Sfântul Ioan Gură de Aur – Mărgăritare duhovniceşti despre post

7/30/2019 Sfântul Ioan Gură de Aur – Mărgăritare duhovniceşti despre post

http://slidepdf.com/reader/full/sfantul-ioan-gura-de-aur-margaritare-duhovnicesti-despre-post 1/72

Sfântul Ioan Gură de Aur – Mărgăritare duhovniceştidespre post

Index

Sfântul Ioan Gură de Aur - Folosul postului ......................................................... 3

Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvântul I din “Omilii şi cuvântări despreeducaţia copiilor” ..................................................................................................... 7

Sfântul Ioan Gură de Aur - Post şi rugăciune.....................................................21

Sfântul Ioan Gură de Aur - Temeiul postului .....................................................23



Sfântul Ioan Gură de Aur - Nu vom posti cu prisosinţă, de nu ne vom feri detot păcatul ...............................................................................................................25

Sfântul Ioan Gură de Aur – Cuvânt despre pom, dacă din el a căpătat Adamcunoştinţa binelui şi răului, sau dacă avea cunoştinţa aceasta şi mai înainte de

a mânca din pom; tot aici şi despre postire, şi despre faptul că trebuie a cugetaacasă la cele grăite în biserică ...............................................................................27

Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvântul întâi rostit la începutul Patruzecimiidespre locul: „La început a făcut Dumnezeu cerurile şi pământul” şi desprepost şi milostenie.....................................................................................................32

Sfântul Ioan Gură de Aur - Omilia II – Împotriva acelora care postesc postuliudeilor şi împotriva iudeilor înşişi.......................................................................39

Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvânt la Duminica Lăsatului sec de brânză(Omilia despre profetul Iona şi despre post) .......................................................46

Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvânt la Duminica a patra a Sfântului şi MareluiPost - Despre post şi despre patima defăimării ...................................................53

Sfântul Ioan Gură de Aur – Omilia a şasea despre post, rostită în a şaseasăptămână a Sfântului Post de patruzeci de zile .................................................59



Sfântul Ioan Gură de Aur - Folosul postului

Mulţi creştini, nedând o prea mare importanţă postului, îl ţin fără tragere deinimă sau nu îl ţin deloc. Şi totuşi, trebuie să primim postul cu bucurie, nu cu

frică şi părere de rău, căci nu este înfricoşător pentru noi, ci pentru diavoli. În

cazul demonizaţilor, mult poate face postul, mai ales când este însoţit de sora sa bună, care este rugăciunea. De aceea, Hristos a spus: Acest neam de demoni nu

iese decât numai cu rugăciune şi cu post (Mat. 17, 21).

Aşadar, dat fiind faptul că postul îi alungă departe pe vrăjmaşii mântuirii noastre,trebuie să îl iubim, nu să ne temem de el. Trebuie mai degrabă să ne temem demâncarea multă, mai ales atunci când este însoţită de beţie, pentru că ea ne supune

patimilor, în vreme ce postul, dimpotrivă, ne scapă de patimi şi ne dăruieştelibertatea duhovnicească.

De ce dovadă a binefacerilor postului mai avem nevoie, atunci când ştim că el luptă împotriva diavolului şi ne izbăveşte de robia păcatului?

Nu numai călugării cu viaţă îngerească sunt însoţiţi de puterea postului, dar şi uniimireni, care zboară pe aripile lui până la înălţimile cugetării sfinte.



Vă amintesc că cei doi mari prooroci ai Vechiului Testament, Moise şi Ilie, cutoate că aveau mare îndrăzneală la Dumnezeu, prin virtuţile lor, posteau adesea,iar postul îi apropia de Dumnezeu.

Chiar şi cu mult înainte de ei, la începuturile creaţiei, atunci când Dumnezeu l -a plăsmuit pe om, i-a dat deîndată porunca să postească. Dacă Adam împlineaaceastă poruncă, avea să se mântuiască.

Din toţi pomii din Rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!(Facerea 2, 16-17). Aceasta nu era alta decât porunca de a posti.

Dacă şi în Paradis era nevoie de post, cu atât mai mult este nevoie în afarasa.

Dacă înainte ca omul să fie rănit sufleteşte, postul era pentru el medicament,cu atât mai mult este medicament acum, când sufletul său este rănit de păcat. Dacă înainte să înceapă războiul poftelor, era absolută nevoie de post, cu atâtmai multă nevoie este acum, când suntem în război cu diavolul.

Dacă Adam se supunea acestei porunci, nu ar mai fi auzit cuvintele: pământ eşti şi în pământ te vei întoarce (Facerea 3, 19). Pentru că Adam nu s-a supus, au urmatmoartea, grijile, suferinţele şi o viaţă mai grea decât orice moarte.

Vedeţi cum Dumnezeu Se supără atunci când postul este dispreţuit? Şi nu puteţi

să vă închipuiţi cât Se bucură El când ţinem post. Moartea a intrat în om pentrucă a nesocotit postul şi este scoasă din el prin post. Astfel s -a întâmplat şi cuninivitenii.

Şi a fost cuvântul Domnului către Iona, fiul lui Amitai, zicând: „Scoală-te şi du-te

în cetatea cea mare a Ninivei şi propovăduieşte acolo, căci fărădelegile lor auajuns până în faţa Mea!” (Iona 1, 1-2). După mai multe peripeţii (Iona 1, 3-2, 11),Iona s-a dus la niniviteni şi le-a spus că cetatea lor urma să fie distrusă: Patruzeci

de zile mai sunt, şi Ninive va fi distrusă! (Iona 3, 4). Când au auzit aceste cuvinte,

oamenii din Ninive nu s-au arătat dispreţuitori şi indiferenţi. Cu toţii – bărbaţi,femei, stăpâni, robi, copii şi bătrâni – au început să postească. Ba şi pe animale le-au pus să postească. Iată de ce am spus mai înainte că de mâncarea multă şi de

băutură ar trebui să ne temem, nu de post: mâncarea şi băutura au fost aproape sădistrugă cetatea, pe când postul a izbăvit-o.



Proorocul Daniel a fost aruncat în groapa leilor, dar pentru că postise, a ieşitnevătămat, ca şi cum ar fi fost aruncat între oi (Dan. 6, 16-23). Dar şi cei trei tineri,care au postit la rândul lor, au fost aruncaţi în foc şi au ieşit de acolo cu trupurileluminoase şi neatinse de flăcări (Dan. 3, 19-27).

Dacă focul a fost adevărat, atunci cum de nu i-a ars pe aceşti oameni? Dacătrupurile lor erau adevărate, cum de nu au fost vătămate? Cum? Întreabă postulsă-ţi spună. El o să te lămurească în legătură cu această taină, pentru că taină este,cu adevărat, ca trupurile să fie date fiarelor sălbatice sau focului şi să nu păţeascănimic. Vezi ce luptă peste fire şi apoi ce biruinţă peste fire? Adu- ţi aminte mereude puterea postului şi primeşte-l cu sufletul deschis, pentru că este nebuniecurată să ne îndepărtăm de el, atunci când şi de colţii leilor fereşte, şi de focscapă, şi pe diavoli îi îndepărtează, potolind văpaia patimilor, liniştindu-ne

gândul şi aducându-ne alte şi alte binefaceri.

„Mi-e frică de post pentru că strică şi slăbeşte trupul”, poate că spui tu. Dar să ştiică pe cât se strică materia omului, pe atât se înnoieşte sufletul său (vezi 2 Cor. 4,16). Pe de altă parte, dacă vrei să cercetezi bine lucrurile, vei vedea că postul are

grijă de sănătatea trupului. Iar dacă nu crezi cuvintele mele, întreabă-i pe doctori,să-ţi zică ei mai bine. Aceştia spun că sănătatea este menţinută prin cumpătare lamâncare, pe când lăcomia duce la tot felul de boli, care distrug trupul.

Aşadar, să nu ne temem să postim, căci postul ne scoate din multe rele. Mai vădoameni care înainte şi după post se îmbuibă cu hrană şi cu băutură, pierzând astfelfolosul postului. Este ca şi cum trupul nostru abia şi-ar reveni dintr-o boală şi cândar da să se ridice din pat, cineva l-ar lovi tare cu piciorul şi l-ar îmbolnăvi şi maitare. Ceva asemănător se întâmplă şi cu sufletul nostru atunci când înainte şi după

post nu suntem cumpătaţi.

Dar şi când postim, nu ajunge să ne abţinem de la diferite mâncăruri, ci trebuiesă postim şi sufleteşte. Există primejdia ca ţinând posturile rânduite de Biserică,să nu avem nici un folos. Din ce cauză?

Pentru că ne ţinem departe de mâncăruri, dar nu ne ţinem departe de păcat; nu mâncăm carne, dar mâncăm sufletele celor săraci; nu ne îmbătăm cu vin, dar ne îmbătăm cu pofte trupeşti; petrecem ziua în post, dar ne uităm la lucruri ruşinoase.



În felul acesta, pierdem folosul postului. De aceea, postul de mâncare trebuie

însoţit de îndepărtarea de orice păcat, de rugăciune şi de luptă duhovnicească. Numai astfel vei aduce jertfă bine- plăcută Domnului şi vei avea mult folos.

(din “Problemele vieţii”, Editura Egumeniţa)



Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvântul I din “Omilii şi cuvântări despreeducaţia copiilor”

Trebuie şi în perioada de la Paşti până la Rusalii, şi întotdeauna, să neamintim de post; şi că nu doar vremea postului, ci şi aducerea aminte de el

este de folos; despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi că iubirea firească apărinţilor pentru copii nu este, pe lângă celelalte, doar o mică parte a ei [apurtării de grijă a lui Dumnezeu]; şi nu doar taţilor, ci şi mamelor li s-arânduit să-şi educe copiii; la sfârşitul cuvântului [se vorbeşte] despre Ana.

1. Când vine un străin la noi şi îl pr imim câteva zile cu omenie, după ce neîmpărtăşim cu el de hrană şi cuvânt, îl slobozim [la ale sale]. Şi în ziua de după

plecarea lui, atunci când punem masa, îndată ne amintim şi de el şi de convorbirilecu el; şi [atunci] cu multă dorire tânjim după el. Aceasta să facem şi cu postul. Căci

postul a găzduit la noi patruzeci de zile şi l-am primit apoi l-am slobozit. Darfiindcă urmează să punem acum cuget iubitor masă duhovnicească,să ne amintim de el şi de toate bunătăţile care ne-au izvorât din el.

Că nu numai vremea postului, ci şi amintirea lui poate să ne aducă foarte marifoloase. Şi după cum cei dragi ai noştri, nu numai dacă sunt de faţă, ci şi dacă nevin în minte, ne umplu de multă bucurie, aşa şi zilele postului, şi slujbele, şi



petrecerea simplă , şi toate celelalte bunătăţi care ne-au rodit din el, ne veselesc dinpomenirea lui. Dacă adunându-le în cuget pe toate acestea, ne aducem aminte deele, mari roade vom dobândi şi în vremea de acum. Acestea vi le spun nu ca să văsilesc să postiţi, ci ca să vă înduplec să nu vă desfătaţi, nici să aveţi o dispoziţielăuntrică ca a celor mai mulţi dintre oameni, dacă mai trebuie numiţi oameni ceicare au o asemenea micime de suflet, încât, ca nişte scăpaţi din lanţuri şi de temniţăgrea, zic unii către alţii: „Greu am mai străbătut marea postului”. Alţii însă, maislabi de cuget decât aceştia, se tem până şi pentru următorul Post al Paştilor.

Şi acesta vine din faptul că, în toată cealaltă vreme, se dau pe ei înşişi cu toatăputerea la desf ătări şi neînfrânare şi beţie. Dacă ne-am îngrijit să petrecem celelaltezile [care nu sunt din vremea postului] în chip cuviincios şi cu blândeţe, dacă amdorit postul care a trecut, atunci şi când va veni următorul, îl vom primi cu marebucurie. Căci ce bunătate nu ne vine din post? Toate sunt pline de linişte şi pace

curată. Oare nu şi casele sunt eliberate de tulburare şi alergătură şi de toatăagitaţia? Dar mai înainte de case mintea celor ce postesc se bucură de aceastăliniştire. Şi tot oraşul urmează [apoi] bunei rânduieli a minţii şi a caselor. Că niciseara nu se mai aud cântăreţi, nici ziua agitatori şi beţivi, nici cei ce strigă ori

bătăioşi, ci peste tot se poate vedea multă liniştire. Dar acum nu este aşa, ci de cumse crapă de ziuă, ţipete şi tulburări şi alergături ale bucătarilor şi osteneală; fum cuduiumul şi în casă şi în cugete; în noi patimi care ne ard dinăuntru; flacăra din

poftele nelalocul lor ne este aprinsă de desfătare.

De aceea, să căutăm spre postul care a trecut, căci el a micşorat toate aceste[tulburări de acum]. Şi chiar dacă am sfârşit-o cu osteneala lui, însă să nu dezlegămşi dorirea lui, nici să nu stingem pomenirea lui.Ci, după ce mănânci şi te odihneşti,când vii în piaţă şi vezi că ziua se pleacă spre seară, intră în această biserică şi vinola acest altar şi adu-ţi aminte de vremea postului, când plină era biserica demulţimea noastră, încordată era râvna ascultării [cuvântului lui Dumnezeu], mareera desfătarea şi trează mintea tuturor. Şi, adunând [în cuget] toate acestea, adu-ţiaminte de acele dorite zile. Iar când urmează să întinzi masa, atinge-te demâncăruri având această pomenire [a postului] şi niciodată nu vei putea alunecaspre beţie. Că. după cum pe cei ce au soţie cuviincioasă şi cumpătată şi liberă, fiind

aprinşi foarte de dragul ei, chiar dacă nu este ea de faţă, atunci când îi aţâţă vreodesfrânată sau stricată, dorul pentru soţie le ţine mai dinainte cu tărie mintea şi nule îngăduie să intre vreo altă iubire, aşa se întâmplă şi cu postul şi cu beţia. Dacă neamintim de cumpătarea şi libertatea postului vom putea alunga cu multă uşurinţăpe atotdesfrânata aceasta şi maică a toată necuviinţa, adică beţia.



Căci dorirea postului este mai vajnică decât orice mână spre a ne descotorosi deneruşinarea acesteia. Pentru toate acestea, vă rog, să avem pururea în minte zileleacelea! Şi, pentru ca şi eu să fac ceva pentru acea aducere aminte [a postului], m-am pregătit să vorbesc de acelaşi lucru cu care atunci v-am mişcat; şi acest lucru şiacum voi încerca să-l aduc înaintea voastră, încât şi prin asemănarea învăţăturii săni se aducă în minte acea vreme [a postului]. Că voi, de bună seamă, aţi uitat, din

pricina multelor subiecte referitoare şi la alte lucruri, despre care am vorbit întretimp.

Căci, între timp, a venit şi părintele [nostru], dintr-o călătorie îndepărtată, şi a fostde trebuinţă să spună toate cele ce s-au petrecut şi după acestea să le vorbeascăelinilor ca să devină mai buni din acest prilej, dar şi nouă celor ce am scăpat deînşelăciunea elinească, să ne înrădăcineze adânc şi să ne înveţe în ce fel am scăpatde întuneric şi cum am alergat la lumina adevărului. După aceea, iarăşi, ne-am

bucurat, multe zile, de pomenirile mucenicilor şi am petrecut fără de timp lamormintele lor, flămânzi de laudele cuvenite mucenicilor.

Şi, după ce s-au terminat aceste laude, au venit îndemnurile despre jurăminte. Căciatunci când am văzut că toată împrejurimea oraşului a venit la noi, le-am dat loraceste merinde de drum şi aşa i-am trimis pe toţi acasă. 2. Aşadar, vouă, din pricina tuturor acestora, nu v-ar fi uşor să vă amintiţiîntrebările şi răspunsurile pe care le-am avut atunci cu elinii. Dar mie, carenecontenit zăbovesc în acestea şi mă ţin de această cugetare, îmi este foarte uşor săvă spun câte puţin din cele zise atunci şi pot să vă amintesc în întregime subiectulde atunci.

Care era, dar, subiectul? [Atunci] cercetam cum Dumnezeu a purtat de grijă dintruînceput neamului omenesc şi cum l-a învăţat cele de folos, nefiind nici scriere şinici Scripturile nefiind date. Şi am arătat că i-a condus către cunoaşterea Lui princontemplarea zidirii. Şi atunci v-am apucat nu de mână, ci de minte, şi v-am

preumblat prin toată zidirea, arătându-vă cerul şi pământul şi marea şi ostroavele şiizvoarele şi râurile şi marea cea largă şi livezile şi grădinile şi pomii cei plini deroade şi care ne dau hrană, privind la munţii cei acoperiţi de păduri.

Atunci am vorbit multe şi despre seminţe şi plante, despre flori, despre răsadurilecele cu rod şi fără rod, despre cele necuvântătoare, despre cele sălbatice şidomestice, despre cele din apă şi de pe uscat, despre cele ce trăiesc în amândouăacestea, despre cele ce străbat văzduhul, despre târâtoare, despre toate stihiile şi, lafiecare din acestea, toţi, într -un glas, am strigat minunându-ne, căci mintea nu erade-ajuns de întinsă pentru această bogăţie nemărginită şi nu putea să priceapă totul:



„Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne; toate întru înţelepciune le-ai făcut” (Ps.103, 25). Nu numai pentru mulţimea lor ne minunăm de înţelepciunea luiDumnezeu, ci pentru amândouă acestea, întâi că a făcut zidirea şi bună şi mare şiminunată, iar apoi, şi că, prin multe dovediri, a arătat celor ce o privesc slăbiciuneaei.

Una [minunăţia ei] este pentru ca să fie admirată pentru înţelepciunea [Celui cea făcut -o] şi să-i atragă pe cei ce o privesc către închinarea Lui, iar al ta

[slăbiciunea ei] pentru ca nu cumva cei ce o contemplă să-L lase deoparte pe

Făcător, pentru frumuseţea şi măreţia ei şi în locul Aceluia să se închine celor văzute.

Căci slăbiciunea [zidirii] poate să vindece o astfel de înşelare.Şi cum de estezidirea stricăcioasă şi că se va schimba într -o înfăţişare mai bună şi se va bucura de

o slavă mai mare, şi când vor fi acestea şi pentru ce şi de ce a devenit stricăcioasă,despre toate acestea am filosofat cu voi atunci. Şi de aici am arătat puterea luiDumnezeu, cum că în trupuri stricăcioase a lucrat atâta frumuseţe pe care de laînceput a dăruit-o Dumnezeu şi astrelor şi cerului şi soarelui.

Şi cu adevărat este uimitor cum, trecând atâţia ani, [această frumuseţe] nimic nu a pătimit din cele ce se întâmplă cu trupurile noastre, nici nu a slăbit mai multdatorită bătrâneţii, nici nu s-a moleşit din pricina vreunei boli sau neputinţe, ci îşi

păstrează, după cum am zis, frumuseţea şi prospeţimea cu care a înzestrat-oDumnezeu dintru început; şi nici lumina soar elui nu s-a cheltuit, nici frumuseţeaastrelor nu s-a veştejit, nici strălucirea cerului nu s-a risipit, nici marginile mării nus-au mişcat, nici puterea pământului de a zămisli atâtea roade nu s-a stins.

Că toate acestea sunt stricăcioase am dovedit şi din raţionamente şi din Scripturi.Iar că îşi păstrează frumuseţea şi strălucirea şi prospeţimea, dă mărturie înfăţişareade fiecare zi a celor văzute, lucru care ne face să ne minunăm mai cu seamă deDumnezeu Cel ce le-a făcut aşa dintru început. Iar pe când noi ziceam acestea, uniiau stat împotrivă zicând: „Oare nu este omul mai prejos decât toate cele văzute,de vreme ce trupul cerului şi al pământului şi al soarelui şi al tuturor astrelor

durează de atâta vreme, iar acesta după 70 de ani se desface şi piere?”

Mai întâi se cade să zicem că nu vietatea întreagă se desface, ci partea ei

mai importantă şi mai necesară, sufletul, rămâne pururea nemuritor,neavând nimic de a face cu aceste pătimiri; iar stricăciunea ţine de partea

mai puţin importantă [trupul].



Al doilea lucru este că prin chiar această [stricăciune] suntem mai de

cinste. Că nu pe degeaba, nici fără oarecare pricină, ci pe dreptate şi spre folos, suferim şi bătrâneţea şi boala.

Pe dreptate, fiindcă am căzut în păcat. [ce ne-a răsărit din uşurătatea [minţii] să fie ] Spre folos, ca nebunia tămăduită prin această nevoie şi pătimire. Prinurmare, nu ne-a necinstit Dumnezeu pentru că a îngăduit să ni se întâmple acestea.Că dacă ne-ar fi necinstit nu ar fi lăsat ca sufletul să ne fie nemuritor. Dar nici nueste neputincios pentru că a făcut trupul nostru astfel [stricăcios].

Că dacă era neputincios nu putea să ţină atâta vreme, nici cerul, nici astrele, nicitrupul pământului. Dar aceasta a făcut-o pentru cineva mai bun şi mai cu minteaîntreagă [pentru om], ca [omul] să se încreadă mai mult în El, lucru care estetemelia a toată mântuirea. Pentru aceea nu a făcut ca cerul să se veştejească până

acum, nici prin bătrâneţe, nici prin alte asemenea [şi suflet nu poate nici ] neputinţe. Căci cel lipsit de libertate păcătui, nici a se îndrepta. Deunde rezultă că nu are trebuinţă nici de o astfel de îndreptare. Noi însă, cei cinstiţicu raţiune şi suflet, în chip [ce izvorăşte din aceste ] necesar avemtrebuinţă de înţelepţirea pătimiri şi de cuget smerit, de vreme ce la început, primulom s-a abătut spre mai înainte de toate celelalte [rele]. Sau altă lipsa deminte [explicaţie]: dacă şi cerul urma să îmbătrânească precum trupurilenoastre, mulţi ar fi socotit că Făcătorul are multă slăbiciune, ca unul ce nu ar fi

fost în stare să facă a dăinui pentru mulţi ani nici măcar un singur trup.Acum

însă li s-a luat acelora şi acest pretext de vreme ce lucrurile Sale au rămas atâta timp.

Pe lângă cele spuse, nu doar aici există [ dacă în viaţa aceasta trăim în chip bun, cuîntreagă înţelepciune, cu mai multă ] trupurile noastre şi vor fi mai strălucite şidecât slavă vor învia al cerului şi decât al soarelui şi decât al tuturor celorlalte şi se vor muta ] la moştenirea cea de sus. Aşadar, un fel de cunoaştere allui Dumnezeu este cel prin mijlocirea întregii zidiri.

