România în al Doilea Război Mondial

Încă din vara lui 1939 situaţia internaţională a devenit extrem de gravă, culminând cu semnarea

Pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august. Politica externă a României a rămas teoretic neschimbată, Carol

II fiind respins de Hitler în încercarea sa de alianţă cu Germania.

În 1940 au avut loc căderea Franţei şi destrămarea României Mari. Pe 6 septembrie 1940 a abdicat

regele Carol II, iar guvernul instituit pe 14 septembrie a fost de factură legionară. Acum se produce o

modificare importantă în politica externă română – Antonescu semnează un document pe 23 noiembrie 1940

prin care România adera la Pactul Tripartit (Axa Berlin-Roma-Tokio). Din acest moment, România devenea

aliată Germaniei, însă deocamdată nu era luată în discuţie problema participării efective a României la război.

Totuşi, Hitler a început să trimită trupe germane pe teritoriul românesc, numărul acestora fiind de câteva

sute de mii în vara lui 1941. Hitler intenţiona să declanşeze atacul militar asupra URSS de pe teritoriul

românesc, de aceea a acordat o atenţie specială legăturii lui politice cu Antonescu.

În ceea ce-l priveşte pe Antonescu, obiectivul lui major era refacerea României Mari. Modul în care

credea că ar fi posibil acest lucru era unul dublu:

- Pentru Basarabia urmărea să o recupereze militar, însă atacarea URSS putea fi făcută doar în cadrul

unei alianţe cu Axa

- Recuperarea Transilvaniei considera că era posibilă prin tratative cu Hitler care era principalul aliat

al lui Miklos Horthy

Astfel, intrarea României în război a fost un eveniment care s-a bucurat de susţinerea opiniei publice

încă marcată de destrămarea României Mari. România a intrat în război pe 22 iunie 1941, armatele române (1 şi

4) acţionând alături de trupele germane, italiene, maghiare şi bulgăreşti. Războiul dus pentru eliberarea

Basarabiei şi a Bucovinei de N a fost unul considerat legitim de către români. Eliberarea acestor teritorii s-a

încheiat pe 26 iulie 1941, în aceste teritorii fiind instaurată administraţia românească.

În paralel, a început selecţia şi deportarea evreilor din Basarabia şi Bucovina, Hitler acordându-i lui

Antonescu un teritoriu dintre Nistru-Bug (Transnistria). După 27 iulie campania armatei române a continuat

spre E; au avut loc lupte la Odessa şi din Peninsula Crimeea, la Sevastopol. Pe măsură însă ce armata română

înainta în teritoriul sovietic, această campanie devenea tot mai criticată pe plan intern. Punctul cel mai estic la

care au ajuns soldaţii români a fost Stalingradul, unde trupele Axei au suferit o mare înfrângere, sute de mii de

soldaţi căzând prizonieri.

Continuarea campaniei dincolo de linia Nistrului a fost un subiect controversat. Antonescu a optat

pentru continuarea campaniei, invocând onoarea militară şi angajamentul luat faţă de Hitler. România intrase în

război de partea Germaniei şi nu putea să părăsească operaţiunile militare decât la sfârşitul răbzoiului. Cealaltă

linie susţinea că România a intrat în război pentru recuperarea Basarabiei, lucru care se întâmplase. Aşadar,

campania la E de Nistru nu ar mai fi trebuit continuată.

Deşi a continuat campania, Antonescu le-a permis altor oameni politici să încerce să obţină pe cale

diplomatică ieşirea României din război. Aua vut loc mai multe încercări de tratative în capitalele ţărilor neutre

(Berna, Madrid, Lisabona, Cario, Ankara, Stockholm). Rolul cel mai important în negocieri l-a avut Iuliu

Maniu (PNŢ). Deşi Aliaţii au părut interesaţi de încheierea unei convenţii, negocierile nu s-au finalizat.

Motivul era o înţelegere deja făcută între Aliaţi la Casablanca (1943) prin care Aliaţii hotărau să nu semneze

pacea separată cu niciuna din ţările din tabăra Axei.

La 23 august 1944, prin lovitura de stat, România trecea de partea Aliaţilor, iar Convenţia de Armistiţiu

a fost semnată la 13 septembrie 1944. Astfel, înceta faza a doua a participării României la război (campania din

V). Armata română aliată de data asta cu Armata Roşie a eliberat mai întâi teritoriul României, mai întâi pe cel

extracarpatic (Moldova şi Ţara Românească), apoi Transilvania de sub ocupaţie militară hortystă. Iar pe 25

octombrie 1944 teritoriul României a fost eliberat ( astăzi ziua armatei)

Armata română a continuat apoi campania în V, contribuind la eliberarea Ungariei şi Cehoslovaciei.

Ultimele lupte duse de români au fost în Munţii Tatra (Cehoslovacia) unde armata română se afla în ziua de 9

mai 1945 , la sfârşitul războiului.

În ciuda participării şi la campania din V, efortul militar românesc nu a fost recunoscut, astfel la

Congresul de Pace organizat în 1946 – 1947 România a fost declarată stat învins în al Doilea Război Mondial.

Consecinţa cea mai gravă însă a războiului a fost faptul că Armata Roşie prezentată de propagandă drept o

armată eliberatoare, a acţionat de fapt ca o nouă armată de ocupaţie. Aşadar, în teritoriile ocupate de Armata

Roşie s-a instaurat regim comunist.

Comunismul în România interbelică

Apariţia ideologiei comuniste

În sec. XIX ideologiile care au dominat au fost liberalismul (ideologia burgheziei) şi conservatorismul

(ideologia proprietarilor funciari). În anul 1848 s-a produs acel val de revoluţii în care au fost solicitate

drepturi politice, economice şi sociale. În cadrul revoluţiilor de la 1848 din spaţiul german au fost lansate

primele idei de factură comunistă. Fondatorii acestei ideologii au fost doi germani: Karl Marx şi Friedrich

Engels. Baza ideologiei comuniste a constituit-o Manifestul Partidului Comunist (1848).

Principiile de bază lansate de acest document şi regăsite apoi în ideologia comunistă sunt:

DIALECTICA – ideea a fost preluată din filozofia germană, respectiv de la Hegel. Acesta afirmase

că întotdeauna în planul idelor există o situaţie de fapt, numită TEZĂ – la această idée se produce o

reacţie numită ANTITEZĂ. Din conflictul dintre teză şi antiteză apare un nou tip de situaţie numită

SINTEZĂ. Marx interpretează în sens istoric, social aceste idei, afirmând că în fiecare epocă au

existat câte două clase antagonice (stăpânii de sclavi/sclavi; nobilime/ţărănime;

burghezie/proletariat) care s-au confruntat şi au provocat apariţia unei noi epoci. Trecerea de la o

epocă la alta se face în viziunea marxistă pe cale violentă, prin revoluţie, luptă.

DESFIINŢAREA PROPRIETĂŢII PRIVATE – ce urmează să fie înlocuită cu proprietatea

statului.

În Epoca Modernă situaţia politico-socială era deja pregătită pentru declanşarea unei noi revoluţii.

Aceasta urma să instaureze DICTATURA PROLETARIATULUI.

LUPTA DE CLASĂ

Evoluţia mişcării de stânga în România

În sec. XIX cele mai importante două ideologii care se regăsesc şi în spaţiul românesc: liberalismul şi

conservatorismul. Din a doua jumătate a sec. XIX apar semne ale revoluţiei industriale, se dezvoltă oraşele şi

creşte numărul muncitorilor. Astfel, apare un al treilea curent: socialismul. Ideile socialiste au fost tot de

provenienţă marxistă, iar primul teoretician al socialismului în teritoriul românesc a fost un socialist emigrat din

Rusia, unde era urmărit pentru ideile lui – Constantin Dobrogeanu-Gherea. Aceasta a elaborat un prim

manifest al mişcării socialiste – Ce vor socialiştii români? – în care apăreau structurate principiile ideologiei

marxiste.

În 1893 a fost înfiinţat primul partid de centru stânga: Partidul Social Democrat al Muncitorilor din

România. Acesta s-a dovedit a fi o alternativă a celor două deja existente (partidul liberal şi cel conservator).

Impactul noii grupări nu a fost unul mare. Chiar şi aşa, PSDMR a reuşit să obţină câteva locuri în Parlament,

fiind votat mai ales în Moldova. Printre candidaţii acestui partid s-au numărat Ion şi Sofia Nădejde,

V.Gh.Moţun.

Partidul nu a rezistat foarte mult pentru că au apărut confruntări ideologice între membrii lui, astfel că în

1899 PSDMR s-a dezmembrat, o parte din el ajungând la PNL. Mişcarea a încetat să mai existe până la

începutul sec. XX când s-a încercat reorganizarea ei. Abia în 1921 s-a organizat un congres în candrul căruia

mişcarea socialistă s-a divizat. Pe de o parte a rămas orientarea social-democratică, care în 1927 a alcătuit PSD

(condus de Constantin Titel Petrescu) şi din 8 mai 1921 s-a desprins gruparea comunistă PCR, care a optat

pentru linia de extremă stânga.

