SFÎNTUL IOAN AL CRUCII: POEMELE MAJORE

Salvador Dalí: El Cristo de San Juan

CÎTEVA REPERE INTRODUCTIVE

Opera poetică a Sfîntului Ioan al Crucii (San Juan de la Cruz, 1542-1591) are dimensiuni reduse. Cele mai cunoscute sînt poemele numite “majore”: Noche oscura del alma (Noaptea întunecată a sufletului),Cántico espiritual (Cîntare spirituală) şi Llama de amor viva (Văpaia vie a iubirii), scrise în metrică renascentistă. Strofa folosită cu precădere este aşa-numita “liră” – o strofă de cinci versuri, în care primul, al treilea şi al patrulea sînt de şapte silabe, iar al doilea şi al cincilea sînt de unsprezece silabe; primul vers rimează cu al treilea, iar al doilea – cu ultimele două (aBabB). Acest tip de strofă este utilizat în Cîntare spirituală şi Noaptea întunecată a sufletului.Văpaia vie a iubirii foloseşte o strofă de şase versuri, alcătuită tot din endecasilabi şi heptasilabi, rimînd abCabC.Cîntarea spirituală a cunoscut mai multe redactări. Poemul, elaborat între anii 1577-1579, reprezintă “transcrierea” poetică a itinerariului spiritual al unirii sufletului cu Dumnezeu, prin parcurgerea succesivă a celor trei etape ale vieţii mistice; după cum lămureşte autorul însuşi în comentariile sale în proză, strofele 1-12 tratează calea purificării(vía purgativa),

strofele 13-21 – calea iluminării (vía iluminativa), iar strofele 22-40 – calea uniunii (vía unitiva). Fiind vorba despre “nunta” cu Dumnezeu în extazul iubirii, metafora pe care se fundamentează poemul este cea a iubirii dintre Mire şi mireasă, aşa cum se configurează aceasta în Cîntarea Cîntărilor, text sacru cu care poemul se relaţionează permanent, de la nivelul simplei aluzii şi pînă la cel al traducerii sau prelucrării unor fragmente.Noaptea întunecată a sufletului – cca. 1579-1582 – trimite la aceeaşi experienţă spirituală, constituind expresia esenţializată poetic a teologiei mistice a Sfîntului Ioan al Crucii; “vocea” lirică este cea a sufletului-mireasă care, “în stare de goliciune şi curăţire”, străbate noaptea credinţei, dobîndind, o dată consumat extazul, starea de beatitudine a nunţii mistice.Văpaia vie a iubirii – 1585 –, compoziţie de un intens lirism pe tema euforiei prilejuite de starea unirii mistice, foloseşte abundent imagistica luminii şi a focului, acestea simbolizînd lucrarea săvîrşită de Duhul Sfînt asupra sufletului transformat mistic în Dumnezeu: “Această văpaie a iubirii este duhul Mirelui, este Sfîntul Duh pe care sufletul îl simte sălăşluind deja în sine, nu doar ca pe un foc care l-a desăvîrşit şi l-a preschimbat în dulce iubire, ci, mai mult, ca pe un foc care arde învăpăiat înlăuntrul său, după cum am spus; iar acea văpaie, de fiecare dată cînd se învăpăiază, scaldă sufletul în mărire şi îl răcoreşte, călindu-l întru viaţa divină” (Llama de amor viva[comentariul în proză], 1, 3).Pentru Sf. Ioan al Crucii demersul liric nu este decît o încercare – precară – de eludare a incapacităţii pe care limbajul omenesc o vădeşte în a comunica experienţa cunoaşterii divine: “Căci, cine va putea scrie ceea ce El împărtăşeşte, ca înţelegere, sufletelor iubitoare în care sălăşluieşte? Şi cine va putea arăta în cuvinte ce anume le face să simtă?... Cu siguranţă, nimeni; cu siguranţă, nici măcar acele suflete prin care El trece; şi aceasta este cauza pentru care preferă să exprime ceva din prea-plinul pe care-l simt, făcînd să se reverse din belşugul spiritului tainele şi misterele, mai degrabă cu ajutorul figurilor, al comparaţiilor şi al asemănărilor decît prin explicaţii raţionale. Care asemănări, dacă nu sînt citite cu simplitatea spiritului iubirii şi înţelegerii pe care ele le poartă, par mai curînd rătăciri decît vorbe cuminţi” (din Prologul la Cántico [comentariile în proză]).În amplele comentarii vers cu vers ale poemelor sale majore, Sf. Ioan al Crucii a urmat tehnica utilizată de tradiţia medievală în glosarea textelor scripturistice prin împătritul demers interpretativ – literal, alegoric, moral şi anagogic. Nopţii întunecate... i-au fost dedicate două comentarii în proză: Subida del Monte Carmelo (Ascensiunea Muntelui Carmel, 1580-1582) şi Noche oscura del alma (Noaptea întunecată a sufletului, după