Altul, însă nu mai mic, este cel prin conştiinţă despre care am şi vorbit atunci înamănunţime, folosindu-ne de şi mai multe cuvinte. Şi am arătat cum că cunoştinţacelor bune şi a celor rele ni se face învăţător de la sine şi cum conştiinţa ne strigădinlăuntru toate acestea. Căci aceşti doi învăţători ne-au fost daţi dintru început:

zidirea şi conştiinţa. Şi nici unul din ele neavând glas, în tăcere învăţau pe oameni.



Căci zidirea uimea pe privitor prin vedere şi minunăţia ei trimitea pe tot cel

ce o pr ivea către Făcător. Iar conştiinţa striga dinlăuntru judecând toate faptele. Iar puterea

conştiinţei şi hotărârea judecăţii ei noi le înţelegem prin schimbările feţei.

Că atunci când înăuntru, ea osândeşte vreun păcat [făcut de noi], se tulbură

în afară faţa şi se umple de multă întristare. Şi iarăşi faţa păleşte şi seînfricoşează dacă ne-am lăsat robiţi de ceva din cele de ruşine şi nu

ascultăm glasul conştiinţei. [Aşadar] prin înfăţişarea din afară vedem luptacea dinăuntru.

Dar împreună cu aceşti doi învăţători ne-a arătat şi pe al treilea, adăugat din purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Iar acesta nu mai este fără de glas precum ceidintâi, ci prin cuvânt şi îndemn şi sfătuire ne educă voinţa Care este acesta?

Tatăl rânduit fiecăruia dintre noi. Căci pentru aceasta a rânduit Dumnezeu ca noisă fim iubiţi de părinţii după trup, ca să-i avem ca învăţători ai virtuţii. Că tatăadevărat nu este cineva prin actul sexual, ci dacă îi educă bine[pe copii]. Nici a purta în pântece nu face pe cineva mamă, ci dacă îşi creşte bine[copiii].

Iar că acesta este adevărul, anume că nu firea, ci virtutea îi face [pe oameni] părinţi, înşişi părinţii după trup mărturisesc împreună cu noi. Căci, adeseori, pe fiii

lor, când văd că sunt neastâmpăraţi şi se abat la răutate, îi despart de înrudirea cu eişi îi vestesc că pe alţii, care adesea nu au avut nimic de -a face cu ei, îi fac fii ai lor.Oare ce este mai ciudat decât aceasta, ca pe cei pe care i-au născut să-i azvârleafară şi să-i primească pe cei pe care nu i-au născut?

Nu în zadar ne-au fost spuse acestea, ci ca să înveţi că voia cea liberă şi că aceasta[voia liberă], este mai puternică decât firea mai mult decâtcealaltă [firea], obişnuieşte să facă şi părinţi şi fii. Şi aceasta este lucrarea purtăriide grijă a lui Dumnezeu: nici copiii să nu fie lăsaţi goi de iubirea firească , dar nicitotul să fie raportat la aceea [la legătura firească]. Că dacă părinţii nu i -ar fi iubit

nicidecum pe copiii lor şi nu ar fi fost mişcaţi de necesitatea legăturii fireşti, cinumai de felul de a fi şi de virtuţi, ai fi văzut pe mulţi daţi afară din casa

părintească din pricina nimicniciei lor, şi [atunci] neamul nostru ar fi fost r isipit.Iar dacă totul s-ar raporta la tirania firii şi aceasta nu ar fi îngăduit să-i urască nici

pe cei răi, ci chiar înjosiţi şi pătimind mii de necazuri din partea copiilor, părinţii ar fi răbdat din pricina silei firii, îngrijind pe fiii ce îi înjoseau şi îi ocărau. neamulomenesc ar fi alunecat în cea de pe urmă răutate.



Căci copiii nu au prin fire dreptul să îndrăznească orice, ştiind că mulţi au fost daţiafară din casă şi lipsiţi de averea părintească, pentru că au devenit răi şi pentru căde multe ori, îndrăznind în dragostea părinţilor, s-au pornit împotriva lor. Iar dacăDumnezeu nu le îngăduia părinţilor să se supere şi să-i alunge şi să-i dea afară pecopiii cei răi, unde s-ar mai fi oprit răutatea? Pentru aceea Dumnezeu a legat dedragostea părinţilor şi necesitatea firii şi felul de comportare al copiilor, ca şi

părinţii să ierte pe copiii care greşesc cu măsură - firea însăşi îndemnându-i spreaceasta - dar şi ca nu cumva firea să-i mustre şi să aibă puterea a-i sili să seîngrijească şi de fiii răi - să nu îi mai crească pe cei răi şi care bolesc nevindecat, spre a nu le spori răutatea.

Câtă purtare de grijă [din partea lui Dumnezeu] nu se vede în acestea, spune-

mi? Că El a poruncit şi ca părinţii să iubească, dar a pus şi o măsură dragostei şi, iarăşi, a rânduit şi o răsplată pentru creşterea bună a copiilor. Iar că este

răsplată, şi nu numai pentru bărbaţi, ci şi pentru femei, ascultă ce zice în altă parte pentru acestea [pentru femei] şi despre acestea [despre femei] Scriptura. Iar pentruele răsplata nu este mai mică decât pentru bărbaţi. Căci zicând Pavel: ”Femeia

fiind înşelată, s-a făcut călcătoare de poruncă” , a adăugat „dar se va mântui prin naştere de fii” (I Tim. 2, 15).

Ceea ce a zis înseamnă oare să te mâhneşti că cea dintâi femeie te-a aruncat în

dureri de naştere şi osteneli şi în purtarea îndelungată a sarcinii în pântece? Nu!

Nu te necăji [pentru asta]! Că nu ai atâta vătămare din dureri şi din osteneli cât câştigi, dacă vrei, luând din creşterea copiilor prilej de nevoinţe. Căci dacă copiii cei născuţi de tine se bucură de o îngrijire cuvenită şi sunt duşi către virtute prin

purtarea ta de grijă faţă de ei, aceasta ţi se face pricină şi prilej de multământuire şi, pe lângă nevoinţele tale, vei lua şi mare răsplată pentru îngrijirea

lor.

4. Şi ca să vezi că nu simplul fapt de a da naştere face [pe o femeie] mamă, nici nuia vreo plată pentru acest lucru, Pavel, în altă parte, vorbind despre văduvă, îi aratăsemnul [văduviei adevărate]: „Dacă a crescut copii” (I Tim. 5,10). Nu a zis:„Dacă a născut copii”, ci: „Dacă a crescut copii”. Una [naşterea copiilor) ţine de

fire, cealaltă [creşterea lor] de voia cea liberă

Şi de aceea zicând aici „se va mântui prin naştere de prunci”, nu s -a oprit laaceasta, ci voind să arate că nu naşterea de prunci, ci a-i educa bine ne aducerăsplată, a adăugat: „Dacă rămân în credinţă şi în dragoste şi în sfinţenieîmpreună cu întreaga înţelepciune” (I Tim. 2,15). Ceea ce a zis aceasta înseamnă:



atunci va lua mare plată dacă copiii ei rămân în credinţă şi în dragoste şi însfinţenie.

Prin urmare, dacă îi conduci pe ei către acestea, dacă îi îndemni, dacă îi înveţi,dacă îi sfătuieşti, vei avea pentru această purtare de grijă multă răsplătire din

partea lui Dumnezeu.

Să nu socoată femeile că este lucru străin de ele a se îngriji şi de fetiţe şi de băieţi.Că [Pavel] nu a deosebit aici între fete şi băieţi. Ci într-un loc a zis: “dacă a crescutcopii”, iar aici: „dacă [copiii] rămân în credinţă şi dragoste şi sfinţenie”.

Grija de copii ţine de amândoi [părinţii], şi mai cu seamă de femei, de vreme ce elestau mai mult acasă. Căci pe bărbaţi adesea îi trag călătoriile şi grijile din piaţă şitreburile cetăţii, dar femeia neavând nici o astfel de grijă, mai uşor poate să se

îngrijească de copii, bucurându-se de mai mult răgaz. Aşa făceau femeile dinvechime! Că datoria aceasta nu este cu necesitate numai a bărbaţilor, ci şi afemeilor. Iar datorie numesc a purta de grijă de propriii copii şi a-i duce lafilosofie. Şi [ca să vedeţi] că acesta este adevărul, vă voi spune o istorisire dedemult.

Era la iudei o femeie cu numele Ana. Şi această Ana a bolit multă vreme denenaşterea de prunci. Şi, ceea ce era mai cumplit, era faptul că cealaltă femeie abărbatului ei era mamă a mulţi copii. Şi voi ştiţi că prin fire acest lucru

[nenaşterea de prunci] este de nesuferit pentru femei. Dar când se mai adaugă şi o concurentă care are copii, acest fapt devine cu mult mai cumplit. Că văzând bucuria şi belşugul celeilalte femei, îşi socotea mai amarnică propria nefericire,după cum şi cei ce trăiesc în cea de pe urmă sărăcie atunci se îndurerează mai tare, când iau aminte la cei bogaţi. Şi nu numai acesta era răul, că aceasta nuavea copii, iar cealaltă avea, ci şi că cealaltă îi era concurentă, şi nu numai că îi era concurentă, ci şi că aceea o ocăra că [Ana] nu este bună de nimic.

Iar Dumnezeu, văzând toate acestea, răbda. ,.Şi nu-i dădea ei Domnul” , zice, „prunc după necazul ei şi după întristarea sufletului ei” (I Rg. 1,6) (28) . Ce

înseamnă „după necazul ei”? Nu se poate spune că [Dumnezeu], privind liniştit la ea cum îşi poartă nefericirea, nu îi dădea copil, ci. că deşi o vedea plângând şi

îndurerându-se şi necăjindu-se, nu i-a dezlegat întristarea tocmai pentru că avea pregătit pentru ea altceva cu mult mai mare. Acestea să nu le ascultăm cuneglijenţă , ci şi de aici să învăţăm cea mai le mare filozofie, ca să nucădem în vreun rău.



Chiar de suntem în dureri, chiar de ne necăjim, chiar de ni se pare că vreun răueste de nesuferit, să nu ne pierdem râvna, să nu ne neliniştim, ci să rămânemmereu în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Că Acela ştie limpede când trebuiesă dezlege ceea ce ne întristează.

Asta s-a petrecut şi în acest caz. Nu pentru că o ura, nici pentru că Şi-a întors faţade la ea i-a închis Dumnezeu pântecele, ci ca să ne deschidă nouă uşile filosofiei cese afla în femeie şi să înţelegem bogăţia credinţei ei şi să cunoaştem că maistrălucită a făcut-o din această [încercare].

Ascultă şi cele ce urmează! „Şi aşa a făcut” , zice, „an de an, din destul, când ease suia la casa Domnului. Şi era întristată şi plângea şi nu mânca” (I Rg.1,7)(32). Şi s-a prelungit durerea, mare a fost întristarea, nu două sau trei zile, nicidouăzeci sau o sută, nici o mie sau două mii, ci „din destul”. Mulţi ani a fost

întristată şi îndurerată femeia. Că aceasta înseamnă „din destul”. Şi mai mult,lungimea timpului şi ocările şi batjocoririle din partea celeilalte femei nu i-auveştejit nici nu i-au oprit filosofia, ci ea necontenit se ruga şi implora [pe Domnul].Şi lucrul care este mai mare decât toate şi care mai cu seamă arată dorirea ei faţă deDumnezeu este că nu poftea să dobândească [pentru sine] pur şi simplu un copil, cisă ofere rodul ei lui Dumnezeu şi pârga pântecelui ei [să o dea Domnului] şi pentruaceastă bună făgăduinţă să ia plată. De unde se vede aceasta? Din cuvinteleurmătoare.

Ştiţi cu toţii că lipsa de prunci este nesuferită de femei mai cu seamă din pricina bărbaţilor. Că mulţi dintre bărbaţi sunt atât de lipsiţi de minte încât îşi învinovăţescfemeile că nu dau naştere la prunci, neştiind ei că a naşte îşi are areîncepătura de sus, din pronia lui Dumnezeu, şi că nici firea femeii, nici vieţuireaîmpreună, nici altceva nu o face destoinică de la sine pentru aceasta. Ba mai mult,deşi ei ştiu că le învinovăţesc pe nedrept, totuşi le ocărăsc şi se întorc de la ele şi nustau cu ele cu bucurie.

5. Să vedem, dar, şi în cazul acestei femei dacă s-a întâmplat aceasta. Dacă ai fivăzut-o dispreţuită, necinstită, înjosită, fără îndrăzneală în faţa bărbatului, nici

având parte de multă bunăvoinţă şi dragoste din partea lui, ai fi putut trageconcluzia că din aceste pricini dorea copil, tocmai ca să aibă îndrăzneală şi multălibertate şi mai dorită să se facă bărbatului. Dar dacă, dimpotrivă, afli toate acestea,şi o vezi pe ea mai iubită decât cea care avea copii şi bucurându -se de mai multădragoste şi bunăvoinţă, este limpede că nu pentru vreo pricină omenească, nici casă-şi atragă mai mult bărbatul, voia copil, ci pentru motivul spus mai înainte.



De unde este vădit acest lucru? Ascultă că însuşi cel ce a scris zice aceasta. Că nu ascris în zadar acest fapt, ci ca să afli virtutea femeii”. Aşadar ce zice acesta?

„Iubea Elena pe Ana mai mult decât pe Fenana. Apoi, după acestea, văzând -o pe Ana că nu mănâncă, ci plânge, i -a zis: „Ce ai de plângi? Şi pentru ce numănânci? Pentru ce ţi se zbate inima? Nu sunt eu mai bun pentru tine decât zececopii?” (l Rg. 1,8). Vezi cum se necăjea pentru ea şi se îndurera mai mult decât

pentru cealaltă, nu fiindcă nu avea copii, ci fiindcă o vedea întristată şi ţinută însupărare? Ba mai mult, pentru că nu o îndupleca să lase întristarea.

Căci ea nu pentru el căuta să aibă copil, ci ca să arate lui Dumnezeu un rod al său. „Şi s-a sculat” , zice, “după ce ei au mâncat şi au băut în Silo şi a stat înaintea Domnului” (I Rg. 1,9). Nu s-a spus nici aceasta pe degeaba, că [a statînaintea Domnului] “după ce au mâncat şi au băut”, ci ca să înveţi că vremea pe care alţii o fac [prilej] de dezlegare şi îngăduinţe , ea a făcut-o

vreme de rugăciune şi lacrimi din pricină că era foarte-foarte trează şi veghetoare. „Şi a stat înaintea Domnului. Iar Eli, preotul şedea pe scaun la uşa cortului Domnului” (I Rg. 1,9-10). Nici aceasta nu a fost spusă doar aşa, ci pentru a arătacăldura [credinţei] femeii.

Căci după cum o văduvă singură, care nu are nici un ocrotitor, ocărâtă, multnedreptăţită, atunci când urmează să intre împăratul şi îl întâmpină suliţaşi şiscutieri şi cavaleri şi toţi ceilalţi slujitori, ea nu se sinchiseşte, nici nu are trebuinţăde vreun mijlocitor, ci trecând cu vederea toate acestea, cu multă îndrâznire se

înfăţişează împăratului şi îşi varsă cu lacrimi necazul, mânată de nevoia ei, aşa şiaceastă femeie, nu s-a roşit, nici s-a ruşinat de preotul care şedea [acolo], ci de lasine a cerut şi s-a apropiat cu multă îndrăznire către împărat.

Şi întraripată de dor, s-a suit la cer cu mintea şi ca şi cum L-ar fi văzut pe însuşi Dumnezeu, aşa vorbea cu El din toată inima. Şi ce zice? La început nu spunenimic mai mult, ci îşi alcătuieşte introducerea din suspinuri şi îşi slobozeşteizvoarele calde ale lacrimilor. Şi după cum coborând ploaia, până şi cel mai tare

pământ, dacă este udat şi înmuiat, se trezeşte cu uşurinţă spre odrăslirea roadelor,aşa s-a petrecut şi cu această femeie. Că pântecul ei, muiat fiind ca de o ploaie de

lacrimile sale şi încălzit prin durerea [inimii], a început să se trezească spre bunanaştere de prunci.

Să ascultăm chiar cuvintele şi această frumoasă implorare. ,.Plângând a plâns” ,zice, “şi s-a rugat cu rugăciune Domnului zicând: Adonai Doamne Eli Savaot” (IRg l, 10-11). înfricoşate cuvinte şi pline de cutremur. Şi bine a făcut scriitorul cănu le-a tradus în limba noastră. Că nu a putut să le tălmăcească în greceşte



păstrându-le în acelaşi timp puterea cu. Nu un singur cuvânt I S-a adresat

femeia, ci din multe [numiri] cuvenite Lui, şi -a arătat dorirea faţă de El şi dragostea caldă a inimii. Şi precum cei care scriu jalbe împăratului nu pun la începutul [rugăminţii] doar un singur nume, ci îl numesc biruitor şi august şi

de sine stăpânitor şi multe altele mai măreţe decât acestea, şi abia atunci îşiformulează cererea, aşa şi aceasta înălţând o cerere la Dumnezeu, a pus multenumiri la începutul rugăminţii, arătându-şi dragostea, după cum am zis, şi cinstireafaţă de Cel rugat.

Iar durerea i-a insuflat cererea. Pentru aceea a şi fost auzită degrabă, fiindcă a scris-o cu multă pricepere. Aşa sunt rugăciunile cele făcute din durerea sufletului. Iar

în loc de hârtie a avut mintea, în loc de toc limba, iar lacrimile în loc de

cerneală. Pentru aceea a şi rămas până azi rugăciunea ei.

De neşters sunt astfel de slove care s-au scris cu acea cerneală. La fel este şiînceputul rugăciunii. Dar cele care urmează începutului? [Acestea sunt:] „Dacă

privind vei privi”, zice, “la smerenia roabei Tale”. Neavând nimic [al său] şi-aînceput rugăciunea cu o făgăduinţă. A şi făcut deja cu Dumnezeu un schimb,neavând totuşi nimic în mâna [sa]. Se aprindea şi se îndurera mai mult faţă deAcesta decât faţă de acela [bărbatul ei] şi de aceea [Acestuia] s-a rugat să

primească un copil. „Dacă privind vei privi la smerenia roabei Tale”. Douăîndreptăţiri am, zice Ana: robia şi necazul. „Dă-mi mie roabei Tale sămânţăbărbătească şi îl voi da dat înaintea Ta” (l Rg. 1.11). Ce înseamnă „dat înaintea

Ta”? Dăruit cu totul şi întreg ca rob al Tău. Eu îmi retrag orice stăpânire [asupralui]. Atât numai vreau să fiu mamă, cât să ia început copilul din mine şi maideparte mă retrag şi stau deoparte.

Ia aminte la evlavia femeii! Nu a zis: „Dacă îmi dai trei copii,. doi îţidau Ţie; dacă doi, îţi dau unul, ci dacă îmi dai numai unul singur, îţi ofer întreagaroadă”.

„Şi vin şi băutură ameţitoare nu va bea” (I Rg. 1,11). Încă nu a primit copilul şideja îl face prooroc şi vorbeşte despre creşterea pruncului şi face înţelegeri

[contracte] cu Dumnezeu. O, îndrăznire de femeie! Atunci nu avea nimic cu care săparticipe [la contract] - de vreme ce nu primise nicidecum - şi de aceea pune[înainte] preţul celor ce le va avea în viitor. Şi precum mulţi lucrători de pământ,vieţuind în cea mai de pe urmă sărăcie şi neavând bani să-şi cumpere un berbec sauo oaie, le iau cu jumătate din preţ de la stăpânii lor, făgăduind ca să le dea înapoirestul din preţ când vor avea roade, aşa a făcut şi aceasta.



Ba a făcut cu mult mai mult. Căci nu ca să dea [mai pe urmă] jumătate din preţ şi-aluat fiul de la Dumnezeu, ci ca să I-l dea iarăşi înapoi întreg şi să-I aducă ca rodfaptul că 1-a crescut. Căci socotea îndestulată răsplătire ca să se ostenească pentruun preot al lui Dumnezeu. „Şi vin şi băutură ameţitoare nu va bea”, zice[Scriptura]. Nu a cugetat în sine: „Dar dacă va fi plăpând şi se va vătăma din

pricina băutului de apă? Dar dacă va cădea în neputinţă? Dar dacă va muri,cuprinzându-l o boală cumplită?

[Nu gândea astfel], ci, cugetând că Cel Care i l-a dat, însuşi va putea să Seîngrijească de sănătatea [copilului], de la naştere şi din scutece l-a întărit însfinţenie, aruncând totul asupra lui Dumnezeu. Şi mai înainte de a-1 naşte,pântecele ei s-a sfinţit, având în sine un proroc, purtând un preot, ducând o jertfă[pentru Dumnezeu], dar jertfă însufleţită.Pentru aceea a lăsat-o Dumnezeu în deznădăjduire, pentru aceea i-a dat [copilul] cu

întârziere, ca mai strălucită să o facă prin felul naşterii, ca să arate filosofia ei. Căcişi când a stat la rugăciune nu a pomenit de potrivnica ei, nu a vorbit de batjocoririleei, nu a adus în discuţie ocările ei, nu a zis: „Răzbună -mă faţă de aceea femeie reaşi pângărită”. Aceste lucruri le fac multe femei. Însă ea nepomenind nimic de aceleocări, doar pentru necazurile ei s-a rugat.

Aceasta fă-o şi tu, omule; şi când vezi pe vrăjmaşul tău întristându-te, nu-i

arunca nici o vorbă amară, nici nu te ruga împotriva lui chiar dacă el te

duşmăneşte. Ci intră în [cămara ta] şi pleacă genunchii; varsă lacrimi şi roagă-L

pe Dumnezeu să dezlege mâhnirea şi să stingă întristarea.

Asta a făcut şi Ana; şi a dobândit cele mai mari roade [tocmai] de la vrăjmaşa ei.Căci potrivnica ei a lucrat împreună la naşterea pruncului. Cum anume, îţi spun eu. Pe când aceea o îndurera [pe Ana] şi o necăjea şi mai mare îi făcea durerea, dinacea durere, mai încordată devenea rugăciunea; iar rugăciunea Îl trăgea peDumnezeu [către femeie] şi îl făcea să fie binevoitor; şi aşa s-a născut Samuel.