Partidul Comunist Român în perioada interbelică

Încă din 1920 o delegaţie de socialişti români s-a deplasat la Moscova, unde s-au discutat condiţiile de

afiliere la Comintern (Internaţionala a III-a Comunistă). În realitate nu s-a produs nicio negociere, doar s-a

admis idea afilierii, însă, după nişte condiţii foarte stricte, elaborate de Lenin şi care transformau viitorul PCR

într-o secţiune a Cominternului. Singurul său rol era acela de a executa ordinele venite de la Moscova.

PCR s-a constituit oficial în 1921. A fost o grupare obscură, cu un număr foarte redus de membri, în jur

de 4000 – 5000 în perioada interbelică şi cca 1000 în 1944. Componenţa etnică a PCR consta în membri de

origine maghiară, rusă, ucraineană, evreiască, românii fiind foarte puţini. Obiectivul declarat al PCR era

dezmembrarea României Mari. Ei au preluat teza unui apropiat al lui Lenin – Buharin – care calificase

România drept o închisoare a popoarelor.

Conducerea PCR a revenit iniţial lui Gh.Cristescu, după care conducătorii au fost străini, iar majoritatea

congreselor au fost organizate în afara graniţelor.

Vitali Holostenko (ucrainean)

Boris Ştefanov (rus)

Elek Kȍ�blȍ�s (maghiar)

În 1924, în urma evenimentelor din S Basarabiei de la Tatar-Bunar, guvernul liberal a intervenit cu

armata şi a reprimat această mişcare, organizată de comuniştii ruşi, prin care se încercase să se demonstreze că

întreaga populaţie a Basarabiei dorea revenirea la URSS. PCR a fost scos în afara legii şi a rămas în ilegalitate

până la 23 august 1944. O parte din membri s-au refugiat în URSS, unde au căzut în 1938 victime Marii Terori

(ex: Marcel Pauker, Al.Dobrogeanu-Gherea). Această perioadă a ilegalităţii a marcat profund practicile

comuniste de mai târziu.

Preluarea puterii de către comunişti

România a intrat în al Doilea Război Mondial pe 22 iunie 1941. Trupele româneşti s-au alăturat trupelor

Axei, Antonescu urmărind recuperarea teritoriilor pierdute în 1940. Armata română s-a implicat în operaţiunile

militare de pe direcţia sudică, suferind alături de celelalte armate înfrângerea de la Stalingrad (septembrie

1942 – februarie 1943). Începea contraofensiva Armatei Roşii. În acest context, politicienii români au încercat

să scoată România din război. Cele mai influente personalităţi politice (Maniu, PNŢ) au purtat negocieri cu

Aliaţii în capitalele ţărilor neutre: Lisabona, Cairo, Berna, Stockholm. Deşi Aliaţii au părut să accepte aceste

negocieri, care erau permise şi de Antonescu, rezultatul nu a fost cel aşteptat. Aliaţii au avansat de fiecare dată

propunerea capitulării necondiţionate. Această idee nu a fost agreată de Antonescu.

În primăvara – vara lui 1944, ofensiva Armatei Roşii s-a apropiat de teritoriul românesc.

În iunie 1944 forţele politice interne au pus bazele unei alianţe – Blocul Naţional Democrat (BND) –

din care făceau parte:

PNL – Constantin I.C.Brătianu

PNŢ – Iuliu Maniu

PSD – Constantin Titel Petrescu

PCR – Lucreţiu Pătrăşcanu

Această alianţă a alcătuit un grup de iniţiativă pentru urgentarea acţiunilor în vederea scoaterii României

din război. Un alt obiectiv era înlăturarea lui Antonescu şi scoaterea României din tabăra Axei. Alianţa a fost

susţinută şi de regele Mihai, respectiv de Armata Română.

La 20 august 1944 Armata Roşie a pătruns în Moldova, moment care marchează momentul retragerii

trupelor româneşti şi germane.

Pe 23 august 1944, în urma unor anunţuri repetate la radio, regele Mihai a anunţat ieşirea României din

Axă, intrarea în război de partea Naţiunilor Unite şi repunerea parţială în drepturi a Constituţiei din 1923.

Ion Antonescu şi Mihai Antonescu au fost arestaţi, iar conducerea i-a revenit unui guvern condus de

Constantin Sănătescu. Spre finalul lui august, trupele Armatei Roşii intrau deja în Bucureşti. Pe 12

septembrie a fost trimisă o delegaţie românească la Moscova pentru a semna Convenţia de Armistiţiu dintre

România şi Aliaţi. Iniţiativa totală a acestor negocieri a fost lăsată de Aliaţi URSS-ului. S-a creat prin aceasta un

context favorabil pentru impunerea treptată a comuniştilor la putere. PCR a început să profite şi pe fondul

prezenţei sovieticilor în ţară au alcătuit o primă alianţă de stânga – Frontul Naţional Democrat.

Prevederile Convenţiei de Armistiţiu

Aceste prevederi erau grupate pe câteva criterii, şi anume:

Militar

România trebuia să contribuie cu 12 divizii la continuarea războiului alături de Aliaţi

Armata Roşie dobândea libertate de trecere pe teritoriul românesc

România urma să plătească o despăgubire de 300 mil .$ ca despăgubire pentru daunele produse în

timpul războiului din E

Politic

Înfiinţarea cenzurii Arestarea criminalilor de război

Desfiinţarea organizaţiilor de tip fascist

Naţional

România trebuia să accepte pierderea Basarabiei, a Bucovinei de N şi a Ţinutului Herţei

Se recunoştea dreptul României de a redobândi NV Transilvaniei, adică teritoriul pierdut prin al II-lea

Dictat de la Viena

Mai era prevăzută înfiinţarea Comisiei Aliate de Control

Instaurarea comunismului în România

Al Doilea Război Mondial s-a declanşat pe 1 septembrie 1939 şi a durat până la 9 mai 1945 în Europa,

2 septembrie 1945 pe plan mondial. România a intrat în război pe 22 iunie 1941 de partea Axei (Germaniei),

tabără pe care a părăsit-o pe 23 august 1944. În perioada 23 august 1944 – 9 mai 1945 România a participat la

campanile Aliaţilor din Ungaria şi Cehoslovacia. Data de 23 august 1944 a însemnat şi iluzia revenirii la

democraţie.

Pe fondul războiului, Stalin şi-a creat condiţiile de extindere a regimului sovietic. El obişnuia să spună

că prezenţa soldatului sovietic înseamnă prezenţa regimului sovietic. De aceea intervalul 23 august 1944 – 30

decembrie 1947 a alcătuit o perioadă de precomunizare a României, adică au loc din ce în ce mai multe abuzuri

şi încălcări ale principiilor democratice care au culminat cu instaurarea comunismului. Procesul de instaurare

a comunismului a fost coordonat de URSS, care a folosit mai multe metode pentru a-şi impune regimul:

1) Manevrele diplomatice foarte abile

Au existat câteva momente dplomatice esenţiale prin care Stalin şi-a impus interesele în faţa Aliaţilor.

Octombrie 1944 – s-a semnat aşa numitul acord de procentaj prin care Churchill şi Stalin conveneau

asupra influenţei din Europa de E. Ȋ�n cazul României, influenţa sovietică urma să fie 90% şi 10% cea aliată.

Februarie 1945 – are loc Conferinţa de la Yalta, prin care Stalin din nou a obţinut o recunoaştere a influenţei

lui, iar această influenţă s-a definitivat în iulie – august 1945, interval în care are loc Conferinţa de la

Potsdam. Cele două conferinţe au marcat abandonarea Estului Europei în zona de influenţă sovietică. Singura

modalitate prin care Stalin ar fi putut fi silit să renunţe la dominaţia asupra Europei de E ar fi fost

redirecţionarea războiului spre URSS, ceea ce nu s-a întâmplat. Occidentul nu mai avea nici forţa, nici voinţa

politică să facă asta.

2) Folosirea Cominterniştilor

Stalin a avut mereu agenţi ai Cominternului pe care i-a folosit pentru crearea de dezordine în anumite

ţări, pentru acţiuni de diversiune şi destabilizare politică. Aceştia aveau misiuni concrete de a încerca

răsturnarea guvernelor şi a crea condiţii favorabile instaurării unui guvern comunist. În cazul României, ei au

fost folosiţi mai ales după 23 august 1944.

Cei mai cunoscuţi agenţi sovietici au fost: Ana Pauker, Emil Bodnăraş, Vasile Luca.