1584), cel de-al doilea rămas neterminat. Comentariile la Cántico espiritual, în două versiuni, au fost elaborate între 1584-1586. Tratatul Llama de amor viva cunoaşte şi el două redactări (după 1585; 1591). Aceste comentarii în proză (declaraciones) conţin însăşi învăţătura mistico-teologică a misticului carmelitan, devenit postum doctrinar oficial al Bisericii Catolice.Beatificat în 1675 (de către Clement X) şi canonizat în 1726 (de către Benedict XIII), Sf. Ioan al Crucii va fi declarat, în 1926, “Doctor al Bisericii” (de către Pius XI). Raportîndu-l pe Ioan al Crucii (“Le Docteur de la Nuit”) la Toma de Aquino (“Le Docteur de la Lumière”), neotomistul Jacques Maritain scria: “Mais à coté de ce savoir communicable, qui a lieu par les idées, il y a un autre savoir, qui porte sur le concret comme tel et qui a lieu par voie expérimentale: un savoir incommunicable... [...] Nous tenons saint Jean de la Croix pour le grand Docteur de ce suprême savoir incommunicable, comme saint Thomas d'Aquin pour le grand Docteur du suprême savoir communicable” (Distinguer pour unir ou Les Degrés du savoir, Paris, Desclée de Brouwer, 1932, p. 616).Dincolo de importanţa lui “doctrinară”, ce interesează mai puţin din punct de vedere ortodox (a se vedea, totuşi, interesantele consideraţii ale lui Nichifor Crainic despre “Purificările mistice în opera Sfîntului Ioan al Crucii” din celebrul său Curs de teologie mistică), Sf. Ioan al Crucii rămîne unul dintre cei mai desăvîrşiţi poeţi lirici spanioli şi, fără îndoială, cel mai mare poet mistic al Occidentului creştin.În versiunea românească (realizată după ediţia lui Domingo Ynduráin: San Juan de la Cruz, Poesía, Madrid, Cátedra, 1995, ed. a 9-a), am respectat, pe cît cu putinţă, particularităţile prozodice ale originalului, fără a sacrifica firescul expresiei româneşti. Marea încercare a constituit-o refacerea în româneşte a “lirei” (tip de strofă inexistent în tradiţia noastră literară). Pe alocuri – lucru admisibil în româneşte – am folosit decasilabul pentru endecasilab sau octosilabul pentru heptasilab, părîndu-ni-se o soluţie mai potrivită “fluidităţii” româneşti a textului. Regimul rimelor a fost respectat cu stricteţe.Punctuaţia a fost adaptată în traducere necesităţilor textului românesc, pe care l-am dorit cît mai limpede. Majusculele cu caracter simbolic sau reverenţios (nume şi pronume divine) nu au fost folosite decît acolo unde le-a folosit autorul însuşi. În ce priveşte numele Mîntuitorului, în textele traduse am urmat grafia originală (Christos), pe cînd în celelalte împrejurări ne-am conformat uzului ortodox curent (Iisus Hristos).O atenţie deosebită am acordat rigorii teologice a traducerii. Am căutat să ţinem o cumpănă între limbajul apusean (catolic) şi cel răsăritean (ortodox), astfel încît textul să sune cît mai firesc în româneşte, fără a-şi

pierde, totuşi, specificitatea. Corpul minimal de note finale (la care trimiterile din text se fac cu cifre romane între paranteze drepte) vine în sprijinul cititorului mai puţin avizat şi semnalează, pe alocuri, diferenţele dintre viziunea catolică şi cea ortodoxă.

Anca CRIVĂŢ

 

Desen de Sf. Ioan al Crucii

CÎNTARE SPIRITUALĂ

Cîntece între suflet şi Mirele [divin] [I]

1Unde mi te-ai tăinuit,

Iubitule, lăsîndu-mă-n suspine?Precum cerbul ai fugit,inima rănind-o-n mine;

strigatu-te-am, dar n-am mai dat de tine.

2Voi, păstori ce colindaţi

cu turmele pe-ndepărtate creste,de se-ntîmplă să-l aflaţipe acel ce drag îmi este,

că pier de dorul lui să-i daţi de veste.

3Eu, iubirea-mi căutînd,

voi bate munţi şi văi în pribegie;flori n-oi zăbovi strîngînd,

fiare n-or să mă aţie,hotar sau fort oprelişti n-or să-mi fie.

