I.1. Justita in epoca straveche

Strămoşii poporului nostru – dacii şi romanii – care ne-au determinat etnogeneza, ne-au transmis

totodată şi anumite elemente fundamentale ale organizării politice şi ale instituţiilor juridice.Izvoarele

atestă că, începînd din sec. V î. Hr., geto-dacii, care constituiau cea mai importantă ramură în sînul

etniei trace, erau împărţiţi în mai multe triburi ce aveau teritorii distincte, însă unitare sub raportul

formelor de cultură. În secolele III-I î. Hr. se menţionează existenţa şi a uniunilor de triburi.

În cadrul lor, atribuţiile de conducere socială şi, respectiv, dreptul de a decide în toate privinţele

aparţineau poporului înarmat, pentru faptul că acesta îşi expunea viaţa în luptă. Adunarea poporului

alegea în fruntea triburilor şi a uniunilor de triburi dacice un şef militar pe care tot adunarea îl putea

revoca. Şeful militar, ca primul între egali, exercita atribuţiile încredinţate de adunarea poporului,

împărţind puterea cu căpetenia religioasă.

Relaţiile sociale ale geto-dacilor în epoca prestatală erau reglementate prin norme de conduită

fără caracter juridic, respectate de bună voie, nu prin constrîngere. Dovadă este faptul că membrii

societăţii formulau regulile în versuri şi le învăţau cîntîndu-le, ca semn de ataşament, chiar de

afecţiune, faţă de ele. Gîndirea juridică în perioada străveche purta amprenta mentalităţii participative,

în cadrul căreia orice fenomen din natură sau societate are loc cu concursul forţelor supranaturale.

Mentalitatea participativă explică felul în care se realiza şi se distribuia justiţia.

De exemplu, dacă regele suferea de vreo boală, se considera că unul dintre supuşii săi a jurat

strîmb pe zeităţile palatului regal. În scopul descoperirii celui vinovat erau chemaţi ghicitori. Dacă cel

indicat de către cei trei ghicitori susţinea că nu este vinovat, era chemat un număr îndoit de ghicitori, iar

dacă răspunsul acestora concorda cu al primilor trei, cel găsit vinovat era ucis, iar bunurile lui intrau în

stăpînirea celor dintîi ghicitori.

În caz contrar, erau chemaţi apoi alţi ghicitori şi, dacă se stabilea că primii ghicitori au dat un

răspuns greşit, aceştia plăteau cu capul greşeala lor.

După formarea statului geto-dac, puterea supremă era deţinută de către rege. Iar puterea judecătorească

era pusă, în mare parte, în sarcina preoţilor. Astfel, pe timpul statului centralizat, întemeiat de regele

Burebista (aproximativ anii 82–44 î. Hr.), Deceneu, mare preot, era concomitent şi vicerege însărcinat

cu executarea justiţiei, fiind judecătorul suprem.

În legătură cu instanţele judiciare, o inscripţie veche aminteşte despre un colegiu al celor care

„introduceau” procesele, în general civile, în instanţă pentru a fi judecate în termen scurt. Deşi

atribuţiile realizării justiţiei au fost preluate de către organele statului, în practică, mai ales în cazurile

de vătămare corporală, a continuat să se aplice şi sistemul răzbunării sîngelui. Unele texte atestă

folosirea duelului judiciar ca mijloc de tranşare a litigiilor.

La aceste etape iniţiale de evoluţie a dreptului, justiţia era considerată ca o expresie a divinităţii,

iar hotărîrile adoptate de judecători erau considerate infailibile. Astfel, la origini, nici nu putea fi

concepută existenţa unor mijloace procesuale pentru modificarea sau anularea hotărîrilor judecătoreşti.

După cucerirea Daciei de către romani (106 d. Hr.), noii stăpînitori, urmărind să-şi consolideze poziţia,

au introdus propria administraţie, favorizînd stabilirea în acele locuri a elementelor romane sau

romanizate din tot Imperiul.

După împăratul Romei, cea mai mare competenţă asupra tuturor locuitorilor provinciei Dacia o

avea guvernatorul, căruia îi erau acordate atribuţii de ordin politic, judecătoresc, administrativ etc.

Procedura de judecată în Dacia era aceeaşi ca şi în celelalte provincii imperiale romane. Astfel,

cetăţenii romani se adresau instanţelor potrivit procedurii formulare. Guvernatorul sau reprezentantul

său trimitea părţile, după ce le dădea formula în faza în iure, la un judecător care statua în faza in

judicio.

Totuşi, guvernatorul putea judeca personal pricinile, fără a le mai trimite la un judecător.

Această procedură, care îşi făcea apariţia în provincii, a fost numită extra-ordinem; în cazul în care

sentinţa prevedea pedeapsa capitală, condamnatul putea face apel la Roma.

Peregrinii erau judecaţi tot de guvernatorul provinciei sau de reprezentantul său.

Acesta putea rezolva pricina singur sau dădea numai formula de judecată, trimiţînd pricina spre

soluţionare unui judecător unic sau unor judecători multipli. În litigiile dintre un cetăţean roman şi un

peregrin, acesta din urmă obţinea pentru durata procesului calitatea de cetăţean roman. În materie

penală, guvernatorul putea să condamne la moarte pe locuitorii provinciei. Atunci însă cînd era vorba

de un fruntaş din rîndul popoarelor supuse, pedeapsa capitală nu putea fi dată decît de împăratul Romei.

I.2. Justitia in Evul Mediu

În Evul Mediu, domnitorul soluţiona de sine stătător pricinile apărute, însă el lua hotărîrile după ce

seconsulta cu Sfatul Domnesc, organ consultativ constituit din boierii care reprezentau clasa feudală

(instituit după instaurarea dominaţiei otomane pentru a nu permite concentrarea excesivă a puterii).

Evident, domnul nu reuşea să soluţioneze singur toate pricinile, de aceea ele erau puse în sarcina

organelor locale şi a celor centrale, care judecau în numele şi sub controlul domnului.

Astfel, în Moldova justiţia era exercitată de domnul ţării, de divan (din a doua jumătate a

secolului XVIII – de departamente), de anumiţi dregători centrali sau locali (în baza funcţiei pe care o

deţineau sau a unei delegaţii speciale date de domn), de unele organe orăşeneşti sau de breaslă (justiţia

orăşenească), de stăpînul feudal (laic sau ecleziastic) în ce priveşte oamenii de sub puterea lui, de

„oamenii buni şi bătrîni” (justiţia obştii săteşti), de clerici (justiţia ecleziastică), precum şi de către

Biserică, fără a înlătura judecarea domnească, în cauzele civile sau penale legate de canoane.

Părţile în litigiu puteau ele însele să-şi aleagă boieri-judecători, care să judece cauza lor.În

epoca medievală, procedura de judecată nu s-a diferenţiat în justiţie civilă şi penală, de aceea n-au

existat instanţe speciale de judecată. Doar în puţine cazuri legea prevedea pornirea din oficiu a

procesului; deschiderea acestuia avea loc, de regulă, în baza reclamaţiei părţii lezate.

Oamenii liberi şi persoanele juridice puteau beneficia de serviciile justiţiei, iar cei dependenţi –

numai în procesele în care se punea în discuţie starea lor de dependenţă. Robii erau reprezentaţi de

stăpînii lor. Femeia necăsătorită sau văduvă avea capacitatea procesuală, iar cea măritată trebuia să fie

asistată de către bărbat sau reprezentată de acesta.

Chemarea în judecată se făcea verbal sau printr-o petiţie scrisă. Instanţa sesizată fixa termenul

de înfăţişare: la primul termen, ca şi la cele următoare, se ascultau susţinerile părţilor, se administrau

probele şi apoi se proceda la judecarea propriu-zisă. Cele mai des folosite mijloace de probă erau:

mărturisirea învinuitului, depoziţiile martorilor, cojurătorii, jurămîntul, blestemul sau cartea de blestem,

înscrisurile, prezumţiile, expertiza, cercetarea la faţa locului, informaţiile personale ale judecătorului.

Cojurătorii erau persoanele, iniţial din aceeaşi categorie socială cu partea din proces pentru care

jurau, mai tîrziu cu precădere boieri, chemaţi să afirme existenţa unui drept sub prestare de jurămînt. Ei

erau indicaţi de domn, fie numeric (de obicei 6 sau 12 pentru cauzele mici, 24 sau 28 pentru cauzele

mari), fie nominal. În procesele penale ei jurau cu privire la reputaţia unei persoane parte din proces, iar

în cele civile cercetau obiectul litigiului şi arătau de partea cui este dreptatea.

Hotărîrea se dădea conform jurămîntului lor. Cojurătorii nu erau martorii de azi; ei nu veneau să

depună mărturii asupra veracităţii vreunui fapt pentru ca, pe baza depunerii lor, să se judece dreptatea

cauzei. Prin însuşi faptul că s-au găsit în sprijinul unei persoane 6, 12, 24 sau 28 de cojurători, după

natura afacerilor, toţi de aceeaşi condiţie socială cu aceea a persoanei în folosul căreia jurau, dreptul era

considerat că există. Astfel, această probă era mai puternică decît actele scrise.

Partea care a pierdut procesul putea să ceară rejudecarea pe baza unei noi probe, cu un număr

dublu de cojurători faţă de cel anterior.

Probele despre care s-a vorbit mai sus au evoluat atît ca structură, cît şi ca importanţă; cojurătorii

dispăruseră spre sfîrşitul perioadei medievale, iar blestemul cu semnificaţii magico-religioase era

folosit din ce în ce mai rar; în schimb, înscrisurile se administrau pe o scară tot mai largă, iar mărturiile

evoluau spre o instituţie modernă.

Instrumentarea procesului nu era neapărat consemnată în acte scrise. În procesele penale,

cercetarea se făcea, de obicei, de către judecătorul ce soluţiona pricina, iar şedinţele de judecată se

desfăşurau, de regulă, în public. Rezultatul procesului era consemnat într-o hotărîre („carte de

judecată”) sau o într-o încheiere a Divanului (anaforá). Aici se menţionau numele părţilor litigante,

dacă ambele au fost prezente la judecată ori dacă au fost reprezentate prin avocaţi; de asemenea, se

arătau obiectul plîngerii, susţinerile părţilor, probele administrate, soluţia dată şi confirmarea

domnească a acesteia.Concepţia care stătea la baza procedurii judiciare era ca judecata să se realizeze

„după lege şi dreptate”. Legea sau obiceiul era Legea Ţării, iar dreptatea era morala epocii, conştiinţa

juridică, aceea care trebuie să vegheze la respectarea moravurilor, la justa interpretare şi aplicare a

legii. Nu exista apel sau alte trepte de jurisdicţie, iar părţile nemulţumite de hotărîrea dată puteau să

redeschidă procesul la aceeaşi instanţă sau la organele de stat superioare, inclusiv la sfatul domnesc şi

la domnul ţării.

Dreptul medieval nu a cunoscut autoritatea de lucru judecat, formulată ca principiu, ceea ce

menţinea o stare de nesiguranţă în relaţiile judiciare. În această situaţie, domnii au încercat să

îngreuneze redeschiderea proceselor, dînd hotărîri în care se specifica plata unei amenzi de către partea

care va cere revizuirea soluţiei judecătoreşti.

Pentru menţinerea aceleiaşi securităţi juridice, adică pentru asigurarea stabilităţii hotărîrilor,

cîştigătorul procesului putea depune în visteria domnească, sau în mîna dregătorilor care judecaseră, o

sumă de bani, urmînd ca, în caz de rejudecare, partea care a pierdut procesul să-i înapoieze

cîştigătorului suma depusă.

La judecarea proceselor civile şi a celor penale se conduceau de dreptul cutumiar, constituit din

obiceiurile pămîntului, care evoluau în permanenţă, şi de dreptul scris, care este numit în istorie prin

două noţiuni: pravilă şi lege. Pravilă este legea canonică, iar lege este legea obişnuită pentru materiile

ordinare.

Există o mare controversă cu privire la prima lege scrisă. Majoritatea autorilor susţin că primul

nostru cod a fost Codul lui Alexandru cel Bun. În sprijinul acestei păreri se citează un pasaj foarte

cunoscut din Descriptio Moldaviae a lui Dimitrie Cantemir: „Ce fel de pravile au fost în Dacia în

eseurile vechi este neştiut, pentru tăcerea istoricilor.