3) Folosirea Armatei Roşii ca armată de ocupaţie

În România de după 1944 Armata Roşie devine armată aliată celei româneşti. În mod normal, această

colaborare ar fi trebuit să dureze până la sfârşitul războiului. Modul de acţiune a lui Stalin însă a fost complet

diferit de cel al Aliaţilor, care la sfârşitul războiului şi-au retras armatele din fostele regiuni în care s-au dus

lupte. Strategia lui Stalin a fost însa exprimată în citatul prezenţa soldatului sovietic înseamnă prezenţa

regimului sovietic. Armata Roşie a fost prezentată de propagandă drept o armată eliberatoare, realitatea însă era

cu totul alta: Armata Roşie a instaurat un regim de ocupaţie în jumătatea de E a Europei şi a fost un factor

esenţial în instaurarea comunismului. Nu întâmplător s-a spus că regimul comunist a fost adus pe tancurile

sovietice.

În prezenţa acestei armate şi la presiunile făcute de agenţii sovietici, în aceste ţări a fost împiedicată

revenirea la democraţie şi, prin diferite mijloace (propagandă, forţă, minciună, şantaj prin ameninţare) s-a forţat

instaurarea comunismului. În cazul României, instaurarea guvernului condus de Petru Groza petrecută pe 6

martie 1945,s-a făcut în urma ameninţărilor lui Andrei Vâşinski. Acesta a solicitat schimbarea guvernului, în

caz de refuz ameninţând cu bombardarea Bucureştiului.

4) Jocul politic abil

După înlăturarea lui Antonescu, a început o perioadă tulbure din punct de vedere politic, dominată de

cele două viziuni: oamenii politici din ţară credeau că se va reveni la sistemul democratic, în timp ce comuniştii,

foarte puţini ca număr, încercau să folosească toate mijloacele pentru acapararea puterii.

Între 23 august 1944 – 6 martie 1945 România a fost condusă de 3 guverne:

August – noiembrie : cel al lui Constantin Sănătescu

Noiembrie – decembrie : guvernul remaniat condus tot de Sănătescu

Decembrie – martie : guvernul condus de generalul Nicolae Rădescu

Comuniştii au folosit şi această perioadă pentru a-şi spori influenţa, tacticile utilizate fiind:

- Alcătuirea unor alianţe de stânga, cea mai importantă fiind cea formată în octombrie 1944 din

PCR + PSD Frontul Naţional Democrat. Au reuşit să obţină câteva ministere, dintre cele mai

importante: Ministerul de Interne, Ministerul Transporturilor. De asemenea, au acaparat

Ministerul de Justiţie (L.Pătrăşcanu)

- Numeroase abuzuri fie pentru a intimida populaţia, fie pentru a atrage cât mai mulţi simpatizanţi

- Folosirea Armatei Roşii în acţiunile lor şi eliminarea treptată a politicienilor din perioada anterioară

- Ion şi Mihai Antonescu au fost iniţial duşi în URSS, readuşi în ţară, s-a organizat un proces şi au

fost condamnaţi la moarte. Sentinţa a fost executată pe 1 iunie 1946, când Ion Antonescu îm plinea

60 de ani.

- Discreditarea celorlalte partide politice, cel mai periculos din perspectiva PCR fiind PNŢ. În iulie

1947 s-a organizat înscenarea de la Tămădău, cei mai importanţi membri PNŢ (Maniu) care au

încercat să părăsească ţara au fost atraşi la Tămădău unde ar fi trebuit sa urce într-un avion, au fost

arestaţi, ulterior închişi, iar pe 30 iulie 1947 PNŢ a fost dizolvat.

5) Falsificarea alegerilor

După acapararea puterii politice, comuniştii au urmat nişte etape specifice aplicate şi în celelalte ţări în E

Europei. Un rol esenţial l-au avut falsificarea alegerilor realizată în aşa fel încât să fie menţinută o aparenţă de

corectitudine.

Pe 19 noiembrie 1946 a avut loc un scrutin electoral după o perioadă de abandon a practicii electorale.

Ultimele alegeri libere avuseseră loc în 1937. Campania electorală s-a desfăşurat după reguli aparent

democratice, deşi metodele folosite mai ales de comunişti au fost cel mai adesea incorecte, chiar violente.

Comuniştii şi grupările de stânga au alcătuit Blocul Partidelor Democratice, iar din aria cu adevărat

democratică singurul partid rămas cu potenţial de a câştiga alegerile era PNŢ, condus de I.Maniu.

Alegerile s-au desfăşurat aparent în mod corect, însă la anunţarea rezultatelor s-a aplicat principiul lui

Stalin: nu contează cine cu cine votează, important e cine numără voturile, lucru care s-a reflectat perfect şi în

alegerile din 1946. În mod oficial s-a declarat câştigător BPD în presă, cu un procent foarte mare, peste 70%, în

timp ce PNŢ a ocupat locul II, iar PNL locul III. După 1989 au fost descoperite mai multe documente care

reflectau foarte clar faptul că procentele erau foarte aproape de realitate, doar că fusese inversată ordinea: 70%

era de fapt procentul obţinut de PNŢ.

Astfel,se crea un cadru legal pentru o politică de abuzuri şi de eliminare a pârghiilor democartice ale

vieţii politice.

6) Înlăturarea monarhiei

Monarhia fusese un factor d echilibru în perioada interbelică, exceptând ultimii ani ai domniei lui Carol

II. După 23 august 1944 regele a încercat să se implice pentru a grăbi revenirea la democraţie. Cea mai radicală

atitudine a lui a fost adoptată începând cu august 1945, atunci când regele i-a cerut lui Petru Groza să-şi dea

demisia, însă acesta a refuzat pentru că avea sprijinul lui Stalin şi al Armatei Roşii.

De altfel, în martie 1945, când s-a încercat o opoziţie faţă de instaurarea lui Petru Groza, replica lui

Andrei Vâşinski fusese Yalta sunt eu. Aşa numita grevă regală instalată pe 20 august 1945 a durat circa un an

şi în acest interval, regele a refuzat să semneze măsurile luate de guvern. Acest tip de protest a avut un caracter

mai mult simbolic, pentru că nu a reuşit să împiedice în niciun fel instaurarea comunismului in România.

În decembrie 1947 regele a făcut o vizită în Occident, unde a fost sfătuit să nu mai revină în România,

pentru că nu mai avea nicio şansă să conducă după reguli democratice. El a ignorant aceste sugestii, astfel că a

revenit în România, iar pe 30 decembrie 1947 a avut loc o ultimă întrevedere cu Petru Groza, care i-a solicitat

semnarea actului de abdicare.

Din interivurile date ulterior, reiese că Petru Groza l-a şantajat şi astfel l-a ameninţat că, în cazul în care

nu semnează, vor fi executaţi circa 1000 studenţi care fuseseră arestaţi de comunişti pentru că manifestaseră în

favoarea regelui.

Aşadar, pe 30 decembrie 1947 regele Mihai abdică, a fost proclamată Republica Populară Română, iar

4 zile mai târziu regele a fost forţat să plece din România.

România în perioada comunistă

Perioada cuprinsă între 23 august 1944 – 30 decembrie 1947 a fost una de tranziţie, prin care

comuniştii, susţinuţi de Stalin şi de Armata Roşie, au eliminat toate elementele care ţineau de vechea ordine.

România s-a aflat sub regim comunist din 30 decembrie 1947 până în decembrie 1989. Această perioadă

poate fi împărţită în două mari etape:

a. Regimul comunist de tip stalinist, reflectat în perioada lui Gheorghe Gheorghiu – Dej (1948 –

1965)

b. Regimul de tip naţional-comunist, în care statul a fost condus de Nicolae Ceauşescu (1965 –

1989)

Instituţiile statului comunist

1) MAN (Marea Adunare Naţională)

Imediat după abdicarea regelui, România a fost declarată Republică Populară Română şi s-au pus bazele

unei instituţii politice noi – MAN -Marea Adunare Naţională . Aceasta trebuia să fie principalul for legislativ

al statului, însă de la bun început a avut un rol formal.

Teoretic, membrii MAN erau aleşi prin vot universal şi reflectau voinţa poporului.

În realitate însă, aceştia erau numiţi din rândul celor mai fideli activişti comunişti şi nu aveau decât

rolul de a valida nişte decizii deja luate în partid. MAN era convocată de câteva ori pe an şi nu avea nicio

eficienţă reală în adoptarea legilor, iar şedinţele erau foarte scurte.

Primul preşedinte al MAN a fost C.I.Parhon, ulterior fiind Mihail Sadoveanu.

Pentru a simplifica procedurile legislative, ulterior s-a înfiinţat un prezidiu al MAN, alcătuit din mai

puţini membri (20 – 30), care prelua de fapt toate atribuţiile MAN.

La nivel local MAN era reprezentată de Consiliul Popular.

Denumirea oficială a PCR a fost modificată chiar din 1948 în Partidul Muncitoresc Român (PMR).

