OCROTIREA ŞI CONSERVAREA NATURII îN ROMÂNIA

Încă de la sfîrşitul secolului al XIX-lea mijesc zorii ocrotirii naturii în ţara noastră, cînd botanistul D. Grecescu, pictorul N. Grigorescu şi balneologul I. Bernath, care formau o trinitate, un grup nedespăriţt în peregrinările din mijlocul naturii, sesizează necesitatea păstrării unor peisaje de mare valoare ştiinţifică şi estetică din natură, neinfluenţate de activitatea umană.

Iniţiativa timidă a celor trei a fost susţinută de botanistul D. Brandză, directorul Grădinii Botanice din Bucureşti.

Glasuri la fel de lucide se aud tot mai insistent începînd din primii ani ai secolului ai XX-lea, în frunte cu S. Mehedinţi, care militează pentru ocrotirea peisajelor carpatice.

În anul 1903, ornitologul I. Lichiardopol începe o acţiune energică împotriva distrugerii nesăbuite a păsărilor răpitoare, care au un mare rol în păstrarea echilibrului din natură, prin distrugerea rozătoarelor de cîmp.

Cîţiva ani mai tîrziu, P. Antonescu ridică probleme ocrotirii naturii în general, şi în România în special, la Congresul internaţional de agricultură de la Viena (1907), insistînd asupra protejării peisajelor şi a unor monumente de reală valoare istorico-ştiinţifică. La aceste iniţiative se alătură şi Gr. Antipa, care propune să fie ocrotită egreta alba (1913), I. Prodan, care atrage atenţia asupra necesităţii ocrotirii speciei Sophora jouberti (1913), A. Popovici-Bâznoşanu, care recomandă ocrotirea arbustului Ephedra distachya (1914) etc.

Fig. 1 — Lucrarea „Ne trebuie o lege pentru protecţia naturii" de Al. Borza.Prima asociaţie care militează pentru ocrotirea naturii este înfiinţată în 1920 de către scriitoarea

Bucura Dumbravă sub numele de Hanul drumeţilor. Mai tîrziu, această asociaţie s-a transformat în Societate de turism şi pentru protecţia naturii, care îşi propune împrejmuirea unor rezervaţii şi înfiinţarea de parcuri naţionale în România. În anul 1922, savantul Emil Racoviţă întemeiază asociaţia „Frăţia munteană." a cărui statut, la articolul 3, prevedea înfiinţarea unei Secţii a frumuseţilor naturii, a parcurilor şi a rezervaţiilor naturale. Între anii 1922 şi 1928, numeroşi biologi, geografi, geologi şi silvicultori au făcut o propagandă intensă pentru ocrotirea naturii: Racoviţă, I. Borcea, Al. Borza, A. Popovici-Băznoşanu, GeorgeVîlsan, C.G. Georgescu, Val. Pescariu, Emil Pop, N. Sălăgeanu, Gr. Antipa, I. Romer, M. Guşuleac ş.a.

Prin munca lor intensă de popularizare şi prin lupta lor de a convinge autorităţile din acea vreme de necesitatea elaborării unei legi care să pună la adăpost flora, fauna şi mărturiile trecutului geologic al ţării, - ei sînt adevăraţi pionieri ai ocrotirii naturii din ţara noastră.

La primul Congres al naturaliştilor din România, ţinut la Cluj în anul 1928, Emil Racoviţă, propune elaborarea unei legi speciale pentru ocrotirea comorilor naturale, lege care, după o strădanie meritorie a iniţiatorilor (E. Racoviţă, Al. Borza, A. Popovici-Bâznoşanu), apare la 7 iulie 1930.

Pe baza acestei legi se organizează Comisia monumentelor naturii (C.M.N.), condusă de A. Popovici-Bâznoşanu în calitate de preşedinte avînd ca membri pe N. Săulescu — director la Ministerul Agriculturii, T r. Ionescu — secretar general în Ministerul Agriculturii, F. Kepp — reprezentant al S.K.V. (Sieberburgischer Karpaten Verein), M. Haret — de la Turing Club, M. Dracea — director general în Ministerul Silviculturii, G. Vîlsan ca geograf, E. Racoviţă ca zoolog şi Al. Borza ca botanist. S-a organizat un birou mai mult cu atribuţii administrative la Bucureşti, în timp ce biroul ştiinţific se afla pe lîngă Institutul botanic din Cluj. Ulterior comisia este condusă de Al. Borza, C. C. Georgescu, etc., perioadă în care iau fiinţă şi Comisiile regionale pentru ocrotirea naturii, şi anume la Cluj (1933), la Craiova (1936) şi la Iaşi (1938).

Între anii 1930—1943 au fost declarate rezervaţii naturale 36 de teritorii din ţară, cu o suprafaţă de circa 15.000 ha, interzicîndu-se distrugerea unor plante şi animale rare. Între rezervaţiile naturale declarate atunci se numără o bună parte dintre fîneţele actuale: Suatu, Zău de Cîmpie, Bosanci, Copîrşaie (Cluj), lacul şi pîrîul Peţea şi o parte dintre rezervaţie principale din zona carpatică: Pietrosul Rodnei, Piatra Craiului, Valea Bîlei, din Făgăraş, Parîngul, Codrul Secular Slătioara, Codrul Secular Giumalău, Pădurea Mociar, Dosul Laurului, Pădurea Letea.

În anul 1935, a fost înfiinţat Parcul National Retezat, cu o Suprafaţa de 13.000 ha, care cuprinde păduri semivirgine, peisaje alpine, căldări şi lacuri glaciare, păşuni, precum şi diferite specii valoroase de plante şi animale.

Dintre speciile forestiere amintim zîmbrul (Pinus cembra) care formează aici cele mai reprezentative asociaţii din ţară la altitudini înalte, care împreună cu jneapănul, au rol protector pentru sol.