Însă, dintru asemănarea obiceiului, de pe la celelalte popoare barbare, putem să presupunem,

cum că voia Domnului şi dreptul firesc au avut putere ca şi o lege scrisă. Şi pentru aceia, Alexandru

Despotul cel dintîi al Moldovei, pe care locuitorii l-au numit cel Bun, pentru faptele lui cele mari, voind

să vindece rana aceasta, au primit de la împăraţii Ţarigradului, cu coroana crăiască împreună, şi legile

greceşti, care erau în cărţile lui Balsamon, şi din cărţile acelea, prea lungi, au scos numai aceia ce este

acum, legea Moldaviei”.

Primul domn necontestat, care a făcut codul scris în Moldova, este Vasile Lupu. Astfel, condica

lui Vasile Lupu, scrisă în 1646, este un rezumat, o traducere a Basilicalelor şi a legilor canonice ale lui

Aristin. Odată cu începerea epocii fanariote, legiuirile marilor voievozi au căzut în desuetudine, în

neaplicare; a început epoca de jaf, de nedreptate. Jalea ţărilor era aşa de mare sub domnia fanariotă,

încît chiar şi domnii fanarioţi au considerat că este necesar şi în interesul domniilor lor să dea acestor

provincii legi scrise aşa cum fusese în trecut. Ca urmare, în Moldova, Alexandru Moruzi Voievod l-a

însărcinat în 1804 pe Toma Carra să facă o traducere a manualului lui Armenopol.

După publicarea traducerii, voievodul a considerat că această legiuire nu este în conformitate cu

nevoile Moldovei, nici nu era cunoscută în Moldova, de aceea l-a însărcinat pe Toma Carra să facă un

fel de carte de drept civil şi penal, servindu-se de Basilicale, după modelul Institutelor lui Iustinian. În

1806 Toma Carra a scris prima carte asupra persoanelor.

I.3. Justitia in Basarabia in Epoca Moderna

I.3.1. Justiţia sub Imperiul Ţarist

Formarea şi dezvoltarea relaţiilor sociale moderne a cunoscut un ritm destul de lent, din cauza mai

multor factori, inclusiv a dominaţiei otomane în Moldova. Pe teritoriul Principatului Moldova dintre

Prut şi Nistru, redenumit Basarabia, organizarea unui sistem de stat modern fusese şi mai mult întîrziată

ca urmare a încorporării acestuia în anul 1812 în componenţa Rusiei.

Or, izvoarele atestă că justiţia rusă, ca formă de organizare, nu era superioară celei din Moldova

de pînă la 1812, ci dimpotrivă, în multe privinţe era inferioară, fiind caracterizată prin menţinerea

principiilor şi instituţiilor medievale. De asemenea, este de menţionat că la sfîrşitul sec. al XVIII-lea

Imperiul Rus, de altfel ca şi cel German, nu avea un Cod civil, spre deosebire de celelalte ţări din

Europa.

În primele legi de guvernare a Basarabiei, ţarismul a păstrat temporar majoritatea instituţiilor juridice

tradiţionale ale provinciei. Prin Regulamentul privind instituirea administraţiei provizorii în Basarabia,

din 23 iulie 1812, justiţia era înfăptuită în baza regulilor vechi de unul dintre cele două departamente

ale administraţiei civile, instituite în provincie.

Departamentul I al guvernului provincial amintea după structură şi competenţă divanul

Moldovei. În judeţe, funcţiile judecătoreşti erau exercitate de ispravnici. Prin Aşezămîntul din 1818 au

fost reglementate mai detaliat instanţele de judecată şi procedura judiciară. Astfel, justiţia era înfăptuită

de judecătoriile judeţene, de Curtea Civilă şi Penală provincială şi de Consiliul Suprem, ca instanţă

judiciară supremă în Basarabia. În anii ΄20 ai sec. al XIX-lea, în Basarabia a fost înfiinţat un număr

mare şi variat de instanţe de judecată, care se bazau pe principiul medieval al judecătoriilor, pe stări şi

care depindeau în mare măsură de organele administrative.

Existau instanţe de judecată generale şi instanţe de judecată pentru anumite categorii de

persoane (de exemplu, infracţiunile săvîrşite de nobili şi funcţionari erau examinate de Consiliul

Suprem, cele săvîrşite de orăşeni şi negustori – în magistraturi, iar pentru ţărani existau judecătorii

săteşti).

Instanţele de judecată se divizau şi după categoriile de infracţiuni pe care le examinau: infracţiunile

legate de vrăjitorie, infracţiunile legate de nerespectarea drepturilor părinteşti din partea copiilor,

infracţiunile săvîrşite în urma unor întîmplări nefaste erau examinate de Tribunalul de Conştiinţă;

infracţiunile contra familiei – de dicasteria din Chişinău; iar unele pricini penale cum erau furturile

mici, pricinuirea leziunilor corporale uşoare etc. erau date în competenţa judecătoriilor de zemstvă.

Dezvoltarea relaţiilor comerciale în Basarabia a creat necesitatea separării procedurii cauzelor

comerciale de procedura civilă generală. La 1 aprilie 1819, prin decret imperial, la Reni a fost

înfiinţată Judecătoria Comercială pentru Provincia Basarabia, organ judecătoresc care nu era prevăzut

de Aşezămînt. Prin decizia Comitetului de Miniştri din 2 septembrie 1824, Judecătoria Comercială din

Reni a fost transferată la Izmail, iar competenţa acesteia a fost limitată doar asupra oraşelor Reni,

Akerman, Chilia şi Izmail. Prin decizia Comitetului de Miniştri din 16 martie 1837 competenţa

Judecătoriei Comerciale din Izmail a fost extinsă pe întreg teritoriul Basarabiei.

În martie 1857, după războiul din Crimeea şi retrocedarea, conform Tratatului de la Paris, a

judeţelor de sud ale Basarabiei (Izmail, Cahul şi Bolgrad) în componenţa Moldovei, precum şi în baza

dispoziţiei Comitetului de Miniştri din 25 ianuarie 1857, Judecătoria Comercială din Izmail, cu o nouă

denumire – Judecătoria Comercială a Basarabiei – a fost transferată în Chişinău unde a activat pînă în

1898.

Instanţele de judecată erau dependente încă în mare măsură de organele administrative. În acest

sens, este de menţionat că guvernatorul avea dreptul să se amestece în problemele judecătoreşti, avea

atribuţia să confirme hotărîrile judiciare, să desemneze în funcţii judecătoreşti.

Hotărîrile instanţelor de judecată puteau fi contestate cu apel şi revizuire. Instituţia recursului nu

era cunoscută, ea fiind instituită în a doua jumătate a sec. al XIX-lea prin statutele judecătoreşti din 20

noiembrie 1864.

Pînă la adoptarea Aşezămîntului din 1818, Adunarea comună a departamentelor guvernului provincial

a exercitat şi funcţiile instanţei de apel în Basarabia. După introducerea, în 1816, a instituţiei

rezidentului imperial, cererile de apel în cauzele penale trebuiau să fie sancţionate de rezident şi mai

apoi puteau fi rejudecate de Adunarea comună a departamentelor.

După adoptarea Aşezămîntului din 1818, hotărîrile luate de judecătoria judeţeană, cu excepţia

celor privind litigiile ce aveau ca obiect sume neînsemnate de bani sau fapte mai puţin grave, puteau fi

contestate cu apel în Curţile Civilă şi Penală provinciale. Hotărîrile Curţilor Civile şi Penale puteau fi

contestate în Consiliul Suprem.

Persoanele nemulţumite de hotărîrile Consiliului Suprem puteau cere Consiliului de Stat al Rusiei, prin

intermediul ministrului justiţiei sau al procurorului general, anularea lor. Din 1822 deciziile pronunţate

de Consiliul Suprem în pricini civile puteau fi atacate cu apel în Comitetul Provizoriu înfiinţat la

Petersburg. Prin crearea acestui Comitet, Consiliul Suprem al Basarabiei a fost lipsit de calitatea sa de

instanţă judecătorească supremă a provinciei. Potrivit Ukazului din 03 august 1825, hotărîrile Curţii

Civile Basarabene puteau fi atacate cu apel în Departamentul II al Senatului Imperiului Rus, care

devenea instanţă de apel şi revizuire pentru hotărîrile pronunţate de instanţele de judecată din

Basarabia.

Comitetul Provizoriu, fondat la 16 martie 1822, a fost dizolvat. Departamentul II al Senatului

Imperiului Rus trebuia să se conducă în examinarea cauzelor penale de legislaţia rusă, iar a cauzelor

civile – de legile şi obiceiurile locale. Părţile puteau exercita apel în conformitate cu legislaţia rusă, nu

mai tîrziu de un an de la luarea hotărîrii. Curtea Civilă trebuia să expedieze cererea de apel împreună cu

materialele dosarului, traduse în limba rusă, anexînd la ele şi extrase din legile locale după care s-a

condus la luarea deciziei, precum şi lista dovezilor invocate de apelant în susţinerea apelului.

Hotărîrile judecătoreşti puteau fi contestate cu revizuire de către guvernator şi procuror. În caz

de admitere a revizuirii, judecarea din nou a cauzei se făcea exclusiv în baza noilor extrase şi rapoarte,

fără citarea părţilor şi fără examinarea materialelor dosarului.

La 20 noiembrie 1864, ţarul Rusiei a semnat patru acte legislative cu privire la reforma judecătorească,

prin care, la 20 decembrie, acelaşi an, a fost desfiinţată Curtea Civilă, iar în 1869 a fost desfiinţată şi

Curtea Penală a Basarabiei.

Reforma judecătorească din Rusia a adus cu sine în Basarabia apariţia Curţii cu juraţi care, atît

prin caracterul activităţii sale, cît şi prin componenţa ei, se deosebea de alte forme de participare a

elementului nespecializat în executarea justiţiei. Curtea cu juraţi era constituită din judecători de

profesie şi din 12 juraţi, care erau cetăţeni cu drept de vot. Participarea obligatorie a juraţilor se cerea la

examinarea cauzelor privind infracţiunile pentru care se prevedea ca pedeapsă degradarea civică şi

infracţiunile privind proprietatea, familia etc.

Curtea cu juraţi nu era o instituţie independentă, ci doar o secţie din cadrul Judecătoriei

Districtuale Chişinău, care judeca atît cauzele civile, cît şi cele penale. Instanţa de apel pentru

Judecătoria Districtuală era Curtea de Apel din Odesa.

Tot în urma reformei, au fost înfiinţate şi judecătoriile locale de pace, care se structurau în:

1) Judecătoria de Pace de Sector; 2) Congresul Judecătoriilor de Pace. În competenţa civilă a

judecătoriilor de pace intrau acţiunile privind executarea contractelor, litigiile vizînd bunurile mobiliare

în valoare de pînă la 50 de ruble, repararea prejudiciului în mărime de pînă la 500 de ruble, restabilirea

posesiei în cazul în care din momentul deposedării au trecut nu mai mult de şase luni. În competenţa

penală a Judecătoriilor de pace intra examinarea cauzelor penale, dreptul de a aplica arestul şi alte

măsuri.

Sentinţele de condamnare, pronunţate de către judecătorul de pace, puteau fi atît revocabile, cît

şi definitive. Chestiunile vizînd desfacerea căsătoriilor intrau în competenţa Bisericii, care avea pentru

asemenea cauze un consistoriu special, ale cărui decizii urmau să fie confirmate de Sfîntul Sinod din

Petersburg. Din numărul total al judecătorilor de pace judeţeni era constituit Congresul Judecătorilor de

Pace, care era convocat periodic, sub preşedinţia unui judecător anume desemnat ori sub acea a

mareşalului nobilimii din judeţul respectiv. Congresul Judecătorilor de Pace era totodată şi instanţă de

apel în judeţ, iar în cazul dosarelor mai puţin complexe – şi instanţă de casaţie pentru hotărîrile

judecătorilor de pace de sector.

La 8 aprilie 1869, cînd a fost aprobat statul de personal al Judecătoriei Districtuale Chişinău, au

fost aprobaţi şi cei 16 judecători de instrucţie (patru judecători pentru Chişinău şi cîte doi judecători

pentru fiecare judeţ). Judecătorii de instrucţie aveau subordonare triplă: ei efectuau ancheta fiind în

subordinea procurorului, dar examinau plîngeri şi demersuri fiind în subordinea Judecătoriei

Districtuale şi Curţii de Apel.