2) Guvernul

În mod normal, în orice societate democratică, guvernul reprezintă puterea executivă. Comuniştii s-au

raportat în permanenţă la valorile democratice, pe care însă le-au încălcat în totalitate. Astfel, dacă MAN

reprezenta în mod formal puterea legislativă, guvernul avea de asemenea un rol formal, fiind doar o prelungire

a PMR.

Teoretic, atât MAN, cât şi guvernul aveau conducători distincţi, care ar fi trebuit să se ocupe fiecare în

parte de instituţia pe care o conducea. Rolul cu adevărat important însă îi revenea conducătorului PMR,

titulatura oficială a funcţiei lui fiind aceea de secretar general al PMR.

Conducerea guvernului, implicit funcţia de prim-ministru, sau aceea de preşedinte al Consiliului de

Miniştri, i-a revenit până în 1965 lui Gheorghe Gheorghiu – Dej, existând şi o perioadă în care funcţia de

prim-ministru i-a revenit unui alt nume din partid – Chivu Stoica. În timpul lui Ceauşescu au existat mai mulţi

prim-miniştri, însă acest lucru a fost lipsit de relevanţă, pentru că funcţia cu adevărat importantă din stat îi

revenea conducătorului, adică secretarului general al partidului.

Indiferent dacă secretarul general era şi prim-ministru, toate deciziile fundamentale îi reveneau. Astfel,

rolul guvernului era unul executiv doar în plan administrativ, asigurând legătura între secretarul general

(partidul general) şi marea masă a populaţiei.

3) Justiţia

A fost un domeniu tratat cu foarte mare atenţie de comunişti. Într-o societate democratică, justiţia e cea

de a treia putere în stat, iar funcţia ei este una corectoare, în sensul că sesizează şi încearcă să înlăture orice

încălcare a legislaţiei în vigoare. În perioada comunistă, justiţia s-a dezvoltat pe două direcţii:

1. Justiţia civilă

Aceasta era reprezentată de Instanţele şi Procuratura Civilă. Avea în atribuţii urmărirea şi pedepsirea

infracţiunilor civile. Aspectul negative al justiţiei comuniste reiese din înfiinţarea unor instituţii paralele,

respectiv a unor instanţe şi procuraturi militare. Acestea erau în fond nişte prelungiri în plan judecătoresc ale

aceleeaşi puteri ale partidului.

2. Justiţia politică

În ciuda denumirii de instanţe şi procuraturi militare, delictele pe care pe pedepseau erau de natură

politică. Practic aceste instanţe s-au ocupat mai ales în anii ’50 de judecarea formală a tuturor celor suspectaţi că

ar avea o atitudine ostilă regimului.

Astfel, cele trei puteri în stat care funcţionează în orice regim democratic, deşi aparent erau menţinute,

în mod real ele nu erau separate, ci erau nişte instrumente ale puterii partidului. S-a preluat sistemul sovietic de

percepţie a puterii. Teoretic, în regimul comunist puterea revenea poporului şi se exercita în numele şi spre

binele poporului. Acesta o exercita prin intermediul partidului, în timp ce puterea reală revine de fapt

conducătorului unic. Simbolul cel mai potrivit al acestei situaţii sunt celebrele păpuşi ruseşti numite Matrioşca.

Economia în perioada comunistă

Economia în statele comuniste de după al Doilea Război Mondial a preluat în totalitate modelul

sovietic. Acesta fusese deja constituit şi aplicat în anii ’30 şi consolidat ulterior. În cazul României, modificările

economice s-au produs abia după instaurarea efectivă a regimului (în 1948). Direcţiile în care s-au aplicat

măsurile de tip comunist au fost industria, agricultura şi băncile, esenţa măsurilor comuniste fiind eliminarea şi

generalizarea proprietăţii de stat. Astfel, cele patru mari măsuri au fost :

NAŢIONALIZAREA mijloacelor de

producţie

INDUSTRIALIZAREA

COLECTIVIZAREA

ETATIZAREA

Industrializarea

Anul 1948 a fost anul celor mai radicale decizii în toate domeniile.

Pe 11 iunie 1948 a fost dată legea naţionalizării mijloacelor de producţie, care înseamnă de fapt

confiscarea şi trecerea în proprietatea statului a imobilelor, fabricilor, uzinelor din România interbelică. Acesta

a fost primul pas în procesul de industrializare forţată.

Imediat după război, pe baza unui acord semnat la Moscova în 1945, au fost înfiinţate sovromurile –

unităţi mixte româno-soveitice. Au reprezentat o modalitate de explorare a economiei româneşti de către URSS.

Sovromurile constau în unităţi de prelucrare sau de producţie care acopereau cele mai importante ramuri

economice (petrol, gaze, cherestea, industrie alimentară, textilă, chimică). Caracterul mixt al sovromurilor

rezulta din faptul că materia primă şi mâna de lucru, respectic produsul erau românesti, însă toate luau drumul

URSS-ului.

Această formă de explorare a durat până în 1956, când a fost desfiinţat ultimul sovrom., Sovromcuarţ

Etapele industrializării au fost:

1. 1945 – 1958

Prima etapă a fost definită de hotărârile luate în cadrul PMR legate de industrializare, naţionalizare şi

etatizare. Principalele hotărâri legate de industrializare:

- Industria extensivă

- Economia autarhică : o economie suficientă propriului sistem în care nu este încurajat comerţul

extern

- Sovietizarea intensă a economiei, mai ales planificarea excesivă şi introducerea planurilor cincinale

Astfel, perioada 1945 – 1958 înseamnă introducerea sistemului economic sovietic, măsurile economice

fiind dublate de măsuri represive. Contactele cu exteriorul au lipsit aproape cu desăvârşire, Stalin a refuzat

aplicarea planului Marshall (susţinerea economică a întregii Europe) şi a introdus, ca o contrapondere, în 1949

CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc), care era un organism economic al ţărilor comuniste. În

interiorul CAER erau permise schimburi de mărfuri şi de specialişti.

2. 1958 – 1970

În această etapă se înregistrează o relativă deschidere spre Occident. Este perioada considerată cea mai

prosperă din intervalul comunismului, nivelul de trai a crescut şi au reapărut unităţile economice şi industriale

mixte româno-occidentale. Cea mai cunoscută astfel de companie mixtă – uzina Dacia- Renault.

3. 1971 – 1980

Această perioadă începe să ilustreze caracterul falimentar al sistemului comunist. Apar semne ale crizei

şi insuficienţei sistemului, dar propaganda reuşeşte să menţină o impresie favorabilă asupra regimului, pentru ca

în anii ’80 – ’89 să se ajungă la paralizie economică a României. Legăturile cu exteriorul aproape au dispărut,

fiind preferate cele cu URSS. Ceauşescu a urmărit plata integrală a datoriei externe a României care era la ora

respectivă de 11 miliarde $, obiectiv care a fost atins cu uriaşe sacrificii suportate de populaţie.

4. 1980 – 1989

În anii ’80 regimul comunist a investit masiv în proiecte megalomanice (Canalul Dunărea – Marea

Neagră) sau în proiecte cu scop pur propagandistic. Izolarea economică s-a agravat, iar regimul a introdus

măsuri aberante, cum a fost aceea a aşa zisei alimentaţii rationale, ce stabilea numărul de calorii ce trebuia să

revină fiecărui individ, de aici şi distribuirea alimentelor de baza pe cartele.

Colectivizarea

Unul din obiectivele urmărite de noul regim a fost distrugerea proprietăţii private şi aplicarea

principiului marxist al egalităţii sociale. Acest model a fost aplicat mai întâi în URSS. În ceea ce priveşte

colectivizarea, primul experiment de acest tip a fost încercat de Lenin în URSS, aplicându-se încă din perioada

interbelică, metodele folosite fiind cel mai adesea brutale.

Declanşarea procesului de colectivizare s-a făcut în cadrul Plenarei CC al PMR din 3-5 martie 1949.

Atunci s –a hotărât aplicarea mai multor măsuri care să aibă drept finalitate desfiinţarea proprietăţii private şi în

plan agricol. În esenţă, colectivizarea s-a desfăşurat prin anumiţi paşi. Mai întâi, s-au propus aşa numitele

întovărăşiri (asociaţii), care constau în gruparea proprietăţii agrare a mai multor ţărani ca o fază premergătoare

înfiinţării unităţilor agrare de tip colhoz.

Primele forme de asociere forţată au fost GAC-urile (Gospodăriile Agricole Cooperative), ulterior

denumirea modificându-se în CAP-uri (Cooperative Agricole de Producţie), care funcţionează până în 1990.

GAC era constituită prin confiscarea pâmânturilor ţăranilor, acel pământ devenea proprietatea statului,

era în continuare lucrat de ţărani şi cea mai mare parte a producţiei revenea statului. Munca ţăranilor nu era

aproape deloc remunerată, sumele de bani erau extrem de mici, iar la sfârşitul sezonului (toamna – iarna) ţăranii

mai primeau câte o mică parte din ceea ce cultivaseră. De asemenea, li se mai acorda un lot de câţiva ari al

familiei pe care îl puteau lucra.

