Sfântul Serafim de Sarov

Sfântul Serafim de Sarov“Dobândeste pacea, si mii de oameni din jurul tau se vor mântui”

“Cand Sfantul Serafim din Sarov a fost intrebat daca lipsea crestinilor din vremea lui vreo conditie pentru ca acestia sa dea aceleasi roade de sfintenie care erau atat de abundente in trecut, el a raspuns: nu lipseste decat o singura conditie - hotararea“.

(la: Vl. Lossky, Teologia mistica a Bisericii de Rasarit).

“Desi scarbele, nenorocirile si nevoile de tot felul sunt nedespartite de viata noastra pe pamant, totusi Domnul Dumnezeu n-a vrut si nu vrea ca noi sa traim numai in scarbe si napaste, de aceea ne si porunceste prin apostoli sa purtam sarcinile unii altora, prin aceasta implinind legea lui Hristos. Insusi Domnul Iisus Hristos ne da aceasta porunca, de a ne iubi unul pe altul si consolandu-ne intre noi cu aceasta dragoste frateasca, sa ne usuram calea cea dureroasa si ingusta a calatoriei noastre catre patria cereasca“.

Despre donatiile facute Bisericii/manastirilor: “Tine minte o data pentru totdeauna … ca nu orice suma de bani este placuta Domnului si Sfintei Sale Maici - nu tot ce vrea lumea sa-mi dea, va intra in manastire. Exista unii care nu pretind decat sa li se dea, ei primesc totul. Insa Imparateasa Cerului nu primeste tot ce i se ofera. Exista bani si bani. Adesea ei sunt fructul

violentei, al lacrimilor [produse altora - n.n.] si al sangelui. Noi nu avem ce face cu acesti bani. Nu trebuie sa-i primim“.

“Nu trebuie sa-ti deschizi inima in fata altora fara trebuinta. Dintr-o mie se poate gasi numai unul care ar fi in stare sa pastreze taina ta. Si cand noi insine n-o pastram in sufletul nostru, putem nadajdui ca ea ar putea fi pastrata de altii? Cu omul simplu trebuie sa vorbesti despre lucrurile omenesti, iar cu omul inzestrat cu intelepciune duhovniceasca trebuie sa vorbesti despre cele ceresti“.

“Vazand clar mila acordata tie de Dumnezeu instiinteaza despre aceasta pe oricine doreste sa se mantuiasca. “Caci secerisul e mult dar lucratorii sunt putini” zice Domnul. Iata, si pe noi ne-a chemat Domnul la lucru si ne-a dat darurile harului Sau, ca recoltand spicele mantuirii semenilor nostri printr-un numar cat mai mare al celor adusi de noi in Imparatia lui Dumnezeu, sa-i aducem roade - fie 30 , fie 60 , fie 100. Sa ne pazim insa sa nu fim pedepsiti impreuna cu sluga cea vicleana si lenesa care a ingropat talantul sau in pamant ci sa ne straduim sa urmam pe slugile cele bune si credincioase ale Domnului care au adus Stapanului lor: una, in loc de doi - patru, iar alta, in loc de cinci - zece“.

1

http://serafimdesarov.trei.ro/

“Asa iubitorule de Dumnezeu, totul, orice ai cere de la Domnul vei primi, numai sa fie spre slava lui Dumnezeu sau spre folosul aproapelui, pentru ca si spre folosul aproapelui El tot slavei Sale il atribuie, de aceea zice: “Tot ce ati facut unuia dintre cei mai mici, Mie mi-ati facut”. Deci sa nu aveti nici o indoiala ca Domnul va indeplini cererile voastre numai ca ele sa fie indreptate fie spre slava lui Dumnezeu, fie spre folosul si indrumarea sufleteasca a aproapelui. Insa chiar daca ar fi spre folosul sau nevoia ta proprie sau ai avea vreun interes oarecare chiar si pentru aceasta tot asa de grabnic ascultator este Domnul Dumnezeu si binevoieste sa indeplineasca cererea, numai sa vina din trebuinta si necesitate extrema fiindca Domnul pentru toti este bun si toate le da (…). Totusi de un lucru sa te pazesti, iubitorule de Dumnezeu: sa nu ceri de la Domnul ceva de care nu ai absoluta nevoie“.

“In ziua de azi, din pricina racelii noastre aproape universale fata de sfanta noastra credinta in Domnul nostru Iisus Hristos, si a lipsei noastre de atentie fata de lucrarile Proniei Sale Dumnezeiesti in noi si fata de partasia omului cu Dumnezeu, am ajuns atat de departe, incat se poate spune ca aproape am parasit adevarata viata crestina. Marturiile Sfintei Scripturi ni se par acum de neinteles (…) Aceasta neputinta de a intelege se datoreaza faptului ca ne-am indepartat de simplitatea cunoasterii crestine originale. Sub pretextul educatiei, am ajuns la o asemenea ignoranta, incat lucrurile pe care stramosii nostri le-au inteles asa de usor, noua ni se par

aproape de neconceput.(…) Am devenit atat de neatenti la lucrarea mantuirii noastre, incat interpretam gresit si multe alte cuvinte din Sfanta Scriptura, si asta pentru ca nu cautam harul Domnului, si pentru ca, in mandria mintilor noastre, nu ii ingaduiam sa se salasluiasca in sufletele noastre. De aceea nu avem adevarata luminare de la Domnul, pe care El o trimite in inimile oamenilor care flamanzesc si inseteaza profund dupa dreptatea sau sfintenia Sa“.

“Pacea sufleteasca se obtine prin dureri. Semnul vietii duhovnicesti este adancirea omului inlauntrul sau si tainica lucrare in inima sa“.

“Virtutea nu este o pară pe care s-o inghiti dintr-o data. Căci nu este usor ca cineva sa biruiasca desertaciunile acestei lumi. Un om devine smerit, sigur si incercat numai dupa ce, cu ajutorul rugaciunii, suporta numeroasele ispite ce-i vin fara voia lui. Rabdarea este sarguinta sufletului in lucrarea lui“.

“Totdeauna sa te cercetezi pe tine insuti sa vezi daca te afli in Duhul lui Dumnezeu sau nu. Sa nu te lasi pana ce Domnul Dumnezeu Duhul Sfant, Cel cautat nu va fi aflat si va petrece iarasi impreuna cu noi prin harul Sau”.

“In pilda fecioarelor intelepte si a celor nebune, cand cele nebune au ramas fara de untdelemn, cele intelepte le-au spus: “Mergeti la cei ce vand si cumparati”” (Matei 25:9). Dar dupa ce au cumparat, usa camarii mireselor era deja inchisa, iar ele n-au mai putut intra. Unii spun ca lipsa untdelemnului din candelele fecioarelor nebune se talcuieste ca fiind lipsa de fapte bune in vremea vietii lor. O asemenea interpretare nu este foarte corecta. De ce le-ar lipsi lor faptele bune, cand sunt numite fecioare, chiar daca nebune? Fecioria este virtutea suprema, o stare ingereasca, si ar putea tine locul tuturor celorlalte fapte bune. Eu cred ca ceea ce le lipsea lor era harul Prea-Sfantului Duh al lui Dumnezeu. Aceste fecioare au practicat virtutile, dar, in ignoranta lor duhovniceasca, au crezut ca viata crestina consta doar in facerea de bine. Facand fapte bune, ele credeau ca fac lucrarea lui Dumnezeu, dar putin le pasa daca au obtinut harul Duhului Sfant. Aceste moduri de viata, bazate doar pe facerea de bine, fara a incerca cu

2

atentie daca aduc harul Duhului Sfant, sunt mentionate in cartile Sfintilor Parinti: “Exista o alta cale ce pare buna la inceput, dar care sfarseste in adacul iadului.”

“Orice fapta buna facuta intru Hristos ne aduce harul Duhului Sfant, dar mai mult decat oricare ne aduce rugaciunea, pentru ca ea este oarecum la indemana noastra ca o arma pentru dobandirea Duhului Sfant”.

“Puteti judeca cat de mare este puterea rugaciunii, atunci cand este savarsita din toata inima, chiar si in cazul unei persoane pacatoase, in urmatoarea pilda din Sfanta Traditie: Cand, la rugamintea unei mame disperate careia ii murise singurul fiu, o prostituata pe care o intalnise, inca necurata dupa ultimul ei pacat, miscata fiind de durerea adanca a mamei, a strigat catre Domnul: “Nu de dragul unei sarmane pacatoase ca mine, ci pentru lacrimile unei mame ce-si jeleste fiul si crezand cu tarie in bunatatea Ta cea plina de dragoste si in puterea Ta cea nemasurata, Hristoase Dumnezeule, inviaza-l pe fiul ei, o, Doamne!” Si Domnul l-a ridicat din morti”.

“Rugaciunea, postul, privegherea si alte fapte crestinesti, oricat de bune ar fi prin ele insele, totusi nu numai in indeplinirea lor consta scopul vietii noastre crestinesti, desi ele slujesc drept mijloace necesare pentru realizarea lui. Adevaratul scop al vietii duhovnicesti este dobandirea Duhului Sfant al lui Dumnezeu“.

“Procedeaza ca in afacerile negustoresti: principalul nu este sa faci negot si atata tot, ci sa castigi mai mult; tot asa si in lucrarea vietii crestinesti nu trebuie sa-ti pui toata silinta numai in aceea ca sa te rogi sau sa faci oricare alta fapta buna.(…) Daca vom cugeta bine asupra poruncilor Mantuitorului Hristos si a celor apostolesti vom vedea ca datoria noastra crestineasca nu consta atat in sporirea numarului faptelor bune, ce slujesc numai ca mijloace scopului nostru crestin, ci si din a scoate din ele cel mai mare folos, adica in castigarea celor mai imbelsugate daruri ale Sfantului Duh. De pilda, simti ca te invrednicesti de mai mult dar dumnezeiesc prin rugaciune si priveghere, privegheaza si te roaga; aduce mai mult duh dumnezeiesc postul,posteste; aduce mai mult milostenia, fa milostenie si tot asa cugeta despre fiecare fapta buna facuta pentru Hristos“.

“Desi apostolul spune: “Rugati-va neincetat” (I Tesalonicieni 5:17), totusi, dupa cum va amintiti, el adauga: “Vreau sa graiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca sa invat si pe altii, decat zece mii de cuvinte in limbi.” (I Corinteni 14:19). Iar Domnul spune: “Nu oricine Imi zice: Doamne, Doamne, va intra in imparatia cerurilor, ci cel care face voia Tatalui Meu Celui din ceruri.” (Matei 7:21), adica cel ce face lucrarea Domnului si, mai mult, o face cu cinstire, caci “blestemat este tot cel care face lucrul Domnului cu nebagare de seama” (Ieremia 48:10)”.

“Nu trebuie sa ne asumam nevointe ascetice dincolo de puterile noastre, ci sa incercam sa ne facem trupul prieten credincios si vrednic de practicarea virtutilor. Trebuie sa mergem pe calea de mijloc. Trebuie sa fim intelegatori fata de neputintele si imperfectiunile noastre sufletesti si sa avem rabdare fata de defectele noastre, asa cum avem fata de defectele altora. Dar nu trebuie sa trandavim, ci trebuie sa ne silim spre imbunatatirea firii noastre. (…) Nu oricine isi poate impune siesi o regula severa de asceza in toate, sau sa se priveze pe sine de tot ceea ce n-ar face decat sa-i dezvaluie slabiciunile. Altminteri, prin epuizarea trupeasca, sufletul slabeste si el. In special, vinerea si miercurea, si mai ales in timpul celor patru posturi, trebuie luata o masa o data pe zi, iar ingerul Domnului se va apropia de tine. La pranz mamanca suficient, la cina fii moderat. Dar un trup care este epuizat de penitenta si de boala

3

trebuie intarit printr-un somn moderat, hrana si bautura moderate indiferent de perioada de timp“.

“Cu orice pret, noi trebuie sa incercam a pastra pacea sufletului si sa nu ne tulburam la jignirile venite de la altii. Nimic nu este mai pretios decat pacea intru Hristos Domnul. Sfintii Parinti aveau mereu un duh de pace si, fiind binecuvantati cu harul lui Dumnezeu traiau mult. Dobandeste pacea, si mii de oameni din jurul tau se vor mantui. Atunci cand un om se afla intr-o stare de pace a mintii, el poate de la sine sa le ofere celorlalti lumina necesara luminarii ratiunii. Aceasta pace, ca pe o comoara nepretuita, Domnul nostru Iisus Hristos a lasat-o drept mostenire ucenicilor Sai inainte de moarte. (In. 14,27) Apostolul mai spunea despre ea: “si pacea lui Dumnezeu, care covarseste orice minte, sa va pazeasca inimile si cugetele voastre intru Hristos Iisus” (Filip. 4,7). Introdu mintea inlauntrul inimii si dai de lucru acolo cu rugaciunea; atunci pacea lui Dumnezeu o umbreste si ea se afla intr-o stare de pace. Trebuie sa ne obisnuim sa tratam jignirile venite de la altii cu calm, ca si cum insultele lor nu ne privesc pe noi, ci pe altcineva. O astfel de practica ne poate aduce pacea inimii si o poate face lacas al lui Dumnezeu insusi. Daca nu se poate sa nu te tulburi, atunci, cel putin, e necesar sa incerci sa iti infranezi limba, dupa cuvantul psalmistului: “tulburatu-m-am si n-am grait“ (Ps. 76, 4). Pentru a ne pastra pacea sufletului, este nevoie sa evitam cu orice pret a-i critica pe altii. In mod aparte, pentru a pastra pacea sufleteasca trebuie evitata acedia si sa te straduiesti a avea un duh vesel si nu trist. Trebuie sa incerci sa iesi din aceasta stare cat mai iute cu putinta. Atentie la duhul intristarii, caci aceasta da nastere la toate relele. O mie de ispite apar din pricina lui: agitatie, furie, invinuire, nemultumirea de propria soarta, ganduri de desfranare, schimbare permanenta a locului. Uneori duhul cel rau al intristarii pune stapanire pe suflet si il lipseste de umilinta si bunatate fata de frati si da nastere la repulsie fata de orice conversatie. Atunci sufletul evita oamenii, crezand ca acestia se afla la originea tulburarii sale si nu intelege ca pricina tulburarii sale se afla intr-insul. Sufletul plin de intristare si parca scos din minti este incapabil sa accepte in pace sfaturile bune ce i se aduc sau sa raspunda cu umilinta la intrebarile ce i se pun. Primul medicament cu ajutorul caruia omul isi afla in curand mangaiere sufleteasca este smerenia inimii, asa cum ne invata sfantul Isaac Sirul. Aceasta boala este tratata cu rugaciune, abtinere de la graire in desert, lucru de mana, dupa puterile fiecaruia, citirea Cuvantului lui Dumnezeu si rabdare; caci el se naste din lasitate, trandavie si graire in desert”.

“Pentru acest motiv se numeste Maica Domnului “rana dracilor“, fiindca nu poate satana sa piarda pe om, atata timp cat omul nu inceteaza sa alerge la ajutorul Maicii Domnului”.

preluat de pe http://www.razbointrucuvant.ro

Posted in Citate | No Comments »

In plina actiune

January 10th, 2008

Istorii de femei exasperate? In manastire ele n-au fost interpretate astfel. Gesturile, in aparenta bizare, a unor nebuni pentru Hristos, devin lesne de inteles, daca vrem sa-i credem ca ei pornesc razboi impotriva duhurilor intunericului, avand insusirea sa vada, inca de pe pamant, demonii ca si ingerii. Vasili Blajenii, se stie ca arunca cu pietre in peretii bisericilor, de care se agatau demonii cei alungati de la Sfanta Liturghie, in timp ce tot el saruta pragul caselor de desfranare, unde plangeau ingerii pazitori pentru cei ce se gaseau inauntru. Incercarea lui Ivan

4

http://serafimdesarov.trei.ro/?p=33

http://serafimdesarov.trei.ro/?p=34#respond

http://serafimdesarov.trei.ro/?cat=11

Tihonovici de a o plasa pe “creatura” sa, sora Lucheria, in locul maicii actuale ca sa conduca, prin mijlocirea ei, comunitatea, nu putea fi explicata altfel, decat printr-un asalt al celui rau asupra gradinii Maicii Domnului. Iar reprezentantele Staretului, “nebunele”, au reactionat.

Toate mergeau din rau in mai rau. Episcopul a declarat ca a doua zi, dupa liturghie, se va trage la sorti. “Daca soarta va cadea pe sora Lucheria, cele care vor refuza s-o accepte ca egumena vor fi date afara”.

Cum era si de asteptat, soarta cazu pe Lucheria. In asistenta s-a produs invalmaseala. S-au auzit plansete. O femeie a cazut lesinata. Se soptea ca cele trei bilete, prezentate episcopului, contineau toate acelasi nume. Iata pentru ce se grabise sa puna in buzunar cele doua ramase.

La plecare, episcopul o vazu pe fericita Pelaghia Ivanovna pe marginea drumului, rostogolind niste oua de Pasti, un joc indragit in Rusia de copii. Episcopul a oprit trasura si a coborat.

- Iata, roaba lui Dumnezeu, o prescura pentru liturghia ce urmeaza sa se savarseasca.

Ea si-a intors capul.

- El trebuia sa inteleaga si sa plece, povestea Benedict. Dar nu! Episcopul s-a apropiat din alta parte si, din nou, i-a intins prescura. Ridicandu-se dintr-odata, zvelta si subtire, amenintatoare si infricosatoare, nebuna a urlat, dandu-i episcopului o palma zdravana:

- De ce te amesteci?

Episcopul isi intoarse si celalalt obraz.

- Iti este de ajuns una, raspunse cu dispret Pelaghia Ivanovna si, asezandu-se din nou pe marginea drumului, reincepu sa rostogoleasca ouale de Pasti.

Ne putem inchipui ce zarva a produs aceasta intamplare.

- Vei fi arestata, inchisa intr-o casa de nebuni, ii ziceau Pelaghiei.

- N-am fost niciodata acolo, nici nu voi fi vreodata, a raspuns Pelaghia Ivanovna.

Intr-adevar, intamplarea n-a avut, pentru fericita Pelaghia, nicio urmare neplacuta. Intors la episcopia din Nijni-Novgorod, Vladica Nectarie i-a trimis de mai multe ori binecuvantarea sa, cerandu-i intotdeauna rugaciunile ei. Se gandea oare la psalmul care zice: “Loveasca-ma cel drept: pogoramant este pentru mine; pedepseasca-ma” (Ps.66, 5)? Odata, prin mijlocirea unui pelerin i-a trimis chiar un cadou.

Cat despre fericita Parascheva Ivanovna, aceasta n-a mai trait decat noua zile dupa plecarea episcopului. Asistata de parintele Vasili, inarmata cu cea din urma Impartasanie, ea s-a stins linistita, cum ii prezisese Staretul.

Libertatea fiilor lui Dumnezeu a triumfat asupra Institutiei“.


5

Posted in "Viata,învataturile si profetiile Sf.Serafim de Sarov" | No Comments »

Parascheva Ivanovna

January 10th, 2008

Intr-o alta aripa a cladirii, batrana Parascheva Ivanovna, sora micutei Maria, preferata Staretului, era ea insasi in “prada” unei nebunii profetice.

Ajutand-o intr-o zi sa coboare dintr-un car cu fan, Staretul ii zise: “Tu stai pe un loc mai inalt decat mine. Catre sfarsitul vietii tale, tu vei fi nebuna pentru Hristos. Cand vei vedea izvorul tulburandu-se, vei sti ca a sosit momentul. Atunci sa n-ai teama. Spune adevarul. Striga cat te tine gura: “Antihristul ! Antihristul!” Apoi vei muri“. Ducandu-se la Sarov pentru a se ruga la mormantul Staretului, cu cateva zile inainte de venirea episcopului, Parascheva a mers la izvor sa scoata apa. Izvorul care intotdeauna era limpede, deodata s-a tulburat. Proiectate parca de o putere nevazuta, firicelele de nisip si pietricele se ridicau de la fund la suprafata. Speriata, batrana calugarita privi in jurul ei ca sa inteleaga cauza acestui fenomen neobisnuit, cand o zari pe sora Lucheria, adepta plina de ravna a lui Ioasaf, coborand la izvor. Batrana a inteles. Venise deci clipa de a spune adevarul. Parascheva si-a amintit cuvintele Staretului: “Apoi tu vei muri“.

- Adio, Ilie, zise ea unui frate din Sarov, care venise la izvor. Nu te voi mai vedea.

La adunarea care a urmat, in prezenta tuturor surorilor si a lui Ivan Tihonovici, Parascheva, imbracata intr-o piele de oaie intoarsa pe dos, i-a spus tot adevarul episcopului, facand un taraboi intr-a ei, in timp ce Pelaghia “se razboia” in chilia ei.

“Feriti-va de prorocii mincinosi care vin la voi in haine de oi, iar pe dinauntru sunt lupi rapitori. Dupa roadele lor ii veti cunoaste” (Mt.8, 15-16).



