Embed Size (px)
Citation preview
1
CUPRINS 1
CUVÂNT ÎNAINTE
ABREVIERI
3
2
Capitolul I - Introducere
Capitolul II – Antroponime româneşti
Prenume masculine
Prenume masculine laice
Prenume masculine calendaristice
Hipocoristice şi diminutive derivate din prenume masculine
Câmpuri semantice
Structuri morfo – lexicale
Prenume feminine
Prenume feminine laice
Prenume feminine calendaristice
Hipocoristice şi diminutive derivate din prenume feminine
Câmpuri semantice
Structuri morfo – lexicale
Nume de familie
Nume de familie laice
Nume de familie calendaristice
Hipocorisstice şi diminutive derivate din nume de familie
Câmpuri semantice
Structuri morfo – lexicale
4
9
9
9
11
12
14
16
17
18
18
19
20
20
22
24
25
26
26
2
Capitolul III – Antroponime străine
Hipocoristice şi diminutive derivate din prenume străine
Structuri morfo – lexicale
Concluzii
26
28
29
31
32
3
ABREVIERI
adj. = adjectiv
apel. = apelativ
art. = articol
augm. = augmentativ
bg. = bulgar
cf. = confer, compară cu
com. = compus
DEX = Dicţionar explicativ al limbii
române
DNFR = Dicţionar al numelor de
familie româneşti
DOC = Dictionar ortodox creştin
dim. = diminutiv
ebr. = ebraic
fem. = feminin
fit. = fitonim
G = genitiv
gr. = grecesc
hip. = hipocoristic
hot. = hotărat
lat. = latin
magh. = maghiar
MEO = Mica enciclopedie
onomastică
nb. = nume biblic
nf. = nume feminin
nt. =.nume topic
pf. = prenume feminin
pl. = plural
pm. = prenume masculin
pop. = popular
rus. = rus, rusesc
sb. = sârb
s.f. = substantiv feminin
sg. = singular
sl. = slav
s.m. = substantiv masculin
subst. = substantiv
tc. = turc
top. = toponim
ucr. = ucrainian
ung. = unguresc
4
Cuvânt înainte
Lucrarea de faţă are drept obiect studiul unui corpus de nume de persoane
prezent în documente slavo-române din Moldova, în secolul al XVII – lea.
Intervalul de timp ales poate fi considerat reprezentativ pentru numeroase
transformări onomastice. Contactul îndelungat dintre slavi şi români, precum şi
utilizarea, secole de-a rândul, a limbii slave în biserică şi administraţie, au lăsat
urme adânci în lexicul şi onomastica românească.
Lucrarea analizează un număr limitat de nume de persoane, dar pe care
noi le-am considerat reprezentative pentru Moldova secolului al XVII – lea şi este
structurată pe patru capitole.
În capitolul I am reamintit rolul şi locul antroponimiei ca ramură de bază a
onomasticii.şi am trecut în revistă acele lucrări şi studii de antroponimie realizate
de lingvişti de seamă, pe care le-am consultat în vederea realizării lucrării de
faţă..
Capitolul II marchează începutul unei vaste analize a antroponimelor
româneşti. Sunt analizate prenumele masculine, prenumele feminine, dar şi
numele de familie, atât laice, cât şi calendaristice.
Am căutat să facem o analiză cât mai profundă, stabilind pentru fiecare
categorie etimologia numelor, hipocoristicele şi diminutivele derivate din acestea,
câmpurile semantice şi structurile morfo- lexicale.
Capitolul III continuă analiza antroponimelor din documente slavo-române,
dar de data aceasta, a celor de origine străină, atât laice cât şi religioase. În
capitolul IV al lucrării prezentăm câteva concluzii rezultate în urma studiului
numelor de persoane, bibliografia care a stat la baza lucrării şi un indice cu nume
de persoane.
5
Capitolul I
INTRODUCERE
1. Noţiuni generale despre onomastică.
Onomastica (gr.onoma – nume) este o componentă a istoriei limbii cu un
pronunţat caracter conservator şi din această perspectivă ea poate fi considerată
un preţios document de cultură şi civilizaţie, mărturie a veacurilor trecute.
Numele proprii se subordonează legilor de dezvoltare a limbii, acestea
atestând fapte lingvistice existente în diferite epoci ale dezvoltării unei limbi.
Astfel, dacă considerăm doar morfologia, vom observa că în structura numelor
întâlnim articole, (Albul, Dumitrul, Frumuşeanul) şi formanţi derivativi
(sufixe şi prefixe); formarea de noi nume prin procedeul derivaţional cu sufixe
este bine cunoscută prin frecvenţă şi diversitate. Sufixele diminutivale sunt
frecvent utilizate în antroponimie. De exemplu, de la Maria, cu ajutorul
sufixelor, s-au creat numeroase forme derivate, cum ar fi Marica, Marina,
Maricuţa, Mariuţa, Maruşca, etc., pentru a menţiona doar câteva dintre ele.
Procesul de formare al antroponimiei româneşti începe odată cu romanizarea
şi creştinarea populaţiei autohtone, care impun nume de botez religioase
(Chiriac, Cristian, Crăciun, Gheorghe, Ilie, Ion, Ioana) şi continuă, mai bine
zis, se dezvoltă în paralel cu crearea numelor de persoană laice, provenite fie din
cuvinte comune ale limbii române (Arapu(l), Badea, Brânduşa, Cocoran,
Copăcean), fie din împrumuturi intrate în limba română după încheierea
procesului de formare a acesteia (Bogdan, Vlad, etc.). Contribuţii semnificative
în acest sens au avut limbile slave şi limba greacă.
Capitolul de faţă face referire la funcţia antroponimelor şi la modul
cum acestea sunt readate în documentele slavo – române cercetate.
6
Pentru a evita crearea situaţiilor echivoce sau a confuziilor generate de
omonimia implicită a existenţei mai multor persoane cu acelaşi nume, oamenii
vremurilor trecute au ataşat numelor unice formule sau exprimări din vorbirea
curentă, colocvială, populară, care îi conduceau cu exactitate, prin informaţia
suplimentară oferită, la persoana la care doreau să se refere: (Ifrim, vistiernic),
Dumitru, fiul lui Petrea, Matei, fiul Anuşcăi, Stana, soră cu Silion (Mărica, fata
Ilenii,); deseori, erau folosite formule mai complicate precum, Titiana, femeia lui
Oancea, fata lui Toader din Turbăteşti sau „Vasilie Gialalău, fratele lui
Gheorghiţă, fost cămăraş care, când s-a ridicat Constantin vv. (voievod) cu oşti
ungureşti şi cazaci şi a „clătit din scaun” pe Ştefan Vasilie vv., a găsit prilej şi a
jefuit de bani pe vistierul domnului şi al ţării de la ocnă.” (Catalogul, ..1653-
1675, doc. 802, 183). Filiaţia, gradele de rudenie, erau exprimate de multe ori
cu ajutorul cuvintelor slave, sin (fiu), brat (frate), zet (nepot), ca în formulele
Neagu sin Lupu, Grigoraş sin Agapii, Ion zet Dobre, iar locul de unde
provenea persoana era adesea menţionat în structura antroponimică cu ajutorul
prepoziţiei slave “ot” (din, de la), Dragomir ot Tăseşti, Toader ot Bârsăneşti, etc.
Numele religioase, hagiografice, calendaristice apar în numeroase variante
populare, care circulă în paralel cu cele culte, preferându-se de obicei varianta lor
populară. Fiecare variantă onomastică a numelor religioase se stabileşte
independent: Costandin, Gherghe, Ion, Matei, Nicolai, Pătru, în condiţiile în
care este cunoscut că formele culte sunt: Constantin, Gheorghe, Ioan, Nicolae,
respectiv Petru. Aceste nume sunt întâlnite şi sub formă de hipocoristice (forme
prescurtate ale numelui) şi diminutive, cum ar fi Lie (de la Ilie sau Vasile >
Vasilie > Lie), Uţa (de la Maria > Mariuţa > Uţa), Anuşca, Maruşca, care,
înţelegem, vor deveni nume independente, fiind atribuite purtătorilor ca atare.
. Putem exemplifica, în plus, cu Costea, de la Constantin, Vlad, de la Vladimir,
Vladislav, Iorgu sau Iorga pentru Gheorghe, Nasta, Nastea pentru Anastase.
7
Se observă că un anumit tip de nume este caracteristic unei anumite clase sociale.
De exemplu, prenume ca Aftanasie, Ghenadie, Ilarion, Mitrofan, etc, aparţin
majoritar reprezentanţilor clericului,.
Printre numele calendaristice, cele mai frecvent întâlnite în documente se
numără Dumitru, Gavril, Gherasim, Ion, Mihai (l), Ştefan, dintre cele
masculine şi Ana, Ioana, Maria, dintre cele feminine, toate cu multiple forme
derivate.
În cadrul aceluiaşi capitol am trecut în revistă o parte dintre cele mai
semnificative lucrări de onomastică elaborate până în prezent, spre care ne-am
îndreptat paşii în demersul nostru lingvistic.
Trebuie să menţionăm din capul locului că lucrarea consultată cel mai
frecvent de către autorul prezentei lucrări a fost Onomasticon dobrogean. Nume
de familie, de Mile Tomici şi Persida Andronache, publicată la Editura
Stephanus, Bucureşti, în 2005. Lucrarea analizează toate numele de familie
existente în Dobrogea, fiind „prima lucrare de acest fel elaborată în România”
(Tomici, Andronache - Onomasticon, p. 8). Conţine aproximativ 50.000 de
cuvinte, forme de bază şi variante fonetice, morfologice, lexicale şi regionale ale
numelor de familie din judeţele Constanţa şi Tulcea. Lucrarea oferă etimologii
pentru numele existente în onomasticonul dobrogean în perioada 1991-2002,
precum şi o statistică a frecvenţei folosirii acestora, atât pe plan regional cât şi
naţional. Tratând din punct de vedere etimologic un material antroponimic de
mare amploare, autorii, nu proclamă soluţia lor ca fiind unic valabilă, ci arată de
la început că „raţionamentele [de la care au pornit] la explicarea unui nume nu
pot, şi nici nu trebuie să fie, considerate soluţii unice sau definitive [...], ci doar
propuneri de soluţii etimologice.” (Tomici, Andronache - Onomasticon, p. 8)
Iorgu Iordan, autor a numeroase studii şi lucrări lingvistice, elaborează un
Dicţionar al numelor de familie româneşti. Publicat de Editura ştiinţifică şi
8
enciclopedică, Bucureşti, în anul 1983, dicţionarul prezintă un corpus de nume de
familie pentru care autorul oferă etimologii, precum şi elemente lexico-
morfologice referitoare la structura numelor analizate.
