PSIHOPATIA

- INTRE “A CREA” SI “A DISTRUGE” -

Golumbeanu Valentina

Ionescu Ana Irina

Master psihodiagnostic si psihoterapie

Anul I

Cuprins

1

Partea Intai: Profilul psihopatologic al psihopatului

1. Perspective teoretice asupra psihopatiei

1. Perspectiva social - psihologica

2. Perspectiva neurofiziologica

2. Portretul psihopatului modern1. Cine este? 2. Unde-l gasim? 3. Cum il putem identifica?

Partea A Doua: “A distruge”

3. Dimensiuni ale crimei. Mobilul crimei la psihopati

1. Crima ca expresie a raului

2. Crima si libido

3. Crima si relatia cu moartea

4. Crima si societate. Perceptia crimei in constiinta sociala

4. Forme ale crimei si Tipologii ale psihopatului criminal:

1. Crima ca forma de epurare sociala. Vizionarii:

2.1.a.Psihopatul Justitiar

2.1.b. Psihopatul misionar – Crima ca misiune divina

2.1.c. Psihopatul misionar – Crima ca epurare rasiala

2. Cei care ucid din voluptate. Hedonistii

2.3. Crima ca modalitate de a revendica drepturile. Psihopatul

avar

Partea a treia: “A crea”

5. Arta patologica

6. Functiile actului si ale produsului creator

7. Produsele artistice ale psihopatilor – caracteristici si analiza

Bibliografie

2

Partea Intai. Profilul psihopatologic al psihopatului

I. Perspective teoretice asupra psihopatiei

1. Perspectiva social - psihologica

2. Perspectiva neurofiziologica

Perspectiva socio-psihologica

Psihopatia este considerata o tulburare de personalitate. Intr-un

sens mai restrans, acest termen se aplica in special deviantelor

3

caracteriale care determina conduite antisociale, fara culpabilitate

aparenta. Iata cum este definita psihopatia intr-un dictionar de

psihologie1. Un alt aspect important mentionat este acela ca termenul

de psihopatie, al lui Schenider (1923) este inrudit cu cel de

"personalitate antisociala", a americanilor (DSM III, R-1989). De ce

este important acest aspect? Deoarece in lucrarile scrise de autori

americani se foloseste des si termenul de "sociopatie", care, intr-

adevar, este o tulburare manifestata preponderent in raport cu

dimensiunea sociala.

Desi avem tendinta de a atribui aceasta tulburare exclusiv

criminalilor foarte periculosi, ca de exemplu criminalilor in serie,

trebuie sa cunoastem faptul ca o mare parte din delincventii violenti

ai societatii manifesta o personalitate antisociala (pana la 25%).

Aceasta deoarece atitudinea antisociala se manifesta intre anumite

grade, limite, variand si determinand, astfel, o tulburare mai seriaosa

sau nu.

Totusi, cum se exprima personalitatea antisociala si cum poate fi

ea studiata? Perspectiva constructivista afirma faptul ca

personalitatea este o "constructie psiho-sociala", ca trasaturile de

personalitate se manifesta si isi gasesc exprimarea in cadrul relatiilor

interpersonale, altfel spus, "esenta" ei poate fi identificata in cadrul

procesului interactional care se naste intre indivizi. Astfel, important

este percepera comportametului antisocial, cu ceea ce presupune el,

pentru a intelege personalitatea antisociala. Comportametul antisocial

reprezinta, in mare, nerespectarea anumitor norme si legi sociale,

impuse de societate. Aceste norme si legi acopera o paleta larga, de la

normele de buna educatie date in cadrul familiei, norme morale,

general umane, pana la legi ale statului. Ceea ce ii face pe psihopati

sa fie atat de periculosi si sa fie considerati niste "oameni bolnavi"

4

este faptul ca in cazul lor comportamentul antisocial capata valente

patologice iar incalcarea legilor (de orice natura) face parte din viata

lor!

Din studierea comportamnetului psihopat putem descoperi

trasaturi definitorii ale acestora. DSM IV4, importantul manual folosit

de psihologi si pihiatri, defineste tulburarea de personalitate

antisociala ca fiind o tulburare cu multe caracteristici, ce pot fi usor

recunoscute la indivizii bolnavi. In cadrul acestui manual este folosit

termenul de sociopatie pentru a accentua si mai mult caracterul social

al acestei tulburari si faptul ca actiunile lor criminale si

comportamentul deviant afecteaza intr-o masura foarte mare latura

sociala.

2. Perspectiva neurofiziologica

Multe dintre caracteristicile personalitatii sociopate ar putea fi

explicate prin deficiente emotionale. De exemplu, ei au putina

afectiune fata de ceilalti, sunt incapabili de a iubi, nu se enerveaza

usor, si nu manifesta mila sau rusine cand abuzeaza de alte persoane.

Asadar, oamenii de stiinta au lansat de mult ipoteza ca psihopatii au

deficiente in reactiile fata de stimuli evocatori de frica, aceasta fiind

cauza insensibilitatii si, de asemenea, a incapacitatii de a invata din

experienta.

Multe experimente realizate pe indivizi sociopati au sugerat ca

acest lucru este adevarat. Unul dintre aceste experimente a constat in

punerea unor criminali cu nivel ridicat de personalitate antisociala sa

vizioneze imagini proiecatte cu diferite continuturi emotionale. In

timpul vizionarii, erau "bombardati" cu sunete puternice, neasteptate.

La persoanele normale, cand se uita la imagini placute, clipitul este

mai rar decat in cazul vizionarii unor imagini neplacute, care

5

streseaza (sange, violenta, horror, etc.). la imaginile neutre se

remarca un clipit de durata medie, intre cel manifestat la imaginile

placute si cel manifestat la imaginile deranjante. Ce s-a intamplat cu

criminalii? Au avut niste reactii total opuse: au clipit mai putin ca

raspuns la sunetele neplacute din momentul vizionarii materialului!

Totusi, numai sociopatii care au avut probleme emotionale severe au

manifestat acest comportament. Acest fenomen ar putea fi explicat

prin lipsa reactivitatii emotionale.

Intr-un alt experiment, oamenii de stiinta au inregistrat raspunsul

psihologic al criminalilor sociopati in timp ce vizionau imagini

stresante, sau in timp ce proceseaza cuvinte cu un inalt continut

afectiv. Parametrii psihologici inregistrati sunt aceeasi ca si in cazul

in care este folosit poligraful sau "detectorul de minciuni":

Pulsul (cate batai pe minut, in functie de timp). La indivizii

normali se inregistreaza o crestere a pulsului la stimuli

stresanti.

RED. Rezistenta electrica a pielii de pe anumite regiuni ale

corpului (palma, mana, de exemplu) este influentata de

transpiratia provocata de emotie (apare doar cand persoana

este nervoasa si transpira, desi nu este deloc cald: spunem

despre o persoana ca are palmele transpirate atunci cand minte)

Respiratia - este, de asemenea, afectata de stimuli emotionali,

devenind mai rapida si superficiala.

Psihopatii nu manifesta aproape nici o alterare a acestor

parametrii in momentul in care sunt supusi unor stimuli stresanti. De

asemenea, ei nu apar nici in momentul in care subiectii sunt

atentionati cu o lumina atunci cand vor fi supusi unui stimul stresant

(de exemplu, un vant puternic si enervant in fata). Acesta este motivul

6

pentru care sociopatii sunt niste mincinosi atat de buni si de ce nu pot

fi incriminati pe baza testelor poligrafice.

Totusi, toate aceste lucruri nu demonstreaza ca sociopatii nu au

emotii! De fapt, acesti indivizi nu pot simti sentimente "sociale" ca

empatia, recunostinta sau simpatia, etc. Acest lucru ar putea explica

de ce sociopatii sunt atat de "binevoitori" in a provoca suferinta si

durere unei alte fiinte umane, fara a clipi macar, fara a avea

remuscari. Pentru ei, emotiile altor oameni nu au nici un sens, nici o

semnificatie; sunt incapabili de a-si inchipui emotiile celorlti.

Ce fel de emotii au, pana la urma, sociopatii? Sunt agresivi, iritabili

sunt foarte sensibili la rusine si umilinta. De asemenea, isi procura

placerea din dominarea celorlalti.

Daca este sa ne referim la cauzele declansarii acestei tulburari de

personalitate antisociala, ar trebui sa ne intoarcem in timp, pentru a

descoperi eventuale abuzuri violente sau sexuale. Swifft (1977)5

afirma ca o mare parte dintre barbatii care sunt agresivi si abuzeaza

de femei prin violenta au fost la randul lor abuzati in copilarie. O alta

cauza este determinata de consumul de alcool si de substante

stupefiante, ca LSD-ul, de exemplu.

In incercarea de a intelege mai bine ce ii determina pe acesti

oameni sa se transforme in niste dusmani ai propriilor lor semeni,

neurologii au incercat descoperirea centrului anatomic al

"psihopatiei". Din aceasta perspectiva au fost emise mai multe

ipoteze, fiecare avand la baza anumite trasaturi caracteriale si

comportamente aferente, care au fost corelate cu anumite regiuni si

functii ale creierului.