Ei puteau recurge la ajutorul organelor de poliţie şi al celor militare, fără însă a încredinţa

acestor organe efectuarea anchetei preliminare. Instituţiile judecătorilor de pace au fost suprimate în

1889, cu excepţia celor din cîteva oraşe mari, printre care şi Chişinău, iar în 1892 în locul lor a fost

introdusă instituţia şefilor de zemstvă, cu funcţii atît administrative, cît şi judiciare. Congresul

Judecătorilor de Pace a fost înlocuit cu Congresul Şefilor de Zemstvă din Chişinău, condus de

mareşalul nobilimii. Congresul examina litigiile fiscale, patrimoniale şi băneşti, reclamaţiile cu privire

la drumurile proiectate şi construite peste pămînturile ce constituiau proprietate privată. Congresul

Şefilor de Zemstvă a funcţionat pînă în anul 1918, avînd ca instanţă de recurs Senatul Imperiului Rus

cu sediul la Sankt Petersburg.

I.3.2.Justiţia după 1918

Devenind parte integrantă a României, Basarabia a avut aceleaşi organe judiciare ca şi întregul Regat.

Cele două sisteme de organe judecătoreşti (locale şi generale) au fost înlocuite cu unul. În fiecare judeţ

a fost înfiinţat cîte un tribunal, iar în sectoare funcţionau judecătoriile de pace. Curtea de juraţi a

continuat să funcţioneze şi după 27 martie 1918.

Formarea listelor de juraţi ţinea de competenţa prefecţilor judeţelor. Listele trebuiau aduse la

cunoştinţa publică. În afară de aceasta, legislaţia românească prevedea posibilitatea atacării înscrisurilor

din aceste liste în instanţa de contencios administrativ.

La Chişinău a fost înfiinţată Curtea de Apel, care examina cauzele civile, penale şi cele de

contencios administrativ. În calitate de instanţă de recurs pentru toate instanţele din Basarabia era Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie cu sediul la Bucureşti.

Acest sistem judecătoresc a funcţionat, cu aplicarea legislaţiei româneşti, pînă la 28 iunie 1940, cînd

Basarabia a trecut în componenţa Uniunii Sovietice. Formarea Republicii Autonome Sovietice

Socialiste Moldoveneşti (R.A.S.S.M.)

Pe teritoriul din partea stîngă a Nistrului, prin hotărîrea din 12 octombrie 1924, Comitetul

Executiv Central al R.S.S. Ucrainene a format R.A.S.S.M. care a funcţionat în baza legilor Republicii

Sovietice Socialiste Ucrainene. Iar prin hotărîrea Comitetului Executiv Central al Ucrainei şi Sovietului

Comisarilor Norodnici al U.R.S.S. din 27 martie 1925, a fost fondată Judecătoria Principală a

R.A.S.S.M., judecătoriile norodnice raionale şi orăşeneşti.

I.3.3. Justiţia în perioada sovietică

Încorporarea Basarabiei în Uniunea Sovietică şi formarea prin Legea Sovietului Suprem al U.R.S.S. din

2 august 1940 a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti, a marcat trecerea la o nouă etapă. Prin

decretul din 2 decembrie 1940, Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S. a învestit Judecătoria

Principală a fostei R.A.S.S.M., pînă la constituirea Judecătoriei Supreme a R.S.S.M., cu dreptul de a

funcţiona ca Judecătorie Supremă a republicii unionale.

Modul de organizare şi competenţele Judecătoriei Supreme a republicii unionale erau

reglementate de Legea U.R.S.S. „Cu privire la organizarea judecătorească a U.R.S.S., a republicilor

unionale şi a celor autonome” din 16 august 1938.

Potrivit decretului Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S.M. din 26 decembrie 1940, în partea stîngă a

Nistrului continuau să existe judecătorii norodnice (raionale şi orăşeneşti), în partea basarabeană, în

judeţe, care se transformaseră în ocruguri, funcţionau judecătoriile de ocrug, iar în fostele plase,

devenite raioane – judecătoriile de sector.

Instanţa cea mai înaltă era Judecătoria Supremă a R.S.S.M., care avea atribuţiile instanţei de

fond pe cauzele civile şi penale de importanţă majoră şi ale instanţei de casaţie şi revizuire pe cauzele

examinate de judecătoriile de ocrug şi de cele norodnice. Judecătoria Supremă avea şi funcţia de

control judiciar asupra tuturor instanţelor judiciare de pe teritoriul R.S.S.M. Iar prin Decretul

Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. din 14.12.1940 a fost prevăzut ca, pînă la adoptarea

codurilor unionale, pe teritoriul R.S.S.M. să fie aplicate codurile ucrainene.

În Constituţia R.S.S.M., aprobată prin Legea din 10 februarie 1941, a fost prevăzut că justiţia în

R.S.S.M. se înfăptuieşte de Judecătoria Supremă a R.S.S.M., de judecătoriile norodnice şi de instanţele

specializate, înfiinţate prin hotărîrea Sovietului Suprem al U.R.S.S. În calitate de instanţă specializată, a

fost constituit Arbitrajul de Stat al R.S.S.M., ca organ judiciar unic şi suprem pentru rezolvarea

litigiilor de natură economică dintre întreprinderi, instituţii şi organizaţii.

Iniţial, arbitrajul funcţiona pe lîngă Sovietul Miniştrilor al R.S.S.M., ulterior, sub conducerea

Sovietului Suprem al R.S.S.M.

Legea fundamentală sovietică, desigur, proclama că judecătorii sunt independenţi şi supuşi doar legii.

În realitate însă, toţi judecătorii sovietici, la toate nivelurile, fără excepţie, erau aleşi, pe cinci ani, nu pe

viaţă. Unicul partid dispunea de monopolul de a propune candidaturile în vederea alegerii judecătorilor.

Activitatea judecătoriilor şi modul în care judecătorii îşi exercitau funcţiile erau supravegheate

strict de partid, de Procuratură şi de Curtea Supremă, acestea din urmă fiind supravegheate de Prezidiul

Sovietului Suprem. La sfîrşitul fiecărei perioade de cinci ani, Curtea Supremă făcea un raport de

activitate în faţa acestui Prezidiu, care avea competenţa de a da directive generale instanţei

judecătoreşti supreme, de a-i prescrie o vigilenţă sporită privind unele sectoare de activitate, de a

modifica directivele pe care aceasta le dădea instanţelor inferioare. În acest fel, Prezidiul avea

competenţa de intervenţie şi de control a activităţii Curţii Supreme, fapt care influenţa direct

jurisprudenţa acesteia, iar prin ea – şi activitatea celorlalte judecătorii.

În anii 1953 – 1991, în sistemele juridice din blocul sovietic au fost făcute o serie de reforme

juridice. Astfel, s-a încercat a face mai sigure şi mai controlabile procedurile şi mai puţin dure

sancţiunile. Reforma dreptului civil s-a manifestat odată cu promulgarea de noi coduri care au fost

aprobate în fiecare dintre republicile U.R.S.S., inclusiv în cea Moldovenească, în anul 1964. La sfîrşitul

anilor '80, statul sovietic a abandonat concepţia economiei planificate, deschizîndu-se mai mult către

piaţă şi economia privată. În 1987, U.R.S.S. s-a deschis investiţiilor străine, iar în 1988 au intrat în

vigoare norme de drept comercial şi al societăţilor comerciale. În 1991, U.R.S.S., născută prin

Constituţia din 1924, şi-a încetat existenţa juridică şi dreptul sovietic a luat sfîrşit.

II.1. Aspecte introductive privind rolul judecătorului în procesul civil

Pentru a-şi putea îndeplini sarcinile în domeniul înfăptuirii justtiei, judecătorilor trebuie să li se

recunoască o cât mai largă initiativă şi autonomie în tot ceea ce priveşte activitatea judiciară. Este ceea

ce se exprimă, cu alte cuvinte, prin recunoaşterea - cu valoare de principiu - a rolului activ al

judecătorului.

Intr-o formulare sintetică, principiul rolului activ al judecătorului ar putea fi redat ca fiind o

regulă juridică generală care reflectă - ca drept recunoscut şi obligatie impusă prin lege - initiativa şi

autonomia judecătorului în tot ceea ce priveşte desfăşurarea activitătii judiciare în pricinile civile.

Premisele avute în vedere, cât şi scopurile urmărite de legiuitor în reglementarea principiului

rolului activ al judecătorului - care scot procesul nostru civil din cadrul unei simple afaceri private a

părtilor - îşi găsesc consacrarea legală în două texte cu caracter de generalitate din Codul de procedură

civilă. Preşedintele este în drept să pună în dezbaterea părtilor orice împrejurări de fapt sau de drept

care duc la dezlegarea pricinii, chiar dacă nu sunt cuprinse în cerere sau întâmpinare.

El va putea ordona dovezile pe care le va găsi de cuviintă, chiar dacă părtile se împotrivesc , cu

privire la instantele de recurs, prin care se dispune că “Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din

oficiu de instanta de recurs, care însă este obligată să le pună în dezbaterea părtilor”.

Este de mentionat, în această ordine de preocupări, că şi alte dispozitii din cuprinsul Codului de

procedură civilă fac aplicare - mai mult sau mai putin expres - a principiului rolului activ al

judecătorului.

Acestea se integrează însă în finalitatea dispozitiilor cu caracter general In virtutea rolului său

activ instanta de judecată are dreptul şi totodată obligatia de a organiza desfăşurarea legală a procesului

şi posibilitatea de a lămuri părtile în privinta exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligatiilor lor legale.

Ideea de organizare pe baze legale a procesului civil - chiar de la început - corespunde unei necesităti

social-juridice de maximă importantă.

Se impune ca instantele judecătoreşti să nu fie împovărate cu procese inutile sau ca judecata să

fie tergiversată şi astfel raporturile juridice, atunci când devin litigioase, să sufere prin întârzierea

solutionării lor.

Fată de această cerintă, judecătorilor li se recunoaşte dreptul de a organiza mersul procesului şi

de a pune părtile în situatia de a se judeca. In consecintă, specific pentru acest aspect apare necesitatea

de a fi înlăturate toate acele situatii care din nepricepere sau neglijentă pot să prejudicieze prin

consecintele lor drepturile şi interesele legitime ale părtilor.

In această privintă, se consideră că sunt de mentionat:

a) îndrumarea părtilor asupra introducerii şi completării lipsurilor existente în cererile lor;

b) atentionarea părŃilor asupra obligatiei de a propune probele şi de a invoca exceptiile în termenele

prevăzute de lege, cât şi să aplice sanctiunea decăderii în cazul în care această obligatie nu este

respectata;

c) să rezolve exceptiile invocate sau puse din oficiu în discutia părtilor înainte de judecarea fondului

cauzei, deoarece, dacă sunt întemeiate, fac inutile amânările şi toate probatoriile cauzei ;

d) să determine, potrivit legii, prima zi de înfătişare, prin consemnarea expresă - în încheierea de

şedintă - a îndeplinirii conditiilor cerute, pentru a fixa în felul acesta, în timp, limita maximă a

posibilitătilor de modificare a structurii initiale a procesului ş.a.

In aceeaşi ordine de idei instanta de judecată are dreptul să procedeze la efectuerea din oficiu a

unor verificări şi acte de procedură menite a asigura cadrul legal al dezbaterilor. In general, acest aspect

implică - ca şi primul - aceeaşI fundamentare: necesitatea ca judecătorii să imprime, din oficiu,

procesului civil o dezvoltare normală şi un curs firesc în privinta finalitătii urmărite.

Dintre situatiile ce pot fi încadrate sub acest aspect se impune a fi retinute cu prioritate următoarele:

a) verificarea şi complinirea lipsurilor privind calitatea procesuală a părtilor;

b) determinarea temeiului juridic al actiunii ;

c) controlul asupra actelor de dispozitie a părtilor pentru a preveni eludarea legii, prejudicierea

termenelor persoane şi abuzul de drept.

De asemenea, instanta are obligatia de a pune în discutia părtilor orice împrejurare de fapt şi de

drept, care duce la dezlegarea pricinii peste susŃinerile şi apărările părtilor. Ideea rezolvării fiecărei

cauze civile sub multiplele ei aspecte de fapt şi de drept - unele nesesizate de părtile interesate - se

impune ca o necesitate a înfăptuirii justitiei. Sau, cu alte cuvinte, este necesar ca instanŃa să afle

realitatea în toată complexitatea ei şi să dea o solutie – în fiecare cauză civilă – corespunzătoare

acesteia. Aşa fiind, există justificarea ca instanŃtele de fond – în special – să pună în dezbaterea

contradictorie partile.

Tendinţa naturală a individului este aceea de a atinge un maximum de satisfacţie, chiar şi în ceea ce

priveşte relaţiile avute cu ceilalţi semeni.

Toate aceste tendinţe şi libertăţi trebuiau să fie reglate în mod constant şi conform unor reguli

stricte, pentru a nu fi atinse drepturile şi libertăţile celorlalte persoane.