Etapele colectivizării au fost:

1. 1949 – 1952

Procesul de colectivizare s-a făcut în forţă prin confiscări abuzive. Cei care se opuneau colectivizării au

fost arestaţi , deportaţi şi închişi. În unele cazuri, măsurile luate de comunişti au fost aplicate chiar în cadrul

comunităţii, cei mai incomozi opozanţi fiind executaţi chiar în sat. Au fost impuse aşa numitele cote obligatorii,

astfel chiar dacă pământul nu era confiscat, ţăranii trebuiau să dea o anumită cotă din tot ceea ce produceau.

Această primă etapă a fost marcată de mari violenţe, dar, chiar şi aşa, rezistenţa ţăranilor a fost foarte

puternică.

Comuniştii au recurs şi la şantaj, astfel pentru a forţa un proprietar să-şi cedeze pământurile, fie îi aresta

un membru al familiei, fie nu permiteau înscrierile la facultate ale copiilor. Pentru aceasta se întocmeau dosare

din care trebuia să reiasă originea sănătoasă a părinţilor, prin care se înţelegea fie părinţi săraci, lipsiţi de

pământ, fie care nu refuzau să intre în GAC, fie muncitori, deci oameni care făceau parte din clasa socială pe

care partidul o voia generalizată.

Măsurile represive au fost luate şi împotriva aşa numiţilor chiaburi (ţărani înstăriţi care aveau mai mult

de 5 hectare şi propriile mijloace de muncă). Aceştia au fost deportaţi, iar vitele şi uneltele le-au fost confiscate.

2. 1952 – 1958

Ritmul colectivizării a fost mai lent pentru că în 1953 moare Stalin, iar în 1956 au avut loc revolte foarte

puternice anticomuniste în Ungaria. Mişcări similare s-au produs şi în Polonia. Astfel, autorităţile comuniste,

de teama unor revolte, nu au mai aplicat măsuri represive foarte dure.

3. 1958 – 1962

Colectivizarea a fost reluată puternic în etapa a treia, în 1962 fiind raportat sfârşitul acestui proces.

Chiar dacă în România ponderea pământului confiscat a fost foarte mare, efectele pozitive ale procesului

au fost puţine. România era în continuare al doilea mare producător de cereale din Europa, după URSS. Însă

acest lucru era datorat ponderii suprafeţei arabile şi nu productivităţii la hectar. De asemenea, nivelul de

mecanizare era unul scăzut.

Colectivizarea a fost un proces traumatizant pentru societatea românească. Au existat numeroase revolte

faţă de acest proces, toate înăbuşite de securitate prin mijloace extrem de dure. În anii ’80 falimentul agriculturii

româneşti devenise evident. Regimul a instituit aşa numita alimentaţie raţională şi sistemul de cartele

alimentare. Alimentele de bază erau distribuite pe cartelă (pâine, lapte, zahăr, ulei, carne)., ceea ce presupunea

o restricţionare abuzivă a alimentelor.

Sistematizarea rurală

O altă măsură legată de spaţiul rural, în afară de colectivizare, a fost sistematizarea satelor. Această

intenţie a apărut încă din anii ’70 şi era determinată tot de tendinţa regimului de a transforma cât mai mult

societatea, astfel încât reperele tradiţionale să dispară. Conceptul de sistematizare s-a aplicat însă şi în plan

urban şi în plan rural.

În plan urban

Sistematizarea a urmărit fie distrugerea, fie mascarea prin construcţii noi a construcţiilor care reflectau

stilurile arhitecturale aşa zis burgheze. În cazul multor oraşe, centrele civice, cu arhitectură interbelică sau chiar

mai veche, au fost fie complet distruse, fie transformate într-o măsură atât de mare, încât şi-au pierdut cu totul

identitatea culturală.

Alte monumente vizate au fost bisericile care, pe lângă valoarea lor arhitecturală, aveau o importanţă

spirituală pe care regimul comunist ateu încerca să o elimine.

Construcţiile noi din oraşe au fost blocurile muncitoreşti, standardizate, cu o capacitate foarte mare de

absorbţie, ele reflectând practic intenţia regimului de a controla cât mai bine un număr cât mai mare de oameni.

În plan rural

Sistematizarea a fost aplicată mai intens în anii ’80. Aceasta a implicat două direcţii:

- Pe de o parte ridicare de construcţii de tip bloc în sate

- Pe de altă parte desfiinţarea efectivă cu buldozerul, a acelor aşezări rurale plasate în apropierea

oraşelor, fiind astfel atins un dublu scop – se extindea suprafaţa de pământ arabil şi se controla mai

bine comunitatea rurală transferată la oraş

Consecinţele sistematizării rurale au fost dramatice pentru populaţia mai în vârstă, care nu s-a putut

adapta schimbărilor de habitat, cu atât mai mult cu cât blocurile în care erau mutaţi nu aveau reţea de canalizare,

curent electric sau alimentare cu apă. Pentru populaţia mai tânără, integrarea în viaţa urbană a fost ceva mai

uşoară, cei mai mulţi s-au angajat în fabricile din oraşe şi s-au rupt astfel de stilul de viaţă tradiţional.

În concluzie, sistematizarea a fost unul dn multele acte de forţă ale regimului comunist, prin care

valoarea individului era complet ignorată şi se încerca integrarea lui forţată într-o colectivitate amorfă(care nu

este structurată) pe care regimul să o poată controla mult mai uşor.

Politica natală

A fost una oscilantă, determinată de obiectivele de moment ale regimului.

Perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej

Prioritară era distrugerea sistemelor de valori tradiţionale, în special cele din spaţiul rural, şi anume

solidaritatea dintre oameni, libertatea de expresie din comunitatea rurală, existenţa unei mici societăţi civile

şi ataşamentul faţa de proprietate.

În plan natal, a fost adoptat un decret în 1957 prin care era liberalizată întreruperea de sarcină. Explicaţia

constă în condiţiile economice precare de după al Doilea Război Mondial şi dorinţa de a elimina valorile

tradiţionale, una dintre ele fiind şi familia numeroasă clădită pe principii religioase. Impactul acestui decret a

fost foarte rapid, România ajungând să înregistreze un număr de nou-născuţi, după unele statistici, de la 24 la

14 ‰, care o plasa pe ultimul loc în Europa.

Perioada lui Nicolae Ceauşescu

Politica natală se modifică, cea mai importantă măsură fiind decretul din 1966, conform căruia

întreruperea de sarcină era interzisă, cu o singură excepţie: femeile care împliniseră 45 de ani şi aveau cel

puţin 4 copii. Efectul imediat al decretului a fost unul spectaculos, respectiv numărul de nou-născuţi din 1967 s-

a dublat. Ulterior însă, au apărut şi alte consecinţe, respectiv întreruperile de sarcină în condiţii precare, care

atrăgeau moartea mamei. Aceste practici ilegale erau pedepsite foarte aspru de regim, fiind închise atât femeile

care solicitaseră avortul, cât şi persoanele care făceau acest lucru în mod ilegal. De asemenea, judecat era şi tatăl

pentru omisiune de denunţ.

Ca urmare a acestor practici, mortalitatea infantilă sau a femeilor însărcinate a atins cote foarte înalte, la fel

şi abandonul copiilor. Astfel, numărul copiilor din orfelinatele comuniste a crescut foarte mult, chiar dacă acest

subiect era unul pe care regimul nu-l făcea public. Condiţiile din aceste orfelinate erau inumane, una din cauze

fiind cea economică. Aceeaşi situaţie se înregistrează şi în cazul azilelor de bătrâni, a celor de psihiatrie sau a

azilelor de persoane cu handicap.

În anii ’80 politica natală forţată şi-a dovedit complet ineficienţa, spre sfârşitul deceniului ajungându-se la

aceeaşi cifră din 1966. Pentru ca statisticile să nu reflecte acest eşec, în prma lună de după naştere, copilul nu

era înregistrat oficial. Dacă era sănătos, era înregistrat, dacă murea, nu apărea în niciun fel de statistică. Aceste

falsuri încercau să demonstreze că natalitatea în România comunistă este una înfloritoare, iar mortalitatea

infantilă aproape nu există. De asemenea, divorţurile erau descurajate, iar cei necăsătoriţi care depăşeau vârsta

de 25 de ani plăteau aşa numita taxă de celibat.

În general, regimurile politice totalitare au acordat o atenţie specială politicilor natale, insistând în special pe

natalitatea ridicată. Intenţia regimului era de a ilustra faptul că este un regim ideal, în care sporul populaţiei este

unul natural.

Monopolul ideologic

Din punct de vedere ideologic şi cultural, regimul comunist a impus un monopol, adică nu a permis

decât promovarea ideologiei marxist-leniniste. Aceasta s-a reflectat în toate domeniile intelectuale şi artistice.