7

In ultimii 20 de ani, multe studii au aratat ca ucigasii si criminalii

hiperviolenti manifesta o puternica imbolnavire a creierului. De

exemplu, in unul dintre aceste studii, 20 din 31 din ucigasii care au

marturisit sau au fost condamnati au avut diagnoze specifice

neurologice. Unul dintre ei avea mai mult de o boala, si nici unul nu

era sanatos din toate punctele de vedere. Printre diagnoze s-au

numarat:schizofrenia; depresia; epilepsia; dementa alcoolica;

retardare mentala;leziuni ale creierului. Desi acesta a fost mereu un

subiect controversat, multi cercetatori cred ca exista suficiente dovezi

pentru a demonstra implicarea creierului in poroblema criminalilor

violenti; iar aceasta are consecinte foarte importante in multe

domenii, de la lege pana la prevenirea eficienta si tratarea

psihopatologiei.

Din moment ce indivizii sociopati au marcat relatiile avute cu alte

fiinite umane, este normal sa cautam sa vedem daca partea creierului

responsabila de aceste manifestari prezinta anumite anormalitati.

Multe dintre actele comportamentale ce fac posibila adecvarea si

stabilirea relatiilor sunt controlate de o parte a creierului numita lobul

frontal, ce este asezat in emisfera cea mai frontala a creierului. Toate

primatele sociale au partea frontala a creierului foarte dezvoltata, iar

oamenii o au cea mai proeminenta. Autocontrolul, planificarea,

judecata-ratiunea, adaptarea individuala la nevoile sociale si multe

alte functii esentiale care realizeaza in mod eficient relatii sociale,

sunt mediate de structurile frontale ale creierului. De mult timp,

neurologii cunosc fapotul ca leziunile produse in aceasta parte a

creierului duc la tulburari ale comportamentului. Folosirea inadecvata

de catre chirurgi a lobotomiei prefrontale ca o unealta terapeutica

pentru bolile mentale in anii '40-'50 au furnizat cercetarilor destule

8

informatii pentru a putea implica creierul frontal in nasterea

personalitatii disociate si antisociale.

De asemenea, sunt multe exemple de persoane care au dezvoltat o

personalitate sociopata in urma leziunilor patologice ale creierului, ca

tumorile. De exemplu, un raport din 1992 descria un pacient care a

suferit schimbari puternice de personalitate ce semanau foarte mult

cu o tulburare de personalitate antisociala, dupa ce i s-a inlaturat

chirurgical o tumora (pituitara) ceea ce a afectat o parte a lobului

frontal, numit cortexul orbitofrontal stang. In acest caz, testarea

neuropsihologica si de personalitate a dezvaluit deficiente

psihopatologice cognitive.

Cercetarile realizate pe animale au aratat ca cortexul orbifrontal

este implicat in conditionarea fricii. De exemplu, cand un sobolan este

pedepsit cu un soc electric de fiecare data cand o lumina se aprinde in

cusca sa, el isi dezvolta o asociere legata de frica, intre stimul si

pedeapsa. Oamenii normali invata de foarte timpuriu sa evite

comportamnetele antisociale deoarece sunt pedepsiti, iar aceasta este

probabil datorata faptului ca au circuite cerebrale de asociere a fricii

cu pedeapsa. Acesta pare sa fie elementul cheie in dezvoltarea

personalitatii. Atunci cand nu exista pedeapsa sau atunci cand o

persoana nu poate fi conditionata prin frica, sau datorita unei leziuni

in cortexul orbifrontal, de exemplu, sau datorita unei activitati

neuronale scazute in acea regiune, atunci se dezvolta personalitatea

sociala. In spiritul aceleiasi idei, doctorul Raine aduce in prim plan

importanta hipocampului, care joaca rol in reglarea comportamentului

agresiv si in invatarea situatiilor in care trebuie sa avem frica. Acest

proces se numeste conditionare contextuala a fricii. Acest proces e

important in invatarea a "ceea ce trebuie sa faci si ceea ce nu trebuie

sa faci". S-a lansat ipoteza ca daca circuitul dintre hipocamp si

9

cortexul prefrontal este intrerupt, duce la impulsivitate, lipsa

controlului si probleme emotionale, toate aceste caracteristici fiind

observate la psihopati.

Cummings, vorbind despre factorii care determina agresivitatea

caracteristica comportamnetului psihopat, afirma faptul ca printre

multe cauze ale aparitiei psihopatiei, pe langa cele neurologice,

alcoolice, droguri, abuzuri sexuale, violente, se numara si sistemul

limbic, cunoscut fiind ca sediul afectivitatii.

II. Profilul psihopatului modern

3. Cine este? 4. Unde-l gasim? 5. Cum il putem identifica?

Cine este?

Sociopatii sunt caracterizati de o desconsiderare fata de

obligatiile sociale si fata de sentimentele celorlalti. Manifesta un

egocentrism patologic, emotii superficiale, lipsa autoanalizei, control

scazut asupra impulsivitatii. De asemenea, sunt incluse si toleranta

scazuta in fata frustrarilor, iresponsabilitate, lipsa empatiei pentru

celelalte fiinte umane si, lipsa compasiunii, manifesta lipsa anxietatii

lor si a vinei in legatura cu propriul comportament antisocial. De cele

mai multe ori sunt indrazneti, manipulativi, incapabili de a stabili o

relatie de prietenie si dragoste. Fara nici o jena ei mint, insala, fura,

abuzeaza de rudele si membri familiei, si se pun pe ei insisi, cat si pe

ceilalti la riscuri inutile. Hare 4 ii caracterizeaza ca fiind "predatori ai

propriei rase, ce se folosesc de sarm, manipulare, intimidare si

violenta pentru a-i controla pe ceilalti si pentru a-si satisface propriile

nevoi egoiste. Fiind lipsiti de constiinta si de sentimente fata de

ceilalti, ei iau cu sange rece, orice au nevoie, violand/ incalcand

10

normele sociale si asteptarile fara nici cel mai mic sentiment de regret

sau vinovatie!

Sociopatii sunt incapabili de a invata prin pedeapsa, si de a-si

modela propriul comportament. Cand descopera ca felul lor de a se

comporta nu este tolerat de societate, ei reactioneaza prin ascunderea

lui si prin deghizarea intregii personalitati.

Pihopatul clasic a fost Donatien Alphonse Francois de Sade, un

nobil francez ale carui preferinte perverse si nuvele (ca Justin) au dat

nastere termenului de sadism.

Ei manifesta, de obicei, un sarm superficial asupra altor

persoane, si au un IQ normal sau peste normal, si uneori nu tradeaza

simptome de tulburari mentale ca halucinatii, iluzii, gandire irationala

sau psihoze.

In unele cazuri, ei sunt liderii grupului din care fac parte. Foarte

putine persoane, chiar si dupa un contact indelungat cu psihopatii, nu-

si pot inchipui "partea intunecata a acestora", pe care cei mai multi

dintre acestia sunt capabili sa o ascunda cu success, in timpul intregii

lor vieti, ducand o dubla existenta. Victimele criminalilor sociopati

realizeaza adevarata lor natura doar in cele cateva clipe dinaintea

mortii.

Ei sunt considerati ca avand "personalitati indezirabile", chiar

fiecare dintre noi cunoscand cel putin o persoana care se incadreaza

in aceasta descriere.

In cele ce urmeaza vom prezenta cateva caracteristici specifice

“crimei in serie” si “criminalului in serie”:

11

1. Crimele se repetă („în serie”), petrecându-se cu frec venţă

mai mare sau mai mică, adeseori crescând ca număr, după

o perioadă de timp ce poate însemna chiar ani de zile ; ele

continuă până când asasinul este prins, sau până când

moare sau, la rândul său, este ucis.

2. La fel ca în cazul omuciderilor, crimele tind să se

petreacă în relaţie de unu-la-unu. Forma cea mai comună de

omucidere este incidentul singular, prin care o persoană e

omorâtă de o altă per- soană. Convenţional, criminologia

clasifică acest gen de omoruri în două categorii:

- „crima pasională” , comisă într-un moment de furie intensă

sau de frustrare;

- crima înfăptuită „cu sânge rece” , care se distinge printr-o

premeditare atent motivată adeseori de spe ranţa unui câştig

personal.

Există şi circumstanţe accidentale, în care un criminal în serie a

ucis mai mult de o persoană într-un singur inci dent, adesea

fiind vorba de membri ai aceleiaşi familii, ca si de o infracţiune

complementară, cum ar fi hoţia.