În cazul în care aceste ,,reguli ale jocului’’ ar fi încălcate, intervine judecătorul, cel care are

misiunea de a fi arbitrul onoarei, averii şi vieţii cetăţeanului, împărţind dreptatea, şi oferind fiecăruia

dreptul ce îi revine.

Rolul avut de judecător a fost dintotdeaun unul de importanţă majoră, care a beneficiat de

atenţia marilor teoreticieni ce au acordat o atenţie sporită acestui subiect.

Părerile sunt împărţite în ceea ce priveşte rolul avut de acesta, recunoaşterea unui rol activ sau a

unui rol pasiv, a unui rol arbitrar sau pur şi simplu a rolului de împărţire a dreptăţii care trebuie

exercitat.

Aceste diferenţe apar ca urmare a faptului că marile sisteme de drept, cel britanic, germanic etc.,

au formulat opinii diferite cu privire la autoritatea pe care ar trebui să o aibe judecătorul, existând în

acest sens numeroase diferenţe care o dată cu trecerea timpului au fost corectate de organismele

europene în încercarea de armonizare a legislaţiei în domeniu, pentru o simplificare a acesteia şi

totodată pentru o mai bună aplicare a legii.

Toate aceste eforturi de armonizare a legislaţiei comunitare s-au materializat prin emiterea unor

Directive care au avut un succes deosebit pe plan european, în încercarea de aliniere a legislaţiilor

naţionale la cea comunitară în domeniu.

Pornind de la premisa că realizarea funcţiei justiţiei ar trebui să fie, în cea mai mare măsură,

opera judecătorului, şi ştiut fiind faptul că judecătorul aflat în faţa conflictului dintre părţi (ce vin

fiecare cu interese proprii) trebuie să fie o autoritate independentă, imparţială, obiectivă care să inspire

încredere părţilor în scopul soluţionării conflictului social, de-a lungul timpului ordinile juridice au

oferit diverse soluţii pentru rezolvarea relaţiei triunghiulare create între părţi şi judecător în mersul

judecăţii. În mare, soluţiile procedurale avansate au înclinat, mai mult sau mai puţin spre a a acorda

judecătorului fie un rol pasiv, neutru de neintervenţie , fie unul activ, energic, cu posibilităţi lărgite de

intervenire în dezbateri .

Având la origine principiul potrivit căruia justiţia este nu numai una dintre puterile statului, dar

şi unul dintre cele mai importante servicii publice datorate cetăţeanului, ce obligă statul să tranşeze cât

mai rapid o stare de conflict social privat, dar şi să caute adevărul obiectiv, dând forţă autorităţii de

lucru judecat prin emiterea unor hotărâri legale şi temeinice, sistemul neintervenirii judecătorului a

suferit atenuări în timp.

Acestea permiteau judecătorului ca (protejând atât drepturile subiective ale părţilor, cât şi

dreptul obiectiv) să intervină în mersul dezbaterilor în scopul supravegherii nu numai a respectării

regulilor de drept material ci şi a bunului mers al procesului, inclusiv prin: conducerea dezbaterilor,

supravegherea duratei acestora, posibilitatea solicitării de la părţi a probelor considerate utile cauzei,

controlul viciilor de procedură şi invocarea dispoziţiilor de ordine publică.

De la început ţin sa precizez cit de folositor este rolul activ al judecătorului dacă se realizează

în limitele legii şi într-o modalitate temperată, pe atât de periculos devine dacă urmează o manieră

abuzivă, prin ignorarea scopului final, prin încălcarea flagrantă a regulilor de drept.

Totodată, pe măsură ce relaţiile sociale se diversifică mai mult, cu atât rolul activ al

judecătorului devine mai complex, şi trebuie să fie folosit cu o prudenţă mai mare.

Rolul judecătorului se manifestă prin acţiunile acestuia de calificare exactă a cererii, nu prin

intermediul denumirii dată de parte1; judecătorul conduce desfăşurarea procesului civil, urmărind

respectarea prevederilor legale şi stabilind termenele şi măsurile necesare judecării cererii; poate invoca

din oficiu încălcarea normelor imperative; îndrumă părţile cu privire la drepturile şi obligaţiile ce le

revin, insistând pe tot parcursul procesului asupra unei soluţionări amiabile a cauzei; faţă de situaţia de

fapt şi de motivarea în drept pe care părţile o invocă în susţinerea cauzei lor, judecătorul poate cere

explicaţii şi să pună în dezbatere orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă acestea nu sunt

menţionate în cerere ori în întâmpinare; judecătorul poate ordona administrarea unor probe pe care le

consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc2; în exerciţiul rolului activ, judecătorul poate să

urmărească şi atenuarea unor dispoziţii legale restrictive, prin aplicarea altor dispoziţii legale3.

-Independenta si impartialitatea judecatorilor-

Art 116, alin. (1) a Constituţiei RM: (1) Judecătorii instanţelor judecătoreşti sînt independenţi,

imparţiali.

Art 20, СРС аl RM: La înfăptuirea justiţiei în pricini civile, judecătorii sunt independenţi şi se supun

numai legii. Orice imixtiune în activitatea de judecată este .admisibilă şi atrage răspunderea prevăzută

de lege.Garanţiile independenţei judecătorilor sînt consacrate în Constituţia RM şi în alte legi.

Alin. (3) a Legii cu privire la statutul judecătorului prevede :

Judecătorii instan-rlor judecătoreşti sînt independenţi, imparţiali şi inamovibili şi se supun numai legii.

Art13, alin. (1) şi (2) a Legii privind organizarea judecătorească: Imixtiunea in înfăptuirea justiţiei

este interzisă.

Exercitarea de presiune asupra judecătorilor cu scopul de a împiedica judecarea limpidă şi obiectivă a

cauzei sau de a influenţa emiterea hotărîrii judiciare atrage răspunderea administrativă sau penală

conform legii. Un sistem judiciar independent şi onorabil este indispensabil justiţiei.

Justiţia ocupă un loc deosebit în afirmarea statului de drept, iar conduita, moralitatea şi cultura

judiciarului au o importanţă majoră în procesul de înfăptuire a ei.

1A. Savva, support de curs, dreptul procesual civil,Chisinau 2012;2

3

In actualele condiţii, faţă de judecători, ca exponenţi ai puterii judecătoreşti, sînt înaintate un şir de

cerinţe morale şi de conduită specifice, o parte dintre ele fiind incluse în acte normative, altele urmînd a

fi însuşite şi respectate ca deziderate ale eticii profesionale.

Conform prevederilor art. 2, alin. (1) a Codului de etică al judecătorului:

Judecătorul trebuie să fie independent în exercitarea funcţiilor sale, conform principiilor de drept

garantate de Constituţie, de alte legi şi norme naţionale, de acte internaţionale la care Republica

Moldova este parte.

In societăţile moderne, justiţia este o funcţie fundamentală a statului, iar administrarea ei reprezintă

unul din atributele esenţiale ale puterii suverane.

Principiul enunţat mai sus comportă şi un alt aspect, şi anume acela potrivit cu care judecătorul este

independent şi se supune numai legii.

Independenţa judecătorilor este garantată, în primul rînd, prin interzicerea şi sancţionarea imixtiunii în

activitatea de judecare a pricinilor civile, precum şi manifestării lipsei de respect faţă de judecată şi de

judecători.

Independenţa judecătorului implică cerinţa soluţionării litigiilor fără nici o ingerinţă din partea vreunui

organ de stat sau din partea vreunei persoane.

Independenţa este necesară pentru a asigura imparţialitatea judecătorului faţă de părţile din proces. De

aceea, atitudinea judecătorului în cadrul procedurii judiciare trebuie să fie neutră faţă de poziţia şi

interesele părţilor în proces.

Un reputat filozof aprecia că Justiţia este sinonimă cu imparţialitatea”.

Un alt autor, African Spir consideră că oamenii sunt tentaţi adeseori să comită acţiuni injuste şi chiar să

emită hotărîri eronate şi să nesocotească normele veritabile ale dreptului. Iar acest din urmă factor,

conchide autorul, constituie poate „efectul cel mai nefast, pentru că el conferă injustiţiei aparenţa de a

reprezenta dreptul”.

Judecătorii sunt subordonaţi organelor de conducere judiciară doar sub aspect organizatoric şi

administrativ.

Astfel, conform prevederilor art. 27 a Legii privind organizarea judecătorească:

(1) Preşedintele judecătoriei: b) organizează activitatea judecătoriei pentru asigurarea judecării cauzelor

în termen rezonabil, constituie complete de judecată, distribuie judecătorilor alte sarcini.

Judecătorul este obligat să se opună oricărei încercări de a exercita presiune asupra sa. Exercitarea de

presiune asupa judecătorului la judecarea cauzelor penale cu scopul de a influenţa emiterea hotărîrii

judecătoreşti atrage răspundere conform legii.

.Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948 în art. 10, prevede dreptul fiecărui om la o

judecată de către un judecător independent şi imparţial. CEDO în art. 6 de asemenea prevede dreptul

oricărei persoane la o judecată echitabilă şi publică de către un tribunal independent şi imparţial,

instituit prin lege.

Art. 13 al (2) şi (3) al legii privind organizarea judecătorească interzice imixtiunea în procesul de

înfăptuire a justiţiei. Exercitarea de presiuni asupra judecătorilor în scopul de a împiedica judecarea

completă şi obiectivă a cauzei sau de a influenţa emiterea hotărîrii judiciare atrage răspundere

administrativă sau penală conform legii.

Întru realizarea acestui principiu, de asemenea sunt declarate imixtiune în activitatea judecătorilor

mitingurile, demonstraţiile şi alte acţiuni desfăşurate la o distanţă mai mică de 25 m. de locul în care se

înfăptuieşte justiţia, dacă sunt întreprinse cu scopul de a exercita presiune asupra judecătorilor.

Pe lîngă aceste acţiuni evidente, care pot influenţa judecătorul, legea, creează o serie de condiţii pentru

a asigura calitatea de imparţialitate şi independenţă a judecătorului:

- Procedura de înfăptuire a justiţiei prevăzută de legislaţia procesuală, care reglementează ordinea în

timpul şedinţei de judecată, caracterul obligatoriu al hotărîrilor judecătoreşti s.a.;

- Procedura de numire, suspendare, demisie şi eliberare din funcţie a judecătorului îl protejează de

evenimentele abuzuri din partea factorilor de decizie şi a organelor de stat;

- Declararea inviolabilităţii persoanei judecătorului, locuinţei şi localului de serviciu, vehiculelor,

mijloacelor de telecomunicaţii folosite de el, corespondenţei, bunurilor şi documentelor.

Un factor important ce contribuie la independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii este şi

procedura specială de pornire a unor proceduri administrative sau penale: doar cu acordul Consiliului

Superior al Magistraturii (în cazul procedurii administrative) şi procesul penal la iniţiativa

Procurorului General al R.M. cu acordul Consiliului Superior al Magistraturii şi al Preşedintelui R.M.,

sau după caz, al Parlamentului.

Pentru toţi subiecţii de drept în stat se impune o interdicţie generală şi absolută: secretul deliberării şi

interzicerea, de a cere divulgarea lui, interdicţie care asigură protejarea intimei convingeri a

judecătorilor la hotărîrea cauzei. O serie de alte garanţii ce asigură independenţa judecătorului sunt

puse în seama altor organe în stat.

Crearea de condiţii organizatorice şi tehnice favorabile activităţii instanţelor judecătoreşti, puse, în

general, pe seama Ministerului Justiţiei. Asigurarea materială şi socială a judecătorului este realizată

din contul bugetelor de stat respective.

La soluţionarea cauzelor judecătorii nu trebuie să fie interesaţi de soluţie adoptată. În toate cazurile

în care poate fi pusă la îndoială independenţa sau imparţialitatea judecătorului, el poate fi recuzat sau

poate să se abţină, conform codului de Procedură penală, de la examinarea dosarului penal.

Pentru a-i asigura judecătorului deplină independenţă la judecarea cauzei Codul de Procedură Penală

prescrie în art. 26 al. (2), norma în baza căreia judecătorul este liber să examineze materialele şi cauzele

penale conform legii şi propriei convingeri, bazate pe probele cercetate în cauza penală respectivă.

Judecătorul, în baza garanţiilor de independenţă ce i se oferă este obligat în acelaşi timp să se opună

oricărei încercări de a exercita presiune asupra sa.