Cultura din România comunistă poate fi urmarită, de asemenea, pe cele două mari etape, de până la 1965 şi

după 1965.

Perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej

S-a caracterizat din toate punctele de vedere, inclusiv cultural, printr-o sovietizare intensă.

În 1948 a fost desfiinţată Academia Română – un for ştiinţific şi cultural cu membri de o reală valoare şi a

fost înlocuită cu o nouă Academie Română. În cadrul acesteia au fost numeroşi cei care s-au subordonat rapid

regimului. Tot în 1948 s-a adoptat o nouă lege a învăţământului care modifica radical structura unităţilor de

învăţământ , ponderea anumitor profile şi, mai ales, conţinutul programei şcolare.

Oamenii de cultură din perioada interbelică şi din timpul războiului au fost în cea mai mare parte arestaţi şi

închişi, astfel că elita intelectuală a fost distrusă, singurii care au reuşit să se salveze fiind cei care au ales să

părăsească ţara înainte de 1947.

Au fost alcătuite liste cu cărţi interzise, care cumulau peste 8000 de titluri. A fost tipărit chiar un volum

intitulat Publicaţiile interzise, care avea peste 500 de pagini. Printre autorii interzişi s-au remarcat Mihai

Eminescu, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan (istoric), George Coşbuc, Octavian Goga, Vasile Alecsandri, Mihail

Kogălniceanu.

Limba rusă a devenit limbă obligatorie de studiu şi au fost înfiinţate numeroase biblioteci, edituri, instituţii,

muzee după model rusesc. Cele mai cunoscute au fost Muzeul Româno-Rus sau Institutul Maxim Gorki.

Au fost desfiinţate facultăţile de sociologie, psihologie, iar cea de filozofie, chiar dacă s-a menţinut, a fost

transformată într-o şcoală de marxism-leninism, deci un instrument al propagandei . Aceste discipline

(sociologia, psihologia, ştiinţele politice, economia), dar şi jurnalistica au fost considerate domenii burgheze,

astfel că aceste catedre din universităţi au fost desfiinţate. Singura disciplină socio-umană păstrată a fost

filozofia, menţinută inclusiv la nivel academic, însă se studia într-o proporţie foarte mare doar marxism-

leninismul. Celelalte curente filozofice erau tratate foarte succint şi doar pentru a evidenţia superioritatea

marxism-leninismului.

Pentru a acoperi aria acestor discipline, a fost înfiinţată Academia Ştefan Gheorghiu, care era o veritabilă

şcoală de activişti de partid, de propagandişti. Spre sfârşitul guvernării lui Dej, linia sovietică din cultură începe

să fie abandonată şi o mare parte din muzeele, editurile, instituţiile culturale de factură sovietică au fost

desfiinţate.

Perioada lui Nicolae Ceauşescu

Se remarcă o nouă orientare politică, ideologică şi culturală – naţional-comunismul. Orientarea a fost

promovată prima dată de liderul comunist al Iugoslaviei – Iosip Broz Tito. Acesta a refuzat de la început să se

subordoneze lui Stalin. Prin naţional-comunism se înţelege acel tip de regim şi de doctrină în care se păstrează

principiile de bază ale comunismului, însă conducătorul partidului şi al statului are tendinţa să nu se mai

subordoneze Moscovei. Motivaţia reală a acestei atitudini nu a fost promovarea propriilor valori, ci creşterea

puterii liderului, care nu trebuia să-şi mai coordoneze acţiunile după directivele liderilor sovietici.

În România, cel care a iniţiat linia naţional-comunismului a fost Nicolae Ceauşescu. În plan cultural,

naţional-comunismul a însemnat valorificarea propriilor modele, personaje istorice care începeau cu Burebista,

continuau cu Decebal, Traian, voievozi, culminând cu figura lui Ceauşescu.

Etapele dezvoltării culturii:

1) 1965 – 1975

În prima etapă se înregistrează o deschidere fără precedent către Occident. Au început să se publice din nou

mulţi autori străini, dar şi români. Contactele culturale cu Occidentul devin tot mai frecvente prin universităţi,

edituri şi sunt reînfiinţate facultăţile cu profil social. Cenzura, chiar dacă a fost menţinută, nu a mai fost atât de

drastică şi a fost permis un oarecare schimb de idei.

În acest context, în 1971 Ceauşescu face o vizită în China şi Coreea de Nord. Acolo, lider comunist era Mao

Tze Dun, care declanşase aşa numita revoluţie culturală. Aceasta însemna, în fond, o selecţie foarte strictă şi o

cenzură efectuată în toate domeniile culturale în aşa fel încât elementele de cultură tradiţională chineză să fie

filtrate prin prisma interesului regimului şi ale propagandei roşii.

Această revoltă culturală era dublată de un cult al personalităţii conducătorului de proporţii colosale. În

cazul chinezilor, această raportare la puterea politică nu era nouă. De-a lungul secolelor chinezii dezvoltaseră un

cult al împăratului pe care l-au menţinut doar în altă formă, transferându-l liderului comunist. Se organizau

spectacole cu mii de oameni pe stadioane sau în aer liber şi, prin exerciţii coregrafice complexe, se conturau

numele lui Mao Tze Dun, steagul Chinei comuniste, diferite lozinci sau harta ţării. Acest model a fost agreat de

Ceauşescu, care, odată întors în ţară, a început treptat să-l preia.

2) 1975 – 1989

În această etapă propaganda şi mai ales cultul personalităţii au atins nişte cote fără precedent. S-a

intensificat controlul social – acea practică a regimului prin care se dorea un control foarte strict al cetăţeanului

atât în ceea ce priveşte activitatea lui economică, socială, politică, dar şi din perspectiva vieţii private sau a

timpului liber.

În acest sens, în anii ’70 a fost înfiinţat Festivalul Naţional Cântarea României. Acesta consta într-un

complex de activităţi cu profil artistic în care s-a implicat un număr din ce în ce mai mare de oameni. Exista un

calendar care începea cu faza comunală, faza intercomunală, judeţeană, regională şi în sfârşit faza naţională.

Domeniile în care avea loc această întrecere erau extrem de diverse:

- Brigăzi artistice

- Dansuri, cor, interpretare solo, teatru ,

balet

- Interpretări vocale/instrumentale

- Meşteşuguri populare

Scopul acestor manifestări era pe de o parte de a ocupa timpul liber al oamenilor şi integrarea unui

număr cât mai mare de oameni în actul propagandistic. Aspectul pozitiv ţinea de faptul că se crea un cadru

pentru socializare, iar această competiţie era una din puţinele posibilităţi de lansare a unor talente reale.

În anii ’80 Cântarea României a înregistrat proporţii de masă, ceea ce a afectat calitatea manifestărilor.

Tot în anii ’80 cultul personalităţii atinge cota sa maximă, atât figura lui Ceauşescu, cât şi a Elenei Ceauşescu

ocupând toate domeniile culturale.

Intenţia lui Ceauşescu era aceea de a plăti întreaga datorie externă, obiectiv care a fost atins prin

scăderea drastic a nivelului de trai. Economia de curent electric a devenit o parte a propagandei, astfel că

singura modalitate în care oamenii mai puteau avea acces la cultură era mersul la spectacole, avantajele fiind

oraşele mai mari cu operă, teatru, filarmonică sau unde spectacolele erau organizate mai des.

În ceea ce priveşte mass-media, era monopolizată de cuplul rezidenţial. Programul TV era de 2 ore/zi,

cu excepţia zilelor de sâmbătă şi duminică, iar pe lângă ştiri, erau difuzate filme, de regulă tot din creaţia ţărilor

din lagărul comunist..

În concluzie, viaţa culturală în perioada comunistă a cunoscut o evoluţie diferită de la o etapă la alta,

constantă fiind prezenţa agresivă a propagandei. Chiar şi aşa, pe alocuri, s-au putut remarca scriitori sau artişti

de valoare, unii reuşind sa devină cunoscuţi după ce au parasit România comunistă(Petru Dumitriu).

Represiunea în societatea comunistă

Orice regim totalitar este unul care ignoră complet drepturile şi libertăţile cetăţeanului. Uneori, acestea

sunt prevăzute formal în Constituţie, însă nu sunt aplicate în mod real niciodată. Constituţiile din 1948, 1952 şi

1965 cuprindeau prevederi cu aspect democratic, însă ele nu se reflectau în funcţionarea efectivă a societăţii.

Pentru ca membrii unei societăţi totalitare să accepte acel regim, a fost nevoie de înfiinţarea unui întreg

mecanism de represiune. În România primele acţiuni de tip represiv s-au produs încă din 1944- 1947, printre

victimele acestor măsuri numărându-se membri ai elitei politice interbelice şi cei din conducerea PNL şi

PNŢ.

Deci prima formă a represiunii a fost una de natură politică.