Nebunie pentru Hristos

January 10th, 2008

“O, de mi-ati ingadui putina nebunie!” - suspina Sfantul Apostol Pavel (II Cor. 11, 1).

Sfantul Serafim de Sarov era oare un nebun pentru Hristos? Indignati, traditionalistii vor striga: “Nu! Parintele Serafim a fost un exemplu de calugar, un fiu supus al Bisericii, asta a fost el!” Dar, ca si nebunii intru Hristos, Parintele Serafim dispretuia confortul cel mai elementar, manca buruieni si se deda uneori la niste amuzante si inofensive excentricitati care-i exasperau pe confratii sai din manastire.

Cu toate acestea, punctul sau de vedere cu privire la nebunia pentru Hristos era unul dintre cele mai severe. “Cei care iau asupra lor nebunia pentru Hristos, fara o chemare speciala din partea lui Dumnezeu, alearga direct

6







spre pierzanie. Printre astfel de nebuni (iurodivie) care, simuland nebunia se tarasc dintr-un sat in altul, cu greu ai putea gasi macar unul care sa nu fie dus in ispita de diavolul si sa nu piara. Parintii din vechime nu ingaduiau nimanui sa se joace de-a “nebunii”. In vremea mea unul singur a voit sa incerce - si in timpul slujbei a inceput sa miaune ca o pisica. Parintele Pahomie a poruncit sa fie scos afara imediat, mai intai din biserica, apoi din curtea manastirii. Sunt trei cai pe care nu le putem urma fara a avea o chemare speciala: a pustniciei, a staretiei si a nebuniei pentru Hristos“.

Deci se vede ca Sfantul Serafim de Sarov ii inalta pe acesti nebuni pentru Hristos pe culmile cele mai inalte. El insusi fiind prooroc, Parintele Serafim se slujea de acesti “mici prooroci” pentru ca, atunci cand el nu va mai fi, ei sa poata lucra in locul sau.

Ca si cei din Vechiul Testament, acesti din urma profeti trebuiau sa uluiasca imaginatia populara prin diferite procedee iesite din comun. Isaia, se stie, s-a plimbat cu totul gol timp de trei ani; Ieremia a purtat un jug pe umerii lui pentru a prezice robia lui Israel; Iezechiel a facut o spartura in zidul casei sale, ca sa iasa din ea, purtand o boccea, pentru a arata locuitilor din Ierusalim ceea ce-i astepta, “caci Eu am facut o pilda din tine pentru casa lui Israel” (Isaia 20, 2-4; Ierem.25; Iez.13, 1-7). Casatoria nenorocita a lui Osea n-a fost decat o pilda a casatoriei lui Iahve cu poporul sau necredincios.

Cuvintele tainice ale nebunilor pentru Hristos, actiunile lor simbolice, cat si darul lor de a povesti viitorul apartine profetilor. Nu numai ca trebuiau sa faca cunoscuta voia lui Dumnezeu, ci chiar ei insisi erau “un semn“. Ca si confratii lor biblici, ei aratau uneori viitorul in figuri, mimandu-l. sub un chip respingator, luat de bunavoie, ei ascundeau darurile Duhului Sfant pe care ei singuri le tradau prin claritatea ochilor si prin limpezimea extraordinara a privirii.



Noul Ierusalim

January 10th, 2008

Printre numeroasele activitati ale “pictorului” Ivan Tihonovici, Letopisetul manastirii Serafimo-Diveevski aminteste la capitolul XXVIII: “Despre presupusa oranduire in apropiere de manastirea Serafimo-Diveevski a unui schit deosebit”. Ivan Tihonovici, dupa cum este cunoscut, a avut intentia de a construi la trei verste de manastirea Diveevo, in directia Pustiei Sarovului, un schit dupa exemplul Preacuviosilor Antonie si Teodosie de la Pecerska, si aici sa fie manastirea parintelui Serafim si alui, cu 12 porti, dupa asemanarea schiniei ceresti.

In 1850 el a construit acolo o chilie pentru sora econoama Tatiana Burjumova, in manastirea careia isi petrecea tot timpul, insa egumena Ladijenskaia a hotarat ca aceasta chilie nu este folositoare si a daramat-o.

Din materialele adunate de cercetatori, in legatura cu ancheta inceputa de Sfantul Sinod, s-a vazut ca constructia acestui schit a fost recunoscuta de persoane intelepte si experimentate in viata duhovniceasca ca nefolositoare. In afara de aceasta, nicaieri in Biserica Ortodoxa, nici in Rasarit, nu a fost permisa oranduirea unui schit de femei.

7




Proiectul oranduirii acestui schit, dupa cum se vede din ancheta, ii apartine propriu-zis lui Ivan Tihonovici (parintele Ioasaf), dar nu-i este strain nici episcopului de Nijegorodsk.

In vederea tuturor acestor ratiuni Sfantul Sinod hotaraste:

1) a-l obliga pe p. Ioasaf prin iscalitura cu preintampinare aspra sa inceteze orice amestec in treburile manastirii Diveevo;

2) a instala o supraveghere vigilenta asupra lui Ioasaf

3) a instiinta conducerea eparhiala din Nijegorodsk ca Sfantul Sinod nu aproba si nu binecuvinteaza oranduirea unui schit osebit langa manastirea Diveevo.

Mitropolitul Serafim (Ciceagov), autorul Letopisetului manastirii Serafimo-Diveevski conchide ca “a construi o cetate cu 12 porti, dupa asemanarea Ierusalimului Ceresc, este un vis in afara judecatii sanatoase“.

(In lumina ultimelor profetii ale Sfantului Serafim descoperite o data cu cea de-a doua aflare minunata a moastelor sale, putem vedea ca Ivan Tihonovici a incercat sa discrediteze lucrarea Maicii Domnului si a Sfantului Serafim de la Diveevo. In timpurile noastre construirea unor temple de tip “Noul Ierusalim” a luat un avant nemaipomenit. Organizatia americana Templul Intelegerii Reciproce, aparuta in 1960 ca Asociatie a Religiilor Unite, isi propune drept tel “construirea unui templu simbolic in diferite parti ale globului”- in perfecta concordanta cu doctrina franc-masonica. De atunci a fost construit un templu dupa asemanarea schiniei ceresti in Florida, langa Disneyland, in Polonia de catre vizionarul Karol, in Coreea de Sud si, probabil, in alte locuri. La Konakovo, o suburbie a Moscovei, se construieste Ierusalimul Alb. In Romania avem, dupa cum se stie, Noul Ierusalim de la Pucioasa-Glodeni, dar si manastirea Vladimiresti, care pretinde la rolul de Diveevo al Romaniei.) [Nota red.]

Elisaveta incerca sa se descurce din aceasta situatie grea. Calma, ordonata, blanda cu surorile, ea se bucura de dragostea si respectul tuturor. La Diveevo surorile au inceput sa respire mai usor, cand alta stire ingrijoratoare s-a abatut asupra bietei comunitati: noul episcop de Nijni-Novgorod, despre care se zvonea ca este de partea lui Ioasaf, va veni in curand la Diveevo ca sa primeasca fagaduintele egumenei cu prilejul transformarii, decretata prin Sfantul Sinod, a vechii comunitati mixte intr-o manastire regulamentara.

Era in luna mai, la mai putin timp dupa Pasti. Vladica a venit noaptea, pe timp de furtuna. Dimineata, chiar inainte de a merge la biserica, a convocat-o pe Elisaveta Usakova, dandu-i ordin sa paraseasca manastirea si sa mearga ca egumena la manastirea Davidovo.

Mirata, Elisaveta tacea.

- Pentru ce taceti?

- Nu va inteleg, Prea Sfintite.

- Va spun ca trebuie sa parasiti Diveevo si sa mergeti la manastirea Davidovo, care este dezorganizata. Veti face ordine acolo.

- Imposibil, raspunse calm Elisaveta.

8

Vladica se supara rau de tot. Razboiul era declarat. Elisaveta a fost socotita nebuna.



Vizitatorul din afara

January 10th, 2008

Dar novicele Ivan Tverdoseev, canonarhul manastirii Sarovului, nici nu se gandea sa renunte la planurile lui privitoare la obstea de la Diveevo.

Domnul l-a avut pe Iuda. (…) Sfantul Serafim de Sarov - pe Ivan Tihonovici. Din ce in ce mai des el incepuse s-o viziteze pe verisoara sa, o monahie din obstea Kazanskaia, ale carei surori nu erau asa de apropiate de Staretul Serafim, ca cele din obstea infiintata mai tarziu. Inzestrat cu o putere de convingere, bun vorbitor, avand o oarecare cultura, stiind sa picteze icoane si sa cante la biserica, el s-a impus in fata acestor femei simple si, in cele din urma, si-a facut printre ele multe simpatizante. Dimpotriva, in obstea surorilor de la moara, impotrivirea la avansurile lui a fost imediata si unanima. Surorile i-au spus deschis ca Parintele Serafim le-a interzis orice relatie cu el. Infuriat peste masura, el striga: “Jur ca nu voi avea odihna pana cand nu voi sterge de pe fata pamantului pana si amintirea obstii surorilor de la moara. Ma voi preface in sarpe, dar tot voi patrunde acolo“.

Trufia l-a pierdut pe Lucifer. Tot ea l-a pierdut si pe Ivan Tihonovici, canonarhul Sarovului. In incercarea lui disperata de a trece drept succesorul duhovnicesc al Staretului Serafim, “pictorul din Tambov” era lipsit cu totul de orice masura. Cum insa calugarii din Sarov vorbeau de rau cu totii felul lui de a se purta, el a parasit Pustia Sarovului (cu toate ca Parintele Serafim ii interzisese acest lucru, zicandu-i ca, daca va parasi Sarovul, nu va vedea in veci fata Parintelui in Imparatia Cerurilor), a intrat in alta manastire, obtinand acolo hirotonia cu numele de Ioasaf.

S-a apucat sa scrie cu o pana agera “Viata Parintelui Serafim”, care i-a adus succes la Sankt-Petersburg si l-a facut sa fie prezentat Imparatesei. Avand de aici inainte acces la Curte, el a crezut ca toate ii sunt permise.

Ivan Tverdoseev afirmase ca scopul lui era sa distruga sistematic tot ceea ce Parintele Serafim dorise si implinise la Diveevo. Staretul voia sa pastreze cele doua comunitati separate. Ioasaf a obtinut contopirea lor.

Comunitatea Kazanskaia isi pierdea pravila sa, iar cea infiintata de Parintele Serafim nu mai era alcatuita doar din fecioare. Staretul tinea la bisericile lui? Parintele Ioasaf le-a inchis, a stins candelele, a oprit citirea Psaltirii, a mutat moara si a daramat chiliile. Staretul visa sa construiasca pe un teren pe care il achizitionase, cu o mare suma de bani, o catedrala. Realizarea acestui proiect trebuia sa fie impiedicata. Mihail Manturov detinea actele care legalizau cumpararea terenului. Cum insa el refuza sa se desparta de ele, fiindca Staretul ii interzisese in mod expres acest lucru, Ioasaf il vorbi de rau pe Mihail in fata generalului Kuprianov. Fara sa-i plateasca intendentului sau simbria pe care i-o datora, militarul infuriat, la intoarcerea lui din Polonia, l-a alungat de pe terenurile pe care, in lipsa lui, le administrase atat de bine. Pe jos, lipsiti de orice mijloace, Mihail si Ana, cersetori de buna voie s-au la

9




Diveevo. Parintele Vasili le-a dat 70 de ruble, pe care le economisise cu greu, ca sa-si construiasca o cocioaba.

Timp de 29 de ani, citim in Letopisetul manastirii Serafimo-Diveevski, comunitatea a suferit amestecul in treburile sale si tutela lui Ivan Tihonovici. Surorile obstii de la moara, ramase orfane, au dus o lupta neincetata, de-a lungul acestor ani, impotriva dusmanului neamului omenesc, aparand invataturile si poruncile lasate de ctitorul si Parintele lor. Trebuia sa fii cu totul lipsit de intuitie ca sa nu vezi in evenimentele de la Diveevo acest gen de lupta. Vechiul letopiset are dreptate. Lupta pe care Staretul, in timpul intregii sale vieti a dus-o contra diavolului, a continuat si dupa sfarsitul sau pamantesc. “Nu veti trai pana la venirea lui antihrist, dar vremurile lui le veti trai“, le-a prezis el orfanelor. Putem sa presupunem, fara sa ni se para ceva de necrezut, ca “vremile de restriste” (Velikaia smuta) de la Diveevo prefigureaza vremurile tragice si tulburi prin care Biserica Rusa urma sa treaca in curand. Totul ne face sa credem ca Staretul le intelegea anume in acest chip.

Diveevo, pamantul Maicii Domnului, va fi amenintat de fortele intunericului, ca si insusi pamantul rus. “Vizitatorul strain” (sau “din afara“), cum scrie cronicarul - Ivan Tihonovici, cel cu “inima rece”, mergea intre timp din victorie in victorie. In timpul sarbatorilor prilejuite de incoronarea Imparatului Alexandru II, el a hotarat sa ceara, prin intermediul unei domnisoare de onoare a Imparatesei, autorizatia de a transforma comunitatea mixta de la Diveevo intr-o manastire regulamentara, cu intentia vadita de a pune mana pe conducere. Sosise timpul pentru ultimul act al dramei.

Dupa o lunga perioada de interimat, o noua egumena urma sa fie aleasa de obste. Iesita dintr-o familie de dvoreni, Elisaveta Usakova era inteligenta, echilibrata si avea o fire hotarata. Timp de mai multi ani, ea a indeplinit la Diveevo sarcina ingrata de iconoama si cunostea bine situatia in care se gasea manastirea. Banii pe care Ivan Tihonovici ii colecta la Sankt-Petersburg, prin mijlocirea surorilor pe care le trimitea in capitala sa invete pictura, dispareau fara sa ajunga vreodata la destinatie. Cheltuielile nechibzuite pe care le facea “vizitatorul strain” impovarau bugetul. Nu numai ca nu avea bani, ci mai facuse si datorii. Adesea surorilor le lipsea chiar si painea.



Presentimente triste

January 10th, 2008

“Propria sa moarte se apropia. Staretul fusese instiintat. Se simtea imbatranit. Multimile, care in numar mereu crescand inundau Sihastria si il urmareau in padure, il oboseau. Apasatoare era, de asemenea, atmosfera de dusmanie din partea egumenului Nifon si a majoritatii calugarilor, fata de lucrarea sa preferata - obstea de la Diveevo.

Dar mai rau ca orice il apasa purtarea nesincera si lingusitoare a celui care s-a adeverit mai apoi inamicul numarul unu al iubitei sale ctitorii.

Mic-burghezul din orasul Tambov, Ivan Tihonovici Tverdoseev (in trad. - Gat-tare), frate incepator la Sarov inzestrat cu darul picturii, dotat cu o voce frumoasa, nu era lipsit nici de

10




calitati, nici de farmec. Lumea ii zicea “pictorul“. Oare Staretul se inselase de data aceasta? Il facuse pe tanar confidentul sau? Amintirile pe care acesta din urma le-a publicat mai tarziu ne indreptatesc sa credem ca nu.

Inteligent si ambitios, el a hotarat sa-si faca o cariera prezentandu-se, dupa moartea Staretului ca ucenicul sau preferat si succesorul sau la Diveevo. Cand mergeam la Sarov, scrie in depozitiile lui Mihail Manturov, raportate in “Letopisetul manastirii Serafimo-Diveesvki“, “n-am remarcat nimic rau in Ivan Tihonovici. Desi nu-mi era simpatic, intram totusi la el, cand ma invita la un ceai. Intr-o zi, Parintele m-a intrebat de unde veneam. Am baut un ceai la pictorul din Tambov, i-am raspuns. “Of, bucuria mea, sa nu te mai duci niciodata acolo. Va fi in dauna ta. Caci Ivan nu te invita cu inima curata, ci ca sa te spioneze”. Dupa aceasta mi-am intrerupt vizitele. Era nemaipomenit, cum Parintele stia totul dinainte si cum ne pazea de tot raul”.

Parintele Serafim le prevenea, de asemenea, pe surori:

- Bucuria mea, ii spunea el maicii Eudoxia, eu v-am nascut duhovniceste si nu va voi parasi.

Ivan Tihonovici pretinde ca dupa moartea mea sa va dau lui. Nu, eu nu va voi da! Inima lui si inimile celor ce-i vor urma, vor fi reci fata de voi. El zice: “Tu esti batran, Parinte, da-mi fiicele tale!”, dar el le cere cu o inima rece. Tu sa-i zici, maica, in numele meu, ca voi nu sunteti opera lui”.

Ceea ce la timpul potrivit s-a facut.

“O inima rece”, repeta Staretul cu neliniste. Ivan Tihonov va avea o inima rece. Pentru ca aceasta frica a marelui Staret in fata racelii falsilor ucenici? Pentru ca diavolul este rece, el, care este tatal minciunii.

Sora Ana povesteste ca se gasea intr-o zi aproape de izvorul miraculos impreuna cu Parintele care, aplecat deasupra apei, la un moment dat ii zise: “Vad cum se tulbura apa, se agita…”. Si plin de frica, intreba: “Ce inseamna asta?”. In aceeasi clipa l-am vazut pe Ivan Tihonovici coborand panta. Parintele arata spre el: “El este care va tulbura toate. El m-a tulburat pe mine, sarmanul Serafim, precum si izvorul, si tot el va tulbura lumea intreaga“.

Stareta Parascheva Ivanovna (mai tarziu monahia Serafima) depune marturie, in ce relatii era Parintele Serafim cu poslusnicul Ivan Tihonovici pana la moartea sa. “In anul mortii sale, povesteste ea, eram la el, la manastire, in pridvorul chiliei sale, unde se afla cosciugul. Am discutat multa vreme pe teme duhovnicesti: Parintele vorbea atat de placut si de mangaietor! Deodata, schimbandu-se la fata, indispus, cu scarba si parca temator, a exclamat: “Vine! Vine!” M-a indepartat dupa usa si a inchis-o pe jumatate. “Cine-o fi, Parinte?”, am intrebat eu speriata. “Pictorul!”, a raspuns el.

A intrat monahul Ivan Tihonovici. Parintele Serafim, i-a spus ceva incet, dupa care acela a plecat imediat.”

Despre acesta Sfantul Serafim a spus ca este “antihrist“. Chiar din propriile amintiri publicate ulterior (pe care fratii de la Sarov evitau sa le includa in cartile lor, de altfel pline de exagerari si laudarosenie, in care el aparea in mod invariabil ca erou principal), putem vedea cum era el

11

tratat de Parintele Serafim, dupa principiul “bate saua sa se priceapa iapa“. Drept exemplu, ne pot servi urmatoarele pasaje:

“Eu am fost martor in viata Parintelui Serafim, spunea el despre o intamplare, prin care s-a aratat cum iubeste Dumnezeu pe cei ce-i slujesc Lui in adevar. Odata, venind la “pustia din apropiere” a Parintelui, l-am gasit la izvorul sau, langa care avea niste straturi sadite cu propriile sale maini. Era intr-o stare sufleteasca putin cam tulburata. Tinea vreo patru-cinci cartofi in mana si, uitandu-se cum i-a ros cartita, murmura mereu cu o usoara intristare: “Iata, vezi, n-au nicio indreptatire sa infulece ostenelile straine”. Mie mi-a venit a mirare, dar in acelasi timp imi parea rau sa ma uit la cartirea lui copilareasca, caci, pe cand, alta data nu alunga de la sine nicio insecta, acum se intrista pentru cinci cartofi mancati de cartita. Desigur, Parintele Serafim hranea din osteneala lui pe orfanele de la Diveevo si pe saracii de la arhondaricul manastirii Sarov. Dar, in sfarsit, numai Domnul singur stie de ce si pentru ce se intrista acum. Intre timp am ajuns pe neobservate la celalat capat al straturilor, graind despre diferite lucruri folositoare pentru suflet. De-abia ne-am asezat noi jos si am vazut nu departe de noi o cartita, alergand printre straturi. Parintele Serafim, distrandu-se oarecum, s-a ridicat de cateva ori de la locul sau si a mers incolo si incoace. Si nu mult s-a pitit el, cand deodata, nu stiu de unde a aparut o pasare mare, ca si vulturul, care s-a napustit pe neasteptate asupra ei, apoi s-a inaltat in vazduh. Imi vine greu sa spun cu ce multumire copilareasca privea Parintele Serafim la tot ceea ce se petrecea. “O, o, iata, asa patesc cei ce mananca ostenelile altuia, repeta el”. Milostivul Dumnezeu vorbea parca prin cuvinte omenesti in aceasta intamplare, aratand cat de mult iubeste pe duhovnicescul parinte si ostenelile lui”. De aici se vede clar cine era cartita.

