1

2

„icoanele sunt cărţi pentru cei neștiutori de carte...cinstea adusă icoanei se îndreaptă către cel înfăţișat pe icoană.”

3

CUPRINS

Pag.

Cap.I. Introducere: Viaţa și opera Sfȃntului Ioan DamaschinI.1. Viaţa Sfȃntului Ioan Damaschin………………………………………………...…..5I.2. Opera Sfȃntului Ioan Damaschin……………………………………………...….....6

Cap.II. Cuprins: Ȋnvăţătura despre icoane la Sfȃntul Ioan DamaschinII.1. Noţiunile de icoană și închinăciune………………………………..………..…...…8II.2. Legitimitatea pictării și folosirii icoanelor………………………...........…………10 II.3. Legitimitatea cultului icoanelor……………………………………………..……..11 II.4. Rolul icoanelor în cult................................................................................................12

Concluzie....................................................................................................... 14

Bibliografie....................................................................................................15

4

Cap. I. INTRODUCERE:

Viaţa și opera Sfȃntului Ioan Damaschin

Cap.I.1. Viaţa Sfȃntului Ioan DamaschinSfȃntul Ioan Damaschin1, ultimul părinte bisericesc, s-a născut în Damasc – de aici

și numele de Damaschin – la începutul celei de a doua jumătăţi a secolului VII (675), ca fiu al lui Serghie Mansur, un înalt dregător la curtea califului Islamic, Serghie mai avea şi rolul de reprezentant al creştinilor în faţa califului. Pentru educaţia lui Ioan şi a fratelui său adoptiv Cosma cel Tânăr, Serghie a răscumpărat de pe piaţa robilor pe călugărul Cosma. Acesta era foarte bine pregătit, nu numai în domeniul teologiei dar şi al filozofiei şi ştiinţelor. După moartea tatălui său (690), Ioan ocupă aceeași dregătorie pȃnă în anul 718, cȃnd califul Omar al II-lea pornește o politică sȃngeroasă contra creștinilor. Acesta probabil că i-a cerut lui Ioan să-și menţină postul în schimbul credinţei. Ioan însă refuză, sacrificȃnd rangul și situaţia social pentru Mȃntuitorul Hristos.

După ce și-a împărţit, după porunca Domnului, averea la săraci și la biserici și a dat libertate robilor săi2, s-a retras împreună cu fratele său adoptive, Cosma, în celebra mănăstire palestiniană a Sfȃntului Sava. Patriarhul Ioan al V-lea al Ierusalimului pentru a-l avea mai aproape îl hirotonește preot și-l însărcinează să predice în Biserica Ȋnvierii din Ierusalim.

Faima lui de adȃnc cunoscător al problemelor teologice se răspȃndește, iar cȃnd Leon Isaurul (717 – 740) publică edictul contra icoanelor (datorită reproşurilor adresate de calif împăratului bizantin Leon III Isaurul că tolerând cinstirea icoanelor în biserică încalcă porunca a doua din Decalog) în anul 726 patriarhul Ioan al V-lea al Ierusalimului se adresează lui Ioan. Acesta ia condeiul și scrie, după cum însuși ne spune, pentru a nu ascunde în pămȃnt, ca sluga cea nevrednică, talantul care i s-a dat de Dumnezeu3. De la apariţia iconoclasmului este neobosit: imediat ce află de edictul împăratului Leon Isaurul, scrie primul tratat contra ereziei; scrie apoi al doilea tratat pentru credincioșii care nu înţeleseseră4, iar puţin mai tȃrziu scrie al treilea tratat, sistematizȃnd ideile despre cultul icoanelor cuprinse în primul și al doilea tratat. “La sfȃrșitul fiecărui tratat sunt aduse mărturii din Părinţii și scriitorii bisericești pentru cultul sfintelor icoane. La tratatul I sunt citate 28 de mărturii; la tratatul al doilea sunt reproduce mărturiile din tratatul I, plus 7

1 Dumitru Fecioru, Viaţa Sfȃntului Ioan Damaschin. Studiu de istorie literară creștină, EIBMBOR, București, 1935, p. 193-203.

2 Viaţa Sfȃntului Ioan Damaschin, MG, XCIV, col. 461 AB.3 Tratatul al doilea contra celor care atacă sfintele icoane, MG, XCIV, col. 1284 BC.4 Ibidem, col. 1284 C.

