. Cine vede piersica în carte, o cunoaşte foarte puţin, faţă de cel care o culege

224

Page 223: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Fig. 7 - Intuiţia unui orb M = miros floarea; G = gust floarea; P = pipăi floarea; A = aud foşnetul unei flori;

a = aud vorba floare; m = mişc buzele să spun acelaşi cuvânt Aşadar, un orb, un surd sau unul căruia îi lipseşte un simţ are mai puţine legături în creier pentru a-şi întipări cunoştinţa despre un lucru. din pom, o pipăie, o miroase, o gustă, o aude căzând din pom etc., fiindcă acela primeşte de la ea multe senzaţii întovărăşite şi leagă astfel imaginea piersicii de mai multe centre din creier. R e g u l ă: Leagă senzaţiile între ele; fă ca în creier firele de asociaţie să se întărească. Deschide toate uşile şi ferestrele prin care poţi căpăta ştire despre un lucru. Dimpotrivă, când un simţ lipseşte, cunoştinţele despre lucruri se împuţinează. Intuiţia. Din cele înşirate mai sus se vede că intuiţia e un lucru de o însemnătate fundamentală. Cum prinde caracatiţa prada, înfăşurând-o cu toate picioarele şi sugând-o cu toate ventuzele, aşa poate să prindă creierul copilului orice cunoştinţă dacă dascălul e meşter şi se pricepe cum să rânduiască lecţia. Figurile alăturate arată ce mare deosebire e între cel care prinde un lucru numai cu un simţ spre deosebire de cel care îl cuprinde cu toate simţurile. (Un orb sau un surd e ca un birou telegrafic cu unele fire rupte). De aceea, când omul are nenorocirea să-şi piardă un simţ, trebuie numaidecât să ceară ajutor de la altele. De pildă, orbul

225

Page 224: Simion Mehedinti - Alta Crestere

înlocuieşte văzul prin pipăit. Sunt cărţi anume pentru orbi, săpate în lemn sau în carton. Orbul plimbă mâna pe carte şi citeşte cu degetele, pipăind; ori e noapte, ori e zi - cititul merge înainte. Surdul, dimpotrivă, pierzând auzul şi graiul, înlocuieşte limba cu mişcările mâinii. La intuiţie, el se ajută cu mâna nu numai pentru pipăit, dar şi pentru descrierea lucrurilor şi exprimarea gândurilor. (Pieile-roşii din America de Nord aveau o limbă de semne atât de bogată, încât sălbatici cu limbi deosebite, care nu înţelegeau un cuvânt din gura celuilalt, puteau sta o zi întreagă de vorbă, numai prin semne, povestindu-şi unul altuia fel de fel de întâmplări. E drept că nu vorbeau numai cu mâinile, ci şi cu picioarele şi prin alte mişcări ale corpului). De altfel, viaţa Elenei Keller, a lui Untan, a botanistului orb din Leeds şi a altora lipsiţi de unele simţuri dovedeşte că creierul omenesc se poate ajuta la nevoie cu organe mai puţine. Prin urmare, să aibă cineva toate simţurile şi să nu se folosească de ele, ci să se mărginească la o intuiţie slabă, înseamnă a fi orb de voie, surd de voie..., într-un cuvânt pocit de bunăvoie. Dimpotrivă, când intuiţia copilului e slabă din cauza nepriceperii dascălului, atunci cel care şi-a luat sarcina de învăţător are el toată răspunderea schilodirii copiilor. Memoria. Chiar când lipseşte lucrul care a pricinuit o senzaţie, creierul o poate deştepta iarăşi. Trandafirul cules astă-vară, îl vezi parcă ar fi acuma pe ramură, cu roua pe dânsul. Rechemarea aceasta a unei senzaţii se numeşte reprezentare, adică înfăţişarea din nou. Cum se petrece o astfel de minune? Din senin, nu-ţi vine nimic în minte. Ca să-mi aduc aminte de acel trandafir, trebuie să văd o gravură ori grădina de unde l-am cules, tovarăşul care fusese atunci de faţă sau alt lucru cât de mărunt, să aud măcar un cuvânt, care să deştepte în celula nervoasă o aţâţare ca cea de atunci. Atâta numai că aţâţarea aceasta nu se produce în locul unde s-a înregistrat senzaţia obiectului (centrul de proiecţie), ci în alt centru numit centrul de asociaţie sau de memorie.

226

Page 225: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Şi tocmai aici se vede bine preţul fibrelor de asociaţie. Se întâmplă, de pildă, că un om capătă un beteşug la centrul vizual. De exemplu, un tată rănit vede pe copil şi nu-l mai cunoaşte. Dar e destul să-i spună cineva: uite, Iancu, băiatul tău! Şi bolnavul, auzind numele, îşi aduce aminte îndată de copil. Adică, legătura care nu s-a putut face prin ochi, se face prin ureche, căci fibrele de asociaţie au putut transmite aţâţarea în centrul de reprezentare rămas nevătămat. E ca şi cum ai telegrafia spre un oraş, dar nu de-a dreptul, ci printr-o altă staţie. R e g u l ă: Când întrebi ceva, caută să deştepţi reprezentarea pe care o chemi, nu numai cu vorba, ci şi pe alte căi, până vei nimeri firul de 1egătură, care scoate mai repede o senzaţie din camera de păstrare şi o aduce la lumină, în chip de reprezentare.

Fig. 8 - M = centrul de protecţie vizual

F = centrul de asociaţie vizual Dacă ai prins un lucru cu multe fire, adică ai avut multe senzaţii despre el, vei izbuti cu mult mai uşor să-l aduci în reprezentare. E mare meşteşug pentru profesor să ştie a pune întrebări... Amintirea e înlesnită nu numai de asocierea senzaţiilor, ci şi de repetarea lor. După cum muşchiul creşte şi se întăreşte, când tai lemne, de asemenea, când senzaţia se repetă de multe ori, reprezentarea devine din ce în ce mai uşoară. Celula

227

Page 226: Simion Mehedinti - Alta Crestere

sporeşte ca mărime, ca ramificaţii şi legături prin fibrele de asociaţie, iar curenţii pornesc cu atât mai uşor, cu cât calea e mai umblată. Creierul creează. Ce este reprezentarea? Ai crede că e deşteptarea unei aţâţări vechi cu urmările ei, adică reînvierea unor senzaţii, întocmai cum au fost. Adevărul e altul: îndată ce cauza senzaţiei dispare, piere şi senzaţia, lăsând în loc o copie slăbită, - adică altceva decât senzaţia. Tranadafirul din gând nu e niciodată la fel cu trandafirul care se simte, când deschid ochii, şi floarea îmi aţâţă într-adevăr ochiul şi mirosul. Mai mult: ori de câte ori văd acelaşi trandafir, în realitate am văzut un trandafir deosebit, căci alta e lumina, vântul, poziţia ochilor, temperatura, sunetul dimprejur, mirosul...; toate se schimbă, iar eu prind imaginea trandafirului din alt punct de vedere, cu altă îmbinarea de senzaţii. Prin urmare, repetarea unei senzaţii până la identitate e cu neputinţă. Cu atât mai mult e cu neputinţă să se deştepte în mine o reprezentare de două ori exact la fel. De câte ori îmi reprezint trandafirul cutare, de fapt am tot alte imagini, diferite ca intensitate, tonalitate etc. De unde urmează că reprezentarea e mereu ceva nou în minte, după cum, în aceeaşi albie, râul curge mereu cu valuri noi, - măcar că, la anume cotituri, formele apei se repetă mai mult sau mai puţin asemănător. Lumea aşadar se schimbă mereu în mintea omului, ca şi cum creierul lui ar fi o oglindă care îşi schimbă pe încetul convexitatea ori concavitatea şi diformează necontenit imaginea obiectelor. Iar ceea ce ştim noi despre lume sunt aceste imagini ale noastre despre lucruri. Cu drept cuvânt s-a zis: Lumea e reprezentarea noastră. Ba, putem adăuga că e chiar creaţia noastră, deoarece în fiecare clipă creierul o reflectă mereu în alt chip. Kant a pus în circulaţie o expresie care, pentru naturalişti, începe a părea de prisos. E vorba de lucru în sine (das Ding an sich). Ce înţeles pot avea aceste vorbe? Înaintea mea e o vineţică. Albăstrimea ei o simt nu în ochi, ci în creier, spre ceafă. Dacă centrul vizual s-ar modifica, vineţica mea s-ar arăta roşie (daltonism). Fiecare senzaţie porneşte deci dintr-o aţâţare particulară în una sau mai multe

228

Page 227: Simion Mehedinti - Alta Crestere

celule. Pentru un surdo-mut-orb, lumea e grozav de simplificată. Culorile dispar toate. Sunetele, de asemenea. Pentru Helen Keller, vântul e legănarea unui copac, în care se suise, adică o senzaţie de mişcare. Valul mării n-are pentru ea nici culoare, nici sunet, nici forme..., ci e apăsarea ritmică, produsă pe mâini ori pe picioare, de un fluid cald ori rece. Tot ce ştie dânsa despre lume, a aflat prin pipăit şi prin simţul mişcărilor (kinestezic). Aşadar, lucrul în sine e totdeauna lucrul din mine; atâta lume există, câtă intră în reprezentarea mea şi cum intră. Singura realitate sufletească e ţesătura senzaţiilor mele şi ce mai pot împleti eu din ele, după cum covorul e o ţesătură de fire. Când le desfaci, a pierit covorul, ca şi cum n-ar fi fost. Iar a zice că există un lucru în sine, în dosul reprezentării, e ca şi cum ai zice că există covorul - independent de ţesătura lui. Aşadar, expresia ,,lucrul în sine``, ca ceva dezbrăcat de orice determinare intuitivă sau raţională, trebuie evitată1). Mărunţişurile acestea nu-s înşirate aici de dragul filozofării, ci pentru nevoile educaţiei. Dacă lumea e reprezentarea mea (şi, în oarecare măsură, chiar creaţia mea), ce grozavă răspundere trebuie să aibă acela care îngrijeşte creşterea copilului şi îndrumă munca lui în cunoaşterea şi cucerirea lumii! Dobitocul trăieşte în bună parte cu şira spinării. Aţâţarea ajunge până în măduvă şi porunca se întoarce tot acolo. Actul e reflex, - cum te mişti în somn, când te înţeapă un ghimpe. Omul însă, lucrând cu o sumedenie de senzaţii, poate greşi cumplit, croind în capul lui împerecheri de reprezentări neroade. Jaguarul îi aduce aminte peruvianului de cruzimea strămoşilor săi, care sunt din neamul jaguar; şi, fiindcă şi el se va face după moarte tot jaguar, de aceea nu îndrăzneşte să se apere, ci se lasă a fi sfâşiat fără nici o împotrivire! E drept că lunecările acestea se pedepsesc. Cine are multe împerecheri de gânduri absurde - piere. Rămân numai oamenii care au în neuroni asociaţii prielnice traiului; funcţia acestor neuroni, repetându-se din generaţie în generaţie, se consolidează, adică drumul fiind umblat mereu de un curent nervos, prielnic, calea se netezeşte, se

1 Asta nu înseamnă însă că ne alăturăm cumva la concepţia materialistă. între fenomenele fiziologice şi cele psihologice sunt deosebiri fundamentale, oricât am înainta cu paralelismul dintre localizările din creier şi manifestările sufletului. Viaţa sufletească depăşeşte viaţa creierului.

229

Page 228: Simion Mehedinti - Alta Crestere

lărgeşte şi se fixează, pe când asociaţiile greşite, creaţiile neroade ale creierului, arătându-se nefolositoare, iar uneori chiar primejdioase, sunt uitate: neuronii respectivi nu trimit ramificaţii..., adică se dă lupta pentru existenţă între reprezentări. Cele drepte, legate de neuroni puternici, trăiesc; cele slabe dispar... De aici, pentru pedagog - o mare grijă: să nu lase a se strecura în mintea copiilor asociaţii false între reprezentări. Nici în glumă nu face şi nu repetă o greşeală, căci repetând s-ar putea s-o întipăreşti şi mai tare în creier. Bagă de seamă că lumea e şa cum o creezi tu, în mintea ta. Dacă iei seama şi o clădeşti temeinic, temeinică va fi; dacă strecori însă în suflet (cu ştiinţă sau fără ştiinţă) o singură greşeală, te osândeşti la rătăciri şi pierire. * * * Abstracţia. Dacă ai vedea toată viaţa numai un brad, ai avea o singură reprezentare despre ceea ce numim copac. În faptă, vezi o mulţime de brazi: de mărimi, culori, frunziş şi specii deosebite. Iar alături de brazi, vezi o sumedenie de alţi copaci, de toate formele şi culorile. Dar, de câte ori se produce în celula nervoasă aţâţarea pe care o numim copac, de atâtea ori e o anume disimilare care se repetă mai lesne: cea produsă de razele venite din trunchi, ramuri, frunze şi rădăcini, căci mai toţi copacii au aceste părţi şi toţi aţâţă celula mai mult sau mai puţin la fel, pe când alte aţâţări sunt mai rare; de pildă, cele care vin de la o creangă ruptă, un cuib pe ramură şi alte amănunte, care nu se întâlnesc la toţi copacii. De aici urmează că unii neuroni cresc mai mult; alţii sau alte părţi de neuron cresc mai puţin. Prin urmare, când auzi sau citeşti vorba copac, partea în care se deşteaptă mai întâi aţâţarea este aceea unde s-a înregistrat imaginea trunchiului, ramurilor, frunzelor şi rădăcinilor. Aşa că avem atunci în minte nu un copac anume, ci o imagine generală, care nu se potriveşte cu nici un copac, ci are numai părţile comune tuturor.