4O, voi, culmi împădurite,

de Cel Iubit cu mîna-i semănate;o, voi, pajişti înverziteşi de flori împestriţate,

spuneţi-mi, n-a trecut pe-aicea poate?!

5Mii de haruri revărsînd,

cu zor trecu pe plaiuri şi fîneţe,iscodindu-le pe rînd,iar lumina sfintei feţe

le-a-nveşmîntat pe toate-n frumuseţe.

6Ah, nu-i nimeni să m-ajute?

Îndură-te şi-aievea mi te-arată,iar solii nepricepute [II]

nu-mi mai hărăzi, căci iată,nu-mi dau răspuns dorinţei niciodată!

7Toate-acestea n-au habar

decît de mii de haruri să-mi vorbească,toate-mi pun pe rană jar,

şi stă viaţa-mi s-o răpeascăun nu ştiu ce ce prind să-l şuşotească.

8Cum de poţi să stărui oare,

o, viaţă, netrăind în ce trăieştişi săgeţi ucigătoaresingură să-ţi făureşti

din tot ce de la Cel Iubit primeşti?!

9De ce oare nu te-nduri

de inima pe care-ai săgetat-o?Iar de-ţi fu pe plac s-o furi,

de ce-n urmă ai lăsat-oşi nu te-frupţi din prada ce-ai prădat-o?

10Ia-mi a chinului corvoadă,

căci nimeni altul nu mă mai alină,ochii mei să te mai vadă,căci tu eşti a lor lumină

şi numai ţie unul ţi se-nchină.

11Rogu-te, mi te vădeşte

şi-ucigă-mă aievea ta frumseţe,c-altfel nu se lecuieştea iubirii grea tristeţe

decît cu văzul mult rîvnitei feţe.

12O, fîntînă christalină [III],

de-ar fi-n a ta oglindă argintatăsă-şi răsfrîngă-a lor lumină

jinduiţii ochi deodată,cum mie-n chip lăuntric mi se-arată!

13Ci fereşte-ţi-i, Iubite,

căci vin în zbor!Te-ntoarce, porumbea,că din crînguri înverzite

urma prin văzduh ţi-o iarănitul cerb, şi cu nesaţ o bea! [IV]

14Iubitul meu – coline

şi solitare văi împădurite,ostroave-n zări străine,

izvoare şopotite,suflare dulce de-adieri vrăjite,

15şi noapte ce se-mbie

în linişti de-aurore suitoare,tăcută melodie,

pustie cîntătoare,răgaz plăcut al cinei iubitoare [V].

16Fie vulpile vînate [VI],

c-a dat în floare viţa pe tulpină,cît din rozele-adunate

maldăr facem pe colină,şi nimenea prin preajmă să nu vină!

17Opreşte-te, vînt rece;

vino, austru, adiind iubire!Peste grădini va trecemireasma ta subţire,

şi printre flori va paşte bunul Mire.

18O, nimfe din Iudeea [VII],

cît orice floare-a ambră amiroase,rămîneţi într-aceea

prin mărginimi retraseşi nu ne treceţi pragul sfintei case!

19Ascunde-te, Iubite,

şi-ntoarce-ţi faţa spre-nălţimi alpine,

iscodind, pe negrăite,cu ce-alai de soaţe vine

cea care bate-ostroavele străine!

20Paseri, voi, cu zboruri line,

şi lei, şi cerbi, şi zvelte căprioare,văi, şi ţărmuri, şi coline,vînturi, árşiţe, izvoare,

şi albe nopţi de teamă dătătoare,

21vă conjur pe gingăşia

lirelor, pe-a sirenelor cîntare [VIII],stăpîniţi-vă mînia,

faceţi zidului cruţare [IX],mireasa-n somn să n-aibă tulburare!

22A intrat mireasa, iată,

în prearîvnita, splendida grădină [X],unde-n tihnă se desfatăşi-a ei tîmplă o înclină

pe braţele Iubitului, senină.

23Pe sub crengile de măr,

acolo-ai fost cu mine logodită,şi acolo-ntr-adevărai şi fost tămăduită,

unde-ţi fusese maica siluită [XI].

24Patul nostru înflorit,

de peşteri leonine-mpresurat,şade-n purpură gătit,

întru pace înălţat,cu pavezi de-aur, mii, încoronat [XII].

25Şi pe urma ta călcînd,

fecioarele pe-acelaşi drum se-aţin,spre lumina scăpărînd,spre înmiresmatul vin,

efluvii nalte de balsam divin.