5

mșapte mărturii noi iar la tratatul al treilea sunt citate 90 de mărturii, dintre care 9 sunt reproduce din primul și al doilea tratat”5.

Sf. Ioan preciza că Mântuitorul poate fi reprezentat prin icoană, deoarece a avut chip omenesc şi icoanele îndeplinesc în Biserică patru roluri: educativ – instructiv, estetic – de împodobire a sfintelor lăcaşuri, cultic – de a însoţi slujbele bisericeşti şi haric – de a mijloci harurile Sfintei Treimi către credincioşi. Ioan Damaschin este oracolul teologic al celor de aproape din cuprinsul patriarhatului Ierusalimului sau Antiohiei. Lui se adresează Petru, episcopul Damascului, pentru a combate pe episcopul iacobit al Dareii, și tot lui își exprimă nedumeririle sale asupra duratei postului mare călugărul Comitas6.

Ȋn jurul anului 734, Sfântul Ioan se retrage, împreună cu nepotul său, Ștefan în lavra Sf. Sava de lângă Ierusalim (de unde și numele de Aghiopolit), unde se găsea şi o bogată bibliotecă dedicată lucrărilor Sfinţilor Părinţi bisericeşti, dedicându-se trăirii întru Hristos şi studierii teologiei creştine. După călugărire a fost hirotonit ieromonah de către patriarhul Ioan V al Ierusalimului.

Cap.I.2. Opera Sfȃntului Ioan DamaschinOpera Sfȃntului Ioan Damaschin este foarte variată și bogată. Ea îmbrăţișează:

dogma, polemica, exegeza, morala, ascetica, omiletica și imnologia. La anul 743 a alcătuit cea mai complexă şi sistematică "Expunere a credinţei ortodoxe", numită în prescurtare Acrivia, în care condensa într-un mod concis şi cursiv rezultatele la care au ajuns Părinţii Bisericii, prin precizările lor teologice, confirmate apoi de sinoadele ecumenice. În lucrarea de morală "Sfintele paralele" pune alături păcatele şi virtuţile care le înfruntă. A realizat omilii despre Sfânta Treime, Adormirea Maicii Domnului, a scris “Comentariu la epistolele Sfȃntului Apostol Pavel” ca operă exegetică. Tot Sfântului Ioan îi datorăm şi Octoihul, care este în uz până în zilele noastre. A mai realizat şi lucrări ascetice, unele dintre ele găsindu-se în volumul IV al Filocaliei româneşti.7

Unele expresii ale lucrărilor sale și unele titluri ale manuscriselor ne permit să presupunem că a fost și profesor în adevăratul înţeles al cuvȃntului. Ioan poseda calităţile unui profesor: "claritatea, preciziunea termenilor, dragostea de distincţii și argumentare, obiceiul de a recurge la comparaţiile cele mai simple pentru a face să se înţeleagă doctrinele cele mai înalte"8.

Dar lucru curios, în timp ce scriitorii bizantini din secolele VIII – IX cunosc pe Damaschin numai în ipostaza de luptător contra iconoclaștilor, cei din secolul XI cunosc pe Damaschin mai mult ca melod și imnograf decȃt ca teolog.

5 Sfȃntul Ioan Damaschin, Cultul sfintelor icoane, tradus de D. Fecioru, București, 1937, p. XXII6 Despre sfintele posturi, MG, XCV, col 64-72.7 Octavian Cheţan, Dogmatica Sfȃntului Ioan Damaschin, Editura Scripta, București, 1993, p. 10-128 Ibidem, p. 9

6

Imnele si cȃntările sale se răspȃndiseră în toată lumea creștină și cuceriseră toate inimile în dauna teologului. Atȃt de mult plăceau cȃntările sale, încȃt Suidas (secolul XI) spune ca imnele sale n-au fost egalate și nici nu vor fi egalate, cȃt va fi lumea și pămȃntul.