Lucrarea acad. Al. Graur Nume de persoane, publicată în 1965, la Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, se constituie dintr-o prezentare generală a antroponimiei
româneşti şi străine, în care autorul descrie şi analizează elemente ale diferitelor
sisteme onomastice din limbile indo-europene, abordând o multitudine de aspecte
lingvistice: semantice, morfo-lexicale, fonetice, etimologice, etc..
Ştefan Paşca, în lucrarea sa, Nume de persoane şi nume de animale în
Ţara Oltului, editată la Bucureşti, în 1936, deşi se limitează la o zonă restrânsă,
abordează atât sistemul oficial de denominaţie, cât şi pe cel popular, făcând o
distincţie clară între acestea.
N.A.Constantinescu realizează cu al său Dicţionar onomastic
românesc, publicat de Editura Academiei Române, Bucureşti, în 1963, cea mai
întinsă lucrare consacrată antroponimelor de pe întreg teritoriul românesc;
autorul valorifică în special materialul onomastic din izvoarele istorice,
glosarele şi pomelnicele cunoscute la acea dată. Christian Ionescu, în lucrarea
sa Mică enciclopedie onomastică, apărută la Editura Enciclopedică Română, în
anul 1975, şi republicată în anul 2002, prezintă, pe lângă nume de largă
circulaţie atât la noi cât şi în lume, o serie de nume rare.
Rămânând în sfera dicţionarelor, amintim lucrarea Aureliei Bălan
Mihailovici Dicţionar onomastic creştin, publicat de Editura Minerva, la
Bucureşti, în 2003. Autoarea se ocupă de prenumele creştine din onomastica
românească, analizându-le din punct de vedere al originii, precum şi din
perspectivă religioasă şi istorică.
Ioan Pătruţ, aduce lămuriri referitoare la stabilirea locului elementului slav
în structura limbii române. Lucrările sale Onomastică românească, Bucureşti,
9
1980, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, precum şi Nume de persoane şi nume
de locuri româneşti, apărută tot la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
în 1984, oferă etimologiile multor antroponime româneşti, stabilind totodată
principii şi metode pentru studiul antroponimiei româneaşti şi l realizează o listă
de sufixe specifice formării antroponimelor şi toponimelor româneşti. O parte din
problemele legate de sufixele onomastice sunt elucidate într-o altă lucrare a lui
Ioan Pătruţ, Studii de limba română şi slavistică, publicată la Editura Dacia,
Cluj, în anul 1974.
Date valoroase referitoare la antroponimele româneşti, precum şi o clasificare
a acestora, care în parte ne-a servit drept model în prezenta lucrare, ne oferă
Dicţionarul elementelor româneşti din documentele slavo-române, publicat de
Editura Academiei Române, Bucureşti, 1981. Colectivul de autori, printre care
se numără şi îndrumătorul prezentei teze de doctorat, Mile Tomici, a avut în
vedere ,,depistarea şi trierea elementelor româneşti dintr-un mare număr de
izvoare” (Dicţionarul, Cuvânt înainte, V).
Domniţa Ichim -Tomescu în lucrarea Gramatica numelor proprii, apărută
la Bucureşti, la Editura All, în anul 1998, se ocupă de principalele clase de nume
proprii, stabilind specificul acestora în sistemul gramatical al limbii române.
Studiul nostru a fost facilitat de apariţia unor ediţii mai accesibile a izvoarelor
istorice, în special în cadrul colecţiei Documenta Romaniae Historica, care ne
oferă un tablou al diferitelor epoci trecute, prin prezentarea înregistrărilor scrise
ale vremii.
Iustina Burci, realizează o lucrare cu un bogat material informativ,
Antroponimie în diacronie, în care, prin analiza antroponimelor cuprinse în
catagrafiile Moldovei din anii 1755, 1774, 1808, 1820, oferă o privire de
ansamblu asupra sistemului românesc de denominaţie, o clasificare interesantă şi
utilă a materialului onomastic provenit din apelative, precum şi o analiză a
10
procedeului sintetic de formare a numelor de familie.
Studii şi cercetări de onomastică este o revistă de specialitate publicată de
Universitatea din Craiova, în cadrul căreia au publicat articole interesante
lingvişti consacraţi sau la început de drum în cercetarea onomasticii. Printre
numele de referinţă se numără Gheorghe Bolocan, Aspasia şi Cornel Reguş,
Ion Toma, Iustina Burci, şi mulţi alţii.
Primul pas în cercetarea noastră l-a constituit consultarea documentelor. Am
constatat că acestea fac referire la probleme de natură civilă (vânzări, cumpărări,
răscumpărări de proprietăţi, schimburi, hotărnicii, danii, etc.), altele oferă
informaţii cu privire la starea şi dezvoltarea culturii şi a învăţământului. Foarte
multe texte sunt scrieri bisericeşti, pomelnice, acte din administraţie, unde
întâlnim un număr mare de nume, fără îndoială foarte valoroase pentru studiul
onomasticii vechi româneşti. Enumerăm, în ordinea apariţiei lor, titlurile unor
volume care includ astfel de culegeri de documente
Surete şi izvoade (documente slavo-române), vol.II, Iaşi, 1907, publicate de
Tipografia „Dacia” Iliescu, Grossu & Comp., sub îngrijirea lui Gh.
Ghibănescu.
Surete şi izvoade (documente slavo-române), vol.III, Iaşi, 1907, publicate de
Tipografia „Dacia” Iliescu, Grossu & comp., Iaşi, 1907, sub îngrijirea lui Gh.
Ghibănescu.
Catalogul documentelor moldoveneşti, vol. I, (1387-1620), Bucureşti 1957.
Catalogul documentelor moldoveneşti , vol. II, (1621-1652), Bucureşti,
1959.
Catalogul documentelor moldoveneşti, vol.III, (1653-1675), Bucureşti, 1968.
Catalogul documentelor moldoveneşti, vol. IV, (1676-1700), Bucureşti,
1970.
11
Catalogul documentelor moldoveneşti, supliment I, (1403-1700), Bucureşti,
1975.
Din tezaurul documentar sucevean, catalog de documente, Bucureşti, 1983.
O sursă foarte valoroasă de informare a constituit-o „Indicele numelor
de persoane” întocmit de Alexandru I.Gonţa, în care autorul a strâns toate
numele de persoane ce apar în documentele slavo-române din Moldova în
perioada 1384 – 1625.
12
Capitolul II
ANTROPONIME ROMÂNEŞTI
Studiul diacronic al numelor de persoane constituie o sarcină dificilă
pentru cercetătorul dornic să stabilească originea numelor, cadrul şi modul în
care acestea au luat naştere.
Schimbările apărute la un moment dat la nivel social, economic, cultural,
determină schimbări însemnate şi în inventarul de nume. Anumite apelative au
caracterizat la un moment dat o anumită stare de fapt, ele făcând parte din
terminologia caracteristică epocii feudale şi denumind meserii, funcţii, obligaţii
ale ţăranilor către stăpânii lor, etc.
Sistemul onomastic al secolului al 17-lea este încă preponderent popular,
fiind reprezentat prin nume unic sau individual. Acesta din urmă putea fi
calendaristic, Adam, Dumitru, Gheorghe, Ana, Maria sau laic, Draga,
Iuliana, Albu, Bosiioc, însoţit, de cele mai multe ori, de un alt termen de
caracterizare, un nume complementar..
Etimologia multor antroponime este încă incertă, la fel ca şi aceea a multor
cuvinte comune ale limbii române. Referitor la originea românească a numelor de
persoane, Ştefan Paşca menţionează ca ,,în afară de nume ca Tatul, considerat de
mult ca nume de origine străveche balcanică, atestat în tot cursul evului mediu şi
în antroponomastica slavă, în afară de Nicoară sau de Medru, (…) nu prea
găsim altele pe care să le putem raporta la nume de persoană întrebuinţate în
Dacia post-romană şi înainte de contactul cu slavii” (Paşca, Nume, 32).
Pe parcursul acestui capitol am clasificat antroponimele şi le-am analizat
în subcapitole separate.
13
Prenume masculine
Sistemul de denominaţie al secolului al 17-lea din Moldova, continuă
tradiţia onomastică a poporului român, aceea de a alege numele personale atât
din nomenclatorul laic, cât şi din cel creştin. Subcapitolul care în care ne
ocupăm de prenumele masculine cuprinde mai multe subdiviziuni referitoare
la : prenumele masculine laice (simple şi compuse) precum şi la prenumele
masculine calendaristice ( simple şi compuse).
Prenume masculine laice
Am întâlnit în documente şi le-am introdus în categoria numelor laice,
antroponimele care provin din diferite zone ale lexicului comun: Albu, Bălan,
Berbece, Lupu, etc.
În categoria numelor laice de tradiţie străveche unii cercetători includ şi
numele de origine slavă, derivate de la temele : dobr-(dobrij – bun), , drag- (
dorogoj – scump, drag), rad- ( radovatj – a se bucura) şi vlad- (vladitj – a
stăpâni), ca în Dobre, Dragoslav, Dragoş, Radoslav, Radomir, pe care noi le-
am trecut în categoria numelor străine, prezente în diverse variante: Dragotă,
Drag (u), Drăgoi, Radu, Vlad.
Etnonimele formează o categorie bogată, oferind indicaţii asupra locului
de provenienţă sau a naţionalităţii purtătorilor numelui: Arvat, Bârlădeanu,
Grecul, Leahul.
Zoonimele şi fitonimele, probabil la origine porecle atribuite conform
unei caracetristici pe care individul o poseda, asemănătoare cu a animalului sau
plantei respective, constituie o categorie bine reprezentată în rândul
antroponimeleor masculine. Ciocârlie, Epure, Gâscă, Vulpaş sau Bosiioc,
Leuştean, Păsat, Urzică, pentru a menţiona aici doar câteva nume care au
individualizat persoane cu ajutorul cuvântului corespondent din lexicul comun,
relevând omonimia dintre numele de persoană şi cea a apelativelor comune.