In alta parte el povesteste cum a venit odata la Parintele Serafim sa-i ceara sfatul daca se cade a purta verigi (lanturi) si camasa de pocainta: “Citind Vietile Sfintilor si dupa pildele ce se gaseau acolo, m-am hotarat sa port si eu ceva pe trupul meu pentru omorarea patimilor, care inca se ma razvrateau impotriva sufletului meu. Si astfel, in curs de trei ani de la intrarea in manastire, m-am straduit din toate puterile sa capat de la oarecare parinti duhovnicesti mult doritele lanturi si camasa de pocainta. Acestea le spun insa, nu din slava desarta sau din mandrie, ci pentru a arata eu singur orbirea mea si lipsa de experienta in viata duhovniceasca. Capatand, in sfarsit, mult doritele instrumente de pocainta, am fost ranit de cugetul slavei desarte, care s-a furisat pe neobservate ca un sarpe in adancul sufletului meu, si m-am hotarat cu tot dinadinsul sa merg la Parintele Serafim si sa iau de la el blagoslovenie pentru aceasta noua osteneala ce voiam s-o incep, presupunand ca dorinta si ravna mea ii vor fi placute. Si asa, venind eu la chilia lui si facand obisnuita rugaciune, Parintele Serafim mi-a deschis usa si dupa ce m-a binecuvantat, m-a asezat cu bunatate pe buturuga de lemn, ce-i slujea drept scaun, apoi inchizand usa cu carligul, s-a asezat in fata mea, zambind usor. Iar eu indata am vrut sa incep vorba si sa cer binecuvantarea pentru noua mea nevointa. Dar abia am apucat eu sa deschid gura, ca el mi-a si astupat-o cu mana si a inceput sa-mi vorbeasca asa, fara sa inceteze a zambi:

“Iata ce-ti voi spune. Vin la mine mereu fetele de la Diveevo, cerandu-mi sfatul si binecuvantarea mea, unele ca sa poarte lanturi, iar altele camasi de pocainta. Ia spune si tu, cum ti se pare dorinta lor, este ea oare dupa calea cea buna?” Eu, insa, ca unul ce eram inca orb duhovniceste, neintelegand ca el vorbeste indirect chiar despre mine si, nestiind cine sunt acelea, fetele de la Diveevo, am raspuns: “Parinte, nu stiu daca le poate fi de folos sau nu!” Dar, amintindu-mi deodata ca tocmai pentru asta venisem si eu, i-am spus: “Parinte, si eu am venit la tine tot pentru acelasi lucru”. Si i-am povestit cat de mult am dorit si ce greu am capatat am capatat aceste unelte de pocainta. Parintele Serafim m-a ascultat cu rabdare si apoi

12

cu acelasi zambet de mai inainte mi-a zis: “Cum dar nu intelegi? Eu despre asta iti vorbesc”. Atunci parca a incetat orbirea mea sufleteasca si am cunoscut cu groaza puterea harului ce locuia in el. Dupa acestea, in timp ce eu continuam sa tac din cauza spaimei ce m-a cuprins, Parintele Serafim deodata a ridicat asupra mea mana dreapta, voind parca sa ma loveasca peste obraz cu toata puterea sa, dar nu m-a lovit, ci numai s-a atins de urechea mea si mi-a zis: “Iata, de te va lovi cineva asa, acesta va fi cel mai greu lant duhovnicesc”. Dupa aceea, strangand scuipat in gura si voind parca cu tot dinadinsul sa ma scuipe in fata, a adaugat: “Iar daca te va scuipa cineva in acest fel, iata aceasta va fi camasa de pocainta cea mai mantuitoare, numai ca trebuie sa le rabzi cu multumire! Si sa stii ca aceste lanturi si aceasta camasa duhovniceasca de pocainta, sunt cu mult mai presus de toate acelea, despre care socoti tu si pe care voiesti sa le porti. Este drept ca multi dintre Sfintii Parinti au purtat lanturi si camasi de pocainta, dar ei erau barbati intelepti si desavarsiti si toti faceau acest lucru din dragoste de Dumnezeu si pentru desavarsita umilire a trupului si omorarea patimilor lui. Asa, de pilda: Teodosie de la Pecerska, fericitul Vasili s.a. Dar noi suntem inca niste copii in cele duhovnicesti si patimile imparatesc in trupul nostru, impotrivindu-se legii si voii lui Dumnezeu. Asa ca, ce ne va folosi noua ca ne vom imbraca in lanturi si camasa de pocainta, dar in schimb vom dormi, vom manca si vom bea cat vom pofti! Si afara de aceasta noi nu putem rabda cu barbatie nici cea mai mica suparare, pe care ne-o face vreun frate, iar dintr-un singur cuvant poruncitor si de dojana, cadem in manie si intristare, asa incat, ne ridicam cu zavistie impotriva celorlalti frati ai nostri, care sunt vazuti bine in fata egumenului, si luam toate poruncile lui drept jignire, lipsa de atentie si rea-vointa fata de noi. Si acum socoate si tu singur, numai din aceasta, cat de slaba este temelia vietii noastre calugaresti, daca nu cumva chiar lipseste cu totul. Iar asta vine de acolo ca noi luam prea usor aceasta viata si nu ne supunem randuielilor ei””.

Desigur, acestea le spunea Parintele Serafim pentru altii (si, in special, pentru Ivan Tihonovici, de unde putem vedea ca acesta n-a dus lipsa de sfaturi si indrumare parinteasca, chiar de la inceputul vietii sale calugaresti), care erau inca cu adevarat neincercati in viata duhovniceasca si care, in dorinta lor de desavarsire, nu trebuie sa inceapa astfel de nevointe iesite din comun, ci cu altele, mai usoare pentru a se inalta treptat. Insa el insusi, dupa alte marturii, ca unul ce facea parte dintre acei barbati intelepti si desavarsiti, cum numea pe altii, purta la gat, sub camasa o cruce mare de fier, de 22 cm, legata cu o sfoara groasa iar camasa de pocainta n-a purtat niciodata”.



Serafim de Sarov - carbunele inflacarat

January 10th, 2008

Serafim de Sarov - carbunele inflacarat

Carbunele Inflacarat

” Si a fost trimis catre mine un serafim si in mana sa avea un carbune aprins, pe care il luase cu clestele de pe jertfelnic…” (Isaia 6, 6)

13




Biserica Rusa praznuieste astazi un centenar de la sfarsitul pamantesc al marelui ales al lui Dumnezeu, vestitorul cerurilor, Preacuviosul Serafim de Sarov. Precum serafimul ceresc din vedenia proorocului Isaia, care s-a atins de inima omeneasca cu clestele si carbunele aprins de pe jertfelnicul ceresc, tot asa si acest Serafim pamantesc se atinge de inimi, doar se vor inflacara si ele de la carbunele ceresc…

Preacuviosul Serafim este aproape contemporanul nostru, apropiat si inrudit noua prin patria terestra, prin limba si prin toate datinile. Minunat si insemnat este faptul ca, in vremurile noastre, s-a dovedit posibila aparitia lui - dupa cum si el invata totdeauna, prevenind de la parerea gresita ca numai in vremurile indepartate, din vechime, puteau sa apara cuviosii lui Dumnezeu. Nu numai prin cuvant, ci prin sine insusi el ne incredinteaza ca Dumnezeu in toate timpurile isi arata harul Sau celor ce doresc sa-L primeasca prin fapte de credinta si dragoste, prin stradania inimii si a vointei.

In diferite perioade din viata sa el savarseste mari si numeroase fapte de nevointa: monah - pustnic, eremit desavarsit, dar si staret plin de iubire, stalpnic si nevoitor - parea ca a intrecut orice limita omeneasca pe toate caile urcusului sau ascetic, iar vietuirea lui era o neintrerupta ruga, cugetare, contemplare si calauzire catre Dumnezeu. Ca si proorocii din vechime in mijlocul semintiilor lor - Amos pastorul, Ioil, fiul lui Petuel sau preotii Iezechiel si Ieremia si ceilalti - asa si Preacuviosul, in mijlocul poporului sau, a devenit asemenea unui prooroc al Noului Testament, vestind Imparatia lui Dumnezeu. Misiunea proorocilor se vadeste nu atat in prevestirea viitorului sau a demascarii si propovaduirii, ci mai inainte si mai presus de toate - in descoperirea lui Dumnezeu prin om. Nu acela e prooroc, care este capabil sa teologhiseasca, ci acela ce prin sine insusi il propovaduieste pe Dumnezeu in aceasta viata si prin a carui gura vorbeste Dumnezeu. Prin aceasta, marele Staret, prin sine afirmandu-L pe Dumenzeu pe pamant, devine partas al slujirii profetice.

Inaintea unor cumplite si neinchipuite incercari pentru credinta, nemaivazute vreodata, trimis-a Domnul patriei noastre [Rusia] pe proorocul Sau, ca prin exemplul sau sa-i intoarca pe oameni la credinta si rugaciune, sa-L arate lor pe Dumnezeu Cel Viu din cer. Ce poate fi acum mai trebuincios si ce este in acelasi timp mai anevoios pentru un crestin? Ceea ce din afara pare cel mai simplu si parca de la sine inteles: credinta si rugaciunea…

Nu cuvintele de invatatura despre pravila monahala, trebuincioasa doar unui mod de vietuire manastiresc, si nici invatamintele comune, notate din memorie, ci acest chip viu al credintei inflacarate si al rugaciunii cutezatoare care invinge totul este comoara noastra nesecata. Si daca a fost vazut inaltandu-se in chip miraculos de la pamant in rugaciune si facand minuni prin ea, apoi cea mai mare minune a fost el insusi, cu inima sa inflacarata de iubire! Aceasta vedenie, plina de lumina si bucurie, strabate pana si intunericul iadului in care ne scufundam noi in prezent.

Prin cea mai anevoioasa asceza, Preacuviosul Serafim a dobandit harul Sfantului Duh, despre a carui agonisire propavaduia - ca fiind scopul principal al vietii crestine - si aceasta izbanda a fost incununata de Cer, fiindca dintru inceput Preacuviosul a fost alesul sau deosebit.

Istoria cunoaste mari cuviosi al caror eroism a fost ascuns intru Dumnezeu, ei ramanand neincoronati in viata pamanteasca; altii trec prin lume cu mesajul lor acuzator, in profetica lor slujire, parasind lumea fara a-si lua rasplata; asa au fost marii nevoitori ai Pustiei si chiar profetii, marele Ieremia si cel mai mare dintre cei nascuti din femeie - Sf Ioan Inainte-Mergatorul. Dar nu acesta a fost sa fie destinul Preacuviosului, pentru ca el, “sarmanul

14

Serafim”, stia cat de mare este la Dumnezeu si cat de puternica este mijlocirea sa inaintea Domnului. In el s-au aratat puterea si triumful ortodoxiei in preajma maretelor incercari care urmau sa se abata asupra ei (perioada ateista, comunista).

Acestui ales i-au foat descoperite dumnezeiestile taine ceresti si pamantesti. Inca tanar diacon fiind, chiar la inceputul caii monahale, L-a vazut pe Domnul Iisus cu ceata sfintilor Sai, in timpul vohodului mic la liturghie; asemenea marelui apostol Pavel si a intaiului mucenic Stefan, in repetate randuri i-a vazut pe locuitorii cerului - puterile ceresti care slujesc nevazut impreuna cu noi. I-a fost dat sa se ridice in lacasurile ceresti, in cerurile cerurilor, in puterea minunatului Pavel. I-a fost dat sa cunoasca aratarea Sfantului Duh in stralucirea slavei dumnezeiestei si chiar sa-L faca accesibil “slujitorului” (prietenului) sau Motovilov. Acea lumina a Taborului prin care Dumnezeu Si-a manifestat slava Sa ucenicilor prin lucrarea Sfantului Duh o descopera Dumnezeu si alesilor Sai. Iar Preacuviosul Serafim a avut puterea s-o arate prietenului sau duhovnicesc - caruia i-a infatisat chipul preschimbarii lumii, noua faptura, noul cer si noul pamant, prin lucrarea Sfantului Duh, aici pe pamant.

Preacuviosul - insusi purtator de Duh - a devenit alesul deosebit al Purtatoarei de Duh, Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu. Ea insasi a dat de stire ca el este ” din neamul Meu” si s-a aratat lui impreuna cu Sf Ioan Inainte-Mergatorul , cu primii apostoli Petru si Ioan, cu mucenicii si cuviosii, de 12 ori in decursul vietii sale - cat nu a aparut Ea nici unui alt sfant. Lui i-a impartasit Ea vointa sa, iar el a indeplinit-o in proiecte le pamantesti, lucrand intocmai dupa poruncile Ei. Maica Domnului Insasi a coborat pe pamant pentru el, “piciorusele Imparatesei Cerurilor” au pasit pe pamant.

Traind pe pamant, fericitul Staret era in acea comuniune cu lumea de sus si cu cei primiti acolo, care este fagaduita celor ce vor imparati cu Hristos dupa prima inviere, precum era in comuniune si cu lumea naturala, locuia “impreuna cu fiarele” ( Marcu 1, 13) si fiarele il ascultau.

Sfantul a dobandit darul iubirii de oameni - dar nu al sentimentalismului uman, fiindca iubirea omeneasca adeseori poate fi neputincioasa, oarba, partinitoare - ci al iubirii duhovnicesti, ravnitoare. Si in acesta iubire i s-a descoperit revelatia despre om, cum l-a iubit si l-a cinstit Dumnezeu pe acesta, dandu-i chipul Sau si suprema bucurie a Intelepciunii Sale, care ramane in fiii omenesti ( Ioan 9,31).

Intrezarind chipul lui Dumnezeu in fiecare om, minunatul Staret il intampina cu cereasca salutare: “Bucuria mea!” - bucurandu-se de el. Aceste paradisiace, umile si luminoase cuvinte tainuiesc in sine o intreaga invatatura despre om, ele vadesc dumnezeiasca dragoste si dumnezeiasca bucurie fara de creatie. “Homo hominis lupus este” sustine intelepciunea demonica; “omul pentru om este bucurie” spune intelepciunea crestina!

In ajunul celei mai cum plite profanari a chipului dumnezeiesc in om , a celei mai mari silnicii si injosiri a fiintei umane [ perioada bolsevica, atee], Preacuviosul l-a proslavit pe om , l-a iluminat cu razele iubirii sale, binecuvantandu-l, parca, pentru patimile ce aveau sa vina.

El singur a devenit pentru rusi “bucuria noastra” si cum sa nu se aprinda inima de bucurie la gandul despre Staretul alb, “sarmanul Serafim” imbracat in alb, cu crucea la gat si cu mana dreapta pe inima…

15

Adevarata viata a Preacuviosului Serafim este ascunsa in culmile duhului sau. Ea se inalta ca in pisc inzapezit, invaluita de nori si inaccesibila, descoperita oamenilor doar in unele aspecte. Nu totdeauna si nu toti au inteles aceasta taina - chiar si celor mai vrednici si renumiti contemporani ai lui ea le-a ramas necunoscuta.

Dupa masuratorile omenesti, viata Preacuviosului a decurs intr-un mediu rusesc obisnuit, dupa randuiala manastirilor retrase si asezamintele monahismului rus pe care si el dorea sa le pastreze si sa le inmulteasca, straduindu-se mai ales pentru obstea de calugarite de la Diveevo, “al patrulea Pamant al Maicii Domnului in univers”. Potrivit cugetarii omenesti, aceste bastioane pareau statornice si neclintite. Dar a trecut timpul statorniciei pe pamant si a venit epoca unei alte statornicii - a celei duhovnicesti, nepamantesti. Preacuviosul a prevazut in duh ingrozitoarele destine ce aveau sa vina asupra patriei si a Bisericii, precum si slava lor viitoare, in timpul de fata inca nedezvaluita (1933).

Aceste presmititi clarvazatoare il faceau uneori sa planga si sa rosteasca cuvinte enigmatice, incoerente, de neinteles pentru ceilalti. Dar putem noi oare sa ne impotrivim vointei lui Dumnezeu, silind evenimentele? Dumnezeu a ingaduit sa se savarseasca ceea ce s-a savarsit. Si totusi, raman adevarate cuvintele proorocului, ca si ideea cuprinsa in ele. Cu adevarat “piciorusele Maicii Domnului”, atingand acest pamant, l-au sfintiti si acesta este neamul Ei ales pe pamant , sub cereasca indrumare a Preacuviosului, si aceasta credinta nu ne-o vor rapi distrugatorii.

Pe inaltimi inaccesibile se afla cetatea sfintilor, de unde se revarsa izvorul viitoarelor inspiratii si bucurii, a noii vieti si creatii. Si chiar daca in aceasta noua Rusie nu vor ramane zidurile si pietrele de mai inainte, chiar daca mediul si randuiala in care a decurs viata pamanteasca a Preacuviosului au fost distruse, cu toate acestea va ramane in lume acea lumina taborica a Duhului Sfant, care a fost revelata prin el pamantului rusesc. Ea ne cheama si ne calauzeste catre o noua viata si noi aspiratii…

“Cand nu voi mai fi printre cei vii, veniti la mormantul meu… Vorbiti cu mine ca si cum as fi viu, pentru ca eu sunt pururea viu pentru voi.” Acest legamant rasuna in inima noastra. Insusi Preacuviosul a dorit sa fie calauzitorul nostru si lui putem sa-i vorbim pe limba noastra despre necazurile zilelor noastre.

SERGHEI BULGAKOV

Predica adresata poporului rus in 1933, la implinirea a 100 de ani de la trecerea in vesnicie a Preacuviosului Serafim de Sarov. Din exilul sau nevolnic, din indepartatul Paris, parintele Serghei Bulgakov s-a adresat catre toate inimile rusesti in care nu se stinsese inca flacara luminoasa a ortodoxiei.

Strabatand pana la capat drumul pocaintei, fericitul Staret era preaplin de acea pace pe care Mantuitorul a lasat-o ucenicilor Sai: “Pacea Mea las voua, pacea Mea dau voua” (Ioan 14, 27). “Dobandeste duh pasnic si mii se vor mantui in jurul tau”, ii invata el pe cei din jur, din el insusi revarsandu-se aceasta pace. Preacuviosul a cunoscut acea bucurie cereasca pe care Hristos a lasat-o ucenicilor Sai: “Bucuria Mea sa fie cu voi si bucuria voastra sa fie deplina” (Ioan 15, 11)

El a infatisat lumii chipul credintei crestine biruitoare, bucuria vesnica. Aceasta bucurie crestina este bucuria pascala.

16

Pe parcursul intregului an bisericesc, sfantul Serafim ii intampina pe toti cei ce veneau la el cu salutarea pascala “Hristos a inviat!”. Acea bucurie in Duhul Sfant pe care ne este dat sa o simtim in noaptea de Pasti ilumina sufletul sau si canta cantarea sa pascala, ca si in timpul inaltarii sale dupa moarte, in fata poporului rus, la proslavirea sa de la Sarov.

Aratarea sa a fost alba precum vesmintele albe ca neaua ale ingerilor invierii: “Biruitorului… voi da o pietricica alba” (Apoc. 2.17) De sub mantia monahala cernita a chipului ingeresc se zareau aripile ingeresti.

Preacuviosul ne-a aratat implinirea primei porunci: de a-L iubi pe Dumnezeu din tot sufletul, din tot cugetul, indeplinind insa si a doua porunca, asemanatoare celei dintai, de a iubi pe aproapele, dezvaluind cu adevarat “identitatea” launtrica si nedespartita a celor doua porunci.

Savarsind plinatatea ascezei pustnicesti, Preacuviosul se intoarce la slujirea aproapelui, devine prietenul tuturor: staret, inchinator, tamaduitor, mangaietor, prooroc, caci din muntele Sinai s-a coborat la oameni , iar fata lui era straluminata de lumina dumnezeiestii slave.