Aşadar, dacă suntem treji, nu numai că duşmanii nu pot să ne vatăme cu nimic,ci chiar ne folosesc foarte mult, căci ne fac mai râvnitori către orice. Şi nu

numai că nu ne pornim pe noi înşine la a-i batjocori sau a-i înjosi, ci dinîntristarea provocată de aceia, ne [mişcăm] spre rugăciune.

Şi născând copilul, i -a pus numele Samuel , ceea ce se tâlcuieşte: “Dumnezeuascultă” . Şi fiindcă din rugăciunea ei cea ascultată [de Dumnezeu] l-a primit pe el,iar nu de la fire, a înscris spre dăinuire, ca pe un stâlp de aramă, pomenirea aceleifapte prin numele [copilului] Nu a zis: „Să-i dăm numele tatălui sau al bunicului



sau al străbunicului”, ci: „însuşi Cel Ce mi l-a dat. El să fie cinstit şi prin numelecopilului”.

Acesteia să-i râvniţi, femeilor! Pe aceasta să o urmăm, bărbaţilor! [Precum ea],atâta grijă să purtăm de copii! Aşa să ne creştem odraslele! Şi pe lângă toatecelelalte, să le [sădim] înţelesul întregii înţelepciuni . Denimic, nu trebuie aşa să ne sârguim şi să ne îngrijim şi să ne frământăm ca deîntreaga lor înţelepciune şi cuviinţă.

Această stare mai cu seamă se tulbură în acea vârstă a copilăriei Şi ceea ce facemcu sfeşnicele, aceasta să facem şi când ne păzim copiii. Că adeseori când o slujnicăaprinde sfeşnicul, îi poruncim să nu-l ducă unde este vreo trestie sau iarbă uscatăsau ceva de acest fel, ca nu cumva uitând noi de el, să cadă vreo scânteie şi pornindde la acea uscătură, să se aprindă toată casa.

Această purtare de grijă să o avem şi pentru copii şi să nu le ducem privirile undesunt slujnice desfrânate, fete destrăbălate ori roabe neînfrânate, ci să poruncim cutărie ca, şi dacă avem o asemenea slujnică, sau vecină, sau pur şi simplu orice fatăcare este astfel, să nu vină nici sub privirile, nici să nu aibă convorbiri cu cei tineri,ca nu cumva căzând din acelea vreo scânteie, să aprindă întreg sufletul copilului şinefericirea să devină nemângâiată.

Şi nu numai de imagini, ci şi de auziri dulci şi desfrânate să-i ferim ca să nu li se

vrăjească prin acestea sufletul. Nici la spectacole să nu-i ducem, nici la ospeţe şi beţii, ci mai degrabă tinerii să fie păziţi mai tare decât fecioarele în cămările lor. Cănimic nu împodobeşte aşa de mult vârsta lor precum cununa întregii înţelepciuni şi a veni la nuntă curat de toată desfrânarea. Iar dacă suf letul nu acugetat mai înainte la desfrâu, nici nu s-a stricat, ci tânărul a cunoscutdoar pe femeia cu care s-a unit prin nuntă, atunci soţiile le vor deveni dorite. Cândtinerii vor păşi spre căsătorie cu o asemenea pază. atunci şi pornirile drăgăstoasevor fi mai calde şi dragostea mai adevărată şi prietenia lor maiadâncă şi mai strânsă. Iar cele ce se întâmplă acum nu sunt nuntă ci pur şi simpluînavuţire şi negoţ.

Căci atunci când tânărul este stricat dinainte de nuntă, iar după nuntă iarăşi se uităla altă femeie, care mai este folosul nunţii, spune-mi?[Să ştii] că mai mare este

pedeapsa, de neiertat păcatul, când având soţie te uiţi fără ruşine la desfrânate şifaci adulter. Că după ce ţi-ai luat soţie, chiar dacă cea care îl strică pe cel căsătoriteste desfrânată, tot adulter este acest lucru. Şi se întâmplă acestea - că aleargă şi



după cununie la femeile uşuratice - tocmai pentru că înainte de căsătorie nu s-auîngrijit de întreaga înţelepciune.

De aici ies luptele, batjocoririle, întoarcerea pe dos a caselor, certurile zilnice. De

aici se micşorează dorirea de soţie şi se veştejeşte; iar petrecerea şiconvorbirile cu desfrânatele îl moleşesc. Pe când dacă ar învăţa să aibă întreagăînţelepciune, şi-ar socoti soţia mai dorită decât toate şi o va privi cu multă dragoste şi va păstra mare şi bună armonie cu ea.

Iar fiind pace şi armonie , toate bunătăţile vor intra în casa aceea. Aşadar, pentru ca şi în cele de aici să avem bună rânduială şi spor şi să avem parte dupăaceea şi de Împărăţia Cerurilor, să purtăm de grijă - şi faţă de noi şi faţă de copii - ca mai ales această poruncă să o plinim spre a intra la acea nuntăduhovnicească: să nu ne îmbrăcăm în haină pătată. Şi aşa cu multă îndrăznire

ne vom bucura de cinstea păstrată acolo celor vrednici. De care fie ca noi toţi săavem parte cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos,împreună cu Care Tatălui şi Duhului Sfânt slavă, cinste şi putere acum şi

pururea şi în vecii vecilor. Amin.



Sfântul Ioan Gură de Aur - Post şi rugăciune

Mai există şi un alt medicament: postul. Copilul trebuie să înveţe să postească, cel puţin de două ori pe săptămână, miercurea şi vinerea. Să meargă apoi la biserică iar seara, când se termină spectacolele, tatăl să-l ia de mână şi să-i arate lumea care

iese de la teatru. Să râdă de bătrânii care s-au dovedit mai fără minte decât tinerii,chiar decât cei foarte tinerei, pentru că n-au alungat flacăra dorinţei trezită în ei.Apoi să-l întrebe pe copil: “Ce crezi că au câştigat toţi aceşti oameni? Nimicaltceva decât ruşine. S-au făcut de râs şi de ocară în ochii lumii care -i va judecaaspru”. Făcând aceasta, tatăl îi va spori mult sila copilului faţă de spectacolele şi demuzicile deşuchiate.

Şi mai există unul: rugăciunea. Copilul trebuie învăţat să se roage cu căldură şicucernicie. Şi să nu-mi spui că nu va voi, pentru că un copil care are o gândire

corectă şi este şi plin de viaţă, se roagă cu uşurinţă. Exemple? Câte vrei: Daniel şiIosif. Nu-mi spune că Iosif avea 17 ani. Gândeşte-te că el a reuşit să-şi atragăiubirea tatălui său mai mult decât ceilalţi fraţi.

Iacov, nu era şi mai tânăr? Sau Ieremia. Daniel, nu avea doar 12 ani? Solomon,iarăşi tot 12 ani avea când a rostit acea minunată rugăciune. Iar tânărul Samuel îşi



învaţă el însuşi învăţătorul. Să nu deznădăjduim! Unui copil nu-i place să se roagedacă este foarte tânăr ca suflet, nu ca vârstă, adică dacă sufletul lui nu este format.

Un copil trebuie să înveţe să se roage cu cucernicie şi pe cât îi este posibil, să iaparte la privegheri, în general să ne străduim să-i insuflăm caracterul unui omsfânt. Un copil care nici nu jură, nici nu vorbeşte urât, nu înjură şi nu urăşte, ci înloc de toate acestea posteşte şi se roagă, va fi cu siguranţă un om foarte înţelept.

(din “Părinţi, copii şi creşterea lor”)



Sfântul Ioan Gură de Aur - Temeiul postului

76. Temeiul postului

Nu-i nici o vinovăţie să mănânci. Domnul fie slăvit!… Ceea ce strică este pofta

nesăţioasă, îmbuibarea peste ceea ce trebuie, umflarea stomacului până la refuz.Tot aşa cu vinul. A-l folosi cu măsură, nu-i nici o greşeală. Greşeala e a te da

beţiei şi a fi necumpătat, a-ţi perverti folosinţa minţii. Dacă slăbiciunea voastrătrupească nu vă îngăduie să treceţi ziua fără să mâncaţi, nici un ins înţelept nu v -ar

putea ţine de rău.

Stăpânul nostru e blând şi cu omenie, nu ne cere de nimic peste puterile noastre.

Dacă ne cere să ne înfrânăm de la mâncare şi să postim, aceasta nu-i fără untemei şi nu aşa, numai ca să stăm fără să mâncăm, ci pentru ca dezlipindu-ne de

lucrurile acestei lumi, să ne încredinţăm celor ale sufletului în toată vremea carene stă la îndemână.

Dacă am duce viaţa într -un duh cumpătat, dacă toată vremea noastră slobodă ar fi hărăzită lucrurilor duhovniceşti, dacă ne-om atinge de hrană numai pentru ane îndestula nevoile şi vom folosi întreaga noastră viaţă în lucrări bune, n-am

avea ce face cu ajutorul pe care ni l-ar da postul.



Dar firea omenească trândavă fiind, atrasă mai ales spre moleşeală şi bucurie,stăpânul nostru, cel plin de bunătate, ca un duios părinte, a închipuit pentru noileacul postului, ca să smulgă moliciunea din inimile noastre şi să ne facă să nestrămutăm grija de la lucrările lumii acesteia la cele duhovniceşti…



Sfântul Ioan Gură de Aur - Nu vom posti cu prisosinţă, de nu ne vom feri detot păcatul

77. Nu vom posti cu prisosinţă, de nu ne vom feri de tot păcatul

Postiţi? Arătaţi -mi-o prin fapte. Prin care? Veţi zice.

De vedeţi un sărac, aveţi milă de el, un duşman, împăcaţi-vă cu el, un prieten înconjurat de bun nume, nu-l invidiaţi, o femeie frumoasă, întoarceţi capul.

Nu numai gura voastră să postească, ci şi ochiul, şi urechea, şi picioarele, şi mâinile, şi toate mădularele tru pului vostru.

Mâinile voastre să postească, rămânând curate de hrănire şi de lăcomie. Picioarele, nealergând la teatrul cu spectacole proaste. Ochii, neprivind cu ispitire frumuseţile străine. Hrana ochilor este ceea ce eivăd. Dacă-i o privelişte neîngăduită şi potrivnică Legii, postul suferă din

pricina aceasta şi mântuirea sufletului este vătămată întru totul; dacă-i o

privelişte îngăduită de Lege şi fară greşeală, postul se împodobeşte cu ea.



Ar fi peste fire de ciudat ca, în vremea postului să te ţii chiar şi de la hranaîngăduită, şi să te duci să guşti priveliştile oprite.

Nu mâncaţi carne? Atunci opriţi şi ochii de a privi neruşinarea.

Asemenea, urechea voastră se cade să postească.

A posti pentru ureche înseamnă a o astupa pentru vorbirile de rău şi pentru zavistii.

“Nu aplecaţi urechea voastră la vorbirile deşarte” – este scris.

Gura, pe de altă parte, trebuie să postească de sudalme sau alte vorbiri

ruşinoase.

La ce bun să te ţii de la carne de pasăre şi de la peşte, de- ţi vei sfâşia şi ucide pe fratele tău?

Apoi, ceea ce trebuie să cercetăm, cu privire la post, este dacă am căpătat maimultă râvnă, dacă ne-am îndreptat unele din nedesăvârşirile noastre, dacă ne-amspălat de greşeli. E un obicei răspândit în vremea postului mare, de a ne întrebaunii pe alţii câte săptămâni am postit.

Şi auzim pe unii: o săptămână, pe alţii: două, pe unii: toate. Dar unde-i prisosirea,dacă săvârşim postul cu mâinile goale de fapte bune? Când cineva îţi va zice: “Euam ţinut tot postul”, răspunde-i: “E aveam un duşman şi m-am împăcat cu el,obisnuiam să bârfesc şi m-am oprit, suduiam, şi m-am lăsat”.

Ceea ce foloseşte negustorilor, nu este atât să străbată o mare depărtare pe mare, cide a aduce o bună încărcătură de mărfuri din belşug. Nu prisosim nimic cu postul,dacă numai îl săvârşim, fară să ne gândim la nimic şi cum o fi.

Dacă postul ne este abţinerea de la mâncare, odată ce au tre cut cele patruzeci de

zile, a trecut şi postul. Dar de ne vom abţine de la păcat, postul acesta nu vaînceta după ce celălalt a trecut. Ne va fi de folos necontenit – şi înainte de

Împărăţia Cerurilor, ne va aduce aici, pe pământ, bună răsplătire.



Sfântul Ioan Gură de Aur – Cuvânt despre pom, dacă din el a căpătat Adamcunoştinţa binelui şi răului, sau dacă avea cunoştinţa aceasta şi mai înainte dea mânca din pom; tot aici şi despre postire, şi despre faptul că trebuie a cugeta

acasă la cele grăite în biserică

Cuvânt despre pomul din Rai, dacă din el I s -a făcut lui Adam cunoştinţa binelui şia răului sau mai înainte de mâncare din el avea deosebirea aceasta;

Despre post şi despre indemnul că şi acasă trebuie să cugetăm la cele ce se grăiescîn biserică;

*** Iubesc postul pentru că este maica înfrânării şi izvor a toată filozofia. Dar îliubesc şi pentru voi şi pentru dragostea voastră, pentru că mi-a strâns această sfântă

şi cinstită mulţime, învrednicindu-mă să văd iarăşi feţele cele dorite şi dăruindu-misă mă desfătez cu slobozenie întru acest frumos praznic şi sărbătoare.

Nu va greşi nimeni de va numi mulţimea voastră şi praznic şi sărbătoare dătătoarede nenumărate bunătăţi. Dacă cineva mergând la târg şi întâlnind vreun prieten, demulte ori se izbăveşte de întristarea ce o are, cu mult mai mult noi, nu în târg, ci la



Biserică venind şi nu întâmpinând un prieten, ci atâţia şi părinţi şi fraţi, cum nu nevom izbăvi de toată suferinţa?Şi cum nu vom dobândi toată dulceaţa ? Voi care aţi venit aici nu sunteţi numai cunumărul mai mulţi decât cei ce se adună prin târg, ci şi despre cele ce se vorbesc,sunt cu mult mai preţioase decât acolo. Pentru că cei ce se adună prin târg de multeori vorbesc despre lucruri nefolositoare şi despre cele ce nu li se potrivesc lor ; decele mai multe ori obişnuiesc să iscodească şi să cerceteze cu osârdie cele ce nusunt ale lor.

Că este păcat şi primejdios a grăi şi a auzi astfel de cuvinte şi a ne lua după eleridicându-se multe vifore din acest fel de adunări în familiile lor, nu vom arătaacum. Şi cum că este nefolositoare şi deşartă vorbirea aceea, deoarece niciodată nuva intra în acest fel de adunare un cuvânt duhovnicesc, nimeni, nu mă vacontrazice.

Dar aici nu este aşa, ci toate sunt deosebite. Căci toată vorba nefolositoare esteizgonită şi adusă înăuntru toată învăţătura cea duhovnicească. Aici vorbim despre

sufletul nostru, despre bunătăţile ce le va primi el, despre cununile ce se păstrează în ceruri, despre petrecerile cele strălucite, despre iubirea de oameni alui Dumnezeu, despre pronia sau purtarea de grijă a tuturor şi despre toate celereferitoare la noi, adică pentru care pricină am fost făcuţi, în ce parte vommerge după ducerea de aici şi ce vrednicie vor avea atunci lucrurile noastre.

De petrecerea de acolo nu numai noi vom fi părtaşi, ci şi proorocii şi apostolii, şiceea ce este mai minunat decât toate, Însuşi Iisus Stăpânul tuturora va sta înmijlocul nostru. Căci zice: „Unde sunt doi sau trei adunaţi întru numele Meu,acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Mt. 18, 20.) Şi dacă El este în mijlocul a doi sautrei adunaţi în numele Lui, cu mult mai mult va fi acolo unde vor fi adunaţi atâţiaapostoli, prooroci, părinţi, bărbaţi şi femei. De aceea şi noi grăim cu mai multăosârdie despre făgăduinţa aceasta, dobândind ajutorul cel de acolo.

M-am făgăduit să vă vorbesc mai întâi despre pom, dacă nu cumva din gustarea dinel i s-a făcut lui Adam cunoştinţa binelui şi a răului, sau şi mai înainte de mâncare

avea acea cunoştinţă. Deci, îndrăznind şi noi zicem că Adam şi mai înainte demâncare avea această cunoştinţă. Căci dacă n-ar fi ştiut ce este bun şi ce este rău, ar fi fost cu adevărat necuvântător şi decât dobitoacele cele necuvântătoar e; şistăpânul ar fi fost mai fără de minte decât slugile.

Şi cum este cu cuviinţă ca oile şi caprele să ştie care iarbă le este folositoare şi carevătămătoare şi să aleagă ceea ce este curat şi folositor de ceea ce este vătămător,



mai înainte de a gusta, din ele, oare cum omul să se lipsească de acest dar. De n-arfi avut această cunoaştere, de nimic n-ar fi fost vrednic, că ar fi fost mai prejos şidecât toate creaturile.

Ar fi fost mai bine să petreacă în întuneric şi să se lipsească de ochi, decât să nuştie ce este bun şi ce este rău. Căci de vei lua această cunoştinţă din viaţa noastră,toată viaţa ai nimicit-o, umplând, toate de multă tulburare. Prin aceasta, aşadar, nedeosebim, de dobitoacele cele necuvântătoare şi suntem mai buni decât fiar ele,pentru că deosebim răutatea de fapta bună şi pentru că cunoaştem ce este rău şi ceeste bun.

Iar dacă noi cei de acum ştim aceasta, şi nu numai noi, ci şi sciţii şi barbarii, cumult mai mult ştia aceasta atunci omul acela (Adam) mai înainte de păcat. Oare să

fi rămas lipsit de capul bunătăţilor? Cel ce a fost cinstit cu atâtea daruri, adică

cu chipul lui Dumnezeu, cu asemănarea Sa şi cu celelalte binecuvântări? Bineleşi răul nu-l cunosc numai aceia care sunt lipsiţi de mintea cea firească. Adamera plin de multă înţelepciune şi cunoscător al ambelor stări.

Cum că Adam era plin de înţelepciune duhovnicească, ascultă dovada. Şi a adus Dumnezeu la Adam toate fiarele să vadă ce nume le va pune; aşa ca toate fiinţelevii să se numească precum le va numi Adam (Fac. 2, 19).

Cugetă dar de câtă înţelepciune era plin Adam căci a pus nume la atâtea specii de animale, de târâtoare şi de păsări, şi toate potrivite cu fiecare.

Căci şi Dumnezeu a primit acele nume şi nu le-a mai schimbat, nici după ce agreşit el, pentru că zice Scriptura : „Şi tot sufletul viu, cum l -a numit Adam,

acesta este numele lui”.

Nu ştia oare acesta ce este bun şi ce este rău? Şi cum mai poate fi aceasta unsubiect de dispută?

Apoi a adus pe femeie la el, pe care văzând-o îndată a cunoscut pe părtaşa firii lui.

Şi ce zice? „Iată acum os din oasele mele şi trup din trupul meu” (Fac. 2, 23).Fiindcă mai înainte cu puţin Dumnezeu adusese la el toate dobitoacele, acumAdam, vrând să arate că fiinţa aceasta nu este una din dobitoacele acelea a zis:„Iată os din oasele mele şi trup din trupul meu”.

Unii zic că cuvintele acestea nu arată numai această înţelegere, ci şi felul creării,căci facerea femeii n-a mai fost în felul acestora. Şi pentru aceasta a zis : „Iată



acum, pe care tâlcuindu-le mai în amănunt un alt tâlcuitor zicea : „Iată odată”,adică numai acum s-a făcut femeia din bărbat, iar după aceea nu va mai fi aşa, cidin amândoi. Os din oasele mele şi trup din trupul meu”. Căci luând Dumnezeu dintoată frământătura o bucată, aşa a făcut femeia, că întru toate să se împărtăşeascăcu bărbatul. Şi “aceasta se va chema femeie pentru că din bărbatul său s-a luat” (Fac. 2,23).

Vezi că şi numele îl pune pentru ca să ne înveţe prin el împărtăşirea firii, iar felulcreerii să fie pricină de dragoste permanentă şi de unire într -un gând.

Apoi ce zice? „Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa”. Nu a zis simplu „se va uni, ci „se va lipi, arătând prin aceasta unireacea strânsă, „Şi vor fi amândoi un trup”. Deci cel ce ştie atâtea, spune-mi, nu ştiace este bun şi ce este rău?

Şi dacă nu ştia ce este bun şi ce este rău mai înainte de a mânca din pom, ci a primit cunoştinţa aceasta după mâncare, oare păcatul i s-a făcut învăţător deînţelepciune, iar şarpele nu mai este amăgitor, ci sfătuitor de cele de folos? Darsă nu fie! Nu sunt acestea aşa! Şi dacă nu ştia ce este bun şi ce este rău cum a

primit porunca? Căci nimeni nu dă lege la cel ce nu ştie ce este călcarea de lege.

Iar Dumnezeu a dat poruncă, iar după ce a călcat -o l-a pedepsit, pe care nici una

din ele nu le-ar fi făcut, de nu i -ar fi dat omului de la început putere de a

cunoaşte fapta bună şi răutatea.

Iată că din toate cele spuse v-am dovedit că Adam a cunoscut binele şi răul nudupă mâncarea din pom, ci mai înainte de aceasta o ştia. Pe toate acestea să leţinem minte, iubiţilor, că ducându-ne acasă, să punem îndoită masă şi bucatelor şi aacestor cuvinte. Bărbatul să spună cele ce s-a grăit iar femeia să se înveţe; săasculte şi copiii şi nici slugile să nu se lipsească de ascultarea acestora.

Fă Biserică casa ta căci eşti răspunzător şi de mântuirea ta şi a copiilor şi aslugilor. Şi precum nouă ni se va cere seama pentru voi aşa şi fiecăruia din voi i

se va cere seama pentru femeie pentru copii şi pentru slugi. Şi de la acest fel decuvântări vom avea vise dulci lipsite de năluciri rele, căci sufletul de obicei îşiimaginează în somn noaptea, ceea ce cugetă ziua.

Şi dacă în fiecare zi ne vom aduce aminte de cele ce se grăiesc, nu vom aveatrebuinţă de multă osteneală, căci voi veţi înţelege mai bine cuvântul, iar noi vomface mai cu osârdie învăţătura.



Deci ca să primim şi mai mult folos şi noi şi voi, noi învăţând, iar voi ascultând,să puneţi împreună cu masa cea trupească şi pe cea duhovnicească. Pentru căele vă vor fi vouă întărire şi podoabă, iar cele ale vieţii acesteia, Dumnezeu petoate le va îndrepta, făcându-le lesnicioase.