230

Page 229: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Această imagine colectivă, rămasă în creier de pe urma aţâţărilor produse de toţi copacii văzuţi, se cheamă imagine abstractă sau noţiune. Se zice despre un om că e cu atât abstract, cu cât are mai multe imagini de acestea colective. Este vădit că, fără concret, nu e abstract; şi, cu cât averea concretă a creierului e mai mare, cu atât poate fi mai mare şi cea abstractă (noţională). Senzaţia, reprezentarea şi abstracţia sunt aţâţări ale celulelor nervoase, deosebite însă în tărie, precum şi în numărul şi locul celulelor unde se produc. Iată de ce creierul copiilor de la ţară şi, în genere, al copiilor de muncitori e mai bogat în imagini şi noţiuni. * * * Şirul reprezentărilor. Fiind atâtea celule nervoase (milioane) şi atâtea fire de asociaţie, capul omului ar fi ca un roi de gânduri, dacă s-ar putea deştepta toate deodată. Cum se poate ca ele să se înşire în regulă? S-a făcut dovada că creierul, care poate porunci până la 50 de ori într-o secundă, nu e în stare să dea poruncile lui decât pe rând, adică o poruncă odată. De pildă, când zice ochilor să se uite la dreapta, nu le poate porunci să se uite şi la stânga; aşa că nu poţi privi în acelaşi timp cu un ochi într-o parte şi cu celălalt în altă parte. De asemenea, dacă îţi aduc aminte de un lucru, să zicem de o pară, nu poţi să-ţi închipuieşti în acelaşi timp şi altă pară în locul ei, ci numai pe rând. Cu alte cuvinte, într-un singur moment nu poate sta în mintea noastră decât un singur gând. După cum nu poţi trage un lanţ peste scripet decât verigă cu verigă, de asemenea şi cugetele nu se leagă în şirul lor decât unul câte unul şi anume, unul dinainte şi altul care îi vine în urmă. (Când se spune că Cezar dicta dintr-odată mai multe scrisori, asta însemnează că el putea trece repede de la un şir de gânduri la alt şir, apoi se întorcea iarăşi la cel dinainte, cu o mare

231

Page 230: Simion Mehedinti - Alta Crestere

înlesnire. Dar două gânduri în acelaşi timp nu încap în minte, cum nu pot intra două săbii într-o teacă.) Lucrul se explică aşa: când începe vibraţia într-o celulă celelalte intră îndată în repaos. Când un neuron porunceşte să te uiţi la dreapta, neuronul care ar putea provoca o mişcare a ochilor la stânga e ca şi paralizat, adică nu se poate produce în el o aţâţare de desimilare. Închipuieşte-ţi o casă cu multe sonerii, dar aşa îmbinate între ele firele că atunci când suni la o uşă, numai o sonerie răspunde, iar celelalte nu mai sună nici una. Aşa e creierul omului şi, de aceea, reprezentările nu se pot deştepta toate deodată, ci pe rând, una câte una-una, ca la strungă. Cine hotărăşte rândul lor? * * * Firele de asociaţie. Văd, de pildă, un cărbune aprins. Roşeaţa şi căldura lui deşteaptă ideea că frige şi doare, fiindcă totdeauna reprezentările acestea au urmat una după alta; adică aţâţarea celulei nervoase prin roşeaţa cărbunelui a stârnit imediat impresia de durere şi deci altă aţâţare care porunceşte mânii să se depărteze de cărbune. Din contra, copilul mic, neavând aceste legături făcute în creier, pune mâna pe cărbune şi se frige, iar acei care-l văd zic că nu judecă. A judeca înseamnă deci a înşira gândurile după o rânduială ştiută. Ar însemna atunci că în minte nu se pot împerechea gânduri noi! Ba da. Şi, ca să ne dăm seama mai bine cum se rânduiesc în capul nostru reprezentările, să vedem ce se petrece în somn. Am spus că, lucrând mereu, celula se încarcă de la o vreme cu otrăvuri şi cade într-un fel de toropeală - nu mai simte nimic. Atunci vine somnul, adică omul adoarme până ce otrăvurile sunt curăţate şi scoase afară din corp. (De aceea aerul curat şi bogat în oxigen înlesneşte mult respiraţia şi deci trezirea. Iar dormitoarele unde dorm mulţi copii îngrămădiţi sunt o nouă oboseală pentru bietele făpturi.)

232

Page 231: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Nu tot creierul se linişteşte însă în timpul somnului. E destul o mână să fie aşezată rău, o mâncare greu de mistuit, un zgomot, o înţepătură, un curent de aer sau altă aţâţare, pentru ca o celulă să se deştepte, iar cugetarea, adică înşirarea reprezentărilor să înceapă din nou. În starea aceasta însă, aţâţarea rătăceşte de la o celulă la alta, în chip neregulat, căci nu are controlul creierului întreg. Curentul pornit dintr-o celulă, se rupe acolo, unde dă de o celulă din care otrăvurile n-au fost depărtate şi doarme încă. Căruţa se loveşte ca de un bolovan şi apucă în lături, ca un tren deraiat... De la imaginea de foc, cel care visează sare, de exemplu, la imaginea de zăpadă; visează că pune gheaţă în foc, iar gheaţa începe a arde, pe când mâna lui stă în flăcări şi focul nu-l frige... Aici vedem deosebirea dintre somn şi trezie. Creierul judecă şi în somn şi se poate întâmpla să judece minunat. Uneori face socoteli foarte grele, care slujesc omului a doua zi. De obicei însă, când curentul nervos nimereşte în părţi, unde creierul e încă necurăţit de otrăvuri, asociaţiile nu mai pot urma drumul deprins în stare de trezie şi atunci judecata se destramă. (Nebunia e tot un fel de tulburare a creierului, dar nu numai din oboseală, ci şi din alte pricini care smintesc de la locul şi funcţia lor unele părţi ale creierului.) Aici se vede ce mare lucru e somnul: e acea jumătate din viaţa noastră, în care măturăm creierul de otrăvuri, pentru a-l pune în măsură să înceapă din nou lucrarea sa. De aici urmează că nopţile nedormite sunt un păcat în contra minţii omeneşti. Profesorul otrăvit de nopţi albe, judecătorul, plugarul şi orice om care începe munca cu creierul ameţit de necurăţeniile din ajun, e ca un om care pleacă dimineaţa nespălat, cu hainele murdare, cu încălţămintea plină de noroi, cu creierul otrăvit... astfel de om e o primejdie şi pentru el şi pentru toţi cei dimprejur. Treaba lui nu e treabă; judecata lui nu e judecată, ci năuceală. Cu drept cuvânt, românul apropie înţelesul cuvântului deştept, adică inteligent, de treaz. Deştept cu adevărat nu poate fi decât omul cu totul treaz, adică cu creierul odihnit, căci numai atunci gândurile lui se înalţă fără greş. * * *

233

Page 232: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Dreapta judecată. A judeca drept, înseamnă a înşira gândurile potrivit cu realitatea. Dar ce e realitatea? Am văzut cum creierul creează. În nici un creier omenesc nu se petrec însă aceleaşi aţâţări. O mie de oameni văd acelaşi pom, dar toţi îl văd ca ceva deosebit. Din milioanele de raze care pleacă de la trunchiul, ramurile, frunzele ori poamele lui, vor pătrunde tot alte grupe de raze în fiecare ochi şi va produce în fiecare creier tot altă aţâţare. Unul îl vede mai verde, altul mai puţin verde; unul priveşte mai mult trunchiul, altul ramurile, altul poamele... şi fiecare leagă de vederea lui tot alte gânduri, după firele sale de asociaţie: unul se gândeşte la lemn, altul la roade, altul la răcoarea umbrei, al zecelea - la iarnă, al o sutălea la altoire, al miilea la genul, specia şi varietăţile lui în regnul vegetal. Între aceştia, sunt însă şi câţiva care socot că, dacă pomul s-a nimerit în dreptul unui stâlp cu soţ, va ieşi bine vânătoarea! Iar dacă stâlpul de lângă pom e fără soţ, asta e semn rău... Care înşirare de gânduri e dreaptă şi care nu? Dacă priveşti felul cum înşiră reprezentările lor copiii şi sălbaticii, vezi cum s-a înfiripat judecata omenească. Pentru sălbatic, e de ajuns să trimiţi o săgeată, menind-o să ucidă cutare duşman, şi, gata, l-a ajuns! De aceea, femeile bakairilor trag acasă cu arcul, pentru a ajuta pe bărbaţii care au plecat la vânătoare... Copilul, de asemenea, bate scaunul şi-şi potoleşte astfel necazul. Aceasta lămureşte sumedenie de eresuri şi descântece, care dăinuiesc şi până azi pe treptele de jos ale societăţii omeneşti. De când s-a ridicat peste instinct şi, lucrând cu uneltele, omul a creeat cu creierul lui mai mult decât animalele, de atunci a avut şi putinţa de a rătăci mai mult decât orice alte făptură. Noroc că rătăcirile îşi capătă îndată pedeapsa. Neamul care s-a încrezut în descântece, la vânat sau la război, a fost biruit prin foame şi nimicit de duşman, iar acela care a asociat vânatul mai mult cu urma animalelor şi alte semne adevărate, decât cu descântecul, a trăit, a sporit şi a lăsat urmaşi. Astfel, legăturile false între reprezentări s-au dovedit nefolositoare ori chiar primejdioase şi pier, lăsând să dăinuiască numai legăturile juste.

234

Page 233: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Pentru a judeca deci drept, adică a lega în gând numai ceea ce se leagă şi în faptă, nu e decât un chip: să simţi durere de pe urma legăturilor false şi să le părăseşti, iar de pe urma legăturilor exacte să simţi plăcere şi să le păstrezi. Experienţa, aşadar, e cântarul cel mai sigur, unde se verifică valoarea judecăţilor omeneşti. Dar experienţa - să fie adevărată. De aceea, porunca întâi a oricărei educaţii sănătoase e aceasta: munceşte în orice etate munci adevărate. Când zici cu creta pe tablă: să facem o experienţă; să punem într-un vas cu apă A, un cilindru de sticlă B... şi numai le desenezi, aceea este o experienţă falsă, adică o ocazie de a băga în cap imagini şi asociaţii mincinoase. Numai cel care face într-adevăr ceea ce zice ştie deplin ce se poate şi ce se potriveşte cu vorba ori nu se potriveşte. Singură muncă adevărată lasă în minte capital adevărat de reprezentări, adică judecată. Cei care nu muncesc efectiv au în minte numai nişte biete imagini slabe sau legate alandala; legăturile lor se rup lesne, iar, dacă durează, îi pot duce la primejdie, întocmai ca şi descântecele babelor şi ale sălbaticilor. Şi nu e destul să munceşti numai munci adevărate, ci trebuie să împlineşti şi porunca cealaltă: nu-ţi face chip cioplit, adică nu amăgi mintea ta cu simulacrul muncii şi cu vreo imagine ori judecată falsă. Să nu zici nici în glumă că 2 şi cu 2 fac 5, că deschizi pârtie minciunii în creierul tău. Nu bolmoji un lucru, isprăvindu-l de mântuială, căci urmarea nu poate fi decât rea, fie că e vorba de lucrarea pământului, fie de îngrijirea unei vite, de negoţ, sănătate sau orice ar fi. Nici o şiretenie nu poate face să ai roade bune dintr-o arătură rea; s-ar putea ca o ploaie la timp să mai şteargă urmele muncii tale rele; poate că vita se însănătoşeşte singură, măcar că ai îngrijit-o rău... Dar ulciorul nu merge de multe ori la apă, iar cine s-a deprins a-l târî prin bolovani, într-o bună zi va rămâne cu hârburile în mână. Minciuna şi neîngrijirea se plătesc totdeauna, - fără doar şi poate. De aceea, pe lângă datoria de a munci numai munci adevărate, am pomenit mai sus şi altă regulă: nu te mulţumi cu un simulacru de muncă, deoarece prefăcătoria lasă urme în creierul tău, de care tot ai să suferi. Învăţătura cea mai bună. Din cele înşirate până aici, urmează că cea mai bună şcoală e a păţaniilor proprii. Cine s-a fript o dată, n-are voie să mai încerce a doua oară, dacă focul arde, şi nu zice nici în glumă că flacăra e rece. Celula a fost aşa de bine zguduită, iar în centrul de asociaţie se deşteaptă aşa de repede ideea de usturime, că niciodată creierul nu mai dă porunca mâinii să atingă un cărbune aprins. Urmează de aici să-l laşi pe copil să pună mâna în foc, spre a şti ce e flacăra, ori în gura şarpelui spre a cunoaşte veninul?