De asemenea, mai exista si situatiile in care crimele in serie

sunt comise de mai multi agresori:

a) Cuplurile ucigaşe - Sensul obişnuit se referă la o pereche

bărbat-femeie, aproape întotdeauna implicaţi într-o relaţie

sexuală, în care bărbatul e, în general, partea dominantă. Se

observă un fenomen interesant, şi anume că, în vreme ce

ambii parteneri au, ca indivizi, înclinaţii degenerate,

„personalitatea lor combinată” se dovedeşte mortală doar

12

când sunt împreună. Cu toate că tendinţa bărbaţilor de a

domina reflectă un tipar social tradiţional, există şi cazuri în

care partene rul feminin se dovedeşte cel dominant şi joacă

rolul de conducător. Partenerii homosexuali împărtăşesc

acelaşi stres emoţional şi acelaşi gen de legături afective ca

şi cuplurile heterosexuale. Cu toate acestea, deşi nu există

regulă fără excepţii, cuplurile homosexuale masculine tind să

fie cele mai sadice din punct de vedere sexual. La ele se

întâlneşte cel mai înalt grad de torturare fizică a victimelor.

b) Partenerii - Noţiunea cuprinde cuplurile care nu se bazează

pe relaţii sexuale si, cel mai adesea impartasesc anumite

grade de rudenie (frati, veri, tata si fiu etc) sau sunt prieteni

din copilarie.

c) Grupurile ucigaşe - Cu toate că nu există un model general,

aşa cum s-ar putea desco peri printre cuplurile şi partenerii

criminali, grupurile s-au dovedit instrumente foarte eficiente

ale crimelor multiple, persoanele componente fiind unite, în

cele mai multe cazuri, de un ideal comun creat de propriile

lor închipuiri. De fapt, adeseori, grupurilor li se poate aplica

foarte bine acelaşi principiu ca si cuplurilor: indivizii în

sine pot fi incapabili de a comite o crimă, dar, adunaţi

sub aripa unui grup cu o cauză comună şi un lider, pot

fi cuprinşi de un val de „nebunie” colectivă .

3. Nu există - sau e foarte redusă - o conexiune între ucigaşi

si victimă, persoanele implicate având foarte rar re laţii

directe de rudenie. Una dintre cele mai alarmante

caracteristici ale tendinţelor recente în omucideri o constituie

creşterea dra matică a crimelor cu autori necunoscuţi, în plus,

deşi multe dintre ele sânt datorate unei alte infracţiuni (jaf, viol

13

etc.), un număr important intră în categoria celor „ lipsite de

mobil ”, în aceste cazuri, criminalii demonstrează, în general, o

lipsă sociopatologică de îngrijorare sau regret în ceea ce

priveşte violenţa cu care îşi trataseră victimele, iar în unele

situaţii ei au chiar o mare satis facţie de pe urma suferinţelor

pricinuite.

4. Cu toate că ar putea exista un „tipar”, sau un anume

„tratament administrat victimei”, crimele individuale din

cadrul unei serii dezvăluie rareori un motiv raţional sau

clar definit.

5. Creşterea vertiginoasă a mobilităţii în spaţiu, de la

inventarea automobilului încoace, dă posibilitatea

crimina lului ca, la dorinţa lui, să se mute repede dintr-un

loc într-altul, adeseori înainte chiar de a i se fi descoperit

crima.

6. În mod obişnuit există un grad înalt de violenţă inutilă

sau „exces de crimă”, în cadrul cărora victima e supusă u

nor brutalităţi exagerate. Motivul acestei brutalităţi are din

nou legătură cu problema complexă a mobilului. Pentru o mare

parte a criminalilor în serie, actul crimei în sine constituie

întreaga motivaţie a omorului; ea nu e un mijloc de a obţine un

alt sfârşit, ca în cazul jafului, unde esenţa unui succes al

operaţiei e dată de fugă, Apar multe situaţii în care victima e

torturată încet, uneori timp de câteva zile, această întârziere

având drept scop mărirea duratei de plăcere a asasinului. De

exemplu, canibalul Albert Fish ajungea într-o stare pe care

chiar el o descria ca pe un „constant extaz sexual”, ce se

manifesta în timpul zilelor când gătea şi mânca trupurile

copiilor care-i căzuseră victime . Există o legătură strânsă între

14

fan teziile sado - sexuale şi crima în serie. Adeseori, acestea sânt

asociate cu dorinţa de a domina. Toate aceste motive presupun

folosirea cu plăcere a violenţei, mergând până la excese.

2. Unde-l gasim?

Multi psihopati adaptati traiesc foarte bine printre noi; 4% din

intreaga populatie este psihopata. Bineinteles , multi dintre acestia nu

sunt criminali si sunt capabili sa controleze orice tulburare intre

limitele tolerantei sociale. Ei sunt considerati ca avand "personalitati

indezirabile", chiar fiecare dintre noi cunoscand cel putin o persoana

care se incadreaza in aceasta descriere.

Din surse neoficiale s-a aflat că, în orice moment, există în

libertate peste o sută de criminali în serie, ei fiind cei vinovaţi de

majoritatea asasinatelor nerezolvate (unele estimări ajung si la 66%).

Dacă se adaugă numărul de victime cunoscute ale criminalilor în

serie, se ajunge la concluzia că ucigaşii în serie asasinează anual între

3.500 şi 5.000 de persoane.

Date fiind aceste date alarmante, nu este surprinzător că a fost

înfiinţată în cadrul FBI, Unitatea pentru Ştiinţe Comportamentale

, cu scopul de a studia tehnicile asasinilor în serie şi a analiza, pornind

de aici, modelele comportamentale ale ucigaşilor. În ansamblu se

poate spune, însă, că efortul lor a dus dacă nu la nişte căi certe de

identificare a criminalului în serie, atunci măcar la definirea unui set

de elemente variabile pe care le deţine, parţial sau în întregime, un

asemenea asasin şi care îl disting atât de criminalul accidental („

normal ”), cât si de alte categorii ale crimei, cum ar fi „ crima în

masă ” sau „ crima teroristă ”.

3. Cum il putem identifica?

15

Un studiu epidemiologic a dezvaluit ca doar 47% dintre cei care

intrunesc criteriile pentru a fi suspectati de a fi psihopati au un cazier

si aresturi multe la activ.

Cele mai relevante evenimente se desfasoara in aria

profesionala, la locul de munca, violenta domestica, ofense in public.

Multi oameni evita contactul cu persoanele ce manifesta ocazional

aceasta tulburare, deoarece sunt iritabili, argumentativi si intimidanti:

comportamentul lor este de multe ori imprevizibil si arogant.

Partea A Doua: “A distruge”

3. Dimensiuni ale crimei. Mobilul crimei la psihopati

16

3.1. Crima ca expresie a raului

“A crede in “rau” ca forta supranaturala este inutil.

Oamenii insisi sunt capabili de a savarsi orice forma de rau.”-

Joseph Conrad

Raul a existat dintotdeauna. Esenta raului, insa, la inceputuri, a

fost atribuita unor forte exterioare omului, ca si cum constiinta ar fi

expulzat in afara ei posibilitatea ca omul sa produca, prin insasi

natura lui, raul in forma cea mai pura. Graitoare in acest sens sunt

dogmele religioase, care pun omul fata in fata cu doua arhetipuri: ale

Binelui si ale Raului, fiecare avand o reprezentare specifica, in functie

de cultura, societate si epoca.

Marea schimbare care s-a produs in atitudinea omului fata de

rau a avut loc odata cu nasterea filosofiei, ca forma de cunoastere a

naturii umane. Acest moment a coincis cu nasterea constiintei, punct

in care inconstientul s-a retras in matca lui, permitand vietii

constiente sa se manifeste liber. Din momentul in care si-a indreptat

privirea catre “Om”, initial supraevaluand natura umana, filosofia a

continuat sa sondeze tenebrele sufletului sau. Astfel, omul a inceput

sa se repozitioneze in raport cu ideea de “Rau Universal”,

incorporandu-l ca facand parte din conditia sa. Pe masura ce omul a

introiectat tot mai mult raul uman, el s-a transformat din victima a

raului supranatural, in vehicul de proliferare a acestuia in lume.

Astfel, s-a acceptat ideea ca omul este atat bun, cat si rau.

“Sentimentul obscur de culpa, sub semnul caruia sta

omenirea din timpurile ei originare, sentiment care in multe

religii s-a condensat in conceptia unei culpe originare a unui

pacat mostenit, este, de fapt, expresia unei omucideri cu care s-

a incarcat omenirea primitva. “- Freud.

17

Astfel a fost constiientizat faptul ca raul se naste intotdeauna

intre oameni, iar forma de identificare al acestuia este actul

criminal. Acesta a fost momentul in care au aparut primele cutume -

legi nescrise, cu privire la ceea ce este permis si ceea ce nu este

permis. Au laut nastere interdictia si pedeapsa, ca modalitati de

limitare a expresiei raului.

“Prima si cea mai importanta interdictie a constiintei

trezite suna: Sa nu ucizi!” – Freud.

Nasterea acestei constiinte a raului si a efectelor sale a trezit

nevoia de justitie. In toate mitologiile lumii exista o reprezentare a

crimei originare, si in majoritatea cazurilor, crima originara este fie

un fratricid, fie un paricid. In dogma crestina, este vorba despre cazul

Cain-Abel, pentru a ilustra, extinzand limbajul simbolistic, ca orice

crima impotriva omului este o crima impotriva umanitatii in sine.