26Colo-n crama tăinuită,

la Cel Iubit, băui; şi-n cîmp ieşind,mă uitam ca năucită,mai nimica desluşind,

nici turma mea pe-acolo nefiind…

27Colo eu, la sînul lui,

învăţ primii de dulce dezmierdareşi întreagă mă dăduiîntr-acea îmbrăţişare,

jurînd să-i fiu mireasă iubitoare.

28Sufletul mi l-am năimit

atunci în slujba lui, cu zestrea-i toată:n-am nici turmă de păzit,nici alt lucru să m-abată,

ci-s doar iubirii pure-ncredinţată.

29Iar pe verzile cîmpii

de n-oi mai fi cu nici un chip găsită,că-s pierdută veţi gîndi,

căci, umblînd îndrăgostită,m-am risipit spre-a fi agonisită.

30Din flori şi din smarande

culese dimineaţa, pe răcoare,vom împleti ghirlande

ce dragostea-ţi le-nfloare,podoabe-n pleata mea atîrnătoare.

31

Şi-o singură cosiţăzărindu-mi-o căzînd pe gît, răzleaţă,

tu într-acea şuviţăte-ai încîlcit pe viaţă

şi te-ai rănit în ochiu-mi, cu dulceaţă.

32Cînd în faţă mă priveai,

de har divinii-ţi ochi mă pătrundeau,şi-astfel tu mă preaiubeai,iar ai mei se-nvredniceau

s-adore cîte-n tine se vădeau.

33O, să nu mă osîndeşti,

pentru bruneţea ce-ai aflat-o-n mine! [XIII]E de-ajuns să mă priveşti,

că privirile-ţi divinemi-au dat şi har, şi frumuseţi depline.

34S-a-ntors dalba porumbea,

cu creanga-n cioc, pe arca izbăvită,iar gingaşa turturea

pe decindea înverzităşi-a regăsit perechea ei iubită [XIV].

35Trăind în sihăstrie,

în sihăstrie cuib şi-a şi gătit,şi-n sihăstrie-o-mbie,sihastru, al ei iubit,

şi el, în sihăstria-i, de dragoste rănit.

36Să contemplăm, Iubite,

pe culmi, în frumuseţea ta aleasă,fîntîni neprihănite,

cu unda lin purceasă,şi să intrăm adînc în umbra deasă!

37Şi-apoi către alpine,

stîncoase peşteri calea o vom bate,ce-s tăinuite bine;

pe-acolo vom răzbateşi must vom bea, în ele, de granate [XV].

38Tu acolo-ai să-mi vădeşti

ce sufletu-mi atît de mult rîvnea,ajungînd să-mi dăruieşti

ce din parte-ţi, viaţa mea,deunăzi mi-ai dat a mai avea.

39Alint de vînturi line,

dulceaţa filomelei cîntătoare,dumbrăvi de vrajă pline,

în nopţi desfătătoare,cu flacără ce arde şi nu doare [XVI].

40Deci, cum nimeni nu privea,

Aminadab [XVII] nici el nu mai apare,iar asediul contenea

şi oştirile călare,cătînd spre ape, prins-au să scoboare [XVIII].

NOAPTEA ÎNTUNECATĂ A SUFLETULUI

Cîntecele sufletului care se bucurăde a fi ajuns la acea înaltă stare de desăvârşire,

care este unirea cu Dumnezeu,pe calea negaţiei spirituale [XIX]

1În noaptea-ntunecată [XX],

de-a dragostei văpaie dogorită, –o, şansă minunată! –

ieşii neauzită,fiindu-mi casa-n linişti cetluită.

2Prin beznă furişată,

pe-ascunsa scară, tainic travestită, –o, şansă minunată! –prin bezna negrăită,

fiindu-mi casa-n linişti cetluită.

3În noaptea dulce-lină,

umblînd furiş, de nimenea văzută,o singură luminăpe calea neştiută

îmi licărea, din inimă născută [XXI].

4Ea mă-ndruma mai bine

decît amiaza cea-n lumini avutăspre cel rîvnit de mine,ce m-aştepta, tăcută

să-l caut prin pustia ne’ncepută.

5O, noapte ce-arătat-ai

mai mult ca zorii calea tăinuită!O, noapte ce legat-ai

iubitul de iubită –iubita în iubitul ei topită! [XXII]

6Pe sînu-mi ce-nflorise,

căci pentru el anume se păstrase,ca legănat de vise

în dulce somn rămaseşi-ntreg văzduhu-a cedrii-nmiresmase.

7Cînd boarea ce adie

pe metereze păru-i răvăşise,

sub mîna-i străvezieo rană se deschise

pe gîtul meu – şi simţ cu simţ mi-ucise [XXIII].

8Uitîndu-mi de-ale mele,

spre cel iubit plecatu-m-am, răpită,şi-n preajmă toate cele

pieiră-ntr-o clipită,sub crinii albi, pe unde nu-i ispită.