235

Page 234: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Nu. Cei păţiţi pot învăţa şi pe cei care n-au păţit unele necazuri. De pildă, copilul poate căpăta o spaimă cumplită de muşcătura şarpelui, dacă mama, văzând un şarpe, i-l arată cu faţa îngrozită, făcându-i semn că dihania cea cu gura căscată e gata să muşte. Senzaţia sau chiar reprezentarea răcelii şarpelui, a încolăcirii, a strângerii dinţilor înfipţi în carne, ai veninului, a umflăturii...pot zgudui uneori atât de bine creierul şi pot produce asociaţii de idei aşa de năplăcute, încât învăţătura rămâne toată viaţa şi va fi de ajuns pentru copil să vadă chipul şarpelui într-o carte, spre a simţi scârba şi sfiala. Aşadar, unele judecăţi (drepte sau nedrepte)pot intra în creierul cuiva numai prin puterea ce o are vorba de a deştepta anume reprezentări şi de a le împerechea după voie. Aceasta se poate vedea şi mai bine la cei hipnotizaţi. Spui, de pildă, celui hipnotizat: ridică degetul mic! Îl ridică îndată. Uite că nu-l mai poţi lipi de celelalte... Şi într-adevăr, cel adormit se sileşte să-l strâng alături cu celelalte, dar nu poate!... Ba mai mult! îi arăţi un cuţitaş şi-i zici: ce viespe! cum bâzâie!... Iar cel hipnotizat ţipă, se zbate şi-şi ascunde faţa sub pălărie, apărându-se de viespea imaginară. Ce dovedeşte asta? Dovedeşte că vorba a deşteptat în creierul bolnavului anume reprezentări tari sau sugestii. Dar ceea ce se petrece cu bolovanul, se întâmplă la fel (numai într-un grad mai slab) cu orice om: o vorbă poate deştepta în mintea oricui o imagine... Şi mai ales se poate aceasta la copii care nu au asociaţii de idei multe şi destul de tari spre a se împotrivi vorbei auzite. Când spui: şarpele e rece ca gheaţa, lunecos, strânge, muşcă... şi te oţăreşti de scârbă şi de frică, toate cuvintele sunt pentru copil sugestii, - un fel de muşcătură ,,ideală``, deşteptând în creierul lui aproape o senzaţie de durere. R e g u l ă: o bună parte a educaţiei se reazemă pe astfel de sugestii, pe care părinţii le dau necontenit copiilor, împrumutându-le astfel gusturile, judecăţile şi obiceiurile lor. (O fetiţă de doi ani e bolnavă. Doctorul cere să dea cămaşa la o parte. Copila se împotriveşte cu indignare: uşine! Uşine! - Ce zice? întrebă doctorul. Cu toată mâhnirea, mamei îi vine să râdă: Zice că e ruşine să pui mâna

236

Page 235: Simion Mehedinti - Alta Crestere

pe cămaşă...) Pe când sălbaticul umblă gol, fără să bănuiască ce ar fi ruşinea, copilul societăţii civilizate a primit printr-un cuvânt de la părinţi o sugestie care durează toată viaţa. Meşteşugul educaţiei se reazemă deci în mare parte pe felul cum părinţii ştiu să sugestioneze pe copii. Orice vorbă şi orice faptă a părinţilor şi a celor mai mari poate fi pentru copii o sugestie. De aci, marea răspundere a educatorului pentru tot ce zice şi face în faţa copiilor. Capitolul asociaţiilor, e cel mai însemnat în catehismul pedagogului - e întocmai ca busola pentru marinar. Cine ştie să mânuiască bine asociaţiile, poate înfige în mintea copiilor multe reguli de purtare, legând de anume feluri de reprezentări idei de groază (şarpe), iar de altele idei de plăcere. Cu ajutorul asociaţiilor, poţi face şi diagnoza sufletească a unui copil... Îi spui, de pildă, un cuvânt şi vezi ce poate el lega de acel cuvânt... Astfel ghiceşti dacă reprezentările lui sunt mai mult vizuale, adică dobândite prin ochi; auditive, tactile etc... şi dacă reţeaua reprezentărilor din mintea lui e mai slabă sau mai tare, adică a început a le rândui cu judecata proprie ori nu. Caracterul. Un cuvânt neînţeles poate fi ca un oblon care îţi astupă vederea. Aşa e uneori cuvântul caracter. Am arătat cum unii socot că e un fel de dar neobişnuit, cum ar fi talentul muzical, deşteptăciunea etc... Dimpotrivă, toţi oamenii au caracterul lor, adică un mănunchi de obişnuinţe care stau în centrul vieţii lor sufleteşti. caracterul nu e altceva decât obişnuinţa tare. De pildă, beţivul îndată ce trece prin faţa unei cârciumi, intră şi bea, măcar că e plin de băutură; omul cu ruşine nu intră în cârciumă, chiar când se usucă de sete. Amândoi au caracterul lor, adică o deprindere, care îi stăpâneşte. Pentru a afla rădăcina caracterului, să privim pe hipnotizat. Doctorul îi spune în somn: peste 4 zile, la ora 5, vei merge la cutare... Într-adevăr, la timpul hotărât, cel care primise porunca în somnul hipnotic, se pomeneşte la uşa omului. De ce-ai venit? El nu ştie să spună altceva decât că a simţit aşa... că-i vine să plece spre acea casă... E întocmai, ca şi când te culci cu gândul să te deştepţi la un ceas hotărât, te deştepţi, ca şi cum în creier ar fi fost o sonerie. Aşa e şi caracterul: unele reprezentări sunt atât de tari, că fapta urmează îndată ideii. Omul de caracter, când a făgăduit să vină

237

Page 236: Simion Mehedinti - Alta Crestere

undeva, pleacă... nu se poate stăpâni. Închipuirea că ar rămâne de ruşine faţă de altul este atât de vie, încât simte ruşinea mai dinainte şi nu pregetă o clipă. Celula din creier e ca o baterie atât de încărcată, iar drumul curentului nervos pe firele de asociaţie e atât de umblat încât fapta şi vorba urmează sigur una după alt. Tehnic vorbind, s-ar putea zice: a avea caracter înseamnă să ai câţiva neuroni foarte dezvoltaţi şi cu fibre pe care să poată circula cu mare înlesnire curentul de impulsie (spre faptă). A forma caracterul nu e deci lucru tocmai greu, pentru cine înţelege originea. Dă copilului deprinderi tari - şi atât. Iar pentru a te încredinţa de tăria lor, însoţeşte-le de scârbă ori de plăcere, cum zice porunca a treia: adaugă muncii iubirea, deşteptând plăcere pentru ceea ce e bun, şi silă de ceea ce e rău. De pildă, spui unui copil: nu mânca asta! e spurcat! Când mama arată copilului lucrul acela şi se oţăreşte, ca şi cum ar fi înghiţit ceva greţos şi se face că scuipă în lături (ca şi cum ar lepăda cu groază acea mâncare), copilul rămâne cu dezgust, fără să fi gustat măcar. Astfel, mongolii nici nu ating peştele. Se uită la el cu aceeaşi scârbă, cum ne uităm noi la broaşte... Şi cum e cu mâncarea, aşa e cu îmbrăcămintea şi cu alte obiceiuri. (Femeile europene îşi arată la baluri o parte a corpului tocmai ca şi sălbaticii; pe când femeile chinezilor socotesc că e cea mai mare neruşinare să arate măcar vârful piciorului1). Începutul caracterului e, aşadar, sugestia: obiceiurile căpătate de mic copil. Până la 5-6 ani, copilul a căpătat aproape jumătate din ştiinţa vieţii şi cam trei sferturi din caracter. Lăeşul care s-a învăţat de mic a chinui animalele, a sudui, a ameninţa pe tată şi pe mamă (fiind lăudat la început, ca pentru o deşteptăciune), rămâne toată viaţa lui un animal nărăvit, pe care trebuie să-l păzeşti cu poliţia. Degeaba sfaturile de mai târziu. Deprinderile şi sugestiile cele dintâi sunt temelia obiceiurilor celor mai tari, adică a caracterului.

1 Moda europeană, după războiul mondial, a scurtat rochiile până deasupra genunchiului; înainte de război, cozile rochiilor se târau pe stradă, măturând praful.

238

Page 237: Simion Mehedinti - Alta Crestere

De aici se vede marea însemnătate a mediului în educaţia unui popor. După cum murdăria din casa ori curtea cuiva poate împrăştia boli în toată împrejmuirea, De asemenea, orice vorbă sau faptă devine un capital (bun sau rău) pentru toţi cei dimprejur. Bătrânii îşi au obiceiurile lor. Tinerii, şi mai ales copiii, le imită cu cea mai mare uşurinţă (cum unul cască, după ce vede pe altul căscând). Aşa se iau obiceiuri de vorbire, îmbrăcăminte, purtare etc. Multe idei morale, politice şi economice sunt imitaţii întărite prin obişnuinţă (uneori până la fanatism). După câteva generaţii de ceartă între protestanţi şi catolici, sila unora faţă de ceilalţi ajunsese atât de departe, încât la Augsburg nici caii protestanţilor nu trebuiau să stea la aceleaşi iesle cu ai catolicilor. Cât despre scârba mahomedanilor faţă de mâncarea ghiaurilor şi alte obiceiuri ale lor, se ştie cât este de puternică. De aceea, fiindcă obiceiurile tari sunt temelia vieţii, am pus înainte regula: munceşte munci adevărate şi ridică munca până la caracter, adică fă din deprindere un obicei egal cu a doua natură. Etate şi sex. Oricâte reguli am da pentru a ţese viaţa sufletească a copilului şi a-i forma un caracter vrednic, trebuie să mai ţinem seamă încă de o împrejurare: sistemul nervos şi, prin urmare, sufletul, se schimbă cu etatea, deoarece omul e în necurmată prefacere. Astfel, la o vârstă sporeşte mai mult capul, în alta picioarele, trunchiul etc. Creşterea aceasta se arată, nu numai la măsură, ci şi prin neastâmpăr. De aceea, părintele sau profesorul, care cere copilului să stea smirnă, nu ştie ce cere. Numai copii bolnăvicioşi bojesc locului, stând blendiţi. Cine zice că un astfel de copil e ,,cuminte``, acela ia boala drept înţelepciune. Iar cine crede că zburdălnicia e semn de inferioritate, acela batjocoreşte sănătatea, numind-o nebunie. De aceea, educatorul trebuie să ia seama an cu an, cum creşte copilul 1). La început, sunt gata centrii de simţire şi de mişcare; apoi, încetul cu încetul, se adaugă şi se întăresc fibrele de asociaţie, care fac cu putinţă reprezentările şi judecăţile în centrele de asociaţie.

1 Dar chiar şi înainte de naştere, pruncul poate căpăta unele aplecări. Când mama bea, se îmbată şi fătul ei; creierul lui ajunge beţiv, înainte ca biata făptură să fi gustat măcar o picătură de - lapte.

239

Page 238: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Între 10 - 12 ani, memoria e foarte puternică. Şi anume: memoria auzului se dezvoltă bine până la 14 ani, apoi scade; a văzului sporeşte până la 15-16 ani şi, în genere, e mai puternică decât cea auditivă. Cât priveşte memoria sentimentelor, ea e slabă între 9 - 12 ani şi se întăreşte abia spre epoca pubertăţii. Amănuntele nu se cunosc tocmai bine, dar, dacă iei seama, vezi că sufletul trece prin schimbări, ca o balanţă care aci se ridică, aci se coboară. Profesorul fără băgare de seamă spune: elevul cutare (sau clasa cutare) s-a deochiat. Cel care se uită mai de-aproape, vede că pricina nu e o rea voinţă, ci o prefacere venită cu etatea. De aceea, educatorul ar trebui să măsoare şi să observe mereu toate schimbările trupeşti şi sufleteşti, mai ales în anii tineri. Apoi să ţină seamă că schimbările nu-s aceleaşi la fiecare sex şi nu se petrec în aceeaşi vârstă. (Băieţii au, de pildă, memorie mai puternică pentru abstracţii; fetele, din contra, au mai ales reprezentări intuitive.) Prin urmare, când un copil nu e atent, (sau nu ţine minte, ori nu înţelege ceva) e foarte primejdios să-l pecetluieşti cu vorbe proaste. Poate că, dimpotrivă: întrebarea e proastă, iar sarcina pe care şcoala i-o pune elevului în spate, nu e potrivită cu anul acela. Aşteaptă însă, şi te vei minuna singur, când va veni ,,plinirea vremii``.... Voinţa. Dacă o mare parte din educaţie e sugestie, pentru a te educa pe tine şi a educa pe alţii, tot meşteşugul este să ştii cum să înfigi în creier unele idei, aşa ca să rămână acolo şi să rodească. După cum îţi pui în gând să te trezeşti la cutare ceas din noapte, ca să pleci undeva, iar creierul te trezeşte ca o strajă credincioasă, de asemenea să-ţi pui în suflet pentru fiecare împrejurare anume idei de strajă. Cum? Până mai ieri-alaltăieri, se credea că e destul să repeţi o vorbă de mai multe ori şi astfel ea se înfige de la sine în minte. E şi repetiţia ceva, dar nu-i mare lucru. Poţi să zici de o mie de ori seara din gură: mă scol la 4... şi dacă zici numai de mântuială, creierul se odihneşte şi te trezeşti cine ştie când. Prin urmare, repetarea unei vorbe şi a unui gând nu e destul. Mai trebuie ceva. Pentru ca o idee să rămână ca un ţăruş în minte, să n-o smulgă nimeni, ci să dea roadele ei fără greş,

240

Page 239: Simion Mehedinti - Alta Crestere

trebuie să vrei, adică să pironeşti toată puterea asupra acelui gând, să faci să vibreze neuronul, ca o baterie încărcată cu electricitate până la limita tensiunii. Atunci soneria are grijă să te deştepte. De aceea, repetirea şi dondănirea unei lecţii pe dinafară n-are nici un preţ. Lucrul de căpetenie e să vrei, - şi când îţi porunceşte ţie, şi când porunceşti altora. Numai acela care ştie să voiască poate să se conducă pe sine şi să povăţuiască şi pe alţii. Asta nu înseamnă însă, că cei hapsini, care poruncesc cu glas tare ori cheamă în ajutor pedepsele, ajung numaidecât la vreo ispravă. A voi e şi o chestie de judecată: trebuie să aduci în faţa cugetului tău (sau a cugetului altora) o idee aşa de vie şi de limpede, încât să vezi toate urmările ei; să te fericească iubirea binelui izvorât din ea, întocmai ca şi cum ar fi aevea împlinită. (Atunci te înflăcărezi pentru ea, simţi adică o pornire de entuziasm, care târăşte şi pe alţii). Ori, dimpotrivă, să te sperii singur de urmările ei rele, să te înfiori, să suferi şi să faci şi pe alţii să sufere numai la gândul că ideea s-ar înfăptui. (Atunci se naşte scârba, care te stăpâneşte ca un frâu, neîngăduindu-ţi ţie sau celor care te ascultă să facă un pas măcar spre împlinirea ei.) Prin urmare, voinţa atârnă de judecată, dar şi de puterea fizică. Bolnavii şi oamenii molâi nu pot voi; puterea lor trupească e atât de mică, încât măcar că pricep, adică gândul lor se înşiră lămurit în cap, dar nu pot... n-au tăria de a-l opri locului şi de a face creierul lor să vibreze tare. De aceea, oamenii bolnăvicioşi şi betegi tândălesc chiar propria lor viaţă, necum să o conducă pe a altora. Năucii şi mărginiţii, din contra, pot avea putere, dar nevăzând limpede ramificările unui gând, greşesc uşor în hotărârile lor. Ei fac şi iarăşi fac un lucru, dar îl fac mereu la fel, cad în rutină ori apucă peste câmpi... Progresul nu vine decât de la cei care ştiu să voiască în chip lămurit, adică pe temeiul unei judecăţi drepte şi să deştepte totodată în sufletul lor o simţire vie faţă de lucrul voit.