Căci zice „Căutaţi mai întâi Împărăţia Cerurilor … şi toate acestea vi se vor adăuga vouă (Mt. 6, 33).

Să o căutăm dar, iubiţilor, ca să dobândim şi bunătăţii cele de aici şi cele dedincolo cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruiaîmpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt i se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

Din “Dascălul pocăinţei – Omilii şi cuvântări” Editura Sfintei Episcopii a Râmnicului Vâlcea

Rm. Vâlcea – 1996



Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvântul întâi rostit la începutul Patruzecimiidespre locul: „La început a făcut Dumnezeu cerurile şi pământul” şi despre

post şi milostenie

1. Dulce e primăvara pentru corăbieri, dulce-i şi pentru lucrătorii de pământ; însă

nici pentru unii, nici pentru ceilalţi nu e aşa de dulce primăvara cum e de dulce pentru cei ce vor să filosofeze vremea postului, primăvara cea duhovnicească asufletelor, adevăratul senin al gândurilor ; lucrătorilor de pământ le este dulce

primăvara fiindcă văd atunci pământul încununat cu flori şi odraslele de verdeţuriîntinse peste el pretutindeni ca o haină pestriţă; corăbierilor le este dulce primăvarafiindcă pot pluti fără de primejdie pe spinarea mării, talazurile fiind potolite, iar delfinii jucându-se cu multă seninătate şi deseori sărind chiar pe lângă corabie; iar nouă ne e dulce primăvara postului fiindcă obişnuieşte a domoli talazuri nu de ape,ci de pofte dobitoceşti, şi ne pune cunună nu din flori, ci de haruri duhovniceşti –

că zice Scriptura: „Cunună a harurilor vei lua pe creştetul tău” (Pilde l, 9).Rândunica, venind, nu goneşte iarna precum goneşte postul, venind, iarna

patimilor cugetului nostru. Nu se mai luptă sufletul cu trupul, nici nu se mairăscoală robul împotriva stăpânului, ci tot acest război al trupului se curmă. Deci,întrucât multă este la noi pacea, multă şi seninătatea, haide să trag şi eu la apă

barca învăţăturii, din liman în liman purtându-vă auzurile cuminţi; hai să cutez a



mă apropia de înţelesurile mai subţiri, filosofând despre cer şi pământ şi mare şidespre restul zidirii, fiindcă despre acestea ni s-a citit astăzi.

„Dar ce ne priveşte pe noi”, vor zice unii, „cuvântul despre Facere?” Ne priveşte,iubiţilor: că dacă este adevărat că „din mărimea şi frumuseţea făpturilor, dupăsocoteală se cunoaşte Făcătorul lor” (Int. Sol. 13,5), cu cât vom cerceta mai multmărimea şi frumuseţea făpturilor, cu atât ne vom apropia mai mult de Făcător. Estefoarte bine a şti ce e făptura şi ce e Făcătorul, ce este lucrul şi ce e Făcătorul: că dear fi ştiut să le despartă bine pe acestea vrăjmaşii adevărului, n-ar fi încurcat toate,răsturnând jos cele de sus – nu că ar fi coborât stelele şi cu cerul şi ar fi ridicat

pământul, ci că ei, coborând pe împăratul cerurilor de pe tronurile împărăteşti L-au pus în rândul făpturii, cinstind făptura cu întâietăţile Dumnezeirii. De-ar fi ştiutmaniheii să filosofeze bine despre zidire, n-ar fi cinstit-o pe aceasta, care esteadusă din nefiinţă, stricăcioasă, schimbătoare, cu întâietăţile nenaşterii. Dacă ar fi

ştiut elinii să filosofeze bine despre făptură, nu s-ar fi rătăcit de la adevăr, n-ar ficinstit făptura şi nu s-ar fi închinat ei în locul Făcătorului. Bun este cerul, însă afost făcut ca să te închini Făcătorului; strălucitor e soarele, dar ca să îl slujeşti peCel Ce l-a lucrat; iar dacă vei rămâne la minunea zidirii şi te vei opri la frumuseţealucrurilor, lumina ta s-a făcut întuneric, sau mai bine zis, te-ai folosit de luminăspre a te întunerici.

Văzut-ai cât de bine este a şti cele privitoare la Facere? Deci, nu dispreţui câştigul,ci ia aminte bine la cele zise: că nu vom vorbi numai despre cer, şi pământ, şimare, ci şi despre naşterea noastră, şi despre obârşia morţii, şi a vieţii noastrechinuite, şi a necazurilor şi grijilor. Că pentru acestea şi pentru multe altelealcătuind Dumnezeu carte de îndreptăţire, a trimis cartea aceasta la noi: că nici nuse dă în lături Dumnezeu a Se îndreptăţi în faţa oamenilor, ci strigă prin prorocul,grăind: „Veniţi să ne judecăm, zice Domnul” (Is. l, 18). Nu doar că seîndreptăţeşte şi primeşte a Se judeca, ci ne şi învaţă cum să scăpăm de osândă – cănu degeaba a zis: Veniţi să ne judecăm, ci a tras la judecată după ce mai întâi aarătat ce trebuie zis şi ce trebuie făcut. Auzi, dar, ce grăieşte prorocul mai înainte:

Spălaţi -vă, curăţiţi -vă, ştergeţi răutăţile din sufletele voastre… învăţa- ţi -vă a facebine, judecaţi orfanului şi faceţi dreptate văduvei (Is. l, 16-17) – şi după aceea

zice: Veniţi să ne judecăm, zice Domnul. „Nu voiesc”, zice, „să vă iau goi şi pustii de îndreptăţiri, ci vă chem să daţi socoteală după ce v-am întrarmat cu

dezvinovăţiri: că vreau să Mă judec cu voi nu pentru a vă osândi, ci spre a văcruţa”. Aşa grăieşte şi în altă parte: Spune tu mai întâi fărădelegile tale, ca să te

îndreptezi (Is. 43, 26). Ai pârâş amarnic şi neîmpăcat: apucă mai înainte şi fă -lneputincios, astupă gura cea neruşinată.



2. La început, Dumnezeu vorbea El însuşi cu oamenii, pe cât le este oamenilor în putinţă să-L audă. Aşa a venit la Adam; aşa l-a certat pe Cain; aşa a grăit cu Noe;aşa S-a făcut oaspete lui Avraam. Iar după ce s-a plecat spre răutate firea noastră şica într-o ţară depărtată s-a înstrăinat, atunci le-a trimis cărţi ca unora plecaţideparte, înnoind ca printr-o epistolă prietenia cea veche către noi şi cărţile acesteale-a trimis Dumnezeu, iar de adus le-a adus Moisi. Ce grăiesc, dar, aceste cărţi ?

„La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”.

Pentru ce nu ni se vorbeşte despre îngeri, şi nici despre arhangheli? Că dacă dinzidiri Se întrevede Ziditorul, cu atât mai mult din aceştia Se vădeşte. Frumos ecerul, dar nu la fel ca un înger; luminos este soarele, dar nu aşa ca un arhanghel.Pentru ce, dar, lăsând calea cea mai înaltă, ne duce pe cea mai umilă? Pentru aceeacă le vorbeşte iudeilor, care aveau mai dobitocească aşezarea lăuntrică, iubeau celesimţite şi de-abia se întorceau din Egipt, unde oamenii se închinau crocodililor, şi

câinilor, şi maimuţelor – şi nu era cu putinţă să fie ei călăuziţi la Ziditorul pe caleamai înaltă: că e aceasta cale mai înaltă, însă e şi mai aspră, mai povârnită şi mai

prăpăstioasă pentru oamenii mai neputincioşi. Aşadar, pe aceştia îi duce pe caleamai lesnicioasă – a cerului, şi a pământului, şi a mării, şi a întregii zidiri văzute.

Iar ca să te încredinţezi că aceasta a fost pricina – piticia lor cea duhovnicească – ascultă cum le grăieşte Prorocul şi despre acele puteri de sus: „Lăudaţi pe Domnul din ceruri, lăudaţi - L pe El întru cei de sus. Lăudaţi - L pe El, toţi îngerii Lui,lăudaţi - L pe El, toate puterile Lui: că El a zis, şi s-au făcut; El a poruncit, şi s-au

zidit” (Ps. 148,1; 2; 5). Şi ce e de minune că în Scriptura Legământului celui Vechieste acest fel de învăţătură, dacă el e şi în Scriptura Legământului celui Nou, cândvenise vremea învăţăturilor mai înalte, dar Pavel, vorbind cu atenienii, a urmatcalea pe care a mers Moisi dând învăţătură iudeilor? Că nici el nu le -a zis de îngerişi arhangheli, ci despre cer şi pământ şi mare, grăind unele ca acestea:

„Dumnezeu, Cel Care a făcut lumea şi toate cele din ea, Acesta, Domn al cerului şi al pământului fiind, nu locuieşte în temple făcute de mână” , însă când cuvântă către filipeni nu pe această cale i-a călăuzit, ci îi ridică la felul mai înalt decuvântare, grăind astfel: Căci întru Dânsul s-au zidit toate, cele din ceruri şi celede pe pământ, fie scaune, fie începătorii, fie stăpâniri: toate printr -însul şi pentru

Dânsul s-au făcut (Col. I, 16).

Tot astfel şi Ioan, având ucenici mai desăvârşiţi, a pomenit de toată zidireadimpreună – că nu a zis: Cerul şi marea şi pământul, ci: „Toate pr intr-însul s-au

făcut, şi fără Dânsul nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (In. 1,3) -„fie făpturăvăzută”, zice, „fie nevăzută”. Ştiţi cum se petrec lucrurile în privinţa învăţăturii: undascăl, luând copilul de la mama lui, îl învaţă buchile, iar altul, luându-l în primire



de la cel dintâi, îl călăuzeşte la învăţăturile mai înalte. Aşa şi cu Moise pe de o parte , Pavel şi Ioan pe de alta: că Moise, primind firea noastră cu totul neştiutoare(fiind de-abia înţărcată), a învăţat-o buchile cunoştinţei de Dumnezeu; iar Ioan şicu Pavel, ca de la un învăţător luându-i în primire pe oameni de la Moise, laînvăţăturile mai înalte îi ridică, amintind pe scurt pe cele dinainte.

Văzut -ai înrudire între cele două Legăminte? Văzut -ai împreună- glăsuire aînvăţăturilor ? Ai auzit şi despre facerea celor simţite în Vechiul, şi despre facereacelor gândite pe David grăind: Că El a zis, şi s -au făcut? şi iarăşi, în Noul, după cea vorbit de puterile cele nevăzute, a zis Apostolul şi de zidirea cea simţită, întru

început a f ăcut Dumnezeu cerul şi pământul. Spusa aceasta este scurtă şi simplă, osingură propoziţie: dar poate doborî toate turnurile potrivnicilor. Şi ia aminte. Vinemaniheul şi zice: „Materia este nenăscută″ – tu spune-i: întru început a făcutDumnezeu cerul şi pământul, şi ai surpat îndată toată trufia lui.

„Dar nu crede în cuvântul Scripturii”, o să-mi spui. Păi pe acest temei pune-1 pefugă şi alungă-l ca pe un nebun: că cel ce nu crede ceea ce descoperă Dumnezeu,ci învinuieşte adevărul de minciună, dă foarte limpede semn de nebunie prinnecredinţă. „Dar cum se poate face ceva din nefiinţă?”, întreabă el. Tu spune-mi:cum se poate face ceva pornind de la cele ce sunt? Că pământul a fost făcut dinnefiinţă eu cred, iar tu nu crezi; că din pământ a fost făcut omul, asta amândoi omărturisim.

Arată-mi, dar, cum s-a petrecut ceea ce recunoaştem amândoi şi este mai lesniciosde arătat: cum s-a făcut din pământ firea cărnii – că din pământ se face nămol, şicărămidă, şi oală, şi ulcior; iar carne făcută din pământ nimeni nu a văzut vreodată.Cum s-a făcut, deci, firea cărnii? Cum a fost plăsmuit osul? Cum au fost

plăsmuiţi nervii? Cum au fost plăsmuite venele? Cum au fost plăsmuite arterele?Cum au fost plăsmuite membranele, şi grăsimea, şi muşchii, şi pielea, şi unghiile, şi perii, şi atâta felurime de firi doar din pământ? Ci n-ai putea să spui.Cum, deci, nu este lucru nelalocul lui ca neştiind ceea ce e mai limpede şi mai uşor de înţeles să iscodeşti ceea ce e mai anevoios şi mai încurcat?

3. Vrei să te trec la alt lucru şi mai uşor, care se întâmplă în fiecare zi? Dar nici peacesta nu mi-l vei putea lămuri. Mâncăm pâine în fiecare zi. Cum, spune-mi, se

preschimbă firea pâinii în sânge şi flegmă şi fiere şi în celelalte umori din noi? Că pâinea este îndesată şi tare, iar sângele moale şi curgător; şi pâinea este albă ori deculoarea grâului, iar sângele este roşu şi negru. Şi celelalte însuşiri ale lor dacă lecercetează cineva, mare deosebire află între pâine şi sânge. Spune-mi, deci, cumare loc această preschimbare, răspunde-mi. Ci nu poţi. Păi neputând să-mi



lămureşti prefacerea hranei de fiecare zi, îmi ceri socoteală de facerea lumii decătre Dumnezeu? şi cum să nu ţină asta de nebunia cea mai mare ? Dacă eDumnezeu ca noi, atunci cere-mi să îţi lămuresc chipul Facerii – sau nici aşa: cămulte lucruri se fac prin meşteşug omenesc şi nu se poate spune în ce chip se fac.

De pildă: cum se face aurul din minereu? Cum se preface nisipul în limpezimeasticlei? şi se pot da multe alte pilde de lucruri care se fac prin meşteşug omenesc,dar în ce chip – nu ştim. Totuşi, dacă e Dumnezeu ca noi, cere-mi să-ţi lămurescchipul Facerii: iar dacă este nemăsurat şi fără de asemănare mai presus decât noi,cum să nu fie lucru cât se poate de nebunesc ca, mărturisind nemărginite, şidumnezeieşti, şi nepătrunse atât înţelepciunea cât şi puterea Lui, să -I ceremsocoteală pentru fiecare din cele făcute ca pentru un meşteşug oarecar e omenesc?

Dar lăsând gândurile, să ne întoarcem pe piatra cea neclintită: „La început a făcut

Dumnezeu cerul şi pământul.” Pe această temelie să stai: să nu te coboare cinevaîn tulburarea gândurilor omeneşti – că gândurile muritorilor sunt cu frică, şi cu

greşală cugetele lor (Înţ. Sol. 9, 14). Deci, nu lăsa temelia cea tare ca săîncredinţezi mântuirea sufletului tău putreziciunii şi nestatorniciei, ci să rămâi întrucele pe care le-ai învăţat şi de care ai fost încredinţat, şi să spui: Întru început a făcut Dumnezeu cerurile şi pământul”.

Chiar dacă vine maniheul, chiar dacă vine Marcion, chiar dacă vin cei ce suferă deboala lui Valentin, oricine dacă ar veni, să pui împotriva lor acest cuvânt; chiar dacă-i vezi râzând, tu să plângi pentru ei, ca pentru nebuni. Gălbejiţi sunt la culoare, au sprânceana plecată şi blândeţe în vorbe. Fugi, însă, de momeală şi săcunoşti lupul ascuns în piele de oaie. Mai vârtos să-ţi fie urât pentru că faţă de tine,cel împreună-rob cu dânsul, se arată plăcut şi blând, iar faţă de Stăpânul Cel deobşte al nostru, al tuturor, e mai sălbatic decât câinii turbaţi, căutând să arate că încer este război necruţător şi luptă neîmpăcată, şi că cu Dumnezeu deopotrivă trageoarecare putere potrivnică. Fugi de otrava vicleniei, să urăşti leacurile cele

pierzătoare; şi dacă ai primit moştenire de la părinţi credinţa şi învăţătura cea dinDumnezeieştile Scripturi, pe aceasta să o păzeşti nestricată.

„Întru început a făcut Dumnezeu cerurile şi pământul.” „Cum adică? La început cerul, şi apoi pământul? î ntâi acoperişul, şi apoi podeaua?” Dumnezeu nu-isupus vreunei trebuinţe a firii, nici nu e rob rânduielii vreunui meşteşug: fiindcăvoia lui Dumnezeu e făcător şi meşteşugar şi al firii şi al meşteşugului, şi al tuturor celor ce sunt.



„Iar pământul era nevăzut şi netocmit.” „De ce pe cer ni -l arată Moisi adus la fiinţă gata desăvârşit, iar despre pământ ne spune cum l -a meşterit Dumnezeutreptat?” Ca aflând puterea lui din cele săvârşite cu stihia mai de soi să teîncredinţezi că şi pe pământ putea să-1 aducă Dumnezeu la fiinţă gata desăvârşit:dar pentru tine şi pentru mântuirea ta nu a făcut aşa.

„Cum pentru mine şi pentru mântuirea mea?” Masă şi patrie şi hrănitoare şimaică de obşte a tuturor este pământul, şi cetate, şi mormânt de obşte: fiindcă dinel îşi au obârşia şi trupurile noastre, şi hrana noastră, şi locuim pe el, şi traiul pe elni-l ducem, şi după moarte într -însul ne întoarcem iarăşi. Deci, ca nu cumvadatorită faptului că pământul îţi este atât de trebuincios să te încânţi de el pestemăsură şi mulţimea facerilor de bine să îţi fie spre poticnire ca să cazi în

păgânătate, ţi-l arată, mai înainte de a fi el, fără chip şi netocmit, încât văzându-ineputinţa să te minunezi de Cel Ce l-a adus la fiinţă şi a pus în el toată puterea de

care am vorbit – ca să-L slăveşti pe Cel Care atâtea a gătit ca să ne facă nouă înlesnire. Iar Dumnezeu este slăvit nu doar prin dogme drepte ci şi prin petrecerealeasă – fiindcă Scriptura spune: „Să strălucească lumina voastră înainteaoamenilor, ca să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostruCel din ceruri” (Mt. 5,16).

4. Voiam să vă vorbesc despre milostenie, dar mi se pare de prisos să vă învăţ princuvânt, de vreme ce şade acum în mijloc cel ce poate să vă dea învăţătură prinfapte, părintele şi dascălul nostru cel de obşte, care casa lui părintească întotdeaunaşi-a deschis-o celor din toate părţile alungaţi pentru adevăr, şi îi primeşte, şi-iîngrijeşte cu îngrijire de tot felul, ca şi cum casa ar fi primit-o de la înaintaşi ca s-oînchine îngrijirii străinilor; aşa încât nu ştiu dacă se cuvenea casei lui a se numi alui, sau mai degrabă a străinilor; iar mai vârtos socot că este cu adevărat a luifiindcă e a străinilor: fiindcă şi bunur ile noastre sunt ale noastre mai ales atuncicând le vom agonisi pe ele nu nouă înşine, ci săracilor, şi cum anume, o să vă spunîndată.

Dacă îşi pune cineva banii la păstrare în dreapta săracului, nu îl primejduieşte părătorul, nu vede ochiul cel pizmaş, nu-i şterpeleşte hoţul, nu-i fură spărgătorul,

nu fuge cu ei sluga – căci vistieria asta nu poate fi prădată; iar de îngropi baniiacasă, îi supui primejdiei din partea hoţului, şi spărgătorului, şi pizmaşului şi

părătorului, şi slugii, şi tuturor vătămărilor. De multe ori au scăpat, îndărătul a miide uşi şi de zăvoare, de primejdiile cele dinafară, dar n-au scăpat de înşişi pazniciilor, ci aceştia, luându-i, au fugit cu ei.



Vezi că suntem mai stăpâni ai avuţiilor tocmai atunci când le depunem în bancasărăcimii? La ei, averile stau mai bine nu doar din pricina pazei, ci şi fiindcă acoloe temei de câştig şi venit mai mare: că dacă împrumuţi unui om, iei dobândă unu lasută; dar mult lui Dumnezeu prin sărac, vei primi nu a suta parte, ci de o sută de orimai mult. Dacă vei semăna o ţarină roditoare, vei culege înzecit, de va fi un an

bun; iar de vei semăna în cer, după ce că se va înmulţi însutit semănătura ta, vei primi şi viaţă veşnică şi neîmbătrânitoare şi fără moarte. Şi aici multă e ostenealacelor ce seamănă, în timp ce dincolo semănătorilor le răsare roadă fără ca ei să fifolosit plug şi boi şi lucrători şi fără nici o altă osteneală, şi ei nu au vreodată a seteme de secetă, nici de ploi, nici de rugina grâului, nici de grindină, nici de năvalalăcustelor, nici de viituri, nici de vreo altă năpastă oarecare – ci seminţele semănatedincolo rămân mai presus de orice vătămare. Aşadar, de vreme ce semănătoriiculeg fără nici o osteneală, nici primejdie, nici temere, nici neizbândă, şi încăînsutit mai mult decât au semănat, şi le odrăslesc lor atâtea bunătăţi câte ochiul nu

a văzut, urechea nu a auzit şi la inima omului nu s-au suit (1 Cor. 2, 9), cum sănu fie o uşurătate fără seamăn a lăsa ceea ce e mai mult pentru a alerga după mai

puţin şi a arunca ceea ce este sigur pentru a urmări ceea ce este nestatornic şi plinde primejdii şi cu sorţi mari de neizbândă? Că ce iertare vom avea făcând aceasta,ce dezvinovăţire?

Bineînţeles, vom căuta să ne îndreptăţim arătându-ne sărăcia: însă nu suntem maisăraci ca văduva care, având doar doi bănuţi, i-a aruncat şi pe aceştia în vistieriatemplului. Să râvnim, deci, bogăţia aceleia, să urmăm mărinimiei alegerii ei, casă ne şi învrednicim de bunătăţile puse deoparte pentru dânsa – de care fie ca

noi toţi să ne învrednicim, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, dimpreună cu Care Tatălui şi Sfântului Duh slavă, stăpânire, cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Din „Cele dintâi omilii la Facere” Editura Sophia, Bucureşti, 2004



Sfântul Ioan Gură de Aur - Omilia II – Împotriva acelora care postesc postuliudeilor şi împotriva iudeilor înşişi

Omilie ţinută după ce s-a ţinut cealaltă omilie şi cinci zile înainte de postul iudaic.