3.2. Crima si libido

Care este resortul primordial al crimei?

Resursa cea mai puternica a omului a fost si este in

continuare si sursa raului.

“A dori”.

Eu doresc, noi dorim, toti dorim. Ceva. Orice. Eventual totul. Doar

pentru noi. Si asta pentru ca natura umana este in esenta sa

egocentrica, iar gandirea magica ne-a facut sa credem ca putem

obtine totul, fie prin invocarea fortelor supranaturale si imblanzirea

lor, fie prin propriile puteri. Astfel, ceea ce poate fi un promotor al

progresului la nivel social, poate fi si o slabiciune atunci cand

sacrificam binele comun in favoarea binelui personal.

18

Pentru a obtine ceea ce si-au dorit, oamenii mereu au fost dispusi

sa plateasca un tribut, astfel incat nu au tagaduit nici macar in fata

comiterii sacrificiului uman.

“Inconstientul nostru ucide chiar si pentru nimicuri […], el

nu cunoaste pentru infractiuni alta pedeapsa decat moartea si

aceasta cu anumita consecventa, caci fiecare vatamare a Eului

nostru atotputernic si autonom este in fond o crimen laesae

majestatis”. – Freud

Si toate acestea pe altarul unui Eu orgolios, care isi doreste sa

posede, dincolo de limitele firesti ale lui “a avea”. A avea se

transforma in a devora. Astfel, descoperim nucleul pulsional, care isi

revendica satisfacerea. Crima devine un vehicul de satisfacerre al

libidolului, iar libidoul devine un mobil al crimei.

Libidoul este in principal sursa vitala, exponent al Erosului, in

esenta sa o energie constructiva si pozitiva. Si cu toate acestea, cand

libidoul comite crima? Pe de o parte, cand Erosul este deposedat de

ceea ce el considera ca ii apartine de drept- asfel se naste invidia,

una dintre cele mai vechi tare ale umanitatii.

Pe de alta parte, cand Erosul este pervertit si denaturat, iar

descarcarea tensiunii libidinale nu se mai poate realiza pe cai firesti,

creand premisele instaurarii unei personalitatii morbide. In acest

context, descatusarea pulsiunii libidinale se obtine prin obtinerea

placerii in urma provocarii durerii, ori crima ca fapt reprezinta

modalitatea cea mai obiectiva de a induce durerea. Din moment ce ea

este observabila, in primul rand devine blamabila si ca atare supusa

pedepsei, iar in timp a devenit si obiect de studiu, pentru intelegerea

motivatiei din spatele ei.

19

“Din cele mai adanci dorinte, porneste adeseori cea mai

apriga ura”- Socrate

3.3. Crima si relatia cu moartea

Motivul pentru care “suntem atat de instrainati in aceasta

lume, candva atat de frumoasa si de iubita” este “tulburarea

relatiei noastre cu moartea” (Freud).

Moartea este un mister, prin insusi faptul ca pentru a o

cunoaste, trebuie sa o experimentam. In fata mortii, capatam atat

teama cat si respect. Prin faptul ca alegem noi momentul mortii altei

fiinte, de fapt ii rapim dreptul de a experimenta la timpul potrivit

moartea.

Moartea a avut reprezentari diferite la nivelul incontientului

personal, dar si la nivelul inconstientului colectiv. Daca inainte

moartea era perceputa ca un fenomen de trasncendere a unei

existente efemere catre o conditie eterna cu pretul dobandirii

intelepciunii, in zilele de azi, ea este vulgarizata prin despiritualizare.

S-au nascut angoase puternice in fata mortii, si am pierdut firescul

acestei etape existentiale. Prin resursele media, care isi fac simtita

prezenta intr-un mod agresiv si intruziv, moartea invadeaza tot mai

mult taramul celor vii. Vorbim despre moarte cu frivolitate, cu

usurinta, oricand, oridune, oricum; vorbim despre moartea altor

oameni ca despre un fapt banal, spre deosebire de timpurile stravechi

in care exsita un adevarat cult al mortilor. In ziua de azi, mortii i-a

fost furata sacralitatea. Din acest motiv, in momentul in care ea

survine, simtim ca loveste prea dur in noi, pentru ca i-am pierdut

sensul. Iar unii dintre noi, au descoperit in acest context, noi

modalitati de explorare si intelegere a femonemului mortii. Multi

dintre noi cochetam cu ideea mortii, o mare parte din viata, gandidu-

20

ne la propria moarte, la moartea celorlalti, si chiar la posibilitatea de

a o produce noi insine: suicid sau omucidere. Fascinatia fata de

moarte este un lucru natural si universal, ca in fata unui aspect al

vietii total necunoscut, dar cu care toti suntem datori. Cu toate

acestea, putini dintre noi dau curs acestor fantasme. Iar acest lucru

face diferenta intre normalitate si patologic.

Daca in plan intim, subiectiv, avem voie sa ne gandim la moarte,

in plan obiectiv, nu avem dreptul sa o provocam. Astfel, crima poate

avea un resort in experimentarea mortii prin moartea altora, in

incercarea de a inlatura angoasa care ne curprinde in fata ei. Ne

putem imagina ca daca stam suficient de mult in preajma ei si o

controlam, ne putem obisnui cu ea, traind cu falsa impresie ca daca o

putem observa, o vom putea integra si accepta la noi. Crima devine,

astfel, o cale de cunoastere a mortii. In egala masura, pierzand sensul

mortii, nu mai suntem in contact cu ceea ce inseamna moartea:

pierdere si ireversbilitate.

Oamenii ucid pentru a vedea cum e, pentru ca nimic nu ne

mai este de ajuns.

Ce este mai complicat decat a fi?

A fi constient.

Ce este mai simlpu decat a fi?

A nu fi deloc.

3.4. Crima si societate. Perceptia crimei in constiinta

sociala

“Crima este unica prin faptul ca aboleste partea vatamata,

astfel incat intreaga societate ia rolul victimei, in numele

careia cere dreptate”- W.H.Auden, poet.

21

Atitudinea societatii fata de ceea ce a considerat a fi “crima” a

suferit modificari majore de-a lungul secolelor. Daca, spre exemplu, in

Sparta prinsa in plin razboi era considerat “acceptabil” uciderea sau

abandonarea bebelusilor nascuti cu malformatii sau

abandonarea/uciderea bebelusilor de sex feminin (fenomen des

intalnit in timp de razboi atat in Roma antica, cat si in vechea Elada),

ei bine acum pruncuciderea trezeste unele dintre cele mai puternice

si intense reactii sociale.

Putem observa ca perceptia actului criminal este diferita atat

din perspectiva temporala cat si din perspectiva culturala. In ceea ce

priveste diferentele interculturale, iata exemplul samurailor, pentru

care sinuciderea prin harakiri sau seppuku era considerata o dovada

de vitejie si de pastrare intacta a onoarei, spre deosebire de timpurile

noastre si de societatea occidentala, care vede in sinucidere o fuga de

repsonsabilitate, un act de lasitate si o modalitate profund

disfunctionala si rezolvare a problemelor. In plus, ceea ce in cultura

japoneza, timp de secole, era considerat chiar o datorie, iar in actul

suicidar parea ca rezida insasi chinteseta conditei si demnitatii umane

(atat la barbatii invinsi, cat si la femeile dezonorate), in cultura si

dogma crestina este considerat si in prezent ca fiind cel mai mare

pacat si cea mai mare crima ipotriva firii si a naturii umane.

Chiar si cu aceste diferente notabile, societatea, din momentul

in care s-a constituit ca atare, a impus anumite legi si reguli, a caror

incalcare se soldeaza cu asumarea unei pedepse. In ceea ce priveste

comiterea unui act criminal, prin insasi natura justitiei, societatea

reactioneaza ca un adevarat organism, demarand o lupta solidara

impotriva factorului ce a provocat dezechilibrul. Din acest motiv, in

momentul in care inculpatul, criminalul, ajunge in fata justitiei,

22

procesul sau se numeste in mod oficial “Statul vs. X”. Iata cum

societatea se identifica cu victima, cerand dreptate, si se pune in

postura judecatorului, infaptuind-o. Problema criminalitatii si a

tabloului criminalilor a devenit un punct central in preocuparile

pentru mentinerea sigurantei individului.