14
.Amintim aici, prin selecţie din corpul lucrării, antroponime provenite din:
a) substantive
Aramă, Bădiliţă, Berbece, Blocul, Bobeică, Borş, Chilia, Cioban, Ciocârlie,
Epure, Fărâmă, Geamănul, Gerul, Greul, Grozav, Gura, Harbuz, Hoţul,
Hrib, Lelea, Leuştean, Lobodă, Lungul, Lupu, Mîrzacu, Mocan, Negură,
Pana, Păcurar, Păsăţel, Perjul, Purcel, Raţă, , Stavăr, Talpă, Topor,
Trandafir, Ţigan, Ureche, Urzică, Zamă, Zlătariul.
b) adjective
Alb, Bălan, Buzatul, Drăguţ (ul), Greul, Grozav, Gureş, Lungul, Mândra,
Mândrul, Negru, Potroacă, Stângaciul, Şchiopul
c) verbe
Boldea, Trepăduş
În acest capitol se continuă analiza unui corpus de nume masculine laice
provenite din diferite zone ale lexicului comunordonate alfabetic. Exemplificăm
mai jos cu câteva dintre ele:
Alb (ul) < adj. alb (aici subst.) < lat. albus; alb + art. hot.- l
Babuşcă < babuşcă, ,,peşte de apă dulce” < bg. babuşka, sau ,,băbuţă” < babă <
bg. babuşca
Epure < s.m. iepure, format prin afereză
Găozul, vezi Găoază +art. hot. -l
i. Cu căţel (şi) cu ~ cu toată familia; cu toţii. 2) Porc tânăr. < lat. porcellu
Răchita < s.f. răchită< bulg., sb. rakita Răchitaşu
Răchitaşu < sm.răchitaş < răchită + suf. -a suf. – aş + -l
Răzmiriţă < răzmeriţă <bg., scr., apelativ comun ,, răscoală” , cu valoare de
poreclă
Ştirbul < adj., s.m. stirb + -l
Talpă < s.f. talpă
15
Taşcă < s.f. taşcă ,,geantă de piele sau de pânză, în care se ţin diferite obiecte”,
pungă de piele în care se ţin tutunul, banii etc.” < ucr. taška, magh. táska.
Tatăl < s.m. tată+ art.hot. -l
Tălabă < s.f. . talabă 1. ,,grapă sau boroană”, ,,tăvălug cu colţi de oţel, cu care se
sfărâmă bulgării după grăpat”;2.,grămadă, mulţime, potop, puhoi,
puzderie, sumedenie”.(DEX )
Topor < s.f. topor ,,unealtă pentru tăiat lemne”< sl. . toporŭ.
Zlătariul < s.m. zlătar < bg., scr.zlatar, meşter (ţigan) care se ocupa cu
prelucrarea aurului” sau ţigan (nomad); format prin epenteză.
Deşi compunerea, ca procedeu lexical de formare a cuvintelor nu este
frecvent întâlnită în limba română, deci nici în antroponimie, am semnalat totuşi
în documente prezenţa unor nume compuse, ca: Barbălată, Curnegru,
Laptiacru, Limbădulce, Mânălungă, Micfutilă, Lingebuze.
Prenume masculine calendaristice
Numele religioase, pe lângă valoarea lor denominativă, conţin şi o latură
afectivă, devoţională. Formele antroponimice biblice sunt totodată şi nume
teoforice, ele evocându-l pe dumnezeu, sau preamărindu-l. Numele care conţin în
structura lor elementul el- , fie la începutul, fie la sfârşitul numelui, dovedesc
acest lucru: Daniel, Ilie, etc. Majoritatea numelor de origine calendaristică provin
din ebraică şi cuprind în „formula” lor un element creştin, evocator; Ieremia,
însemnând ,,Înălţarea Domnului”, Ana „îndurare, bunăvoinţă”, Emanoil
(Imanoil) „Dumnezeu este cu noi”, sunt numai câteva nume pe care le
menţionăm aici. Obiceiul de a acorda nume religioase s-a păstrat până în zilele
noastre, el fiind de altfel universal, împreună cu tradiţia conform căreia cel ce
poartă un nume creştin este ocrotit de sfântul al cărui nume îl poartă. ,,Obiceiul
de a boteza pe noi născuţi cu nume de sfinţi nu este o caracteristică românească
[...], ce este interesant la noi şi azi, e credinţa acea intimă şi vie pe care o are
16
poporul în solicitudinea protectoare de care se bucură omul din partea sfântului
al cărui nume îl poartă” (Paşca, Nume, 25). De asemenea, cultul sărbătorilor
religioase este foarte răspândit. Astfel numele Crăciun, Pascu, sunt legate de
aceste sărbători religioase creştine.
Nomenclatorul creştin constituie încă un bogat izvor de inspiraţie pentru
numele ce se atribuie în zilele noastre. Provenind din limbile ebraică şi greacă
majoritatea numelor calendaristice, biblice sau hagiografice apar în denominaţia
personală înregistrată în izvoarele scrise într-un număr foarte mare. Exemplificăm
cu câteva nume din lucrare:
Anastasie < gr. Anastásios < anastásis ,,înviere”; nume al unor martiri şi sfinţi
prezenţi în Sinaxar
Andreian, nume format prin epenteză (insertarea lui n şi e) de la Adrian < lat.
Hadrianus, „de la Hadria” < top. Hadria; nume purtat de martiri creştini”
Arsenie < gr. Arsenius < adj. gr. arsenikós ,,bărbătesc”, ,,viguros”
Azghir < Arghir < gr. argyros şi din lat. argentum, ,,argint”; pătrus în onomastica
românească prin intermediul slav
Benea < n.p. Benedict < lat. Benedictus, format prin apocopă + art. hot. –a
Chiriac < gr. Kyriakós < kyriaké ,,duminică”, ,,duminical”; prenume creştin care
apare în texte martirologice; este de asemenea şi numele unui sfânt
moldovean care se pare că a trăit în secolul al XVII-lea, Chiriac de la
Bisericani.
Damaschin < n.p. gr. Damaskenós ,,din Damasc” < ebr. dammeshek ‘ localitate
scăldată de ape; nume de sfinţi menţionaţi în Sinaxar. (DOC, pg. 133)
sau din bg. n. p. Damaskin (DNFR)
Doader < Toader < Theodor, Teodor < Theódoros nume teoforic cu tema theós,
zeu,
Eremia, nume vechi, biblic, < gr. Ieremias sau lat. Hieremias
17
Gavrein < Gavrin < Gabriel; aici prenume format prin epenteză, i
Gavrilă < pr. gr. Gabriél unde se pronunţă Gavriil şi Gavril, formă impusă în
limba română, întărită de cea slavonă; prenumele există în diferite
variante în multe limbi europene; alte forme derivate întâlnite în
documente sunt : Gavrilaş pm < Gavril + suf. dim –aş;
Gheorghe < gr. Geórgios, reproduce un subst. com. care înseamnă ,,agricultor”,
sau ,,lucrător al pământului”; nume de sfânt, cunoscut ca patron al
armatei; în documente sunt atestate numeroase variante diminutivale şi
hipocoristice: Ghenghea, Gheorghi, Gheorghie,Gheorghiţă,
Gherghel, Gherghina, Ghiorghe (DOC, 233).
Gherasim < gr. Gherásimos < gerásis,-eos ,,cinste”, ,,onoare”, ,,cel care aparţine
senectuţii”, ,,cel încoronat cu cinste şi onoare”; nume creştin frecvent în
epoca creştină; În documente apare şi cu varianta Gherasăm (DOC,
236)
Gherman < lat. Germanus , adj. ce se folosea pe lângă subst. ca frate şi soră, cu
sensul ,,bun”, ,,născut din aceeaşi părinţi”, figurat ,,veritabil”. Numele
are o răspândire foarte mare în onomastica creştină., fiind nume de
martiri
Hipocoristice şi diminutive derivate din prenume masculine
Limba română dispune de foarte multe sufixe diminutivale,care pot fi
folosite şi pentru nume de persoane. Prenumele laice nu prezintă o disponibilitate
deosebită pentru obţinerea de derivate prin afixare, aşa cum este cazul prenumelor
calendaristice.
În cele ce urmează vom prezenta, în ordine alfabetică, câteva nume în
formă diminutivală, precum şi structura acestora.
Albaş < alb + suf. – aş
Bădieş < bade + suf. – eş
18
Bădiliţă < bade, bădie + suf. -iţă
Bălaş < adj. bălan < tema onomastică slavă Băl (alb) + suf. -aş
Dumbrăviţă < s.f. dumbravă + -suf. - iţa
Hihorciuc < s.n. vifor < reg. hifor + suf. –ciuc , cu trecerea lui f în h < sl. vihrŭ,
bg. scr. vihor.
Hulpaş < hulpe (reg.) + suf. –aş
Mihoci < mihoci ,,motani” sau < ung. mihók ,,tont, prostănac”; pentru o altă
posibilă explicaţie, vezi infra, la hipocoristice provenite din prenume
creştine simple.
Mirăuţă < Mereuţă < mereuţ < mereu şi suf. dim. –uţă (Tomici, Onomasticon,
467); < mir + suf. comp. -ăuţă (Iordan, DNFR, 308)
Murguleţ < s.m. murg + art. hot. l + suf. - eţ
Negruţ < adj. negru + suf. -uţ
Vulpaş < s.f, vulpe + suf. dim -aş
La fel ca diminutivele, hipocoristicele nu creează multe derivate din
numele laice atestate în documente, dar pot suporta ptocedeul de derivare cu
sufixe şi se pot stabiliza ca prenume independente.
În ceea ce priveşte hipocoristicele am notat, din documente, forme ca Stan
de la Stanislav, Vlad, Vlaicu de la Vladimir sau Vladislav, cu varianta
bulgărească Vlaico ( Graur, Nume, p.61).
Diminutivele şi hipocoristicele obţinute de la prenumele calendaristice sunt
mult mai numeroase decât acelea care provin din prenume masculine laice.
În cele ce urmează vom prezenta pentru fiecare nume tulpină întâlnit în
documente, formele derivate diminutivale şi hipocoristice ce le aparţin.
Costache < pm. Constantin, prin apocopă + dim. -che
Costin < Constantin
Dan, vechi prenume românesc (prima atestare , în 1385, ( Ch. Ionescu < Daniel)
19
Fădor < Feodor < Theodor pătruns în română sub influenţă slavă, din greacă
Gheorghiţă < Gheorghe + suf.dim. -iţă
Hilipeţ < Hilip < Filip +suf. –eţ, cu alternanţa f ./ h
Ianăş < posibil derivat de la Ion, cu fonetism maghiar
Mihalco < Mihai + suf. –co , prin epenteză ( l)
Mihoci < mihoci ” motani ” sau < nf. Mihul şi suf. –oci ; sau mihoc ” motan”’
sau nf. Mihul şi suf. –oc sau ung. mihók “tont”; prostănac” (Tomici,
Onomasticon, 473) ; poate fi considerat deopotrivă prenume laic şi
calendaristic ( nu putem face precizarea referitoare la originea numelui
atestat în documente; l-am considerat de natură calendaristică şi de aceea l-
am menţionat aici.
Întâlnim hipocoristice derivate de la nume calendaristice, uneori devenite
diminutive prin sufixare.
Niţă < Ioniţă < Ion, de la dim. Ioniţă, prin apocopă
Vasco < <sl. Vasko < ( < Vasa + suf. –ko) cu varianta Vascu (Tomici,
Onomasticon, 766)
Vasili < Vasile, variantă fonetică regională
Zahia < Zaharia
Zahul < Zaharia
Câmpuri semantice
Fiecare cuvânt are un conţinut care ne relevă, după caz, mai multe funcţii. În
cazul numelor proprii toţi cei care le-au studiat, au fost interesaţi şi de conotaţia
acestora, de sensurile complementare şi de informaţia suplimentară pe care
acestea o conţin.