Posted in Serafim de Sarov - carbunele inflacarat | No Comments »

Manastirea Sarov

May 17th, 2007

Manastirea Sarov se afla in Eparhia Tambov din judetul Temnicov, la 38 de verste (o versta = 1.068 km) de orasul Temnicov, la hotarul judetelor Nijegorodsk si Tambov. Manastirea e situata la o distanta de 400 de verste de orasul Mosciva, 60 de verste de orasul Arzamas, 170 de verste de orasul Nijnii si 120 de verste de orasul Muron din eparhia Vladimir. Ea este situata pe un deal, într-o padure, între doua râuri – Sarovka si Latis – ce se unesc între ele chiar sub aceasta manastire. Cea mai apropiata localitate se afla la o distanta de cinci verste de manastire.Asezarea geografica a manastirii Sarov este pitoreasca si încânta sufletul oricarui pelerin.Aici regimul monahal era strict. Slujbele religioase se savârseau continuu si se slujea conform regulamentului monahal din Muntele Athos. Cântarile religioase din cadrul slujbelor ce se savârseau aici continuu iti umpleau sufletul cu o putere inexplicabila si îti transmiteau o stare de evlavie fata de vietuitorii acestui lacas, care se proslaviau prin faptele si nevointele lor întru Domnul.Despre aceasta manastire se poate spune ca a fost cu adevarat o manastire pilduitoare si renumita datorita frumusetii exterioare, cât si a celor interioare. S-a proslavit prin viata, nevointele si învataturile cuviosilor ei parinti precum : întîistatatorul ieromonah Ioan; succesorul acestuia – staretul Dimitrie; cuviosul staret Efrem; virtuosul parinte Pahomie; smeritul Isaia; râvnitorul parinte Pitirim; cuviosul Ioachim; dreptul egumen Nifon; pustnicul egumen Nazarie; ieroshimonahil Dorotei; schimonahul Marcu; ieroschimonahil Serafim si Ilarion; ierodiaconul alexandru si multi nevoitori demni de amintire. Faptele si învataturile acestor barbati virtuosi au lasat urme adânci în sufletele multor crestini evlaviosi.Vietuitorii acestei manastiri au fost statornici în credinta si slujirea lor lui Dumnezeu. Ei au trait si s-au nevoit pentru mântuire si pentru înfrumusetarea duhovniceasca a sufletelor lor si a lacasului în care si-au petrecut viata pamânteasca. Cuviosii parinti si-au închinat întreaga lor viata slujind cu trupul si cu sufletul lui Dumnezeu, fiind în acelasi timp exemplu demn de urmat atât pentru succesorii lor, cât si pentru crestinii evlaviosi. S-au nevoit în tacere, au trait în rugaciune continua si fiind înzestrati cu har dumnezeiesc au avut o cunoastere precisa si

17




înteleapta a sufletului omenesc. Ca niste candele aprinse au ars cu flacara curata, împrastiind învataturile lui Hristos celor care s-au apropiat prin ei de Dumnezeu, aratându-le fiecaruia în parte drumul drept ce duce la mântuire.O, câte virtuti au dobândit sufletele lor! O, câta vitejie duhovniceasca au avut trupurile lor. Au fost în credinta statornici, în rabdare neclintiti, în dragoste pentru Dumnezeu si aproapele desavârsiti, în rugaciune neobositi, în înfrânare curajosi, chiar si în lupta dureroasa a despartirii sufletului de trup au fost puternici si vioi.Evlaviosi parinti, arzând de o credinta statornica, cu rugaciune fierbinte si-au dat sufletele în mâinile Dumnezeului Celui viu. De aceea este spre folosul sufletelor noastre sa ne amintim de acesti cuviosi parinti, sa retinem învataturile lor îndrumatoare pe care ni le-au lasat ca un testament pecetluit cu dragoste. Se cuvine sa cinstim faptele lor mântuitoare savârsite spre folosul lor duhovnicesc si al sfintei manastiri Sarov.

Posted in Manastirea Sarov | No Comments »

Invataturi catre monahul începator

May 17th, 2007

Dupa ori influenta altora sau în orice alt chip ai venit tu în aceasta manastire, nu te mâhni, este o cercetare dumnezeiasca. De vei pazi cele ce-ti voi spune tie, te vei mântuipe tine însuti si pe cei ce sunt în jurul tau si pentru care te îngrijesti. Prorocul zice „N-am vazut pe cel drept parasit, nici samânta lui cerând paine” (Ps. 36,25). Traind în manastirea aceasta, sa pazesti poruncile, stând în biserica sa fii atent la toate slujbele si sa cunosti toata rânduiala bisericii, adica cele 7 Laude bisericesti – sa le înveti, sa le tii minte. Daca te afli în chilie si nu ai „rucodelie” (lucru de mâna), atunci citeste din cartile sfinte, mai ales din Psaltire. Straduieste-te sa repeti de mai multe ori un verset ca sa tii minte totul. Daca te cheama la ascultare, de-te si spune si rugaciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, milueste-ma pe mine, pacatosul”.In rugaciune aduna-ti mintea si o uneste cu sufletul.La început o zi, doua si chiar mai mult, fa aceasta rugaciune numai cu mintea, fiind atent la fiecare cuvânt în parte. Iar mai târziu, când va încalzi Domnul inima ta cu caldura harului Sau si o va uni întru tine cu însasi suflarea ta într-un duh, atunci rugaciunea aceasta va curge în fiinta ta fara încetare si va fi totdeauna cu tine, îndulcindu-te si hranindu-te. Aceasta este însasi acea prezicere a prorocului Isaia: „Caci rana de la tine le este lor vindecare” (Isaia 26,19). Iar daca vei stapâni întru sine aceasta hrana sufleteasca, adica necontenita fraire cu Insusi Domnul, atunci pentru ce sa mai umbli prin chilia fratelui, chiar daca ai fi chemat de careva dintre ei ?Caci daca nu te întelegi pe tine însuti, oare vei putea întelege despre ce sa înveti si pe altii ? Taci, taci necontenit si pomeneste otdeauna prezenta lui Dumnezeu si numele Lui. Nu te duce la nimeni ca sa stai de vorba, dar pazeste-te în toate chipurile sa nu judeci pe cei care stau de vorba mult si râd. Fii în acest caz surd si mut si lasa sa treaca toate pe lânga urechile tale. Poti sa iei exemplu pe Stefan cel Nou (Minei, 20 noiembrie), care avea rugaciune neîncetata, obiceiul blând, gura tacuta, inima smerita, saracia adevarata si neagoniseala pustniceasca, ascultarea fara cârtire, supunere vrednica, lucrul cu rabdare si cu osteneala si cu râvna.Sezand la masa, nu te uita si nu judeca cine si cât manânca, ci ia aminte la sine, hranindu-ti sufletul cu rugaciunea. La prânzmanânca, iar la cina înfrâneaza-te.In fiecare noapte sa dormi neaparat patru ceasuri

18




; daca esti obosit, sleit de puteri, poti dormi putin ziua. Aceasta s-o tii neschimbata pâna la sfârsitul vietii, caci îti este necesara pentru linistea capului tau. Si eu am tinut din tinerete aceasta cale. Nu ne rugam întotdeauna lui Dumnezeu pentru odihna noastra sufleteasca.Daca te vezi pe tine asa, atunci nu vei fi mâhnit, ci sanatos si vesel. Iti spun adevarat ca daca te vei purta asa, atunci vei ramâne în manastire pâna la sfârsitul vietii tale.Smereste-te si Domnul îti va ajuta sa scoti la lumina dreptatea ta si judecata ta ca lumina ta peste oameni (cf. Matei 5,16).

Posted in Din Invataturile Duhovnicesti ale Sfântului Serafim | No Comments »

Despre tristete

May 17th, 2007

Când duhul rau al mâhnirii pune stapânire pe suflet, atunci sufletul se umple de întristare si suparare, neputând sa se roage cu staruinta cuvenita si neputând sa se îndeletniceasca cu citirea scrierilor sfinte cu atentia necesara. Intr-o astfel de stare, calugarul este lipsit de lineste si blândete in comunicare cu fratii obstii, capatând o repulsie fata de tot ce-l înconjoara. Sufletul cuprins de tristete si mâhnire devine bezmetic, frenetic si nu poate sa primeasca linistit nici un sfat bun si nici nu poate sa raspunda cu blândete la întrebarile adresate. Calugarul ce are un astfel de suflet afectat, evita oamenii, considerându-i vinovati de tulburarea sa si nu întelege ca de fapt pricina bolii sufletului sau se afla în interiorul sau.„Tristetea este ca un vierme pentru suflet, ce-si roade mama care l-a nascut.”Calugarul cuprins de mahnire nu poate sa-si înalte mintea catre contemplarea de Dumnezeu si nici sa savârseasca o rugaciune curata, înflacarata.Cine a biruit patimile, acela va birui si tristetea. Iar cel biruit, nu va fi ocolit nici de catusele mâhnirii.Precum bolnavul este recunoscut bolnav dupa paloarea fetei, asa si cel împatimit este cercetat si stapânit de tristete.Cine iubeste pacea, aceluia îi este aproape imposibil sa se întristeze, iar cel care uraste pacea întotdeauna este trist.Precum focul curata aurul, asa si tristetea dupa Domnul curata sufletul de pacate.


Despre izolare si tacere

May 17th, 2007

Sfântul Ambrozie al Mediolanului spunea: „Prin tacere multi s-au mântuit, iar prin vorba multa si fara folos nici unul”.Un sfânt parinte spunea: „Tacerea este taina veaculuiviitor, iar vorbaria – arma judecatii viitoare”.Tu sa stai in chilia ta cu atente si în tacere, straduindu-te cu orice pret sa te apropii de Dumnezeu prin rugaciune. Caci Dumnezeu este dornic sa te faca din om înger. Domnul zice : ”Il voi întari pe cel blând, tacut, smerit, pe care-l înfioara cuvintele mele”. Când calugarul se afla în stare de tacere, atunci dusmanul neamului omenes nu reuseste sa faca nimic rau inimii ascunse a acestuia.Daca nu se poate sa stai întotdeauna în tacere deplina si izolat de lume, fiindca traiesti în

19







manastire si trebue sa faci ascultare, atunci macar putinul timp ce-ti mai ramâne sa-l petreci într-un mod izolat si în tacere. Ca si pentru acest putin, Dumnezeu nu te va uita, ci va trimite asupra ta bogata Lui mila.Tacerea si izolarea dau nastere blândetii si umilintei, a caror actiune, în inima calugarului, poate fi asemanata cu apa lina a Siloamului.Aflarea în chilia izolata într-o stare de tacere, practicând rugaciunea si citind zi si noapte scrierile dumnezeiesti, îl face pe calugarul evlavios mai dornic de a înainta pe drumul ales. Precum spun Sfintii Parinti: „Chilia calugarului este precum o pestera a Babilonului” în care vei primi harul dumnezeiesc.Calugarul, dupa spusele Sfântului Efrem Sirul, nu va ramâne mult timp într-un loc daca nu va îngradi în primul rând tacerea si înfrânarea. Tacerea te ajuta sa-ti limpezesti cugetul si sa te aduni la rugaciune, iar înfrânarea te învata sa devii linistit.In sfârsit, cel care le-a dobândit pe acestea are parte de o stare pasnica.


Despre neosândirea aproapelui

May 17th, 2007

Nu trebue sa judecam pe nimeni, chiar daca l-am vedea cu proprii nostri ochi gresind sau petrecând în continua încalcare a poruncilor lui Dumnezeu, dupa cum spune Sfânta Scriptura: „Nu judecati, ca sa nu fiti judecati” (Matei 7,1). „Tu cine esti de judeci pe sluga straina? Domnului sau sta sau cade, dar se va scula însa, caci puternic este Domnul ca sa-l ridice” (Rom. 14,4). Cu mult mai bine este sa ne amintim de cuvintele apostului: „Cui i se pare ca sta sa ia seama sa nu cada” (I Cor. 10, 12), fiindca nu se stie câta vreme vom putea ramâne în fapta cea buna, dupa cum spune prorocul cel instruit din propria sa experienta: „Iar eu am zis întru îndestularea mea, nu ma voi clatina în veac, dar când Ti-am întors fata Ta eu m-am tulburat” (Ps. 29, 6-7). Domnul ne-a poruncit sa purtam dusmanie doar împotriva sarpelui, adica împotrica aceluia care dintru început a înselat pe om si l-a izgonit din rai, împotriva diavolului. Ne-a poruncit sa purtam dusmanie împotrica duhurilor celor necurate ale desfrânarii si a tuturor faptelor rusinoase, care seamana în cugete necurate si întinate.


Despre datoria subalternilor fata de superiorii lor

May 17th, 2007

„Fii smerit, fa ascultare, supue-te si te vei mântui”, spune Preacuviosul Varsanufie. Si nu cârti niciodata: „Ce este aceasta si la ce foloseste?” etc. Dar fiismerit si supus, mai ales fata de avva al tau, care se roaga lui Dumnezeu pentru tine si caruia ii este încredintata mantuirea sufletului tau.„Cine doreste sa fie ucenicul lui Hristos, aceala nu are nici o putere asupra sa si nu poate sa faca nimic de la sine”, spune acelasi povatuitor. Fiindca cine face ceva dupa cugetul sau nu este bineplacut lui Dumnezeu, chiar daca pare a fi bine.Daca cineva cunoastea cele necesare pentru sufletul sau mai bine decât avva, atunci de ce se mai numeste ucenicul aceluia?Taie-ti pripria voie si fii smerit în toata viata ta, si atunci te vei mântui.

20







Smerenie si ascultarea dezradacineaza toate patimile si înradacineaza toate virtutile.Cel supus trebue sa moara vietii trecatoare, lumesti, ca sa dobândeasca viata vesnica.Precum înalbitorul curata si înalbeste postavul, facându-l alb ca zapada, asa si ascultatorul, rabdând umilintele, jignirile, defaimarile, se curata, facându-se stralucitor precum aurul purificat de foc. Subalternii nu trebue sa fie interesati de treburile superiorilor si nici sa-i judece, caci altfel Il supara pe Dumnezeu. Care le-a dat puterea de conducere, caci puterea adevarata de la Dumnezeu izvoraste.Superiorii nu trebue sa se împotriveasca puterii savarsirii binelui, ca sa nu pacatuiasca înaintea lui Dumnezeu si sa nu încalce poruncile Lui.Supusul multe agoniseste pentru mantuirea sufletului sau prin ascultare; el întelege rostul faptelor mântuitoare si astfel se smereste.


Despre gânduri si miscarile trupesti

May 17th, 2007

Daca noi ne unim cu gândurile cele rele, aduse în minte de diavol, atunci ne aflam savârsind pacatul, iar daca ne luptam cu ele si le respingem, ne aflam facând binele. Aceasta este „zgomotul” cugetelor, iar duhul cel necurat are influenta mare nu numai asupra celor pamantesti dar si fata de cei ce s-au curatat de patimi isi dezlantuie atacurile numai în parte sau dinafara.Este posibil ca omul tânar sa nu se aprinda si sa nu se tulbure de cugete trupesti, dar trebue sa se roage Domnului Dumnezeu ca sa stinga scânteia patimilor necurate, chiar la început, si atunci nu va creste în flacara patimilor.


Despre vorbirea multa

May 17th, 2007

Cei care din fire sunt foarte vorbareti tulbura de multe ori linistea interioara si surpa capacitatea de concentrare a celor din jur.Dar mai grav este faptul ca, prin multa vorbire fara rost, se poate stinge acea flacara ce a fost aprinsa in inimile oamenilor de catre Domnul hristos când a venit pe pamânt.Nimic nu poate stinge focul aprins de Duhul Sfânt ce i-a luminat sufletul in inima calugarului,decât vorbirea multa si vorbirea fara rost.Calugarul trebue sa se fereasca mai ales de comunicare cu femei, caci ca o lumânare de ceara, fie si neaprinsa, dar asezata între cele aprinse, se topeste; asa si inima calugarului, prin comunicare cu femei, se moleseste, precum spune si Sfântul Isidor Pelusiotul : „Discutiile rele distrug obiceiurile bune: discutia cu femei, sie si buna, este periculoasa pentru calugar, fiindca farmecul feminin da cugetului calugarului ganduri necurate. Si astfel, într-un trup curat va salaslui un suflet necinstit”. De aceea, ca sa fii tare si curat ca piatra atinsa de o apa cristalina, fii întotdeauna prevazator si, dezigur, vei învinge. Pentru a putea sa-ti mentii linistea launtrica, trebue sa te abtii si sa eviti discutiile si vorbaria multa.Intelept este cel care traieste în tacere deplina.

21








Cugetari duhovnicesti

May 15th, 2007

“Cititul cuvântului lui Dumnezeu trebuie să se facă în singurătate, pentru ca întreaga minte să se afunde în adevărurile din Sfânta Scriptură şi să se înfierbânte până la lacrimi; de la acestea omul se încălzeşte tot şi se umple de daruri duhovniceşti care bucură mintea şi inima mai tare decât orice alt cuvânt.”

“Dumnezeu e foc care încălzeşte şi aprinde inima şi străfundurile trupului nostru. De aceea, când simţim răceala în inimi, aceea este de la diavol pentru că diavolul este rece. Atunci trebuie să chemăm numele Domnului, Care va veni şi va încălzi inimile noastre cu o dragoste pură nu numai faţă de El ci şi faţă de aproapele, iar răceala urâtorului de bine va dispărea din faţa căldurii Lui.”

“Trupul este un sclav iar sufletul este stăpânul, deci din mila lui Dumnezeu trupul este nevoit de boli, pentru că numai aşa slăbesc patimile şi ne întoarcem la omul dinlăuntru. Da, uneori bolile trupului sunt cauzate de patimile sale.” — Sfaturi duhovniceşti.

“Cei care au hotărât să-I slujească Domnului Dumnezeu, trebuie să exerseze rugăciunea minţii închinată Mântuitorului şi să o rostească neîncetat: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”!

“Când ne cuprinde deznădejdea, să nu ne lăsăm robiţi. Mai degrabă întăriţi şi ocrotiţi de lumina credinţei, să spunem vrăjmaşului cu curaj: “Ce eşti tu nouă, tu care ai fost alungat de la faţa lui Dumnezeu, un fugar din rai, un rob al răului? Tu nu ne poţi atinge pentru că Hristos, Fiul lui Dumnezeu ne este stăpân nouă şi tuturor. Piei, blestematule. Noi credem în dreaptă Crucea sa. Şarpe, te călcăm pe cap.”

Posted in Cugetari duhovnicesti | No Comments »

Despre rugaciune

April 29th, 2007

Cei ce s-au hotarât sa-I slujeasca cu adevarat lui Dumnezeu trebuie sa se îndeletniceasca cu pomenirea neîncetata a Numelui Sau în inima lor si cu rostirea continua a rugaciunii câtre Iisus Hristos, repetând în sinea lor: ,,Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul !…”.Iar dupa-amiaza, aceasta rugaciune se poate zice astfel: ,Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugaciunile Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, miluiete-ma pe mine, pacatosul”. Sau poti sa o chemi direct pe Maica Domnului, zicând: ,,Preasfânta Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul”. Poti sa spui si cântarea îngereasca: ,,Nâscatoare de Dumnezeu Fecioara, bucurate…”. Astfel ferindu-ne de împrastierea gândurilor si pastrându-ne constiinta în pace, ne putem apropia de Dumnezeu ca sa ne unim eu El. Caci, spune Sfântul Isaac Sirul, , “în afara de rugaciunea neîncetata nu este alt mijioc de a te apropia de Dumnezeu” (Omilia 69).

22







In biserica e bine sa tinem ochii închisi, pentru a ne feri de împrastierea gândurilor, si, pastrându-ne constiina în pace, ne putem apropia de Dumnezeu ca sa ne unim cu El. Caci spune Sfântul Isaac Sirul, ,”în afara de rugaciunea neîncetata nu este alt mijioc de a te apropia de Dumnezeu” (Omilia 69).In biserica e bine sa tinem ochii închisi pentru a ne feri de imprastierea atentiei. Ochii sa-i deschizi doar când te încearcâ somnul, atunci indreapta-ti ochii asupra unei icoane sau a unei lumânari aprinse în fata ei.Daca în timpul rugaciunii ni se întâmpla sa fim furati de gânduri, atunci trebuie sa ne smerim si sa-i cerem iertare lui Dumnezeu caci, dupa cum zice Sfântu1 Macarie, “vrajmaul nazuieste decât sa întoarca gândul nostru de la Dumnezeu, de la frica si de la iubirea Lui” (Omilia 2, 15).Când însa mintea si inima sunt unite în rugâciune si când sufletul nu este tulburat de nimic, atunci inima se va încalzi de caldura duhovniceasea în care straluceste lumina lui Hristos si va umple de pace si bucurie întreaga fiinta launtrica a omului. Pentru toate suntem datori sa-I multumim Domnului si sa ne incredintâm pe noi însine voii Lui. Trebuie, de asemenea, sa-I punem dinainte toate gândurile, cuvintele si faptele noastre, straduindu-ne ca toate sa-I slujeasca numai bunei Lui placeri.


Despre pastrarea pacii sufletesti

April 10th, 2007

Trebuie sa ne straduim din toate puterile sa ne pastrâm pacea sufleteasca si sa nu ne tulburam când altii ne ocarasc. Pentru aceasta se cuvine sa ne abtinem de la orice mânie si sa ne pazim mintea si inima de orice miscare nechibzuita.Pentru a ne pastra pacea sufletului trebuie, de asemenea, in tot chipul sa ne ferim a-i osândi pe altii. Prin virtutea neosândirii si a tacerii se pâstreaza pacea sufletului. Când omul petrece in asa stare, el se învredniceste a primi descoperiri dumnezeiesti. Ca sa ne izbâvim de osândire, sa luam aminte la sinele nostru sa nu primim de la nimeni gânduri straine si sa fim ca niste morti. O pilda de cumpatare ne-a dat Sfântu1 Grigorie Taumaturgul (episcopul Neocezareei, praznuit la 17 noiembrie).Acostat într-o piata publica de o femeie de moravuri usoare, care ii cerea plata pentru ca s-ar fi culcat eu ea, sfântul, în loc sa se mânie, i-a zis linistit însotitorului sâu: ,,Da-i ceea ce cere”. Ea, primind banii, câzu doborâta la pamânt de un diavol. Dar sfâtul goni diavolul prin rugaciune.Daca nu e cu putiinta sa te supui, ar fi bine, cel putin, sa-ti tii limba în frâu. Ca sa ne pastram pacea, trebuie sa alungam tristetea si sa încercam sa fim veseli… Caci un om care nu are ce-i trebuie pentru nevoile lui, acestuia îi este greu sa-si învinga descurajarea.Trebuie sa intri in tine însuti si sa te întrebi: unde ma aflu? Trebuie sa priveghem cu simturile noastre, mai ales eu vazul, sa nu ne împrastie. Caci darurile duhului nu le pot avea decât cei care se roaga si au grija de sufletul lor.