Spre sfȃrșitul vieţii, Sfȃntul Ioan Damaschin, după cum ne relatează viaţa atribuită patriarhului Ioan al Ierusalimului, a facut o revizuire a operelor sale în ce privește fondul și forma. Știrea nu pare eronata, căci se observă considerabile deosebiri pentru aceeași lucrare în diferite manuscrise. Ceea ce n-a lipsit adȃncului teolog și filosof, nici grăitorului de cuvinte de aur și nici vestitului și neîntrecutului imnograf, a fost creștineasca lui smerenie. Pe cȃt de mult se suise pe treptele înţelepciunii omenești, pe atȃt de mult se coborȃse pe treptele umilinţei creștine. Și mărturie sta întreaga sa operă, care convinge și de înălţimea de gȃndire a teologului, dar și de smerenia creștinului. Această smerenie eminent creștină trebuie să fi impresionat pe contemporanii săi și negreșit, după moartea sa, faima smereniei lui a întovărășit faima înţelepciunii sale. Cu tot caracterul legendar al vinderii coșurilor la Damasc9 și al curăţirii murdăriilor ignobile ale lavrei Sfȃntului Sava, aceste date ale vieţii sale aghiografe păstrează în ele valoare de simbol.

Sfȃntul Ioan Damaschin moare în mănăstirea Sfȃntului Sava în anul 749.

9 MG, XCIV, col. 465-468 B7

Cap. II, ȊNVĂŢĂTURĂ DESPRE ICOANE LA SFÂNTUL IOAN DAMASCHIN

Cap.II.1. Noţiunile de icoană și închinăciuneMarele dialectician creștin care a fost autorul “Fȃntȃnei cunoștinţei”, cunoscȃnd

lupta Bisericii cu ereziile anterioare, a înţeles că primul pas ce trebuie făcut în această direcţie este lămurirea și stabilirea termenilor. De aceea arată ce trebuie să înţelegem prin termenul de „icoană” și prin cel de „închinăciune”. Dacă astăzi prin icoană înţelegem îndeobște reprezentarea grafică a cuiva, Sfȃntul Ioan Damaschin numea icoană tot ceea ce reproduce și se aseamănă cu un anumit prototip, dar de care se deosebește cu ceva. În tratatul al treilea dezvoltă oarecum această definiţie:”Icoana este o asemănare, un model, o întipăritură a cuiva, care arată în ea pe cel ce este înfăţișat în icoană”.10

Pornind de la ceea ce se deosebește originalul de icoană, autorul împarte icoanele în 6 grupe:

a) Primul fel de icoană este icoana naturală: Spre exemplu fiul cuiva este icoana naturală a aceluia care l-a născut. Dar icoana naturală prin excelenţă este Fiul lui Dumnezeu, care poartă în întregime, în El Ȋnsuși, pe Tatăl, dar se deosebește de Acesta, El fiind născut iar Tatăl nenăscut.

b) Al doilea tip de icoane sunt paradigmele divine care sunt icoane și exemple ale lucrurilor ce vor fi făcute de Dumnezeu. Ȋn sfatul lui Dumnezeu s-au înfăţișat, în chip de icoane, toate cele hotărȃte de El în modul în care un om, care dorește să zidească o casă își face în mintea sa imaginea casei pe care o va zidi.

c) Al treilea fel de icoană este cel facut de Dumnezeu prin imitare, adică omul. Acesta prin fire este om, dar prin imitare este icoana Dumnezeirii, „caci cum va fi cel zidit de aceeași fire cu ziditorul altfel decȃt prin imitare?”.11

d) Al patrulea fel de icoană este cel întrebuinţat în Scriptură, care atribuie forme, figuri și chipuri celor nevăzute și necorporale din cauza neputinţei noastre de a înţelege cele necorporale fără o analogie cu lucrurile ce ne cad sub simţuri. Astfel pentru a înţelege Dumnezeirea sau îngerii, ne servim de icoane sau, cum am spune azi, de exemplu prin analogie. De exemplu să înţelegem Treimea în unime, ne servim de imaginea soarelui, luminii și căldurii.

10 Pr. Prof. D. Fecioru, Teologia Icoanelor la Sfȃntul Ioan Damaschin, vol. 1, Editura IBMBOR, anul 1982, București, p. 33

11 Ibidem, p. 348

e) Al cincilea fel de icoană se numește acela care înfăţișează și schiţează mai dinainte cele viitoare, pe care azi l-am numi tip sau simbol. Spre exemplu toiagul12, chivotul prefigurează pe Fecioara și Născătoarea de Dumnezeu sau marea, apa și norul duhul botezului13.

f) Al șaselea fel de icoană este acela spre aducere aminte a faptelor întȃmplate, a minunilor, virtuţilor sau răutăţilor. Toate acestea sunt făcute spre folosul acelora care le vor privi, ca să evite răul și să imite virtutea. Acest fel de icoană este de două feluri: primul, cȃnd înfăţișăm prin scris, pentru ca prin citire, oamenii să ia cunoștinţă de ele. Spre exemplu tablele date lui Moise în Vechiul Testament. Al doilea fel, cȃnd zugrăvim chipurile bărbaţilor virtuoși și sfinţi. Ȋn această categorie se încadrează icoana propriu-zisă pe care Sfȃntul Ioan Damaschin se angajase să o apere pe baza Tradiţiei în faţa iconoclaștilor.