Judecătorul nu trebuie să fie predispus să accepte concluziile date de organul de urmărire penală

în defavoarea inculpatului sau să înceapă o judecată de la ideea preconcepută că acesta a comis o

infracţiune. În acest sens, dacă analizăm hotărîrea Curţii Europene pentru apărarea Drepturilor Omului

pe cazul Findley c/Regatului Unit (1997), Curtea se pronunţă în sensul unei încălcări al art. 6 al

Convenţiei deoarece un membru al tribunalului era, în cadrul funcţiilor sale profesionale subordonat

uneia din părţile în proces, instanţa declarînd că în aşa circumstanţe “părţile aflate în litigiu se pot îndoi

în mod legitim de independenţa acestei persoane.

O astfel de situaţie afectează serios încrederea pe care tribunalele trebuie să o inspire societăţii

democratice”.

Aceste standarde pot fi aplicate şi curţilor marţiale. În Republica Moldova este discutabilă

independenţa judecătorului din judecătoria militară atunci cînd procurorul care prezintă acuzarea în

instanţă este superior lui conform gradelor militare.

O modificare care ar înlătura acest dubiu ar fi demilitarizarea judecătorilor din aceste instanţe şi

specializarea lor să vizeze doar competenţa după subiectul special al inculpatului.

Imparţialitatea, independenţa şi supunerea judecătorilor numai legii, este confirmată şi de

interdicţia de a sancţiona un judecător dacă hotărîrea pronunţată de el într-o cauză va fi casată total sau

parţial de o instanţă de apel sau de recurs.

Judecătorii sunt reprezentanţii autorităţii judecătoreşti în stat, se supun doar legii, nu se supun nici unui

subiect de drept în procesul de înfăptuire a justiţiei şi hotărîrii lor sunt executorii şi obligatorii pentru

toţi subiecţii în stat, fiind asigurate de forţe coercitive a organelor de stat.

Judecătorul trebuie să fie independent în exercitarea funcţiilor sale, conform principiilor de

drept garantate de Constituţie, de alte legi şi norme naţionale, de acte internaţionale la care Republica

Moldova este parte.

Judecătorul are îndatorirea să promoveze supremaţia legii şi statul de drept, să apere drepturile şi

libertăţile fundamentale, interesele legitime ale tuturor persoanelor, independent de cetăţenie, origine

etnică, rasă, naţionalitate, cultură, ideologie, religie, limbă, sex, apartenenţă politică, avere, origine

socială, asigurînd în toate cazurile calitatea şi caracterul echitabil al actului de justiţie.

Judecătorul este obligat să respecte egalitatea persoanelor în faţa legii, asigurîndu-le un

tratament cuviincios prin apărarea demnităţii şi onoarei lor, precum şi integritatea fizică şi morală a

tuturor participanţilor la procedurile judiciare. Atitudinea corectă, imparţială faţă de om ca valoare

supremă, respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale în conformitate cu normele de drept

naţionale şi internaţionale şi cu principiile morale general-recunoscute sînt cerinţe obligatorii faţă de

judecător.

În toate cazurile, judecătorul va acţiona independent, fără orice influenţe, îndrumări sau control şi nu-şi

va permite comportament necuviincios, inadecvat sau ilegal, care poate genera conflicte de interese şi

periclita încrederea în independenţa sa.

Judecătorul trebuie să informeze imediat Consiliul Superior al Magistraturii despre orice faptă, acţiune,

eveniment de natură să-i afecteze independenţa, imparţialitatea, obiectivitatea judiciară, sau despre

oricare încălcare a standardelor de etică prevăzute în prezentul Cod.

Judecătorul trebuie să judece toate cauzele imparţial, în conformitate cu legea, fără restricţii,

influenţe, presiuni, ameninţări sau ingerinţe, directe sau indirecte, indiferent din partea cui sau pentru

care motive ar veni ele.

Judecătorul va pronunţa hotărîri independent, rămînînd fidel legii, menţinîndu-şi autoritatea şi

competenţa profesională şi nu se va lăsa influenţat de contacte, stimulente, informaţii sau sfaturi din

partea oricăror persoane, structuri de stat sau instituţii publice, mijloace de informare în masă, interese

de partid, interese publice, doctrine politice, sentimente sau teama de eventuale critici imediate sau de

durată.

Judecătorul trebuie să se abţină de la orice comportament, acţiune sau manifestare care ar putea

prejudicia încrederea publicului în sistemul judecătoresc.

Judecătorul îşi va exercita funcţiile nepărtinitor şi fără prejudecăţi, nu va manifesta atitudine

preconcepută prin exprimare sau prin fapte şi nu-şi va permite cuvinte, fraze, gesturi sau alte acţiuni

care ar putea fi înterpretate ca semne de părtinire sau prejudecată. udecătorul este obligat să fie

imparţial şi să nu admită influenţe asupra activităţilor sale profesionale de către nici o persoană,

inclusiv de rudele, prietenii sau cunoscuţii săi.

II.1. Intentarea procesului civil

Intentarea procesului civil este o fază incipientă obligatorie, indiferent de felul procedurii civile, la

această etapă procedurală se produc dou manifestări de voinţă a subiecţilor raporturilor de procedură

civilă:

- sesizarea instanţei prin depunerea cererii de chemare în judecată.

- reacţia instanţei judecătoreşti în funcţie de corectitudinea perfectării cererii, existenţa ori inexistenţa

dreptului la aţiune.

Anume o deosebită atenţie judecătorul trebuie să acorde primirii cererii de chemare (cererii) în

judecată, pentru a nu admite spre examinare cereri alcătuite incorect şi care nu corespund cerinţelor

legii, cu anexarea înscrisurilor pertinente (în mod obligatoriu autentificate de organele abilitate sau de

către sine însuşi), în număr egal cu numărul părţilor şi participanţilor la proces.

În acelaşi timp, judecătorul trebuie să ia măsuri pentru a nu admite primirea mai multor copii,

decât numărul necesar. Or, admiterea acestora, îi va crea dificultăţi în examinarea nemijlocită în fond.

În situaţia în care judecătorul ajunge la concluzia că cererea nu poate fi primită spre examinare,

judecătorul emite încheiere de refuz în primirea cererii de chemare în judecată sau de restituire a cererii

a acesteia (art.art..169-170 CPC)

Judecătorul este în drept de a nu da curs cererii, în situaţia în care cererea nu corespunde

prevederilor legii (art.art.166-167CPC) sau nu este plătită taxa de stat, pronunţând încheiere în acest

sens şi acordîndu-i termen pentru lichidarea neajunsurilor.

Dacă partea nu înlătură în termenul stabilit neajunsurile cererii aceasta se restituire, împreună cu

înscrisurile anexate, printr-o încheiere. Atât prima cât şi a doua încheiere, sunt supuse recursului,

deoarece ambele îngrădesc examinarea pricinii şi în consecinţă - accesul la justiţie.

În situaţia în care judecătorul hotărăşte de a primi cererea de chemare în judecată, acesta emite o

încheiere privind primirea cererii de chemare în judecată şi pregătirea pricinii pentru dezbateri judiciare

(art.art.168.al.(4) şi 183-186 CPC), cu înregistrarea pricinii în cancelaria instanţei de judecată şi

conferirea dosarului a unui număr de ordine.

După emiterea încheierii menţionate, judecătorul nu este în drept de a refuza în primirea cererii,

de a restitui cererea şi de a nu da curs cererii. Ulterior emiterii încheierii de primire, dacă se constată

circumstanţele indicate la art.art.265 şi 267 CPC, instanţa şi nu judecătorul, este în drept de a înceta

procesul sau de a scoate cererea de pe rol.

_______________________

4. Cod de procedura civila al RM, art.168, 265, 267

II.2 . Pregatirea pricinii pentru dezbateri

Pregătirea oricărei pricini pentru dezbateri judiciare constituie o fază de sine stătătoare şi

obligatorie a procesului civil, care se declanşează după primirea acţiunii civile şi este deosebit de

importantă pentru buna desfăşurare a procesului.

Scopul acestei faze rezidă în sarcina judecătorului de a pregăti pricina civilă pentru dezbaterile

judiciare, întrucît de faptul cit de bine judecătorul a organizat pregătirea pricinii pentru dezbaterile

judiciare, inclusiv prin implicarea părţilor la realizarea acestei sarcini, depinde respectarea termenului

rezonabil de examinare a cauzei.

Astfel, în cazul în care s-a decis intentarea procesului civil, judecătorul, în decursul a 5 zile, fără

înştiinţarea participanţilor la proces, va emite o încheiere privind pregătirea pricinii pentru dezbaterile

judiciare, care nu poate fi atacată separat decît o dată cu fondul cauzei. În faza de pregătire a pricinii

pentru dezbaterile judiciare va putea fi contestată cu recurs, încheierea în partea în care s-a soluţionat

problema asigurării acţiunii( art. 181 CPC).

Cu referire la termenul de 5 zile în cadrul căruia trebuie emisă încheierea pentru pregătirea

pricinii pentru dezbaterile judiciare, trebuie să remarcăm existenţa unor norme procedurale speciale

care impun soluţionarea unor cauze într-u regim de urgenţă sau cu o mare celeritate. Astfel,

judecătorul va trebui să ţină cont cazurile în care legea prevede termene mai restrînse pentru

examinarea pricinii în fond, în funcţie de data intentării procesului (art.310 Cod procedură civilă, art.

67 Cod Electoral, art. 22 din Legea contenciosului administrativ).

În încheierea de pregătire a pricinii pentru dezbaterile judiciare, judecătorul urmează să indice

actele procedurale care vor fi efectuate, în această fază, la caz, enumerate în art. 185 Cod de procedură

civilă. Actele procedurale, nu sunt expuse exhaustiv de norma enunţată, astfel încît în dependenţă de

categoria litigiului, judecătorul din oficiu, va putea efectua şi alte acţiuni procedurale prevăzute de

Codul de procedură civilă în procedura contencioasă, procedura specială (art.290, art.299, art. art.304-

305, art.316, art. 323, art. 340 CPC), Legea contenciosului administrativ (art.22).

Actele procedurale efectuate în faţa pregătirii pentru dezbaterile judiciare în prima instanţă, în

conformitate cu art. 370 Cod procedură civilă sunt prevăzute şi pentru judecarea pricinilor civile în

instanţa de apel.

Încheierea privind pregătirea pricinii pentru dezbaterile judiciare se emite la judecarea tuturor

pricinilor, după primirea cererii de chemare în judecată pe rolul instanţei.

Pregătirea oricărei pricini pentru dezbateri judiciare constituie o fază de sine stătătoare şi obligatorie a

procesului civil, care se declanşează după primirea acţiunii civile şi este deosebit de importantă pentru

buna desfăşurare a procesului.

_____________________________

5.Ghidul cetateanului. Procedura civila, Chisinau 2008, M. Poalelungi

Sarcina pregătirii pricinii civile pentru dezbaterile judiciare revine judecătorului. Intru argumentarea

acestui deziderat, art. 183 din Codul de procedură civilă statuează expres că după ce primeşte cererea

de chemare în judecată, judecătorul pregăteşte pricina civilă pentru dezbateri judiciare, pentru a asigura

judecarea ei justă şi promptă.

Avînd în vedere, sarcinile etapei de pregătirii a pricinii pentru dezbaterile judiciare indicate în

art. 183 Cod procedură civilă, urmează a se menţiona şi faptul că importanţa acestei faze rezidă din

însăşi actele judecătorului în particular care contribuie la realizarea lor. Una din carenţele importante

ale justiţiei, constă în încetineala cu care se soluţionează cauzele civile. Astfel, pregătirea insuficientă a

pricinii pentru dezbaterile judiciare va determina amînarea examinării pricinii şi în consecinţă

tergiversarea judecării cauzei, încălcarea termenilor rezonabili de judecare a pricinii. Preocuparea

judecătorului pentru soluţionarea rapidă a procesului civil, decurge din chiar scopul activităţii judiciare,

acela de restabilire grabnică a drepturilor subiective contestate.

În faza pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare, un moment esenţial îl constituie audierea

părţilor.

În conformitate cu art.185 al.(1), lit. lit.a),b)CPC, judecătorul cheamă în judecată reclamantul

pentru a-l audia privitor la pretenţiile lui, îi explică drepturile şi obligaţiile lui procedurale; cheamă în

judecată pîrîtul pentru a-l audia privitor la circumstanţele pricinii, clarifică obiecţiile pe care le are

împotriva acţiunii şi probele prin care pot fi dovedite aceste obiecţii. În pricinile complicate, propune

pîrîtului să prezinte în scris, la data fixată, o referinţă privind acţiunea reclamantului, îi explică

drepturile şi obligaţiile procedurale.