241

Page 240: Simion Mehedinti - Alta Crestere

ÎNCHEIERE SEMNELE UNEI BUNE CREŞTERI Dacă ,,şcoala muncii`` are la temelie un şir de idei bine legate, e necesar să arătăm, la sfârşit, care ar fi semnele, după care se cunoaşte o creştere bună. Cel dintâi semn e sănătatea şi puterea fizică. Însuşirile cele mai de preţ devin netrebnice când substratul organic al cuiva nu-i destul de bogat, pentru ca să înlesnească deplina lor manifestare. Aşadar, vechea maximă a romanilor: ,,minte sănătoasă nu poate fi decât într-un corp sănătos`` e şi ea un criteriu însemnat al judecăţii despre oameni. Suedezii, norvegienii, danezii, englezii şi alte naţii cu adevărat înaintate au verificat judecata aceasta la lumina ştiinţei moderne şi au ridicat educaţia fizică la înălţimea unei serioase preocupări de stat. Al doilea semn e sănătatea şi puterea sufletului. Această însuşire nu se poate însă cunoaşte tocmai uşor. Cu toate acestea sunt câteva criterii, care înlesnesc orientarea şi anume: a) Respectul adevărului. Nu poate avea suflet sănătos cel care, în adâncul conştiinţei sale, nu simte scârbă de minciună. În faţa oricărei vieţi se deschid două căi: una e a bolii, adică a închipuirii că poţi păcătui în contra adevărului, fără nici o urmare, îndată ce minciuna e bine acoperită; alta e calea sănătăţii: credinţa neclintită că orice greşeală, întocmai ca o cifră falsă într-un calcul aritmetic, trebuie să dea rezultate false şi, deci, să atragă după sine un deficit fizic ori moral, chiar dacă greşeala ar fi ascunsă în taina celui mai adânc întuneric. Cel care apucă pe calea minciunii e totdeauna capabil de a aluneca. E un arhitect care zideşte pe nisip, atât pentru sine, cât şi pentru alţii. Lipsa de respect pentru adevăr face ca sufletul lui să sufere de o infectare cronică şi, în orice clipă, boala poate izbucni.

242

Page 241: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Prin urmare, creşterea care nu l-a vaccinat pe copil împotriva neadevărului e o creştere nevrednică şi primejdioasă. Dimpotrivă, cel care, în copilărie şi tinereţe s-a pătruns de respectul cauzalităţii ştiinţifice şi ştie că toate erorile atrag după sine rele inevitabile, acela se ţine de adevăr, cum se ţine orbul de gard. Ceea ce este Diavolul pentru creştin, acelaşi lucru este Eroarea pentru omul cu suflet sănătos, care ştie că orice lunecare din calea dreaptă duce fatal la pagubă şi suferinţă. Calcul exact cu cifre false, asta în mintea lui nu poate intra. De aceea, impuritatea minciunii nici nu-l poate atinge. Pe acela educaţia l-a vaccinat odată pentru totdeauna. Poate greşi din neştiinţă, dar are în sine şi puterea de a se ridica, răscumpărându-şi el singur greşeala, adică anulând-o prin întoarcerea la calea dreaptă. b) Putinţa de a realiza adevărul. Sănătatea şi puterea sufletească se arată, însă, nu atâta prin atitudinea unui respect contemplativ pentru adevăr (oricât ar fi acela de statornic), ci mai ales prin deprinderea de a-l realiza practic, dovedindu-l cu fapta. De aceea, semnul cel mai vădit că cineva a căpătat o creştere bună e uşurinţa cu care poate ţine drumul drept, ori de câte ori e vorba să traducă o convingere în fapte. Prin urmare, nu putem fi siguri de sănătatea şi puterea minţii cuiva, dacă nu are acea latură a personalităţii sufleteşti, care se numeşte caracter. Cine are înlesnirea de a urma adevărului nu numai teoretic, ci şi în practică, despre acela ştim că a dobândit o creştere bună. Despre unul ca acela, avem siguranţă că în cutare împrejurare nu va sta cu mâinile în sân, ci va lucra numaidecât în cutare fel, după cum o anume problemă are o dezlegare şi numai una. c) Dezvoltarea armonioasă a tuturor însuşirilor de seamă şi, îndeosebi, a celor caracteristice poporului din care s-a născut copilul. O bună creştere presupune, în sfârşit, nu numai respectul adevărului şi deprinderea de a-l sprijini cu fapta, ci şi o dezvoltare a tuturor calităţilor sufleteşti în chip armonios.

243

Page 242: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Într-adevăr, legea progresului cere o diferenţiere progresivă. Prin urmare, un individ e cu atât mai de preţ şi pentru el, şi pentru societate, cu cât viaţa lui are mai multe laturi expresive, în sensul perfecţionării omeneşti: mai multe idei, mai multe sentimente, mai multe porniri spre activitate... Dar toate acestea nu în ciocnire unele cu altele sau unele în paguba altora, ci integrate şi armonios dezvoltate. Omul să fie adică nu numai o persoană, ci o personalitate, al cărui suflet să aibă un caracter bine definit - unitar. Dar tocmai în interesul diferenţierii cerută de progres, o bună creştere a individului presupune îndeosebi dezvoltarea însuşirilor care sunt un fel de potenţă a varietăţii etnice din care el face parte. A fi om e bine; dar a fi un reprezentant tipic al naţiunii din care te-ai născut e şi mai bine, e un pas mai departe în calea progresului omenirii care nu e un amestec de indivizi, ci o sumă de unităţi etnice1). Educaţia aşadar are o latură etnografică nu numai în metodele sale (cum am căutat să dovedim, făcând analiza muncii poporului şi studiul caracterului naţional, pentru a îndruma creşterea copiilor), ci şi în scopul ei, care e de a face din fiecare individ, pe cât e cu putinţă, un reprezentant tipic al însuşirilor mai caracteristice ale grupării etnice din care face parte. Concluzie. Dacă cele înşirate până aici sunt adevărate, rezultă de la sine următoarele: Pe temeiul criteriilor amintite, se poate judeca relativ uşor în ce măsură educaţia unui popor e sau nu pe linia progresului. În ce priveşte educaţia fizică, mortalitatea - îndeosebi a copiilor, - numărul infirmilor, răspândirea sporturilor, gradul de dezvoltare a gimnasticii igienice ( ca la suedezi) şi alte măsuri de eugenetică sunt puncte de orientare destul de obiective, pentru a găsi locul unui popor în scara valorilor planetare. Iar cine vrea o unitate de măsură mai concretă o poate găsi prin compararea cu scandinavii şi anglo-saxonii în rasa albă, sau cu japonezii în rasa galbenă.

1 S. Mehedinţi, Poporul, Ed. III, 1939, p. 130.

244

Page 243: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Cât priveşte educaţia sufletească, unitatea de măsură nu poate fi internaţională. Un popor e cu atât mai înaintat pe calea progresului, cu cât s-a apropiat mai mult de idealul său propriu, manifestat în felul de a cugeta, simţi şi exprima toată partea mai aleasă a fiinţei sale. Un popor este aşadar ceva unic, iar individul stă cu atât mai sus, cu cât reprezintă mai clar însuşirile caracteristice ale vieţii neamului în care şi prin care trăieşte1). ADAOS ŞCOALA MUNCII ŞI LUCRUL MANUAL1) În timpul din urmă, au ieşit la iveală o sumă de formule: ,,şcoala activă``, ,,şcoala cetăţenească``, ,,şcoala sentimentalistă``, ,,şcoala tăcerii``, ,,şcoala în aer liber`` etc. Bogăţia aceasta de titluri e, pe de o parte, dovada dorinţei de înnoire a ideilor despre învăţământ, pe de altă parte, poate duce la o primejdioasă confuzie. Fiindcă ne numărăm între cei care dorim o ,,altă creştere`` şi am pus ca o îndrumare mai specială aceste două cuvinte: şcoala muncii, e bine să lămurim cât mai exact raportul dintre această formulă pedagogică şi altele apropiate. Îndeosebi, e necesar să arătăm hotarul între lucrul manual şi şcoala muncii. Să ne fie îngăduită o asemănare: lucrul manual e ca un firicel de iarbă într-un mănunchi de ierburi, de flori şi de roade culese din binecuvântata grădină a muncii. Prin ,,şcoala muncii``, am înţeles mult mai mult decât se cuprinde în lucrarea cu mâinile.

1 Vezi, de pildă, ce înseamnă Bushido pentru formarea caracterului japonez. 1 Îndemnat de corpul didactic din judeţul Muscel, am încercat în iarna trecută să lămuresc verbal ideile din Altă Creştere, insistând îndeosebi asupra erorii celor care vor să transforme şcoala în atelier. Adaosul acesta nu face decât să precizeze câteva idei cuprinse în paginile precedente (Nota de la ed. IV).

245

Page 244: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Ştiam că în ţara noastră lucrul manual nu este îndestul de preţuit, necum să fi ajuns cu toţii la o concepţie lămurită despre şcoala muncii, în genere. În cele mi multe şcoli, lucrul cu mâinile lipseşte cu desăvârşire; în altele, abia a început şi numai în câteva ne apropiem de ceea ce se face în ţările scandinave, de unde a pornit această direcţie de înviorare a învăţământului. Atât de puţin a fost înţeles la noi lucrul manual, încât unii învăţători au supus pe copii la un adevărat chin. Zile întregi, şcolarii ,,nu mai pot să ţină în degete condeiul, căci mâinile lor fragede fac opintiri mari, ca să rupă mlaja prea groasă... Vârful degetelor se umflă, abia mai pot să se încheie la haină şi nu mai pot nici să ţină lingura!`` Ce să mai zicem de oamenii lipsiţi - nu numai de simţ pedagogic, dar şi de cel al omeniei, care au cumpărat ,,mături legate cu sârmă, perii cu catifea şi cu oglindă; coşuri şi alte obiecte artistice, arătându-le în expoziţii şcolare, ca lucruri ieşite din mâinile elevilor...!``1). Rătăcirea aceasta dovedeşte că cei care s-au apropiat de munca manuală nici pe departe n-au bănuit însemnătatea ei educativă. Iar lucrul e uşor de înţeles: după cum nu pricepe igiena ochiului sau a plămânilor ori a altui organ, cel care n-are o idee lămurită despre condiţiile de viaţă ale organismului omenesc în genere, tot aşa nu poate înţelege ce înseamnă lucrul manual, ca mijloc de educaţie, cine n-are o concepţie limpede despre muncă, privită ca temei al dezvoltării omenirii, de când a început omul a munci şi până azi. Pentru etnograf, este vădit că măsura cea mai pipăită a progresului unei grupări omeneşti e mulţimea uneltelor, perfecţiunea lor şi intensitatea muncii; şi, dacă este adevărat că toată dezvoltarea sufletească a omului, de când a părăsit treapta animalităţii, a fost legată de nevoia de a munci tot mai mult şi cu unelte mai felurite, nu mai încape nici o îndoială că şcoala muncii nu e o formulă născocită de un pedagog, ci este însăşi legea dezvoltării sufletului omenesc şi deci şi a dezvoltării sufletului copiilor. Prin urmare, prin şcoala muncii nu se poate înţelege numai lucrul manual, ci toată activitatea prin care copilul traduce cugetul său prin faptă (întrupându-l, când se poate, în materie şi ajungând 1 Ciorănescu, Lucru manual. Învăţătorul român. Ianuarie 1922, pag.37.