Sensul numelui propriu nu constă într-o noţiune ci intr-o serie de noţiuni,
având deci mai multe componente semantice. Sensul de bază capătă sensuri
secundare, iar ,,impactul antroponimic” pe care anumite apelative îl au în crearea
20
de nume proprii, dau ,,durabilitate” în timp acestora din urmă. Numele metaforice
ne lasă câmp larg de interpretare, cu deosebire datorat faptului că nu cunoaştem
situaţia concretă, starea de fapt care a generat, la un moment dat respectivul
nume. Este cazul poreclelor, care provin din apelative ce denumesc particularităţi
fizice, psihice sau morale ale individului.
Astfel, dacă ne referim la antroponime provenite din nume de animale
vom putea deduce sensuri suplimentare, care dau noi valenţe numelor respective.
Pentru unele dintre numele prezentate a fost acceptată explicaţia sensului oferită
de unele lucrări de lingvistică deja existente, şi care s-au ocupat de o astfel de
analiză; menţionăm Dicţionar al numelor de familie româneşti (DNFR), Dicţionar
onomastic românesc (DOR), Mică enciclopedie onomastică (MEO) şi Dicţionar
explicativ al limbii române (DEX).
Un nume ca Boul, putea caracteriza pe cineva care se comporta
nepoliticos, care avea un nivel intelectual scăzut, sau care putea munci fără să
obosească un timp îndelungat. Un nume ca Ciocârlie putea fi atribuit cuiva care
avea voce frumoasă şi putea cânta “ca o ciocârlie”.
Gâscă, cu varianta regională Gânscă, (de obicei atribuit unei femei, în sens
depreciativ) scoate în evidenţă faptul că persoana este gălăgioasă ca o găscă, sau,
deopotrivă naivă şi făra minte.
Purtătorul unui nume ca Purece va fi fost fie un parazit social, căruia îi plăcea să
profite de pe urma celorlalţi sau a unei situaţii, fie o persoană foarte fricoasă,
temătoare, şi nu în cele din urmă mică şi neînsemnată. Numele de Raţă ar fi
putut fi iniţial acordat unei persoane care avea mersul legănat, greoi ca al unei
raţe. Potârniche, asemenea păsării cu acelaşi nume va fi fost cineva care reuşea
să se ascundă, să se furişeze, repede când era în primejdie (,,a se risipi ca
potârnichile”).
21
Din punct de vedere lexical, unele nume asociază fizic omul cu un animal
sau cu anumite caracteristici ale acestuia; astfel de asocieri au creat antroponime
omonime cu apelative comune, cu ar fi Gâscă, Raţă, Epure, Vulpaş, etc., altele
semnalează un defect fizic, pe care purtătorul îl va „suporta” ca nume toată viaţa,
de exemplu Ariciul, Bou (l), Cucută, Stângaciul, Şchiopul, Ştirbul; altele pot
proveni din observarea unor caracteristici comportamentale; astfel, Mândrul ar fi
putut fi o persoană mulţumită, îngâmfată, orgolioasă sau, în egală măsură o
persoană frumoasă, arătoasă), Moşul ar fi putut cineva bătrân sau cu
comportament de persoană în vârstă; Şoimul, a putut fi iniţial atribuit unei
persoane care avea agerimea şoimului. Observăm astfel cum elementul lexical din
care provine porecla capătă valori noi, câmpul său semantic se extinde atunci
când se face transferul de la apelativ comun la antroponim.
Majoritatea lingviştilor care s-au ocupat de studiul numelor de persoane, nu
delimitează foarte strict graniţa dintre poreclă şi supranume. Ştefan Paşca,
citându-l pe A. Candrea, care spune că poreclele sunt „cuvinte prin care poporul
loveşte în năravul sau defectul cuiva” adaugă faptul că de cele mai multe ori
porecla conţine şi o metaforă, iar dacă aceasta din urmă este „repetată şi de alţii
la adresa aceleaşi persoane, ea devine supranume”(Candrea, Porecle, p. 8).
Poreclele şi supranumele pot fi întâlnite din abundenţă la toate categoriile sociale,
apărând fie în forma numelui unic sau a unui prenume, fie ataşat la acesta din
urmă. Astfel, Dumitru Brăharul va fi fost un Dumitru care vindea sau făcea
bragă, Dumitru Brânză, unul care se ocupa cu producerea sau vânzarea brânzei.;
(Drăgan) Ciolpan (ciolpán s.m. (pop.) 1. trunchi de arbore fără crengi, uscat şi
rămas la pământ; arbore rupt de vânt; arbore bătrân 2. om mare şi diform - DEX)
un bărbat masiv şi stângaci, neîndemânatic.
Capitolul continuă analiza numelor provenite din apelative, prezentând
câmpurile semantice şi conotaţiile ce le relevă, astfel:
22
Berbece < berbec, (reg) berbec ,, masculul oii” sau ,,ciocan pentru bătut ţăruşi”<
lat. berbex, -ecis
Bujoranu(l) < s.m. bujor, ,,roşu ca un bujor“
Buză < s.f. buză, ,,fiecare dintre cele două părţi cărnoase care mărginesc gura şi
acoperă dinţii. Buză de iepure = anomalie congenitală care constă în faptul că
buza este uşor despicată (ca la iepure). Expr. (Fam.) A rămâne cu buzele umflate
= a rămâne înşelat, dezamăgit în aşteptările sale. A-şi muşca buzele (de necaz sau
de părere de rău) = a regreta foarte tare, a se căi. A sufla (sau a bate) în (sau din)
buze = a rămâne păgubaş; a fluiera a pagubă. A se şterge (sau a se linge) pe buze
= a fi silit să renunţe la ceva. A-i crăpa (sau a-i plesni, a-i scăpăra, a-i arde cuiva)
buza (de sau după ceva) = a avea mare nevoie (de ceva).
. Structuri morfo – lexicale ( prefixe, sufixe)
Sufixele onomastice prezintă o varietate deosebită atât pe terenul numelor
laice, cât şi al celor calendaristice, formând derivate atât de la numele de bază,
cât şi de la alte forme deja derivate, hipocoristice şi diminutive. În ceea ce
priveşte originea sufixelor nu putem stabili o linie de demarcaţie clară între cele
împrumutate şi cele româneşti, sau formate pe terenul limbii române.
Am putut doar constata că cele mai multe provin din slavă, latină, şi
greacă. Prezentăm mai jos o selecţie a sufixelor şi a numelor formate cu acestea :
-aba.
Basaraba, (Basarab), Talabă, Tocsaba
-ache /(achi)
: Danolachi, Dumitrachi, Mihalachi, Puţach
-aci –Bălaci, Cupaciu(l)
-aş,-aşa, sufix diminutival
Albaş, Arbănaş (nume care desemnează un albanez), Drăgălaşa,
Dumitraş, Grigoraş, -aşca,-aşco, -aşcu
23
Dumitraşco, Dumitraşcu, Grigoraşco, Grigoraşcu, Ionaşco, Ionaşcu,
Pătraşcu, -at, ---ata, sufix de origine latină regăsit în antroponime ca :
Bunata, Cernat, Fărtat, Fârtat, Muşat, Muşata
Bârlădeanul, Botoşăneanul ( Botoşanul), Gălăţanul, Huşanu(l)
-eţ , suf. diminutival de origine latină; la apelative acest sufix indică calitatea ;
în antroponimie are valoare diminutivală
Hilipeţ, Horguleţ, Mihuleţ, Murguleţ, Turculeţ
-ie
Sufix de origine latină, care participă la formarea numelor calendaristice, în mod
special.
Aftanasie, Andonie, Antimie, Antonie, Arpentie, Climentie, Epifanie,
Eustaţie, Evghenie, Evloghie, Grigorie, Istratie, Lavrintie, Leontie, Procopie
--il, -ilă
Bădilă, Drăgoilă, Mândrilă, Negrilă
-iţa, -iţă - sufix diminutival
Aniţa, Bădiliţă, Dochiţa, Gavriţă, Gheorghiţă, Luchiţă, Odochiţa, Oniţă,
Todiţă,
-ovici – (ov + ici)
Grincovici < Grincu < ucr. Grinko (< Ugrin < Ungur şi suf. –ko) cu finalul
cuvântului românizat prin trecerea lui –o la –u. (Tomici, Onomasticon, 355)
Prenume feminine
În documentele slavo-române studiate se constată o reprezentare mai săracă
a antroponimelor feminine, explicabilă prin gradul redus de participare a femeii
din epoca medievală la viaţa socială şi juridică. Numele de femei sunt atestate
mai mult în “ actele interne cu character privat, cum ar fi cele de moştenire,
testamenatre, de vânzare – cumpărare, de judecare a unor pricini…”(Reguş,
Antroponimia, în SCO, 143). Femeilor nu le sunt atribuite porecle şi supranume
24
în aceeaşi măsură ca şi bărbaţilor. În general femeile apar amintite cu un singur
nume, a cărui funcţie nu poate fi întotdeauna precizată. Din punct de vedere
structural majoritatea prenumelor feminine sunt reprezentate de obicei, printr-un
singur element, acela fiind un apelativ comun, Brânduşa, Floarea, Mierla) sau
un nume preluat din calendarul creştin sau din biblie (Ana, Agapia, Maria).
Dacă la numele de bărbaţi elementul sau numele complementar este un
nume topic sau ocupaţional, la femei acest element este constituit fie din numele
unuia dintre părinţi (de obicei al tatălui), fie din numele soţului sau al unor
ascendenţi mai îndepărtaţi (bunic, străbunic); astfel de nume apar în formule ca:
Anghelina fiica lui Cârstea, Gafiţa sora lui Avram, Loghina cneaghina lui
Ionaşco Bolea, Lita, fiica lui Drumea, mama lui Grozav şi bunica Avrămiei,
Melania, doamna lui Simeon Moghilă. Frecvente sunt de asemenea andronimele
formate cu sufixe specializate (–oae, -easă), ca în exemplele Borşoae,
Samoileasă.
. În documente întâlnim prenume laice -Armeanca, Bălaia, Drăgăliţa,
Mica, Muşa, Neaga, Negrita, Sora, Uliţa, Urâta, dar şi prenume calendaristice
- Ana, Maria, Nastea, Todosia. În paralel cu formele culte, cărturăreşti ale
numelor, sunt atestate şi creaţii specific româneşti, care se întâlnesc şi astăzi în
sistemul popular al numelor de persoane (Agahia, Avrămia, Catrina, Piatra,
Sanhira, etc.). Din punct de vedere al sensului, deosebim nume create din
apelative comune, din sfera florei (Brânduşa, Dafina), faunei (Mierla), şi a
zonimiei; fitonimele şi zoonimele au o bună reprezentare în rândul
antroponimelor în general, şi al celor feminine în special. Ca şi prenumele
masculine şi cele feminine prezintă particularităţi fonetice regionale şi dialectale.