Astfel, în şedinţa de înfăţişare pot surveni modificări chiar şi cu privire la unele elemente de

bază ale procesului. Or, reclamantul îşi poate modifica acţiunea, atît cu privire la introducerea altor

persoane în proces, cît şi în legătură cu schimbarea obiectului sau temeiului acţiunii. În acest sens,

urmează a se face distincţie între întregirea şi modificarea cererii. Astfel, cererile de întregire au ca

obiect completarea lipsurilor din cuprinsul cererii iniţiale, cum ar fi prezentarea unor elemente

suplimentare pentru identificarea bunurilor sau pentru completarea elementelor de fapt. Cererile de

modificare sunt acelea prin care reclamantul urmăreşte să schimbe unele elemente importante ale

cererii de chemare în judecată: părţile, obiectul cererii sau temeiul juridic al acesteia. Modificarea ori

întregirea acţiunii, cît şi precizarea ei, în cadrul pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare, nu pot

avea loc decît în faţa primei instanţe.

Pregătirea pricinii pentru dezbaterile judiciare prezintă importanţă şi din punct de vedere

probatoriu. Astfel, în cadrul pregătirii cauzei pentru dezbaterile judiciare şedinţei de înfăţişare,

reclamantul poate propune noi probe. Dacă pîrîtul a depus referinţă, reclamantul va putea solicita un

termen pentru a propune dovezile în apărare.

După cum rezultă în mod implicit din dispoziţiile art. 185 Cod procedură civilă un moment

procesual important în faza pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare îl constituie încercarea de

conciliere a părţilor. Desigur, este util şi chiar necesar ca, mai ales în faza iniţială a procesului,

judecătorul să stăruie pentru împăcarea părţilor. Ea este destinată să evite toate dificultăţile unei

judecăţi şi să pună capăt litigiului pe cale amiabilă. Pentru atingerea acestui scop, judecătorul va da

părţilor sfaturi de împăcare. Acestea trebuie date în toate cazurile de pe poziţia de imparţialitate

caracteristică magistratului, căci în caz contrar el poate fi recuzat.

În toate cazurile de reuşită a concilierii, instanţa va constata condiţiile tranzacţiei împăcării şi

prin încheierea motivată va confirma tranzacţia cu încetarea procesului ( art. 265 lit.d) CPC). Vom

atenţiona că confirmarea tranzacţiei în orice caz se face în şedinţă judiciară cu întocmirea procesului-

verbal, instanţa fiind obligată să explice părţilor efectele încetării procesului ( art. 266 CPC).

Dacă în faza pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare instanţa consideră necesară audierea

martorului la locul aflării lui, judecătorul emite o încheiere privind delegaţia judecătorească prin care

încredinţează audierea martorului, instanţei judecătoreşti de la locul de domiciliu sau locul aflării

acestuia. Încheierea privind delegaţia judecătorească este obligatorie pentru instanţa căreia îi este

adresată şi urmează a fi executată în termenul prevăzut la alin.(2) art. 125 Cod de procedură civilă.

Instanţele judecătoreşti pot delega şi instanţele judiciare străine în vederea efectuării unor acte de

procedură în conformitate cu legislaţia în vigoare şi tratatele internaţionale cu care Republica Moldova

este parte.

Instanţa judecătorească delegată cu executarea încheierii urmează să se conducă de prevederile

art. 126 din Codul de procedură civilă.

Încheierea cu privire la delegarea instanţelor judecătoreşti străine se expediază prin intermediul

Ministerului Justiţiei al Republicii Moldova.

În faza de pregătire a pricinii pentru dezbaterile judiciare, judecătorul sau instanţa la cererea

părţii sau a unui participant la proces, iar în cazurile prevăzute de lege, din oficiu, printr-o încheiere se

poate pronunţa asupra ordonării expertizei pentru elucidarea unor aspecte din domeniul ştiinţei, artei,

tehnicii, meşteşugurilor artizanale, contabilităţii, privind limitarea în capacitatea de exerciţiu sau

declararea incapacităţii ( art. 305 CPC) şi din alte domenii, apărute în proces.

Judecătorul ordonă expertiza din oficiu în cazurile privind încuviinţarea spitalizării forţate şi a

tratamentului forţat prevăzut de art. 310 Cod procedură civilă şi în cazurile examenului psihiatric sau

spitalizării în staţionarul de psihiatrie prevăzut de art. 315 Cod procedură civilă.

În faza pregătiri pricinii pentru dezbaterile judiciare, judecătorul în funcţie de circumstanţele

cauzei poate să dispună de asemenea efectuarea expertizei suplimentare, complexe, cu excepţia

expertizei repetate.

Încheierea prin care se dispune efectuarea expertizei nu este susceptibilă de atac, iar dacă procesul a

fost suspendat în legătură cu dispunerea expertizei, încheierea va putea fi atacată doar referitor la

suspendare ( art. 148 al.(2) şi 263 CPC).

Judecătorul, la faza procesuală menţionată este în drept, la cererea participanţilor la proces, să

încuviinţeze prin încheiere efectuarea unor măsuri de asigurare a acţiunii. Măsurile de asigurare a

acţiunii se iau în condiţiile prevăzute de art. 175 Cod de procedură civilă.

Asigurarea acţiunii este posibilă în orice fază a procesului în prima instanţă pînă la emiterea

hotărîrii judecătoreşti. După adoptarea hotărîrii se poate realiza dreptul privind asigurarea executării

hotărîrii.

Din prevederile art. 185 Cod procedură civilă rezultă că în procesul pregătirii pricinii pentru

dezbaterile judiciare participanţii la proces pot solicita instanţei de judecată efectuarea acţiunilor pentru

asigurarea probelor în vederea prevenirii dispariţiei sau imposibilităţii administrării acestora în viitor.

Legislaţia admite efectuarea acţiunilor procedurale respective în acest scop numai după

intentarea procesului civil.

Actele procedurale de asigurare a probelor se realizează de instanţă în procedura căreia se află

pricina.

Pregătirea pricinii pentru dezbaterile judiciare prezintă o importanţă atît pentru părţi, cît şi pentru

instanţă. Într-adevăr, legea leagă de acest moment exerciţiul unor drepturi procesuale ale părţilor, cum

este depunerea referinţei, a acţiunii reconvenţionale etc. Pe de altă parte, în această fază se conturează

cadrul general al dezbaterilor publice ulterioare.

Potrivit aceluiaşi articol, pregătirea pentru dezbateri judiciare este obligatorie pentru orice pricină civilă

şi are următoarele sarcini:

a) precizarea legii care urmează a fi aplicată şi determinarea raporturilor juridice dintre părţi, întrucît

dacă judecătorul va aprecia incorect normele de drept material, acest fapt va exclude în tot sau în parte

examinarea justă şi promptă a pricinii;

b) constatarea circumstanţelor care au importanţă pentru soluţionarea justă a pricinii, întrucît

judecătorul trebuie să identifice cercul faptelor juridice prin care se justifică pretenţiile şi obiecţiile

părţilor şi fără de care este imposibilă soluţionarea justă a litigiului;

c) stabilirea componenţei participanţilor la proces şi implicarea în proces a altor persoane',

d) prezentarea de probe de către părţi, întrucît într-un proces contradictoriu judecătorul nu

administrează probe din oficiu, el doar determină obiectul probaţiei şi propune părţilor să prezinte

probele necesare pentru data examinării pricinii în şedinţa de judecată.

II.2.1.Actele judecătorului de pregătire a pricinii pentru dezbateri judiciare

La faza pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare, judecătorul îndeplineşte o serie de acte procedurale

îndreptate spre atingerea scopului de soluţionare justă şi rapidă a pricinilor civile. Totodată, pregătirea

pricinii pentru dezbateri judiciare constă şi din totalitatea actelor procesuale pe care le efectuează

părţile dirijate de către instanţa de judecată, care au acelaşi scop final - soluţionarea justă şi rapidă a

pricinilor civile.

Potrivit art. 185 din Codul de procedură civilă, în faza de pregătire a pricinii pentru dezbateri

judiciare, judecătorul îndeplineşte următoarele acte:

- cheamă în judecată reclamantul pentru a-1 audia privitor la pretenţiile lui, îi explică drepturile şi

obligaţiile procedurale;

- cheamă în judecată pîrîtul pentru a-1 audia privitor la circumstanţele pricinii, clarifică obiecţiile pe

care le are împotriva acţiunii şi probele prin care pot fi dovedite aceste obiecţii, în pricini complicate,

propune pîrîtului să prezinte în scris, la data fixată, o referinţă privind acţiunea reclamantului, îi explică

drepturile şi obligaţiileprocedurale;

- soluţionează problema intervenirii în proces a coreclamanţilor, copîrîţilor şi intervenienţilor, le

explică drepturile şi obligaţiile procedurale;

- ia măsuri pentru concilierea părţilor;

- explică părţilor dreptul de a recurge la judecată arbitrală pentru soluţionarea litigiului şi efectele unui

astfel de act;

- soluţionează problema citării în şedinţă de judecată a martorilor sau îi interoghează la locul aflării

lor, conform art.136 alin.(l) din Codul de procedură civilă;

- la cererea participanţilor la proces, reclamă organizaţiilor şi persoanelor fizice probele necesare;

- la solicitarea părţilor sau în cazurile prevăzute de lege, dispune din oficiu efectuarea expertizei;

- rezolvă problema introducerii în proces a specialistului sau interpretului;

- în caz de urgenţă, la cererea părţilor, cercetează la faţa locului înscrisurile şi probele materiale, cu

înştiinţarea participanţilor la proces;

- trimite delegaţii judecătoreşti;

- soluţionează problema asigurării acţiunii;

- efectuează alte acte procedurale .

Potrivit art.22 din Legea contenciosului administrativ, în cazul punerii cererii pe rol, judecătorul

dispune:

- înmînarea copiei cererii de chemare în judecată şi a copiilor actelor anexate la cerere pîrîtului;

- prezentarea de către pîrît a actului administrativ contestat şi a documentaţiei care a stat la baza

emiterii acestuia, a înscrisurilor sau a altor date pe care instanţa le consideră necesare în judecarea

pricinii;

- citarea părţilor pentru ziua primei înfăţişări, care trebuie fixată în cel mult 10 zile de la data punerii

cererii pe rol. La această dată, instanţa de contencios administrativ poate judeca pricina în fond în

prima zi de înfaţişare dacă părţile declară că sînt pregătite pentru dezbaterile judiciare.

In ceea ce priveşte pregătirea pricinii pentru dezbateri judiciare în procedură specială, aici

legislaţia procesual civilă prezintă categoriile de acte de procedură pe care judecătorul trebuie să le

îndeplinească reieşind din categoria pricinii civile puse pe rolul instanţei de judecată.

Spre exemplu, în temeiul art.290 din Codul de procedură civilă, în cadrul pregătirii pricinii

pentru dezbateri judiciare, judecătorul va emite o încheiere prin care va expedia copiile de pe cererea de

adopţie şi actele anexate organului de tutelă şi curatelă de la domiciliul sau locul de aflare al copilului,

obligînd organul să prezinte în judecată un aviz asupra caracterului raţional al adopţiei şi corespunderii

acesteia interesului copilului.

Prin aceeaşi încheiere, judecătorul va suspenda procesul pînă la primirea avizului organului de

tutelă şi curatelă, cu anexele respective.

Actele procedurale efectuate de instanţă la faza pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare în

fond, prevăzute la art. 185 şi 186 din Codul de procedură civilă, sînt aplicabile şi la examinarea

pricinilor în ordine de apel, în temeiul art. 370 din Codul de procedură civilă.

_______________________

5.Drept procesual civil , E. Cirstea, editura Beckam, 2007

6.Conventia privind procedura civila, Haga, 01.03.1954

II. 3. Dezbaterile judiciare

Dezbaterile judiciare este cea mai importanta faza de examinare si solutionare a pricinii civile,

deoarece in cadrul ei instanta de judecata realizeaza sarcinile de infaptuire a justitiei pe pricinile civile,

in scopul apararii drepturilor persoanele si patrimoniale ale pers fizice si juridice.

Etapa dezbaterilor judiciare este deosebit de importantă dat fiind faptul, că cadrul dezbaterilor

judiciare în prezenţa şi prin intermediul instanţei de judecată se efectuează toate lucrările privind

cercetarea şi soluţionarea litigiului dintre părţi asupra tuturor problemelor controversate, instanţa de

judecată concluzionând prin actul final de dispoziţie, hotărârea judecătorească.