246

Page 245: Simion Mehedinti - Alta Crestere

până la bucuria de a crea ceva nou). Iar şcoala muncii nu are ca scop să producă numaidecât obiecte de folos imediat, ci lucrul de căpetenie e altul: să ademenească pe copil la muncă în aşa chip, încât să-i fie cu neputinţă, pentru tot restul anilor vieţii, a mai sta trândav. Cum va putea educatorul să facă astfel de minune? Dacă s-ar gândi numai la atât: să dea copiilor îndemânarea de a împleti coşuri, de a lega mături, perii... şi de alde astea, atunci n-a înţeles mai deloc scopul lucrului manual, ca mijloc de educaţie, ci a pocit ,,şcoala muncii``. Ademenirea copiilor spre muncă presupune cu totul altă cale de urmat. Pentru aceasta se cere să deştepţi mai întâi în sufletul copilului o mare dorinţă de a modela natura şi încrederea că o poate modela. Cum? Observând împreună cu copiii, să-i deprinzi şi pe ei a observa natura. Gândind împreună cu ei, să-i deprinzi şi pe dânşii a gândi. Şi cercând, împreună cu ei, a corecta ceea ce în natură nu e destul de bine întocmit, să-i îmbii pe încetul a se amesteca în şirul fenomenelor naturii. (De altfel, cum am spus, copilul a încercat încă din casa părintească a fi şi el un mic muncitor. Din joc, răsare deci în chip firesc gândul de a modela întâi pentru plăcere, apoi pentru interes, ceea ce vede în sfera vieţii lui). Educatorul, aşadar, nu are decât să îmbogăţească şi să rânduiască experienţa începută de copil, legând-o cu idei tot mai multe, cu sentimente mai vii şi cu hotărâri mai tari de a lucra. Iar pentru aceasta, lucrul manual e abia ca o strună la vioară... faţă de alte strune mai numeroase şi cu tonuri neasemănat de multe. Să luăm o pildă. În vechea şcoală pasivă, se credea că e de ajuns să spui: omizile sunt vătămătoare. E bine, copii, să curăţaţi omizile... Ce face educatorul pătruns de şcoala muncii? S-ar putea bănui că el, de la vorbă, păşeşte la faptă, adică începe a culege omizile împreună cu copiii. Atâta însă nu-i de ajuns. Copilul silit să cureţe un pom ar putea privi o astfel de îndeletnicire ca pe o adevărată pedeapsă.

247

Page 246: Simion Mehedinti - Alta Crestere

O astfel de şcoală a muncii brute i-ar putea lăsa o amintire tot aşa de neplăcută, ca şi şcoala pasivă a cărţii goale... Trebuie aşadar să apucăm pe altă cale: copilul trebuie să capete un real interes sufletesc, când împlineşte o astfel de sarcină, iar aceasta se poate atinge prin alte mijloace. - Ce jivine scârboase... Uite! în cuibul ăsta omizile forfotesc... parcă-s nişte şerpi... Iată ce păroase sunt... Păziţi-vă, că de-ţi cade una pe gât, te ustură o zi! face nişte băşici, ca şi cum te-ar înţepa urzicile... Şi ia priviţi colo prunul acela, ce gol şi beteag e sărmanul ! Alde Vasile Pitoacă o să mănânce prune din gard. Făcând astfel să vibreze, când o fibră, când alta a sufletului copilăresc, curăţirea omizilor nu mai e o muncă silnică, ci devine o rectificare a naturii care mulţumeşte sufletul şi-l modelează din punctul de vedere al inteligenţei, al simţirii şi al voinţei. Iată şcoala lipsită de muncă! Iar cine a însoţit o astfel de muncă cu astfel de idei şi sentimente, va fi gata să cureţe nu numai pomii lui, ci şi pe ai altora. (Un copil, deprins cu grija pomilor din grădina părintească, s-a pomenit undeva... curăţind stejarii din pădurea satului, cât ajungea cu securicea... Atât de puternică e obişnuinţa simpatică). Şi câte împrejurări nu-i sat educatorului la îndemână! Grija de păsări şi de alte vietăţi, grija de flori şi de pomi... până şi grija de curăţenia, întregimea şi rânduiala lucrurilor neînsufleţite, începând cu băncile şcolii, cărţile şi tot ce înconjoară mediul vieţii şcolarului. Iar în toată ţesătura aceasta, lucrul manual e abia un caz special din marea şcoală a muncii, pe care trebuie să se întemeieze viaţa copilului, cum se întemeiază şi viaţa în genere. Prin urmare, şcoala muncii nu e altceva decât ceea ce se numeşte cu un termen mai pretenţios activismul sau practicismul. * * * Dar revine întrebarea: cum să-l ademeneşti pe copil spre căile muncii, ca să fie harnic şi să rămână lipit de muncă până la sfârşitul vieţii?

248

Page 247: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Este oare destul să dramatizezi prin vorbe munca stârpirii de omizi, pentru ca să-l faci pentru totdeauna grijnic de pomii lui? E şi aceasta un mijloc (pentru unii poate fi chiar deplin îndestulător), dar şi mai sigur e alt drum: ca să faci din şcolar un părtaş la muncă, sugestia faptei simpatice e cea mai puternică pârghie. Si vis me flere... dacă vrei să mă faci să plâng, plângi tu întâi. Tu adică, educatorule, să fii întâi de toate un om harnic...; să te vadă ucenicii tăi că lucrezi cu dragoste adevărată (nu numai să faci lecţii). Cum îţi face cineva poftă, culegând cireşe dintr-un cireş şi mâncând din plin, aşa să ademeneşti şi tu pe copii la lucru. Când coseşte cineva de zbârnâie coasa şi cade iarba ca valul, fără să vrei îţi vine să pui mâna pe coporâie... Un cojocar care trăgea firul de mătase, parc-ar fi tras arcuşul pe vioară, cu înfăţişarea lui fericită, însoţită de un fluierat vesel, sugerase unui copil ideea că măiestria cea mai mare pe lume e să fii cojocar... Avea dreptate cel care zice undeva că ,,nu plângi fiindcă eşti nefericit, ci eşti nefericit fiindcă plângi!`` Paradoxul acesta vrea să spună atât: plăcerea e molipsitoare, ca şi tristeţea... E destul să vezi râsul cuiva, ca să te pomeneşti că ai chef să râzi, nu numai cu buzele, ci din toată inima. A crea aşadar o atmosferă de plăcere împrejurul unei munci, e drumul cel mai drept s-a faci cuiva dragă... Prin urmare, meşteşugul cel mai mare al educatorului e să fie el însuşi în gospodăria sa un muncitor fericit; mulţumirea lui să ispitească şi să ademenească în fiecare clipă, la muncă, pe toţi cei care îl văd. Iar când copilul îndrumat mereu de părinţi şi de învăţător a căpătat dragoste de muncă, fie de munca fizică, fie de cea intelectuală, fie de o activitate socială (ajutorarea unui bătrân etc.), atunci poţi fi sigur că şcoala muncii a dat roade: creierul lui nu e un cinematograf de imagini sau un fonograf de percepte moarte, ci un izvor de acţiune - în sensul cel mai deplin al omeniei. Din cele înşirate până aici, urmează de la sine următoarea deosebire: Lucrul manual este în şcoala de meserii o îndeletnicire care are drept scop să facă dintr-un copil un meşteşugar deplin, economisindu-i

249

Page 248: Simion Mehedinti - Alta Crestere

timpul şi puterile, iar idealul e acolo metoda americană numită taylorism1) Şcoala muncii e altceva: ea înseamnă să pui în mişcare toate puterile trupului şi ale sufletului copilăresc, pentru ca să le sporeşti pe toate şi în acelaşi timp, din jocul lor liber, să dibuieşti apoi care e însuşirea cea mai puternică a fiecărui copil, pentru ca să-i poţi da îndrumarea cea mai rodnică şi pentru el, şi pentru societate. Lucrul cu mâinile e aşadar numai unul din multele mijloace întrebuinţate de educator în şcoala activistă sau şcoala muncii. A transforma prin urmare şcoala în atelier este o rătăcire; dar ne grăbim a adăuga că o astfel de rătăcire nu e nici pe departe atât de primejdioasă, cum sunt şcolile unde copilul e ţinut la carte, după cum insectele sunt fixate ca un ac pe hârtia din cartoanele muzeelor. Ca o indicaţie generală, am recomanda această formulă: să proiectăm programul tuturor anilor de şcolărie peste munca din fiecare colţ de pământ al ţării, potrivit cu ritmul ei în timp; şi astfel să ademenim pe copii la o viaţă pe cât se va putea mai intensă, lipind tot ce priveşte educaţia fizică, intelectuală şi morală de munca concretă a celor dimprejurul şcolii. Şcoala nu mai trebuie să fie închisoarea copiilor, ci casa cea mai dragă a satului, unde să se poată vedea în chipul cel mai luminos satul de mâine... După cum stă scris la ,,Tatăl nostru``: pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă..., tot şa trebuie să zicem: munca noastră cea de toate zilele (adică a satului) arată-ne-o nouă... în chipul cel bine întocmit şi mai rodnic pentru trupul şi sufletul acestui neam. Prin urmare, la urzeala pedagogiei generale, scoasă din orice manual, educatorul e dator să ştie: care este elementul local (etnic) ce ar trebui adăugat. Bătătura şi alesătura florilor covorului nu poate fi

1 Un inginer, Taylor a avut ideea să observe câte mişcări face un lucrător. A prins toată munca lui la cinematograf şi a repetat mereu mişcările, însemnările tot ce este păgubitor ca energie şi timp. Apoi a pus pe acelaşi lucrător să facă aceeaşi lucrare, eliminând toată cheltuiala zadarnică de timp şi putere. Cu acest chip, s-a ajuns la rezultatele minunate. Munca s-a perfecţionat într-o măsură neaşteptată, dând venituri imense fabricilor care au dobândit această metodă ştiinţifică.

250

Page 249: Simion Mehedinti - Alta Crestere

scoasă decât din experienţa proprie a fiecărui popor şi chiar a fiecărui ţinut. Ne dăm seama că opera aceasta este foarte grea din două pricini: La un popor, în care munca a fost blestemată, din pricina nedreptăţilor care o însoţeau, a îmbia azi pe copil la orice fel de muncă împrejurul şcolii, pare ca şi cum i-ai arăta robului lanţurile şi vărgile cu care l-ai bătut până ieri. Al doilea, alegerea elementelor celor mai caracteristice din întreaga viaţă a poporului (în legătură cu colţul lui de pământ) presupune o cunoaştere deplină a tot ce este esenţial din trecutul neamului apoi şi destul talent pedagogic şi artistic pentru prezentarea cât mai vioaie a acestui material... Şi nu orice om de duzină se poate încumeta la împlinirea unei astfel de sarcini. Dar pedagogia naţională n-o poate scrie şi n-o poate aplica, decât cel plin de fiinţa poporului său şi încă cu condiţia să fie el însuşi o personalitate cu adevărat reprezentativă. Nădejdea noastră e că vor răsări în curând în mijlocul educatorilor tinerimii cât mai multe personalităţi, care să ne dea o disciplină de educaţie întemeiată întâi de toate pe fondul propriu al sufletului românesc1

1 Nota din urmă. Terminând tipărirea acestei cărţi repet ce-am spus la început: Altă Creştere, cu toată răspândirea ei, nu şi-a atins scopul. Dovadă e fărâmarea hotarelor. Cu vorbe nu se poate vindeca un popor. Nici chiar pilda faptelor nu-i e de ajuns. singura lui scăpare este ,,munca preventivă`` pentru infra-oameni şi un scrupulos ,,regim de muncă`` pentru tot restul populaţiei. Cine să-i arate cale şi cine să dea impulsul? Omul de Stat. (Am arătat aiurea însuşirile lui.) Dar, în viaţa naţiunilor, geniul politic se iveşte mult mai rar decât cel artistic ori ştiinţific. prin urmare, în lipsa unui cârmuitor excepţional, sprijinul rămâne să fie căutat într-o instituţie care ar reprezenta suma valorilor intelectuale şi morale ale naţiunii în epoca respectivă. (Vezi: academia ca instituţie etnopedagogică şi Etnopedagogia ca fundament al renaşterii neamului şi statului românesc). În orice caz, igiena rasei se impune de la sine ca o măsură permanentă. Cum se pot ameliora grânele unei ţări, aşa se poate ameliora şi gloata poporului. La noi, pe lângă o ,,altă creştere`` (în latura educaţiei fizice şi economice) e grabnică nevoia să eliminăm câteva toxine etnice. Am arătat cum ţiganii au molipsit şi molipsesc atât trupeşte, cât şi sufleteşte. Aceşti paria, veniţi din Asia, trebuie să fie trimişi la urma lor. Evreii - la fel. Persecutarea lor în alte ţări le-a dat însuşiri anti-sociale, de care suferă acum poporul românesc. Dreptatea cere înlăturarea acestui element toxic, înainte de a păşi la alte măsuri de eugenie.