Despre pacea sufleteasca

April 10th, 2007

23







Scopul vietii crestine este dobândirea Duhului Sfânt. Dobândeste pacea launtrica si mii de suflete se vor mântui in jurul tau.Totul este subordonat agonisirii acestei paci, alipirea de Biserica, adevarata nadejde, îndepartarea de patimi, iertarea greselilor, neosândirea aproapelui, tacerea launtrica.Nimic nu este mai bun decât acea pace în Hristos. prin care sunt respinse navalirile durerilor celor rele, din vazduhuri si de pe pamânt.Caci lupta noastra nu este împotriva trupului si a sângelui, ci impotriva începatoriilor, împotriva stâpâniilor, împotriva stapînitorilor intunericului acestui veac, împotriva duhurilor rautatii, care sunt in vazduhuri (Efeseni 6, 12).Un om intelept îsi indreapta duhul înauntrul sau si îl coboara in inima sa. Atunci harul lui Dumnezeu îl lumineazâ si el se afla într-o stare de liniste suprapamânteasca, adica, având constiinta împacata, caci el contempla harul Sfântului Duh în interiorul sau, dupa cuvântul lui Dumnezeu: ,,Unde este pace, acolo salaslueste El”.Cel care merge în pace aduna ca si cu o lingura darurile harului.Când un om dobândeste pacea, atunci poate revarsa si asupra altora lumina sufletului sau…Domnul nostru Iisus Hristos a lasat aceasta pace ucenicilor Sai înainte de moartea Sa ca pe o comoara nepretuita, zicând: Pacea Mea dau voua, pacea Mea las voua (Ioan 14, 27).Apostolul vorbete de asemenea despre accasta pace: …si pacea lui Dumnezeu, care cavârseste orice minte, sa pazeasca inimile voasre si cugetele voastre, întru Hristos Iisus (Filipeni 4, 7). Si astfel se cuvine ca noi sa ne îndreptam toate gândurile, dorintele si faptele spre dobândirea pacii lui Dumnezeu, strigând totodata impreuna cu Biserica: Doamne Dumnezeul nostru, pacea Ta da ne-o noua… (Isaia 26, 12).


Cu ce trebuie sa ne înzestram sufletul?

April 10th, 2007

Trebuie sa ne înzestram sufletul cu cuvântul lui Durnnezeu, câci cuvântul lui Dumnezeu, dupa cum spune Sfântul Grigone Teologul, este pâinea îngerilor cu care se hranesc sufletele flamânde de Dumnezeu.

Sa ne inzestrâm sufletul si cu citirea Noului Testament si a Psaltirii, stând in picioare, ca sa se produca luminarea mintii.Trebuie sa ne înzestrâm sufletul cu cuvântul lui Dumnezeu în asa fel încât mintea sa ,,se scalde” parca în Legea Domnului, conform careia omul trebuie sa traiasca. Când omul îsi va înzestra sufletul sâu cu cuvântul lui Dumnezeu, atunci va înte1ege si va face diferenta între bine si rau.

Citirea cuvântului lui Dumnezeu trebuie sa se produca în tacere si izolare, ca toata mintea cititorului sa se adânceasca în adevarul scrierilor sfinte si sa primeasca de la Dumnezeu acea caldura ce în izolare provoaca lacrimi si cu care omul se incalzeste si se umple cu daruri duhovnicesti, desfata mintea si sufletul mai mult decât cu orice cuvânt.


Despre grija de suflet

24







April 10th, 2007

Corpul omenesc e asemenca ueci lumânâri. Lumânarea se sfarseste arzând, iar omul – murind. Dar sufletul este nemuritor si se cuvine sa ne ingrijim de sufletul nostru mai muit decât de trup. Pentru ca ce-i va folosi omului daca va câstiga lumea întreaga ,,iar sufletul sau il va pierde? Sau ce-ar putea da omul in schimb pentru sufletul lui? (Matei 16, 26).

,,Noi credem ca sufletul este mai pretios decât orice, zice Macarie cel Mare, pentru ca Dumnezeu n-a binevoit sa Se uneasca cu nici o alta faptura decât cu omul, pe care l-a iubit mai mult decât toate creaturile.”

Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Ioan Gura de Aur, Sfântul Chiril al Alexandriei, Sfântul Ambrozie al Mediolanulul si altii, din tinerete si pâna la sfârsitul vietii lor, au fost feciorelnici. Toata viata ei si-au închinat-o slujirii pentru mântuirea sufletului si n-au slujit trupului.

Se cuvine deci sa ne îngrijim mai ales de suflet, iar trupul sa-l întarim în masura în care ne este de ajutor la intarirea duhulul.Daca ne vom omorî trupul de buna voie într-atât incât sa ne afectam si sufletul, atunci aceasta osteneala va fi fara judecata dreapta, doar daca am face aceasta pentru dobândirea virtutilor.Daca Domnul va voi ca omul sa treacâ prin boli si suferinte, tot El îi va da si puterea rabdarii.


Despre luarea aminte de sine

April 3rd, 2007

Cel care urmeaza calea luarii aminte de sine nu trebuie sa se încreada numai în propria sa putere de întelegere, ci trebuie sa cerceteze Scripturile si sa compare miscarile inimii sale si viata sa cu viata ascetilor care au trait mai înainte. E mult mai usor în acest fel sa ne pazim de cel rau si sa vedem limpede adevarul.

Cugetul unui om atent, veghetor este întocmai ca o straja neadormita.Sa veghem deci ca sa nu fim atrasi catre lucruri straine, sa ne gândim si sa vorbim despre ele cum spune David: Nu va grai gura mea lucruri omeneti (Ps. 16, 4), ci sa ne rugam Domnului: De cele ascunse ale mele curateste-ma si de cele straine fereste pe robul Tau (Ps. 18, 13-14).

Omul trebuie sa fie vigilent de la inceputul si pâna la sfarsitul vietii sale, ele, cele din mijloc, cu tot ce au ele placut ori neplacut, fiind indiferente.Ca sa-ti pastrezi cugetul curat, închide-te în sine, precum spune Mântuitorul: si pe nimeni sa nu salutati pe cale (Luca 10, 4), si fara folos sa nu vorbesti.Pe staret si pe frati sa-i saluti, închinându-te lor respectuos, iar ochii mintii sa-i ai mereu închisi.


Despre tacere

April 3rd, 2007

25







Preacuviosul Varsanufie ne învta ca precum corabia pe mare înfrunta furia valurilor si a furtunilor si ajungând la tarrmul linitit nu mai este supusa pericolului, ramânând nevatamata, tot asa si câlugarul, cât se afla printre oameni, are parte de mâhniri, ispite, gânduri suparatoare, iar când staruie în tâcere, n-are de ce se terne.

Tacerea deplina este crucea pe care calugarul trebuie sa-si râstigneasca patimile, placerile, gândurile. Adu-ti aminte de Domnul Hristos, câte batjocuri si defaimari a îndurat inainte de a fi râstignit pe Cruce. Asa si noi, fiind doar în tacere deplina, dar nesuferind precum a suferit Domnul Hristos, nu putem ajunge la starea sfinteniei desavârsite. Caci spune Apostolul: Cu El vom suferi si cu El ne vom preamari.

Alta cale nu exista.

Cel care a ales starea tacerii depline trebuie sa stie cu ce scop a ales aceasta stare, pentru ca inima lui sa nu se abata câtre altceva.


Despre lepadarea de lume

April 3rd, 2007

Frica lui Dumnezeu se dobândete atunci când omul, întorcându-se dinspre lume si tot ce este în lume, îi concentreaza gândurile si simamintele sale asupra Legii dumnezeieti si se adâncete cu totul in contemplarea lui Dumnezeu si in ateptarea fericirii fgaduite sfintilor. Noi nu fugim de oameni, care sunt de aceeai fire cu noi si poarta acelasi nume al lui Hristos, de crestini, ci fugim de pacatele facute de ei, cum i s-a spus Marelul Antonie: « Fugi de lume si te mântuiete ».

Nu poti sa te afli in starea contemplarii de Dumnezeu cât timp te afli în lume. Pâna când patimile nu se vor linisti, nu poti dobândi pacea sufleteasca. Iar patimile nu se linistesc atâta timp cât suntem înconjurati de lucruri ce stârnesc patimile din noi. Ca sa ajungi la starea desâvârsirii si sa capeti o liniste deplina a sufletului, trebuie sa starui muit in rugaciune si contemplare de Dumnezeu. Lasa-ti sufletul sa se înalte catre Dumnezcu prin rugâciune inflacârata, depârtându-te de patimile lumii acesteia. Nedepârtându-te de lune, sufletul nu poate sa-L iubeasca sincer si în totalitate pe Durnnezeu.


Proorocirile Sfântului Serafim

March 17th, 2007

Proorocirile Sfantului Serafim de Sarov

Dintre toti sfintii rusi, Serafim de Sarov pare a avea o stralucire aparte, de o statura duhovniceasca necomparabila cu nimeni si nimic. Ascet, apostol si prooroc al neamului sau, in 1902, cand a fost canonizat, toata Rusia s-a adunat in Pustia Sarovului, la Diveevo, insotind procesiunea celor 24 de arhimandriti si preoti imbracati in vesminte de aur si nestemate,

26







daruite chiar de Imparat. Cei care au participat la procesiune povestesc ca la miezul noptii, din piepturile celor de fata au izbucnit, pline de bucurie, in plina vara, imnurile Pastilor: “Hristos a inviat din morti”. Sfantul insusi proorocise toate acestea, cu 100 de ani in urma. “In plina vara, se vor canta imnurile de Pasti, spre pomenirea mea, dar aceasta bucurie va va fi de scurta durata. Lacrimile si prigoana vor fi painea voastra vreme de aproape un veac. Viata va va fi scurta atunci si ingerii abia vor avea timp sa adune sufletele din inchisori si razboaie.” Plin de neliniste profetica, Sfantul prevazuse deslusit, inca de la 1800, zilele infricosatoare care urma sa vina asupra rusilor. “Va curge mult sange, din cauza ca unii se vor rascula impotriva Tarului si a familiei sale (…) Va trece mai mult de jumatate de veac si atunci raufacatorii isi vor ridica sus capul. Asta se va intampla negresit. Rauri de sange vor inrosi pamantul rusesc. Vor fi omorati multi nobili pentru Imparat, dar Domnul nu se va mania pana la capat si nu va ingadui ca pamantul rusesc sa fie nimicit cu desavarsire.” Unui apropiat, mireanul Motovilov, parintele Serafim i-a zis: “Cred, tatucule, ca a opta mie de ani va trece. Cred ca va trece! Si iata ce-ti voi mai spune: toate vor trece si se vor sfarsi. Si toate manastirile vor fi distruse, dar pentru sarmanul Serafim, la Diveevo, va continua sa se savarseasca Jertfa cea fara de sange si imnurile Invierii”.Bland si smerit, Sfantul Serafim de Sarov nu voia sa inspaimante pe nimeni. Anunta doar vremurile ce va sa vina, pentru a da oamenilor timp de pocainta si de indreptare a pacatelor.

“Da tot ce ai si, daca n-ai, roaga-te”

O anume ironie a intamplarii face ca Sfantul Serafim sa fie astazi cinstit, asa cum se intampla la manastirea Rusicon din Athos, in icoane fatuite cu prea mult aur si argint, migalite intr-o puzderie de flori si ornamente minuscule, stropite din belsug cu agate si rubine purpurii. Pustnic si ascet, parintele a trait mult timp in singuratatea padurii, la adapostul unei case modeste din barne, cu o icoana intr-un colt si un trunchi de lemn retezat in loc de scaun.Nascut in 19 iulie 1759, intr-o familie de negustori bogati din orasul Kursk, Sfantul Serafim s-a apropiat de Dumnezeu prin cateva intamplari care l-au salvat miraculos de la moarte. Prima s-a petrecut la 7 ani, cand copilul de atunci a cazut de pe o schela ce inconjura clopotnita bisericii, fara sa patimeasca nimic. La 10 ani, o boala necunoscuta l-a adus la un pas de moarte. Rugandu-se, mama Sfantului a primit in vis cuvintele Maicii Domnului. Si intr-adevar, peste cateva zile, icoana Maicii Domnului a trecut intr-o procesiune pe strazile orasului Kursk. In momentul in care icoana ajunsese in dreptul casei, s-a dezlantuit o ploaie torentiala si procesiunea s-a oprit. Atunci mama a iesit cu copilul bolnav, care, atingand icoana, s-a tamaduit pe loc.Inclinarea catre credinta s-a manifestat timpuriu. Inca din anii adolescentei, Prohor - cum ii era numele de botez - traieste mai mult retras, in singuratate, adancit in lectura cartilor sfinte. La 19 ani, cu binecuvantarea mamei sale, se duce la manastirea Sarov, unde intra in calugarie, fiind repede acceptat si iubit de monahi, datorita blandetii si bunatatii sale. La 28 de ani, este primit in obstea sihastriei, iar un an mai tarziu este sfintit ierodiacon. Urmeaza sase ani de slujbe neintrerupte, in cadrul carora vedea adesea ingeri cantand. Intr-o zi, in timpul unei liturghii, dupa ce a binecuvantat asistenta si a rostit numele “si-n vecii vecilor”, in loc de a se retrage asa cum cerea randuiala slujbei, parintele Serafim a ramas tintuit pe loc, nemiscat, cu totul absent. Intelegand ca s-a petrecut ceva neobisnuit, doi ierodiaconi l-au apucat de brat si l-au dus in spatele iconostasului. Serafim a ramas nemiscat trei ore. Revenindu-si i-a explicat duhovnicului: “M-a coplesit o lumina orbitoare, asemanatoare unei raze de soare. Cand mi-am intors ochii catre aceasta lumina nespus de frumoasa, l-am vazut pe Domnul nostru Iisus Hristos in slava Sa, avand infatisarea unui fiu al omului, inconjurat de ostile ceresti: ingeri, arhangheli, heruvimi si serafimi. Cat despre mine, am primit o binecuvantare speciala”. Setea de Dumnezeu il indeamna insa sa se retraga in pustie, pentru a fi singur cu rugaciunile lui. Cu

27

aprobarea staretului, pleaca intr-o padure apropiata, unde va trai ca sihastru multi ani. Dar cu cat se adancea in inima padurii, cu atat credinciosii veneau peste el. Nimic nu-i era de folos, nici macar gestul de a acoperi cu ramuri de copac urmele cararii ce ducea la coliba sa. Oamenii gasisera o viclenie mult mai puternica, ii puneau in fata pe copii, care strigau: “Parinte Serafim, miluieste-ne!”. Auzind glas de copil, parintele nu rezista si, iesind din maracinisurile dese ale padurii, se arata oamenilor.

Ursii, lupii si iarba caprei

A trait multi ani in padure, in nesfarsita Siberie, printre brazi grosi de cativa metri si inalti precum catargele celor mai mari corabii. Cum scrie carturarul bisericesc si biograful sau, prof. Serghei Nil, Sfantul Il gasea pe Dumnezeu in simplitatea florilor, in animalele si in pasaretul padurii, cu care stia sa discute in limba lor. Bland si rabdator, imblanzea lupi si ursi, serpi si jivine, iepuri si vulpi, toate adunate in jurul colibei, ca in vremurile cele adamice, dupa cum dau marturie cei care l-au vizitat pe anahoret. “La miezul noptii”, povesteste parintele Iosif, “vedeai la usa lui tot felul de ursi si alte animale. Terminandu-si rugaciunile, nevoitorul iesea din chilie si incepea sa le hraneasca.” Parintele Alexandru, un alt martor ocular, l-a intrebat din curiozitate cum se poate ca acea bucata de paine uscata, ce se afla mereu in traista parintelui Serafim, sa sature atata multime de animale. Zambind, parintele i-a raspuns ca tot ce e de pret e putin si tot ce e putin e mult, moment in care s-a apropiat de el, ca o confirmare, un urs imens care tinea in labe un fagure cu miere. Parintele i-a multumit, dupa care a intins fagurele musafirului, asa cum cere legea ospitalitatii taranesti. Ca Isaac Sirul, Sfantul Serafim credea cu toata forta lui ca dragostea nu poate fi randuita si masurata. “O inima adevarata se aprinde de dragoste pentru toata faptura, pentru oameni, pentru pasari, pentru animale si chiar pentru demoni. Cu alte cuvinte, pentru toate fapturile.” Ca orice sfant, nimic rau nu-l atingea. Nici viperele care dadeau ocol casei, nici coltii salbaticiunilor.Mare postitor, Sfantul Serafim se hranea doar cu paine uscata. Cu timpul, a renuntat si la ea, cultivand in gradina din spatele chiliei sfecla si cartofi pentru animale, iar pentru sine o iarba numita iarba-caprei. “O culeg si o pun intr-o oala mica”, zice el zambind, “adaug putina apa si o asez pe plita. Dintr-insa se face ciorbita buna. O usuc apoi si iarna ma hranesc cu ea, iar fratii se intreaba ce bunatati mananc. Eu imi bucur trupul cu iarba caprei, dar nu spun nimanui de mancarea mea.”

O mie de zile in genunchi pe o piatra

Intarit de rugaciune si post, Sfantul Serafim a petrecut trei ani precum stalpnicii de odinioara. Timp de o mie de zile s-a rugat in genunchi pe o piatra de granit, iar cand, spre sfarsitul vietii, cineva a gasit piatra si i-a adus-o, Sfantul a zis: “Simeon Stalpnicul a stat 47 de ani in picioare pe un stalp. In comparatie cu el, ce-am facut eu?”.Nimeni nu va sti vreodata cum a trait el ani de zile in postul mancarii si, mai ales, al tacerii. Isi taiase cu buna stiinta orice legatura cu lumea. Cand i se intampla sa intalneasca pe cineva in padure, cadea in genunchi, cu fata la pamant, si ramanea asa, in aceasta pozitie, pana cand trecatorul se indeparta. O data pe saptamana, duminica, un calugar ii aducea putina hrana. Atunci, parintele deschidea usa si, cu ochii plecati, scotea o tava pe care pustnicul asezase o bucatica de paine sau putina varza, pentru a-i arata calugarului ce sa aduca duminica urmatoare.Rabdarea de care a dat dovada si puterea cutremuratoare a aspiratiei sale nesfarsite catre Divin i-a facut pe unii din fratii sai sa afirme ca fapta sa intrece puterile omenesti. El a atins acea stare de indumnezeire pe care putini sihastri au dobandit-o in intreaga istorie a Bisericii crestine. In timpul rugaciunii, concentrarea sa devenea atat de intensa, incat ramanea timp

28

indelungat nemiscat in fata icoanelor si cartilor duhovnicesti, doar contempland extaziat slava lui Dumnezeu.De ce si in ce imprejurare a intrerupt Sfantul acest canon al tacerii, asta nu vom afla niciodata. Trebuie sa fi avut porunca de Sus. Oamenii aveau nevoie de cuvant si de intarire. Proorocirile lui trebuia sa ajunga la urechile si sufletul celor incercati. Trebuia sa strabata veacurile si sa anunte vremea cea din urma a indreptarii, a lacrimilor si a mantuirii. Ostenit pe dinafara de post si rugaciune, parintele arata la 50 de ani ca un batran garbovit. Nevrand sa se trufeasca, a ascultat indemnul calugarului tanar, care ii aducea mancarea. Nu a vrut sa-l lase fara raspuns. Sprijinindu-se in toiag, tarandu-si cu greu picioarele bolnave de varice, parintele mergea in intampinarea unei nevointe din cele mai impovaratoare - sa revina in lume si sa renunte la linistea padurii, la aerul imbalsamat de rasina, la vietatile cele marunte si cantatoare din salasul copacilor, in schimbul misiunii divine de indrumare spirituala a oamenilor pe calea mantuirii. La 60 de ani, Serafim e numit staret. Incarcat cu darurile sfinte ale marilor puteri dumnezeiesti, numele sau se raspandeste cu repeziciune in intreaga Rusie si astfel mii de pelerini incep sa-l viziteze, cautand sfatul intelept al sfantului. Puterea intelegerii sale patrundea pana in adancul inimii celor care-l vizitau, care primeau raspunsul inainte de a-i marturisi nevointa. Toti plecau cu o mare bucurie si usurare sufleteasca dupa intrevederea cu Sfantul Serafim, care marturisea cu umilinta: “Cand vine cineva la mine, vine ca la un slujitor al lui Dumnezeu. Ce-mi porunceste Domnul ca unui rob al Sau, aceea eu ii transmit celui care doreste sa se foloseasca. Lucrez cum vrea El. N-am vointa proprie”.Pe multi, sfantul ii vindeca prin puterile sale spirituale, asa cum istoriseste principesa Sahaeva despre fiul ei grav bolnav. Parintele Serafim, inainte de a incepe sa se roage pentru sanatatea lui, i-a spus: “Tu, bucuria mea, roaga-te si ma voi ruga si eu pentru tine, insa stai asa, fara sa te intorci si sa te uiti in alta parte”. Bolnavul a stat asa mult timp, dar dupa o bucata de vreme n-a mai putut rabda si s-a uitat sa vada ce face parintele. Uitandu-se, l-a vazut pe Parintele Serafim stand in vazduh, rugandu-se si, speriindu-se de neobisnuita vedere, a strigat. Dupa ce si-a terminat rugaciunea, Parintele Serafim s-a apropiat de copil si i-a spus: “Iata, acum tu vei spune tuturor ca Parintele Serafim se roaga in vazduh. Domnul te va milui, dar tu sa nu spui despre aceasta nimanui, pana in ziua mortii mele”.Parintele Serafim cunostea ceasul mortii sale si se pregatea pentru marea trecere. “Viata mea se scurteaza. Trupul meu este mort in toate, dar duhul meu e ca si cum s-ar fi nascut ieri”, spunea el. Inca o data, sfantul se va invrednici de vizita Fecioarei Maria, care a fost o prevestire a fericitului sau sfarsit: “In curand, alesule al Meu, vei fi cu noi”. Bucuros peste fire ca i s-a ridicat ascultarea, si-a parasit inchisoarea benevola a chiliei si a plecat in padure, raiul si viata lui. Intr-o dimineata, in jurul orei sase, Parintele Serafim a fost gasit in chilia sa in genunchi, in fata icoanei Maicii Domnului, cu capul descoperit si cu Evanghelia, pe care obisnuia s-o citeasca, in fata lui. Isi avea mainile incrucisate pe piept, iar fata lui era linistita si senina. Dormea? Incetisor, fratii au vrut sa-l trezeasca. Dar ochii lui nu s-au mai deschis. In genunchi, in fata Imparatesei sale din ceruri, adormise pentru totdeauna.Parintele Serafim a cerut sa i se puna pe piatra de mormant urmatoarea inscriptie: “Dupa ce nu voi mai fi printre cei vii, veniti la mormantul meu: cu cat mai des, cu atat mai bine. Orice ati avea pe suflet, orice vi s-ar intampla,veniti la mine ca si cand as fi viu si, ingenunchind pe pamant, varsati-va tot amarul pe mormantul meu. Spuneti-mi totul si va voi asculta. Asa cum imi vorbeati in viata, la fel sa o faceti si acum. Pentru ca eu traiesc si pururea voi fi”.