Ȋnchinăciunea este semnul supunerii, adică al micșorării și al smereniei. Felurile închinăciunii sun în număr de două mai importante:

a) Una absolută: adorarea, care se dă numai lui Dumnezeub) Una relaltivă: venerarea, adusă persoanelor sau obiectelor, care au ceva divin în

ele sau sunt în legătură cu divinitatea.Ȋntre adorare și venerare este mare deosebire:“Altceva este închinăciunea de

adorare și altceva este închinăciunea adusă, din respect, celor care ne depășesc prin vreo vrednicie oarecare”.14

Adorarea se aduce numai lui Dumnezeu în diferite moduri: primul mod este adorarea de bunăvoie, pe care o practică cei credincioși; al doilea este adorarea adusă lui Dumnezeu, fără de voie cum fac demonii iar al treilea, cel amintit de Sfȃntul Apostol Pavel, este adorarea dată lui Dumnezeu de cei care nu cunosc pe Cel prin fire Dumnezeu.

Spre deosebire de adorare, care are un singur obiectiv, pe Dumnezeu, venerarea are mai multe obiective de închinare: unul cuprinde pe aceia în care Dumnezeu se odihnește, adică Maica Domnului și sfinţii, deoarece odată ce sfinţii participă la dumnnezeire, ne închinăm lor ca niște la robi ai lui Dumnezeu și închinȃndu-ne lor, ne închinăm Dumnezeului căruia slujesc. Deci venerarea lor este condiţionată de adorarea lui Dumnezeu; al doilea cuprinde obiectele prin care Dumnezeu a lucrat mȃntuirea noastră (Muntele Sinai, ieslea din Betleem, mormȃntul Domnului etc.); al treilea cuprinde obiectele afierosite lui Dumnezeu (Sfȃnta Evanghelie, Sfȃntul Potir, Sfȃnta Masă etc.); al patrulea constituie icoanele, care s-au arătat profeţilor și icoanele ce vor să fie (toiagul lui Aaron care închipuie pe Maica Domnului); al cincilea ne cuprinde pe noi înșine pentru că purtăm în noi chipul lui Dumnezeu; al șaselea cuprinde pe cei mai mari decȃt noi (închinarea dată de Iacob lui Faraon) iar al șaptelea este închinarea dată de Avraam fiilor lui Emor. Cap. II.2. Legitimitatea pictării și folosirii icoanelor

12 Sfȃnta Scriptură, Numeri, XVII, 2313 Idem, I Corinteni, X, 1-214 Pr. Prof. D. Fecioru, Teologia icoanelor la Sfȃntul Ioan Damaschin, vol. 1, Editura IBMBOR, anul

1982, București, p. 359

Dumnezeu Ȋnsuși a permis și a îngăduit icoanele. El a născut pe Fiul Său, care este icoana Lui natural. Tot Dumnezeu a făcut pe om după chipul și asemănarea Sa. Din acestea rezultă că Ȋnsuși Dumnezeu este cel dintȃi care face icoane. Afară de aceasta, nici Legea Veche nu oprește uzul icoanelor, după cum încearcă să susţină iconoclaștii.15

Cei care s-au ridicat împotriva icoanelor au invocate printre altele și motivul cum că dumnezeirea, ca de altfel toate lucrurile spiritual, nu pot fi pictate, nu pot fi reprezentate și mărginite în forme material. La aceasta autorul răspunsese că icoana oglindește fidel prototipul, fără a-i repeta fiinţa, numai în cazul primei grupe icoana are aceeași fiinţă ca și originalul, Fiul ipostaziază fiinţa Tatălui.