VĂPAIA VIE A IUBIRII

Cîntecele sufletului aflatîn intimă comunicare şi unire

cu iubirea lui Dumnezeu

1O, văpaie de iubirevie, ce duios răneşti

străfundul miez al sufletului meu,de-acum fără şovăire,isprăveşte, de voieşti,

şi rupe vălul, să te gust mereu! [XXIV]

2O, tămadă arzătoare! [XXV]

O, blagoslovită rană!O, mînă care blînd le mîngîi toate,

veşniciei ştiutoareşi păcatului dojană,

prin tine moartea viaţă se socoate!

3O, voi, sfeşnice aprinsesub a căror strălucire

ale simţirii grote fioroase,

ce zăceau în beznă-ncinse,căpătară-nvrednicire

spre cel iubit să ardă radioase!

4Cît de blîndă şi duioasă

pe-al meu sîn îţi e hodina,ca-ntr-un lăcaş ascuns de sihăstrie;

cu mireasma-i glorioasă,răsuflarea ta, divina,

ce gíngaş dor îmi iscă-n suflet mie!

În româneşte deAnca CRIVĂŢ

şi Răzvan CODRESCU

NOTE:

I. În spaniolă, alma este un substantiv de genul feminin, ceea ce îi înlesneşte poetului

metafora nunţii. Am redat Esposo prin “Mire”, nume atribuit adeseori lui Hristos în

limbajul nostru religios. Juan Luis Alborg precizează (Historia de la literatura española, I.

Edad Media y Renacimiento, segunda edición ampliada, Madrid, Gredos, 1992, p. 912):

“Sfîntul Ioan posedă o profundă cunoaştere a misticii istorice şi teoretice; în abordarea

celor “trei căi” [purgativă, iluminativă, unitivă – n. n.] el urmează ideile celei mai

străvechi tradiţii creştine, şi în special pe Sfîntul Bernard; de la acesta împrumută şi

utilizarea Cîntării Cîntărilor pentru a simboliza viaţa mistică, dar, mai cu seamă,

particularitatea de a vedea în Mireasă nu Biserica sau pe Maica lui Dumnezeu – conform

normei tradiţionale a interpreţilor – ci sufletul omenesc”.

II. Făpturile create a căror existenţă îl mărturiseşte pe Creatorul lor, dar a căror

contemplare este doar o treaptă inferioară în cunoaşterea lui Dumnezeu.

III. Conform comentariului Sfîntului Ioan al Crucii, fîntîna este credinţa căreia sufletul în

căutarea lui Dumnezeu i se adresează, după ce constată că nu poate accede la unire

prin intermediul creaturilor. Reproducem, în continuare, un fragment al comentariului în

proză: “Credinţa o numeşte [sufletul] christalină din două motive: primul, pentru că îi

aparţine lui Christos, Mirele său; al doilea, fiindcă posedă proprietăţile cristalului, fiind

pură în privinţa adevărului şi puternică şi limpede şi eliberată de greşeală şi de formele

naturale. Şi o numeşte fîntînă fiindcă din ea [din credinţă] izvorăsc în suflet apele

tuturor bunurilor spirituale”.

IV. Unica strofă a poemului a cărei unitate este ruptă de dualitatea vocilor (mireasa-

sufletul şi Mirele-Hristos), ruptură care marchează, din punct de vedere stilistic,

tensiunea acestei lire, corespunzătoare evocării logodnei mistice, conform

comentariului din care reproducem un fragment: “Şi cum sufletul dorise cu atîta

ardoare aceşti ochi divini, pe care i-a pomenit în strofa precedentă, descoperindu-i

Iubitul cîteva raze din măreţia şi dumnezeirea sa [...], – raze atît de înalte şi care au fost

împărtăşite cu atîta putere încît au făcut ca sufletul să-şi iasă din sine prin răpire şi

extaz [...] – şi neputînd fi îndurat excesul de către un subiect atît de slab, spune acesta:

«Fereşte-ţi-i, Iubite»; [...] lucru pe care-l cere fiindcă i se pare că sufletul îşi lua zborul

din trup, ceea ce şi năzuia, şi de aceea i-a şi cerut să-şi ferească ochii, ca să nu i-i mai

împărtăşească în trup – condiţie în care nu-i putea îndura şi nu se putea bucura de ei

după cum dorea – ci să i-i împărtăşească în zborul de care avea parte ieşind din trup.