Din cele peste 900 de specii de plante superioare care se găsesc în cuprinsul parcului, amintim cîteva endemisme: vulturica (Hierncium), care formează aici un adevărat centru genetic (27 de specii şi 51 varietăţi), firuţa de munte (Poa lepuşnica), flămînzica (Draba dorneri), Barbarea lepusnica etc. Dintre animale sînt ocrotite aici capra neagră (Rupicapra rupicapra), rîsul (Lynx lynx), cocoşul de munte (Tetrao urogallus), ursul (Ursus arctos), acvila de stîncă (Aquila chrysaetus), vulturul brun (Aegypius monochus), vulturul sur (Gyps julvus), păstrăvul (Salmo trutta fario) etc.

Printre lacurile glaciare de o rară frumuseţe, amintim Bucura, care are o suprafaţă de 12 ha şi Zănoaga, cel mai adînc din ţară, avînd 22,5 m adîncime.

În prezent, Parcul Naţional Retezat are o suprafaţă de 23.000 ha, din care 18.000 ha constituie rezervaţia integrală. Pe lista plantelor ocrotite apare floarea de colţ (Leontopodium alpinum), nufărul de la Băile 1 Mai—Oradea (Nymphaea lotus var. thermalis), mesteacănul pitic (Betula nana), bibilica (Fritillaria meleagris), laurul (llex aquifolium), tisa (Taxus baccata) ş.a.

Animalele apărate de scutul legii sînt: egretele, pelicanii, păsările răpitoare, dropia, spîrcaciul, cocoşul de munte, rîsul, capra neagră etc.

Prin decretul nr. 237 din 7 octombrie 1950, completat prin H.C.M. nr. 518 din 1954 (care hotărăşte afilierea Comisiei pentru ocrotirea monumentelor naturii, pe lîngă Prezidiul Academiei Române), stabileşte pentru prima dată prin lege că monumentele naturii sînt bunuri ale întregului popor, cu rol ştiinţific şi de educare; odată cu aceasta, numărul rezervaţiilor creşte de la 34 (1944) cu o suprafaţă de 15.000 ha, la 130 (1965), cu o suprafaţă de 75.000 ha. În prezent sînt ocrotite peste 450 de teritorii (unele în proiect) cu o suprafaţă de peste 95.000 ha.

Odată cu trecerea la Academie, Comisia Monumentelor Naturii (C.M.N.) desfăşoară o activitate prodigioasă sub conducerea prof. Valeriu Puşcariu (format la şcoala lui Emil Racoviţă), care a colaborat cu prof. Nicolae Botnariuc — membru al Academiei Române.

Ca urmare a propunerilor ştiinţific fundamentate, ale Comisiei pentru ocrotirea monumentelor naturii de pe lîngă Prezidiul Academiei României, au fost propuse 11 parcuri naţionale: Rodna, Călimani, Ceahlău, Piatra Craiului, Cozia, Domogled, Valea Cernei, Cheile Nerei-Beuşniţa, Semenic-Cheile Caraşului, Cheile Bicazului-Lacul Roşu, Apuseni, Delta Dunării şi două parcuri naturale: Bucegi, Grădiştea Muncelului-Cioclovina.

În ţara noastră, în momentul de faţă sînt declarate prin decizii centrale său decizii judeţene peste 450 de rezervaţii ştiinţifice. Multe dintre acestea sînt cunoscute prin prezentările realizate în revistele de biologie, geografie, geologie sau în cadrul unor sinteze apărute pe plan naţional (Ocrotirea naturii în R.P.R. de Val. Puşcariu; Monumente ale naturii din România de T. Fodor; Rezervaţii naturale geologice din România de M. Bleahu, VI. Brădescu, FI. Marinescu; Invitaţie la drumeţie de T. Toader, C. Niţu; Monumente ale naturii din Maramureş de T. Nădişan, T. Tătaru, E. Gabor, V. Mareş; Rezervaţii naturale din Bucovina de T. Seghedin; Rezervaţii şi monumente ale naturii din Oltenia de B. Bobîrnac, H Popescu, D. Cîrţu; Rezervaţii şi monumente ale naturii din Muntenia de Gh. Mohan, M. Ielenicz, Maria Pătroescu, şi pe plan judeţean — Vrancea, Argeş, Vîlcea, Braşov, Prahova, Bistriţa— Năsăud, Hunedoara ş.a.).

De asemenea, o contribuţie deosebită la cunoaşterea acestor rezervaţii au adus-o naturaliştii în cadrul celor zece Consfătuiri de geobotanică (1958—1970), organizate de Secţia de Botanică a Societăţii de Ştiinţe Biologice sub directa îndrumare a Prof. dr. I.T. Tarnavschi, apoi activităţile de cercetare şi ocrotire realizate de colectivul Muzeului de istorie naturală „Grigore Antipa", condus cu pasiune şi dăruire de Prof. dr. M. Băcescu, membru al Academiei Române.

Societatea de Ştiinţe Biologice şi cea de Ştiinţe Geografice din România a organizat la nivel naţional şi judeţean numeroase simpozioane şi colocvii pe tema protecţiei mediului înconjurător.

Comisia Monumentelor Naturii din România este afiliată la Uniunea Internaţională pentru conservarea naturii şi a resurselor şale, avînd reprezentanţi în Comisia Internaţională a parcurilor naţionale, Comisia internaţională pentru educaţie, Comisia internaţională pentru conservarea zonelor muntoase şi în Consiliul internaţional pentru ocrotirea păsărilor.

La a IV-a sesiune a Consiliului internaţional de coordonare a programului „Om-Biosferă" (MAR), care a avut loc la Paris, între 19—28 noiembrie 1979 s-a propus ca Parcul Naţional Retezat şi rezervaţiile ştiinţifice Pietrosul Mare (M-ţii Rodnei) şi Roşca-Letea (Delta Dunării) să fie incluse în reţeaua internaţională a rezervaţiilor biosferei, propunere materializată la 10 ianuarie 1980 prin semnătura Directorului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (U.N.E.S.C.O.).