4. Forme ale crimei si Tipologii ale psihopatului criminal

4.1. Crima ca forma de epurare sociala. Vizionarii:

Psihopatul Justitiar si Misionarul

Adeseori criminalii justitiari si misionarii se confunda intre ei,

posedand o serie de caracteristici comune, similare, precum:

23

- Scopul, care este, in linii mari, acelasi – de epurare, de

“eradicare a raului social” si de pedepsire a celor care

incalca normele sociale, ”legile firii” sau “legile divine”;

- Tinta lor o reprezinta cei care sunt “impotriva firii”

(homsexualii si lesbienele, transexualii etc), cei care

simbolizeaza valorile decadente - exponenti ai unor categorii

sociale periferice (prostituatele si cersetorii), cei care comit

crime impotriva umanitatii (violatorii, pedofilii, criminalii) sau

a lui Dumnezeu (“blasfemiatorii”). Cu totii sunt perceputi de

catre justitar sau de catre misionar ca reprezentand

promotori ai raului in lume, proliferatori ai bolilor trupului

(prostituatele, oamenii strazilor) sau “corupatori ai spiritului”

– cei care aduc atingere bunelor moravuri, cei care poarta

“virusul viciului” in ei (narcomanii, alcoolicii, persoanele

frivole, sub incidenta legilor crude ale unui justitionar sau ale

unui misionar putand cadea orice categorie de hedonisti);

- viziunea asupra lumii, ambii crezand ca exista – sau

trebuie sa existe o ordine predeterminata a lumii, un anumit

pattern care trebuie respectat, un anumit echilibru care

trebuie pastrat; este posibil ca aceste persoane sa fie

dominate de un aprig complex al perfectionismului,

actionand in virtutea unor legi care impun de la sine sa fie

respectate, in virtutea unei matrici universale care trebuie

pastrata intacta, prin retusarea abaterilor; in acest context ei

considera ca exista “un dat al firii” sau “un dat divin”

aprioric;

- “simtul datoriei”: in acest “sistem axiologic”, propriu unei

minti alienate, fascinata de fanatsma salvatorului mesianic, ei

se considera responsabili cu restabilirea ordinii si echilibrului

pierdute prin pacatele si crimele originare ale omenirii care

se perpetueaza la infinit si carora ei se simt datori sa le puna

24

capat prin suprimarea indivizilor care compromit bunul mers

al societatii si, de ce nu, al intregii omeniri;

- complexul de superioritate – acesti justitiari si misionari se

pun pe ei insisi deasupra celorlalti oameni “de rand”,

considera ca poseda un fel de “dar special” – darul de a

vedea raul si decadenta si au convingerea ca, prin conditia

lor superioara, le revine si datoria de a indrepta lucrurile si

de a infaptui dreptatea pe care ceilalti, oamenii obisnuiti, nu

au puterea de a o realiza;

- trecutul traumatic – cei mai multi dintre ei au suferit in

copilarie un sir lung de abuzuri si nedreptati, astfel incat, la

varsta adulta ei, in mod aparent paradoxal, empatizeaza cu

victimele agresiunilor, identificand-se cu acel segment social

vulnerabil, permanent expus agresiunii si umilintei; astfel ei

se convertesc in judecatori si legiuitori, in cei care impart

dreptate intre oameni, platind astfel un tribut fie trecutului

lor traumtic, fie lui Dumnezeu, perceput drept un investitor,

un protector divin care-si cauta si isi alege in lume profetii;

Ceea ce ii diferentiaza pe justitiari de misionari sunt mobilul si

motivatia.

De-a lungul istoriei au existat minti criminale ce au incercat sa

justifice, fata de sine si fata de societate, actele abominabile,

imbracandu-le in mantia justitiei.

Unul dintre exemplele care ne vine imediat in minte este cel al

legendarului Jack Spintecatorul, a carui identitate ramane inca

necunocuta, insa presupunerile duc catre o personalitate de vaza din

acea perioada, cu cunostinte amantuntite de medicina - anatomie, si

cu un statut material superior, care avea drept saga sociala aceea de

a curata strazile Londrei de murdaria imprastiata de prostituatele

25

care incercau sa isi castige existenta vanzandu-si singurul bun de care

dispuneau - trupul. Ucigand trupul, Jack Spintecatorul ucidea sursa

“cancerului social”- taia raul de la radacina. De cele mai multe ori

psihopatul justitiar are un acut sentiment al dreptatii intransigente,

extreme, este anacron cu timpurile istorice in care traieste, are un set

de principii ce nu accepta diversitatea umana, isi plaseaza propriile

judecati de valoare deasupra societatii si oamenilor si deasupra

principiilor umaniste. Isi aroga dreptul ca, daca statul in sine nu se

ocupa de bolile proprii, sa ia fraiele in maini si sa purceada singur la

“vindecarea radicala” a lor.

Justitiarii impart dreptatea intre oameni, pentru oameni.

Resortul interior care ii motiveaza este restabilirea binelui si

echilibrului social. Astfel, cei care devin victime ai unui justitiar sunt

“posesorii” unui anumit statut social sau exponentii unei anumite

categorii sociale – plecand de la cateoriile periferice, decadente, pana

la cele mai inalte nivele din structura si ierarhia unei societati –

oameni politici, oameni ai legii, oameni care, prin statutul lor social si

prin functiile publice au anumite obligatii fata de societate. Prin

urmare, pe de o parte vor fi pedepsiti, criminalii, si pe de alta parte va

fi “sanctionat” statul, prin amputarea membrului inapt, impotent – cu

alte cuvinte, vor fi sanctionati si aceia care i-au redat societatii pe

indivizii alienati social, pe cei care comit acte antisociale (judecatori,

avocati, politisti, functionari corupti, primitorii de mita, ignoratii, etc).

Justitiarul va pedepsi astfel intregul sistem sau circuit disfunctional.

Cei mai multi dintre acestia pedepsesc astfel un agresor din

trecut sau o pierdere personala semnificativa (cand cineva din propria

familie a cazut victima unei grave agresiuni si unui sistem alienat,

incompetent si indiferent), o puternica motivatie pentru ei fiind, deci,

razbunarea.

26

Un alt segment al justitiarilor il constituie neintegratii social, cei

care se simt nedreptatiti de catre stat, considerand ca acesta le

incalca drepturile si le neaga valoare, care, intr-o cocietate ideal –

utopica ar fi fost de necontestat. Astfel ei ii pedepsesc pe reprezentatii

statului pentru injustitiile pe care acesta le realizeaza impotriva lor si

a segmentelor sociale defavorizate. Acesti indivzi au, in general,

probleme de relationare cu autoritatea, pozitionandu-se intr-un rol

defensiv si, in mod clar, de inferioritate in raport cu acesta. Ei

dezvolta adesea note paranoice, mania persecutiei si variate “teorii

ale conspiratiei”.

Misionarii impart dreptatea intre oameni si Dumnezeu, pentru

Dumnezeu. Acesti oameni sunt cel mai adesea fanatici religiosi sau

psihotici care sustin ca Tatal Divin le indica o cale ce trebuie urmata.

Evident ca aceasta justificare implica un mare grad de narcisisim,

intrucat ei joaca rolul unor persoane meritoase, prin puritatea

trupului si a mintii, prin claritatea si concizia gandului, prin

determinarea si putere vointei – calitati indispensabile care ii fac

eligibili pentru rolul de alesi. Spre deosebire de justitiar, care are o

responsabilitate autoimpusa, misionarul a fost insarcinat cu o datorie

sacra, pentru indeplinirea careia nu tagaduieste nimic. Chiar daca el

este constient ca a ucide este, ca fapt in sine, un lucru rau, va

considera crima drept un compromis care merita facut pentru

atingerea scopului suprem. Aceasta reprezinta o importanta diferenta

intre justitiar si misionar: daca justitiarul se poate opri la un moment

dat (cand oboseste, cand considera ca si-a incheiat misiunea sau cand,

pur si simplu ”coplesit” de raulu social, se resemneaza), misionarul nu

se va opri decat atunci cand el insusi va muri. Pentru misionar

misiunea sa se identifica practic cu propria existenta, cu propria

identitate, fiind ceva impus din afara, “de sus” si deci, ceva care scapa

controlului personal.

27

In general, atat justitiarul cat si misionarul sunt fanatici

singuratici, care desi condamna crimele impotriva umanitatii sau

impotriva legilor divine, folosesc crima ca principal instrument pentru

atingerea scopului. Chiar daca ei sunt constienti ca a ucide este un

pacat sau un fapt reprobabil si in cea mai mare masura condamnabil

ei si-ai devalorizat si şi-ai dezumanizat în minte ţinta atat de mult,

încât, în final, crima i se pare justificată.

O categorie aparte de misioanri sunt cei care au drept scop nu

atat epurarea sociala, cat epurarea rasiala.

In ceea ce priveste acest tip epurare, insusi regimul hitlerist se

inscrie in acest tablou psihopatologic. Bineinteles, in cazul acesta,

vorbim despre o psihoza colectiva, insa daca ne referim la

personalitatea dictatorului nazist, putem regasi samanta psihopatului

justitiar, in forma misiunii de epurare sociala. Ceea ce este interesant

este ca Hitler s-a intors impotriva unui popor a carui identitate o

continea el insusi, mostenire din partea mamei. Ne punem, atunci,

intrebarea, daca nu cumva aceasta forma de epurare sociala este doar

o proiectie in exterior a dorintei de a se purifica pe sine. Negand

propria “murdarie”, tindem sa o vedem peste tot in jur. Dorind sa ne

“curatim”, dar nefiind constienti de acest aspect, purcedem catre

“curatirea” celorlalti.