Astfel întâlnim Dahina, în care h stă pentru v, Cheatra, unde grupul che stă
pentru p, etc. Astfel de fonetisme sunt caracteristice şi astăzi vorbirii colocviale,
comune din Moldova. Prenumele feminine au fost grupate conform procedeului
25
folosit la prenumele masculine : laice şi calendaristice, care la rândul lor sunt
clasificate în simple şi compuse.
Prenume feminine laice
Prenumele feminine provenite din apelative sunt predominant simple şi îşi
au originea în vocabularul comun care denumeşte plante (Brânduşa, Călina),
caracteristici personale fizice (Drăguţa, Urâta), relaţii de rudenie (Sora), nume
de ocupaţii (Strungăriţa). Sunt de asemenea atestate în documente nume care
provin din denumirea unei culori, fie direct din limba română (Bălaia, Negraia,
poate fi şi andronim de la nb. Negru), fie preluate din slavă şi adaptate sau chiar
traduse
Am selectat din lucrare o serie de prenume feminine care se încadrează în
categoria prenumelor feminine laice simple :
Bălaia < adj. bălai„ blond, cu părul galben” ,
Călina < s.m. călin , “arbust sălbatic”; adj. (reg.) căldicel, călduţ.
Lupea < pm. , nf. Lup + suf. ea
Luţa < gr.Lutsas < pm Luţa (Angheluţa < Anghel; < pf. Luxiţa < Roxana
Ruxandra (Tomici,Onomasticon, 435); posibil diminutiv de la Mierluţa < Mierla
Muşa < cantitate de băutură alcoolică băută dintr-o singură înghiţitură. A da de ~
a da până la fund dintr-o înghiţitură. /< sb. Dušak
Rada < Radu < sl. rad „vesel”, radostj „bucurie, veselie”
Ruja < fit. rujă, (reg.)”măceş”, trandafir sau, cu sens figurat,în limbaj popular,
nume dat unei persoane frumoase. < bg., scr. ruža.
Vioara < s.f., fit. viorea „violetă, toporaş” < lat. viola
Zlatea < nf. sl. Zlata (v.nf. Zlatcu) cu suf. –ea (Tomici, Onomasticon, 797)
Prenume feminine calendaristice.
Dintre numele calendaristice feminine cele mai multe, aşa cum o dovedesc
izvoarele scrise, au etimologie greacă, dar au pătruns în limba română prin
26
intermediul limbilor slave. Acestea afişează un bogat sistem derivativ, generator
de prenume noi, care au coexistat, ca şi în zilele noastre, alături de forma oficială,
cărturărească a prenumelor.
Agafia < Agápe, Agápios < subst. gr. agápe ‘”dragoste creştină faţă de aproepele
tău” , “milă, caritate”.Mai târziu, gr.agápe este atestat cu sensul de “
banchet frăţesc, cu scopuri liturgice”, de unde actualul sens al cuvântului
românesc „agapă”. “ Formele cu f în loc de p se datorează confuziei,
existente încă din medio-bulgară, între numele Agape şi Agatha”. (
Ionescu, MEO, 27)
Ana < prenume atestat în Vechiul şi Noul Testament; < ebr. Hannah, cu sensul de
“milă” “bunăvoinţă”, “îndurarea lui Dumnezeu”; în greacă şi latină se
ortografiază Anna; nume creştin foarte popular, încă din Imperiul
Bizantin, fiind propriu odraslelor împărăteşti.( DOC, 29)
Anastasia < pf. gr. Anastasía, cu sensul ”înviere din moarte”
Anesia < anísos sau anísa cu sensul “fără pereche”, “singular”, “fără egal”; nume
calendaristic al unei sfinte, fostă aristocrată din Tesalonic, care a împărţit
averea sa săracilor.(DOC,)
Cătălina < pf. Ecaterina
Costanda < gr. Konstanda (Tomici, Onomasticon, 221), sau derivate
hipocoristice de la Constantina, prin epenteză.
Dana < femininul lui Dan, cu suf. – a, sau < pm.sl. Dana (Bogdan, Danulo) ori <
pf. sl Dana (< Danijela; Danica) . (Tomici, Onomasticon, 253)
Fevronia < gr.Febronia < gr. februus „purificator”
Hipocoristice şi diminutive derivate din prenume feminine
De la formele primare prin diferite procedee lingvistice s-au format nume
derivate, formate deci în româneşte, indiferent de originea bazei sau a
27
formantului. Susţinem această afirmaţie având în vedere frecvenţa cu care apar în
documente
Anastasica < Anastasia + suf. dim. -ica
Angheluşa < Anghelina < Anghel + suf. -uşa
Anuţa < Ana + suf. -iţa
Catruşa < Ecaterina, prin afereză + suf. -uşa
Elinca < Elina (variantă de la Elena) + suf. –ca
Gafa < Agata < gr. Agathé, prin afereză, cu trecerea lui –th- grecesc în –t-,
specific limbii bulgare ( MEO, 28)
Gatha < Agatha < gr. Agathé
Gheruşa < posibil din Gherghe < Gheorghe +suf. dim. –uşa
Gripina < Agripina < pf. lat. Agrippina < cognomenul roman Agrippa
Grăpina < pf. Agripina < gr. Agrippina, prin afereză
Maruşca < Maria +suf. dim. -uşca
Mălaşca , provenind probabil de la Melaşca ; poate fi o creaţie românească din
tema Mel < Melania
Titea < Tit / iana, Tatiana
Todosca < pf. Tudosia ( pm. . Theodosie) + suf. – ca
Uţa: hipocoristic, poate proveni din diminutive comune mai multor prenume
calendaristice : Anuţa (Ana), Ionuţa (Ioana), Mariuţa, Maricuţa, Măruţa
(Maria),
Câmpuri semantice
Ca şi în cazul numelor laice masculine şi cele feminine oferă câmp liber
interpretărilor de sens. Astfel, în antroponimele feminine de factură laică
recunoaştem substantive şi adjective polisemantice pe care le vom trece în revistă
în cele ce urmează.
28
Alba < adj. alb< lat. albus; ”care are culoare zăpezii, a laptelui”; expr. alb la faţă
”palid” ; (despre păr) ”cărunt” ; limpede, luminos prenume vechi românesc,
apare frecvent în documentele moldoveneşti încă din timpul lui Ştefan cel
Mare; cu valoare de supranume, atribuit cel mai probabil unei persoane cu
tenul şi părul de culoare deschisă, sau, în mod ironic unei persoane brunete.
Drăgălaşa < adj. drag + suf. - ălaş + a; drăguţ, graţios, gingaş, ca înfăţişare sau
comportare (DEX)
Micuţa < adj. mic + suf. –uţa; „care este sub dimensiunile obişnuite”; de
proporţii redus; scund , mărunt; slab, încet, stins
Structuri morfo-lexicale
Prin afereză şi apocopă, precum şi prin afixare, procedee lingvistice,
caracteristice şi limbii comune, se crează diminutive şi hipocoristice, care
reflectă aspectul popular al antroponimiei timpului, aspect, care de altfel s-a
păstrat şi în antroponimia actuală. În cele ce urmează vom prezenta în ordine
alfabetică sufixele folosite în derivarea prenumelor feminine, oferind şi unele
informaţii referitoare la frecvenţa şi productivitatea sufixului, precum şi , uneori
originea acestuia.
Prenume calendaristice:
Adriahna < pm. Adrian ( Andrian)
Aftemia (Aftemiia, Aftenia, Aftimia, Aftinia ) < pm. Eftimie (Aftenii)
Zlatca ( dim.) < pf. Zlata < pm. Zlate
Prenume laice:
Drăgana < Drăgan
Dobra < Dobre
-aia,(- aie)
Este un sufix folosit în special la prenume necalendaristice.
Dobraia < Dobra; Drăgaia (e) < Draga; Rădaie < Rada
29
-aia/ -oaie, sufix folosit pentru nume maritale, formate din numele soţilor,
frecvent întâlnit în documente
Alexoaia, Babicioaia, Bălţătoaia, Bâzdâgaia, Bunaia, Căldăruşoae,
Ghervăsaia, Hilipoaie
-at-a, sufix foarte rar folosit la formarea numelor de persoană, astăzi ieşit din uz.
Se întâlneşte în componenţa următoarelor nume feminine: Bunata, Muşata
- ca
Este un sufix cu funcţie diminutivală; astăzi majoritatea numelor care au în
componenţă acest sufix nu mai sunt simţite ca diminutive şi au căpătat funcţie de
nume independente. Formează derivate de la:
a) nume calendaristice şi hipocoristice ale acestora (în cazul
hipocoristicelor derivate dăm în paranteză şi numele de bază):
Anca < Ana
Andreica < Andrei
Catinca < Catina (< Ecaterina);
Ilca < n.b. Ilea (< Ilie)
Nastasca < Nastasia (< Anastasia)
b) nume de origine slavă:
Stanca < Stana, cf. srb. Stanka, bg. Станка
Stoica < n.b. Stoia cf. srb. Stojka, bg. Стойка
Zlatca < Zlata < n.b. Zlate, cf. srb. Zlatka , bg. Златка
c) nume şi hipocoristice de origine laică românească:
Bunaica < Bunaia.
Unele nume feminine sunt identice în vechile noastre acte cu formele masculine,
distincţia fiind posibilă doar datorită determinărilor suplimentare, cum este cazul
lui Stoica care este întâlnit frecvent şi ca nume de bărbat.
-ea
30
Catea < Ecaterina
-eanca
Bădeanca, Bârlădeanca, Munteanca.
-eas-a / -eas-ă, este un alt sufix folosit pentru obţinerea numelor maritale
Antoneasa, Bănceneasa, Giurcăneasa, Mirceasa, Negrileasa, Samoileasa
(ă), Trifăneasa
-ica, suf. de origine latină, întâlnit frecvent la formarea numelor feminine, mai
ales a celor calendaristice
-iţa, sufix diminutival folosit la formarea numelor feminine, apare atestat în
nume ca:
Marghita < Margareta
Măriţa < Măria < Maria
- oaia / -oaie feminin al suf. – oiu, folosit pentru a deriva numele marital, al
femeii
Alexoaia, Babicioaia, Bălţătoaia, Berhecioaie, Buhuşoaia, Creţoae,
Drăguşoae, Goioae
- şa
Neacşa, Neagşa < Neaga, Niagşa < n.f. Niaga
-uca, formează diminutive
Mariuca, Măriuca
-uţa, sufix de origine latină, formează diminutive
Anuţa, Cucuţa, Drăguţa, Maricuţa, Măriuţa, Măruţa
Nume de familie
De-a lungul timpului numele de persoane au evoluat, cum era şi firesc,
urmând anumite modele sau tipare pasagere (unele au rămas definitive) care au
constituit verigi importante în procesul de formare a numelui de familie.