Astfel, ocrotirea naturii a devenit astăzi în România, o problemă căreia i se dă atenţia cuvenită.Oamenii de ştiinţă, biologi, chimişti, geografi, geologi, agronomi şi silvicultori au dus şi duc, o

muncă metodică de cercetare ştiinţifica, abordînd numeroase teme inspirate din rezervaţiile naturale,

contribuind şi în acest fel la cunoaşterea şi ocrotirea lor.Toate acestea demonstrează importanţa ocrotirii naturii, şi pentru toţi cei care o iubesc şi trăiesc în

mijlocul ei, de la elevi la profesori, de la tineri la vîrstnici, de la naturalişti la scriitori şi artişti, această nobilă acţiune constituie o datorie patriotică.

PARCUL NAŢIONAL RETEZAT (Jud. Hunedoara)

Reprezintă cea mai mare rezervaţie ştiinţifică complexă din ţara noastră situată în impunătorul masiv Retezat, inclusă pe lista rezervaţiilor naturale ale Biosferei de către UNESCO.

Măreţia şi frumuseţea sălbatică a masivului Retezat ies în evidenţă cînd îl privim din Ţara Haţegului, de unde putem distinge vîrfurile sale semeţe — Peleaga (2509 m), Păpuşa (2502 m) şi Retezatul (2485 m), acoperite cu zăpadă pînă primăvara tîrziu şi înconjurate de brîul pădurilor de conifere.

Fig. 3 — Colţii Pelegii din Munţii RetezatÎnfăţişarea geografică a acestui masiv, constituţia sa geologică, peisajele de cea mai autentică

sălbăticie, bogăţia floristică şi faunistică şi mai ales întinsele mărturii ale glaciaţiunii cuaternare (căldări, cercuri, iezere şi morene), fac din această parte a Carpaţilor un monument al naturii de o importanţă ştiinţifică deosebită.

Acest renumit parc naţional din ţara noastră a fost declarat prin lege în anul 1935 şi ocupă o suprafaţă de peste 20.000 ha, fiind cuprins între: confluenţa Lăpuşnicului Mare cu Rîul Mare, urmînd cursul acestui afluent pînă în lunca Berbinii. De aici hotarul urcă şi cuprinde zona calcaroasă al Stănuleţiilor Mari (2050 m) apoi trece prin Şaua Drăgşanului pe care o urmează pînă deasupra pragului glaciar de la cota 1413; apoi părăseşte valea şi suie pe coama Drăgşanului pînă în Vf. Buta (1977 m), începînd cu acest vîrf, hotarul Parcului Naţional urmează culmea Drăgşanu-Păpuşa (2247 m), trece prin vîrful Custurii (2463 m) şi se prelungeşte pe culmea Gruniului pînă în vîrful Grunia (2362 m). De aici coboară direct în Valea Rîului Bărbat, la punctul Stîna de Rîu (1563 m), spre a urca pe versantul opus peste Custura Păpuşii pînă la Vf. Mare (2416 m), de unde descinde de la Lacul Galeş (1890 m) şi traversînd Valea R.ea, Valea Pietrele şi partea de jos a Culmii Stânişoara, ajunge la Vf. Retezat (2484 m).

De aici coboară de-a lungul Scoabei Retezatului în Valea Gemenele unde-se află Casa laborator Gemenele. Pe Valea Pietrele se poate admira Statuia naturală „Decebal", identificată de profesorul dr. N. C. Buzescu.

Fig. 4 —Casa laborator „Gemenele” din zona ştiinţifică a Parcului Naţional Retezat.În Parcul Naţional Retezat întîlnim 32 de lacuri şi tăuri alpine dintre cele mai adînci — Tăul

Negru 25,5 m şi cele mai întinse din ţara noastră — Lacul Bucura 10,9 ha, Zănoaga Mare şi Gemenele peste 5 ha. Prezenţa lacurilor de munte în cuprinsul Parcului Naţional Retezat este strîns legată de existenţa foştilor gheţari alpini şi a urmelor lăsate de aceştia, devenind „paradisul lacurilor alpine" din Carpaţii Româneşti.

În mijlocul acestui univers lacustru, drumeţul rătăceşte dezorientat neştiind ce.să admire mai întîi: frumuseţea proporţiilor, cadrul natural al marelui lac Bucura, masivitatea Tăului Negru, întinderile de apă ale Zănoagei Mari, care umple fundul adînc al unui „găvan" agăţat, frumuseţea minunatului Tău al Ţapului, închis intre pereţii înalţi şi ruinaţi; Galeşul, rotund ca un disc, cu sclipiri de oţel sau romantica aşezare a Tăului Gemenele, care impresionează prin cadrul său sălbatic, izolat, plin de farmec, în mijlocul unei regiuni foarte puţin frecventată.

Fig. 5 — Tăul Negru din Munţii RetezatÎntre frumoasele şi atrăgătoarele „Lacuri înşirate” de pe valea superioară a Bucurei: Lia, Ana,

Viorica, Florica şi micuţele dar splendidele „tăuri agăţate” (Tăul Agăţat, Tăul Porţii, Tăul Răsucit, Tăul Adînc ş.a.) alegerea este foarte grea.

Pentru a admira frumuseţile şi bogăţiile florei şi faunei Retezatului, trebuie să escaladăm masivul de pe drumul de pe Valea Rîului Mare, de la Rîul Morii şi Clopotiva spre Gura Zlata.

În această zonă întîlnim gorunul (Quercus petraea) şi mojdreanul (Frasinus ornus), pe versantele însorite, iar fagul (Fagus sylvatica) şi carpenul (Carpinus betuluş) pe versantele umbrite. Aceştia formează adesea păduri în care se găsesc şi alte specii, cum ar fi mesteacănul (Betula pendula), jugastrul (Acer campestre), paltinul de cîmp (Acer platanoides) şi unii arbuşti ca: păducelul (Crataegus monogyna), alunul (Corylus avellana) ş.a.

Urmînd malurile Rîului Mare, putem admira frumoasele zăvoaie compacte de arini (Alnus glutinosa şi Alnus incana), iar la poalele versanţilor, pînă la Pădişel, pîlcuri de nuc comun (Juglans regia)

în stare submontană, fenomen rar întîlnit în ţara noastră.De la Gura Zlata spre Gura Apei în sus spre Zlătuia, pînă la 1 200 m altitudine, întîlnim arboretele

străbune de fag, urmate de pădurile de molid (Picea abies), din care nu lipsesc pîlcurile de scoruş (Sorbtts acuparia), exemplare sporadice de mesteacăn, paltin de munte (Acer pseudoplatanus), răchita (Salix capraea), plopul tremurător (Populat rtmnla) soc (Sambucns racemosa) sau afinul (Vaccinlnm myrtittns).