Dar meritul mare al teologului icoanelor este de a fi bazat învăţătura despre posibilitatea pictării și folosirii icoanelor pe considerente de ordin hristologic. “Zugrăvesc pe Dumnezeu nevăzut, nu ca nevăzut, ci ca pe unul care s-a făcut văzut pentru noi prin participare la corp şi sȃnge. Nu zugrăvesc Dumnezeirea nevăzută, ci zugrăvesc corpul văzut al lui Dumnezeu.”16 Cȃt priveşte mult-citatul text din Decalog (Exod, XX, 4; Deuteronom, V, 8), potrivit căruia Dumnezeu ar fi oprit în mod expres orice fel de reprezentare a lucrurilor spiritual, Sfȃntul Ioan Damaschin arată că o astfel de interpretare a textului vechi-testamentar denotă necunoașterea exactă a Sfintei Scripturi. Autorul arată că Scriptura unește adorarea cu închinarea, de unde înţelegem că în textul din Decalog, este oprită adorarea altor persoane sau lucruri în afară de Dumnezeu, poruncă dată iudeilor “din pricina lesnei lor înclinări spre idolatrie”. Dacă însă am vedea în textul respectiv oprirea oricărui fel de reprezentare a celor duhovnicești ar însemna să-L punem pe Dumnezeu în contradicţie cu sine însuși, căci tot în Vechiul Testament El însuși poruncise lui Moise să facă cortul mărturiei în care erau reprezentaţi heruvimii.

Oprirea adresată celor de sub lege nu are autoritate și asupra noastră, a celor de sub har, “care am primit de la Dumnezeu puterea de discernămȃnt și știm ceea ce poate fi înfăţișat și ceea ce nu poate fi înfăţișat în icoană. De altfel cel care a făcut cel dintȃi icoana a fost însuși Dumnezeu care a născut pe Fiul Său, Unul-Născut și Cuvȃntul Lui, icoana Lui cea vie, naturală, și în chip cu totul asemenea al veșniciei Lui.”17

Pictarea și folosirea icoanelor ne apare nu numai neîndreptăţită și bazată pe revelaţie, ci și utilă prin faptul că astfel ne sunt mijlocite adevărurile mȃntuitoare. Așa “putem să facem icoanele tuturor formelor pe care le-am văzut, le înţelegem însă așa cum au fost văzute. Căci deși uneori prin intermediul raţiunii înţelegem figurile, totuși ajungem la înţelegerea acestora pe temeiul celor ce am văzut.”18

Cap. II.3. Legitimitatea cultului icoanelor

15 Ibidem, p. 38

16 Diac. Asist. Viorel Ioniţă, Sfȃntul Ioan Damaschin, apărător al cultului sfintelor icoane, nr. 7-10, Editura IBMBOR, anul 1980, București, p. 585

17 Ibidem, p. 58618

10

Din definiţia pe care o dă Sfȃntul Ioan Damaschin icoanei rezultă că i se poate da un cult, deoarece cultul nu se îndreaptă spre icoană, ci spre cel care este reprezentat în icoană, potrivit principiului pus de Marele Vasile: “Cinstea adusă icoanei se îndreaptă către cel înfăţișat pe icoană.”

În felul în care se venerează icoana împăratului, în același fel se venerează și icoanele sfinţilor. Cinstim icoanele împăraţilor, din cauza chipului, pe care ele îl reprezintă, nu din cauza materiei, din care sunt făcute aceste icoane. Pentru aceasta iconoclaștii fac una din cele mai mari greșeli cȃnd acuză pe ortodocși că sunt adoratori ai lemnului. Nu-și dau seama în ce greșeală cad. Ei acceptau ca Sfintei Cruci și Sfintei Evanghelii să li se aducă închinare. Pornind de la acest fapt Sfȃntul Ioan Damaschin ajunge foarte ușor la a demonstra legitimitatea cultului sfintelor icoane, că “dacă ne închinăm chipului crucii, ori din ce fel l-am face, pentru ce să nu ne închinăm icoanei celui răstignit.”Dar el nu caută să demonstreze legitimitatea cultului numai al icoanei Mȃntuitorului, ci și al icoanei Sfinţilor, care sunt “fiii lui Dumnezeu”. Cum “sfinţii sunt cu adevărat Dumnezei, dar nu prin fire, ci prin participarea la firea lui Dumnezeu, tot astfel sunt demni de închinăciune, nu din pricina firii lor, ci din cauză că au în ei pe cel prin fire demn de închinăciune, în același chip, în care fierul înroșit nu este prin fire cu neputinţă de atins și arzător, ci pentru că participă celui arzător prin fire. Ne închinăm deci sfinţilor, ca unora ce sunt slăviţi de Dumnezeu, ca unora ce sunt făcuţi de Dumnezeu temători potrivnicilor și binefăcători celor care se apropie de ei cu credinţă; nu ne închinăm lor ca unora care ar fi prin fire dumnezei și binefăcători, ci ca unor servi și slujitori ai lui Dumnezeu.”19