251

Page 250: Simion Mehedinti - Alta Crestere

POSTFAŢĂ

ACTUALITATEA OPEREI PEDAGOGICE A LUI SIMION MEHEDINŢI

Nu putem să nu recunoaştem că lectura acestei cărţi a provocat cititorului numeroase întrebări, care s-ar putea sintetiza în una singură: Ce ar putea fi valorificat acum din teoria ,,şcolii muncii``? Aceasta mi se pare a fi întrebarea esenţială. Ea stăruie cu atât mai mult cu cât i se asociază alta: De ce nu au fost puse în practică tezele de bază ale ,,şcolii muncii`` îndată după primul război mondial, din moment ce autorul a gândit noua orientare educaţională ca o alternativă la şcoala dominantă din acea epocă? Pentru a putea oferi un răspuns cât mai elaborat, cred că se cuvine să revedem care erau motivele pentru care marele geograf - cu vocaţie de autentic teoretician al educaţiei - a considerat necesară o reaşezare a şcolii româneşti pe noi principii1 )? Şcoala tradiţională era considerată a fi o ,,şcoală de carte``, în sensul că între copil şi realitatea complexă a vieţii se întrepunea

Credinţa noastră neclintită e aceasta: vindecarea neamului autohton e cu putinţă. În Trilogii (1940) şi în Creştinismul românesc, adaos la caracterizarea etnografică a poporului român (1941), ca şi în Poporul (1937), am arătat, pe ce ne putem bizui. Totul atârnă acum de inima şi de mintea cârmuitorilor statului. Sub ochii noştri, Salazar, Gandhi şi alte genii etice au dovedit dreptatea proverbului românesc ,,n-aduce anul ce-aduce ceasul``, - dar nu numai în bine, ci şi în rău, când se întâmplă la cârma unei ţări oameni nevrednici. În acelaşi secol, Roma - pustiită de Nero, a ajuns înfloritoare sub Traian - optimus princeps. După o ,,epocă de pleavă`` să vină acum o epocă de grâne curate. 1 Absolvent al Facultăţii de Litere, Simion Mehedinţi a prezentat la examenul de licenţă o lucrare cu titlul Ideile lui J.J. Rousseau despre educaţie. (1892)

252

Page 251: Simion Mehedinti - Alta Crestere

cartea, acuzată că nu oferea copilului posibilitatea cunoaşterii lumii, ci doar învăţarea unor cuvinte. ,,Şcoala noastră de azi - scria Mehedinţi - e arta de a privi lumea pe hârtie``. Ocupând copilul aproape în exclusivitate cu învăţarea vorbelor (citite sau scrise), şcoala acorda atenţie numai emisferei stângi a creierului, cu consecinţe negative asupra dezvoltării generale a intelectului. ,,Ne-a intrat în cap sminteala că învăţătura de carte e totuna cu puterea``. Şi adaugă: ,,Poţi să ştii multe şi totuşi să fii un bicisnic``. Simion Mehedinţi era, aşadar, nemulţumit de caracterul dominant teoretic al şcolii şi de aici opoziţia sa faţă de ,,cultura generală`` înţeleasă ca prioritate acordată disciplinelor teoretice. În concepţia sa, o astfel de şcoală nu putea pregăti elevii pentru viaţă, nu putea forma caractere; era o ,,şcoala bolnavă``. ,,Singurul chip de a şti şi a pune ceva e să lucrezi în adevăr``. De aici acel motto tulburător al cărţii ,,Mai bine muncă fără carte, decât carte fără muncă``. Ideea unei ,,şcoli a muncii`` nu era nouă; ea fusese exprimată cu câţiva ani înainte de pedagogul german Georg Kerschensteiner (1854-1932) considerat ca părinte al sintagmei şi teoriei a ceea ce în epocă s-a numit Arbeitschule - Şcoala muncii. Pedagogul german avea în vedere o şcoală care să pună în centrul preocupărilor sale activitatea practică a elevilor din mediul urban, ca modalitate fundamentală de a li se forma deprinderi de muncă şi de a li se asigura o educaţie cetăţenească, al cărui element esenţial îl constituie respectul şi ataşamentul faţă de stat. G. Kerschensteiner şi-a întemeiat teoria sa pe ideea că cei mai mulţi copii şi tineri au înclinaţii practice; în consecinţă, şcoala trebuie să vină în întâmpinarea lor, oferindu-le posibilitatea pregătirii pentru munca fizică. Totodată, munca fizică este considerată cea mai potrivită pentru educaţia cetăţenească. Ideea ,,şcolii muncii``, ca şi aceea a ,,educaţiei cetăţeneşti``, ambele lansate de G. Kerschensteiner, au avut un larg ecou în epocă, mai ales după încheierea primului război mondial, când popoarele Europei căutau o nouă soluţie educaţională menită să facă faţă, pe de o parte, degradării economice, iar pe de altă parte, valului de manifestări în favoarea forţelor de stânga.

253

Page 252: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Simion Mehedinţi are comun cu G. Kerschensteiner numai termenul de ,,şcoala muncii``, temeiul teoretic, precum şi scopul acesteia sunt diferite. S. Mehedinţi mărturiseşte în repetate rânduri - cum s-a văzut - că gândul său s-a îndreptat către lumea satelor. Acolo se afla majoritatea populaţiei româneşti, iar şcoala satelor da ,,plugarilor vorbe în loc de fapte``. Acest gând era completat în mod semnificativ, cu altul: ,,Ca să sprijinim oraşele, trebuie să ne întoarcem cu faţa către sate``. Satul era privit ca factor regenerator al oraşului. Principalul argument al lui Mehedinţi în favoarea ,,şcolii muncii`` este de natură etnografică. Cercetările din acest domeniu demonstrează că genul uman dobândise însuşirile care îi sunt specifice datorită muncii. De-a lungul timpului, indivizii înşişi s-au umanizat prin participarea lor la activităţi practice care le asigurau existenţa zilnică. De aici concluzia : individul să repete în evoluţia sa drumul parcurs de omenire, iar ,,doctrina educaţiei să se sprijine pe învăţătura trasă din munca întregii omeniri``. Un al doilea argument invocat de S.Mehedinţi în sprijinul ideii de ,,şcoală a muncii`` este pus în evidenţă de cunoaşterea ştiinţifică a copilului, a modului în care se desfăşoară activitatea creierului său; nimic nu poate pătrunde în sufletul copilului dacă n-a trecut mai întâi prin simţurile sale, ,,îndeosebi prin mâna, tovarăşa fiecărui simţ``. Vechea maximă - nihil est intellectu quod prins fuerit in sensu - evocată de J.Locke, şi care s-a aflat la baza principiului intuiţiei a fost completată de savantul român într-o manieră modernă, la nivelul pedagogiei secolului al XX-lea. Numai cu puţini ani mai înainte J. Dewey afirmase că simpla percepere prin simţuri nu asigură cunoaşterea semnificaţiei lucrurilor, ci numai activitatea cu acestea. Dacă pedagogul american a ajuns la formularea acestei idei întemeindu-se pe concepţia sa filozofică şi pe conceptul fundamental al acesteia - experienţa - Simion Mehedinţi s-a bazat pe cercetările etnografiei, precum şi pe acelea referitoare la activitatea creierului uman. ,,Mâna e dascălul creierului, iar - prin creier - al întregii făpturi omeneşti``.

254

Page 253: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Aşadar, cel de-al doilea argument în sprijinul ,,şcolii muncii`` ar putea fi formulat astfel: activitatea practică este sursa cunoaşterii, (ceea ce apropie surprinzător de mult teoria lui Mehedinţi de aceea a ,,educaţiei noi``, constituită - după cum se ştie - în primele două decenii ale secolului nostru. Autorul nostru însuşi va releva această apropiere în ediţia a patra a cărţii. Vezi cap. Adaos al ediţiei de faţă.) Celor două argumente în favoarea şcolii muncii, li se adaugă încă unul: ,,puiul omenesc`` - spune Mehedinţi - se simte atras spre o activitate originală şi începe a munci, chiar dacă adulţilor li se pare că munca lui nu este altuna decât joacă. ,,Jocul devine astfel început de muncă serioasă``. Tendinţa spontană a copilului spre activitate este, aşadar, un alt argument în sprijinul ,,şcolii muncii``. După ce am răspuns la întrebarea de ce, S. Mehedinţi a preferat ,,şcoala muncii``, ,,şcolii de carte``, vom căuta să dăm răspuns altei întrebări: Pentru ce ,,şcoala muncii``? Ce oferea ea individului şi societăţii în prima jumătate a acestui secol, când cartea sa a fost publicată în şapte ediţii? a) Şcoala care pune în centrul preocupărilor sale activitatea practică - munca - oferă, în cel mai înalt grad, posibilitatea de a forma caractere. ,,Caracterul - precizează autorul acestei cărţi - nu e un dar, ci o sumă de deprinderi tari, dobândite prin muncă``. Numai printr-o repetată confruntare cu dificultăţile muncii se formează şi se consolidează însuşirile omului, se asigură trăinicia legăturii dintre gând, vorbă şi fapte. ,,Cum munceşti, aşa gândeşti şi tot aşa vorbeşti``. Încununarea muncii este, în concepţia marelui geograf - caracterul moral: ,,ţinta cea mai înaltă a educaţiei e să formeze caractere. b) Activitatea practică - munca - devine, cum am văzut, sursă de cunoaştere. Mehedinţi nu are încredere în cunoaşterea care se bazează pe carte şi care se reduce, de multe ori, la memorarea de cuvinte. Chintesenţa teoriei lui Mehedinţi cu privire la instrucţie se află în această frază, care reia ideea enunţată într-una din paginile anterioare. ,,Nimic nu intră în mintea omului dacă nu trece mai întâi

255

Page 254: Simion Mehedinti - Alta Crestere

prin ochii şi urechile şi îndeosebi prin mâinile lui, iar asta nu se poate decât lucrând, căci numai atunci întorci lucrul pe toate feţele şi-l cunoşti cu adevărat``. (p.173). Procedându-se astfel se realizează legătura dintre ceea ce ,,trebuie ştiut`` şi ceea ce ,,trebuie făcut`` - între teorie şi practică. Ideea unei astfel de legături, în procesul instruirii, nu era nouă. În teoria sa asupra lecţiei I. Fr. Herbart considera că, după ce s-a asigurat dobândirea noilor cunoştinţe, pe calea instrucţiei sau prin explicare, să se ceară elevilor să pună în aplicare cunoştinţele abia însuşite. Decenii de-a rândul, această cale - de la teorie la practică - a fost considerată ca foarte firească. J. Dewey, făcând apel la începuturile civilizaţiei umane, scoate concluzia că la început a fost experienţa şi abia după aceea teoria, ştiinţa. În consecinţă, el a cerut ca în procesul instruirii să se păstreze aceeaşi ordine: mai întâi să se ofere copilului posibilitatea de a lucra ceva, pentru ca, pe această bază, să ajungă la cunoaştere. În teoria pedagogică americană această idee a fost experimentată prin sintagma ,,learning by doing`` (a învăţa prin acţiune, a învăţa făcând). În mod similar a gândit şi Mehedinţi, dar el, n-a pornit de la o teorie filosofică, nici n-a preluat ideile lui Dewey, ci a ajuns la aceeaşi concluzie - ,,munca este singura cale spre ştiinţă`` - pe o cale propusă, pornind, după propria sa mărturisire, de la cercetările antropologice, psihologice, pedagogice şi etnografice, de la acestea din urmă îndeosebi (cf. p. 205). Prin şcoala muncii, aşadar, se pregăteşte omul care nu numai ştie, ci şi poate într-adevăr. ,,Şcoala muncii``, pe care o avea în vedere Mehedinţi, era o continuare a muncii depuse de copil în casa părintească, ceea ce îl apropie iarăşi de J. Dewey. La întrebarea pe care cititorul i-ar fi pus-o: ,,Ce muncă ar putea desfăşura copiii între 7 şi 12/14 ani?``, Mehedinţi , a dat un răspuns edificator şi bogat în sugestii: aceea care ,,repetă munca etnografică a generaţiilor care i-au precedat`` (o glugă de pânză, un arc, o leasă de prins peşte etc.). Efectuarea unor astfel de activităţi îl ajută pe copil să-şi însuşească cunoştinţele de istorie, zoologie, botanică, tehnică etc. Ca şi Dewey, care a susţinut aceeaşi idee, Mehedinţi nu avea în vedere

256

Page 255: Simion Mehedinti - Alta Crestere

ca prin astfel de activităţi copiii să devină grădinari, crescători de animale sau pescari, ci doar să-şi însuşească cunoştinţe temeinice, pe care să le poată utiliza şi să prindă dragoste de muncă. c) Un alt motiv pentru care pedagogul nostru a susţinut ideea de ,,Şcoală a muncii`` a fost acela că, prin angajarea ambelor emisfere ale creierului, se creau condiţii favorabile dezvoltării potenţialului psihic al copiilor. Aşadar, Mehedinţi avea în vedere realizarea unui învăţământ formativ. Întrucât în anul 1922, când a apărut ediţia a IV-a a volumului ,,Altă creştere - şcoala muncii`` dobândiseră o largă circulaţie ideile ,,educaţiei noi``, care punea un deosebit accent pe activitatea copilului, iar Adolphe Ferriere îşi publicase volumul său ,,L`ecole active`` şi Ion Nisipeanu - ,,Filosofia şcolii active``, Simion Mehedinţi a simţit nevoia să-şi precizeze poziţia faţă de noua orientare pedagogică, cât şi faţă de tendinţa unora de a reduce activismul la ,,lucrul manual``. În ediţia a IV-a a acestei cărţi, autorul a introdus un nou capitol - ,,Adaos``, cu titlul ,,Şcoala muncii şi lucrul manual`` (vezi p. 319 - 327). Încă de la început, marele geograf şi pedagog precizează că prin ,,Şcoala muncii`` se înţelege mai mult decât se cuprinde în simpla lucrare cu mâinile. Nu era vorba doar de formarea câtorva deprinderi de muncă necesare pregătirii unui meşteşugar sau de a produce unele obiecte utile; ,,a transforma şcoala în atelier este o rătăcire``. ,,Şcoala muncii`` îşi propune ceva mai mult: să deştepte în sufletul copilului o mare dorinţă de a modela natura şi încrederea că o poate modela. Nu aspectul economic era prioritar, ci acela educativ; să ,,ademenească pe copil la muncă în aşa chip, încât să fie cu neputinţă, pentru tot restul anilor vieţii, a mai sta trândav``. În aceste condiţii, munca nu trebuie să fie silită, ci una pentru care copilul manifestă ,,un real interes sufletesc``, iar educatorul este el însuşi un model şi stimulator al activităţii copilului. După ce se delimitează de acea orientare care punea accentul pe efectuarea unor activităţi manuale şi pe consecinţele lor economice, Mehedinţi ţinea să precizeze: ,,prin urmare, Şcoala muncii nu e altceva decât ceea ce se numeşte cu un termen mai pretenţios activismul sau practicismul``. (p.323) Pedagogul nostru avea, aşadar, în vedere