Şedinţa de judecată constă din mai multe părţi, fiecare din ele având ca scop soluţionarea

anumitor chestiuni cum ar fi :

- partea pregătitoare a şedinţei, în care se determină dacă sunt întrunite circumstanţele care dau

posibilitate de a examina pricina anume în cadrul acestei şedinţe de judecată;

- examinarea pricinii în fond, care are ca scop constatarea cerinţelor înaintate, recunoaşterea sau

nerecunoaşterea acţiunii, constatarea posibilităţii confirmării tranzacţiei de împăcare, examinarea într-

un proces contradictoriu a tuturor probelor;

- susţinerile verbale, care au ca scop prezentarea succintă a pricinii şi propunerea variantei de soluţie;

- emiterea şi pronunţarea hotărârii, care este actul final al instanţei de judecată şi rezultatul

examinării pricinii

II.3.1. Partea pregatitoare

In partea pregătitoare a şedinţei de judecată se efectuează acte de procedură care, în funcţie de

specificul pricinii puse pe rol, au menirea de a asigura buna desfăşurare şi examinare a acesteia.

In acest scop, preşedintele şedinţei de judecată înfăptuieşte următoarele acte:

- Deschide şedinţa şi anunţă procesul ce se va judeca-

Astfel, la etapa pregătitoare a şedinţei de judecată, la ora din timp fixată, judecătorul deschide şedinţa

de judecată, anunţînd pricina care se va examina. Din acest moment drepturile şi obligaţiile procesuale

ale participanţilor la proces capătă realizare.

- Verifică prezenţa şi identitatea persoanelor prezente, împuternicirile persoanelor cu funcţie de

răspundere şi cele ale reprezentanţilor.

- Explică obligaţiile interpretului, prin ce se realizează principiul limbii de procedură.

____________________

7.Codul de procedura civila al Republicii Moldova din 30.05.2003

Instanţa asigură prezenţa interpretului în şedinţa de judecată şi îi explică obligaţiile sale procesuale,

avertizîndu-1 contra semnătură despre răspunderea penală pe care o poartă conform art.312 din Codul

penal pentru traducere intenţionat greşită.

- îndepărtează martorii din sala de şedinţe, în scopul obţinerii unor depoziţii veridice şi cît mai

obiective, întrucît martorii nu trebuie să cunoască conţinutul explicaţiilor părţilor, ale intervenienţilor,

concluziile expertului, consultaţiile specialistului, precum şi conţinutul depoziţiilor altor martori.

- Anunţă completul de judecată şi explică celor ce formează componenţa acestuia dreptul de a face

recuzări. In acest scop, preşedintele şedinţei de judecată numeşte judecătorii care fac parte din complet,

precum şi grefierul, interpretul, expertul şi specialistul.

- Explică drepturile şi obligaţiile participanţilor la proces, indiferent de natura juridică a litigiului

dedus judecăţii.

Preşedintele completului de judecată explică în primul rînd drepturile şi obligaţiile generale ale

participanţilor la proces, adică drepturile prevăzute în art.56 CPC, şi atenţionează participanţii despre

exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor prevăzute de lege şi despre consecinţele procesuale care pot

surveni în caz de exercitare abuzivă a drepturilor.

Preşedintele şedinţei va explica şi drepturile speciale ale reclamantului şi ale pîrîtului, precum şi

drepturile comune ale acestora (dreptul de a se împăca prin încheierea unei tranzacţii de împăcare, de a

strămuta pricina la judecata arbitrală etc.).

- Soluţionează cererile şi demersurile participanţilor la proces, prin ce se exercită drepturile procesuale

generale, explicate de către preşedintele şedinţei de judecată, participanţii la proces pot face cereri şi

demersuri începînd cu partea pregătitoare a şedinţei de judecată.

- Administrează noi probe, de la partea care din motive întemeiate nu a prezentat probele necesare în

termenul stabilit de judecător la faza pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare.

- Audiazâ martorii, în cazul amînării procesului, se dispune de către instanţa de judecată dacă la

şedinţă sînt prezente ambele părţi. Citarea repetată a acestor martori într-o nouă şedinţă se admite

numai în caz de necesitate.

- Explică drepturile şi obligaţiile expertului şi specialistului. Conform art. 154 din Codul de procedură

civilă, expertul desemnat de instanţă are un statut procesual deosebit, marcat de drepturi şi obligaţii

specifice. In acest sens este obligatorie atît explicarea acestora, cit şi somarea expertului despre

răspunderea penală pe care o poartă conform art.312 din Codul penal pentru depunerea cu bună-ştiinţă

a unui raport de expertiză fals. Declaraţia semnată de expert sau experţi se anexează la procesul-verbal

al şedinţei de judecată.

II.3.2. Examinarea pricinii in fond

Reprezintă cea mai amplă şi cea mai semnificativă subfază a examinării pricinii civile în instanţa de

fond. Anume la această etapă sînt antrenaţi toţi participanţii la procesul respectiv, precum şi persoanele

care contribuie la înfăptuirea justiţiei.

La această etapă îşi găsesc aplicare principiile funcţionale ale procesului civil, precum sînt

principiile publicităţii, oralităţii, disponibilităţii, contradictorialităţii.

Preşedintele şedinţei de judecată, în virtutea rolului său diriguitor, are obligaţia de a crea condiţii pentru

ca participanţii la proces să-şi expună considerentele referitor la circumstanţele de fapt şi de drept ale

pricinii, să facă completări şi să prezinte probe în condiţiile legii.

Judecarea pricinii în fond începe cu un raport asupra pricinii, prezentat de preşedintele şedinţei sau de

un judecător.

După prezentarea raportului, preşedintele clarifică dacă reclamantul îşi susţine pretenţiile sale, dacă

pârâtul recunoaşte acţiunea şi dacă părţile nu doresc să încheie o tranzacţie de împăcare (art. 211 din

Codul de procedură civilă). Dacă părţile intenţionează să încheie o tranzacţie, instanţa este obligată să

verifice condiţiile de încheiere, să stabilească dacă reclamantul sau, dup caz, pârâtul nu este impus prin

violenţă sau în alt mod fraudulos să încheie tranzacţia. După ascultarea părţilor, ţinând cont de opiniile

participanţilor la proces, instanţa stabileşte ordinea de cercetare a probelor.

II.3.3. Emiterea si pronuntarea hotariri

După încheierea susţinerilor orale, completul de judecată se retrage în camera de deliberare pentru

adoptarea actului final, a hotărârii judecătoreşti.

În cadrul deliberării completul de judecată în baza probelor administrate stabileşte

circumstanţele cauzei şi legea materială ce urmează a fi aplicată la soluţionarea litigiului în fond,

adoptând hotărârea respectivă, care se pronunţă în şedinţă publică.

În cadrul deliberării, completul de judecată, stabilind circumstanţele cauzei şi norma de drept care

urmează a fi aplicată, soluţionează litigiul în fond, pronunţând hotărârea adoptată în şedinţa publică.

Astfel judecatorii din completul de judecata in cadrul deliberării sunt obligati sa analizeze şi să

aprecieze probele după intima sa convingere, bazată pe cercetarea multiaspectuală, completă,

nepăprtinitoare şi nemijlocită a tuturor probelor în ansamblu şi interconexiunea lor, călăuzindu-se pe

lege (art. 130 din Codul de procedură civilă).

Toate problemele care apar în cadrul adoptării hotărîrii se adoptă cu majoritate de voturi, nici unul

dintre judecători neavînd dreptul să se abţină de la vot. însă, judecătorul poate să nu fie de acord cu

hotărîrea majorităţii, opinia lui separată fiind întocmită în scris, înmînată preşedintelui şedinţei şi

anexată la dosar. în doctrină se discută dacă participanţii la proces pot lua cunoştinţă de opinia separată

anexată la dosar.191 în temeiul art.56 din Codul de procedură civilă putem da un răspuns afirmativ

acestei întrebări, iar conform art.48 alin.(2) din Codul de procedură civilă, opinia separată nu se anunţă

şi nu se citeşte în şedinţă de judecată, însă părţile nu sînt lipsite în dreptul de a lua cunoştinţă cu opinia.

Rezultatul deliberării se consemnează în hotărîrea integrală sau în dispozitivul ei, semnat de

către toţi judecătorii, inclusiv de către judecătorul cu opinie separată şi se citeşte în sala de şedinţe.

Chiar şi hotărîrile adoptate în urma examinării pricinii în şedinţă secretă se pronunţă public. După

pronunţare preşedintele şedinţei de judecată lămureşte hotărîrea, procedura şi termenul de atac

împotriva ei şi declară şedinţa de judecată închisă.

Hotărîrea se adoptă potrivit regulilor stabilite la art.48 din Codul de procedură civilă, ce se

referă la soluţionarea colegială a problemelor.

Rezultatul deliberării se consemnează în hotărîrea integrală sau în dispozitivul ei, semnat de toţi

judecătorii care au participat la deliberare, inclusiv de judecătorul care are opinie separată. Modificările

operate în cuprinsul hotărîrii se consemnează mai sus de semnăturile judecătorilor.

Dacă, în timpul deliberărilor, consideră necesară clarificarea unor noi circumstanţe importante

pentru soluţionarea pricinii sau cercetarea suplimentară a unor probe, instanţa judecătorească emite o

încheiere de reluare a dezbaterilor judiciare.

După examinarea pricinii în fond, instanţa audiază din nou susţinerile orale ale participanţilor la

proces. Instanţa îşi întemeiază hotărîrea numai pe circumstanţele constatate nemijlocit de instanţă şi pe

probele cercetate în şedinţă de ludecată. în cazul în care la adoptarea hotărîrii se expune opinie

separată, aceasta se anexează la dosar.

După semnarea hotărîrii, nici un judecător nu poate reveni asupra opiniei sale.

După semnarea hotărîrii, completul de judecată revine în sala de şedinţe, unde preşedintele sau unul

dintre judecători dă citire hotărîrii judecătoreşti.

După aceasta, preşedintele şedinţei lămureşte hotărîrea, procedura şi termenul de atac împotriva

hotărîrii. După pronunţarea hotărîrii, preşedintele şedinţei( judecatorul ) declară închisă şedinţa.

____________________

8. Les. I. Drept procesual civil. Curs universitar, Bucuresti, Lex 2005

9. Legea privind statutul judecatorului din 26.10.199510. Codul de Etica a judecatorului din 29.11.

III.1 . Răspunderea disciplinară a judecatorilor

Toate legislaţiile avansate stabilesc un regim disciplinar special pentru magistraţi. Scopul este acelaşi:

asigurarea independenţei magistraţilor-judecători, a imparţialităţii acestora şi, indiscutabil, garantarea

stabilităţii lor în funcţie.

Principiul răspunderii disciplinare a judecătorilor este consacrat în art. 21 din Legea cu privire

la statutul judecătorului. Potrivit textului amintit, “Magistraţii sînt traşi la răspundere disciplinară

pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum şi pentru comportările care dăunează interesului

serviciului şi prestigiului justiţiei”. Astfel, precum rezultă din textul citat, răspunderea disciplinară nu

se limitează la încălcarea îndatoririlor de serviciu, ci au un caracter mai larg decît cel conferit în mod

obişnuit de către legislaţia muncii. Răspunderea survine şi în cazul comportărilor care dăunează

“interesului serviciului sau prestigiului justiţiei”.

Abaterile disciplinare sînt exhaustiv prevăzute de art. 22 din lege. Sînt considerate abateri disciplinare:

a) încălcarea intenţionată a legislaţiei la înfăptuirea justiţiei;

b) încălcarea disciplinei de muncă;

c) activităţile publice cu caracter politic;

d) încălcarea altor prevederi, referitoare la incompatibilităţile şi interdicţiile ce îi privesc pe magistraţi.

Articolul 23 din Legea cu privire la statutul judecătorului enunţă şi sancţiunile disciplinare ce se pot

aplica magistraţilor, în acest sens sînt prevăzute următoarele sancţiuni:

a) observaţia;

b) mustrarea;

c) mustrarea aspră;

d) eliberarea din funcţie.

La stabilirea sancţiunii concrete se va ţine cont de gravitatea abaterii comise.Sancţiunile determinate de

lege sînt de natură diferită, unele avînd doar un caracter pur moral, altele - conotaţii deosebit de

serioase, soldate cu eliberarea din funcţie.

Diversitatea sancţiunilor enumerate permite colegiului disciplinar aplicarea sancţiunilor în

funcţie de gravitatea faptei.Normele în vigoare conţin reglementări detaliate privitoare la realizarea

procedurii disciplinare.

Potrivit art. 10 din Legea cu privire la colegiul disciplinar şi răspunderea disciplinară a

judecătorilor, dreptul de a intenta procedura disciplinară îl au: Preşedintele Consiliului Superior al

Magistraturii şi orice membru al Consiliului Superior al Magistraturii prin intermediul acestuia printr-o

dispoziţie.