Postul cel rău şi necurat al iudeilor bate acum la uşa noastră. Cu toată că este vorbade post, nu vă miraţi că l-am numit necurat. Ce se face contrar scopului luiDumnezeu, fie că este jertfă sau post, este cel mai urât dintre toate lucrurile. Postullor cel rău va începe peste cinci zile. Acum zece zile sau poate cu mai multe zi le înurmă, am anticipat aceasta şi am predicat cu nădejdea că îi va ocroti pe fraţii voştri.Să nu socotească nimeni vreo greşeală şi să spună că discursul meu a fost înaintede vreme fiindcă l-am ţinut cu atâtea zile mai devreme. Când ameninţă vreo febră,sau oricare altă boală, medicii anticipă aceasta şi cu multe leacuri vindecă şifortifică trupul omului care va fi cuprins de friguri; ei se grăbesc să-şi smulgă

trupul din primejdiile care îl ameninţă înainte ca pacientul să experimentezeatacurile lor.

Întrucât şi eu văd că vine asupra voastră o boală foarte gravă, v -am avertizat, cumultă vreme înainte, ca să puteţi folosi măsurile de îndreptare înainte de a vă atacarăul. Pentru aceasta nu am aşteptat să vă predic chiar înaintea zilelor de post. N-amvrut ca din lipsă de timp să nu vă opresc să-i vânaţi pe fraţii voştri; am nădăjduit ca



răstimpul de multe zile să vă permită să depistaţi cu tot curajul pe cei care suferiţide această boală şi să le restabiliţi sănătatea.

Oamenii care urmează să sărbătorească o nuntă sau să pregătească un ospăţ mare,fac acelaşi lucru. Ei nu aşteaptă ziua propriu zisă. Cu multă vreme înainte, eivorbesc cu pescarii şi vânătorii de păsări pentru ca trecerea rapidă a timpului să nu

prezinte nici o piedică în pregătirea pentru ospăţ. Fiindcă şi eu doresc să întind unospăţ înaintea voastră împotriva îndărătniciei iudeilor, m-am pornit să vă vorbescvouă, pescarilor, ca să-i adunaţi pe fraţii voştri mai slabi în plasele voastre şi să-iaduceţi să audă ce vă spun eu.

Aceia dintre voi care au pescuit şi aveţi captura în plasele voastre la adăpost,rămâneţi neclintiţi şi legaţi-i strâns cu cuvintele sfaturilor voastre. Aceia dintre voicare încă nu au luat această pradă potrivită, aveţi destul timp în aceste cinci zile ca

să prindeţi şi să vă biruiţi prada. Deci să aruncăm plasele învăţăturii; ca o haită decâini de vânătoare să dăm târcoale şi să încercuim prada; să-i aducem laolaltă dinoricare colţ şi să-i aducem în supunere faţă de legile Bisericii. Dacă socotiţi că esteo idee bună, să-i trimiteţi să-i urmărească pe cei mai buni hăitaşi, fericitul Pavel,care odinioară a strigat tare şi a zis: “Iată, eu, Pavel, vă spun că dacă voi sunteţi tăiaţi împrejur, Hristos nu vă va aduce nici un folos.”

Când fiarele şi animalele sălbatice se ascund sub un tufiş şi aud strigătulvânătorului, ele sar în sus de frică. Strigătele mari le goneşte din ascunzătoarea lor şi, chiar împotriva voinţei lor, strigătul vânătorului le sileşte să iasă afară şi demulte ori ele cad direct în plase. Aşadar, şi fraţii voştri se ascund în ceea ce aşputea numi hăţişul iudaismului. Dacă ei aud strigătul lui Pavel, eu sunt sigur că eivor cădea cu uşurinţă în plasele mântuirii şi vor îndepărta toate greşelile iudeilor.Căci nu Pavel a fost acela care a vorbit, ci Hristos, care a mişcat sufletul lui Pavel.

Aşadar, când îl auziţi strigând şi zicând: “Iată, eu, Pavel, vă spun vouă,” socotiţi că numai strigătul este al lui Pavel; cugetul şi învăţătura sunt ale lui Hristos, Care îi vorbeşte lui Pavel dinlăuntrul inimii lui.

Dar cineva ar putea spune: “Este atât de vătămătoare tăierea împrejur încât face

întregul plan al lui Hristos nefolositor pentru mântuire? Da, vătămarea tăieriiîmprejur este foarte mare, nu prin ea însăşi ci prin îndărătnicia voastră. A fost ovreme când Legea era folositoare şi necesară, dar acum ea a încetat şi esteneroditoare. Dacă o primiţi acum şi acceptaţi tăierea împrejur, când vremea nu maieste potrivită, lucrul acesta face darul lui Dumnezeu inutil. Căci voi nu voiţi săveniţi la El, fiindcă Hristos nu va fi de nici un folos pentru voi. Să zicem că cinevaar fi prins în fapta desfrânării şi a uciderilor celor mai ticăloase şi apoi ar fi aruncat



în temniţă. Să zicem, apoi, că judecata urma să fie îndreptată împotriva lui şi că elar fi fost osândit. Să zicem că tocmai în clipa aceea ar veni o scrisoare de laîmpărat prin care îi slobozea pe cei ţinuţi în temniţă, şi-i ştergea de pe oricare zapisori cercetare. Dacă întemniţatul ar nesocoti folosul iertării, ar rămâne îndărătnic şiar prefera să fie dus la judecată, să i se dea socoteală şi să i se dea pedeapsa dupăaceea, el nu se va putea folosi de bunăvoinţa împăratului. Căci atunci când el s-adat pe sine judecăţii, cercetării şi osândirii, el a încuviinţat să se lipsească de darulcel împărătesc.

Aceasta s-a întâmplat în cazul iudeilor. Iată cum stau lucrurile. Întreaga fir eomenească a fost luată în relele cele mai ticăloase. “Toţi au păcătuit,” zice Pavel.

Ei au fost zăvoraţi într -o temniţă prin încălcarea Legii. Osânda judecătorilor urmasă fie îndreptată împotriva lor. O scrisoare de la Împăratul a coborât din cer.

Împăratul însuşi a venit. Fără cercetare, fără să ceară socoteală, El a slobozit dinlanţuri pe toţi oamenii de păcatele lor.

II

Deci, toţi cei care aleargă la Hristos sunt mântuiţi prin harul Său şi iau folos dindarul Său. Dar cei care doresc să găsească îndreptăţire de la Lege vor cădea şi dinhar. Ei nu se vor putea bucura de bunăvoinţa plină de iubire a Împăratului pentrucă ei se străduiesc să câştige mântuirea prin ostenelile lor; ei vor trage asupra lor

blestemul Legii fiindcă din lucrările Legii nici un muritor nu va afla îndreptăţire.

Pavel zice: “Dacă te tai împrejur, Hristos nu-ţi va fi de nici un folos.” Căci omulcare se străduieşte să câştige mântuirea din lucrările Legii nu are nici o legătură cuharul. Aceasta a lăsat Pavel să se înţeleagă atunci când a spus: “Dacă eşti în afaraharului, atunci nu ai nici virtutea lucrării; altfel harul nu mai este har. Dar dacăeşti în afara lucrării, nu mai este har: altfel lucrarea nu mai este lucrare.” Şiiarăşi: “Dacă dreptatea ar fi prin Lege, atunci Hristos a murit în zadar.” Şiiarăşi: “Voi care vă îndreptăţiţi prin Lege sunteţi căzuţi din har.” Voi aţi murit

pentru Lege, aţi devenit un stârv; mai apoi voi nu mai sunteţi sub jugul ei, nu mai

sunteţi supuşi necesităţii ei. Atunci, de ce vă străduiţi să vă faceţi tulburare când nuare nici un scop şi este în deşert?

Când Pavel a zis: “Iată, eu, Pavel, vă spun vouă,” de ce a adăugat numele său? Dece nu a spus simplu: “Iată, vă spun?” El a dorit să le amintească despre râvna pecare o arătase el cu privire la iudaism. El spune aceasta: “Dacă eu nu aş fi evreu şinu aş şti nimic despre problemele evreieşti, poate că cineva ar spune că, fiindcă eu



nu cunoşteam puterea tăierii împrejur, eu o resping din dogmele Bisericii.” Deaceea şi-a adăugat numele. El a dorit să le amintească ceea ce făcuse el în numeleLegii. Este ca şi cum ar spune: “Eu nu fac aceasta cu toată ura tăierii împrejur ci îndeplină cunoaştere a adevărului. Eu, Pavel, spun aceasta, că Pavel care a fost tăiat

împrejur în cea de a opta zi, care sunt israelit prin naştere, un evreu dintre evrei,din neamul lui Veniamin, fariseu după Legii, care a persecutat Biserica cu zel, carea intrat în case, a scos bărbaţi şi femei şi i -a dat la temniţă. Toate acestea i-au pututdetermina chiar şi pe cei care sunt foarte proşti că eu am aşternut pe hârtie aceastălege nu prin vreo ură nici din necunoaşterea lucrurilor evreieşti ci în deplinăcunoaştere a adevărului fără de asemănare al lui Hristos.

“Şi mărturisesc iarăşi fiecărui om care este tăiat împrejur, că el este legat să ţ ină Legea.” De ce nu a spus el: “Eu sfătuiesc,” sau “eu poruncesc,” sau “eu zic”? Dece a spus el: “Mărturisesc? Ca să poată, prin acest cuvânt, să ne amintească de

judecata viitoare. Acolo unde se află mărturisitori care să mărturisească, sunt şi judecăţi şi osânde. El îl înfricoşează pe cel care aude, apoi, amintindu -i de tronulîmpărătesc şi arătându-i că acele cuvinte vor fi martorul sau în ziua aceea cândfiecare om va spune ce a făcut, ce a spus şi ce a auzit. Gălăţenii au auzit acelecuvinte în zilele acelea. Cei care au boala gălăţenilor să le audă astăzi iarăşi. Dacănu sunt de faţă, să audă prin voi cuvintele pe care Pavel le-a spus şi a zis:“Mărturisesc din nou fiecărui om care s-a tăiat împrejur, că el este legat să ţină

întreaga Lege.

Să nu-mi spuneţi că tăierea împrejur este doar o poruncă; această poruncă vaimpune întregul jug al Legii. Atunci când vă supuneţi regulii Legii, trebuie săascultaţi şi poruncile pentru toate celelalte lucruri. Dacă nu împliniţi aceasta,trebuie să fiţi pedepsiţi şi aduceţi blestem asupra voastră. Când o vrabie a căzut în

plasa vânătorului, chiar dacă îi este prins numai piciorul, îi este prins trupul întreg.Aşadar, omul care împlineşte o singură poruncă a Legii, fie tăiere împrejur , fie

postire, numai prin acea singură poruncă, a dat Legii putere deplină asupra sa; atâtavreme cât doreşte şi dacă vrea să îndeplinească o parte a Legii, el nu poate ocoli

îndeplinirea întregii Legi.

Noi nu spunem aceasta ca să acuzăm Legea. Dumnezeu nu îngăduie aceasta!Spunem aceasta fiindcă dorim să arătăm mai departe bogăţiile fără asemănare aleharului lui Hristos. Căci Legea nu este potrivnică lui Hristos. Cum ar putea fi, cândEl este Cel care a dat Legea, când Legea ne duce la El? Dar noi suntem siliţi săspunem toate aceste lucruri din pricina pornirii spre cearta înainte de vreme aacelora care nu folosesc Legea aşa cum ar trebui. Cei care încalcă Legea sunt ceicare ne poftesc nu numai să o ţinem mereu şi să venim la Hristos, şi apoi ne spun



nouă să ţinem iarăşi postul. Legea ne-a fost de mare folos naturii noastre. Eu suntde acord cu aceasta şi nu o voi tăgădui niciodată. Dar iudaizatorii rămâncredincioşi ei, dincolo de vremea potrivită şi nu ne va lăsa să vedem cât defolositoare a fost ea.

Ar fi cea mai mare sursă de laudă pentru un învăţător, dacă elevul său nu ar maiavea nevoie de el ca să-i supravegheze purtarea fiindcă tânărul îşi sporise virtuteaatât de mult. Aşadar, ar fi cea mai mare laudă pentru Legea de al cărui ajutor noinu mai avusesem nevoie. Căci Legea a adus împlinirea acelui lucru pentru noi: ne-a pregătit sufletul ca să primească o filosofie mai mare.

Aşa se face că cel care şade la picioarele Legii şi nu vede nimic mai importantdecât ceea ce scrie în ea, nu mai primeşte nici un folos din ea. Dar eu am dat la o

parte Legea şi am alergat la învăţăturile mai înalte ale lui Hristos; cu toate acestea,

am dat Legii cea mai mare însemnătate, fiindcă datorită ei am putut să trec dincolode lucrurile neînsemnate pe care le cuprinde şi să mă ridic la învăţătura care nevine de la Hristos.

Legea ne-a adus naturii noastre mult folos, dar numai dacă ea ne -a dus în moddeschis la Hristos. Dacă nu s-a întâmplat aşa, ne-a vătămat, lipsindu-ne de lucrurimai importante din pricina concentrării noastre asupra celor mai mici; ne maivatămă ţinându-ne în relele fără de număr ale încălcărilor noastre. Să zicem că suntdoi doctori, unul mai slab, celălalt mai puternic. Dacă cel mai slab a recomandatdoctorii pentru ulcer dar nu l-a putut vindeca pe bolnav de durere, atunci ……

III

“De aceea, dacă aduci darul tău la altar, şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo înaintea altarului şi mergi mai întâi să te împaci cu fratele tău şi după aceea vino înapoi şi dă darul tău.” Hristos nu aspus: “Dă darul tău şi pleacă,” ci “Lasă-l acolo fără să-l dai şi mergi mai întâi să teîmpaci cu fratele tău.”

Nu a făcut aceasta numai aici, ci şi în altă parte. Dacă omul are soţienecredincioasă, adică, ne-evreică, el nu este silit să scape de ea. Căci Sf ântul Pavela zis: “Dacă vreun om are femeie necredincioasă şi ea vrea să trăiască cu el, el săn-o alunge. Dar dacă el are femeie care este desfrânată şi adulteră, nimic nu-l poateopri pe el ca să n-o alunge. Căci Hristos a zis: “Cine îşi alungă femeia în afară de

pricină de desfrânare, o face să săvârşească preacurvie. Şi astfel lui îi esteîngăduit să o lase din pricina desfrânării.”



Vedeţi bunătatea plină de dragoste şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu? El zice:“Dacă femeia ta este păgână, n-o lăsa pe ea. Dar dacă este desfrânată, Eu nu teopresc să faci aceasta.” El vrea să spună lucrul acesta: “dacă ea făptuieştefărădelege faţă de Mine, să n-o izgoneşti; dar dacă te urgiseşte pe tine, nimeni nu te

poate opri să nu o laşi.” Deci, dacă Dumnezeu ne-a arătat asemenea cinste, să nusocotim noi că suntem vrednici de aceeaşi cinste? Să lăsăm noi ca El să fienecinstit de femeile noastre? Să îngăduim noi această, chiar dacă ne dăm seama căpedeapsa şi răzbunarea cea mai mare se vor îngrămădi asupra noastră, atunci cândnoi nesocotim mântuirea femeilor noastre?

De aceea te-a făcut pe tine cap al femeii. De aceea ţi-a poruncit Pavel: “Dacă femeile vor să înveţe ceva, să-i întrebe pe bărbaţii lor acasă,” astfel ca tu, caînvăţător, păzitor, patron, să o poţi îndemna la evlavie. Când sună ceasul slujbelor care te cheamă la Biserică, tu nu o ridici pe ea din nepăsarea ei trândavă. Dar

acum, că diavolul vă cheamă femeile la sărbătoarea trâmbiţelor şi ele răspunddegrabă acestei chemări, voi să nu le opriţi. Lăsaţi-le să se prindă în acuze de

păgânătate, lăsaţi-le să se târască în căi desfrânate. Căci, de regulă, suntdesfrânatele, afemeiaţii şi întregul cor de la teatru care se grăbesc la aceasărbătoare.

Şi de ce vorbesc eu despre desfrânarea care se petrece acolo? Nu te temi că femeiata se poate întoarce de acolo du pă ce un diavol i-a posedat sufletul? Nu aţi auzit încuvântarea mea anterioară argumentul care ne-a dovedit că demonii sălăşluiesc însufletele iudeilor şi în locurile în care se adună ei? Spuneţi-mi, atunci. Cum aveţiîndrăzneală voi, cei care lucraţi iudaizarea, după ce jucaţi cu demonii, să văîntoarceţi la adunarea apostolilor? După ce v-aţi îndepărtat şi v-aţi alăturat celor care au vărsat sângele lui Hristos, cum nu vă cutremuraţi să vă întoarceţi şi să luaţi

parte la ospăţul lui sfânt, să vă împărtăşiţi cu sângele lui de mare preţ. Nu văcutremuraţi, nu vă temeţi când săvârşiţi asemenea încălcări? Aveţi atât de puţină

preţuire pentru acel ospăţ?

V-am spus aceste cuvinte. Să le spuneţi celor care iudaizează, iar ei femeilor lor.“Întăriţi -vă unul pe altul.” Dacă un catehumen este bolnav de această boală, să

iasă afară din Biserică. Dacă cel bolnav este credincios şi este deja iniţiat, să fieîndepărtat de la sfânta masă. Căci nu toate păcatele au nevoie de povăţuire şi sfat;unele păcate, prin natura lor, cer vindecare printr-o tăiere iute şi ascuţită. Rănile pecare le putem răbda reacţionează la vindecări mai moderate; cele care puroiază şinu pot fi vindecate, cele care se hrănesc cu restul trupului, au nevoie de ardere cufierul înroşit. Aşa este şi cu păcatele. Unele au nevoie de sfaturi îndelungate; alteleau nevoie de mustrare usturătoare.



De aceea Pavel nu ne-a poruncit să sfătuim în fiecare caz ci şi să mustrămusturător: “De ce să-i mustri usturător?” De aceea, eu îi voi mustra usturător acum, aşa încât ei să se învinovăţească şi să se simtă ruşinaţi pentru ceea ce au făcut.Atunci, ei nu vor mai fi niciodată răniţi prin acel post păcătos.

Astfel, eu voi lăsa la o parte predicarea de acum, căci mărturisesc şi spun: “dacăvreun om nu-L iubeşte pe Domnul Iisus Hristos, blestem să fie asupra lui.” Cedovadă mai mare ar putea fi că un om nu-L iubeşte pe Domnul nostru decât atuncicând participă la sărbătoare cu cei care L-au ucis pe Hristos? Nu eu am aruncatblestem asupra lor, ci Pavel. Mai degrabă, nu Pavel, ci Hristos, Care a vorbit prinel şi a zis mai devreme: “Cei care sunt confirmaţi în lege au căzut din har.”

Aşa le vorbesc lor aceste cuvinte, le citesc aceste texte cu glas mare. Arătaţi -văzelul vostru întreg în mântuirea lor. Când i-aţi înşfăcat din fălcile diavolului,

aduceţi-i la mine în ziua postului evreiesc. Apoi, după ce mi-am ţinut restulfăgăduinţei faţă de voi, în deplină înţelegere şi într -un glas, alăturaţi-i pe fraţiivoştri în slăvirea lui Dumnezeu şi a Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos, căci aLui este slava în veci. Amin.

(Opt omilii împotriva iudeilor)



Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvânt la Duminica Lăsatului sec de brânză(Omilia despre profetul Iona şi despre post)

Fost-a cuvântul Domnului către Iona: „Scoală-te şi mergi la Ninive, cetatea cea

mare” (Iona l, 1-2). Dar ce trebuia el să vestească acolo? El trebuia să strige: „încătrei zile şi Ninive se va prăpădi” (Iona 3, 4). Dar pentru ce, o Dumnezeule,

porunceşti să se vestească mai înainte nenorocirea pe care voieşti să o trimiţi ? Răspunsul lui Dumnezeu este: „Tocmai ca să nu fac ceea ce am poruncit să sevestească”. Pentru aceea Dumnezeu ne-a ameninţat şi cu iadul, pentru ca să nu nearunce în iad. El zice către noi cam aşa: „Teme-te de cuvintele Mele, şi nu vei tremura de faptele Mele”.

Însă pentru ce oare hotărăşte El un termen aşa de scurt de iertare ? Pentru că tu

să cunoşti fapta cea bună a ninivitenilor, care în aşa de puţine zile s-au pocăit deaşa de multe păcate şi le-au stârpit. Totodată, trebuie să te minunezi de îndurarealui Dumnezeu, căreia i-a fost de ajuns o pocăinţă atât de scurtă pentru atât de multe

păcate; de aceea tu nu trebuie să cazi în deznădăjduire, măcar de ai fi săvârşit miide păcate. Precum un om leneş şi delăsător, care, deşi are timp de pocăinţă, totuşinu săvârşeşte nimic însemnat, ci din uşurătatea minţii, întârzie de a se împăca cu



Dumnezeu; pe când dimpotrivă, cel râvnitor şi dispus la pocăinţă, în timp scurtpoate face îndestulare pentru păcatele multor ani.

Nu s-a lepădat oare Petru de Domnul de trei ori ? Şi a treia oară n-a făcut el oareaceasta cu jurământ ? Nu s-a temut el oare de vorbele unei slujnice nebăgate înseamă ? Şi ce ? Avut-a el oare trebuinţă de mulţi ani spre a se pocăi ? Nicidecum,ci într-o noapte a căzut şi iarăşi s-a ridicat, într-o noapte s-a îmbolnăvit şi iarăşi s-aînsănătoşit. Dar cum s-a făcut aceasta ? El a plâns şi s-a văitat, şi nu în chipobişnuit, ci plin de râvnă şi de seriozitate. De aceea Evanghelistul nu zice numai:,,a plâns”, ci: „a plâns cu amar” (Mt. 26, 75).

Însă cât de mare a fost puterea acestor lacrimi, cuvintele nu o pot spune; darurmarea lucrului arată aceasta. Adică, după acea cădere grea – şi ce cădere în păcatputea fi mai cumplită decât lepădarea de Domnul ? - Hristos iarăşi a aşezat pe

Petru în vrednicia sa cea de mai înainte şi iarăşi i-a dat dregătoria întâietăţii înBiserică, şi, ceea ce este mai mult, el ne spune că dragostea lui Petru este mai maredecât a tuturor celorlalţi Apostoli, când îl întreabă: „Petre, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?” (În. 21, 15).

Poate tu vei zice că pe niniviteni de aceea i-a iertat Dumnezeu aşa de uşor, căci einu erau învăţaţi în religia cea adevărată, după cum zice Sfânta Scriptură : „Slugacare nu a ştiut voia Domnului sau, şi a făcut cele vrednice de bătăi, se va bate

puţin” (Lc. 12, 48). Pentru ca tu să nu pui aceasta împotrivă, ţi-am adus cădereaSfântului Petru, care, desigur, cunoştea cu desăvârşire voia Domnului, însă iată căel, măcar că a păcătuit, ba încă a săvârşit cel mai mare păcat, totuşi a dobândit dinnou cea mai mare încredere. De aceea, nu deznădăjdui nici tu pentru păcatele tale.