In ceea ce priveste specificul crimei ca act justitiar, trebuie sa

mentionam faptul ca modul in care ea se desfasoara este foarte brutal,

denotand incrancenare, disperare si ura fata de victima, care in ochii

agresorului reprezinta o serie de “valori” decadente. De cele mai

multe ori, ranile mortale se afla in zona trupului ce exprima cel mai

bine decadenta. In cazul lui Jack Spintecatorul, femeile erau ranite in

zone intime, care erau, practic, “raspunzatoare” de proferarea

maladiei sociale. Se remarca, insa un alt lucru interesant, un dualism.

28

Daca ranile sunt violente si puternice, lucru ce ar indica o implicare a

agresorului foarte mare, sunt slabe sanse ca acesti agresori sa fie usor

de reperat intrucat sunt atenti sa nu se “contagieze”, astfel incat

cruzimea, violenta, agresivitatea se impletesc in final cu

meticulozitatea celui ce stie ca trebuie sa faca “pur si simplu curat”.

4.2. Crima ca forma de satisfacere a placerii. Cei care ucid

din voluptate: Hedoniştii

Este, probabil, cea mai largă subdiviziune a criminali lor în

serie, pentru care recompensa sexuală este prima motivaţie şi ale

căror crime demonstrează de obicei o mare doză de sadism. Spre

deosebire de percepţia comună, greşită, despre criminalul care

acţionează din voluptate (de fapt, a oricărui criminal în serie) si

potrivit căreia este vorba de un psihopat cu privirea sălbatică, care

profită de câte o ocazie, modalitatea de planificare si exe cutare a

crimelor poate fi asociată unei personalităţi foarte bine organizate.

Descrierile întocmite de autorităţi despre fazele omorului din

voluptate diferă, dar următoa rele precizări pot fi extrem de

folositoare:

1. Fantezia : prin intermediul ei se cultivă dorinţa de a ucide,

ea fiind asociată adesea cu cărţile si filmele pornografice. În

această fază asasinul creează si recepţionează permanent

scenariul crimei în minte, durata fiind variabilă. Uneori trec

chiar ani de zile până când ucigaşul păşeşte, ca şi cum s-ar

acţiona un comutator, în a doua fază, în care fantasmele

devin realitate.

2. Vânătoarea: e posibil ca, pe timpul căutărilor lui, asasinul

să-şi formeze o imagine foarte limpede asupra victimei

„potrivite”. Ted Bundy, de exemplu, vâna numai femei cu

părul drept si cu cărare pe mijloc. Criminalul poate avea, de

asemenea, în vedere anumite locuri, cum ar fi străzile,

29

pădurile, campusurile şcolare sau zonele comerciale. Ca şi în

cazul „fanteziei”, vânătoarea poate dura oricât si se poate

desfăşura pe o rază de sute de km.

3. Crima : pentru ucigaşul din voluptate, ea e un act intens şi

personal - căci fapta în sine este unica lui motivaţie. Prin

urmare, el are o grijă considerabilă să-şi momească victima

potenţială, prezentându-i o situaţie de aparentă siguranţă.

Rămas singur cu victima sa, criminalul din voluptate are

ocazia să-şi pună în practică fantezia, în mod previzibil, lui îi

place să se folosească de arme „personale”, cum ar fi mâinile

proprii sau cuţite, iar gradul de „crimă în exces” este extrem

de ridicat: sunt caracteristice tortura, mutilarea, necrofi lia,

dezmembrările, chiar şi băutul sângelui şi canibalis mul.

Acesta este momentul de extaz şi mulţi criminali în serie

caută, prin diverse mijloace, să imortalizeze experienţa

facand poze, filmand victimele, pastrand in formol sau prin

congelare anumite segemente anatomice ale victimelor, etc.

4. Faza post-crimă: pentru jumătate din criminalii în serie,

faza post-crimă se reduce la o senzaţie de pustiu si

deprimare, adeseori agravată de conştientizarea faptului că

„defectul” iniţial al psihicului (o copilărie nefericită,

respingerea din partea femeilor etc.) n-a fost reparat prin

crima comisă, ba mai mult, criminalul va fi obligat să curme

tot mai multe vieţi în căutarea unei uşurări tempo rare.

Aceasta este faza în timpul căreia, dacă are intenţia să o facă,

ucigaşul va scrie scrisori de mărturisire poliţiei si/sau

ziarelor şi va telefona posturilor de radio. Dacă nu e prins pe

această treaptă, cercul se va închide şi întreaga secvenţă, cu

inevitabilul său sfârşit tragic, va fi luată de la capăt.

30

4.3. Crima ca modalitate de a revendica drepturile.

Psihopatul avar

Aceştia omoară dintr-un motiv mai rar întâlnit la criminalii în

serie, si anume acela al acumulării personale, care, în majoritatea

cazurilor, este de natură financiară. Pentru acest gen de criminali,

actul crimei este o necesitate accidentală, adeseori enervantă,

apărută în calea atingerii unui alt ţel. Din această categorie fac parte

crimele întâlnite în interiorul unei familii sau în cadrul mai larg al

prietenilor şi cunoştinţelor. Este evident că acest gen de ucigaş suferă

de o deviere sociopatologică, pentru că el reduce umanitatea la o

„mulţime de obiecte”. Este esenţial însă ca ucigaşul să se bucure de

responsabili tate şi de încredere, calităţi care să înlăture orice suspi

ciune teoretică.

Deşi acest gen de cazuri s-a putut rezolva mai uşor în decursul

tim pului, facilitatea tot mai mare cu care se poate obţine o armă de

foc si uzul acesteia în jafuri si violenţe, asociate cu crima de stradă,

vor duce, cu siguranţă, la o nouă generaţie de ucigaşi pentru cîstig.

“Inconstientul nostru nu savarseste omorul; pur si simplu il

gandeste si il doreste. […] In impulsurile noastre inconstiente,

ii inlaturam zi de zi, ora de ora, pe cei care ne stau in drum,

care ne-au facut sa suferim sau ne-au vatamat. “ - Freud

Partea a treia: “A crea”

Arta patologica

Exista o legatura stransa intre actul de creatie sau

personalitatea artistica si actul irational, izvorat din “nebunie” sau

personalitatea nebunului. Pictori ca Dali sau Van Gogh au intruchipat

31

genialul, cu un strop de nebunie, lucru ce a facut ca operele lor sa

fascineze si sa socheze.

Inca din momentul in care art-terapia si tehnicile proiective de

diagnostic au castigat tot mai mult teren, specialistii s-au intrebat, si

pe buna dreptate, care este natura creativitatii patologice? Cu ce

difera ea de cea pe care o regasim la indivizii normali?

Constantin Enachescu afirma in lucrarea sa destinata tocmai

acestei tematici, “Arta si nebunia. Universul plastic al irationalului”,

ca principala caracteristica a creativitatii in cazul persoanelor cu

tulburari psihice este “reproductivitatea”. Astfel, bolnavul, nebunul,

psihopatul, in cazul nostru, transpune in actul creator propriile

conflicte si tensiuni intrapsihice cu o astringenta si incrancenare ce

lipsesc unei persoane normale. Ei “reproduc”, pe scena “publica” la

care asista “criticii de arta”, dramele si obsesiile.

In acest punct al discutiei, sunt necesare cateva lamuriri cu

privire la functiile actului artistic, ale produsului artistic, functii ce

converg cu cele ale programului general de art-terapie dar care se si

diferentiaza.

Functiile actului si ale produsului artistic

Este important sa cunoastem aplicabilitatea si necesitatea

exprimarii artistice a patologicului, intrucat in acest fel ne

transformam din simplu spectatori la spectacolul nebuniei, in lianti

intre normalitate si patologie.

Astfel, descoperim functia catartica- terapeutica, de descarcare

a pulsiunilor, tendintelor, frustrarilor, continuturilor obsedante care

invadeaza viata interioara a indiviului, parazitand-o, sufocand-o.

Functia diagnostica este deja consacrata, pictura si desenul fiind

32

forme de expresie in cadrul testelor proiective. Tematica abordata si

caracteristicile stilului artistic sunt indicatori pentru specificul

tulburarii. Expresia artistica este un instrument extraordinar de

sondare a sufletului uman, iar acest lucru ne conduce catre o alta

functie importanta, anume functia de comunicare intre lume si sine.