Fig. 6 — Tăul Zănoaga din Munţii RetezatÎn zona subalpină găsim asociaţii de jepi (Pinus montana) care în Retezat sînt răspîndiţi între 1530

şi 2280 m altitudine.Din loc în loc, din desişul de nepătruns al jnepenişului se înaltă maiestuos zîmbrul (Pinus cembra).

În această zonă mai întîlnim ienupărul pitic (Jumperus siberica), arinul de munte (Alnus viridis) salcia pitică (Salix silesiaca), precum şi unii subarbuşti ca: smîrdarul (Rhododendron kotschyi), merişorul (Vacdnium vitisidaea), afinul (Vaccinium myrtillus)t coacăzul (Bruckentalia spiculifolia).

Fig. 7 — Lacul Galeş din Munţii RetezatPrimăvara, după topirea zăpezi, pajiştile alpine ale Retezatului se acoperă de coloritul violet

deschis al brinduşilor de munte (Crocus hauffelianus) şi al degeţelului pitic (Soldanella pusilla). Mai tîrziu înfloresc sisineii de munte (Pulsatila alba), ochii găinii (Primula minima), ciuboţica cucului (Primula elatior).

Odată cu sosirea verii, în pajiştile alpine înfloresc: cupa (Genţiana kochiana), sclipeţi (Potentilla ternata), vîrtejul pămîntului (Pedicularis verticilata)t ghinţura galbenă (Genţiana punctata). Pe stîncile abrupte întîlnim unele plante ca: lîna caprelor (Cerastium lanatum), iarba surzilor (Saxifraga aizoon), ochii şoricelului (Saxifraga pedemontana), gălbenelele de munte (Doronicum carpaticum).

Din această bogăţie a florei, cele mai rare sînt speciile endemice: bursuca (Barbaraea lepusnica), flămînzica (Dratia dorneri), daria (Pedicularis baumgarteni), firuţa de munte (Poa lepisnica şi Poa custurae).

Endemismele cele mai valoroase sînt în genul Hieracina (vulturica), reprezentat prin 27 de specii cu 51 varietăţi, toate răspîndite în partea inferioară a zonei subalpine.

Fauna masivului Retezat este foarte bogată. Prin molidişuri şi pajişti alpine întîlnim: mistreţul (Sus scrofa), iar în făgete căprioara (Capreolus capreolus). Aici trăiesc şi numeroşi urşi (Vrsus arctos), care îşi duc viaţa în locuri greu accesibile, sălbatice şi prăpăstioase, mărginite de goluri alpine sau de doborîturi de vînt. precum şi jderi de copac (Martes martes). Animale ca: rîsul (Lynx lynx), lupul (Canis lupus), pisica sălbatică (Felix silvestris), vulpea (Canis vulpes), viezurele (Meles meles), nevăstuica (Mustela nivalis), veveriţa (Sciurus vulgaris) şi iepurele (hepus europaeus), nu sînt prea numeroase în acest masiv.

Animalul caracteristic şi cel mai de preţ al acestui masiv este însă capra neagră (Rupicapra rupicapra). În total prin aceste locuri trăiesc aproape 1800 de exemplare din care 500 în Parcul Naţional. Dintre pasări, cele mai numeroase populaţii le formează cocoşul de munte (Tetrao urogallus), ierunca şi găinuşa de alun (Tetrastes bonasia).

Dintre păsările răpitoare de zi. mai des întîlnite sînt: uliul găinilor (Accipoter gentilis), şoimul călător (Falco pelegrinus), vinderelul roşu (Falco tinunculus), şorecarul comun (Buteo biiteo), iar dintre speciile ocrotite amintim: acvila de stîncă (Aquilla chrysaetos), hoitarul (Ne-pheron perenopterus), vulturul sur (Gyps fulvus), vulturul brun (Aegypius monachus). Rîurile şi unele iezere sînt populate de păstrăv (Salmo trutafario).

În partea nord-vestică a Parcului Naţional Retezat se află rezervaţia ştiinţifică, cu o Suprafaţa de aproximativ 2000 ha, unde lîngă Iacul Gemenele, funcţionează un laborator alpin, unic în ţară. reprezentînd o staţie pilot de cercetări alpine a tarei existenţă este motivată de valoarea şi varietatea aspectelor geologice, geografice, peisagistice, forestiere, floristice şi faunistice din acest masiv.

REZERVAŢII COMPLEXE

Pe meleagurile patriei noastre de pe litoralul Mării Negre şi frumoasa lume a păsărilor din Delta Dunării pînă pe crestele semeţe ale Carpaţilor româneşti putem admira fenomele geologice, cu urmele glaciaţiei de odinioară, plantele şi animalele rare şi ocrotite, bucurîndu-ne de neasemuitele peisaje încîntâtoare care prin sălbăticia şi originalitatea lor ne imprimă un sentiment de dragoste pentru natură şi ne formează o mare şi patriotică convingere, „că trebuie să o apărăm ” să o lăsăm generaţiilor vitoare intactă şi nevătămată.

Acest mare „dar al naturii" este cuprins în numeroasa rezervaţii complexe, multe dintre ele Parcuri naţionale sau în devenire care au o mare valoare ştiinţifică şi peisagistică.

IEZERUL IGHIELULUI (Jud. Alba)

Lac eutrof, cu o lungime de 450 m şi o lăţime ce variază între 150—4 200 m, situat la altitudinea de 924 m pe Valea Ighielului, în partea sudică a Munţilor Trascăului, care se întinde pe o suprafaţă de 381 ha.

Acest iezer reprezintă singurul lac carstic mai întins din România, instalat într-o dolină situată la obîrşia pîrîului Ighiu, iar subteran apele lacului se scurg în valea acestuia. Două pîraie care izvorăsc din dealul Striglăului şi un al treilea care vine dinspre sud-vest, pîrîul Coischii, alimentează apele acestui lac din care se iese în Valea leperului ce curge către satul Ighiel.