31
Perioada de trecere a numelui unic la numele dublu, conform atestării
documentare, începe de la formarea statelor feudale româneşti (secolul al XIII-
lea) până în secolele XVI-XVII. Este vorba de un sistem popular de denominaţie
care precedă pe cel oficial. Analizând numele de familie actuale se observă că ele
provin, fie din formele pline fie din sau hipocoristice sau diminutive ale
prenumelor care apăreau în secolul al XVII-lea ( analizat de noi) ca nume unice
sau în componenţa numelor duble; ele pot proveni şi de la determinante care
aveau funcţie de supranume (poreclă) şi care indicau apartenenţa etnică, originea
socială, ocupaţia, locul de origine.
Aşadar, chiar dacă ”de iure ” numele de familie nu avea încă un statut
definitiv în secolul al XVII –lea şi nu exista încă un act normativ referitor la
oficializarea sa, de facto el exista “încă din secolul al XV-lea, folosindu-se când
numele unic, când cel dublu, adăugând la prenume un patronim sau o poreclă”
(Ionescu, Introducere, XXIII). Funcţia acelor nume terminate în –escu şi –eanu
nu poate fi alta decât a unor nume de familie.
Trecerea la formula nume + prenume s-a dezvoltat treptat. Până a se
ajunge la acest tipar onomastic oficial s-au înregistrat în formă populară stadii
intermediare, analitice, mai puţin conturate, care s-au pierdut în timp.
În documente am întâlnit nume duble conţinând nume de botez şi un alt
determinant, poreclă, supranume, care ulterior a preluat funcţia de nume de
familie. Dovadă a faptului că prezenţa numelui de familie devenea din ce în ce
mai dezirabilă, o constituie varietatea modelelor antroponimice care apar în actele
şi documentele vremii, situaţie impusă de factori externi de natură socială,
economică sau legislativă, care constituie “faze intermediare în procesul de
formare a numelui dublu” (Burci, Antroponimie, 28).
Foarte răspândită în documentele studiate este formula de exprimare a
filiaţiei prin cuvintelor slave , “sin” “brat”, “zet”, care uneori, e drept rar, apar şi
32
în varianta românească, “fiu”, “frate” şi respectiv “ginere”. Pentru a desemna o
persoană se ajungea la foloseirea unor perifraze lungi, care oferea o bogată
informaţie despre purtător şi uneori situaţii şi întâmplări din viaţa acestuia. Astfel
avem un Micul, tatăl lui Tâmpa vatav, bunicul lui Ioachim, din Răteşti, tin.
Neamţ, străbunicul popii Ionaşco, sau un Ursul păhărnicel din Băloşeşti, de au
vândut o parte de ocină din sat din Băloşeşti.
Deşi calea până la oficializarea numelui este foarte lungă, ea este deschisă
şi propice apariţiei acestuia. Realităţile economice ale vremii, creează cerinţe
pentru noi meserii care vor apărea şi vor fi denumite cum e şi firesc, cu cuvinte
ale limbii comune. Acestea vor determina frecvent numele unic, ele ţinând loc şi
de nume de familie care se va definitiva în mod oficializat, abia două secole mai
târziu. Denumirile unor meserii, ranguri sau funcţii din acea vreme (covătar,
hoştinar, blidar, deacon dogar, rogojinar, rotar, lumânărar, potcovar, păcurar,
ceprăgar, sau ceprăzar, clopotar), precum şi denumirile etnice (arman, arnăut,
grec, muntean, turc, tătar, tăut, etc.) sunt mijloace de identificare care pot fi
întâlnite şi azi, cu funcţie de nume de familie.
În lucrarea sa Antroponimie în diacronie, Iustina Burci separă şi clasifică
o serie de nume încadrându-le în categorii distincte. Considerăm util şi potrivit să
prezentăm clasificarea amintită pentru motivul că sistemul antroponomastic al
secolului, al XVII-lea, din Moldova se regăseşte în această clasificare, evoluţia
din punct de vedere al structurii şi aspectului numelor putând fi urmărită în urma
observăriii acestei clasificări. La rândul nostru am inclus în aceste structuri
numele selectate de noi din documente:
1.nume unic
Albul, Badiul, Bădiliţă, Calotă, Crăciun, Cucută, Dobrul, Grozav, Surdul,
Urzică.
2.nume unic + determinant
33
Achim, nepot lui Fărâmă, Adam, vistiernicel, ginerele lui Alexa, Agafia
cneaghina lui Boul vistier, Agopşea armean, Albotă pitărel, Albul, ceaşnic, boier,
pan, martor la sfatul domnesc, Bălaia din Văleni,etc.
3. prenume + nume
Iordachi Miclescu, Ioan Soare, Toader Rugină, Vasilie Bolboacă,
Vasilie Bătrânul, Alexandru Buhusi, Andrei Chiriac, Bogdan Rugină,
Cărstea Ioniţă, Danciul Huru, Dima Başotă, Domitru Lazăr, Eremia Arpaş,
Fedor Faurul, Filip Paţea, Gavril Albescul, Ghedeon Popa, Ghervase Ciorna,
Grigorie Borşa, Hilip Robul, Iacomi Casapul, Ignat Doboş, Ilera Berciul,
Ioan Soare, Manole Morait, Marco Gagea, Neagoe Meiuţă, Nechita Moţoc,
Onciul Aleţchi, Onofreiu Vlaico, etc.
4. prenume + nume + determinant
Ion Băcioc, bătrânul, Strătulat Dobrenchi, diac, Anastasie Crimcovici, episcop
de Rădăuţi, , Apostol Catargiu, paharnic, Chereiac Gârleanul, hotarnic,
Chiriac Cărstianul, şerdar, , Condrea Bucium, vornic în Ţara de Jos, Costantin
Celebi, pârcălab de Neamţ, Drăgan Tăutul pârcălab, Drăguţul Bogdan,
staroste de Putna, Efrem Ivăncuţă, iromonah, Frăţiian Geamănul, vătav,
Gaşpar Gratiani, domn al Ţării Moldovei, Giurgea Crasnăş, vistier, Iane
Ţăgănaş, şoltuz şi pârcălab.
d) nume + sin ( brat, zet, fiu , frate, nepot, al, a, etc.)
Grigoraş sin Agapii, Andrei, sin Dumitru, Grigoraş nepot Lungului, Grigore
a lui Toader, Tudose brat Enachi, etc.
a lui Toader, Tudose brat Enachi, etc.
Aşadar, trecerea la formula nume + prenume s-a dezvoltat treptat, pe
parcurs apărând stadii intermediare mai puţin definite. Se ajungea la folosirea
unor perifraze lungi în desemnarea unei persoane oferindu-se o bogată informaţie
despre purtător, pentru a putea a-l identifica corect; uneori erau menţionate chiar
34
situaţii şi înâmplări din viaţa acestuia. Astfel avem un Micul, tatăl lui Tâmpa
vatav, bunicul lui Ioachim, din Răteşti, tin, Neamţ, străbunicul popii Ionaşco;
Catrea, fiica lui Ştefan, strănepoata lui Fodor Răspop, şi soţia lui Văsca; Onciul
Iuraşcovici, staroste de Cernăuţi, fiul lui Iuraşco, nepot lui Gavrilcea, soţ
Anghelinei şi ginere Maricicăi şi lui Vasile Orăş, mare vornic, etc.
Nume de familie laice
Multe nume de familie întâlnite în documente provin din apelative, care la
început au fost atribuite ca porecle sau supranume..Cel de al doilea termen din
modelul antroponimic representativ pentru nume laice oferă o identificare mai
sigură asupra purtătorului. Astfel de formule apar frecvent datorită rolului pe care
îl joacă, şi anume acela de nume de familie, în variantă neoficială.
Numele de familie laice pot indica: profesia, ocupaţia, originea individului,
trăsături fizice, psihice şi morale, apartenenţa etnică.
În documente întâlnim nume provenite din toate zonele vocabularului
comun. Unele dintre ele apar în formă primară, nederivată, şi fac dovada
continuităţii, prin regăsirea lor în sistemul antroponimic actual, ca nume de
familie, ceea ce ne-a şi îndreptăţit să le includem şi în această categorie.
Din punct de vedere lexical am clasificat numele care au la bază un
apelativ, după cum urmează:
a) toponime
Cerbu, Babuşcă, Ciortan, Gâscă, Graur, Lupu, Purcar, Purece, Raţă, Ţapu,
Vrabie.
b) fitonime
Copăceanu (l), Harbuz, Hrib, Leuştean, Lobodă, Neghină, Răchită,
Trandafir, Urzică
c) nume de ocupaţii
Cal(c)angíu, Olaru, Păcurar, Stavăr, Zlătar
35
d) originea locală
Bârlădeanu(l), Botoşănean (ul), Gălăţanul, Huşanul, Muntean, Ungureanul
e) originea etnică
Cazac (u), Frâncul, Grecul, Sârbul, Tătarul, Turcu (l)
f) miscellanea
Dumbravă, Măciucă, Topor,Ureche
Multe dintre numele personale (cu funcţii de supranume) atestate la data la
care facem referire se transmit unui individ dintr-o altă generaţie, care aparţine
aceluiaşi neam: fiu, nepot, strănepot: Dumitru Dumbravă, fiul lui Ioan
Dumbravă şi fratele lui Mihăilă Dumbravă; Costea Topor, fiul lui Petru
Topor; Savin Prăjescul […] fiul lui Ion Prăjescul […]şi de la nepoţii lor Lupul
şi Ionaşco, fiii lui Nicoară Prăjescul.
Nume de familie calendaristice
Criteriul tradiţiei observate de-a lungul timpului, acela de solidaritate şi
adulaţie familială, care a adus la tendinţa de a renaşte necontenit şi de a pastra vie
în viaţa unui nucleu familial amintirea ascendenţilor dispăruţi se dovedeşte a fi
adevărată şi în cadrul numelor de botez, care s-au transmis din tată în fiu,
devenind marca unui grup bazat pe relaţii de rudenie. În forma lor primară sau
derivată, prenumele calendaristice sau numele de botez aveau să devină nume de
familie, aşa cum constatăm în formulele denominative din documente.
Numele de familie calendaristice sunt în majoritate simple, ele fiind de
multe ori derivate diminutivale sau hipocoristice ale numelui de bază. Am fost
determinaţi să considerăm nume de familie acele nume care din modul cum apar
în documente dovedesc că aparţin şi denumesc persoane ale aceleaşi familii. O
altă raţiune ne-a condus către aceeaşi concluzie şi anume terminaţia numelor
derivate din nume calendaristice. Andrei, Constantin, Gheorghe, Grigore deşi
36
apar rar, pot fi considerate nume de familie, ele fiind un element din două,
conţinute într-o formulă denominativă.