Dorinţă şi zbor pe care îndată Mirele le-a stăvilit spunînd: «Te-ntoarce, porumbea», căci

împărtăşirea pe care o primeşti acum de la mine nu este încă cea a stării de glorie pe

care o năzuieşti, ci întoarce-te la mine, care sînt cel pe care tu, rănită de iubire, îl cauţi;

fiindcă şi eu, asemenea cerbului rănit de iubirea ta, încep să mă arăt ţie prin înalta ta

contemplaţie şi mă odihnesc şi mă răcoresc în iubirea contemplaţiei tale”. Este strofa

despre care Sf. Ioan afirmă că reprezintă logodna mistică.

V. Două strofe, 14-15, lipsite de verbul-predicat. Unii comentatori (Eulogio Pacho, J. Luis

Martínez) sînt de părere că ar trebui subînţeles verbul copulativ “a fi” (“Iubitul meu

este...”). După opinia altora (Emilio Orozco), ar fi vorba despre “simbolismul cosmic”

care ar evoca minunile universului ce se comunică sufletului în extaz prin simpla lor

numire enumerativă, nemaifiind nevoie de prezenţa verbului (apud Domingo

Ynduráin, Introducerea ediţiei citate, p. 93). Sf. Ioan glosează: “În aceste [strofe] spune

Mireasa că toate cele enumerate sînt Iubitul ei în sine, şi pentru ea [...], căci Dumnezeu

fiindu-i sufletului toate lucrurile şi toată bunătatea lor, se lămureşte, în strofele

pomenite, împărtăşirea acestui prea-plin, prin asemănarea cu bunătatea acelor lucruri,

după cum se va desluşi în fiecare vers: munţii sînt înalţi, bogaţi, mari, frumoşi,

încîntători, înfloriţi, înmiresmaţi. Iubitul este pentru mine aceşti munţi...” etc.

VI. Cf. Cîntarea Cîntărilor 2, 15 (Vulgata): Capite nobis vulpes parvulas, quae

demoliuntur vineas: nam vinea nostra floruit (Prindeţi-ne vulpile mici care strică viile:

căci via noastră a înflorit); Biblia noastră sinodală (ed. 1982) traduce: “Prindeţi vulpile,

prindeţi puii lor, ele ne strică viile, că via noastră e acum în floare”. Strigare din vremea

nunţii, pentru îndepărtarea pericolelor care ar putea atenta la fecioria miresei, asimilată

cu floarea viţei. Sf. Ioan comentează: “Dorind sufletul să nu-i fie împiedicată

continuarea acestei desfătări interioare de iubire, care este floarea de viţă a inimii, nici

de către pizmaşii şi răutăcioşii demoni, nici de către sălbaticele pofte ale senzualităţii,

nici de către feluritele năzăriri ce vin şi se duc, nici de către perceperea sau prezenţa

vreunui lucru, îi invocă pe îngeri, zicînd: să vîneze toate acestea şi să le pună stavilă,

astfel încît să nu împiedice săvîrşirea iubirii interioare, în al cărei desfăt şi încîntare se

împărtăşesc cu bucurie virtuţile şi harurile, între suflet şi Fiul lui Dumnezeu”.

VII. Comentariul autorului: “Numeşte Iudeea partea inferioară a sufletului, care este

cea senzitivă. Şi o numeşte astfel fiindcă este slabă şi carnală şi din fire oarbă, aşa cum

este şi neamul iudaic. Numeşte nimfe toate închipuirile, fanteziile, mişcările şi

întristările acestei părţi inferioare”. Helmut Hatzfeld (Estudios literarios sobre mística

española, Madrid, Gredos, pp. 364 sqq.) semnalează tensiunea între cele două

universuri poetice evocate de acest vers: pe de o parte, cel greco-latin (nimfe), imitat

pînă la saţietate de poezia spaniolă de inspiraţie italianizantă din secolele al XVI-lea şi

al XVII-lea, pe de alta, cel biblic, alCîntării Cîntărilor (Iudeea).

VIII. Sirenele mitologiei greco-latine sînt păsări cu cap de femeie, al căror cîntec,

acompaniat de liră, vrăjindu-i pe navigatori, îi făcea să-şi piardă corăbiile lovindu-le de

stînci. Singurele echipaje care au scăpat nevătămate au fost cel al expediţiei

Argonauţilor (care, numărîndu-l între ei pe Orfeu, au auzit doar cîntecul de liră al

acestuia), şi cel al lui Ulise (care a astupat urechile marinarilor săi cu ceară). Evocarea

lirei, în acest vers, a fost interpretată de Francisco García Lorca (De Fray Luis a San

Juan: la escondida senda, Madrid, Castalia, p. 206 sqq) drept o aluzie la mitul lui Orfeu

care, alăturat aici celui privitor la sirene, ar reprezenta puterea magică a cîntecului. În

ceea ce-l priveşte, Sf. Ioan îşi urmează comentariul alegoric: “...prin plăcute lire Mirele

înţelege suavitatea pe care sufletul o emană din sine în această stare, şi prin care face

să înceteze toate întristările despre care am vorbit.[...] De asemenea cîntecul sirenelor

înseamnă obişnuita desfătare a sufletului”.