Represiunea comunistă a constat în acţiuni de înlăturare din viaţa publică, de intimidare, arestare,

acestea alcătuind o fază preliminară a represiunii. După arestare, represiunea îmbrăca forme violente. Arestatul

era bătut, torturat, supus unui process fără o bază juridică reală şi condamnat la mai mulţi ani de închisoare sau

chiar pe viaţă. În unele cazuri arestatul era executat.

O altă formă a represiunii a fost deportarea (scoaterea unei întregi comunităţi selectată fie pe criteriu

etnic, fie social, fie politic, şi mutarea ei într-un alt spaţiu geografic sau într-un lagăr de muncă). Cazuri de

deportare s-au înregistrat în rândul:

- Populaţiei germane din România care a fost deportată în URSS după 1945. Au fost alese persoane

indiferent de sex (17 – 45 ani), motivaţia URSS fiind aceea că România a participat la campania din

E, care a adus multe distrugeri URSS-ului, astfel că acum românii de origine germană au fost folosiţi

pentru reconstrucţia URSS

- Şvabilor (sârbii din Banat) care au fost deportaţi în Bărăgan

Categoriile supuse represiunii au fost:

- Elita politică interbelică

- Preoţii, indiferent de rit

- Ofiţerii din Armata Română

- Intelectualii

- Clericii în general

- Ţăranii înstăriţi (chiaburii)

- Oricine era suspect de atitudine ostilă

la adresa regimului

Sensul justiţiei a fost complet deturnat, aveau loc procese rapide în care dreptul la apărare era formal, iar

motivul represiunii era sintetizatat într-o formulă standard: duşman al poporului.

În România s-a conturat un gulag după modelul sovietic, au fost înfiinţate sau folosite închisori sau

lagăre mai vechi. Printre cele mai cunoscute şi sinistre s-au numărat: Sighet, Aiud, Gherla, Jilava, Malmaison,

Tg. Ocna, Piteşti, Râmnicu Sărat sau lagărele de muncă de la Canalul Dunăre Marea Neagră ori Balta Brăilei,

la Periprava.

Acţiunea de organizare şi punere în aplicare a sistemului represiv i-a revenit unei instituţii specific,

organizată după model sovietic numită DGSP (Direcţia Generală a Securităţii Poporului) în 1948 şi DGSS

(Direcţia Generală a Securităţii Statului) în 1951.

Nucleul iniţial al DGSP a fost alcătuit din agenţi sovietici din NKVD, care ulterior şi-au luat nume

româneşti: Vladimir Mazurov (Mazuru), Boris Grünberg (Alexandru Nicolschi), Pantelei Bodnarenco

(Gheorghe Pintilie) sau Alexandru Drăghici. Aceştia au aplicat rapid metode represive deja verificate în

URSS, astfel că în anii ’50 valul de represiune a fost cel mai intens.

Încă nu se poate oferi o cifră care să indice cu certitudine numărul victimelor represiunii. Se estimează

însă în jur de un milion în anii ’50. În 1964 atunci când s-a dat decretul de amnistiere, numărul deţinuţilor

politici era puţin peste 1000. Astfel, pentru intervalul 1945 – 1965 represiunea a avut o formă violentă, masivă,

a angrenat un număr foarte mare de victime, scopul ei fiind instaurarea unui climat de teroare în societate.

Represiunea a mai urmărit şi distrugerea sentimentului de solidaritate, deoarece în multe cazuri

Securitatea folosea un sistem foarte amplu de informatori care făceau denunţuri. Astfel, indiferent de tipul de

comunitate, apărea teama existenţei măcar a unei persoane care ar putea transmite mai departe ceea ce se vorbea

acolo şi asta alimenta sentimentul de nesiguranţă şi de neîncredere.

În perioada lui Ceauşescu represiunea nu a mai fost atât de amplă, deoarece valul anterior de represiune

îşi făcuse deja efectul. În 1964 au fost desfiinţate închisorile politice şi eliberaţi şi ultimii deţinuţi politic

supravieţuitori. În perioada următoare însă, foştii deţinuţi au continuat să fie urmăriţi, au fost atent

supravegheate legăturile cetăţenilor cu exteriorul. Cele două metode principale folosite de Securitate pentru

controlul cât mai eficient al societăţii au fost:

- Interceptarea convorbirilor fie telefonice, fie purtate într-o încăpere, în ultimul caz fiind plasate

microfoane în pereţi; toate instituţiile publice erau astfel supravegheate.

- Informatorii, al căror număr crescuse foarte mult în perioada lui Ceauşescu (zeci de mii). Aceştia

nu erau angajaţi ai Securităţii, ci erau integraţi în diferite colective de muncă şi acceptau să

întocmească rapoarte legate de colectivitatea în care lucrau. Motivele pentru care făceau acest lucru

erau fie şantajul (cel mai adesea legat de membrii familiei), fie dorinţa de a-şi îmbunătăţi situaţia

materială

O altă modalitate de control social în timpul lui Ceauşescu – izolarea potenţialilor adversari politici şi

internarea lor în azile psihiatrice. Astfel, cei cu atitudine ostilă la adresa regimului, provenind în general din

categorii intelectuale, erau diagnosticaţi cu boli psihice fictive şi practic izolaţi de societate.

În anii ’80 activitatea Securităţii se pare că a devenit ceva mai formală, multe din rapoartele adunate

având un caracter repetitiv.

Fenomenul Piteşti

Constituie unul din cele mai îngrozitoare aspecte ale represiunii din România, după unii istorici, chiar

cel mai cumplit din întreaga literatură memorialistică a Gulagului comunist. A fost declanşat în 1949, fiind

aplicat un procedeu aşa zis pedagogic de factură sovietică. Esenţa fenomenului sau experimentului Piteşti a

constat în încercarea de reeducare a deţinuţilor politici. Acest lucru îl încercase în spaţiul sovietic un

pseudopedagog – Macarenko – care experimentase reeducarea pe orfanii de război.

Experimentul Piteşti se numeşte aşa după închisoarea unde s-a desfăşurat timp de 5 ani. Ca şi în URSS,

intenţia a fost de modificare completă, radicală, mai întâi a sistemului de valori a unui om, şi mai apoi a

personalităţii acelui om. Reeducarea s-a produs exclusiv prin mijloace represive :

- Înformetare

- Privare de somn

- Anchete prelungite, cu aceleaşi întrebări puse obsesiv

- Bătăi şi torturi interminabile

Reeducarea era concepută în două etape:

1) Aşa zisa demascare prin care deţinutul trebuia să recunoască nişte fapte fictive, numai pentru că cei

care îl torturau îi cereau asta. Demascarea nu se referea doar la persoana deţinutului, ci şi la familia,

prietenii lui sau valorile lui etice ori religioase. Pentru a dovedi că demascarea e completă, el

denigra, jignea sau blasfemia aceste valori.

2) Reeducarea propriu-zisă – transformarea deţinutului din victimă în călău. Pentru a I se verifica

loialitatea şi complete schimbare, era pus să îi tortureze pe foştii colegi de celulă şi dacă era

suspectat că nu face acest lucru din convingere, redevenea victimă.

În Piteşti s-a eliminat orice modalitate de sinucidere. S-a format un grup de deţinuţi sub conducerea lui

Eugen Ţurcanu, care a participat câţiva ani la tortura celorlalţi deţinuţi. În 1954 expriementul a fost sistat, iar

grupul de deţinuţi reeducaţi a fost executat. Caracterul sinistru şi inuman al acestui experiment reiese din

încercarea unică până atunci de a modifica radical o persoană umană în sens negativ, fără să îi permit să mai

păstreze absolut nimic din ceea ce îl definea înaintea reeducării.

Rezistenţa anticomunistă

În lini generale, la nivel european, au existat două momente de revoltă anticomunistă considerate de

referinţă:

1956 în Ungaria – revolta anticomunistă

1968 în Cehoslovacia – primăvara de la Praga

În ambele cazuri intervenţia URSS a fost violentă, iar mişcările au fost reprimate. În România singura

mişcare anticomunistă de amploare a fost aceea decisivă din 1989. Până în 1989 însă au existat anumite tipuri

de reacţii anticomuniste care se încadrează în noţiunea general de rezistenţă anticomunistă (disidenţă

anticomunistă). Şi din acest punct de vedere, fenomenul poate fi urmărit pe cele două etape:

Perioada lui Gheroghe Gheorghiu-Dej

Cel mai semnificativ tip de rezistenţă anticomunistă a fost aşa numita rezistenţă din munţi. În esenţă,

aceasta a constat într-o opoziţie armată ale cărei rădăcini se regăsesc imediat după 23 august 1944. Atunci o

parte din ofiţerii Armatei Române şi o parte din subalterni au refuzat să respecte ordinele referitoare la trecerea

României de partea URSS şi au continuat să lupte alături de trupele germane.

S-au constituit mai multe nuclee semnalate încă din octombrie 1944, care sabotau acţiunile Armatei Roşii.