257

Page 256: Simion Mehedinti - Alta Crestere

orientarea ,,educaţiei noi``, în varianta care atunci se constituia ,,şcoala activă``, orientare care face din activitatea practică o sursă de cunoaştere şi un element de bază al dezvoltării intelectuale, afective şi voliţionale. Activismul lui Mehedinţi a fost conturat sub aspect teoretic, încă din 1919, înainte deci de apariţia lucrării ,,Şcoala activă`` semnată de Ad. Ferriere. Nu este în intenţia mea să susţin că Simion Mehedinţi are prioritate în elaborarea teoriei ,,Şcolii active``. Activismul lui Ferriere se justifica, în primul rând, prin tendinţa spontană a copilului spre activitate, în timp ce activismul lui Mehedinţi avea la bază, în special, rezultatele cercetărilor etnografiei, chiar dacă era invocată şi ideea privind tendinţa spre activitate a copilului. Abia la a IV-a ediţie a cărţii sale, Mehedinţi a făcut o apropiere între teoria sa şi aceea a ,,educaţiei noi``. Această apropiere devine mai evidentă dacă ne referim la specificul muncii pe care Simion Mehedinţi o avea în vedere. 1. Să fie întemeiată pe o judecată dreaptă, să fie o consecinţă a cunoaşterii ştiinţifice a lucrurilor, altfel spus, să se desfăşoare pe un suport ştiinţific. Această preocupare privind caracteristicile muncii contribuie la nuanţarea concepţiei lui Mehedinţi asupra relaţiei dintre muncă şi instrucţie. În cursul activităţii practice apare trebuinţa copilului de a se sprijini pe carte, pentru a duce munca sa la bun sfârşit. Îndrăznesc să formulez ipoteza că Mehedinţi a intuit apariţia, în cursul desfăşurării muncii, a unei probleme care îl îndeamnă pe elev să se informeze pentru a găsi soluţia adecvată. În felul acesta a gândit el ,,metoda dinamică`` (nu poate fi acesta un alt termen ,,pentru metoda activă?``), care trebuia să ia locul metodei pasive. Aşadar, în ,,Şcoala muncii``, activităţile practice nu erau gândite să se desfăşoare exclusiv la nivelul tradiţiei, ci luându-şi tradiţia ca punct de plecare, activitatea urma să se desfăşoare la nivelul la care se află ştiinţa în momentul instrucţiei. 2. A doua caracteristică a muncii în concepţia lui Mehedinţi era să fie liberă. Cel ce munceşte să aibă sentimentul că poate schimba oricând felul muncii, dacă i s-ar părea că alta ar fi mai rodnică şi mai plăcută.

258

Page 257: Simion Mehedinti - Alta Crestere

3. Munca să fie creatoare, să se aspire spre ceea ce ,,n-a mai fost niciodată şi nicăieri``. Munca să dobândească atributele artei. Mehedinţi făcuse, cum se vede, constatarea că teoria sa despre educaţie se încadra în sprijinul muncii, era una care făcea din activitatea practică a copilului centrul de greutate al şcolii. Tocmai pentru a evidenţia această apropiere între concepţia lui S. Mehedinţi şi aceea a ,,educaţiei noi`` am făcut deseori trimiteri la J. Dewey. După opinia sa însă, activitatea desfăşurată în şcoală trebuie să conducă la înfăptuirea unui scop al educaţiei, idee care îl diferenţia de marele pedagog american: ,,din fiecare individ, pe cât e cu putinţă, un reprezentant tipic al însuşirilor mai caracteristice ale grupării etnice din care face parte``. (p.316). Activitatea pe care o desfăşurau copiii şi tinerii în ,,şcoala muncii`` era una care păstra specificul muncii şi uneltelor proprii poporului român. Asupra acestei probleme, Mehedinţi revine în Prefaţa ediţiei a III-a (1921). În condiţiile în care copiii se deosebesc după mediul lor etnic, pedagogia - aprecia el - nu poate fi o ştiinţă internaţională, ,,ci are numaidecât o latură etnografică``. Pentru a ne lecui de neajunsurile noastre, nu vom importa sisteme de educaţie străine, ci vom apela la valorile specifice poporului român. ,,Numai o pedagogie românească poate folosi pe deplin poporului român``. Pentru a exprima această convingere, a relaţiei strânse dintre educaţie şi realităţile concrete ale fiecărui popor, Mehedinţi a folosit termenul de etnopedagogie1). Cu această intervenţie referitoare la ,,latura etnografică`` a pedagogiei, Mehedinţi punea bazele unei orientări pedagogice româneşti care consideră că educaţia în spaţiul carpato-danubian trebuie să se întemeieze pe o concepţie care pune în valoare specificul spiritualităţii româneşti, aşa cum este relevat în tradiţiile conservate în 1 Peste câteva decenii în 1958, într-o însemnare ce poartă titlul ,,O propunere amicilor educaţiei``, Mehedinţi revine asupra termenului de etnopedagogie, considerat un cuvânt hibrid; ,,ca şi cum ai zice popor de copii?``. Acest termen fusese utilizat şi în titlul unei conferinţe- ,,Academia o instituţie etnopedagogică``. În anul 1958, considera mai adecvată expresia de ,,instituţie etno-educativă``. (Cf. S. Mehedinţi - Scrieri despre educaţie şi învăţământ. Îngrijitor ediţie D. Muster, Editura Academiei Române, Bucureşti 1992, p. 253-254)

259

Page 258: Simion Mehedinti - Alta Crestere

lumea satelor. În acelaşi chip au gândit şi au scris, în anii imediat următori, Onisifor Ghibu, Constantin Rădulescu-Motru, Ion C. Petrescu, Iosif I. Gabrea1) . Dar să revenim la întrebarea pusă la începutul acestor pagini: Ce se poate valorifica din teoria ,,şcolii muncii``, aşa cum a văzut-o Simion Mehedinţi? După cum s-a văzut din lectura cărţii, autorul nostru a avut în vedere şcoala primară rurală - cu patru clase înainte de 1924 şi cu şapte clase după această dată (ceea ce ar corespunde învăţământului obligatoriu din zilele noastre). Aşadar, ce s-ar putea valorifica? Se cuvine, mai întâi, să precizăm că unele din criteriile formulate la adresa şcolii din vremea sa îşi păstrează actualitatea. Şcoala noastră are încă, în bună măsură, un caracter dominant livresc, un caracter abstract, informativ, cu puţine situaţii care permit elevilor să lege ceea ce trebuie ştiut cu ceea ce trebuie făcut. În activitatea didactică românească a rămas adânc înrădăcinată practica de a se oferi elevilor teoria şi numai după aceea aplicarea ei. În condiţiile în care programele noastre şcolare sunt împovărate cu o mare cantitate de informaţie, oricărui profesor i se pare mai scurt traseul de la teorie spre practică, decât cel de la practică spre teorie. Desigur nici acesta nu poate fi absolutizat. A devenit evident pentru noi - mai ales în anii din urmă - că elevii noştri sunt mai informaţi decât alţii, dar, din nefericire, nu prea ştiu ce să facă cu informaţia lor. Alţii, de pe alte meridiane, ştiu mai puţin, dar pot mai mult. Activitatea practică, bine îndrumată, are şi darul de a provoca elevilor o mai intensă nevoie de cunoaştere. O şcoală care ar acorda o mai mare atenţie activităţilor practice ar contribui şi la cultivarea unor însemnate şi absolut necesare trăsături de caracter: perseverenţă, spirit de ordine, capacitatea de a preţui timpul, rezistenţă morală în situaţii de efort şi de eşec, corectitudinea în relaţiile cu alţii, acord dintre gând, vorbă şi faptă etc.

1 Cf. Ion. Gh. Stanciu, Şcoala şi doctrinele pedagogice în secolul XX, Bucureşti, E.D.P., 1955, pp.204-217.

260

Page 259: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Instruirea prin muncă ar permite - prin activitatea cu caracter regional - o mai strânsă ataşare a copiilor şi tinerilor de mediul în care s-au născut şi trăiesc şi s-ar realiza o autentică educaţie ecologică. Nu este vorba de a diferenţia învăţământul rural de cel urban - aşa cum s-a practicat la noi între anii 1893-1924 - dar şcoala nu poate face abstracţie de anumite particularităţi regionale, de valoarea educativă a muncii, care pune în evidenţă tradiţii ce leagă generaţiile între ele. Nu este uşor de a se valorifica ideile lui S. Mehedinţi din ,,Altă creştere - şcoala muncii``. Se cere dăruire pentru ideile mai puţin obişnuite, capacitate creatoare etc. El, care a avut idei aşa de aproape de ale lui J. Dewey, nu a avut şansa acestuia de a provoca o adevărată revigorare a şcolii patriei lui. Ideile lui J. Dewey au avut un larg ecou în teoria şi practica pedagogică nord-americană. Acolo s-a creat ,,Asociaţia progresivistă`` (1919), care a avut o contribuţie esenţială în răspândirea în şcoli a ideilor dewey-iste. La noi nu s-a întâmplat aşa. Deşi citită, cartea lui Mehedinţi ,,Altă creştere - şcoala muncii`` n-a creat un curent de opinie favorabil unei şcoli care acordă un loc central activităţilor practice. În disputa care a avut loc în anii `20 şi ` 30 pe tema activismului, în general, şi a ,,şcolii active``, în special, poziţia lui Simion Mehedinţi apare contemporanilor ca una manualistă şi - orientându-se după motto-ul cărţii - una refractară instrucţiei şi culturii generale. Or, în concepţia teoreticianului născut pe plaiurile vrâncene, munca era privită ca o sursă de cunoaştere, o sursă deosebit de variată, care făcea legătura dintre educaţia în familie şi cea şcolară şi care, concomitent, cultivă dragoste şi respect pentru natură. Cartea conţine şi unele afirmaţii care au apărut - pe bună dreptate - chiar în anii `20 şi `30, ca plătind tribut unor tradiţii de mult depăşite. Aici se află deosebirea dintre Mehedinţi şi J. Dewey, şi aceasta explică, în parte, soarta teoriei lor: Mehedinţi are în vedere viitorul poporului său, menţinându-se însă prea ancorat în tradiţii, privind prea insistent spre trecut, pe când pedagogul american a pus accentul pe ideea de schimbare şi pe promovarea valorilor care anunţau viitorul.

261

Page 260: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Şi noi parcurgem în prezent o perioadă în care am conştientizat ritmul accelerat al schimbării. Şcoala însăşi este chemată a fi sensibilă la schimbare şi este considerată ca un factor activ al schimbării. Rămânând credincioşi marilor valori ale culturii româneşti nu putem să nu fim atenţi la ceea ce este în jurul nostru, la schimbările ce se produc, precum şi la cele ce se anunţă pentru viitor. În acest sens - cu gândul orientat spre viitor - putem face apel la valoroasele idei ale lui Simion Mehedinţi. Asupra uneia dintre acestea se cuvine să ne oprim în încheiere. Este vorba despre teoria sa privind caracterul naţional al pedagogiei. Este adevărat, că împrumutul sistemelor educative s-a dovedit a fi dăunător. Există şi în practica educativă unele aspecte care ţin de specificul fiecărui popor; ele au, într-adevăr, un caracter naţional. Abordarea teoretică a acestora se constituie în acea parte a pedagogiei care are ea însăşi un specific anume. Aşadar, există o parte a teoriei educaţiei care are un caracter naţional; ea este puternic ancorată în realităţile fiecărui popor. Însăşi o parte a teoriei ,,Şcolii muncii``, promovată de Mehedinţi, poate fi inclusă în această pedagogie naţională. Mi se pare deosebit de sugestiv acest frumos paragraf de la sfârşitul cărţii : ,,Prin urmare, la urzeala pedagogiei generale, scoasă din orice manual, educatorul e dator să ştie, care este elementul local (etnic) care ar trebui adăugat. Bătătura şi alesătura florilor covorului nu poate fi scoasă decât din experienţa proprie a fiecărui popor şi chiar a fiecărui ţăran``. (p.326) Cartea ,,Altă creştere - Şcoala muncii`` este ea însăşi un model de ,,bătătură`` şi de ,,alesătură`` care dă un conţinut şi o frumuseţe aparte urzelii pedagogice. Iniţiativa Asociaţiei Personalului Didactic ,,Simion Mehedinţi`` din Focşani şi a Casei Corpului Didactic ,,Simion Mehedinţi`` din judeţul Vrancea de a tipări ediţia a VIII-a a operei ,,Altă creştere - Şcoala muncii`` se constituie într-un remarcabil act de cultură.

262

Page 261: Simion Mehedinti - Alta Crestere

iulie 1997 Prof. univ. dr. Ion Gh. Stanciu

Precizări necesare în biobibliografia lui Simion Mehedinţi

Lucrările apărute în Editura Enciclopedică din Bucureşti de-a

lungul anilor, atât cu caracter enciclopedic (Micul Dicţionar enciclopedic al României, diferite ediţii, precedate, de altfel, de ediţia în patru volume, a Dicţionarului Enciclopedic Român, apărută în anii ’60, în Editura politică), cât şi lucrări tematice, precum cea mai recentă, Simion Mehedinţi – Viaţa şi opera de Victor Tufescu, 1994, au perpetuat drept dată de naştere a savantului geograf 18 octombrie 1869. în alte lucrări se citează data de 19 octombrie, iar anul de naştere este 1868. volumul Civilizaţie şi Cultură, apărut în anul 1986, în Editura Junimea, sub îngrijirea lui Gheorghiţă Geană, un avizat cercetător al operei lui S. Mehedinţi, originar, de altfel, din comuna Soveja, consemna data de 16 octombrie 1868.