Prin învăţătura acestui frumos pasaj Sfȃntul Ioan Damaschin restabilește nu numai legitimitatea cultului sfinţilor în raport cu cultul Mȃntuitorului, ci și cultul icoanei sfinţilor în raport cu cultul Mȃntuitorului

De remarcat că autorul nostrum nu face deosebire între cultul datorat Prea Sfintei Fecioare și cel datorat sfinţilor în general. În acest context este justificată această nedeosebire pentru că se are în vedere pe de o parte cultul pe care-l datorăm lui Dumnezeu , singurul vrednic de închinare prin firea Sa, iar pe de altă parte, cultul datorat creaturilor, între care intră și Preacurata Fecioara Maria, ce sunt vrednice de închinăciune numai prin relaţia lor cu Dumnezeu.

Un ultim argument pentru legitimitatea cultului sfintelot icoane este însăși vechime acestui cult. Cultul icoanelor este foarte vechi, și ca dovadă stă mărturie întreaga literatură a Sfinţilor Părinţi și tradiţia nescrisă a Bisericii. Că în felul în care ni s-a transmis din tată în fiu, să ne închinăm spre Răsărit și să ne botezăm prin o întreită cufundare în același fel ni s-a transmis să zugrăvim icoane și să ne închinăm lor. Nu avem dreptul să schimbăm nimic din tradiţia bisericească. Și de multe ori vin sub condeiul lui Damaschin cuvintele:”Nu depășim

19 Pr. Prof. D. Fecioru, Teologia icoanelor la Sfȃntul Ioan Damaschin, vol. 1, Editura IBMBOR, anul 1982, București, p. 39

11

hotarele veșnice, pe care le-au pus părinţii noștri, ci ţinem predaniile așa cum le-am primit.”20

Cap. II.4. Rolul icoanelor în cultDacă, cultul și folosirea sfintelor icoane au un suport teologic, acesta se amplifică

atunci cȃnd avem în vedere rolul sfintelor icoane în cultul Bisericii de totdeauna, fiind totodată și motivul forte care impune icoana în evidenţa creștină. Acest rol are un dublu aspect:

a) Instructiv – educativ. Suportul teologic al icoanei se definea de-abia acum cȃnd cultul ei fusese atacat de iconoclaști, dar uzul icoanelor era vechi în Biserică, impus mai ales pentru folosul său didactic. Invocȃnd texte mai vechi, mai ales din Părinţii capadocieni, care au evidenţiat acest aspect al importanţei icoanelor în cult, Sfȃntul Ioan Damaschin precizează că „icoanele sunt cărţi pentru cei neștiutori de carte și cronici care vorbesc neîncetat, ai cinstirii sfinţilor, instruind fără cuvinte pe cei care le văd și sfinţind vederea. Nu am prea multe cărţi și nici nu am timp liber spre a citi; intru însă în biserică, spitalul obștesc al sufletelor, înăbușit de gȃnduri ca de niște spini, podoaba picturii mă atrage să nu uit, îmi desfătează vederea ca o livadă, și, pe nesimţite, mărirea lui Dumnezeu pătrunde în suflet. Am privit răbdarea mucenicului, răsplata cununilor și mă aprind ca prin foc cu dorinţa de a-l imita. Căzȃnd la pămȃnt mă închin lui Dumnezeu prin mijlocirea mucenicului, și mă mȃntui.” Este schiţat aici într-un mod magistral efectul psihologic-educativ al icoanelor. Icoanele își îndeplinesc rolul instructiv prin faptul că ne pun mereu în faţă faptele trecute, minunile sau virtuţile spre slava, cinstea și cunoașterea celor care au învins, și s-au distins în virtute, dar această instruire se face cu un scop educativ: „Ca să evităm cele rele și să rȃvnim virtuţile.”

b) Harismatic. Prin teologia sa asupra icoanelor Sfȃntul Ioan Damaschin a lărgit dezbaterea, legȃnd foarte abil problema cultului și a folosirii icoanelor, în legătură cu rolul jucat de riturile și obiectele sensibile în opera mȃntuirii și a sfinţirii noastre, de problema posibilităţii sfinţirii și ridicării materiei la o stare supranaturală. Este adevărat că a atribuit icoanelor o calitate, o putere quasi-sacramentală, este una dintre problemele teologiei bizantine, dar, dat fiind caracterul apologetic al tratatelor Sfȃntului Ioan Damaschin, în ele este abia atinsă această problemă și așa destul de sensibilă.