După încheierea războiului, aceste nuclee s-au menţinut, ba chiar numărul celor implicaţi a crescut. S-au

constituit mai multe organizaţii anticomuniste concentrate mai ales în zonele montane sau în Delta Dunării.

Foloseau armament şi muniţie rămase după al Doilea Război Mondial şi considerau lupta lor una legitimă,

pentru că refuzau să accepte regimul comunist.

Amploarea acestor organizaţii şi acţiuni şi numărul destul de ridicat al celor implicaţi au fost determinate de

speranţa că ocupaţia militară a Europei de Est de către Armata Roşie era doar o chestiune de timp, până când

SUA ar fi declanşat un nou război cu scopul eliberării acestor ţări de sub dominaţia comunistă. De aceea

sloganul Vin americanii! reflecta o speranţă reală a celor din munţi.

Cele mai puternice nuclee au activat în Munţii Făgăraş:

- Mişcarea Naţională de Rezistenţă

(condusă de generalul Aurel Aldea)

- Haiducii lui Avram Iancu

- Divizia Sumanele Negre

- Organizaţia Vlad Ţepeş 1

- Organizaţia Vlad Ţepeş 2

- Graiul Sângelui

- Organizaţia T

Printre conducătorii acestor grupări: Ion Gavrilă Ogoranu – a avut probabil cea mai îndelungată activitate

anticomunistă; fraţii Ion şi Toma Arnăuţoiu , Gheorghe Arsenescu (tot în Făgăraş).

Grupări similare:

- Bucovina (Vasile Motrescu, Constantin Cenuşă)

- Banat-grupul colonelului Uţă şi al lui Spiru Blănaru

- Maramureş

- Delta Dunării- Ghiţă Tomoşoiu

După 1990 a apărut o bogată literatură memorialistică referitoare la aceste grupări.Ele erau susţinute

adesea de ţăranii din satele situate la poalele munţilor, pe timpul iernii erau adapostiţi în poduri, fâneţe

sau bordeie mascate, li se asigura hrana şi erau anunţaţi despre mişcările trupelor de securitate.Uneori

Securitatea folosea şantajul pentru a-i putea captura pe cei din munţi, arestând un membru al familiei,

soţia (exemplul cel mai celebru fiind cel al Elisabetei Rizea) sau un copil, uneori întreaga familie care

era bătută şi torturată pentru a da informaţii despre bandiţi.

Astfel, de teamă, unii săteni ajungeau să îi demaşte pe cei din munţi.Cei mai mulţi au fost împuşcaţi

în timpul ambuscadelor trupelor de securitate, iar cei prinşi au fost executati ulterior.Ultimele acţiuni au

fost înregistrate în 1959, înfrângerea revoluţiei din Ungaria demoralizând puternic ultimele grupări de

luptători din munţi.Atunci au realizat că salvarea din exterior nu avea să mai vină.

Dizidenţa anticomunistă

Prin dizidenţă se înţelege acel tip de manifestare prin care o persoană sau un grup de

persoane iau atitudine împotriva regimului comunist. Dizidenţa anticomunistă s-a manifestat în

plan european în câteva ţări, cele mai importante momente fiind:

- Revolta din 1956 din Ungaria

- Aşa numita primăvară de la Praga (Cehoslovacia) din 1968

Aceste două momente sunt considerate cele mai radical manifestări prin care s-a încercat

înlăturarea regimului. Amploarea acestor mişcări a determinat o reacţie violentă din partea

Moscovei, care le-a stopat. De asemenea, în anii ’80 în Polonia a apărut mişcarea sindicală

Solidaritatea sub conducerea lui Lech Walesa.

În România fenomenul dizidenţei poate fi urmărit pe cele două etape:

1) 1945 – 1965: fenomenul dizidenţei este reprezentat cel mai bine de rezistenţa din

munţi

2) 1965 – 1989: fenomenul dizidenţei a fost unul mult mai discret, existând anumite

explicaţii:

În 1964 a început eliberarea deţinuţilor politici, astfel că în 1965 majoritatea închisorilor

politice au fost închise. Foştii deţinuţi au fost în continuare urmăriţi, întâlnirile între ei

fiind atent supravegheate

Perioada lui Dej a fost una a terorii, încercările de rezistenţă anticomunistă fiind violent

reprimate. După 1965 efectele acestei politici au devenit evidente în sensul că s-a ajuns la

un nivel extrem de redus al reacţiei societăţii româneşti

În plus, începuse să dea roade formarea omului nou, adică apăruse unui segment de

populaţie tânără educată în timpul regimului communist, pentru care idea de rezistenţă

aproape că nu exista

Eficienţa foarte mare pe care a atins-o instituţia Securităţii. Numărul angajaţilor seurităţii

a crescut progresiv în paralel cu numărul informatorilor

În linii generale, dizidenţa din perioada naţional-comunistă a cunoscut câteva tipuri de

manifestare:

Rezistenţa interioară: Se referă la atitudinea unei părţi a intelectualilor care nu au mai

publicat sau scris şi au refuzat să servească o cauză politică. În cazul lor nu e vorba de o

opoziţie efectivă, ci doar un refuz al colaborării.

Dizidenţa de tip social: Este interpretabilă, deoarece la ea au participat muncitori sau

mineri care urmăreau obiective concrete legate de condiţiile de muncă, salarizare, durata

zilei de lucru etc, deci nu neapărat înlăturarea regimului. Acestui tip de revoltă

anticomunistă îi corespund mişcările din:

- 1977 – când a avut loc o grevă a minerilor din Valea Jiului, unde s-au ridicat

obiective de tip social. Pe Valea Jiului s-a deplasat chiar Ceauşescu, ulterior având de

suferit conducătorii mişcării.

- 1987 – a avut loc o grevă de amploare a muncitorilor din Braşov.

Dizidenţa unei părţi a intelectualităţii: O parte a intelectualităţii a luat atitudine făţişă,

deschisă împrotriva regimului. Cazurile au fost mai curând singulare, cele mai cunoscute

nume fiind: Paul Goma, Dorin Tudoran, Dinu C.Giurescu, Vlad Georgescu, Mihai Botez,

Ana Blandiana, Doina Cornea, Mircea Dinescu. Cea mai importantă manifestare a

acestui tip de dizidenţă a fost cea iniţiată de Paul Goma, care a redactat un document

numit Carta 77, prin care se solidariza cu evenimentele din Cehoslovacia şi susţinea

necesitatea respectării drepturilor omului în România. Acest document, care reunea 200

de semnături, era adresat Conferinţei pentru drepturile omului de la Belgrad, dar nu a

făcut decât să îi asigure lui Paul Goma paşaportul de emigrare, deci nu a avut nicio

finalitate reală legată de regim.

Dizidenţa pe filiera religioasă: Existau grupări neoprotestante, baptiste, care au militat

împotriva comunismului cu sprijin extern.

Spre sfârşitul regimului s-a conturat un nou tip de dizidenţă chiar în interiorul PCR.

În martie 1989 6 membri ai nomenclaturii comuniste au redactat o scrisoare – Scrisoarea

celor şase – în care au criticat politica dusă de Ceauşescu. Textul se înscrie însă pe linia

reformisului comunist început în 1985 în URSS de către Mihail Gorbaciov. Acesta a

declanşat procesul numit perestroika (reformă) şi glasnost (transparenţă). Gorbaciov

urmărea adoptarea unui comunism cu faţă umană, nu instaurarea democraţiei. Această

orientare se regăseşre oarecum în Scrisoarea celor şase, care nu critica comunismul ca

ideologie, ci politica lui Ceauşescu (dictatura, sărăcia extremă, izolarea diplomatică).

Dizidenţa din 1965 – 1989 a fost posibilă în măsura în care dizidentul era făcut cunoscut în

Occident. Dacă devenea celebru, Ceauşescu nu mai urmărea lichidarea lui, şi în cele din urmă era

lăsat să plece.

Un rol important în popularizarea cazurilor de dizidenţă l-a avut postul de radio Europa

Liberă, care emitea în limbile ţărilor din blocul comunist. Acest post de radio era singura sursă

de informaţii reale referitoare la situaţia din România şi mai ales la felul în care era percepută în

exterior. Printre cele mai importante voci de la Europa Liberă s-au numărat: Vlad

Georgescu(istoric), Monica Lovinescu, Virgil Ierunca. Chiar dacă emisiunile erau extrem de

critice şi ironice, ele nu pot fi considerate manifestări de dizidenţă, deoarece nu erau în ţară. Cu

toate acestea, intervenţia Securităţii era foarte violentă şi în cazul acestor persoane, Monica

Lovinescu fiind bătută crunt, iar Vlad Georgescu ucis.

Aşadar, fenomenul dizidenţei anticomuniste din România este unul destul de discret in

cea de a doua partea regimului, dar prima fază, cea a rezistenţei din munţi, nu ne permite

afirmaţia că acest fenomen lipseşte.