Posted in Proorocirile Sfântului Serafim | No Comments »

Invataturi ale Sfantului Serafim de Sarov

March 17th, 2007

29




Invataturi ale Sfantului Serafim de Sarov

Aminteste-ti mereu, ascultarea le intrece pe toate. Ea intrece postul si rugaciunea! Iar noi nu numai ca nu trebuie sa o refuzam, trebuie sa alergam in intampinarea ei! Noi trebuie sa rabdam orice necaz care ar veni din partea fratilor fara sa ne tulburam si sa cartim.

Sufletul trebuie alimentat si hranit cu Cuvantul lui Dumnezeu. Cel mai mult noi ar trebui sa practicam lectura Noului Testament si a Psaltirii. Aceasta ar trebui facuta in picioare. Din aceasta lectura vine iluminarea mintii care este schimbata printr-o dumnezeiasca schimbare. Cel ce citeste Sfanta Scriptura primeste o caldura care in singuratate da nastere la lacrimi, prin care omul este incalzit iar si iar, umplut de daruri duhovnicesti, care dau o incantare mintii si inimii dincolo de orice inchipuire.

Mai presus de toate, aceasta trebuie facuta pentru a dobandi pacea sufletului: “Pace multa au cei ce iubesc legea Ta si nu se smintesc.” (Ps.118,165). Este foarte util sa citesti intrega Biblie intr-un mod inteligent. Caci numai prin acest exercitiu singur, pe langa alte bune lucrari, Domnul nu-l va lipsi pe om de mila Sa, ci va inmulti darul sau de intelegere.

Cei ce cu adevarat s-au hotarat sa slujeasca Domnului Dumnezeu trebuie sa se straduiasca a-si aminti mereu de Dumnezeu si sa rosteasca rugaciunea catre Iisus Hristos.

In biserica, atunci cand te rogi, e de folos sa stai cu ochii inchisi, cu o atentie concentrata si sa deschizi ochii doar cand te molesesti sau cand somnul iti da tarcoale si te face sa motai. Atunci ochii trebuie atintiti catre o icoana si catre lumina candelei ce arde dinaintea ei.

Nu trebuie sa ne asumam nevointe ascetice dincolo de puterile noastre, ci sa incercam sa ne facem trupul prieten credincios si vrednic de practicarea virtutilor. Trebuie sa mergem pe calea de mijloc. Trebuie sa fim intelegatori fata de neputintele si imperfectiunile noastre sufletesti si sa avem rabdare fata de defectele noastre, asa cum avem fata de defectele altora. Dar nu trebuie sa trandavim, ci trebuie sa ne silim spre imbunatatirea firii noastre.

In fiecare zi sa dormi negresit noaptea patru ore - de la zece seara pana la doua noaptea. Daca te simti slabit, poti sa dormi si in timpul zilei. Pastreaza aceasta regula permanent pana la sfarsitul vietii tale, fiindca este absolut necesara pentru odihna capului tau. Eu insumi din tinerete am pastrat-o cu rigurozitate. Noi cerem mereu bunului Dumnezeu odihna in timpul noptii si astfel nu vei deveni neputincios, ci sanatos si vesel.

Nu oricine isi poate impune siesi o regula severa de asceza in toate, sau sa se priveze pe sine de tot ceea ce n-ar face decat sa-i dezvaluie slabiciunile. Altminteri, prin epuizarea trupeasca, sufletul slabeste si el. In special, vinerea si miercurea, si mai ales in timpul celor patru posturi, trebuie luata o masa o data pe zi, iar ingerul Domnului se va apropia de tine. La pranz mamanca suficient, la cina fii moderat.

Dar un trup care este epuizat de penitenta si de boala trebuie intarit printr-un somn moderat, hrana si bautura moderate indiferent de perioada de timp.

30

Cu orice pret, noi trebuie sa incercam a pastra pacea sufletului si sa nu ne tulburam la jignirile venite de la altii. Nimic nu este mai pretios decat pacea intru Hristos Domnul. Sfintii Parinti aveau mereu un duh de pace si, fiind binecuvantati cu harul lui Dumnezeu traiau mult.

Dobandeste pacea, si mii de oameni din jurul tau se vor mantui. Atunci cand un om se afla intr-o stare de pace a mintii, el poate de la sine sa le ofere celorlalti lumina necesara luminarii ratiunii. Aceasta pace, ca pe o comoara nepretuita, Domnul nostru Iisus Hristos a lasat-o drept mostenire ucenicilor Sai inainte de moarte. (In. 14,27) Apostolul mai spunea despre ea : “si pacea lui Dumnezeu, care covarseste orice minte, sa va pazeasca inimile si cugetele voastre intru Hristos Iisus” (Filip. 4,7) Introdu mintea inlauntrul inimii si dai de lucru acolo cu rugaciunea; atunci pacea lui Dumnezeu o umbreste si ea se afla intr-o stare de pace. Trebuie sa ne obisnuim sa tratam jignirile venite de la altii cu calm, ca si cum insultele lor nu ne privesc pe noi, ci pe altcineva. O astfel de practica ne poate aduce pacea inimii si o poate face lacas al lui Dumnezeu insusi.

Daca nu se poate sa nu te tulburi, atunci, cel putin, e necesar sa incerci sa iti infranezi limba, dupa cuvantul psalmistului: “tulburatu-m-am si n-am grait” (Ps. 76, 4) Pentru a ne pastra pacea sufletului, este nevoie sa evitam cu orice pret a-i critica pe altii. In mod aparte, pentru a pastra pacea sufleteasca “trebuie evitata acedia” si sa te straduiesti a avea un duh vesel si nu trist. Trebuie sa incerci sa iesi din aceasta stare cat mai iute cu putinta. Atentie la duhul intristarii, caci aceasta da nastere la toate relele. O mie de ispite apar din pricina lui: agitatie, furie, invinuire, nemultumirea de propria soarta, ganduri de desfranare, schimbare permanenta a locului.

Uneori duhul cel rau al intristarii pune stapanire pe suflet si il lipseste de umilinta si bunatate fata de frati si da nastere la repulsie fata de orice conversatie. Atunci sufletul evita oamenii, crezand ca acestia se afla la originea tulburarii sale si nu intelege ca pricina tulburarii sale se afla intr-insul. Sufletul plin de intristare si parca scos din minti este incapabil sa accepte in pace sfaturile bune ce i se aduc sau sa raspunda cu umilinta la intrebarile ce i se pun.

Primul medicament cu ajutorul caruia omul isi afla in curand mangaiere sufleteasca este smerenia inimii, asa cum ne invata sfantul Isaac Sirul. Aceasta boala este tratata cu rugaciune, abtinere de la graire in desert, lucru de mana, dupa puterile fiecaruia, citirea Cuvantului lui Dumnezeu si rabdare; caci el se naste din lasitate, trandavie si graire in desert.

Oricine a invins patimile a invins si deprimarea. Veselia nu e pacat. Ea alunga plictiseala; si din plictiseala vine intristarea (acedia) si nimic nu e mai rea ca aceasta. Ea aduce cu sine totul. A spune sau a face raul este pacat. Dar a spune un cuvant bun, prietenos sau plin de veselie, asa incat toata lumea sa se simta in buna dispozitie in prezenta lui Dumnezeu si nu intr-o stare de intristare, nu este deloc un pacat.

Daca nu suntem de acord cu gandurile rele sugerate de diavol, facem un lucru bun. In timpul acestor atacuri, trebuie sa te indrepti cu rugaciunea catre Domnul Dumnezeu, asa incat scanteia patimilor celor rele sa fie alungata de la bun inceput. Atunci flacara patimilor nu va mai creste.

Trupul este robul, sufletul este stapanul. Si de aceea, mila lui Dumnezeu este cu noi atunci cand trupul este slabit si extenuat de boli; caci in acest fel patimile slabesc si omul devine normal. Dar boala trupeasca in sine este ceva nascut din pricina patimilor. Inlatura pacatul si boala va pleca.

31


Despre dobandirea sfantului duh

March 17th, 2007

Despre dobandire sfantului duh

INTRODUCERE

Sfantul Serafim de Sarov s-a nascut in 1759, in orasul Kursk. Parintii sai erau niste crestini ortodocsi evlaviosi, pilde de adevarata duhovnicie. La varsta de 10 ani, Serafim a fost tamaduit in chip minunat dintr-o boala grea cu ajutorul icoanei Nascatoarei de Dumnezeu din Kursk. De copil, s-a afundat in scrierile si in slujbele bisericii. A inceput viata monahala in manastirea Sarovului, la varsta de 19 ani. A fost tuns calugar cand avea 27 de ani si, curand dupa aceea, hirotonit diacon. Profunzimea si curatia participarii Sfantului Serafim in slujbele dumnezeiesti sunt vadite, deoarece i s-a ingaduit sa vada ingerii, si in timpul Sfintei Liturghii din Joia Mare l-a vazut pe Domnul Insusi.

La 34 de ani a fost hirotonit preot, si a fost numit duhovnic al manastirii de maici Diveievo. In acelasi timp, a primit si blagoslovenie pentru a incepe o viata de pustnic in padurea ce inconjoara Sarovul. Traia intr-o cabana mica, daruindu-se in intregime rugaciunii, postului si citirii Scripturii si a scrierilor Sfintilor Parinti. Sfantul Serafim obisnuia sa mearga la manastire Duminicile pentru a primi Sfanta Impartasanie; apoi se intorcea in padure.

In 1804, Sfantul Serafim a fost atacat de talhari si batut de moarte. Ranile provocate de acest atac l-au facut sa umble de acum inainte aplecat de spate, avand trebuinta de un toiag pentru a merge. Dupa aceasta intamplare, Sfantul a inceput sa se roage continuu, mult mai fierbinte, timp de o mie de zile si o mie de nopti, petrecand cea mai buna parte a timpului sau in genunchi pe o piatra de langa chilia sa si strigand “Doamne, miluieste-ma pe mine, pacatosul”. Apoi a petrecut trei ani in zavorare, in tacere desavarsita. Supunandu-se cererii Staretilor (Batranilor) manastirii, s-a intors in manastire in 1810, continuandu-si insa viata in rugaciune si zavorare tacuta pentru inca zece ani. Ascultand de o vedenie dumnezeiasca, Serafim si-a incetat tacerea si a inceput sa vorbeasca, spre folosul celorlalti. Sfantul intampina pe oricine venea la el cu o inchinaciune, un sarut duhovnicesc si cuvintele urarii pascale “Hristos a Inviat!”. Ii numea pe toti “bucuria mea”. In 1825 s-a intors la chilia sa din padure, unde primea mii de pelerini din intreaga Rusie. Fiindu-i dat darul inainte-vederii, Sfantul Serafim de Sarov, facatorul de minuni, oferea tuturor mangaiere si povata. Sfantul Serafim a raposat la 2 ianuarie 1833, ingenuncheat fiind in fata icoanei Nascatoarei de Dumnezeu.

O pilda al harului Duhului Sfant lucrator in viata si cuvintele Sfantului Serafim a ajuns la noi cand, in noiembrie 1831, un crestin ortodox evlavios pe nume Nikolai Motovilov s-a intalnit cu Sfantul Serafim, notand convorbirea avuta. Notele lui Motovilov au fost transcrise si publicate de catre Serghei Nilus, care a scris urmatoarea introducere:

32




Aceasta descoperire este fara indoiala de importanta mondiala. Intr-adevar, in esenta nimic nu este nou in ea, pentru ca intreaga revelatie a fost data Apostolilor din chiar ziua Pogorarii Duhului Sfant, la Rusalii. Dar acum, cand oamenii au uitat adevarurile fundamentale ale vietii crestine si sunt afundati in intunecimea materialismului sau in indeplinirea rutinata si de suprafata a “nevointelor ascetice”, descoperirea Sfantului Serafim este cu adevarat extraordinara, asa cum si el insusi a socotit-o. “Nu-ti este dat numai tie sa intelegi aceasta”, spune Sfantul Serafim catre sfarsitul descoperirii, “ci prin intermediul tau, este data intregii lumi!” Ca stralucirea unui fulger, aceasta minunata convorbire lumineaza intreaga lume ce era deja cufundata in nepasare si moarte duhovniceasca, cu mai putin de un secol inainte de lupta impotriva crestinismului din Rusia si intr-o vreme in care credinta crestina se afla intr-o decadere accentuata in Vest. Aici Sfantul lui Dumnezeu ni se infatiseaza asemenea proorocilor prin care Insusi Duhul Sfant a vorbit.Redam totul, cuvant cu cuvant, fara nici o interpretare proprie.S. A. Nilus

SCOPUL VIETII CRESTINE

“Era joi”, scrie Motovilov. “Ziua era posomorata. Stratul de zapada masura 20 de centimetri; fulgi uscati si tari cadeau abundent din cer, atunci cand Sfantul Serafim si-a inceput conversatia cu mine, pe un camp din apropierea chiliei sale, de cealalta parte a raului Sarovului, la poalele dealului ce se coboara spre mal. Mi-a spus sa sed pe buturuga unui copac pe care tocmai il taiase si s-a asezat inainte-mi.

“Domnul mi-a aratat” spuse marele Staret (batran), “ca in copilarie ati avut o puternica dorinta de a cunoaste scopul vietii crestine, si ca ati intrebat, mereu, multe persoane duhovnicesti despre acesta”.

Trebuie sa recunosc ca de la varsta de 12 ani acest gand m-a macinat continuu. De fapt, am intrebat multi preoti despre el, dar raspunsurile lor nu m-au satisfacut. Acest lucru nu avea de unde sa fie stiut de batran.

“Dar nimeni”, continua Sfantul Serafim, “nu v-a dat un raspuns potrivit. Vi s-a spus: “Mergi la biserica, roaga-te lui Dumnezeu, pazeste poruncile Domnului, fa fapte bune - acesta este scopul vietii crestine”. Unii au fost chiar indignati de faptul ca va macina o asemenea curiozitate profana si v-au spus: “Nu cerceta lucruri care te depasesc”. Dar nu v-au explicat asa cum ar fi trebuit. Acum umilul Serafim va va explica care este cu adevarat acest scop”.

“Rugaciunea, postul, privegherea si toate celelalte practici crestine, nu constituie scopul vietii noastre crestine. Desi este adevarat ca ele slujesc ca mijloace indispensabile in atingerea acestui tel, adevaratul scop al vietii crestine consta in dobandirea Duhului Sfant al lui Dumnezeu. Cat despre rugaciune, post, priveghere, pomeni si toate faptele bune savarsite de dragul lui Hristos, sunt doar mijloace spre a dobandi Duhul Sfant. Tineti minte vorbele mele, numai faptele bune savarsite din dragoste pentru Hristos ne aduc roadele Duhului Sfant. Tot ce nu este savarsit din dragoste pentru Hristos, chiar daca ar fi ceva bun, nu aduce nici rasplata in viata viitoare, nici harul Domnului in viata aceasta. De aceea Domnul nostru Iisus Hristos a zis: “Cel ce nu aduna cu Mine risipeste” (Luca 11:23). Nu ca o fapta buna ar putea fi numita altfel decat agoniseala, caci chiar daca o fapta nu este facuta pentru Hristos, este totusi

33

socotita buna. Scriptura spune: “In orice neam cel care se teme de Dumnezeu si face ce este drept este primit la El” (Fapte 10:35).

“Precum vedem intr-o alta pilda sfanta, omul care face lucruri drepte este placut Domnului. Vedem Ingerul Domnului infatisandu-se, la vremea rugaciunii, lui Cornelie, sutasul cel drept si cu frica lui Dumnezeu, si graindu-i: “Trimite la Iope şi cheamă pre Simon, cel ce se numeşte Petru. Acesta iti va spune cuvintele vietii vesnice, prin care te vei mantui tu si cei ai casei tale”. Astfel Domnul intrebuinteaza toate mijloacele Sale dumnezeiesti pentru a-i darui unui astfel de om, in schimbul faptelor sale bune, sansa de a nu-si pierde rasplata din viata ce va sa vina. Dar pana se sfarseste aceasta viata, trebuie sa punem inceput cu o dreapta credinta in Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit in lume sa mantuiasca pe cei pacatosi si care, prin dobandirea de catre noi a harului Duhului Sfant, aduce in inimile noastre Imparatia lui Dumnezeu si ne deschide calea spre castigarea binecuvantarilor vietii ce va veni. Dar primirea de catre Dumnezeu a faptelor bune care nu sunt savarsite din dragoste de Hristos se limiteaza la aceasta: Ziditorul daruieste mijloacele pentru a le face sa vieze (cf. Evrei 6:1). Sta in puterea omului a le face sa traiasca sau nu. De aceea Domnul a spus iudeilor: “Daca ati fi orbi n-ati avea pacat. Dar acum ziceti: noi vedem. De aceea pacatul ramane asupra voastra” (Ioan 9:41). Daca un om precum Cornelie este placut in fata Domnului pentru faptele sale bune, desi acestea nu sunt facute de dragul de Hristos, si apoi crede in Fiul Sau, asemenea fapte ii vor fi socotite ca fiind facute din dragoste de Hristos. Dar in situatia contrara, omul nu are nici un drept sa se planga atunci cand binele pe care l-a facut este nefolositor. Acest lucru nu se petrece niciodata atunci cand binele este savarsit din dragoste pentru Hristos, intrucat fapta buna pentru El nu numai ca ne aduce o cununa a dreptatii in lumea ce va veni, dar si in aceasta viata ne umple cu harul Duhului Sfant. Mai mult, s-a zis: “Dumnezeu nu da Duhul cu masura” (Ioan 3:34-35).

“Acesta este, iubitorule de Dumnezeu! Dobandirea Duhului Sfant este adevaratul scop al vietii crestine, in vreme ce rugaciunea, postul, pomenile si alte fapte bune facute din dragostea de Hristos, sunt doar mijloace ale dobandirii Duhului Sfant.”

“Ce intelegeti prin dobandire?” l-am intrebat pe Sfantul Serafim. “Cumva, nu prea pricep.”

“Dobandirea este acelasi lucru cu luarea in posesie”, mi-a raspuns el. “Stiti ce inseamna a dobandi bani? Dobandirea Duhului Sfant este asemenea. Stiti foarte bine ce inseamna a dobandi in sensul lumesc, iubitorule de Dumnezeu. Scopul oamenilor obisnuiti este sa adune sau sa faca bani; cat pentru nobilime, se adauga primirea de onoruri, distinctii si alte recompense pentru serviciile aduse stapanirii. Dobandirea Duhului Sfant este de asemenea un capital, dar datator de har si vesnic, si se obtine pe cai foarte asemanatoare, aproape la fel cum sunt cele ale capitalului monetar, social si temporal. Dumnezeu Cuvantul, Dumnezeu-Omul, Domnul nostru Iisus Hristos asemuieste viata noastra cu o piata, iar lucrarea vietii noastre pe pamant, o numeste negot. El spune tuturor: “Negutatoriti pana ce voi veni” ( Luca 19: 13), “rascumparand fiecare ocazie, caci zilele sunt rele.” ( Efeseni 5:16). Cu alte cuvinte, cea mai mare parte a timpului tau fa astfel incat sa primesti binecuvantarile ceresti, prin bunuri pamantesti. Bunurile pamantesti sunt fapte bune facute din dragoste pentru Hristos, ce pogoara harul Preasfantului Duh asupra noastra.”