La adîncimea de 9 m, fundul este mîlos, cu pietriş, iar apele adăpostesc o vegetaţie de plante inferioare, în special alge verzi şi albastre, iar dintre plantele superioare predomină Monocotiledoneele.

Biocenoza acestui iezer mai cuprinde şi o faună bogată, reprezentată de rundinee, trichoptere coleptere, hemiptere, odonate, efemeroptere iar dintre vertebrate trei specii de tritoni, dintre care amintim: Triton pestris.

Cu ocazia amenajării Ocolului Silvic Teiuş, în anul 1967, dat fiind peisajul încîntător al Văilor Necrileşti şi Gălzii, s-a considerat oportun să se extindă această rezervaţie naturală, astfel că în prezent ea are o suprafaţă de circa 500 ha. Suprafaţa rezervaţiei este formată din terenuri neproductive şi arborete necultivabile de fag său fag cu răşinoase (pin, mclid. brad) şi salcie căprească, instalate în pîlcuri, grupe sau chiar ma-siv, acolo unde terenul este mai aşezat.

Relieful rezervaţiei este accidentat şi cuprinde o parte a brîului de calcare ce înconjoară Munţii Trascăului, în zona în care apele văii Galda au străpuns acest brîu.

Vegetaţia, atît cea arborescentă cît şi cea erbacee prezintă o mare bogăţie de specii, datorită, atît variaţiilor mari de relief care generează microclimate locale, cît şi calcarelor care au favorizat păstrarea unor elemente iubitoare de căldură. Datorită condiţiilor pedoclimatice deosebite, speciile arborescente existente ca; fagul (Fagus sylvatica), pinul (Pinus sylvestris), molidul (Picea atnesi, bradul (Abies alba), laricele (Larix decidua), paltinul de munte Acer pseudoplatanusi, ulmul (Ulmus foliacea), frasinul (Fraxinus excelsior), sau cele arbustive ca: alunul (Corylus aveliana), păducelul (Crataequs monogyna), salba rîioasă (Euonymus verrucosa), cununiţa (Sptraea nlmitoliat) ş.a.. vegetează destul de slab, fiind în general de productivitate inferioară (d. T. Toader. C. Niţu. 1976).

Interes deosebit prezintă floarea de colţ, (Leontopodium alpinum) care vegetează pe un versant însorit (E şi NE), atît pe mici brîne şi pe stînca goală, cît şi pe solurile bine formate în cadrul unei rarişti de fag cu pin silvestru şi larice.

Pitorescul întregii rezervaţii este valoros: Valea Gălzii în amonte de chei, centrul comunei Întregalde, sînt dominate de masivitatea brîului calcaros, cu mozaicul şi contrastul de pădure şi stîncărie, cu bogăţia formelor structurale existente în calcare.

Avînd în vedere accesibilitatea ei din drumul ce străbate Cheile, rezervaţia Întregalde trebuie apărată împotriva păşunatului, incendiilor şi devastării.

IEZERUL ŞURIANU (Judeţul Alba)

Rezervaţie ştiinţifică complexă situată pe versantul nordic al Masivului Şurtanului — Sebeş, la altitudinea de 1790 m, la care se poate ajunge din oraşul Petrila, cu e suprafaţă de 20 ha.

Fig. 8 — Iezerul Şurian din Munţii ParîngAcest iezer este încadrat de molizi şi jnepeni, printre care şi falnici zimbrii (Pinus cembra) care

pot fi admiraţi încă din depărtare. Iezerul are o suprafaţă de 3000 m 2 şi o adîncime de 3 m. În apele sale s-au identificat peste 300 de specii de diatomee, care formează un strat gros pe fundul lacului.

Multe dintre ele sînt endemisme strict locale, aparţinînd perioadelor glaciare. În jurul lacului este ocrotită o suprafaţă de 20 ha ce cuprinde o bogată floră fanerogamă, caracteristică Carpaţilor Meridionali cristalini cu interesante rarităţi floristice, printre care şi specia beucorchis albida L., prezenta mai ales în turbăria din vestul iezerului.

Fauna este reprezentată prin specii planctonice, din care amintim: copepodul (Myxodiaptomns tatricus) şi cladocerul (Daphnia zschokkei), iar dintre cele bentonice, tricladul (Crenobia alpina).

Vertebratele sînt reprezentate prin tritoni (Triturus alpestris).

REZERVAŢIA PIATRA CRAIULUI MARE (Judeţul Argeş şi Judeţul Braşov)

La hotarul judeţului Argeş cu judeţul Braşov se găseşte masivul Piatra Craiului, care adăposteşte una din cele mai atractive şi interesante rezervaţi ştiinţifice din lanţul Carpatin.

Lama de calcar din vestul depresiunii Branului oferă la tot pasul, celui ce se încumetă să o străbată peisaje pe care nu le întîlneşti în nici o altă parte a ţării.

Marea bogăţie de floră şi faună specifică zonei de carst, a determinat crearea rezervaţiei naturale „Piatra Craiului Mare”, aprobată prin jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 645/1938.

Înfiinţată pe o suprafaţa de 440 ha la început, rezervaţia se întinde astăzi pe 3760 ha şi cuprinde zona cea mai interesantă a masivului, respectiv creasta nordică a Pietrei Craiului, versanţii ei nordici, nord-vestici şi vestici, iar pe versantul estic zona dintre Colţii Grindului şi Curmătura Pietrei Craiului.

Ultima extindere a rezervaţiei s-a făcut în anul 1971 cu ocazia întocmirii amenajamentelor silvice din cadrul Ocolului silvic Zărneşti cînd au fost incluse în categoria rezervaţiilor ştiinţifice o serie de arborete în suprafaţă de 1400 ha, reprezentînd atît arborete de gol alpin, în special molidişuri pe stîncării, cît şi arborete de amestec de fag cu brad şi molid din zona montană. În cea mai mare parte aceste arborete au un caracter cvasinatural, ecosistemele respective menţinîndu-şi principalele caracteristici.