263

Page 262: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Consecinţele unor atari diferenţe nu sunt puţine. Recent apăruta lucrare Istoria Academiei Române în date (1866-1996) de Dorina Rusu, apărută în Editura Academiei, în 1997, indică drept an de naştere al lui S. Mehedinţi 1869 (p. 182), pentru ca pe parcurs (p. 370) să se menţioneze că Sesiunea ştiinţifică a Academiei Române consacrată centenarului naşterii lui Simion Mehedinţi a avut loc în aula Academiei Române, la 21 octombrie 1968. tot în toamna anului 1968 avea loc la Soveja o sesiune omagială de comunicări. Exemplificarea acestor contradicţii biografice poate continua.

Identificarea surselor primare s-a impus deci. Ce se constată? În Registrul Starei Civile pentru născuţi al comunei Soveja, Plasa Zăbrăuţi, Districtul Putna, per anul 1868, identificat la Arhivele Statului din Focşani, se consemnează, la p. 28, „anu unamie optu sute şasezeci şi opt, luna octombvrie ziua optsprezece”, când a fost declarat copilul „Semionu a lui Neculai Mehedinţu de secsu bărbătescu, născutu altăeri în comuna Soveja, la casa părinţilor săi” (vezi facsimilul 1). Este clar deci că data exactă, sub semnătura primarului, a martorilor, a tatălui şi sigiliul primăriei comunei Soveja este 16 octombrie 1868.â

Anul 1868 nu putea fi pus la îndoială, de altminteri, şi din „Extractul din registrul actelor de căsătorie pe anul 1902” de la Oficiul de Stare Civilă al Primăriei Sectorului I Galben al Municipiului Bucureşti, unde sub nr. 1436, se înscrie drept vârstă a mirelui „34 ani” (vezi facsimilul 2). Conchidem o dată în plus, că anul de naştere este 1868. corectarea acestei date devine strict necesară.

O a doua controversată dată în biobibliografia lui Simion Mehedinţi este anul apariţiei lucrării sale capitale Terra. Introducere în geografie ca ştiinţă, care – în absenţa vreunei date indicate pe coperta anterioară – a pendulat între 1930 şi 1931. În lucrările girate de Academia Română, de Institutul de Geografie – de ex. Tratatul de Geografie al României, vol. I, cap. 2, Cunoaşterea geografică a teritoriului României şi Mişcarea geografică românească se consemnează anul 1931 (p. 34). Argumentul implicit al adoptării acestei date se află în aceeaşi lucrare la p. 35, unde în fig. 2.3. este reprodusă în facsimil coperta exemplarului oferit de autor cu dedicaţia

264

Page 263: Simion Mehedinti - Alta Crestere

„Domnului G. Vâlsan, de la cei mai bătrâni, către cei mai tineri, S. M. 1931 Dec. 8”.

Raţionamentul nostru este deductiv. Magistrul nu putea oferi volumul celui mai apropiat dintre elevii săi şi mai apropiat dintre colaboratori la o distanţă de un an de la apariţia lucrării nedatate. Suntem îndreptăţiţi, dimpotrivă, să credem că unul dintre primele exemplare ale lucrării s-a îndreptat cu această dedicaţie către George Vâlsan. Deci, conchidem, că anul de apariţie al lucrării fundamentale a lui Simion Mehedinţi, Terra, a fost 1931.

Septembrie ‘97

Şerban Dragomirescu

265

Page 264: Simion Mehedinti - Alta Crestere

266

Page 265: Simion Mehedinti - Alta Crestere

267

Page 266: Simion Mehedinti - Alta Crestere

268

Page 267: Simion Mehedinti - Alta Crestere

269

Page 268: Simion Mehedinti - Alta Crestere

TABLA DE MATERII Puncte de plecare pentru cititori. 1. Educaţia nu e atât artă, cât ştiinţă. - Istoria pedagogiei ajută puţin, căci mulţi pedagogi vestiţi au scris într-o vreme, când creierul nu era cunoscut mai deloc, iar sufletul copilului se înfăţişează ca o taină. Abia Rousseau a bănuit drumul cel adevărat. Pestalozzi îl urmează în educaţia simţurilor. Frobel ghiceşte însemnătatea muncii. În sfârşit, etnografia modernă a arătat însemnătatea fundamentală a conceptului de muncă pentru evoluţia omenirii şi deci şi a individului care e în mare parte un produs al muncii sociale........................................................................ 2. Ştiinţa şi practica pedagogiei are drept scop să dea cea mai mare şi mai armonioasă dezvoltare energiilor sădite în fiecare individ, potrivit cu interesele societăţii şi ale individului. Şi fiindcă viaţa trebuie mai întâi de toate trăită, educaţia e datoare să facă din copil un ,,om de ispravă`` în sensul însuşirilor sale cele mai favorabile, să-i ajute, adică să devină un caracter bine definit............................................................................................... 3. Caracterul nu e un dar, ci o sumă de deprinderi tari, dobândite prin muncă. - Sălbaticii de obicei mai mult caracter decât civilizaţii, care, de multe ori, nu învaţă deplin nici un fel de muncă, ci rătăcesc de la o îndeletnicire la alte, până se obişnuiesc a pune vorba în locul faptelor. ........... 4. Jocul nu ţine locul muncii. - Animalele se joacă, omul munceşte. Cartea şi abstracţiile, care sunt un joc al minţii, nu pot înlocui realitatea muncii................................................................................................................... Concluzie: Doctrina educaţiei trebuie să se sprijine pe învăţătura trasă din munca întregii omeniri. Pedagogul şi omul de stat n-au alt drum spre educaţie, decât munca, fie că voiesc să formeze individul, fie că tind să îndrepte obiceiurile unui popor nărăvit...................................................

CARTEA ÎNTÂIA

EVANGHELIA IUBIRII: COPILUL ŞI FEMEIA

Un popor care înjură şi bate. Bătaia-i din rai. 1. Românii de azi înjură cumplit. Bătrânii nu înjurau. obiceiul

270

Page 269: Simion Mehedinti - Alta Crestere

e luat în mare parte de la ţigani. Popoarele într-adevăr civilizate nu cunosc înjurăturile. 2. Românii bat vitele şi le îngrijesc rău. Pilde din vremea războiului. ,,Bătaia-i din rai``. Şcoala şi cazarma au întărit această idee. Popoarele civilizate nu bat vitele.............................................................................. Ce spun fiarele 1. Animalele nu-s maşini, ci au şi ele priceperea lor şi graiul lor. Fiecare specie are menirea ei. Aproape toate sălbăticiunile sunt blânde, când nu le cauţi pricină. Omul le-a înrăit................................................................. 2. Hagenbeck - un fel de Pestalozii al vietăţilor sălbatice. Noua metodă de îmblânzire. Şcoala pentru fiare. Raiul de la Stellingen. Părerea vânătorului de lei, Gerard. metoda blândeţii.............................................. Ce mărturisesc copii şi sălbaticii 1. Copiii iubesc toate animalele şi îndeosebi puii. Copilul e cel mai bun îmblânzitor. 2. Sălbaticii de asemenea leagă repede prieteşug cu tot felul de vietăţi. Colibele sălbaticilor sunt adevărate menajerii!....................................... Femeia educatoarea genului omenesc 1. Copiii şi femeile au îmblânzit cele dintâi animale. 2. Începutul îmblânzirii nu-i folosul, ci jocul. Femeia adună seminţe, le seamănă şi începe agricultura. tot ea are paza focului şi pune temeiul industriei: olăria, ţesutul etc. Buna purtare cu vitele la cei dintâi plugari................................................. Isprava bărbatului 1. Din culegător, bărbatul ajunge vânător. Descoperind uneltele, bărbatul începe un ,,război înăsprit``. Fala lui sunt armele. Unele specii de animale pier, altele ajung sperioase. 2. Vânătoarea devine ,,arta de a ucide pentru a ucide``. Băţul are două capete 1. Speriind şi stârpind unele animale, omul şi-a îngreuiat singur viaţa. Cruzimile vânătorii l-au făcut pe bărbat crud faţă de femeie şi de copii, apoi faţă de propriul său sex. omul devine căpcăun, mănâncă pe semenii săi.

271

Page 270: Simion Mehedinti - Alta Crestere

Răspândirea canibalismului. Trecerea de la canibalism la robie uşurează soarta femeii. Robia aduce ideea de castă, care scufundă pe om în păcate tot aşa de mari, ca şi canibalismul. Dispreţul pentru paria. Păcatul mânjeşte. Înjosirea robilor ţigani a trecut asupra ţăranului român..................................... Lecuirea de păcat 1. Speciile stinse nu le mai putem învia. Naţiunile nimicite nu le mai putem scula din mormânt. Putem cruţa şi păstra pe cele care au mai rămas. măsurile de ocrotire. Omul se simte vinovat. 2. Vita e aşa cum e omul. Îngrijirea de pomi şi de vită este semn de bună creştere. Şcoala cea mai temeinică este cea pornită din gospodăria părintească..................................................................................... Un nou matriarhat 1. Pentru a ne lecui de păcat, femeia poate arăta calea mai uşor decât bărbatul. Ea nu înjură, nu bate, nu bea şi nu fuge de biserică. Între femei, cea mai bună educatoare e ţăranca, iar la oraş soţia meseriaşului şi a muncitorului. Încheiere: femeia trebuie să dea tonul educaţiei. Oamenii unui neam se judecă mai mult după femei, decât după bărbaţi. Spre un nou matriarhat..................................................................................................

CARTEA A DOUA ŞCOALA MUNCII: PREOTUL ŞI ÎNVŢĂTORUL

Biserica vie 1. Numai preotul poate da învăţătură unei muncitoare şi îndrumări spre ideal femeii care nu ştie încă destul ce e munca. Însă nu prin rugăciuni stereotipe, nici prin discursuri, ci prin pilda de iubire creştinească, dovedită de preot, prin munca sa pozitivă. 2. După cum mama este învăţătoarea copiilor, de asemenea preotul trebuie să fie învăţătorul mamelor; predica trebuie să devină o lecţie de pedagogie, cu privire la educaţia fizică, intelectuală şi formarea caracterului..................................................................................... Şcoala- fără boală 1. Şcoala trebuie să urmeze viaţa de acasă a copilului, împlinind

272

Page 271: Simion Mehedinti - Alta Crestere

sistematic ceea ce mama lăsase neîmplinit. Şcoli bolnave. O mare pildă peste Ocean. Booker Washington. ,,Şcoala muncii`` mai presus de ,,Şcoala cărţii``................................................................................................... Altă pregătire a preoţilor şi a învăţătorilor 1. Fiecare şcoală să fie aşezată în mediul social de care se ocupă. Pregătirea în oraşe a învăţătorului şi a preotului de sat e o absurditate. Întoarcerea orăşenilor spre sat. ,,Cura de muncă``. Minunile muncii 1. Munca e calea către progres nu numai pentru omul normal, ci şi pentru cel căzut în rătăcire. Oskar Wilde. De la literatură, Tolstoi se întoarce spre muncă. Helen Keller scapă din osânda copilăriei numai cu ajutorul mâinilor. Munca e atotputernică. Însuşirile muncii adevărate: ea trebuie să fie: ştiinţifică, liberă şi creatoare...................................................................................................... Repetenţii lui Hagenbeck 1. Nu toate vieţuitoarele sunt deopotrivă de educabile. Nici între oameni nu au toţi acelaşi îndemn spre bine. Pentru unii ca aceştia, e nevoie şi de oarecare constrângere. Dar întâi trebuie să-l despărţim de cei buni..... Roadele educaţiei: caracterul oamenilor şi oameni de caracter 1. Creierul nu e o coală de hârtie nescrisă. Copilul are anumite însuşiri din naştere, care pot determina ,măcar o parte a caracterului. Altă parte se poate adăuga prin educaţie. Sufletul se poate altoi, ca şi pomii. Tipuri: vizual, auditiv, motor, ş.a. Felurile caracterului: senzitiv, activ, apatic, infra-om şi supra-om. Cunoaşterea caracterului cuiva prin ceea ce gândeşte, ce citeşte şi după prietenii pe care îi are. Metode personale: fizionomie, chiromanţie, grafologie... Criteriul cel mai sigur: munca................................................. Încheiere: reguli cu privire la muncă

CARTEA A TREIA

NATURA ŞI CARTEA

Călăuza ştiinţei

273

Page 272: Simion Mehedinti - Alta Crestere

1. Observări asupra muncii primitivilor............................. 2. Cum creşte şi munceşte creierul...................................... 3. Celule şi fibre nervoase. Lucrarea celulei. Oboseala celulei. Odihna celulei. staţii deosebite. Legături între staţii. Legătura dintre senzaţii. Intuiţia. Memoria. Creierul creează. Abstracţia. Şirul reprezentărilor. Firele de asociaţie. dreapta judecată. Învăţătura cea mai bună. Caracterul. etate şi sex. Voinţa.

Î n c h e i e r e 1. Semnele unei bune creşteri: respectul adevărului, putinţa de a realiza adevărul, dezvoltarea armonioasă a tuturor însuşirilor de seamă şi îndeosebi a celor caracteristice poporului din care s-a născut copilul. 2. Şcoala muncii şi lucrul manual..........................................

274