De multe ori cuvintele sunt insuficiente, functiile cognitive “lucreaza”

in detrimentul individului, astfel incat suferinta lui ramane

neexprimata, sufletul lui ramane o enigma de nepatruns pentru cei din

jurul lui. Produsul artistic devoaleaza, dezvaluie, inlatura o parte din

mister, pentru a face loc altor intrebari. Prin desen, pictura, modelaj,

colaj, orice produs artistic, individul comunica lumii intregi despre

sine. Faptul de a fi valorificat, validat ca individ, cu un scop in mica

societate restrans din cadrul unui spital psihiatric, ofera persoanei un

sens, chiar daca pe jumatate constientizat, pe jumatate lasat in

obscuritate. O alta functie importanta este cea functia predictiva. S-a

observat ca produsul artistic surprinde si capteaza fidel sinusoida

traseului terapeutic, si implicit a bolii. Astfel, in functie de cat de

destructurata este compozitia, putem face predictii cu privire la

masura in care individul va reusi “sa isi focalizeze sinele” intr-un mod

mai coerent, si cu priza la realitate.

In continuare vom intra in universul ambivalent si

halucinant al interioritatii sufletesti psihopatice.

33

Figura 1: “Barbat atacat”, barbat, 34 de ani, alcoolism cronic,

personalitate psihopata, tendinte homosexuale

In aceasta compozitie artistica, reactia de impresionare pe care

o simtim este generata de socul cromatic nascut din culorile tari,

puternice, calde si cele reci, metalice. Tabloul are o mare incarcatura

emotionala, agresiva, pulsionala (prin simbolurile animale

reprezentate). Bratul tumefiat, brazdat inca de rani proaspete, gura si

ochii ce exprima teroarea atacului (un strigat dupa ajutor sau doar un

strigat de eliberare a durerii), gearele animalelor infipte adanci in

carnea inca moale, toate acestea indica un nivel crescut de

agresivitate si o incarcatura afectiva negativa. Ceea ce surprinde,

insa, este pozitia bratului, pe care se sprijina pisica pentru a ataca

victima mai bine. Este un brat intins, relaxat, ce ofera suport, si

strange in palma o floare. Antiteza dintre cele doua brate, reflecta

perfect paradoxul “victimei care isi invita agresorul”. Un strop de

adevar este strecurat prin forta plastica si releva una dintre naturile

crimei psihopatice: seductia in prealabil a victimei.

34

Figura 2 Figura 3

35

Figura 2: Autoportret, barbat, 39 de ani, psihopatie

Figura 3: “Portret barbat”, barbat 29 de ani, psihopatie impulsiva,

potential agresiv crescut

In descrierea personalitatii psihopatice, se face referire deseori

la capacitatea psihopatilor, sau sociopatilor, de a induce in eroare, de

a fermeca prin carisma, sarm, nonsalanta. Asa cum am prezentat in

prima parte a lucrarii, psihopatii pot fi persoane foarte bine instruite,

cu o inteligenta superioara, integrati social si cu activitati

intelectuale. Nu trebuie sa ne imaginam ca patologicul isi arata fata

hidoasa inca de la primul contact cu el.

Am prezentat in paralel aceste doua desene, realizate de doi

barbati, unul diagnosticat cu personalitate psihopata si celelalt cu

psihopatie impulsiva. Gandindu-ne la analiza tranzactionala si la

scenariul de viata pe care ni-l construim pe parcursul existentei

noastre, si pe care il modificam in functie de etapa de varsta si de

evolutie in care ne aflam, suntem pusi fata in fata cu ceea ce Eric

Berne numeste “Tricoul cu dublu mesaj”. Pe fata tricoului, este scris

un cuvant sau este aratata o imagine, iar pe spatele lui, este dat

reversul sau, sau cum ii spune Berne cu simtul umorului, descoperim

“poanta”. Privind cele doua desene, ne dam seama ca avem de-a face

cu acest “dublu mesaj” pe care psihopatul ni-l comunica.

In cazul nostru, pe fata tricoului avem “reprezentata” imaginea

sociala a psihopatului, acest intelectual-tip, cu ochelari, care ne duce

36

cu gandul la un profesor, un mentor, un functionar tipic, stereotip, pe

care nu l-am putea incadra vreodata, poate, la categoria “oameni

periculosi/straini de care sa ma tem”. Rigiditatea expresiei faciale,

puloverul pe gat, ca si cand ar sugruma afectele puternice si pornirile

agresive (psihosomatica ne dezvaluie intr-un mod ingenios centrul de

exprimare sau inabusire al emotiilor- gatul ), ne indica, insa, o

persoana hipervigilenta sau hipercontrolata in exterior. Genul de om

pe langa care trecem, fara sa il observam, sau din contra, care ne

atrage cu alura verticala si serioasa, castigandu-ne increderea.

Privirea indreapta inainte, opaca, penetranta, un zambet, un rictus ce

brazdeaza in mod sarcastic chipul ne releva "secretul"  celui care

mimeaza cu sarm normalitatea. Ascuns in spatele ochelarilor ce

ingreuneaza privirea lui in ochi, tinut sub control de "haina" stransa,

psihopatul iese in lume purtand de cele mai multe ori masca

"normalitatii". W.H. Auden spune: "Evil is always unspectacular and

alway human. And shares our bed...and eats at our table" (Raul nu

este spectaculos, ci foarte uman. Cu el impartim patul... si mancarea).

Iata, deci, ca reprezentarea grafica, picturala, artistica a imaginii

psihopatului integrat, un sarlatan printre victime, ofera o ocazie de a

"admira" coaja, invelisul, care ar putea parea chiar atragator. In cazul

analizei produselor artistice ale persoanelor cu tulburari psihice, doua

dimensiuni ne ofera informatii foarte importante, fapt ce transforma

desenul sau pictura intr-un veritabil test proiectiv ale carui mesaje

trebuie descifrate. Prima dimensiune o reprezinta cea formala, si se

refera la caracteristici obiective ale formei grafice, artistice (linii,

presiune, directii de trasare, impresia globala asupra tehnicii

artistice). Masura in care un individ patologic este capabil sa

"reproduca" artistic tematica psihologica in jurul careia graviteaza

sfera patologica, intr-un mod structurat, coerent, ofera informatii cu

privire la starea bolii. De asemeneam urmarirea trasaeului expresiv-

artistic in cadrul unui program de art-terapie poate dezvalui

37

caracterul prognostic al acestei. Tematica abordata in cadrul operelor

ne releva, bineinteles, sursa nucelului patologic, intrucat arta este cea

mai inalta forma de sublimare, acceptata si validata social.

Compozitia cromatica ne ofera detalii cu privire la starea

afectiva a persoanei si poate surprinde momentele de depresie,

manie, agresivitate. Ce se observa la tabloul "Autoportret" este

alegerea unei palete cromatice inchise, sterse, ca si cand persoana nu

ar dori sa atraga atentia asupra sa. Ca si cand ar fi un camelon, ce

reflecta si isi insuseste culorile, formele contextului in care se afla,

reusind, astfel, sa se camufleze. Intreaga pictura da impresia unei

banalitati normale, unei imagini stereotipe si, ca atare, periculoase

prin modul subtil in care reuseste sa ne dezarmeze in fata asa zisului

"cunoscut", determinandu-ne sa devenim vulnerabili. In lucrarea

"Partea Diavolului", Denis de Rougemont face o afirmatie ce va deveni

emblematica atat in scrierile filosofice cat si in transpuneri

cinematografice ale tematicii diabolesti: "Cea mai mare pacaleala pe

care Diavolul i-o joaca omului este aceea de a-l convinge ca El, de fapt

nu exista". Similar, psihopatul, ca orice predator, indiferent daca are

puseuri criminale, le da curs sau nu, isi atrage victima, o ademeneste

incercand sa o faca sa creada in inofensivitatea lui ("Priveste-ma, nu

sunt decat un amarat de contabil. Inteligent, e drept, care pune

intrebari si care te priveste in ochi mai insistent decat ti-ai fi putut

inchipui, care te studiaza atunci cand nu este constienta de nimic in

jurul tau").

Ceea ce barbatul de 39 de ani a desenat ca fiind "portretul sau",

nu este de fapt decat iluzia pe care o vinde celorlalti, o iluzie a unui

model de normalitate ce se incadreaza perfect in media statistica,

care nu se abate prea mult de la tipar, si care, tocmai datorita

rigiditatii si caracterului ei static, cu frica miscarii ce ar putea

dezvalui prea mult, starneste curiozitatea pentru a afla ce scrie "pe

spatele tricoului".

38

Sa ne uitam, atunci pe spatele portretului, si sa vedem ce

surpriza ne rezerva personalitatea terifianta dar si fascinanta a

psihopatului.