Abordarea în acelaşi mod a problemelor în jumătatea de sud-estică a muntelui, care aparţine de Ocolul silvic Rucăr, ar favoriza conservarea ansamblului de ecosisteme din acest masiv, de o mare originalitate geologică, biologică şi peisagistică.

Avînd în vedere acest cadru favorabil, Comisia Monumentelor Naturii din cadrul Academiei Române a recomandat Institutului de cercetare şi amenajare silvică elaborarea unui studiu de amenajare a Parcului naţional Piatra Craiului, studiu încheiat la sfîrşitul anului 1974, cu elaborarea proiectului respectiv de către unul din cei mai competenţi specialişti din domeniu, dr. ing. Zeno Oancea.

Conform proiectului Parcul naţional Piatra Craiului ar urma să înglobeze o suprafaţă de 20.183 ha, din care: 4027 ha — rezervaţia ştiinţifică (zona I) cu regim de restricţie totală; 8451 ha zona tampon (II), unde toate activităţile sînt controlate şi supuse unui regim restrictiv pentru a se asigura menţinerea echilibrului ecologic în condiţiile unei utilităţi complexe şi 7708 ha, zona exterioară de relief sau preparcul (III) alcătuită în general din suprafeţe locuite cu diverse activităţi umane, care determină stări variate de dezechilibru ecologic în peisaj (d. R. Stancu).

Din punct de vedere turistic, masivul este împărţit în două părţi: creasta nordică ce aparţine judeţului Braşov şi creasta sudică — judeţului Argeş. Pe versantul estic al crestei sudice se află bazinul hidrografic al Dîmbovicioarei, la care ne vom referi cu precădere în cele ce urmează. Zona este bine cunoscută şi mult vizitată de turişti şi grupuri de excursionişti, fiind uşor accesibilă. Prin abaterea din şoseaua naţională Bucureşti — Piteşti — Braşov la dreapta prin satul Podul Dîmboviţei se intră în Cheile Dîmbovicioarei, apei pe Valea Dîmbovicioarei se ajunge la cabana Brusturet. De aici, pe diferite poteci marcate se poate ajunge pe creasta Pietrei Craiului.

În constituţia petrografică a regiunii participă depozite de natura calcaroasă în care apele au săpat văi înguste sub formă de chei; peştera Dîmbovicioara şi alte tipuri de roci, acolo unde valea se lărgeşte.Masivul se caracterizează prin pereţi stîncoşi, colţuri ascunse cu brîne şi poliţe pietroase, padine şi grohotiş ce-şi schimbă nuanţa după vreme, trecînd de la un alb strălucitor în zilele cu soare, la un vineţiu posomorît în timpul furtunilor.

Structura geologică a substratului, configuraţia reliefului, marea amplitudine altitudinală realizată pe distanţă mică (780 m la Podul Dîmboviţei şi 2239 m la vîrful „La Omu"), aşezarea geografică a

masivului la răspîntia dintre Carpaţii Meridionali şi cei Orientali, asociate cu factorii pedo-climatici ce decurg din acestea, au determinat instalarea în această zonă a unei flore şi vegetaţii deosebit de bogate, variate şi interesante.

Se cunosc astfel, pînă în prezent 1000 specii şi 123 subspecii de plante superioare, ceea ce înseamnă foarte mult pentru un teritoriu atît de restrîns (aproximativ 100 km2); raportată la cele 3350 specii din flora ţării noastre; flora Văii Dîmbovicioara depăşeşte 32%.

Fig. 9 Barba ungurului (Dianthilis ssp. spicudifclius).Condiţiile naturale amintite au favorizat răspîndirea unui număr foarte mare de specii de

provenienţă fitogeografică foarte diferita (europene, circumpolare, alpine, balcanice, mediteraneene etc.). Pe lîngă aceste elemente, Valea Dîmbovicioarei şi îndeosebi masivul Piatra Craiului, adăposteşte un număr apreciat de specii endemice (53 specii), aproximativ 41% din totalul endemismelor, ce se cunosc pe teritoriul ţării noastre. Iată cîteva dintre acestea: omagul (Acanitum moldavicum), căldăruşa (Aquilegia transsilvanica), cornut (Cerastium arvense ssp. cdlcicolum), garofiţa albă (Dianthus kitaibellii ssp. spiculifolius), crucea voinicului (Hepatica transsilvanica), piciorul cocoşului (Ranunculus carpaticus), macul galben (Papaver corona-sancti-stephani)t flămînzica (Draba kotschyi), colţişorul (Thymus comosus), clopoţei (Campanula carpatică), ochii şoricelului (Saxifraga demissa), nopticoasa (Hespens moniltformis), ciocul berzei (Geranium lucidum), guşa porumbelului (Silene dubla), micsandrele sălbatice (Erysimum transsilvanicum), Achillca schiurii ş.a., iar două specii endemice — garofiţa Pietrei Craiului (Dianthus callizonus) şi Primule baumgarteniana, se întîlnesc numai pe stîncile calcaroase ale Pietrei Craiului.

Fig. 10 — Iedera albăEste interesant şi faptul că din puţinele specii de plante ocrotite prin lege în ţara noastră, mai mult

de jumătate se află în acest masiv şi anume: floarea de colţ (Leontopodium alpinum), ghinţura galbenă (Genţiana Iuţea), bulbocii de munte (Trol sibirica), ce vegetează în apropierea cabanei Brusturet. (Daphne blagayana)

Cercetările biologice efectuate în acest masiv de Tr. Ştefureac (1948). au evidenţiat o serie de specii rare din brioflora României ca: Bucegia romanica, Riccia sorocarpa var. saxatilis, Grimaldia rupestri, Sauteria alpina, Peltolepis grandis, Plagiobryum demissum, Plagiopus oedori, Myurella julacea, Buxbaumia indusiata, Saelania glaucescens.

La fel de bogată şi diversificată este şi fauna, inclusiv fauna de vertebrate, ca: vipera (Vipera berus), fluturaşul de stîncă (Trichodroma muraria), cocoşul de munte (Tetrao urogallus)t rîsul (Lynx lynx), ursul (Ursus arctos), iar pe înălţimi capra neagră (Rupicapra rupicapra), corbul (Corvus corax) şi tot mai rar acvila de stîncă (Aquila chrysaetus), ş. a.