IX. În planul literal al poemului, zidul grădinii din strofa următoare, la rîndul său,

posibilă aluzie la grădina Paradisului. În plan alegoric: “Înţelegînd prin zid împrejmuirea

de pace şi îngrăditura de virtuţi şi desăvîrşiri de care sufletul este înconjurat şi păzit,

fiind, însuşi, grădina despre care s-a vorbit mai sus, unde Mirele paşte florile, grădină

creată şi păstrată doar pentru acesta”.

X. Sf. Ioan: “Ca şi cînd ar spune: s-a transformat în Dumnezeul său, căci el este cel pe

care aici îl numeşte grădină splendidă, datorită desfătătoarei şi dulcii odihne pe care

sufletul o gustă în el. La această grădină a deplinei transformări [în Dumnezeu] (care

este deja bucurie şi desfătare şi glorie a nunţii spirituale) nu se ajunge fără a se trece

mai întîi prin logodna spirituală şi prin iubirea curată şi împărtăşită a logodnicilor”.

XI. Sf. Ioan: “...aşa cum, prin Adam, [sufletul] a fost stricat şi pierdut în natura sa

umană, din cauza arborelui oprit din Paradis, tot astfel, prin arborele crucii a fost

mîntuit şi restaurat... [...] Ceea ce în chip literal se spune în această strofă îi spune

însuşi Mirele Miresei sale în Cîntarea [Cîntărilor], cînd zice: Sub arbore malo suscitavi

te: ibi corrupta est mater tua, ibi violata est genitrix tua. Ceea ce înseamnă: Sub măr

te-am ridicat; acolo maicii tale i s-a adus stricăciune, acolo a fost siluită cea care ţi-a

dat naştere”.

XII. Sf. Ioan: Înţelegînd prin peşteri ale leilor virtuţile pe care le posedă sufletul aflat în

această stare de unire cu Dumnezeu. Fiindcă peşterile leilor sînt locuri sigure şi apărate

de toate celelalte animale; căci temîndu-se acestea de puterea şi îndrăzneala leului

aflat înăuntru, nu doar că nu cutează să intre, dar nici măcar nu se încumetă să se

oprească prin preajmă. [...] Care scuturi înseamnă aici virtuţile şi darurile sufletului,

care [...] îi slujesc, de asemenea, drept cunună şi premiu al strădaniei sale de a le fi

dobîndit”.

XIII. Sf. Ioan: “... îi spune [Mireasa Mirelui] să n-o socoată de puţin preţ şi să n-o

dispreţuiască fiindcă, dacă mai înainte îşi merita dispreţul, din pricina urîţeniei vinii sale

şi a josniciei propriei naturi, acum însă, după ce el a privit-o pentru prima oară,

împodobind-o cu graţia lui şi îmbrăcînd-o cu frumuseţe, o poate privi şi a doua, şi a

treia oară...” (cf. şi Cîntarea Cîntărilor 1, 4: “Neagră sînt, fete din Ierusalim, dar

frumoasă...”).

XIV. Porumbiţa trimisă de Noe să cerceteze dacă au scăzut apele Potopului, întoarsă cu

o rămurică de măslin în cioc (Facerea 8, 11). Turturica simbolizează, în bestiariile

medievale, fidelitatea conjugală.

XV. Sf. Ioan: “Rodiile [“granate”], înseamnă aici tainele lui Hristos şi judecăţile

înţelepciunii lui Dumnezeu şi virtuţile şi atributele lui Dumnezeu...” (cf. şi Cîntarea

Cîntărilor 8, 2).

XVI. Aluzie la “focul” imaterial, care arde fără să consume, conform imaginii biblice a

rugului în care Dumnezeu i se arată lui Moise (Ieşirea 3, 2-3).

XVII. Sf. Ioan: “Aminadab înseamnă, în Sf. Scriptură, diavolul, adică, în înţeles spiritual,

adversarul sufletului”. Domingo Ynduráin (ed. cit., Introducere, p. 191) semnalează că

Aminadab, numele ce apare în Cîntarea Cîntărilor (6, 11), în traducerea Sfîntului

Ieronim (Vulgata), reprezintă o eroare de traducere a acestuia. Fray Luis de León, în

comentariul la această carte biblică, scris şi cunoscut în cercurile teologice încă din

1560, arată că “aminadab nu este nume propriu al vreunei persoane sau al vreunui loc,

după cum cred unii, ci este vorba despre două cuvinte care înseamnă prinţ al poporului

meu”. Sf. Ioan a preferat, însă, soluţia Vulgatei.