Mai rău decât însuşi păcatul este împietrirea în păcat; şi încă şi mai rău este, lacădere, când cineva nu se scoală iarăşi. Aceasta o deplânge Pavel mai mult şi osocoteşte mai vrednică de tânguit, când scrie Corintenilor: „Mă tem ca nu cumva,venind iarăşi, să mă smerească Dumnezeul meu la voi şi să plâng pe mulţi careau păcătuit mai înainte şi nu s-au pocăit de necurăţia, de desfrânarea şi denecumpătarea pe care le-au făcut” (II Cor. 12, 21).

Dar care timp ar putea fi mai potrivit pentru pocăinţă decât tocmai timpul postului?Dar să ne întoarcem la istoria profetului Iona. După ce a auzit el aceste cuvinte aleDomnului, s-a sculat şi s-a dus la Iopi, „spre a fugi de la faţa Domnului laTharsis” (Iona l, 3).



O, omule, unde voieşti să fugi ? Nu ştii tu oare, ce zice Psalmistul: „Unde mă voi duce de la duhul Tău, şi de la faţa Ta unde voi fugi?” (Ps. 138, “7).

Poate undeva pe pământ ? Însă „al Domnului este pământul şi plinirea lui” (Ps. 23, 1).Sau în lumea cea dedesubt ? Dar ”de mă voi pogorî şi acolo – zice

Psalmistul -Tu de faţă eşti” (Ps. 138, 8).Sau în cer? Însă „de mă voi sui în cer, Tu acolo eşti” (loc. cât.).Sau poate cumva în mare ? „Dar şi acolo mâna ta mă va apuca”’ , ziceSfânta Scriptură (biidem, 10), precum tocmai s-a întâmplat lui Iona.

Cu toate acestea, păcatul are acea însuşire că umple sufletul nostru de multănebunie. Adică, precum cei ameţiţi şi beţi nebuneşte şi fără prevedere şovăiesc întoate părţile, chiar şi când în apropierea lor ar fi o beznă sau o prăpastie adâncă,

sau altceva asemănător, în care ar putea să se rostogolească, tot aşa se li întâmplă şi păcătoşilor, îmbătaţi, ca de vin, de pofta de a săvârşi păcatul, ei şovăiesc în toate părţile, nu ştiu ce fac şi nu văd nici primejdia cea de faţă, nici pe cea viitoare.

Pentru ce, spune-mi, Iona, pentru ce vrei tu să fugi de Domnul ? Rabdă puţin şicu fapta te vei încredinţa că nu poţi să fugi la mare, care şi ea este o slugă a luiDumnezeu. Deci, abia s-a suit Iona în corabie, că marea a înălţat valurile sale şi aaruncat undele sale până la cer. Marea a făcut ca robul cel credincios, care

întâlnind pe un alt rob care a prădat pe stăpânul său, nu-1 pierde din vedere şiîmpiedică pe oricine ar voi să-1 ia, până ce robul cel necredincios nu s-a întorsîndărăt, îndată ce ea a întâmpinat şi a cunoscut un alt rob necredincios, pricinuieştemii de greutăţi corăbierilor care 1-au primit, mugeşte şi, măcar că nu face chiar

judecată, totuşi ameninţă a înghiţi corabia împreună cu oamenii, dacă nu se vapreda robul cel necredincios.

Deci, ce au făcut corăbierii în acea furtună ? Au aruncat proviziile din corabie(Iona l, 5). Corabia însă nu s-a uşurat, căci povara cea mai grea rămăsese în ea,adică profetul cel păcătos; atât de greu nu prin trupul său. ci prin păcat.

Căci nimica nu este aşa de greu şi apăsător ca păcatul; de aceea, profetul Zaharia l -a înfăţişat sub icoana unui bulgăre de plumb (Zah. 5, 7); iară David desc rie firea

păcatului prin cuvintele: „Păcatele mele au covârşit capul meu, ca o sarcină grea s-au îngreuiat peste mine” (Ps.37, 5)

Şi Hristos a strigat către cei ce au trăit cu multe păcate: „Veniţi către Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni” (Mt. 11, 28).



Aşadar, păcatul lui Iona a îngreunat corabia şi o ameninţă cu pieirea. Între acestea,Iona zăcea dedesubt în corabie şi dormea. Somnul, deşi era greu, nu era plăcut, citrist; era un somn în care el căzuse nu din nepăsarea de primejdie, ci dinmelancolie.

Adică, robii care nu s-au înrăutăţit, pricep îndată că au greşit. Aşa a fost şi cu Iona.După ce a săvârşit păcatul, el îndată a cunoscut mărimea greşelii sale. Aşa estefirea păcatului. Odată păcatul născut, el pricinuieşte sufletului, ce l-a născut,nenumărate dureri. Se întâmplă cu totul altfel decât la naşterea cea firească. Odatăce femeia a născut, vaietele ei încetează. Dimpotrivă, păcatul tocmai după naştereasa chinuieşte mai mult sufletul din care s-a născut.

Deci, ce face cârmaciul corabiei ? „A venit la Iona şi i -a zis: „Scoală-te şi roagă pe Dumnezeul tău” (Iona 1,6). Aşadar, el ştia din experienţă că aceea nu era o

furtună obişnuită, ci era trimisă de Dumnezeu, împotriva căreia nu ajungemeşteşugul oamenilor şi mâna cârmaciului nimica nu isprăveşte. El a văzut că încazul de faţă avea trebuinţă de un alt cârmaci mai puternic, adică de acela carecârmuieşte toată lumea, de ajutorul cel ceresc. De aceea, corăbierii au părăsitcârma şi odgoanele şi toate celelalte, şi au ridicat mâinile lor la cer, spre a chemape Dumnezeu în ajutor.

Şi când aceasta n-a folosit la nimic, atunci ei, zice Sfânta Scriptură au aruncat sorţi,iar sorţii au descoperit pe cel vinovat (Iona l, 7). Însă ei nu 1 -au aruncat îndată înmare, ci 1-au ţinut în mijlocul furtunii şi al freamătului, ca şi cum ar fi fost linişte,au format judecata în corabie, ca el să vorbească pentru sine şi să se apere, şi totuls-a cercetat cu aşa amănunţime ca şi cum ei ar fi trebuit să dea cuiva socotealădespre hotărârea lor de judecată.

Ascultă numai cum totul seamănă a fi cercetat judecătoreşte: „Spune nouă ce estelucrul tău şi de unde vii şi încotro mergi, şi din ce ţară şi din ce popor eşti tu ?” (Iona l, 8)!

Marea cea mugitoare 1-a pârât, soarta 1-a aflat şi a mărturisit contra lui, ei totuşi nu

au rostit îndată hotărârea de osândă asupra lui, ci au urmat ca la o curte de judecată, unde, cu toate că sunt de faţă pârâţii, martorii şi dovezile, totuşi osândamorţii nu se rosteşte, până ce pârâtul însuşi nu mărturiseşte nelegiuirea sa. Aşa aufăcut şi corăbierii aceia. Măcar că erau oameni neînvăţaţi şi neştiutori, ei totuşi auurmat obiceiul judecătoriei, şi încă într -o astfel de mugire şi învăluire a mării, încâtei abia puteau răsufla.



De unde oare, iubiţilor, venea această putere atât de prevăzătoare împotriva profetului ? Ea venea de la pronia şi de la înţelepciunea lui Dumnezeu. Adică Dumnezeu a îngăduit acestea, ca să aducă aminte profetului că el trebuie să fieblând şi iubitor de oameni.

Aceasta era ca şi cum ar fi strigat către dânsul şi i-ar fi zis: „Urmează acestor corăbieri, acestor oameni altminteri neînvăţaţi. Ei nu socotesc lucru mic o singurăviaţă, se poartă nu fără cruţare chiar şi cu o singură persoană; tu, dimpotrivă, aiexpus la primejdia pieirii o cetate întreagă, cu atât de multe mii de locuitori. Ei,măcar că au descoperit pe pricinuitorul răutăţii izbucnite asupra lor, totuşi, nu s -aunăpustit asupra lui cu judecata osândirii; tu însă, măcar că nu ai pârât pe nimenidintre niniveteni, totuşi îi arunci în nenorocire şi în pierdere.

Eu ţi-am poruncit să te duci la dânşii şi, prin predicarea ta să-i chemi la mântuire;

tu însă n-ai ascultat; dimpotrivă, aceşti corăbieri, fără a le cere cineva, fac totul casă te scape ; de pedeapsă pe tine, cel vinovat. Adică, cu toate că marea s-a înfăţişatca pârâş al profetului şi sorţii au mărturisit contra lui, şi el însuşi a recunoscut şi amărturisit fuga sa, cu toate acestea ei nu s-au grăbit a-1 pierde, ci s-au oprit, aucercat şi au făcut totul ca, la o asemenea vădită vinovăţie, de va fi cu putinţă, să nu-1 predea mării, însă marea, sau mai bine Dumnezeu, n-a îngăduit aceasta, voind,atât prin corăbieri, cât şi printr -un monstru din mare, să aducă pe profet la o calemai bună. Deci, când ei au auzit pe Iona zicând: „Luaţi -mă şi mă aruncaţi înmare, şi se va alina marea asupra voastră” (Iona l, 12), ei n- au voit să facăaceasta, ci au cârmit spre ţărm; valurile însă i-au împiedicat.

Tu până acum ai judecat pe profet pentru fuga lui; ascultă -l acum cum grăieşte în pântecele chitului de mare şi cum mărturiseşte nedreptatea sa. Acolo, adică în fugă,el a greşit ca un om de rând, iar aici s-a arătat ca un profet. Aşadar, marea 1-a luatşi 1-a închis în pantecele unui monstru, ca într-o temniţă. El nu s-a nimicit nici devalurile cele înfricoşate, nici de monstrul cel încă şi mai înfricoşat care 1-a înghiţit;

ba mai mult, acesta din urmă 1-a mântuit şi 1-a dus la Ninive; iară el s-a dus apoiacolo şi a vestit hotărârea Domnului pentru pierderea cetăţii. Ninivetenii au auzitaceasta, au crezut cuvintele lui, nu le-au nesocotit, ci s-au grăbit îndată la post,

bărbaţi şi femei, şi robi şi stăpâni, căpetenii şi supuşi, copii şi bătrâni; ba chiar nicianimalele cele fără de minte n-au fost scutite de păzirea acestei datorii.

Pretutindeni se vedeau haine de pocăinţă, pretutindeni cenuşă, pretutindeni lacrimişi suspine, însuşi împăratul s-a pogorât de pe tron, a depus coroana sa şi s-aîmbrăcat în veştmânt de pocăinţă; şi cu chipul acesta ei au mântuit cetatea de



pieire. Aici s-a putut vedea ceva rar, adică porfira stând îndărăt, în dosul haineicelei de pocăinţă.

Ceea ce n-a putut porfira, a isprăvit veştmântul cel de pocăinţă, iar ce n-a pututcoroana, a putut cenuşa.

Aşadar, vezi cât de adevărat este ceea ce zic eu, că cineva nu trebuie să se teamăde post, ci să se teamă de viaţa cea desfătată, de lăcomie şi de îmbuibare,îndoparea şi îmbuibarea au zguduit cetatea Ninivei şi au dus-o aproape de pieire.

Postul însă iarăşi a întărit cetatea.

Cu postul a intrat Daniil în groapa leilor, umblând printre fiarele acelea

grozave ca printre nişte oi.

Cu postul au intrat cei trei tineri în cuptorul cel înfocat din Babilon, mult

timp petrecând în flacără.

Iată rodurile cele mărite ale postului!

Dar vei zice, poate: postul slăbeşte trupul. Dar ascultă ce învaţă Sfânta Scriptură: „Chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, cel dinlăuntru însă se înnoieştedin zi în zi” (II Cor. 4, 16).

Afară de aceasta, dacă vei cumpăni lucrul mai cu de-amănuntul, vei afla că postuleste chiar folositor sănătăţii, întreabă pe doctori, şi ei cumpătarea şi înfrânarea ovor numi mamă a sănătăţii, pe când din îmbuibare şi din viaţa cea desfătată provinmii de boli. Acestea sunt nişte lucruri otrăvite, care ies dintr -un izvor otrăvit, şivatămă atât sănătatea trupului, cât şi a sufletului.

Aşadar, să nu ne înfricoşăm de post, care ne liberează de nenumărate răutăţi. Eu zicaceasta nu fără temei, ci pentru că ştiu că unii se tem de post, ca de un tirancumplit, astfel că ei înşişi se vatămă pe sine, prin îmbuibare şi necumpătare. Eu,deci, vă îndemn să nu pierdeţi prin desfătare şi beţie folosul adus de post.

Când cineva, pentru stricarea de stomac, trebuie să ia doctorie, dar mai întâi îşiîncarcă stomacul cu mâncări nesănătoase, atunci el, deşi simte amărăciuneadoctoriei, nu are de la ea nici un folos. Tocmai aşa se întâmplă cu tine, când înaintede a începe postul, mai întâi te umpli cu mâncare şi cu băutură, ca apoi a doua zi să

primeşti doctoria postului. Tu simţi atunci numai neplăcerea, dar n-ai nici un folosde la dânsa, fiind luată toată puterea doctoriei, prin necumpătarea cea săvârşită de



tine. Când tu însă vei lua doctoria postului cu cumpătare trupească şi cu trezviesufletească, ea va putea curăţi multe din păcatele tale cele vechi.

Aşadar, să nu intrăm în post beţi şi ameţiţi, nici să nu trecem de la post iarăşi la beţie, ca să nu se întâmple cu noi ceea ce se întâmplă cu un trup slab, care, împinsfiind mai tare, cade. Acelaşi lucru se întâmplă sufletului nostru, dacă el la începutulşi la sfârşitul postului se înveleşte de norul necumpătării şi al beţiei. Aceia care seluptă cu fiarele cele sălbatice păzesc şi învelesc în tot chipul cu putinţă membrelecele de căpetenie. Asemenea fac acum mulţi oameni în faţa postului.

Ei privesc postul ca pe o fiară sălbatică, cu care trebuie să se lupte, şi deci se înarmează cu îmbuibarea, se învelesc cu lăcomia şi cu îmbuibarea şi aşa aşteaptăvenirea postului, care totuşi nu este sălbatic şi înfricoşat, ci înfăţişarea lui este

blândă şi lină. Dacă întreb pe vreunul: „De ce te îmbeţi tu astăzi ?”, el zice: „Pentru

că mâine am să încep postul”, însă spuneţi, nu este aceasta oare o nebunieînfricoşată, de a voi să înceapă cu suflet necurat această marită îndeletnicire cufapta cea bună ?

Am mai avea multe de zis, dar pentru cei înţelegători este destul aceasta, de vor voisă facă îndreptare vieţii lor.

Fie ca noi, prin postul nostru, să ne facem vrednici de Împărăţia cerului, pecare să ne-o dea harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos,căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine mărirea, acum şi-n veciivecilor !

Amin.

(din “Omilii la Postul Mare”)



Sfântul Ioan Gură de Aur - Cuvânt la Duminica a patra a Sfântului şi MareluiPost - Despre post şi despre patima defăimării

„ Iară fariseii grăiau: cu domnul dracilor scoate pe draci ” (Mt.. 9. 34; Lc. 11, 15)

Precum după sfârşitul iernii, când începe vara corăbierul duce în mare vasul său,ostaşul curăţă armele sale şi îşi pregăteşte calul său de război, lucrătorul de pământîşi ascute secera, călătorul începe cu curaj călătoria sa cea îndelungată şi luptătorul se găteşte pentru arenă, aşa şi noi, când a sosit timpul postului, ca o vară asufletului, precum ostaşii să curăţim armele noastre, precum lucrătorii de

pământ să ascuţim secerile noastre, precum corăbierii împotriva valurilor,

poftelor celor fără de rânduială să opunem cugetările cele sfinte , precum

călătorii să începem călătoria la cer şi precum luptătorii să ne gătim pentruluptă. Căci creştinul este un lucrător de pământ, un corăbier; un ostaş, un

luptător şi un călător. De aceea zice şi Apostolul Pavel: „îmbrăcaţi -vă cu toate armele lui Dumnezeu” (Efes. 6, 11-13).

Dacă eşti tu luptător, trebuie să păşeşti pe locul luptei dezbrăcat; dacă eşti ostaş,trebuie să te arăţi la bătălie înarmat. Cum însă sunt cu putinţă amândouă acestedeodată? Totodată a fi dezbrăcat şi înarmat? Ascultă! Dezbracă-te de treburilelumeşti şi vei fi gol ca un luptător, armează-te cu armele duhului şi vei fi înarmat



ca un ostaş; dezbracă grijile cele vremelnice, căci timpul postului este un timp deluptă, armează-te cu armele duhului, căci nouă ne stă înainte un greu războiîmpotriva Satanei şi a puterii lui. De aceea noi trebuie să ne dezbrăcăm, pentru cadiavolul să nu se poată apuca de nimic, şi să fim înarmaţi din toate părţile, pentruca să nu putem fi răniţi de nicăieri.

Lucrează acum ogorul sufletului tău, smulge spinii şi pălămida, seamănă înlocul lor cuvântul lui Dumnezeu, pune şi sădeşte plantele cele frumoase aleînţelepciunii, şi atunci tu vei fi un duhovnicesc lucrător de pământ. Secera

duhului tău, care se tocise prin necumpătare, prin post iarăşi se va ascuţi; pregăteşte-te de călătorie la cer, păşeşte pe calea cea aspră şi îngustă, căci cel subţiat prin post poate mai uşor să treacă prin uşa cea strâmtă. Furtuna

patimilor trebuie acum să o linişteşti, valurile poftelor celor fără rânduială să ledomoleşti, corăbioara sufletului tău să o scapi, să întrebuinţezi toată prevederea

şi vei fi un cârmaci duhovnicesc. La toate acestea postul ne dă prilej şi învăţătură.Eu însă înţeleg nu postul cel obişnuit, ci postul cel adevărat, adică nu numaiînfrânarea de la mâncare, ci încă şi înfrânarea de la păcate; căci nu, singur postul

bucatelor în sine, ci numai postul cel adevărat poate mântui pe om.

Aşadar, pentru ca noi să nu ne ostenim în zadar si să ni se răpească folosulpostului, să cercetăm cum şi în ce chip trebuie să postim.

Fariseul acela din Evanghelie încă postea (Lc. 18, 10 şi urm.), dar aceasta

nu i-a folosit la nimic, ci s-a întors deşert în casa sa, pe când vameşul, carenu postise, 1-a întrecut.

Ninivitenii au postit şi iarăşi au dobândit harul lui Dumnezeu.

Dar şi jidovii posteau, fără ca aceasta să-i fi mântuit.

Să vedem acum ce însuşiri a avut postul ninivetenilor şi prin ce au îmblânzit eimânia cea mare a lui Dumnezeu. Era oare postul lor numai înf rânare de mâncare şiîmbrăcarea hainelor de jale ? Nicidecum, ci era o schimbare a toată viaţa lor. Deunde ştim aceasta? De la însuşi profetul. Când el vorbeşte despre mânia luiDumnezeu şi despre postul ninivetenilor, şi despre iertarea dumnezeiească, cea

dobândită, arată şi temeiul acestei iertări prin cuvintele: „Căci Dumnezeu a văzut faptele lor” (Iona 3, 10). Care fapte? Oare înfrânarea lor de la mâncare şi purtareahainelor de jale? Nu, ci tăcând despre aceasta, zice: „Fiindcă fiecare a părăsit

calea sa cea rea, Domnului i-a părut rău de nenorocirea ce voia a aduce asupralor”. Aşadar, vezi că ninivetenii nu prin înfrânarea de la mâncare, ci prinschimbarea vieţuirii lor au scăpat de primejdia cea mare şi iarăşi au împăcat peDumnezeu.



Dar eu zic aceasta nu pentru a înjosi postul, ci pentru a-1 cinsti cu adevărat, căcicinstea postului stă nu întru înfrânarea de la mâncare, ci întru înfrânarea de la

păcate, iar cine mărgineşte postul său numai la a nu mânca, acela necinsteşte postulmai mult.

Tu posteşti! Bine, dar arată-mi aceasta prin fapte !

Prin ce fapte ? – întrebi tu. Iată: când vezi un sărac, fie-ţi milă de dânsul; cândvezi un vrăjmaş, împacă-te cu dânsul. De vezi pe aproapele tău norocit, nu-1

pizmui. Ţine ochii tăi în frâu, ca să nu arunce priviri poftitoare şi necurate. Nu

numai gura ta trebuie să postească, ci încă şi ochii şi urechile, picioarele şi mâinile şi toate membrele trupului tău.

Mâinile tale să postească rămânând curate de averea cea nedreaptă şi de

lăcomia câştigului. Picioarele tale trebuie să postească nemergând la desfătările celenecuviincioase. Ochii trebuie să postească neuitându- se cu poftă şi cu aprindere. Privirea

este mâncarea ochilor. Dacă privirea este neiertată, păcătoasă, vatămă

postul, ducând tot sufletul la pierdere. Ar fi cea mai mare nebunie a opri

gurii chiar mâncarea cea învoită, iară ochiului, dimpotrivă, a-i îngădui

privirea cea păcătoasă. Tu te înfrânezi de carne. Bine. Dar nu- ţi lăsa nici ochii a căuta la pofta cărnii, încă şi urechile tale trebuie

să postească. Dar postul urechii stă în a nu asculta clevetirile şi vorbele cele

rele asupra cuiva. Căci se zice în Sfânta Scriptură: „ Să nu asculţi vorbele cele mincinoase” (leş. 23, 1). încă şi gura trebuie să postească, înfrânându-se de la vorbele cele de ruşine şi de înjurături sau sudalme; căci ce ar folosi, dacă noi nu mâncăm carnea

dobitoacelor, dar ca nişte fiare sălbatice sfâşiem numele cel bun al fraţilor

noştri ?

Defăimătorul, într -adevăr, sfâşie şi mănâncă pe aproapele său. Despre aceastavorbeşte Pavel, când zice: „ Iară de vă muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi, căutaţi

să nu vă mistuiţi unul de către altul ” (Gal. 5, 15). Deşi nu ai înfipt dinţii tăi încarnea, nici în trupul aproapelui tău, dar ai muşcat sufletul lui cu clevetirea ta, 1 -airănit cu bănuiala ta cea rea, ţi-ai pricinuit ţie însuţi, lui şi multor altora înmiitedaune.