Acest frumos masiv calcaros şi rezervaţia ştiinţifică pe care o adăposteşte, reprezintă o adevărată mîndrie a Carpaţilor Meridionali, deoarece aici găsim biocenoze interesante, care s-au individualizat reciproc în geneza şi individualizarea lor, reprezentînd un adevărat „leagăn endemic" al florei noastre carpatine, o adevărată „Grădină Botanică" în miniatură care va încînta pasionaţii turişti şi naturalişti, ce vizitează acest falnic masiv al Carpaţilor româneşti.

Fig. 11 — Curechi de munte (Liguloria sibirica)Datorită importanţei sale ştiinţifice, această rezervaţie a fost propusă să devină în viitor parc

naţional — PIATRA CRAIULUI.

REZERVAŢIA DIN MASIVUL IEZER-PĂPUŞA (Judeţul Argeş)

Înfiinţată prin decizia Consiliului popular al judeţului Argeş, rezervaţia Iezer, ocupă deocamdată valea glaciară a Căţunului şi Iezerului cu vîrful Iezerul Mare din masivul lezer-Păpuşa.

Masivul lezer-Păpuşa, dispus între văile Rîul Doamnei şi Dîmboviţa, este format dintr-o culme principală cu înălţimi ce trec frecvent peste 2200 m (Vf. Iezerul Mare 2463 m, Roşu 2473 m, Bătrîna, 2341 m, Păpuşa 2391 m, Căţunul, 2389 m etc.) din care coboară spre sud-est culmi prelungi ce scad în alitudine spre depresiunea Cîmpulung.

Fig. 12. Zîmbrul (Pinus cembra)Prezenţa reliefului criogen şi nival, cu microdepresiuni de tavane, culoare de avalanşe, potcoave

nivale, vîrfuri piramidale cu microrelief de dezagregare (Vf. Iezerul Mare), circuri şi văi glaciare, cîmpuri de grohotişuri, torenţi „Iezer-Păpuşa" de vîrstă mult mai recentă şi reprezentînd zona de tranziţie către cristalinul Carpaţilor Răsăriteni.

Acestor frumuseţi dăltuite în stînca muntelui de-a lungul mileniilor li se adaugă cîteva rarităţi

floristice şi faunistice care limitează un sector din masivul Iezer în rîndul teritoriilor cu statut de rezervaţie naturală complexă.

La adăpostul culmilor Văcarea şi Bătrîna, văile glaciare ale Căţunului şi Iezerului, oferă condiţii bioclimatice favorabile dezvoltării atît a jneapănului (Pinus mugo), care formează pîlcuri pure sau în amesteo cu aninul de munte (Alnus viridis) şi salcia de munte sau iova (Salix silesiaca) cît şi zîmbrului (Pinus cembra), element arcto-alpin destul de rar în ţara noastră. El se ridică semeţ deasupra tufelor de jneapăn la limita dintre pădurea de molid şi etajul subalpin.

Pe valea Iezerului şi Căţunului sînt circa 19 exemplare de zîmbru (Pinus cembra) al căror diametru depăşesc 30 cm. şi înălţimi de peste 10—15 m. Două dintre aceste exemplare se află chiar lîngă poteca turistică ce merge la Cabana Voina spre refugiul Iezer pe partea dreaptă a sensului de mers. Exemplare izolate de zîmbru apar şi pe culmile Boarcăşului şi Bătrînei.

Locurile umbrite ale pragurilor glaciare şi chiar porţiuni din versant, capătă în lunile iunie-iulie, aspectul unui brocart ornamental cu argintiul grohotişurilor şi roşul aprins al florilor de bujor de munte sau smîrdar (Rhododendron kotschyi), plantă ocrotită.

În circul Iezer, Boarcăş şi Cătun apar asociaţii de arginţică (Dryas octopetala), element oligoterm arcto-alpin, numeroase exemplare de ochiul găinii (Primula minima), cimbrişorul de munte (Thymus alpestris), cupe (Genţiana kochiana), garofiţa alpină (Dianthus glacialis ssp. gelidus), salcia pitică (Salix herbacea) şi piciorul cocoşului (Ranunculus montanus) ş.a.

În mlaştinile ologotrofe din circul Iezer, asociaţiile de bumbăcăriţă (Eriophorum vaginatum) cu unele specii de briofite ca: SpUagnum recurvum, Sphagnum compactum, Bryum Schleicheri, Philonotis serriata, Mniobryum albicans, Scapania palludosa, Calliergon stramineum, ş.a.;

În perioada anilor 1969—1977 în acest masiv s-a efectuat un amplu studiu micologic de către: I. Richiţeanu şi briologic de către Gh. Mohan. Aici s-a identificat un număr de 314 taxoni de briofite, dintre care unele specii rare pentru brioflora României ca: Harpanthus scutatus, Mylia taylori, Anastrophyllum michauxii, Buxbaumia aphyllat Buxbaumia indusiata, Tetraplodon angustatum, Tayloria serrata şi o specie nouă pentru ţară Mielichhojeria nitida.

Lîngă petecele de zăpadă care mai rezistă în lungul văilor putem admira gingaşul degetăruţ (Soldanella pusilla). În locuri puternic vîntuite apar pîlcuri de Loisleuria procumbenus, iar în pajiştile de pepiciorul Bătrînei, la peste 1900 m, verdele pajiştilor cu Festuca strptmz, este întrerupt de violetul cârbunarci (Phytewna nanum), ori de florile micuţe de scînteiuţe de munte (Pbtentilla iernata).

Prezenţa relictelor glaciare cît şi a unor plante rare ca: smirdarul, genţiana, zîmbru, sînt condiţionate de particularităţile bioclimatice ale masivului Iezer, care se caracterizează prin temperaturi medii armate cte 20°C în luna iulie, de 6—10°C în luna ianuarie.