XVIII. Sf. Ioan: “Prin ape se înţeleg aici bunurile şi desfătările spirituale pe care sufletul

le gustă lăuntric, împreună cu Dumnezeu, în acest stadiu. Prin cavalerie[“oştirile

călare”] se înţeleg simţurile corporale ale părţii senzitive, atît cele interioare, cît şi cele

exterioare; fiindcă acestea aduc în suflet fantasmele şi chipurile obiectelor lor”.

XIX. Calea negativă sau teologia apofatică (gr. apophasis, “negaţie”), care optează

pentru a postula ceea ce Dumnezeu nu este, nefiind posibil să fie cunoscut în felul în

care sînt cunoscute realităţile create, deci prin afirmare. Conform teologiei apofatice,

Dumnezeu se găseşte într-o transcendenţă absolută, neputînd fi cunoscut în esenţa sa;

Dionisie [Pseudo-]Areopagitul (sec. V), înDespre numele divine, scriere ce se găseşte la

originea gîndirii mistice creştine, susţine posibilitatea accederii la Dumnezeu prin extaz,

în care lumina divină se răsfrînge în suflet cu intensitate maximă şi pe care mintea îl

resimte ca pe o scufundare progresivă în neştiinţa şi nevederea desăvîrşite.

XX. Metaforă pentru cunoaşterea mistică, de tip apofatic.

XXI. Traducerea literală a strofei: “În noaptea fericită,/ în taină, fără ca nimeni să mă

vadă,/ eu nu căutam spre nici un lucru/ care să-mi fie altă lumină şi călăuză/ în afară de

cea care-mi ardea în inimă”.

XXII. Metaforă a unirii mistice.

XXIII. Anularea completă a vieţii senzitive, pentru a avea acces la extazul mistic.

XXIV. Vălul (în original: tela, “pînza”) care, interpunîndu-se, împiedică, după cum

lămureşte autorul în comentariul său în proză, nunta spirituală: “Iar vălurile care pot

împiedica această unire şi care trebuie sfîşiate pentru ca sufletul să se transforme în

Dumnezeu şi să-l posede în chip desăvîrşit pe Dumnezeu, putem spune că sînt trei, şi

anume: cel temporal, în care sînt cuprinse toate creaturile; cel natural, în care sînt

cuprinse lucrările şi înclinaţiile pur naturale; cel de-al treilea, cel senzitiv, în care este

cuprinsă doar unirea sufletului cu trupul, care este viaţă senzitivă şi animală... [...]

Primele două văluri au fost constrînse să se rupă pentru a se ajunge în posesia acestei

uniri cu Dumnezeu, în care au fost abandonate şi respinse toate lucrurile lumii acesteia,

modificîndu-se toate dorinţele şi afectele naturale, preschimbîndu-se toate lucrările

sufletului din naturale în divine. Iar această ruptură s-a săvîrşit în suflet prin întîlnirile

şovăitoare cu văpaia divină pe cînd era ea însăşi şovăitoare [cf. versul anterior, a cărui

traducere literală este: “dacă nu mai eşti reticentă” – n. n.], fiindcă, în purificarea

spirituală despre care am pomenit mai sus, sufletul tocmai a rupt aceste două văluri,

ajungînd astfel să se unească cu Dumnezeu şi nemairămînînd de sfîşiat decît cel de-al

treilea văl, cel al vieţii senzitive”.

XXV. Traducerea literală a primelor trei versuri: “O, cauter dulce!/ O, rană

desfătătoare!/ O, mînă blîndă! O, atingere delicată!”. Comentariul autorului: “În această

strofă sufletul arată cum cele trei persoane ale Sfintei Treimi – Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh

– sînt cele care săvîrşesc în el această dumnezeiască lucrare a unirii;

astfel, mîna, cauterul, atingerea sînt, substanţial, unul şi acelaşi lucru. Şi le dă aceste

nume potrivit cu efectul fiecăruia: cauterul este Duhul Sfînt, mîna este Tatăl,

iar atingerea este Fiul”.

(Extrase din Sfîntul Ioan al Crucii, Integrala operei poetice, cu textul spaniol

original şi cu fragmente din comentariile teologice în proză, ediţie îngrijită,

prefaţă şi note de Anca Crivăţ, versiuni româneşti de Anca Crivăţ şi Răzvan

Codrescu, Ed. Christiana, Bucureşti, 2003)