Acţiunea disciplinară faţă de Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, la iniţiativa a cel

puţin trei membri ai Consiliului sau printr-o decizie a sa, începe procedura de verificare

prealabilă.Legea amintită (în art. 11) stabileşte şi termenele pentru exercitarea acţiunii disciplinare.

Astfel, judecătorul poate fi tras la răspundere disciplinară în termen de cel mult o lună de la data

constatării abaterii disciplinare, fără a se lua în calcul timpul în care judecătorul a fost bolnav sau s-a

aflat în concediu, dar nu mai tîrziu de 6 luni de la data comiterii ei.Exercitarea acţiunii disciplinare nu

este posibilă fără efectuarea unei cercetări prealabile ce se dispune de către titularul acţiunii.

Cercetarea prealabilă constă în: stabilirea faptelor şi consecinţelor lor, împrejurările în care au

fost săvîrşite, stabilirea existenţei sau inexistenţei vinovăţiei, precum şi determinarea altor date

concludente. Cercetarea ar fi unilaterală şi incompletă dacă nu s-ar prevedea ascultarea magistratului şi

verificarea susţinerilor făcute de el în apărare.Abaterile disciplinare săvîrşite de judecători sînt

examinate într-un termen de cel mult 7 zile de la data remiterii cauzei în colegiul disciplinar sau

Consiliului Superior al Magistraturii, în această perioadă nefiind inclus timpul cît judecătorul a fost

bolnav sau s-a aflat în concediu.

Dispoziţia sau decizia privitoare la intentarea acţiunii disciplinare poate fi revocată dacă a

intentat-o înainte ca dosarul să fie examinat de colegiul disciplinar sau Consiliul Superior al

Magistraturii.Din cele prevăzute în art. 13 din lege rezultă că judecătorul în a cărui disciplinare a fost

revocată este în drept să ceară examinarea cazului, iar colegiul disciplinar sau, după caz, Consiliul

Superior al Magistraturii sînt obligaţi să-l soluţioneze în fond.

Cazul disciplinar urmează a fi examinat în timp de cel mult 7 zile de la data parvenirii

materialelor în colegiu sau, după caz, în Consiliul Superior al Magistraturii cu participarea

judecătorului tras la răspundere, la dorinţă — şi a persoanei care a intentat procedura disciplinară sau a

reprezentantului ei şi a altor judecători.

Neprezentarea din motive neîntemeiate a judecătorului nu poate împiedica examinarea cazului

de tragere la răspundere disciplinară.Şedinţele colegiului disciplinar sînt deliberative cu participarea a

cel puţin două treimi din numărul total al membrilor.Legislaţia reglementează detaliat ordinea

procesuală de rezolvare a cazului disciplinar şi, în special, drepturile judecătorului faţă de care s-a

intentat procedura disciplinară.

_________________________

11. Constitutia RM din 27.08. 1994

12. Codul de Etica a judecatorului din 29.11.2007

III.2. Răspunderea patrimonială a judecătorilor -

Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare drepturilor şi libertăţilor

fundamentale ale omului, garantate de Constituţie şi de tratateleinternaţionale la care Republica

Moldova este parte.

Pentru repararea prejudiciului, persoana are dreptul să înainteze acţiune numai împotriva

statului, reprezentat de Ministerul Finanţelor. Răspunderea statului nu înlătură răspunderea

judecătorilor care şi-au exercitat atribuţiile cu rea-credinţă sau neglijenţă gravă.

După ce a acoperit prejudiciul în temeiul hotărîrii judecătoreşti irevocabile, statul poate înainta,

în condiţiile legii, o acţiune în regres împotriva judecătorului care, curea-credinţă sau din neglijenţă

gravă, a săvîrşit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.

Dreptul persoanei la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erori judiciare săvîrşite în alte

procese decît cele penale poate fi exercitat numai în cazul în care se stabileşte, în prealabil, printr-o

hotărîre judecătorească definitivă, răspunderea penală a judecătorului pentru o faptă săvîrşită în

decursul judecării pricinii şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară. În cazul

prevăzut la alin.(4), dacă drepturile şi libertăţile fundamentale au fost încălcate de un complet compus

din mai mulţi judecători, acţiunea poate fi intentată tuturor judecătorilor vinovaţi, care răspund solidar.

Acţiunea în regres în privinţa judecătorului poate fi înaintată numai cu acordul Consiliului Superior al

Magistraturii

Astfel, acesta este în drept de a examina cauza doar în limitele acuzării expuse în hotărîrea

privind intentarea procedurii disciplinare; dreptul de a declara recuzări membrilor colegiului, de a

formula demersuri, de a da lămuriri sau a cere audierea altor persoane.

După cercetarea tuturor împrejurărilor colegiul se retrage în sala de deliberare, unde adoptă una dintre

următoarele hotărîri:

a) aplicarea unei sancţiuni disciplinare;

b) respingerea propunerii de a fi aplicată sancţiunea şi clasarea procedurii disciplinare;

c) remiterea mandatelor procedurii disciplinare către Consiliul Superior al Magistraturii pentru

intentarea cauzei privind sistarea împuternicirilor judecătorului.

Hotărîrea este luată cu majoritatea de voturi a membrilor colegiului disciplinar prezenţi la şedinţă.

Membrul colegiului care are o altă părere decît cea expusă în hotărîre are dreptul la opinie separată,

care, spre deosebire de hotărîre, nu este dată citirii.In termen de 3 zile copia de pe hotărîre este înmînată

părţilor care nu au participat la şedinţă.

Legea instituie o cale de atac împotriva hotărîrii pronunţate în materie disciplinară, exercitată în

termen de 10 zile în Consiliul Superior al Magistraturii.

Sancţiunea disciplinară se stinge dacă timp de un an judecătorul nu va mai fi supus sancţionării.

Ea poate fi, de altfel, ridicată, la propunerea subiectului ce a intentat procedura disciplinară la

expirarea a cel puţin 6 luni de la data aplicării sancţiunii. în acest sens, ca motiv poate servi

manifestarea unei atitudini conştiincioase faţă deîndeplinirea obligaţiilor de serviciu, conduita

ireproşabilă şi condiţia că nu a comis o nouă abatere disciplinară.

III.3. Suspendarea, eliberarea din funcţie şi demisia judecătorului

Principiul inamovibilităţii implică, de regulă, menţinerea în funcţie a magistraţilor pînă la vîrsta de

pensionare.Totuşi pot apărea situaţii cînd judecătorii din anumite motive nu-şi pot exercita în bune

condiţii atribuţiile ce le revin.

Cazurile în care un judecător poate fi suspendat, eliberat din funcţie sau demisionat sînt

determinate în mod expres şi limitativ în capitolul VII cu privire la statutul judecătorului.Suspendarea

din funcţie (art. 24 din lege) reprezintă întreruperea temporară a activităţii judecătorului dispusă prin

hotărîrea Consiliului Superior al Magistraturii.

Temeiuri de suspendare din funcţie a judecătorului sînt:

a) intentarea unui proces penal împotriva judecătorului, pînă la rămînerea definitivă a sentinţei;

b) recunoaşterea absenţei fără veste printr-o hotărîre definitivă a instanţei de judecată;

c) încadrarea în campania electorală în calitate de candidat pentru autoritatea centrală sau locală, fiind

ales în una dintre aceste autorităţi;

d) acordarea unui concediu de pînă la 3 ani.

Normele în vigoare prevăd menţinerea salariului judecătorului suspendat din funcţie, stabilind că în

condiţiile primelor două temeiuri de suspendare salariul se plăteşte familiei, iar în ultimele două —

judecătorului personal, cu condiţia că legislaţia nu prevede altfel. In cazul intentării unui proces penal

este evidentă anularea inviolabilităţii judecătorului.

Avîndu-se la bază hotărîrea prin care s-a constatat nevinovăţia, judecătorul este repus în toate drepturile

prevăzute de lege.

Eliberarea judecătorului din funcţie este posibilă de organul care l-a numit, în următoarele cazuri:

a) al demisionării potrivit art. 26 din lege;

b) al depunerii cererii de eliberare din proprie iniţiativă în legătură cu atingerea vîrstei de pensionare

pentru vechime în muncă sau în baze generale, precum şi cu atingerea plafonului de vîrstă. Pensionarea

reprezintă modalitatea firească, obişnuită de încetare a mandatului de judecător. Privitor la vîrsta de

pensionare trebuie să arătăm că şi judecătorilor li se aplică regulile dreptului comun în materie.

c) al comiterii sistematice de abateri disciplinare sau de abatere disciplinară gravă, prevăzute de art.

22, alin. 1, din Legea cu privire la statutul judecătorului;

d) al intrării în vigoare a unei sentinţe de condamnare pentru o fapta prevazuta de legea penala.

Orice condamnare penală, indiferent de natura faptei penale sau de pedeapsa aplicată, determină în mod

obligatoriu îndepărtarea din magistratură.

Exigenţele morale ale calităţii de judecător necesită o conduită ireproşabilă în toate sferele vieţii

sociale. Indiscutabil, actul de justiţie nu poate fi înfăptuit de către persoane care au intrat în conflict cu

legea penală.

e) al pierderii cetăţeniei Republicii Moldova;

f) al refuzului de a depune jurămîntul sau al încălcării lui;

g) al nerespectării prevederilor art. 8 din lege;

h) al necorespunderii condiţiilor prevăzute de la art. 6-7 din lege;

i) al imposibilităţii îndeplinirii funcţiei de judecător din motive de sănătate, neputînd fi eliberat în

cazul întoarcerii lui la serviciu după boală;

j) al expirării împuternicirilor;

k) al lichidării sau reorganizării instanţei judecătoreşti, dacă judecătorul refuză să fie transferat într-o

altă instanţă de judecată; 1) al constatării calificării insuficiente;

m) al constatării capacităţii de exerciţiu restrînse sau al incapacităţii de exerciţiu prin hotărîre

judecătorească definitivă; n) al decesului judecătorului sau recunoaşterii decesului printr-o hotărîre

judecătorească definitivă; o) al încălcării sistematice sau încălcării grave a Codului de etică a

judecătorului.

Propunerile vizavi de eliberarea din funcţie a judecătorului sînt făcute de către Consiliul Superior al

Magistraturii Preşedintelui Republicii Moldova sau, după caz, Parlamentului.

In cazul în care hotărîrea privind eliberarea judecătorului din funcţie va fi revocată, acesta,

potrivit art. 25, al. 4, din legea amintită, va fi repus în toate drepturile prevăzute de normele în

vigoare.Articolul 24 din Legea cu privire la statutul judecătorului conţine definiţia demisiei şi condiţiile

concrete de demisionare.Astfel, se consideră demisie a judecătorului plecarea onorată sau înlăturarea

onorată a judecătorului din funcţie dacă acesta, în exerciţiul funcţiunii şi în afara relaţiilor de serviciu,

nu a comis fapte ce discreditează justiţia sau compromit cinstea şi demnitatea de judecător.Această

modalitate decurge din libertatea individuală că nimeni nu poate fi obligat să îndeplinească în mod

nelimitat o funcţie publică.

Legea prevede condiţiile în care judecătorul capătă dreptul la demisie:

a) depunerea cererii de demisie;

b) expirarea împuternicirilor;

c) incapacitatea de muncă dovedită prin certificat medical;

d) declararea capacităţii de exerciţiu restrînse sau a incapacităţii de exerciţiu printr-o hotărîre

definitivă a instanţei de judecată.

Judecătorului demisionat i se păstrează titlul de magistrat, cu toate garanţiile şi inviolabilităţile

prevăzute de lege. în special, dreptul de a activa în sfera justiţiei, de a îndeplini în termen de pînă la un

an funcţiile judecătorului absent sau de a activa într-un post vacant de judecător.

Competenţa de a dispune asupra încadrării judecătorului demisionat aparţine ministrului justiţiei sau,

după caz, Preşedintelui Republicii Moldova, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii.Atîta

timp cît judecătorul respectă rigorile art. 8 din Legea cu privire la statutul judecătorului şi nu comite

fapte ce nu ar discredita justiţia sau ar compromite cinstea şi demnitatea de judecător, potrivit art. 26,

alin. 11, din lege, este considerat demisionat. în caz contrar, această calitate încetează.

Va înceta de drept demisia judecătorului şi în situaţia cînd acesta va fi numit repetat în funcţia

de judecător. Hotărîrile privitoare la suspendarea, eliberarea din funcţie şi încetarea demisiei

judecătorului pot fi atacate în Curtea Supremă de Justiţie în termen de 10 zile de la data primirii copiei

de pe hotărîre.