Hipocoristice şi diminutive derivate din nume de familie
Cu toate că apelativele comune prezintă o multitudine de forme derivate,
cele oglindite în antroponimele laice, nume de familie, nu prezintă această
calitate, decât în mică măsură. Inventarul diminutivelor şi hipocoristicelor pentru
nume de familie – apelative este modest : Drăguţul, Drăguş, Ţăgănaş sunt cele
câteva diminutive provenite de la apelative, care apar în formula de denominaţie
dublă.
La numele de familie provenite din nume calendaristice întâlnim aceleaşi
derivate pe care le întâlnim şi la prenumele de aceeaşi factură : Dumitraşco,
Gavrilaş, Gheorghiţă.
Câmpuri semantice
Varietatea de sensuri conţinută în numele enunţate ne dă posibilitatea
interpretării acestuia, prin deducţie, în absenţa împrejurării sau situaţiei care a
generat aceste numiri.
În sistemul denominativ laic sunt prezente, după cum s-a observat,
fitonimele şi zoonimele, care ne duc cu gândul la diferitele caracteristici pe care
acestea le relevă. Dacă ne gândim la trandafir, rechemăm în minte frumuseţe,
constituită din culoare şi miros, precum şi starea de încântare pe care ne-o oferă
privindu-l. Cel ce va fi fost iniţial denumit cu numele florii, şi a purtat numele de
Trandafir, va fi fost fie sănătos şi rumen în obraji, fie curat şi plin de inocenţă,
sau de viaţă, cum pot sugera culorile şi mirosul acestei flori . Nu acelaşi lucru
ne imaginăm despre cle ce poartă numele de Cucută, ştiind că planta cu nume
omonim este otrăvitoare. La fel putem spune despre un Urzică, care putea
obişnuia să ”urzice’’ de câte ori avea ocazia. Calităţle ursului, un fizic şi un mers
greoi şi apăsat, probabil îl descriau pe cel cu nume omonim. Deşi numele
37
provenite din apelative sunt delexicale în prezent, ele fiind doar marcă de
distingere individuală sau de grup, în cazul unui nume ca Iepure, gândul ne-ar
duce la o persoană sperioasăşi temătoare.
Purece putea defini fie o persoană foarte mică de statură, fie una neînsemnată,
conform cu dimensiunile purecelui.
Structuri morfo – lexicale
Sufixele specializate –escu şi –eanu, care se observă doar în structura
numelor de familie, au fost printre primele care au fost adoptate de nobilii şi
boierii vremii, şi adăugate, la numele moşiei sau proprietăţii pe care o stăpâneau.
Asemenea patronimelor slave, aceste nume, terminate în –escu au fost rezervate
boierilor şi nobililor.
Prezentăm în cele ce urmează alte sufixe cu ajutorul cărora s-au format derivate
antroponimice cu rol de nume de familie.
-ache (-achi) - sufix neogrec: Andronache, Apostolache, Dimache,
Dumitrache, Mihalache
-an - sufix cu sens augmentativ şi peiorativ: Alban, Drăguşan, Hrişcan,
Struţian,
-aş - - sufix diminutival: Albaş, Gavrilaş,
-eanu - sufix ce derivă în general nume de familie de apartenenţă locală,
provenite din toponime: Andreişanu(l), Bârlădeanu, Gălăţanul, Giurgeanu,
Munteanu(l); varianta fonetică -anu(l), apare în nume ca Botoşanul, Cocoranul,
Huşanul.
-escu - - sufix patronimic, vechi, de origine tracă, după Graur şi Iordan:
Boldescu, Chirescu(l), Irimescu, Mihăilescu, Oncescul, Stroescul.
-ilă
38
-sufix de origine slavă, formează nume ce exprimă o calitate a purtătorului,
precum şi nume scurtate (hipocoristice): Bădilă, Dănăilă, Drăgoilă, Mihăilă,
Negrilă
-işor
-sufix diminutival: Bordişor, Stănişor
-otă, sufix de origine slavă, ce formează porecle, patronime şi nume de familie:
Albotă, Başotă
-
Capitolul III
ANTROPONIME STRĂINE
Referitor la împrumuturile din alte limbi ale numelor de persoane, Ioan
Pătruţ subliniază că este foarte dificil a stabili cu exactitate calea de pătrundere în
limba română a unor nume de persoană; o sarcină grea revine cercetătorului care
se angajează să analizeze originea acestor nume. La o analiză generală se poate
observa că există puţine împrumuturi directe; cele mai multe sunt importate
indirect din forme onomastice laice, sau elemente tematice care s-au constituit în
radicale ale unor forme onomastice. Astfel, pentru a da numai un exemplu,
amintim numele Aldea, căruia C. Diculescu, şi apoi N.A. Constantinescu îi
atribuie ascendenţă germanică (gepidică). Cei doi cercetători, nume sonore în
antroponimia românească, identifică rădăcina gepidică Aldi, recunoscută şi în
formele Aldo, Aldus, sau în cele italiene Aldo, Aldino, considerat de Ştefan
Paşca ca fiind de origine slavă. Ne alăturăm şi noi părerii lingvistului, deoarece ni
se pare pertinentă explicaţia conform căreia radicalul onomastic slav Ald - din
Aldimir, Aldomir, ar sta baza numelui Aldea. O dovadă în plus o constituie
prezenţa şi în onomastica bulgară a numelui Aldija.
Nu putem trasa categoric o linie de demarcaţie între numele pur româneşti
şi cele străine, sau cele formate în română.putem în schimb remarca că cea mai
39
puternică influenţă s-a manifestat din partea limbilor slave, lucru de altfel
explicabil prin prezenţa, timp de secole, a limbii slave ca limbă oficială la curţile
şi cancelariile domneşti, ale Moldovei. Numeroase nume de origine slavă laică
au intrat în limbă şi s-au păstrat ca atare (Bogdan, Vladimir), sau în diferite
forme derivate (Vlad < Vladimir, Radu < Radoslav).
Să nu uităm de influenţa cultă pe care biserica de rit ortodox, greco–slavă a
avut-o în ceea ce priveşte numele biblice şi calendaristice, nume incluse în
sinaxare şi minee, precum şi în Ceaslov. Demn de remarcat este faptul că de la
numele oficiale, culte (Antonie, Ghervasie, Vasilie), atestate în documentele
studiate, derivă foarte multe altele, formate fie prin sufixare (Angheluşa,
Mateiaş), fie prin trunchiere (Dan, Lie, Odochia), fie prin ambele procedee
lingvistice (Niţă < Ioniţă < Ion). Majoritatea cuvintelor comune de origine
slavă, din care au fost create antroponime, s-au adaptat la sistemul fonetic şi
gramatical autohton (Cernea < ciornij ”negru”) ;. În categoria numelor laice de
tradiţie străveche unii cercetători includ şi numele de origine slavă, derivate de la
temele : dobr-(dobrij – bun), , drag- ( dorogoj – scump, drag), rad- ( radovatj – a
se bucura) şi vlad- (vladitj – a stăpâni), ca în Dobre, Dragoslav, Dragoş,
Radoslav, Radomir. În ceea ce priveşte astfel de nume vom spune că ele s-au
format în româneşte; nu le putem include în totalitete ( ca procentaj de siguranţă,
şi nu ca număr) în categoria numelor străine, dar nici nu le putem considera pur
româneşti. Ele formează derivate, rezultate în special dprin alipirea sufixelor:
Dragotă, Drag (u), Drăgoi, , Radu, Vlad,
Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu prenumele biblice, care au pătruns tot prin
filieră slavă, din greacă, ele fiind la origine ebraice (Feodor, Fădor < Teodor).
Sunt puţin numeroase numele feminine de origine străină. Amintim aici
nume de provenienţă laică (Cerna < sl. чёрнйы “ negru”, cu variantele Cernea,
40
Dobruşa < sl. dobryi „bun” + suf. –uşa, Ciornasca < pm, nf. Cernea + suf. -
asca< sl. Ĉоrnij) şi calendaristică (
Evghenia < gr. Eugénia, eu- „bine” şi gen- „a zămisli, a naşte, a produce”,
înregistrat în documente sub forma slavă, Maria < ebr. Maryam , mar
„picătură„ şi yam „mare” , Petca < sl. Petka provine din Paraschiva
„Paraschiva” )
Semnalăm, în documente, apariţia unor nume în care ambii temeni ai
numelui dublu sunt de origine străină. Astfel sunt numele turceşti: Ahmat Paşa,
Anton Batâr, Celebi Caplan (tigru, panteră, soldat turc cu caplan, cu un fel de
fes), Curt Celebi, Mehtir Paşa.
Nume de origine slavă în care atât tema cât şi formantul sunt slave sau
străine, apar, în general foarte rar, cel puţin în documentele studiate de autor;
astfel avem Hmelniţchi < s.m. sl. hmel’nik “paznic al unui siloz” „teren
semănat cu hamei“. Lucaveţchi, în care terminaţia pare a fi ataşată la Luca,
Schender < nf.germ. Schinder < schinder „hingher, gloabă, mârţoagă”.
Nume ca cele ce urmează probabil desemnează persoane pasagere prin
locurile moldoveneşti; dovadă stă faptul că ele au fost atestate în forma lor de
bază: Stanislav Srabac, Siemiginvski, Stanislav Iasinski, Ştefan Zurakovschi,
Saivinski, Sulasycki, Stanislav Szeniawschi.
Instalarea domniilor fanariote în ţările române, a influenţat economic, social şi
cultural întreaga viaţă a Moldovei secolului al XVII –lea, lăsând ”urme ” şi în
antroponimie (de exemplu, sufixul diminutival – achi, în nume ca Apostolachi,
Dumitrachi).
Hipocoristice şi diminutive derivate din nume de origine străină
Raşco , probabil de la Radu < pm. sl. Radoslav
Stănişor < Stan + suf. dim . -işor
41
Velicico < sl. velik ,,mare” + suf. –ico, cf. Velicicu < nf. Velic şi suf. dim. –icu (
Tomici, Onomasticon, 767)
Dragoslav < pm. sl. Dragoslav (< drag “drag” şi slava ”glorie”, aici ”iubitor de
glorie”. (Tomici, Onomasticon, 277)
Radoslav < sl. rad “vesel, bucuros” şi slav (a) “ glorie” (Tomici, Onomasticon,
599)
Vladimir < pm. sl. Vladimir, vlad “stăpân” şi mir “lume”
Cea mai mare parte a prenumelor masculine calendaristice poate fi considerată de
provenienţă străină, în măsura în care cunoaştem faptul că există un nomenclator
universal de nume creşine din care fiecare popoe a luat numele şi le-a adaptat la
fonetismul limbii sale. Bineînţeles că nici limba română nu a stat departe de acest
fenomen şi, odata cu răspândirea creştinismului, a preluat aceste nume şi, cu
mijloace specifice de derivare, mai rar de compunere, a creat alte nume noi.
Enumerăm şi uneori aducem completări sau mici explicaţii, prenume masculine
de factură calendaristică atestate în izvoarele scrise cercetate.