“In pilda fecioarelor intelepte si a celor nebune, cand cele nebune au ramas fara de untdelemn, cele intelepte le-au spus: “Mergeti la cei ce vand si cumparati.” (Matei 25:9). Dar dupa ce au cumparat, usa camarii mireselor era deja inchisa, iar ele n-au mai putut intra. Unii spun ca lipsa untdelemnului din candelele fecioarelor nebune se talcuieste ca fiind lipsa de fapte bune

34

in vremea vietii lor. O asemenea interpretare nu este foarte corecta. De ce le-ar lipsi lor faptele bune, cand sunt numite fecioare, chiar daca nebune? Fecioria este virtutea suprema, o stare ingereasca, si ar putea tine locul tuturor celorlalte fapte bune.

“Eu cred ca ceea ce le lipsea lor era harul Prea-Sfantului Duh al lui Dumnezeu. Aceste fecioare au practicat virtutile, dar, in ignoranta lor duhovniceasca, au crezut ca viata crestina consta doar in facerea de bine. Facand fapte bune, ele credeau ca fac lucrarea lui Dumnezeu, dar putin le pasa daca au obtinut harul Duhului Sfant. Aceste moduri de viata, bazate doar pe facerea de bine, fara a incerca cu atentie daca aduc harul Duhului Sfant, sunt mentionate in cartile Sfintilor Parinti. “Exista o alta cale ce pare buna la inceput, dar care sfarseste in adacul iadului.”

“Antonie cel Mare, in scrisorile sale catre monahi, spune despre asemenea fecioare: ”Multi calugari si fecioare nu au stiinta despre feluritele vointe care lucreaza in om, si nu stiu ca suntem influentati de trei voi: prima este voia Domnului cea a-tot-desavarsita si a-tot-mantuitoare; a doua este voia noastra omeneasca care, chiar daca nu este distrugatoare, nu este nici mantuitoare; si a treia vointa este cea a diavolului - pe de-a-ntregul distrugatoare.” Aceasta a treia vointa, a vrajmasului, il indeamna pe om sa nu faca fapte bune, sau sa le faca din mandrie, sau doar de dragul virtutii, decat de dragul lui Hristos. A doua, propria noastra vointa, ne indeamna sa facem totul pentru a ne satisface patimile, sau ne invata ca si vrajmasul, sa facem lucruri bune doar de dragul binelui si nu pentru harul care este astfel dobandit. Dar prima, vointa a-tot-mantuitoare a Domnului, consta in a face bine doar pentru dobandirea Duhului Sfant, ca o comoara vesnica si nesfarsita, de nepretuit. Se poate zice, intr-un fel, ca dobandirea Duhului Sfant este untdelemnul ce le lipsea fecioarelor celor nebune. Au fost numite nebune doar pentru ca uitasera rodul trebuincios al virtutii, harul Duhului Sfant, fara de care nimenea nu este si nu poate fi mantuit, caci: “Prin Duhul Sfant fiecare suflet este inviorat, iar prin curatire este transfigurat si luminat de Sfinta Treime, intr-o Sfanta taina.”

“Untdelemnul din candelele fecioarelor intelepte putea sa arda cu tarie multa vreme. Deci aceste fecioare, cu candelele lor aprinse au putut sa-si intalneasca Mirele, care venea la miezul noptii. Impreuna cu El, au putut intra in camara de nunta

a bucuriei. Insa cele nebune, desi s-au dus sa mai cumpere untdelemn atunci cand li s-au stins candelele, nu s-au putut intoarce la timp si au gasit usa deja inchisa. Piata este viata noastra; usa de la camara de nunta care s-a inchis si impiedica drumul catre Mire este moartea omeneasca; fecioarele intelepte si cele nebune sunt sufletele crestinilor; untdelemnul nu este fapta buna, ci harul Prea Sfantului Duh dobandit prin fapte bune si care preschimba sufletele dintr-o stare la cealalta - de la starea stricacioasa la starea nestricacioasa, din intuneric la lumina, de la staulul existentei noastre (unde patimile sunt legate precum animalele fara de minte si ca fiarele salbatice) in templul Dumnezeirii, in luminoasa camara de nunta a vesnicei bucurii intru Hristos Iisus, Domnul nostru, Ziditorul, Izbavitorul si vesnicul Mire al sufletelor noastre.

“Ce mare este mila Domnului pentru mizeria noastra, adica neatentia noastra fata de grija pe care ne-o poarta, atunci cand Domnul spune: “Iata, Eu stau la usa si bat” (Apocalipsa 3:20), intelegand prin “usa” cursul vietii noastre care nu a fost inca oprit de moarte! O, cat as vrea, iubitorule de Dumnezeu, ca in aceasta viata sa fii pururea in Duhul lui Dumnezeu! “In ceea ce va voi afla, in aceea va voi judeca,” graieste Domnul.

35

“Vai noua daca El ne gaseste prea-incarcati de grijile si necazurile acestei vieti! Caci cine va putea sa duca supararea Sa, cine va suporta mania fetei Sale? De aceea s-a spus: “Privegheati si va rugati, ca sa nu cadeti in ispita.” (Marcu 14:38), adica sa va lipsiti de Duhul lui Dumnezeu, caci privegherea si rugaciunea ne aduc harul Sau.

“Desigur, fiecare fapta buna, facuta din dragoste pentru Hristos, ne daruieste harul Duhului Sfant, dar rugaciunea ne da acest har in mod deosebit, pentru ca intotdeauna este la indemana, ca o unealta de dobandire a harului Duhului Sfant. De pilda, ai vrea sa mergi la biserica, dar nu afli nici o biserica sau slujba s-a terminat; ai vrea sa dai de pomana unui cersetor, dar nu este nici unul sau nu ai ce sa ii dai; ai vrea sa-ti pastrezi fecioria, dar nu ai puterea sa o faci din pricina firii tale sau din pricina tariei vicleniilor vrajmasului, carora nu te poti impotrivi datorita slabiciunii tale omenesti; ai dori sa faci alte fapte bune de dragul lui Hristos, dar nici nu ai taria sau iti lipseste prilejul. Acestea, cu siguranta nu se aplica rugaciunii. Rugaciunea este la indemana oricui, bogat ori sarac, nobil ori umil, puternic ori slab, sanatos ori bolnav, drept ori pacatos.”

“Puteti judeca cat de mare este puterea rugaciunii, atunci cand este savarsita din toata inima, chiar si in cazul unei persoane pacatoase, in urmatoarea pilda din Sfanta Traditie. Cand, la rugamintea unei mame disperate careia ii murise singurul fiu, o prostituata pe care o intalnise, inca necurata dupa ultimul ei pacat, miscata fiind de durerea adanca a mamei, a strigat catre Domnul: “Nu de dragul unei sarmane pacatoase ca mine, ci pentru lacrimile unei mame ce-si jeleste fiul si crezand cu tarie in bunatatea Ta cea plina de dragoste si in puterea Ta cea nemasurata, Hristoase Dumnezeule, inviaza-l pe fiul ei, o, Doamne!” Si Domnul l-a ridicat din morti.

“Vezi, iubitorule de Dumnezeu! Mare este puterea rugaciunii, iar ea aduce indeosebi Duhul lui Dumnezeu, si este cel mai usor de savarsit pentru toata lumea. Vom fi fericiti intr-adevar daca Domnul Dumnezeu ne afla pazindu-ne si plini de darurile Sfantului Sau Duh. Atunci putem nadajdui plini de incredere ca “vom fi rapiti… in nori ca sa intampinam pe Domnul in vazduh” (1 Tesalonicieni 4:17) Care vine “cu putere multa si cu slava” (Marcu 13 :26) “sa judece vii si mortii” (1 Petru 4:5) si “va rasplati fiecaruia dupa faptele sale” (Matei 16:27).

“Iubitorule de Dumnezeu, tu binevoiesti a crede ca este o mare bucurie sa vorbesti cu sarmanul Serafim, socotind poate ca nu este lipsit de harul Domnului. Atunci, ce-am mai putea spune despre Insusi Domnul, obarsia fara de cadere a fiecarei binecuvantari, cereasti si pamantesti? Intr-adevar, in rugaciune ni se ingaduie sa vorbim cu El, cu Insusi Dumnezeul si Mantuitorul nostru cel plin de har si de datator de viata. Dar chiar si aici, trebuie sa ne rugam numai pana cand Dumnezeu Duhul Sfant se pogoara asupra noastra, cu harul Sau ceresc, in masura cunoscuta de El. Si cand El binevoieste sa ne viziteze trebuie sa ne oprim din rugaciune. Pentru ce ar trebui atunci sa ne rugam Lui, “Vino si Te salasluieste intru noi si ne curateste pre noi de toata intinaciunea si mantuieste, Bunule, sufletele noastre”, cand El deja a venit la noi sa ne mantuiasca, pe cei ce ne incredem Lui, si Il chemam cu adevarat cu Numele Sau cel sfant, ca sa-L putem primi cu smerenie si dragoste pe Mangaietorul, in casa sufletelor noastre, flamanzind si insetand dupa venirea Sa?

“Voi explica aceasta, iubitorule de Dumnezeu, printr-o pilda. Inchipuiti-va ca m-ati chemat in vizita si ca, in urma acestei invitatii, am venit sa stam de vorba. Dar continuati sa ma chemati, spunandu-mi: “Intra, te rog! Hai intra!” Atunci eu voi fi silit a cugeta: “Care este problema lui? Este nebun?”

36

“Asa, si cu Domnul Dumnezeul nostru Sfantul Duh. De aceea se spune: “Opriti-va si cunoasteti ca eu sunt Dumnezeu; Inaltat voi fi intre neamuri. Inaltat voi fi pe pamant” (Psalmul 45[46]:10). Adica voi aparea si voi continua sa apar tuturor celor care cred in Mine si Ma cheama, si voi vorbi cu ei precum am grait odata catre Adam in Rai, catre Avraam si Iacov si alti slujitori de-ai Mei, Moise si Iov, si cu cei asemenea lor.

“Multi explica ca aceasta tacere se refera numai la problemele lumesti; cu alte cuvinte, ca in timpul rugaciunilor in care vorbesti cu Dumnezeu trebuie “sa fii linistit” in ceea ce priveste problemele lumesti. Dar iti voi spune, in numele Domnului, ca nu este numai necesar sa fii mort fata de acestea la rugaciune, ci cand prin puterea nemasurata a credintei si a rugaciunii Domnul Dumnezeul nostru Duhul Sfant se indura sa ne viziteze, si vine la noi in intregimea bunatatii Sale nespuse, trebuie sa fim morti si fata de rugaciune.

“Sufletul vorbeste in timpul rugaciunii, dar la pogorarea Duhului Sfant trebuie sa ramanem intr-o tacere desavarsita, pentru a asculta limpede si cu intelegere toate cuvintele vietii vesnice pe care El se va milostivi atunci sa ni le spuna. Sunt trebuitoare atat trezvia eplina a sufletului si a duhului, cat si neprihanirea feciorelnica a trupului. Aceleasi cerinte au fost facute la Muntele Horev, cand israilitilor li s-a spus ca nici macar sa nu isi atinga nevestele, vreme de trei zile, inainte de aparitia lui Dumnezeu pe Muntele Sinai. Caci Dumnezeul nostru este un foc ce arde tot ce este necurat, si nimeni cu trupul sau duhul intinat nu poate intra in partasie cu Dansul.”

DOBANDIREA HARULUI

“Da, parinte, dar alte fapte bune, savarsite din dragoste pentru Hristos, in scopul dobandirii Duhului Sfant? Ati vorbit numai de rugaciune.”

“Dobandeste harului Duhului Sfant si prin practicarea celorlalte virtuti, de dragul lui Hristos. Fa negot duhovnicesc cu ele; fa negot cu acelea care iti aduc profitul cel mai mare. Strange capital din belsugul harului lui Dumnezeu, aduna-l in banca cea vesnica a lui Dumnezeu, care iti va aduce dobanda nematerialnica, nu patru sau sase procente, ci suta la suta pentru o rubla duhovniceasca, si chiar nesfarsit mai mult decat atat. De pilda, daca rugaciunea si privegherea iti dau mai mult har de la Dumnezeu, roaga-te si privegheaza; daca postirea iti da mult din duhul lui Dumnezeu, posteste; daca milostenia iti da mai mult, fa pomeni. Masurati fiecare virtute facuta din dragoste pentru Hristos in acest fel.

“Acum va voi spune despre mine, umilul Serafim. Sunt dintr-o familie de negutatori din Kursk. Astfel, pe cand nu eram inca in manastire, obisnuiam sa facem negot cu bunurile care ne aduceau cel mai mare castig. Fa astfel, fiul meu. Si asa cum in afaceri scopul de capatai nu este nici pe departe cel de a face negot, ci obtinerea a pe cat se poate mai mult castig, astfel si in “afacerea” vietii crestine scopul principal nu este, nici pe departe, rugaciunea sau savarsirea unor alte fapte bune. Desi apostolul spune: “Rugati-va neincetat” (I Tesalonicieni 5:17), totusi, dupa cum va amintiti, el adauga: “Vreau sa graiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca sa invat si pe altii, decat zece mii de cuvinte in limbi.” (I Corinteni 14:19). Iar Domnul spune: “Nu oricine Imi zice: Doamne, Doamne, va intra in imparatia cerurilor, ci cel care face voia Tatalui Meu Celui din ceruri.” (Matei 7:21), adica cel ce face lucrarea Domnului si, mai mult, o face cu cinstire, caci “blestemat este tot cel care face lucrul Domnului cu nebagare de seama” (Ieremia 48:10). Iar lucrul Domnului este: credinta in Dumnezeu si in Acela pe care

37

L-a trimis, Iisus Hristos (Ioan 14:1; 6:29). Daca noi intelegem poruncile lui Hristos si ale Apostolilor asa cum trebuie, afacerea noastra ca si crestini consta nu in sporirea numarului faptelor noastre bune, care sunt numai mijloace de indepartare a scopului vietii crestine, ci in obtinerea castigului cel mai mare de pe urma lor, adica dobandirea darurilor celor mult bogate ale Duhului Sfant.

“Cat doresc, iubitorule de Dumnezeu, ca insiva sa puteti dobandi aceasta sursa nesfarsita a harului dumnezeiesc, si sa va puteti intreba mereu: Sunt intru Duhul Domnului ori nu? - nu este nici o pricina pentru a jeli. Sunteti pregatit sa va infatisati de indata la infricosatoarea judecata a lui Hristos. Caci “In ceea ce te voi gasi, in aceea te voi judeca.” Dar daca nu suntem in Duhul, trebuie sa aflam de ce nu suntem si ce pricina l-a facut pe Domnul Dumnezeul nostru Duhul Sfant sa ne paraseasca. Trebuie sa-L cautam iar si trebuie sa continuam cautarea, pana ce Domnul Dumnezeul nostru Duhul Sfant este aflat si este iarasi cu noi, prin bunatatea Lui. Trebuie sa atacam vrajmasii care ne indeparteaza de El, pana ce si tarana lor nu va mai fi, precum a spus Profetul David, “Urmari-voi pe vrajmasii mei si-i voi prinde pe dansii si nu ma voi intoarce pana ce se vor sfarsi. Ii voi zdrobi pe ei si nu vor putea sa stea, cadea-vor sub picioarele mele.” (Psalmul 17:41-42[18:38-39]).”

„Aceasta este, fiul meu. Asa trebuie sa faci negot duhovnicesc intru virtute. Imparte darurile harului Duhului Sfant celor care au trebuinta de ele, asa cum o lumanare aprinsa ce arde cu foc pamantesc da lumina si aprinde alte lumanari, pentru a-i lumina pe toti cei din alte locuri, fara a-si slabi lumina ei. Daca astfel este cu focul pamantesc, ce vom spune despre focul harului Prea Sfantului Duh al lui Dumnezeu? Pentru ca bogatia pamanteasca, impartind-o - scade, dar bogatiile ceresti ale harului lui Dumnezeu cu cat sunt impartite, cu atat mai mult sporesc intru cel ce le imparte. Astfel, Domnul Insusi s-a bucurat a-i grai samaritencei: “Oricine bea din aceasta apa va inseta iarasi. Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, nu va inseta in veac; ci apa pe care i-o voi da Eu se va face in el izvor de apa, care curge spre viata vesnica.” (Ioan 4:13-14)”.

PREZENTA DUHULUI SFANT IN ISTORIE

“Parinte”, am spus eu, “imi vorbiti mereu despre dobandirea harului Duhului Sfant ca scop al vietii crestine. Dar cum si unde il pot vedea? Faptele bune sunt vizibile, dar Duhul Sfant poate fi vazut? Cum pot sti daca El este sau nu cu mine?”.

“In ziua de azi”, raspunse batranul, “datorita racelii noastre aproape universale fata de sfanta noastra credinta in Domnul nostru Iisus Hristos, si a lipsei noastre de atentie fata de lucrarile Proniei Sale Dumnezeiesti in noi si fata de partasia omului cu Dumnezeu, am ajuns atat de departe, incat se poate spune ca aproape am parasit adevarata viata crestina. Marturiile Sfintei Scripturi ni se par acum de neinteles; cand, de pilda, prin gura lui Moisi, Duhul Sfant glasuieste: “Si Adam L-a vazut pre Domnul Dumnezeu umbland prin Rai” (cf. Facerea 3:8), sau cand citim cuvintele apostolului Pavel: “Am mers in Ahaia, si Duhul Domnului nu a mers cu noi; ne-am intors in Macedonia, si Duhul Domnului a venit cu noi.” Infatisarea lui Dumnezeu catre om este mentionata de mai multe ori, in alte pasaje ale Sfintei Scripturi.

“De aceea unii oameni spun: “Aceste pasaje sunt de neinteles. Este intr-adevar cu putinta ca oamenii sa il vada pe Dumnezeu atat de limpede?” Dar nu este nimic de neinteles aici. Aceasta neputinta de a intelege se datoreaza faptului ca ne-am indepartat de simplitatea

38

cunoasterii crestine originale. Sub pretextul educatiei, am ajuns la o asemenea ignoranta, incat lucrurile pe care stramosii nostri le-au inteles asa de usor, noua ni se par aproape de neconceput. Chiar si intr-o convorbire obisnuita, ideea aparitiei lui Dumnezeu printre oameni nu parea ciudata. Astfel, cand prietenii l-au certat pe Iov pentru hula impotriva lui Dumnezeu, el le-a raspuns: “Cum poate fi asa cand eu simt Duhul Domnului in suflarea mea?” (cf. Iov 27:3). Adica, “Cum as putea sa Il hulesc pe Dumnezeu cand Duhul Sfant sta cu mine? Daca l-as fi hulit pe Dumnezeu, Duhul Sfant s-ar fi departat de la mine; dar priviti! Ii simt suflarea in narile mele.”

“Se zice ca Avraam si Iacov L-au vazut pe Domnul si au stat de vorba cu El in acelasi fel, si ca Iacov chiar s-a luptat cu El. Moisi si toti oamenii care erau cu el L-au vazut pe Dumnezeu atunci cand a primit de la El tablele legii, in muntele Sinai. Un stalp de nori si un stalp de foc, sau cu alte cuvinte, harul vadit al Duhului Sfant, i-au calauzit pe oamenii Domnului in pustie. Oamenii nu l-au vazut pe Dumnezeu si harul Duhului Sau Sfant in timp ce dormeau, in vise, sau in inflacararea unei imaginatii dezordonate, ci in realitate si trezvie.

“Am devenit atat de neatenti la lucrarea mantuirii noastre, incat interpretam gresit si multe alte cuvinte din Sfanta Scriptura, si asta pentru ca nu cautam harul Domnului, si pentru ca, in mandria mintilor noastre, nu ii ingaduiam sa se salasluiasca in sufletele noastre. De aceea nu avem adevarata luminare de la Domnul, pe care El o trimite in inimile oamenilor care flamanzesc si inseteaza profund dupa dreptatea sau sfintenia Sa.”

Multi talcuiesc versetul din Biblie “Dumnezeu a suflat suflare de viata in fata lui Adam”, intaiul-zidit, cel ce a fost facut de El din tarana, cum ca pana in acel moment nu era nici suflet omenesc, nici duh in Adam, ci exista doar trupul facut din tarana. Aceasta talcuire este gresita, pentru ca Domnul l-a zidit pe Adam din tarana, asa cum descrie Sfantul Apostol Pavel: “Intreg duhul vostru, si sufletul, si trupul sa se pazeasca, fara de prihana, intru venirea Domnului nostru Iisus Hristos.” (1 Tesaloniceni 5:23). Si toate acesta parti ale firii noastre au fost facute din tarana, si Adam nu a fost zidit mort, ci o fiinta lucratoare, ca toate fapturile Domnului ce vietuiesc pe pamant.