Așa cum se dă har dumnezeiesc celor materiale din pricina numelor celor pictaţi pe icoane tot așa dacă cel zugrăvit este plin de har, participă și icoanele la har în măsura credinţei.

Prin această se conturează deplin poziţia și rolul icoanelor în cultul creștin din totdeauna, în cadru căruia apar ca o necesitate de formă prin rolul lor instructiv-educativ și harismatic, devenind un mijloc de comuniune între cei care se roagă și Dumnezeu, Fecioară sau sfinţi.

20 Ibidem, p. 4012

CONCLUZIE

13

Din perspectiva secolelor care au trecut și care au confirmat ortodoxia învăţăturii autorului celor trei tratate împotriva iconoclaștilor, este foarte ușor să apreciem aportul imens adus de autorul lor la definitivarea teologiei icoanelor. Sfȃntul Ioan Damaschin a ţinut să specifice că învăţătura sa este tradiţia Bisericii, afirmaţie justificată mai ales de bogatele citate din Sfinţii Părinţi cu care se încheie fiecare tratat.

Prin învăţătura sa, Sfȃntul Ioan n-a impus icoana în cultul Bisericii, unde ea exista de la început, ci a dat numai acestei practici un suport doctrinar solid, după criteriile Revelaţiei din Sfȃnta Scriptură și Sfȃnta Tradiţie. Icoana reprezintă una dintre funcţiile materiei de a mijloci înţelegerea celor nevăzute, de a ţine loc cuvȃntului, fie pentru cei care știu să citească, de a ţine locul cuvȃntului, fie pentru cei care n-ar ști să citească, de a face vii în mijlocul nostru exemplele de virtute ale sfinţilor, spre a ne îndemna la a-i imita, spre a mijloci harul mȃntuitor dar, mai ales, spre a contribui la descoerirea slavei lui Dumnezeu.

Prin această învăţătură, teologul icoanelor lăsa Bisericii truda vieţii și rodul evlaviei lui, încheind prin moartea sa perioada patristică, aceea care a dat creștinătăţii pe marii și neîntrecuţii ei apărători.

Prin hotărȃrea dogmatică a Sinodului VII ecumenic, Biserica a preluat și oficializat învăţătura Sfȃntului Ioan Damaschin cu privire la importanţ sfintelor icoane în cultul creștin. Această învăţătură se bucură și astăzi de aceeași valabilitate în Biserica Ortodoxă.

Ȋn lumina spiritului ecumenist, din perspectiva căruia sunt astăzi reconsiderate vechile raporturi dintre diferitele confesiuni creștine, dintre care unele n-au mai păstrat integritatea cultului creștin din epoca Bisericii ecumenice, se poate aprecia că precizările făcute de Sfȃntul Ioan Damaschin, cu privire la cultul sfintelor icoane, nu numai că justifică practica ortodoxă a cinstirii icoanelor, ci oși impun acolo unde a fost înlăturată.

BIBLIOGRAFIE

14

1. Noul Testament, Editura IBMBOR, București, 1995

2. Pr. Prof. D. Fecioru, Teologia icoanelor la Sfȃntul Ioan Damascchin în Ortodoxia,

numărul 1, Editura IBMBOR, anul 1982, București

3. Diac. Asist. Viorel Ioniţă, Sfȃntul Ioan Damaschin, apărător al cultului sfintelor

icoane în Studii Teologice, nr. 7-10, Editura IBMBOR, anul 1980, București

4. Octavian Cheţan, Dogmatica Sfȃntului Ioan Damaschin, Editura Scripta, anul 1993,

București

5. B.O.R, nr. 9-10, Editura IMBBOR, anul 1972, București

6. Nechita Runcan, Studii de teologie istorică și patristică, volumul 1, Editura

Performantica, anul 2005, Iași

15