Ianăş < pm. ung. János (Tomici, Onomasticon, 389), cu alternanţa a / ă
Iosăp < Iosif < ebr. Joséph < jasaf ”a adăuga” ; răspândit în special în apusul Europei
Ipatie < gr. ‘Ypátios, (Tomici, Onomasticon, 399) ; <sl. Ipatij (i) (DNFR, 260);
prenume creştin al Bisericii răsăritene, frecvent în onomastica românească chiar
înainte de influenţa grecească < adj. gr. ypatos, “suprem”; existenţa mai multor
sfinţi şi martiri cu acest nume sunt atestate în Martirologii.
Dintre antroponimele de provenienţă străină se remarcă şi acelea care au în
structură două elemente :
Bogdan < sl. Bogdan< bog “ Dumnezeu” şi dan “dar ” “dăruit”, deci “ cel dăruit
lui Dumnezeu”.
42
Bogonosie < sl .bog “dumnezeu” şi nositj “ a purta” Ermolai < gr. Ermólaos
<n.p. Ermés + laos popor”, adică “Ermes cel din popor” ; nume creştin
prezent în Sinaxar. ( DOC,182)
Nicolae < gr. Nikólaos, nike “victorie şi laos “popor” ; lat Nicolas
Structuri morfo –lexicale
În urma observării numelor de persoane conţinute în documentele studiate
am constatat prezenţa unui număr considerabil de sufixe provenite din slavă şi
greacă.
Dintre acestea menţionăm:
-aba, abă, sufix de origine cumană
Basarabă, Talaba (ă), Tocsaba
-an,(ul), sufix augmentativ
-ovici, sufix de origine slavă
Bercovici, Danilovici, Grincovici
-ovschi (ov + schi), sufix slav, des utilizat de pisarii şi diecii care realizau
însceisurile în ocumente ; era adăugat pentru a arăta apartenenţa locală, fiind un
echivalent slav al sufixului –escu( cu aceeaşi funcţie) ; prezent în nume ca :
Banilovschi, Barnovschi, Bârnovschi, Cerlenovschi, Krupenski
-eţchi (-eţki) (eţ + ki)
Iabstreţkii, Lucaveţchi
Semnalăm, în documente, apariţia unor nume în care ambii temeni ai
numelui dublu sunt de origine străină, cum ar fi numele turceşti: Ahmat Paşa,
Anton Batâr, Celebi Caplan (tigru, panteră, soldat turc cu caplan, cu un fel de
fes), Curt Celebi, Mehtir Paşa.
Nume de origine slavă în care atât tema cât şi formantul sunt slave sau
străine, apar, în general foarte rar, cel puţin în documentele studiate de autor;
astfel avem Hmelniţchi < -ci), s.m. sl. hmel’nik “paznic al unui siloz” „teren
43
semănat cu hamei“. Lucaveţchi, în care terminaţia pare a fi ataşată la Luca,
Schender < nf.germ. Schinder < schinder „hingher, gloabă, mârţoagă”.
.
CONCLUZII
Analiza numelor de persoane este o problemă d ecercetare lingvistică nu
tocmai uşoară şi care nu poate fi considerată încheiată. Importanţa ei depăşeşte
graniţele lingvisticii, antroponimele reprezentând frânturi de viaţă, o adevărată
istorie concentrată într-un singur cuvânt. Numele de persoane au evoluat în etape,
parcurgând un lung şir de prefaceri înregistrate pe parcursul câtorva secole.
Moldova, datorită poziţiei geografice, a fost supusă în timp contactului direct cu
limbile slave, rezultatele acestei influenţe observându-se şi azi în antroponimia
românească. Elementul slav în limba română şi implicit în antroponimie a fost
accentuat şi de folosirea limbii slave în administraţie şi biserică.
Studiul documentelor care au stat la baza întocmirii lucrării ne-au permis să
formulăm următoarele concluzii:
- îmbinarea antroponimelor româneşti cu elemente din afara ţării (cu
precădere cele slave) a dus la constituirea unui sistem specific cu caracter deschis.
- baza sistemului antroponimic din Moldova secolului al XVII – lea o
constituie numele unic calendaristic, cu o mare varietate de derivate urmat de
numele laice.
- ca urmare a dezvoltării social –economice începe să se prefigureze
apariţia numelui de familie; acesta are în esenţă un caracter social, utilizarea lui
facându-se în rndul nobililor cu scopul de a servi interesul acestora.
- numele româneşti de botez şi de familie cuprind un numar important de
antroponime străine, mai alesl slave sau formate cu sufixe străine.
44
- un număr mare de antroponime la baza cărora se află un etimon românesc
s-au format în aceasta perioada cu sufixele slave, -co, -ciuc, encu ( o), ovici
- sufixele cele mai cele mai productive din perioada analizata sunt: -a, -aş,
-escu, -eanu.
După cum am mai menţionat, lucrarea nu are pretenţia că a elucidat toate
aspectele legate de numele de persoană, dun Mildova secolulu al XVII –lea.
Cunoaşterea componenţei şi a structurii acestora presupune o cercetare
etimologică stratificată a numelor; acest lucru nu este întotdeauna uşor de realizat,
momemtul apariţiei precum şi provenienţa anumitor antroponime pirzându-se în
timp.
Noi nu am făcut altceva decât să ne deschidem un nou drum către
cercetarea lingvistică viitoare.
45
BIBLIOGRAFIE SELECTIVǍ
CǍRŢI
BARBOI C., Onomastică şi istorie, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti,
1999
BOGREA V., Pagini istorico-filologice, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1971
BRÂNCUŞ G., Vocabularul autohton al limbii romane, Bucureşti, 1983,
BURCI I., Antroponimie în diacronie, Editura MJM, Craiova, 2001
CANDREA A., Poreclele la români, Editura Librăria Socecu, Bucureşti,1895
***** CATALOGUL DOCUMENTELOR MOLDOVENEŞTI, din Arhiva
istorică centrală a Statului, vol. I, (1387-1620) Bucureşti, 1957
***** CATALOGUL DOCUMENTELOR MOLDOVENEŞTI,din Arhiva
istorică a Statului, vol.II, (1621-1652) Bucureşti, 1959
***** CATALOGUL DOCUMENTELOR MOLDOVENEŞTI, din Arhiva
istorică a Statului, vol. III, (1653-1675), Bucureşti, 1968
***** CATALOGUL DOCUMENTELOR MOLDOVENEŞTI, din Arhiva
istorică a Statului, vol. IV, (1676-1700), Bucureşti, 1970
***** CATALOGUL DOCUMENTELOR MOLDOVENEŞTI, Supliment
nr.l, (1403-1700), Bucureşti, 1975
DENSUSIANU O., Probleme de toponimie şi onomastică, Facultatea de
Filozofie şi Litere, Bucureşti, 1928-1929
DIN TEZAURUL DOCUMENTAR SUCEVEAN, catalog de documente,
Bucuresşti, 1983
EREMIA A., Unitatea patrimoniului onomastic românesc. Toponimie.
Antroponimie., Chişinău, 2001
46
GIUGLEA G., Fapte de limbă, Editura Ştiintifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1988
GHIBǍNESCU GH., Surete şi izvoade (documente slavo- române), vol.III,
Tipografia “Dacia” Iliescu, Grossu &Comp., Iaşi, 1907
GOICU V., Termeni creştini în onomastica românească, Timişoara, 1999
GONŢA I. A., Documente privind istoria României.Indicele numelor de
persoană, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1995
GRAUR Al., Alte etimologii româneşti, Editura Academiei Române, Bucureşti,
1975
GRAUR Al., Nume de persoane , Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1965
HOMORODEANU M., Probleme de onomastică, Universitatea Babeş-
Bolyai, Cluj-Napoca, 1980
IONESCU Ch., Antroponimie românească, Teză de doctorat, Universitatea
Bucureşti, 1979
IORDAN I., Toponimia romanească, Editura Academiei Române, 1963
MOISE I., Studii de onomastică, Editura Tehnică ,,Tip-Naste”, Piteşti, 1994
PAŞCA T., Nume de persoane şi nume de animale în ţara Oltului, Bucureşti,
1936
PǍTRUŢ I., Onomastica romanească, Editura Ştiintifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1980
PĂTRUŢ I., Nume de persoane şi nume de locuri româneşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1984
ROSSETI Al., Istoria limbii române, Editura Academiei Române, Bucureşti,
1968
TOMESCU D., Numele de persoană la români - Perspectivă istorică. Editura
Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001
47
ARTICOLE DIN PERIODICE
BOLOCAN GH., Prenume actuale - inventar şi repartiţie teritorială, SCO, anul
II, nr. 4, Craiova, 1996, p. 369-413
BURCI I., Antroponime compuse, SCO, nr.5, Craiova, p. 209-222
CRISTUREANU Al., Prenume moldoveneşti, SO, nr.4, 1987, p.127-150
DIACONU P., Desluşiri privind câteva nume de familie, Revista Tomis, nr.2,
1996
GRECU D., Supranume provenite din porecle şi nume de localitaţi, in CL, VII,
1962, nr.2
IONESCU Ch., Nume de familie româneşti, în: Limba romană, XXXIX, (1990),
nr.3, p.243-248
IONESCU Ch., -escu în antroponimia românească, SCL, nr.4/1980
JANITSEK E., Despre apariţia numelor duble în documentele româneşti din
secolul XIII-XV, in SO, nr.4/1981
MIHAILA E., Despre geneza şi funcţia numelor proprii, LR, XXVII (1978), nr.3
REGUŞ C., REGUŞ A., Formarea prenumelor feminine din documentele
istorice, SCL, nr.5, p.389-403, 1993
REGUŞ C., REGUŞ A., Antroponimia feminină - nume individuale din
documentele slavo- române sec. (XIV-XVI), SCL, XXV, 1981, nr.3, p.212-224
TEIUŞ S., Referitor la sfera şi locul onomasticii în lingvistică, în Studii şi
materiale de onomastică, Editura Academiei, Cluj-Napoca, 1969
TOMA I., Sensul numelor proprii, Contribuţii istorice, filologice, socio-
economice, III, Craiova, 1977, p. 132-139
TOMICI M., Elemente româneşti în antroponimia caraşovenilor, SCL, nr.l,
1974, p.45-55
DICŢIONARE
48
CONSTANTINESCU N., A., Dicţionar onomastic românesc, Editura Academiei
Române, Bucuresti, 1963
***** DEX, Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Romană,
Institutul de lingvistică, ediţia a II-a, Bucureşti, 1963
IONESCU Ch., Dicţionar de onomastiăa, Editura Elion, 2001
IONESCU Ch., Mică enciclopedie onomastică, Editura Ştiintifică şi
Enciclopedică, Bucureşti
IORDAN I., Dicţionar al numelor de familie româneşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1983
TOMICI M., ANDRONACHE P., Onomasticon Dobrogean – Nume de familie,
Editura Stephanus, Bucureşti, 2005
49