Important este lucrul ca daca Domnul Dumnezeu nu ar fi suflat dupa aceea in fata sa, aceasta suflare de viata - adica harul Domnului Dumnezeului nostru Sfantul Duh, Care purcede din Tatal, sade in Fiul si este trimis in lume de dragul Fiului - Adam ar fi ramas fara Sfantul Duh in el. Sfantul Duh e Cel care L-a inaltat pe Adam la demnitatea dumnezeiasca. Desi desavarsit, el a fost facut si superior celorlalte fapturi ale Domnului, ca o incununare a zidirii pe pamant; el ar fi fost ca toate celelalte fapturi, care desi au un trup, suflet si duh, fiecare dupa felul sau, nu au pe Sfantul Duh intr-insele. Dar cand Domnul Dumnezeu a suflat in fata lui Adam suflarea de viata, atunci, dupa cuvintele lui Moisi: “Adam s-a facut fiinta vie” (Facerea 2:7), adica plinit si asemenea lui Dumnezeu in toate felurile, si ca El, pururea nemuritor. Adam era imun la actiunea elementelor, in asa masura, incat apa nu il putea ineca, focul nu il putea arde, pamantul nu il putea inghiti in adancurile sale, si vazduhul nu ii putea face rau in nici un fel. Toate ii erau supuse, el fiind cel iubit de Dumnezeu, ca imparatul si stapanul zidirii, si toate il priveau ca pe incununarea desavarsita a fapturilor Domnului. Adam a fost facut atat de intelept de aceasta suflare de viata, care a fost suflata in fata sa de buzele ziditoare a lui Dumnezeu, Facatorul si Stapanitorul a toate, incat nu a existat si probabil nu va mai exista om mai intelept si mai inteligent decat el, vreodata pe pamant. Cand Domnul i-a poruncit sa dea nume tuturor fapturilor, el a dat fiecareia un nume care-i exprima pe deplin toate calitatile, puterile si insusirile daruite de Dumnezeu atunci cand a zidit-o.

39

“Ca rezultat al acestui dar, al harului dincolo de fire al lui Dumnezeu, care i-a fost daruit prin suflarea de viata, Adam putea sa Il vada, sa Il inteleaga pe Dumnezeu umbland in Rai, sa Ii priceapa vorbele, sa inteleaga convorbirile sfintilor ingeri, limbile tuturor fiarelor, pasarilor si reptilelor si tot ceea ce ne este acum ascuns, noua fapturilor cazute si pacatoase. Toate acestea ii erau foarte vadite lui Adam, inainte de caderea sa. Domnul Dumnezeu i-a dat si Evei aceeasi intelepciune, tarie, putere nemarginita si toate celelalte insusiri bune si sfinte. El nu a zidit-o din tarana, ci din coasta lui Adam, in Edenul incantarii, Raiul pe care El l-a asezat in mijlocul pamantului.“Pentru ca ei sa poata mereu sa pastreze cu usurinta insusirile nemuritoare, dumnezeiesti si desavarsite ale acestei suflari de viata, Dumnezeu a asezat in mijlocul gradinii pomul vietii, cu roade inzestrate de intreaga esenta si plinatate a suflarii Sale dumnezeiesti. Daca nu ar fi pacatuit, Adam si Eva, precum si toti urmasii lor, ar fi putut sa manance mereu din roadele pomului vietii si, astfel, sa pastreze de-a pururea puterea datatoare de viata a harului dumnezeiesc.

“Ei ar fi putut, de asemenea, sa-si pastreze pururea toate puterile trupului, sufletului si duhului lor intr-o stare de nemurire si tinerete vesnica, si ar fi putut continua, in aceasta stare a lor de nemurire si fericire, pentru totdeauna. In prezent, insa, ne este greu chiar si sa ne inchipuim un asemenea har.

“Dar prin gustarea din pomului cunostiintei binelui si a raului – care a fost inainte de vreme si impotriva poruncii lui Dumnezeu – ei au invatat osebirea dintre bine si rau si au fost supusi tuturor consecintelor de dupa nerespectarea poruncii Domnului. Apoi, au pierdut acest dar nepretuit al harului Duhului lui Dumnezeu, pentru ca, pana la venirea in lume a lui Dumnezeu-omul, Iisus Hristos, “inca nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit” (Ioan 7:39).

“Totusi aceasta nu inseamna ca Duhul lui Dumnezeu nu era in lume deloc, ci doar ca prezenta Sa nu era atat de vadita. Se manifesta doar exterior, si doar semnele prezentei Sale in lume au fost cunoscute de oameni. Astfel, de pilda, multe taine legate de mantuirea ce va veni a neamului omenesc i-au fost descoperite atat lui Adam cat si Evei, dupa caderea lor. Lui Cain, in ciuda lipsei de cinstire si a neascultarii sale, i-a fost usor sa inteleaga vocea care purta harul si dumnezeirea, in cuvintele acuzatoare. Noe a vorbit cu Dumnezeu. Avraam L-a vazut pe Dumnezeu si ziua Sa si s-a bucurat (in Ioan 8:56). Harul Duhului Sfant lucrand exterior se mai reflecta in toti proorocii Vechiului Testament si in sfintii Israilului. Dupa aceea, iudeii au intemeiat scoli prorocesti anume, in care fii proorocilor erau invatati sa deosebeasca semnele manifestarii lui Dumnezeu sau a Ingerilor, si sa distinga lucrarile Duhului Sfant de fenomenele naturale obisnuite, ale vietii pamantesti lipsita de har. Simeon, care L-a tinut pe Dumnezeu in bratele sale, bunicii lui Hristos, Ioachim si Ana, si nenumarati alti slujitori ai lui Dumnezeu au avut parte mereu de diferite aparitii dumnezeiesti, descoperiri, si au auzit voci, care au fost insotite de intamplari minunate vadite. Cu toate ca nu cu aceeasi tarie ca la poporul lui Dumnezeu, prezenta Duhului lui Dumnezeu a lucrat totusi si in paganii care nu-L cunosteau pe adevaratul Dumnezeu, pentru ca, chiar si printre acestia, Dumnezeu a gasit oamenii alesi. De pilda, au existat fecioarele-prorocite pe nume sibile, care si-au inchinat fecioria unui Dumnezeu necunoscut, dar lui Dumnezeu, Ziditorul lumii, atotputernicul ocarmuitor al universului, asa cum era conceput El de pagani. Cu toate ca filosofii pagani au ratacit si in intunericul necunoasterii lui Dumnezeu, totusi, ei au cautat adevarul, care este iubit de Dumnezeu. Din pricina acestei cautari placute lui Dumnezeu, ei s-au putut bucura de Duhul Domnului. Se spune ca neamurile care nu-L cunosc pe Dumnezeu indeplinesc din fire cerintele legii si fac ceea ce este placut Lui (cf. Romani 2:14). Domnul lauda astfel adevarul,

40

caci spune El insusi despre acesta, prin Sfantul Duh: “Adevarul din pamant a rasarit si dreptatea din cer a privit.” (Psalmul 84:12[85:11]).

“Deci vezi, iubitorul de Dumnezeu, atat la sfantul popor iudeu, un popor iubit de Dumnezeu, cat si la paganii care nu-L cunosteau pe Domnul, s-a pastrat o cunostinta despre Dumnezeu – astfel, fiul meu, cu o intelegere limpede si rationala a felului in care lucreaza Domnul Dumnezeul nostru Sfantul Duh in om, si cu ajutorul simtamintelor noastre launtrice si exterioare, ne putem incredinta ca aceasta este cu adevarat lucrarea Duhului, si nu o amagire a vrajmasului. Astfel a fost, de la caderea lui Adam, pana la venirea in lume a Domnului nostru Iisus Hristos, in trup.

“Fara aceasta constientizare perceptibila a lucrarilor Sfantului Duh, care a fost pastrata mereu in firea omeneasca, oamenii nu ar fi putut sti cu siguranta ca rodul samantei femeii, care fusese fagaduit lui Adam si Evei, a venit in lume sa zdrobeasca capul sarpelui. (Facerea 3:15).

“La urma, Sfantul Duh i-a prevestit Sfantului Simeon, care avea atunci 65 de ani, taina zamislirii fecioresti si a nasterii lui Hristos din prea-curata si pururea Fecioara Maria. Dupa aceea, dupa ce a trait prin harul Sfantului Duh al Domnului vreme de trei sute de ani, in cel de-al 365-lea an al vietii sale, el a grait deschis in templul Domnului: stia cu siguranta, datorita darului Sfantului Duh, ca acesta este cu adevarat Hristos, Mantuitorul lumii, a Carui zamislire si nastere dincolo de fire, din Sfantul Duh, i-a fost prezisa de un inger, cu 300 de ani inainte.

Si mai a fost si Sfanta Ana, o proorocita, fiica lui Fanuil, care de la vaduvie I-a slujit Domnului Dumnezeu, in templul Sau, vreme de 80 de ani, si care era cunoscuta ca o vaduva dreapta, o slujitoare curata a lui Dumnezeu, prin darurile deosebite ale harului pe care le-a primit. Si ea a anuntat ca El este cu adevarat Mesia, Care fusese fagaduit lumii, adevaratul Hristos, Dumnezeu si Om, Imparatul lui Israil, Care a venit sa mantuiasca pe Adam si intreaga omenire.

“Dar cand Domnul nostru Iisus Hristos a implinit intreaga lucrare a mantuirii, dupa Invierea Sa, a suflat asupra Apostolilor, a restaurat suflarea de viata pe care o pierduse Adam, si le-a dat lor acelasi har al Prea Sfantului Duh al lui Dumnezeu de care s-a bucurat Adam. Dar asta nu a fost tot. Le-a mai spus ca este mai bine, pentru ei, ca El sa mearga la Tatal, pentru ca daca nu s-ar duce, Duhul n-ar mai veni in lume. Dar daca El, Hristosul, se duce la Tatal, Il va trimite pe Acesta in lume, si El, Mangaietorul, ii va indruma pe ei si pe toti ceilalti ce le vor urma invataturile intru deplinatatea adevarului, si le va aminti tot ce le-a spus El pe cand era inca in lume. Ce a fost apoi fagaduit a fost “har peste har” (Ioan 1:16).

“Apoi, in ziua Rusaliilor, El le-a trimis in mod solemn, intr-un vant puternic, Sfantul Duh, in chipul unor limbi de foc, care i-au luminat pe fiecare dintre ei, au intrat intru ei si i-au umplut de puterea arzatoare a harului dumnezeiesc, care sufla ca si cu roua si lucreaza cu bucurie in sufletele care iau parte la puterile si faptele sale (Fapte 2). Si acest har arzator al Sfantului Duh, care ne este dat noua tuturor, celor credinciosi in Hristos, prin Taina Sfantului Botez, este pecetluit prin Taina Mirungerii pe partile osebite ale trupului nostru, dupa cum este randuit de catre Sfanta Biserica, pastratoare vesnica a acestui har. Se spune: “Pecetea darului Sfantului Duh.” Pe ce ne punem noi pecetea, Inaltimea ta, daca nu pe vasele care contin niste comori foarte pretioase? Dar ce poate fi mai important si mai pretios pe pamant, decat darurile Sfantului Duh, care ne sunt trimise de sus, in Taina Sfantului Botez? Acest har al botezului este atat de mare si atat de indispensabil, atat de trebuitor pentru om, incat nici chiar un eretic

41

nu este lipsit de acesta pana la moarte; adica, pana la sfarsitul perioadei hotarate de pronia dumnezeiasca, ca o incercare de-o viata a omului pe pamant, pentru a se vadi ce va putea savarsi acesta (in timpul acestei perioade care i-a fost daruita de Dumnezeu) cu mijloacele puterii harului, care i-a fost dat de sus.”

“Si daca nu am pacatui niciodata dupa botez, ar trebui sa ramanem pentru totdeauna sfinti ai Domnului, sfintiti, neprihaniti si liberi de toata necuratia trupului si a sufletului. Dar problema este ca noi crestem in statura, dar nu crestem in har si in cunoasterea lui Dumnezeu, asa cum a sporit Domnul nostru Iisus Hristos; din contra, ajungem incetul cu incetul din ce in ce mai ticalosi si pierdem harul Prea-Sfantului Duh al lui Dumnezeu, devenind pacatosi in diferite grade, si oameni foarte pacatosi. Dar daca un om este starnit de intelepciunea lui Dumnezeu Carele cauta mantuirea noastra si imbratiseaza totul, si daca reuseste sa-si inchine cele dintai ceasuri ale zilei lui Dumnezeu si sa se pazeasca pentru a-I gasi mantuirea vesnica, atunci, in ascultarea glasului sau, trebuie sa se zoreasca a darui o pocainta adevarata, pentru toate pacatele sale, si trebuie sa lucreze virtutile ce se opun pacatelor faptuite. Atunci, prin virtutile faptuite pentru Hristos, va dobandi Sfantul Duh Care lucreaza intru noi si aseaza intru noi Imparatia lui Dumnezeu. Cuvantul lui Dumnezeu nu spune in zadar: “Imparatia lui Dumnezeu este inauntrul vostru.” (Luca 17:21) si ca “se ia prin straduinta si cei ce se silesc pun mana pe ea.” (Matei 11:12). Acestia sunt oamenii care, in pofida legaturilor pacatului care ii incatuseaza si (prin violenta lor si impingandu-i spre noi pacate) ii impiedica sa vina la El, Mantuitorul nostru, cu pocainta desavarsita, spre a se intelege cu El, se straduiesc sa-si rupa aceste legaturi, sfidand toata puterea lanturilor pacatelor – asemenea oameni apar la sfarsit inaintea fetei Domnului, fiind prin harul Sau mai albi decat zapada. “Veniti sa ne judecam, zice Domnul. De vor fi pacatele voastre cum este purpura, ca zapada le voi albi.” (Isaia 1:18).

“Astfel de oameni au fost vazuti odata de sfantul prooroc Ioan Teologul imbracati in vestminte albe (adica, in vestminte ale dreptatii) si avand in mana ramuri de finic (ca semn al biruintei), cantandu-i Domnului o cantare minunata: Aliluia. Si nimeni nu putea imita frumusetea cantarii lor. Un Inger al Domnului a spus despre ei: “Acestia sunt cei ce vin din stramtorarea cea mare si si-au spalat vestmintele lor si le-au facut albe in sangele Mielului.” (Apocalipsa 7:9-14). Au fost spalate cu suferintele lor si au fost facute albe, prin impartasirea cu Tainele preacurate si datatoare de viata, ale Trupului si Sangelui Mielului celui prea-curat si fara de pata – Hristos – Care a fost jertfit mai inainte de toti vecii, din propria Sa voie, spre mantuirea lumii, si Care este jertfit si impartit pana in ziua de azi, si nu se sfarseste niciodata (in Taina Impartasaniei). Prin Sfintele Taine ni se da mantuirea vesnica si nebiruita ca o incredintare spre viata vesnica, ca un raspuns bun la infricosatoarea Sa Judecata si ca un inlocuitor de pret dincolo de intelegerea noastra, pentru acel rod al Pomului Vietii de care ar fi vrut sa o lipseasca potrivnicul omenirii, Lucifer, cel cazut din ceruri. Desi vrajmasul si diavolul a amagit-o pe Eva, si Adam a cazut impreuna cu ea, totusi Domnul nu numai ca le-a dat un Mantuitor in rodul samantei femeii, Care a calcat cu moartea pe moarte, dar ne-a si dat tuturor in femeie, Pururea Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu, care zdrobeste capul sarpelui in ea si in toata omenirea, o pururea mijlocitoare catre Fiul ei si Dumnezeul nostru, precum si o rugatoare nebiruita si neincetata chiar si pentru cei mai deznajduiti pacatosi. De aceea Maica Domnului este numita „Rana a Diavolilor”, caci nu este cu putinta pentru un diavol sa distruga un om, atata vreme cat omul insusi a cerut ajutorul Maicii Domnului.

HARUL ESTE LUMINA

42

“Si trebuie sa explic mai departe, Inaltimea ta, deosebirea intre lucrarile Sfantului Duh, Care salasluieste in chip tainic in inimile celor cred in Domnul Dumnezeul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos, si lucrarile intunecimii pacatului, care la propunerea si indemnul diavolului, se faptuiesc pradalnic in noi. Sfantul Duh ne aminteste cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos si intotdeauna lucreaza biruitor cu El, bucurandu-ne inimile si calauzindu-ne pasii pe calea pacii, in timp ce duhul mincinos, diavolesc, lucreaza in felul opus Domnului, iar lucrarile sale in noi sunt razvratite, incapatanate si pline de pofta carnii, pofta ochilor si mandria vietii.”

“Si oricine traieste si crede in Mine nu va muri in veac.” (Ioan 11:26). Cel ce are harul Sfantului Duh ca rasplata a dreptei credinte in Iisus Hristos, chiar daca, din pricina slabiciunii omenesti, sufletul sau ar muri pentru vreun pacat sau altul, totusi nu va muri pentru totdeauna, ci va fi ridicat prin harul Domnului nostru Iisus Hristos “Care ia pacatul lumii” (Ioan 1:29), si daruieste fara de plata har peste har. Despre acest har, care s-a aratat intregii lumi si omenirii intru Dumnezeu-omul, se spune in Evanghelie: “Intru El era viata si viata era lumina oamenilor.” (Ioan 1:4); si mai apoi: “Si lumina lumineaza in intuneric; si intunericul nu a cuprins-o niciodata.” (Ioan 1:5). Aceasta inseamna ca harul Sfantului Duh, care ne este dat la botez in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, in pofida caderii omului in pacat, in pofida intunericului care ne inconjura sufletul, nu inceteaza sa lumineze in inimile noastre cu lumina dumnezeiasca (care a existat din vremuri stravechi) a meritelor de nepretuit ale lui Hristos. In cazul lipsei de pocainta a pacatosului, aceasta lumina a lui Hristos striga catre Tatal: “Avva, Parinte! Nu fii suparat de aceasta lipsa de pocainta pana la sfarsit (al vietii sale).” Apoi, la trecerea pacatosilor pe calea pocaintei, sterge pe deplin toate urmele pacatului din trecut si il imbraca, inca o data, pe fostul pacatos, intr-un vestmant al nestricaciunii, tesut din harul Sfantului Duh. Dobandirea acestuia este scopul vietii crestine, ceea ce v-am explicat, iubitorule de Dumnezeu.

“Va voi spune altceva, pentru a putea intelege mai limpede ce inseamna harul lui Dumnezeu, cum poate fi recunoscut si cum lucrarile sale se manifesta, in mod deosebit, in cei ce sunt luminati de acesta. Harul Sfantului Duh este lumina care il lumineaza pe om. Intreaga Sfanta Scriptura vorbeste despre aceasta. Astfel, sfantul nostru parinte David a spus: “Faclie picioarelor mele este legea Ta şi lumina cararilor mele.” (Psalmul 118:105), si “De n-ar fi fost legea Ta gandirea mea, atunci as fi pierit intru necazul meu.” (Psalmi 118:92). Cu alte cuvinte, harul Duhului Sfant care este exprimat in Lege, in cuvintele poruncilor Domnului, este faclia si lumina mea. Daca acest har al Sfantului Duh (pe care incerc sa il dobandesc cu atata grija si ravna, incat cuget la dreptele Tale judecati de sapte ori pe zi) nu m-ar fi luminat in mijlocul intunericului grijilor, care sunt de nedespartit de chemarea inalta a rangului meu imparatesc, de unde as putea primi o scanteie de lumina care sa-mi lumineze drumul pe cararea vietii, ce este intunecata de reaua vointa a vrajmasilor mei?”

“De fapt, Dumnezeu a dovedit deseori, in fata multor martori, in ce fel harul Sfantului Duh lucreaza in oamenii pe care El i-a sfintit si luminat cu marile Sale insuflari. Amintiti-va de Moisi dupa convorbirea sa cu Dumnezeu din muntele Sinai. El stralucea atat de tare, cu o lumina atat de grozava, incat oamenii nu se puteau uita la el. Chiar a fost nevoit sa poarte un voal cand a aparut in public. Amintiti-va Schimbarea la Fata a Domnului, in Muntele Tabor. O lumina mare L-a inconjurat “si vestmintele Lui s-au facut stralucitoare, albe foarte, ca zapada” (Marcu 9:3), iar ucenicii Sai au cazut cu fata la pamant de frica. Iar cand Moisi si Ilie I s-au alaturat in acea lumina, un nor i-a umbrit pentru a ascunde stralucirea luminii harului dumnezeiesc, care orbise ochii ucenicilor. Astfel se infatiseaza harul Prea-Sfantului Duh al lui Dumnezeu, intr-o lumina nestricacioasa, tuturor celora care le dezvaluie Dumnezeu lucrarea sa.”

43

Documents

Sfântul Serafim de Sarov