Surpriza este pe masura. Daca in cazul primei lucrari avem de a

face cu o imagine distorsionata prin prisma minciunii pe care

psihopatul o vinde celor din jur, in cel de-al doilea caz descoperim

imaginea distorsionata provocata de minciunea pe care psihopatul si-o

vinde lui insusi. Al doilea desen este intitulat "Victima", si este realizat

de un barbat de 29 de ani, cu psihopatie impulsiva, considerat ca fiind

foarte agresiv. Mecanismul proiectiei, natura patologicului si tendinta

individului de a se nega, respinge pe sine si de a-si gasi reflectia in

ceilalti, ne surprind din nou si ne suscita interesul. Imaginea

terifianta, distrusa, descompusa si faramitata a "victimei" este ceea ce

gasim in interiorul psihopatului. De asemenea, ne este dezvaluit un alt

adevar uman, acela ca agresorul, a fost si este in continuare, o

victima. Se cunoaste faptul ca personalitatile criminale psihopate au

in istoricul lor engramate episoade violente, de abuzuri fizice, sexuale,

si psihologice. Aceste abuzuri sunt inregistrate in memoria sufleteasca

asemeni unor cicatrici adanci, realizate de cutitul rece in scoarta unui

copac. Referindu-se la experienta dramatica de a pierde un sot, un

partener, Rose Kenedy spune: "It has been said that time heals all

wounds. I do not agree. The wounds remain. In time, the mind,

protecting its sanity, covers them with scar tissue, and the pain

lessens, but it is never gone" (Se spune ca timpul vindeca toate ranile.

Nu sunt de acord cu acest lucru. Ranile raman. In timp, insa, mintea,

incercand sa protejeze-si protejeze integritatea, le panseaza astfel

incat durerea se diminueaza, dar ranile sunt in continuare acolo).

Similar, si psihopatii au dezvoltat de-a lungul timpului propriile

mecanisem de coping in fata traumelor. Unul dintre mecanisemel de

aparare este negarea. A-i vedea pe ceilalti ca pe niste victime,

presupune a nega propria conditie de victima. Un altul este proiectia.

39

Refuzand sa confrunte personalitatea si imaginea directa a

agresorului, psihopatul ataseaza aceste etichete celor din jur, iar

exercitarea fortei si puterii asupra victimelor pe care si le alege este o

modalitate de a-si demonstra siesi ca este capabil sa infrunte

fantomele trecutului sau.

Astfel, privind pictura intitulata "Victima", luam cunostinta cu

structura intima a psihopatului: un trup deformat ce exprima

gandurile, ideile, trairile deformate, un trup abuzat ce releva o minte

si un suflet abuzat, o vulnerabilitate extrema, exprimata prin aparenta

transparenta a pielii ce releva plamanii ca sursa a suflului vital, sau, in

cazul lor, a suflului "agresivitatii" (este interesant dar nu si

intamplator faptul ca acest psihopat a ales tocmai aceste organe

pentru a le prezenta privitorului ca fiind vulnerabile. Sa ne gandim ce

se intampla atunci cand suntem rapusi de un acces de furie, cand ura,

tensiunea, impulsul ne sugruma, cand asteptarea, vanatoarea in sine

si emotia actului savarsit se insinueaza in suflet? Pulsul se

accelereaza, iar plamanii incep sa lucreze la capacitate maxima.

Simtim ca nu avem destul de mult aer, precum un astmatic, care are

ca trasatura definitorie temperamentul impulsiv-coleric, si atunci

fortam plamanii sa se umfe precum velele unei corabii care

supravietuieste pe o mare involburata, in plina furtuna). Gura

insangerata, dintii ca niste zabrele ale unei inchisori ce tainuieste

trauma, secretul, durerea (o gura ferecata in spatele unor gratii),

ochii inspaimantati, intregul cap deformat sub forta loviturilor, a

agresiunilor si a suferintei, sprancenele unite, negre si stufoase,

potrivite pentru a ascunde privirea, care in traditia chineza de citire a

caracterului pe chipul omului indica informatii cu privire la latura sa

emotionala, si care in acest caz releva omul necontrolat, impulsiv,

instabil si vulcanic, rigid, lipsit de empatie, toate acestea  infatiseaza

hidosul, macabrul, socantul patologic, socanta distorsiune a realitatii

despre sine, umitoarea rupere a contactului cu propria personalitate.

40

Comparativ cu primul desen, al doilea ne da senzatia ca am privi

pe gaura cheii, si am descoperi cele mai intime ritualuri, am dezgoli

cele mai aprige secrete despre sine. Un agresor care agreseaza astfel

incat sa nu mai fie victima... O victima ce doreste sa se comporte ca

propriul agresor pentru a-i lua puterea (asemeni ritualurilor

vanatoresti, cand vanatorul isi insuseste o parte din prada si o

investeste cu rol de talisman). Este fascinant cum un individ in esenta

slab, bolnav, schingiuit, faramitat in interior este capabil sa induca

teroare, sa insele, sa ademeneasca, si sa distruga trupuri si suflete.

Care este sursa fortei acestui individ? Care este sursa veninului din

care se infrupta si care ii da putere? Am incercat sa raspundem la

aceste intrebari in cadrul capitolului dedicat tipologiei crimei si a

psihopatilor.

Iata, deci, in final, cele doua laturi opuse, aparent

neconcordante ale personalitatii psihopate, puse fata in fata. Asemeni

unei carti cu doua coperti, fiecare cu o ilustratie diferita, psihopatul

este un veritabil "Dr. Jekyl and Mr. Hyde". Pericolul poate veni in

multe forme. Uneori se dezvaluie in forma lui brutala, neslefuita,

alteori se deghizeaza cu atata maiestrie.

Nimic, insa, nu este mai socant decat sa admiram expresia

artistica, atat de dihotonica, a acestor doua laturi ale psihopatiei. Asa

cum se spune, "o imagine face cat o mie de cuvinte". Prin intermediul

produsul artistic, avem acces nemijlocit la mecanismele interioare ale

unei persoane. Actul artistic are extraordinara capacite de a "ne fura",

de a ne determina sa escaldam cenzura. Ne poarta, asemeni unei

calatorii, uneori chiar in centrul punctului nevralgic ce constituie

suferinta, dorinta, fantezia, speranta noastra. Arta este o forma de

catharsis, de sublimare, atat in  cazul persoanelor normale cat si in

cazul celor cu tulburari. De asemenea, este un limbaj de comunicare,

aproape universal, prin simbolurile si  tematicile ancestrale pe care le

41

contine si prin caracteristici obiective prin care se exprima. Pictura si

desenul, sau scrisul, ca parte a programului art-terapeutic, au fost

folosite ca liant intre lumea misterioasa a bolnavului mintal, rupt de

tot ce este in jurul lui, si lumea coerenta a celui in deplinatatea

facultatilor sale mintale. De fapt, asa cum afirma Constantin

Enachescu in lucrarea "Arta si Nebunie. Universul plastic al

irationalului", nebunia este foarte greu de definit, daca avem dorinta

de a fi cat mai exacti si completi. Ceea ce a facut ca ea sa reprezinte

un obiect de studiu atat de fascinant, atat pentru specialisti cat si

pentru profani, este faptul ca, desi ne simtim securizati in preajma

normalitatii statistice, normalitatea individuala este cu mult mai

interesanta. Nebunia, care stare "altfel" a persoanei, o stare

organizata dupa propriile legi, cu o ordine proprie, si un sens profund

personal. Din acest motiv se considera in gluma ca pentru a intelege

nebunia, trebuie sa ne acceptam in egala masura propria nebunie. Nu

putem explora in ceilalti ceea ce ne este frica sa descoperim in noi

insine. In caz contrat, picam in capcana tanarului de 29 de ani, care,

pictand "Victima" sa, s-a pictat, de fapt, pe sine!

 

42

Bibliografie:

1. Constantin Enachescu, “Tratat de Psihopatologie”, editura Tehnica,

2005;

2. Constantin Enachescu, “Tratat de psihologie morala”, editura

Tehnica, 2005

3. Constantin Enachescu, “Arta si nebunie. Universul plastic al

irationalului”, editura Media Print, 2006;

4. Janine Chasseuguet- Smirgel, “Psihanaliza artei si a

creativitatii”, editura Trei, 2002;

5. Sigmund Freud, “Studii despre societate si religie”, editura Trei,

2000;

6. http://www.avoconsult.ro/criminali-in-serie-comportament-

criminal-charles-manson-tacerea-mieilor-jack-spintecatorul-grupurile-

ucigase.html

43

Avea dreptate Freud cand a spus ca “istoria originara a omenirii

este, deci, plina de crime. Si astazi ceea ce copiii nostri invata la

scoala ca istorie a lumii este in esenta o serie de crime ale

popoarelor”.

“Inconstientul nostru nu savarseste omorul; pur si simplu il

gandeste si il doreste. […] In impulsurile noastre inconstiente, ii

inlaturam zi de zi, ora de ora, pe cei care ne stau in drum, care ne-au

facut sa suferim sau ne-au vatamat. “

“Inconstientul nostru ucide chiar si pentru nimicuri […], el nu

cunoaste pentru infractiuni alta pedeapsa decat moartea si aceasta cu

anumita consecventa, caci fiecare vatamare a Eului nostru

atotputernic si autonom este in fond o crimen laesae majestatis”.

“Este un noroc faptul ca toate aceste dorinte nu poseda forta cu

care le creditau oamenii din timpurile originare, altfel, in focul

44

incrucisat al blestemelor, jinduirilor opuse, omenirea ar fi disparut

demult, cu cei mai buni si mai intelepti barbati si cele mai frumoase si

mandre dintre femei.”

45