Căci tu, prin clevetirea aproapelui tău, ai făcut mai rău pe cel ce te-a ascultat; deeste el un păcătos, acum va fi mai îndrăzneţ, căci cunoaşte un tovarăş al păcatului



său; de este el un drept, acum uşor se va amăgi întru mândrie şi prin păcatul altorava ti împins a cugeta lucruri înalte despre sine. Tu eşti vinovat încă şi prin aceea cănumele lui Dumnezeu se huleşte; căci precum prin vederea faptelor celor bunenumele lui Dumnezeu se cinsteşte, aşa prin descoperirea păcatelor El se def aimă şise necinsteşte. Pe lângă aceasta, pe omul pe care îl defaimi, prin defăimarea ta 1-aifăcut mai fără de ruşine şi totodată mai învrăjmăşit asupra ta.

Să nu-mi zică nimeni că numai când ar vorbi cineva neadevărul despreaproapele său, atunci 1-ar defăima, iară nu când vorbeşte adevărul. Nu, nu este

aşa; căci şi aceea este o călcare de lege, când cineva vorbeşte asupra aproapelui ceva de rău, care este adevărat. Fără îndoială şi fariseul acela numai adevăr avorbit despre vameşul, şi totuşi aceasta nu i-a ajutat, iar toate faptele lui cele buneau fost zadarnice. Dar poate tu voieşti să îmbunătăţeşti pe fratele tău, văzându -i

păcatele lui. Iată, dacă tu voieşti aceasta, atunci plânge, cere de la Dumnezeu

ajutorul lui, ia pe fratele tău la o parte, sfătuieşte -1 îndeosebi, povăţuieşte-1,mângâie-1.

Arată păcătosului că tu îl iubeşti, dovedeşte-i că numai din îngrijire pentru dânsulsi pentru că voieşti binele lui, iară nu spre a-1 ruşina, pomeneşti păcatele lui. Arată-i cea mai mare dragoste şi prietenie, fără să te ruşinezi a face toate, dacă ţinta taeste de a-1 face mai bun. Aşa fac adeseori doctorii, care măgulesc pe bolnavii ceinesupuşi, spre a-i îndemna să primească doctoriile cele vindecătoare. Fă şi tu aşa şiarată preotului rănile aproapelui tău. Aceasta înseamnă a te îngriji de dânsul şi a teinteresa de îmbunătăţirea lui.

Dar sfătuirea mea nu priveşte numai pe aceia care vorbesc rău de alţii, ci şi pe aceia care aud nişte asemenea vorbe. Pe aceşti din urmă îi sfătuiesc eu aş astupaurechile şi a urma psalmistului, care zice: „Urât-am pe cel ce grăieşte rău înascuns despre aproapele său” (Ps. 100, 5).

Voieşte cineva să-ţi spună ceva despre altul, zi-i: dacă voieşti, să lauzi pecineva cu bucurie, voi pleca urechea mea. Iară de voieşti să vorbeşti răudespre cineva, eu voi astupa urechile mele la vorbele tale. Căci ce-mi va folosi

mie a afla că acesta sau acela este un păcătos ? Mai zi defăimătorului: „ Pentrunoi înşine trebuie să ne îngrijim, cum am putea să dăm seamă de păcatelenoastre şi să întoarcem grija la cercetarea propriei noastre vieţi ”. Căci cu ce ne-am putea noi dezvinovăţi şi afla iertare, când noi nu ne îngrijim de treburile noastreproprii, dar ne ocupăm aşa de mult cu cele străine ? Este necuviincios când cinevatrece pe lângă o casă, a se uita înăuntru cu curiozitate, iscodind ce se face acolo.



Dar încă mai necuviincios şi mai nemoral este a iscodi viaţa şi purtarea altor oameni.

Oamenii aceştia, care pururea se îngrijesc de cele străine, săvârşesc însă şi o altănebunie foarte mare. Dacă iarăşi au iscodit ceva, îndată o spun altuia, dar opresc pe acesta cu asprime de a mai spune cuiva, şi tocmai prin aceasta dau aînţelege că ei au săvârşit ceva vrednic de prihănit. Căci, dacă tu doreşti ca cevasă nu se mai spună, ar fi trebuit tu însuţi mai întâi de toate să nu spui. Voieşti tuca ceva să nu fie cunoscut, atunci trebuie ca tu însuţi să o faci mai întâi. Dar dacă tu însuţi nu poţi tăcea, în zadar îndemni pe alţii la tăcere.

Dar poate tu vei zice: „Este foarte dulce şi plăcut a defăima pe altul”. Dimpotrivă,a nu defăima este plăcut. Cine a defăimat pe altul, cade în încurcături, se teme deurmările cele rele, se căieşte, şi adeseori şi-ar muşca limba; şi tremură, ca nu

cumva ceea ce a spus să îi aducă o mare primejdie şi o cumplită daună.Dimpotrivă, cine stăpâneşte limba sa, este liber de toată această mâhnire şi trăieşte

într-o linişte dulce.

,,De ai auzit ceva – zice înţeleptul Sirah, las-o să moară în tine; fii liniştit, nu vei crăpa din aceasta” (Sir. 19, 10). Ce vrea să zică aceasta: „Lasă-o să moară întine” ? Aceasta vrea să zică: stârpeşte-o, îngroap-o, fă-o să nu mai iasă afară.

Aşadar, înainte de toate, trebuie să te fereşti a asculta pe cel ce vorbeşte rău deaproapele tău. Iară dacă ai auzit ceva asemenea, îngroap-o, omoar-o în tine, dă-ouitării, ca să fie ca şi cum nu ai fi auzit-o. Atunci vei putea să petreci o viaţăliniştită, paşnică. Dacă defăimătorii vor vedea că dispreţul nostru îi ajunge maidegrabă pe dânşii decât pe cei defăimaţi, atunci ei curând se vor lăsa de obiceiul lor cel rău, vor părăsi păcatul lor, iar pe viitor vor grăi bine despre aproapele; iarădespre noi vor spune cu laudă că suntem mântuitorii şi binefăcătorii lor.

Deci să fugim, iubiţilor, de defăimări, şi să recunoaştem că patima defăimării esteo cursă a Satanei şi o groapă plină de răutate şi de pândituri.

Căci diavolul pentru aceea ne-a împins la acest obicei rău, pentru ca noi să nu neîngrijim de mântuirea sufletului nostru, iar ca răspunderea noastră să o facă maimare. Şi defăimarea nu numai pentru aceea este ceva rău, pentru că noi avem sădăm seamă despre fiecare cuvânt, ci şi pentru aceea că defăimarea ne răpeşteorice dezvinovăţire pentru păcatele noastre, făcându-le mai grele şi mai de

osândit.



Cine critică cu amărăciune păcatele altora, acela nu are a aştepta nici o iertare pentru păcatele sale. Căci Dumnezeu ne va judeca nu numai după mărimea păcatelor noastre, ci şi după cum am judecat noi pe alţii. De aceea Hristos a zis: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Mt. 7, 1).

Aşadar, păcatul nostru în acea lume se va arăta nu numai aşa cum este el în sine, ci, prin judecata noastră cea aspră despre aproapele, el se va face mai grozav şi maivrednic de osândă. Dimpotrivă, cel domol, cel iubitor de oameni, cel blândmicşorează mărimea păcatelor sale.

Aşadar, în acest sfânt timp al postului să alungăm toată defăimarea din guranoastră, fiind convinşi, că de am mânca numai cenuşă, această viaţă aspră nu va

putea folosi, dacă nu ne vom înfrâna totodată de prihănire şi de defăimare. Să postim deci, iubiţilor, în aşa chip, ca noi să ne înfrânăm nu numai de la

mâncare, ci şi de la păcate.

Atunci noi încă din viaţa de acum vom avea bună nădejde de mântuire, iară în viaţacea viitoare ne vom apropia de Hristos cu o veselă încredere şi vom putea gustabunurile cele negrăite ale cerului, de care fie să ne împărtăşim cu toţi, prin harul şi

prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatălşi cu Duhul Sfânt se cuvine cinstea în vecii vecilor !

Amin.

(din “Omilii la Postul Mare”)



Sfântul Ioan Gură de Aur – Omilia a şasea despre post, rostită în a şaseasăptămână a Sfântului Post de patruzeci de zile

Cât de plăcute-mi sunt valurile acestei mări duhovniceştii mai plăcute decâtvalurile mării! Valurile mării sunt ridicate de neorânduiala vânturilor, valurile

acestea, de dorinţa ascultării predicii.

Acelea, când se umflă, bagă spaima în sufletul cârmaciului, acestea, când se arată, dau multă îndrăznire predicatorului.

Acelea sunt dovezi de mare furtunoasă, acestea, semne de suflete pline deveselie.

Acelea, izbindu- se de stânci, scot sunete nedesluşite, acestea, izbindu-se de

cuvântul de învăţătură, slobozesc glasuri plăcute la auz.

Aşa-s şi adierile zefirului: când trec peste holde, apleacă şi înalţă capetele spicelor,iar holdele ajung, pe uscat, valuri ale mării. Dar valurile acestea de oameni suntmai plăcute decât valurile holdelor. Dar nu adierile zefirului, ci harul Duhului aridicat sufletele voastre; le-a încălzit focul acela de care vorbea de demult Hristos:“Foc am venit să aduc pe pământ; şi ce voiesc decât să şi fie aprins acum.” (Luca 12, 49)



Acest foc îl văd pogorându-se şi arzând în sufletele voastre. Aşadar, pentru că frica de Hristos a aprins atâtea candele în noi, haide să picurăm în eleuntdelemnul învăţăturii, pentru ca lumina să rămână în noi mai multă vreme.

Timpul postului se grăbeşte spre sfârşit. Am ajuns la mijlocul drumului şi neîndreptăm spre sfârşit. După cum cel care a început postul ajunge la mijlocul lui,tot aşa şi cel ce a ajuns la mijloc să caute să ajungă la sfârşit. Timpul se grăbeştespre sfârşitul postului, iar corabia vede portul; dar ceea ce căutăm nu-i să ajungemîn port, ci să nu ajungem la ţărm cu corabia goală de mărfuri.

Vă rog, dar, pe toţi şi mă cuceresc vouă, să se uite fiecare în conştiinţa lui săvadă ce a neguţătorit de pe urma postului. De vede că a câştigat mult, să mai adauge câştig la câştig; de vede că n-a adunat nimic, să folosească pentru

negu ţătorie timpul ce i -a mai rămas. Atâta vreme cât iarmarocul e în toi, să facem

bune afaceri, ca să nu plecăm cu mâinile goale, ca să nu îndurăm osteneala postului, dar să pierdem plata postului.

Că se poate să înduri osteneala postului şi să nu iei plata postului. - Cum? Când ne abţinem de la mâncări, dar nu ne abţinem de la păcate; când nu mâncăm carne, dar mâncăm casele săracilor; când nu ne îmbătăm cu vin, dar ne îmbătăm cu pofte rele; când stăm toată ziua nemâncaţi, dar ne petrecem toată ziua la spectacole

pline de desfrânare.

Iată osteneală pentru post, dar fără plată pentru post! Da, atunci când ne ducem laspectacolele teatrale cele nelegiuite! Nu spun asta despre voi! Ştiu că nu vă atingeaceastă învinuire! Dar este obiceiul celor îndureraţi să-şi verse focul pe cei de faţă,când nu pot pune mâna pe vinovaţi.

Care e câştigul celor ce postesc, când se duc la spectacole teatrale nelegiuite, cândintră în şcoala obştească a desfrânării, în locul cel public de deprindere adesfrâului, ca să şadă pe scaunul ciumaţilor? ( Ps. l, l)

N-ai greşi dacă ai da teatrului, locului aceluia prea rău, plin de tot felul de boale,cuptorului din Babilon, toate aceste nume prea urâte: scaun de ciumaţi, şcoală dedesfrânare, loc de deprindere a desfrâului. Când diavolul duce pe locuitorii oraşuluila teatru (Este vorba despre teatrul care promovează imoralitatea; Sf ântul IoanGură de Aur a luat atitudine atât împotriva reprezentaţiilor obscene, cât şiîmpotriva actorilor care le dădeau), îi azvârle ca într -un cuptor! Aşa îi arde! Nu



pune dedesubt vreascuri, ca atunci barbarul acela din Babilon, nici păcură, nicicăiţi, nici smoală, ci alte materii, cu mult mai cumplite: chipuri desfrânate, cuvintede ruşine, trupuri dezgolite, cântece pline de păcate.

Cuptorul cel din Babilon a fost aprins de mâini barbare; cuptorul acesta este aprinsde gânduri mai nesocotite decât mâinile barbarilor. Mai cumplit este cuptorulacesta decât cel din Babilon, pentru că şi focul e mai cumplit; nu arde trupul, ci

buna stare a sufletului; iar grozăvia e că cei care ard nici nu-şi dau seama; că de şi-ar da seama, n-ar râde cu gura plină de cele ce văd pe scenă.

Grozăvia cea mai mare e atunci când cel bolnav nu ştie că-i bolnav, când cel cearde în chip ticălos şi netrebnic nu simte că stă pe jăratec. Care -i folosul postului,când opreşti trupul de la mâncările legiuite, dar dai sufletului hrană nelegiuită,stând toată ziua în teatru, ca să vezi cum se schimonosesc şi se fac de râs oamenii,

ca să vezi femei desfrânate, ca să vezi oameni care adună păcatele din fiecare casăşi joacă scene de adulter?

La teatru vezi şi desfrânări şi adultere, şi auzi şi hule, ca boala să-ţi intre în suflet şi prin ochi, şi prin urechi. Actorii prezintă lucruri de ruşine; de aceea şi numele ce-l poartă e nume de ruşine. Ce câştig ai de pe urma postului când îţi hrăneşte sufletulcu o hrană ca aceasta? Cu ce ochi te vei mai uita la soţia ta, când te întorci de laastfel de spectacole? Cu ce ochi vei privi pe copilul tău, pe sluga ta, pe prietenultău?

Trebuie neapărat să te schimonoseşti, dacă vrei să povesteşti cele înfăţişate pescenă, sau să taci şi să-ţi acoperi faţa de ruşine. De aici, din biserică, nu pleci aşa:ci te duci acasă ca să povesteşti cu multă îndrăznire toate cele spuse aici: cuvintele

profeţilor, învăţăturile apostolilor, legile Stăpânului, şi ca să întinzi masa întregiivirtuţi; cu istorisirile auzite aici vei face mai cuminte pe soţie, mai înţelept pecopil, mai ascultător pe vecin, mai iubitor pe prieten, iar pe duşman îl vei înduplecasă pună capăt vrajbei.

Vezi că cele auzite aici în biserică sunt pentru toţi învăţături mântuitoare, iar cele

auzite la teatru pentru toţi nefolositoare?

Spune-mi, te rog, ce folos ai de pe urma postului, când posteşti cu trupul, dar tedesfrânezi cu ochii? Că desfrânare nu-i numai împreunarea trupurilor, ci şi privireadesfrânată. Ce folos ai de pe urma postului când vii şi la biserică, şi te duci şi lateatru? Eu te învăţ, acela te strică. Eu îţi dau doctorii pentru boala ta, acela îţimăreşte boala. Eu îţi sting aprinderea trupului, acela îţi aprinde flacăra poftei.



Spune-mi, care-i folosul? “Când unul zideşte, iar altul dărâmă, ce f olos au mai

mult decât osteneală?” ( Isus Sirah 34, 25). Să nu fim dar, şi aici şi acolo, ci numaiaici să stăm, ca să ne fie de folos venirea aici, ca să nu venim în zadar aici, ca să nuvenim fără câştig, nici spre osândă.

“Când unul zideşte, iar altul dărâmă, ce folos au mai mult decât osteneală?”. Chiar de-ar fi mulţi cei ce zidesc şi numai unul cel care dărâmă, uşurinţa dărâmării

biruieşte mulţimea mâinilor ziditorilor.

Mare-i într-adevăr ruşinea, şi pentru tineri, şi pentru bătrâni, să alerge la tea tru cuzor. Dar de s-ar mărgini răul numai la ruşine! Deşi nici asta nu-i de îndurat pentruun bărbat liber, ci ruşine, blam şi cea mai mare pagubă pentru un om cu judecată!

Dar răul nu se mărgineşte numai la ruşine, ci atrage şi mare pedeapsă şi mare

osândă. Că toţi cei care se duc la teatru sunt neapărat cuprinşi de păcatuldesfrânării; nu pentru că fac desfrânare cu femeile de acolo, ci pentru că le privesccu ochi desfrânaţi. Că şi aceştia sunt cuprinşi de desfrâu! Nu vă voi spune cuvântulmeu, ca să nu-mi dispreţuiţi cuvântul, ci vă voi citi Legea dumnezeiască pe care n-o puteţi dispreţui.

- Ce spune dar Legea cea dumnezeiască? - “Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu faci desfrânare. Iar Eu vă spunvouă: Oricine se uită la o femeie, ca să o poftească, a şi făcut desfrânare cu ea îninima lui” ( Matei 5, 27-28).

Ai văzut că desfrânarea s-a săvârşit deplin? Ai văzut că păcatul s-a împlinit? Şiceea ce-i mai cumplit e că cel ce a săvârşit desfrânarea va da socoteală de păcatulsău nu în faţa unui tribunal omenesc, ci înaintea tribunalului lui Dumnezeu, unde

pedepsele sunt veşnice: “Oricine se uită la o femeie, ca să o poftească, a şi făcutdesfrânare cu ea în inima lui”.

Legea aceasta nu stârpeşte numai boala, ci şi rădăcina bolii; iar rădăcina desfrânăriieste pofta desfrânată. De aceea Dumnezeu pedepseşte nu numai desfrânarea, ci şi

pofta, mama desfrânării. Aşa fac şi doctorii. Nu vindecă numai bolile, ci şi cauzelebolilor. Când vindecă pe cei bolnavi de ochi, îndepărtează tumoarea cea rea, care -imai sus de ochi, din tâmplă. Hristos face la fel.

Desfrânarea este o boală rea de ochi; nu a ochilor trupului, ci a ochilor sufletului mai întâi. De asta Domnul îndepărtează din suflet tumoarea



desfrânării cu frica de Lege; de asta a pedepsit nu numai desfrânarea, ci şi pofta: “…a şi făcut desfrânare cu ea în inima lui”.

Când inima ţi-e stricată, ce folos de restul trupului? Ca şi cu plantele şi cu arborii:când vedem că măduva le e putredă, restul e de aruncat. Tot aşa şi cu omul: cândinima e pierdută, în zadar e sănătos restul trupului. Când vizitiul a pierit, căzând de

pe capră, în zadar mai aleargă caii. Legea aceasta a lui Hristos este grea şi tareîmpovărătoare, dar are şi mare cunună. Aşa sunt lucrurile pline de osteneală! Aumare răsplată. Tu însă nu te uita la osteneală, ci gândeşte-te la răsplată.

Să faci cum faci cu lucrurile din viaţa de toate zilele! Dacă te uiţi la osteneala celor ce ai de săvârşit ti se pare greu şi împovărător; dar dacă te uiţi la răsplată, treabace-ţi stă în faţă este uşoară, lesnicioasă.

Aşa e şi cu cel care face comerţ pe mare. Dacă s-ar uita numai la valuri, niciodatăn-ar mai scoate corabia din port; dar, înainte de valuri, se uită la câştig, şi de aceeaîndrăzneşte să străbată întinsul oceanului. Tot aşa şi ostaşul. Dacă s-ar uita la răni,la moarte, n-ar mai îmbrăca niciodată platoşa; dar, înainte de răni, se uită la trofeeşi la biruinţă, şi de aceea aleargă pe câmpul de luptă ca şi cum s-ar duce într-ogrădină cu flori.

Cele grele prin fire ajung uşoare când nu ne gândim la osteneli, ci ne uităm larăsplata ostenelilor.

Vrei să afli cum ajung uşoare cele grele prin firea lor? Ascultă-1 pe Pavel, carespune: “Necazul nostru trecător şi uşor ne aduce mărime veşnică de slavă mai

presus de măsură” ( II Corinteni 4, 17). Cuvintele acestea sunt o enigmă. Dacă enecaz, cum e uşor? Dacă e uşor, cum e necaz? Acestea sunt contradictorii! DarPavel a dezlegat enigma, arătând, prin cele ce adaugă, cum ajunge necazul uşor. - Cum?- “Neprivind noi la cele ce se văd” ( II Corinteni 4, 18). A pus înainte cununa, şi afăcut uşoară lupta. A arătat răsplata, şi a uşurat sudorile.

Şi tu, dar, când vezi o femeie frumoasă la chip şi minunat îmbrăcată, când vezi căpofta te atâţă, când vezi că sufletul doreşte s-o privească, ridică atunci ochii lacununa ce ţi-e gătită sus, ca să treci cu vederea peste un astfel de chip!… Copiii,când sunt însoţiţi de pedagog, nu aleargă de colo-colo, nu stau pe drum cu gurilecăscate, nici nu se minunează de orice; cu atât mai mult tu n -ai să faci asta cândvezi că Hristos este alături de gândurile tale!



“Cel care se uită la o femeie ca să o poftească a şi făcut desfrânare cu ea în inimalui”.

Imi place să vă citesc mai des cuvintele Legii! O, de-aş putea să vi le citesc toatăziua! Dar, mai bine spus, nu vouă, ci celor vinovaţi de păcate; dar şi vouă, că şi voiveţi ajunge mai întăriţi, iar cei bolnavi îşi vor redobândi iute sănătatea. “Cel care seuită la o femeie, ca să o poftească, a şi făcut desfrânare cu ea în inima lui”.

E de-ajuns numai simpla citire a acestor cuvinte, ca să curăţiţi tot puroiul păcatului.Dar, iertaţi-mă! Eu caut să curăţ răni; iar cel ce curăţă răni trebuie neapărat să pună

pe răni şi doctorii usturătoare. Cu cât veţi auzi mai mult cuvintele acestea, cu atâtmai mult se va curăţi şi veninul păcatului. După cum focul, cu cât stă mai multlângă aur, cu atât mai mult macină zgura din aur, tot aşa şi frica de aceste cuvinte,cu cât glăsuieşte mai mult în sufletul nostru, cu atât mai mult curăteşte tot păcatul

desfrânării. Să ardem aici desfrânarea cu cuvântul învăţăturii, ca să nu fim siliţi săo ardem acolo cu focul gheenei. Dacă plecăm de aici cu sufletul curat, focul acelanu ne va vătăma; dar dacă plecăm de aici cu sufletul plin de păcate, focul acela neva primi.

“Lucrul fiecăruia, spune Pavel, il va încerca focul, ca să arate ce fel este” (ICorinteni 3, 13). Să ne punem la probă acum, fără durere, ca să nu fim puşi atuncila probă, cu durere.

- Orice-ai zice, mi se poate spune, Legea este greu de împlinit!- Şi ce-i cu asta? Oare, Dumnezeu ne porunceşte lucruri cu neputinţă de împlinit?- Nu spun asta!- Atunci, taci! nu învinui pe Stăpân. Aceste cuvinte nu-s cuvinte de apărare, ciadaos de păcat, mai cumplit decât cel dintâi. Mulţi păcătoşi au obiceiul să dea vina

pe Dumnezeu pentru păcatele lor.

Ascultă! A venit la stăpân cel ce primise cinci talanţi şi a mai adus alţi cinci; avenit şi cel ce primise doi talanţi şi a mai adus alţi doi (Matei 25, 14-23); a venit şicel ce primise un talant; şi pentru că n-a avut să mai aducă încă un talant, a adus în

locul talantului învinuire.- Ce-a spus?- “Am ştiut că eşti om aspru” (Matei 25, 24). Ce slugă nerecunoscătoare! Nu-ieste de-ajuns păcatul! Mai şi învinuieşte pe Stăpân, spunându-i: “Seceri de unde

n-ai semănat şi aduni de unde n-ai risipit!” ( Matei 25, 24). Tot aşa şi în viaţa ceade toate zilele; toti câţi nu fac nimic bun îşi înmulţesc păcatele învinuind peStăpân.



Nu învinui dar Stăpânul! Nu ţi-a dat porunci cu neputinţă de îndeplinit. Vrei să aflică nu ţi-a poruncit lucruri imposibile? Iată, mulţi au făcut mai mult decât li s -a

poruncit; dacă poruncile ar fi fost cu neputinţă de îndeplinit, nu le-ar fi depăşit prin propria lor voinţă. Dumnezeu n-a poruncit fecioria şi totuşi mulţi trăiesc înfeciorie. Dumnezeu n-a poruncit sărăcia de bunăvoie şi totuşi mulţi aruncă averilelor, mărturisind cu fapta cât de uşoare sunt poruncile. Nu le-ar fi depăşit dacăporuncile n-ar fi fost uşoare.

Dumnezeu n-a poruncit fecioria; poruncind-o, ar fi adus sub constrângerea Legii şipe cel care n-ar fi vrut s-o păzească; îndemnând însă la feciorie, lasă pe om stăpân

pe voia lui. De aceea şi Pavel a spus: “Despre fecioare nu am poruncă a Domnului dar dau sfat” ( I Corinteni 7, 25). Vezi că nu-i poruncă, ci sfat? Vezi cănu-i lege, ci îndemn? E mare deosebirea între una şi alta: una e constrângătoare, cealaltă e de bunăvoie. “Nu poruncesc, spune Pavel, ca să nu îngreunez, îndemn

şi sfătuiesc, ca să atrag”. Tot aşa, nici Hristos n-a spus: “Trăiţi toţi în feciorie!”.Dacă ar fi poruncit ca toţi oamenii să trăiască în feciorie şi ar fi făcut din asta lege ,cel care ar fi îndeplinit porunca nu s-ar fi bucurat de atâta cinste ca acum, iar celcare ar fi călcat porunca ar fi primit cea mai mare pedeapsă.

Ai văzut cum ne cruţă Legiuitorul şi cum se îngrijeşte de mântuirea noastră? N -arfi putut oare să facă şi din asta o poruncă şi să spună: “Cei ce trăiesc în feciorie săfie încărcaţi de cinste, iar cei care nu trăiesc în feciorie să fie osândiţi”? Ar fi pusînsă mare povară pe oameni; dar El ne cruţă.

A lăsat fecioria în afară de stadion, a pus-o în afara luptelor din stadion, pentru cacei care păzesc fecioria să-şi arate măreţia sufletului lor, iar cei care n-o păzesc săse bucure de îngăduinţa Stăpânului.

Tot aşa şi cu sărăcia de bunăvoie. N-a făcut din ea o poruncă. N-a spus atât:“Vinde-ţi averile tale!”, ci: “Dacă vrei să fii desăvârşit, mergi, vinde- ţi averiletale!” ( Matei 19, 21). Stă în voia ta! Tu eşti stăpân pe hotărârea ta! Nu te silesc, nute împovărez! Incununez pe cel care o face, dar nu-1 osândesc pe cel ce nu o face!Faptele săvârşite din poruncă şi din datorie n-au atâta plată; dar cele săvârşite din

proprie voie şi din mărinimie sufletească au cununi strălucitoare. Aduc pe Pavel camartor: “Dacă binevestesc, spune el, nu-mi este mie laudă” ( I Corinteni 9, 16).

- Pentru ce?- “Pentru că stă deasupra mea datoria. Şi, vai mie dacă nu binevestesc” ( ICorinteni 9, 16).



Vezi că nu are multă plată cel ce împlineşte legea – că este obligat s-o împlinească-, dar cel care nu o împlineşte este supus pedepsei şi osândei. “Vai mie, spunePavel, dacă nu binevestesc!”. Cu celelalte fapte, cu cele ce stau în voia noastră, nu-i aşa. - Dar cum?- “Care este deci plata mea? ( l Corinteni 9, 18), spune Pavel. “Ca, binevestind, să

pun fără plată Evanghelia lui Dumnezeu, ca să nu mă folosesc de dreptul meu” , într-un caz era lege, de aceea nu avea plată mare; în celălalt caz, fapta lui era pornită din propria sa voie, de aceea avea mare plată.

N-am spus toate acestea fără rost, ci ca să arăt că Legea dumnezeiască nu e grea,nu e împovărătoare, nu e plină de osteneli şi nici cu neputinţă de îndeplinit.

Haide acum să arăt aceasta chiar cu cuvintele lui Hristos: “Cel care se uită la o

femeie, ca să o poftească, a şi făcut desfrânare cu ea în inima lui”. A văzut şiHristos că mulţi au să învinuiască Legea Sa că e grea; de aceea n-a spus numaiLegea Sa, ci a amintit şi Legea Veche, ca prin comparaţia uneia cu cealaltă să iasăla iveală şi uşurinţa Legii Sale, şi iubirea Lui de oameni. Şi ascultaţi cum. N-a spusatât: “Cel care se uită la o femeie, ca să o poftească, a şi făcut desfrânare cu ea îninima lui” – aici fiţi cu mare luare-aminte -, ci mai întâi a amintit Legea Veche,grăind aşa: “Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu faci desfrânare (Ieşire 20,14). Iar Eu vă spun vouă: Cel care se uită la o femeie, ca să o poftească, a şi făcutdesfrânare cu ea în inima lui” ( Matei 5, 27-28). Ai văzut cele două legi, pe ceaveche şi pe cea nouă, pe aceea pe care a dat-o Moise şi pe aceea pe care a dat-o El?Dar, mai bine spus, şi pe aceea tot El a dat-o, că El a grăit prin Moise.- De unde ştim că El a dat-o şi pe aceea? - Nu vă voi aduce mărturia de la Ioan Botezătorul, nici de la Apostoli, ci de la

profeţi; din profeţi voi dovedi că Vechiul şi Noul Testament au un singur Legiuitor.

Ce spune dar Ieremia? “Voi face cu voi legământ nou” ( Ieremia 31, 31). Ai văzutîn Vechiul Testament numele Noului Testament? Ai văzut că acest numestrăluceşte cu multă vreme înainte?” Voi face cu voi legământ nou”.

- Dar de unde se vede că Hristos a dat şi Legea Veche? - După ce a spus: ” Voi face cu voi legământ nou”, a adăugat: “Nu ca legământul

pe care 1-am făcut cu părinţii voştri” ( Ieremia 31, 32).

Da! Dar n-am făcut încă dovada deplină. Trebuie să aduc înaintea voastră toateobiecţiile şi să le fac cunoscute, pentru a fi limpede cuvântul meu în toate



privinţele. “Voi face cu voi legământ nou, nu ca legământul pe care 1-am făcut cu părinţii voştri”.

A făcut un legământ cu Noe, când a fost potopul. Prin acest legământ a voit să nescape de frică, ca să nu ne mai aşteptăm la un prăpăd ca acela, când vedem că

plouă fără încetare, când vedem furtună neîntreruptă. De asta a spus: “Voi facelegământ cu tine şi cu tot trupul” (Facere 9, 9). A mai făcut apoi un legământ cuAvraam, legământul tăierii împrejur (Facere 17, 10). A mai făcut apoi un legământcu Moise, legământul cunoscut de toţi (Ieşire 6, 4). A spus leremia: “Voi face cuvoi legământ nou, nu ca legământul pe care 1-am făcut cu părinţii voştri”.

- Spune-mi, cu care părinţi? Că şi Noe era părinte, şi Avraam era părinte! Aşadar,de care părinţi vorbeşte proorocul? Că neprecizarea persoanei dă naştere laconfuzie!

- Aici, fiţi cu luare-aminte: “…nu ca legământul pe care 1-am făcut cu părinţiivoştri”. Ca să nu spui că vorbeşte de legământul de pe timpul lui Noe, ca să nu spuică vorbeşte de legământul de pe timpul lui Avraam, profetul a amintit chiar detimpul legământului. Că după ce a spus: “Voi face cu voi legământ nu calegământul pe care 1-am făcut cu părinţii voştri”, a adăugat şi timpul: “…în ziua în

care i-am luat de mână, ca să-i scot din pământul Egiptului” (Ieremia 31,32).

Ai văzut, câtă lumină a făcut precizarea timpului? Adu-ţi aminte de timp şi ai aflatşi legământul: în ziua în care i-am luat de mână. - Dar pentru ce vorbeşte şi de chipul scoaterii din Egipt: “Când i -am luat de

mână, ca să-i scot din pământul Egiptului” ?- Ca să arate dragostea Sa părintească. Nu i -a scos ca pe nişte robi, ci, precum iaun părinte pe copilul său, aşa i -a slobozit. Nu i-a mânat din urmă, poruncindu-leca unei slugi, ci ca un părinte i-a luat de mână; ca pe un fiu de bun neam şi liber,aşa i-a scos.

Ai văzut că unul este Legiuitorul celor două Testamente? Acum să-ţi dovedescacest lucru şi cu texte din Noul Testament, ca să vezi armonia dintre cele douăTestamente.

Ai văzut profeţia prin cuvinte? Ascultă acum o profeţie prin tipuri. Dar pentru căaceşti termeni îţi sunt iarăşi nelămuriţi, îţi voi lămuri, în puţine cuvinte, ce este o

profeţie prin cuvânt şi ce este o profeţie prin tipuri.

Profeţia prin tipuri este o profeţie prin fapte; cealaltă profeţie este o profeţie făcutăcu cuvântul. Pe oamenii mai pricepuţi Dumnezeu îi convinge cu cuvântul; pe cei



mai puţin pricepuţi îi înduplecă şi prin vederea faptelor. Pentru că avea să sesăvârşească un lucru mare, anume că Dumnezeu avea să ia trup; pentru că

pământul avea să ajungă cer, anume că firea omenească avea să se urce la nobleţeaîngerilor; pentru că învăţătura despre bunătăţile viitoare avea să depăşească oricenădejde şi aşteptare, de aceea, pentru ca noutatea aceasta, faptul acesta nemaivăzutşi nemaiauzit să nu tulbure prin apariţia lui neaşteptată pe cei ce-1 vor vedea şi-1vor auzi, 1-a preînchipuit mai dinainte prin fapte şi prin cuvinte, în felul acesta ne -a obişnuit auzul şi văzul şi ne-a pregătit pentru primirea lui la înfăptuirea lui.

Acestea sunt cele două feluri de profeţii de care vorbeam: profeţia prin tipuri şi profeţia prin cuvânt; una se face prin fapte, cealaltă prin cuvinte.

Să-ti dau pildă de o profeţie prin fapte şi de o profeţie prin cuvânt, care să profeţească acelaşi lucru. “Ca o oaie la junghiere s-a adus şi ca un miel înaintea

celui ce-1 tunde pe el “ ( Isaia 53, 7). Aceasta este o profeţie prin cuvânt. Iar cândAvraam a adus jertfă pe Isaac, a văzut o oaie încurcată într -un tufiş şi a adus-o peea jertfă, prin faptă, vestindu-ne mai dinainte, ca în tip, mântuitoarea Patimă.

Vrei să-ţi arăt, după cum spuneam, o profeţie prin fapte despre aceste douăTestamente? După cum ai văzut, profeţia despre “oaie” arătată în cuvânt, afl -oarătată şi în faptă. Pavel a spus: “Spuneţi -mi voi, care vreţi să fiţi sub lege” (Galateni 4, 21). Bine a spus: “Care vreţi să fiţi”, că nu erau; că dacă erau sub lege,Pavel n-ar fi spus: “care vreţi să fiţi sub lege.” Cuvintele acestea sunt poate oenigmă.

Iată explicaţia: legea trimitea pe cei ce ţin legea la Hristos (Galateni 3, 24); că celcare nu ţine seamă de dascăl, nu ţine seamă nici de pedagog. De aceea spune Pavel:“Spuneţi -mi, voi, care vreţi să fiţi sub lege, nu auziţi legea, că Avraam a avut doi

fii: unul din roabă, iar altul din cea slobodă…; acestea au un înţeles alegoric”(Galateni 4, 21-24). Ai văzut profeţia în faptă?

Că Avraam a avut două femei nu sunt cuvinte, ci fapte; şi ti-am arătat prin cuvânt pe cea roabă şi pe cea slobodă, şi că unul este Legiuitorul celor două Testamente.

Află şi prin tipuri acelaşi lucru! Avraam a avut două femei; acestea erau cele douăTestamente, iar Legiuitorul, unul. După cum acolo a fost vorba de oaie şi oaie, odată în cuvânt, iar altă dată în faptă (şi mare este armonia între profeţia în cuvânt şi

profeţia în faptă), tot aşa şi aici este vorba de două Testamente; pe acestea le-a profeţit Ieremia cu cuvântul, iar Avraam le-a profeţit cu fapta, prin aceea că a avutdouă femei. După cum au fost un singur bărbat şi două femei, tot aşa sunt un



singur Legiuitor şi două Testamente. Lucrurile stau deci aşa cum vă spuneam; căpentru asta am vorbit despre toate acestea.

Totuşi nu trebuie să ne abatem de la firul predicii. “Cel ce se uită la o femeie, ca săo poftească, a şi făcut desfrânare cu ea în inima lui?”( Matei 5, 28). Da! Dar pentruce Hristos citează Legea Veche (că pentru asta am făcut digresiunea de maiînainte)? Că a spus: “Aţi auzit că s-a zis celor de demult: “Să nu faci desfrânare”(Matei 5, 27).

Hristos ştia că porunca aceasta e grea, nu prin natura ei, ci din pricina trândăvieiascultătorilor. Multe lucruri, chiar uşoare prin firea lor, ajung foarte grele când ne trândăvim; după cum altele, care sunt chiar grele, ajung lesnicioase şi uşoarecând le facem cu tragere de inimă.

Greutatea nu stă în natura lucrurilor, ci în voinţa celor ce fac un lucru sau altul. Căacesta e adevărul, se va vedea din cele ce-am să spun.

Mierea, prin natura ei, este dulce şi foarte plăcută; celor bolnavi însă le este amară şi neplăcută, nu din pricina naturii mierii, ci din pricina bolii acestora. Tot aşa şi cuporunca aceasta! Dacă pare a fi împovărătoare, apoi nu-i din pricina naturii ei, cidin pricina trândăviei noastre. Şi nu mi-e mare oboseala să arăt că porunca asta seîndeplineşte uşor. Ca să o facă grea, Hristos ar fi trebuit să grăiască altfel. Aşa însăa spus: “Fugi din faţa femeii! Depărtează-te de desfrânare!”. Deci, ca să o facăgrea, ar fi trebuit să spună cu totul altfel: “Uită-te la femei! Iscodeşte frumuseţilecele străine! Şi, totuşi, caută de-ţi înfrânge pofta!”. De ne-ar fi dat o astfel deporuncă, porunca asta ar fi fost grea! Dar când ne spune: “Fugi de cuptor,depărtează-te de foc, nu te apropia de văpaie, ca să rămâi nevătămat!”, atunci

porunca e tare uşoară. Că porunca este potrivită firii.

“Aţi auzit că s-a zis celor de demult: “Să nu faci desfrânare”.

- Dar pentru ce ne aminteşte de Legea cea Veche, o dată ce avea să ne dea alta? - Ca din comparaţie să afli că nu se contrazice o lege cu alta. Când le compari,

atunci le poţi judeca mai bine.

Pentru că unii aveau să-I aducă vina că dă legi potrivnice Legii Vechi, Domnul lespune: “lată, pun una lângă alta amândouă legile! încercaţi-le şi cunoaşteţi armoniadintre ele!”. Dar nu numai din pricina asta, ci ca să şi arate că e uşoară porunca Luişi că e dată la timp. De aceea a spus: “Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nufaci desfrânare. Aţi învăţat atâta vreme Legea cea Veche!”.



Domnul, voind să-i ridice la nişte porunci mai înalte, le grăieşte cum ar grăi undascăl unui copil leneş, care vrea să rămână încă la lecţiile cele vechi: Gândeşte-tede câtă vreme înveţi lecţia asta!”. Tot aşa şi Hristos, amintindu-le că au învăţat şiau practicat multă vreme Legea Veche, le spune că a sosit timpul să se ridice la unamai înaltă. De aceea le pune în faţă legiuirea dată părinţilor, spunând: “Aţi auzit căs-a zis celor de demult: Să nu faci desfrânare”. Porunca aceea s-a dat celor dedemult, “dar Eu vă spun vouă: cel care se uită la o femeie, ca să o poftească, a şifăcut desfrânare cu ea in inima lui”.

Dacă Domnul ar fi grăit aşa celor de demult, pe bună dreptate te-ai fi supărat,zicând: “Cum, atunci când firea omenească nu era desăvârşită?”. Dar acum, cândomul s-a mai deşteptat, când a ajuns mai desăvârşit, acum a venit vremea unor învăţături mai desăvârşite. De aceea Domnul, chiar la începutul legiuirii Sale, ca nucumva cineva, văzând înălţimea filozofiei Sale, să se trândăvească şi să pregete, a

spus: “Dacă nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şifariseilor, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor”( Matei 5, 20).

Deci, ca să nu spună cineva: “îmi ceri mai multă osteneală? Pentru ce? N-am şi euaceeaşi fire ca şi cei de demult? Nu sunt şi eu om ca şi aceia?”. Deci, ca să nuspună oamenii: “Pentru ce ne măreşti ostenelile? Pentru ce ne faci mai greleluptele?”, Domnul le-a vorbit de Împărăţia Cerurilor şi cu asta a zdrobit maidinainte orice obiecţie, spunându-le: “Vă aduc mai mare răsplată!”.

După ce a vorbit de lupte, după ce a vorbit de înălţimea noii legiuiri, a amintit şi derăsplăti, spunându-le: “Nu vă dau Palestina, nici un pământ în care curg miere şilapte (Ieşire 3, 8), ci vă aduc însuşi Cerul!”.

Acum nu ne este numai răsplata mai mare pentru faptele noastre bune, ci şi pedeapsa mai aspră pentru căderile în păcate. După cum cei care au trăit înainte deLege sunt pedepsiţi mai blând decât cei din timpul Legii (că “toţi câţi au păcătuit

fără Lege vor şi pieri fără Lege” ( Romani 2, 12), adică nu îi învinuieşte Legea, ci-i osândeşte firea lor, pentru că “gândurile lor se învinuiesc sau chiar se apărăîntre ele” ( Romani 2, 15), după cum spune Pavel, tot aşa şi cei care au păcătuit în

timpul harului vor suferi o pedeapsă mai cumplită decât cei care au păcătuit întimpul Legii.

Pavel a arătat deosebirea dintre aceste diferite categorii de păcătoşi, grăind aşa:“De calcă cineva Legea lui Moise, este omorât fără milă pe mărturia a doi sautrei martori. Gândiţi -vă cu cât mai aspră va fi pedeapsa cuvenită celui ce a călcat



în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, care a socotit ceva de rând sângele Legământului şi a făcut de ocară darul harului?”( Evrei 10, 28-29).

Vezi că, pe timpul harului, mai mare e pedeapsa, după cum mai mari sunt şirăsplăţile?

Dar pentru că am amintit de înfricoşătoarele şi duhovniceştile Taine, vă rog, măcuceresc vouă şi vă cer să lepădaţi de la voi orice păcat şi aşa să vă apropiaţi deaceastă înfricoşătoare Masă.

“Căutaţi pacea cu toţi, spune Pavel, şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul” ( Evrei 12, 14).

Cel care nu-i vrednic să vadă pe Domnul, nu-i vrednic nici de împărtăşirea cu

Trupul Stăpânului. De aceea spune Pavel: “Fiecare să se cerceteze pe sine şi aşasă mănânce din pâine şi să bea din pahar” ( I Corinteni l l, 28).

Nu- ţi spune să descoperi tuturor rana, nu te pune să te învinuieşti în sobor de oameni, nu- ţi cere să chemi în jur martori ai păcatelor tale, ci înăuntru, înconştiinţa ta, fără să fie nimeni de faţă, afară de Dumnezeu, Care le vede petoate, judecă-te, cercetează- ţi păcatele, treci prin faţ a min ţii toată viaţa ta şi du- ţ i

păcatele în faţ a Scaunului de jud ecată, îndreaptă- ţi greşelile, şi aşa, cuconştiinţa curată, apropie-te de Sfânta Masă şi împărtăşeşte-te cu Sfânta Jerftă.

Având acestea în cuget, să ne aducem aminte de cele spuse despre neînfrânare, săne aducem aminte de pedeapsa mare ce stă înaintea celor ce se uită din curiozitateşi cu poftă la chipurile femeilor, să avem înaintea ochilor, înainte de gheenă, fricaşi dragostea de Dumnezeu, să ne curăţim în toate privinţele şi aşa să ne apropiemde Sfintele Taine, ca să ne împărtăşim cu aceste mântuitoare Taine nu spre

judecată şi osândă, ci spre mântuirea şi sănătatea sufletului şi spre îndrăznireneîntreruptă, în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia se cuvine slavă şi putere, învecii vecilor. Amin.

( din “Omiliile despre pocăinţă” )



Documents

Sfântul Ioan Gură de Aur – Mărgăritare duhovniceşti despre post