Fig. 13 — Degetărel (Soldanella pusilla)Precipitaţiile abundă, ele fiind de 1400 mm anual din care în jur de 200 mm în luna iulie şi cca.

100 mm în luna ianuarie. Accesul spre rezervaţie este uşurat de şoseaua Piteşti — Cîmpulung (52 km), vizitînd în drum şi

parcul dendrologic de la Mihăeşti. Spre rezervaţie se poate ajunge şi prin culoarul Rucăr — Bran, vechi punct de vamă cu tradiţii în arta populara, cu un interesant relief carstic la Podul Dîmboviţei. Se poate veni şi dinspre Munţii Făgăraş, peste Colţii Cremenii şi Crucea Ateneului, cu un popas obligatoriu la refugiul Iezer. Aici pe lîngă Lacul Iezer (8 ha. suprafaţă şi o adîncime maximă de 5,4 mi) pot fi admirate mlaştinile oligotrofe ce marchează existenta unor foste lacuri de dimensiuni mai mici, colmatate în care bumbăcăriţa, guşa porumbelului împreună cu diverse specii de muşchi Sphagnum Phtionotis, Bryum, Calliergont

Scapania), formează un covor policrom.Pînă a ajunge să vizităm această pitorească şi interesantă rezervaţie naturală, putem face un popas

în oraşul Cîmpulung Muscel, atestat documentar la 1300, prima reşedinţă a domnului Ţării Româneşti, Basarab I, unde putem admira numeroasele sale monumente de artă feudală (complexul feudal Negru Vodă, fundaţia unei biserici romanice de la sfîrşitul secolului al XIV-lea, corul bisericii Bărăţiei din sec. al XIV-lea, piatra de mormînt al comitelui Laurenţiu de Longo Campo).

De aici pe Valea Rîului Tîrgului pînă la Barajul de la Rîuşor şi apoi pe marginea lacului de acumulare Rîuşor, pînă la complexul turistic Voina. De aici putem avea o privire de ansamblu asupra masivului Iezer-Păpusa. Este bine să alegem traseul de o zi prin Văcarea pînă la Refugiul Iezer şi apoi să coborîm pe Valea Căţunului pînă la Voina. În zilele următoare se pot face trasee mai scurte în alte sectoare ale masivului (Plaiul lui Pătru, Vf. Bătrîna, Vf. Păpuşa), avînd ca bază complexul turistic Voina ori cabanele Cuca (1142 m) şi Bătrîna (1260 m)

REZERVAŢIA „CHEILE DE LA CETĂŢENI” (Judeţul Argeş)

Urmînd şoseaua ce leagă oraşele Tîrgovişte de Cîmpulung Muscel, care în cea mai mare parte se desfăşoară în lungul Dîmboviţei, se ajunge la localitatea Cetăţeni din judeţul Argeş. Acesta se află la extremitatea sudică a Munţilor Leaota, care înaintează pe stînga Dîmboviţei cu peste 10 km. deasupra depresiunii Cîmpulung. Ultimele culmi ale munţilor Leaota ajung aici la o înălţime de 950—1100 m şi sînt alcătuite din formaţiuni de vîrstă cretacică şi paleogenă, fiind reprezentate de alternanţe de gresii, marne, argile, şisturi argiloase, conglomerate.

Între localităţile Cetăţeni (la sud) şi Coteneşti (la nord) precumpănesc conglomeratele, faciesul respectiv depăşind spre vest albia Dîmboviţei care s-a adîncit în ele. Ca urmare a rezistenţei mai mari a rocii şi înfăţişării văii este alta, în raport cu ceea ce este la nord (Stoeneşti) sau la sud de Cetăţeni. Se impun în peisaj versanţii acesteia cu panta niult mai mare, uneori avînd caracter abrupt, repezişurile din albie, unde frecvent se vad capetele retezate de stratele mai dure, văile secundare afluente, cu profil îngust şi pantă longitudinală accentuată, culmile limitrofe adesea transformate în creste cu o vegetaţie bogată.

O bună parte din acest sector (circa 2,5 km) care impresionează prin îngustime, sălbăticie şi relief ruiniform, formează Cheile Dîmboviţei, adevărată poartă naturală spre Depresiunea Stoeneşti. Ele se desfăşoară între Colţii Doamnei (nord) şi Valea Pleşei (la sud). Cea mai frumoasă porţiune se află între Colţii Doamnei şi Valea Chiliilor. Aici versanţii sînt abrupţi pe ambele maluri, stratele de conglomerate sînt aproape verticale iar eroziunea a creat selectiv un microrelief de vîrfuri ascuţite, coloane, babe, la baza cărora blocurile dezagregare alcătuiesc o poală de grohotişuri care ajunge uneori pînă în albia Dîmboviţei. Cea mai frumoasă creastă este cea de pe stînga văii dintre pîrîul lui Coman şi pîrîul Chiliilor, care are o lungime de peste 1,2 km., o desfăşurare aproximativ vest-est şi o înălţime de la 600 la 750 m.

Ea domină albiile Dîmboviţei şi ale celor doi afluenţi prin abrupturi ele 150—200 m. Cam la mijlocul crestei se află ruinele unei cetăţi dacice (sec. II — I î.e.n.) şi a uneia din perioada medievală.

În stîncă la finele secolului al XV-lea se află o aşezare rupestră numită şi „Schitul lui Negru Vodă”. La baza abruptului crestei, spre Dîmboviţa, arheologii au descoperit urmele unor aşezări şi o biserică din sec. XII—XV.

Împotriva văii şi versanţii abrupţi ca şi poziţia crestei ce oferă un larg cîmp de vedere spre nord şi sud, au constituit elemente favorabile alegerii acestui loc ca punct de apărare şi observaţie, iar mai tîrziu ca punct de vamă.

Dacă se părăseşte şoseaua şi se încearcă pătrunderea pe versantul drept în lungul celor doi afluenţi mai apropiaţi, la circa 50—150 m, avem surpriza unor scurte sectoare de chei foarte înguste. În aval de pîrîul Chiliilor, deşi valea Dîmboviţei se lărgeşte în peisaj mai apar trei sectoare de versant abrupt cu poale de grohotiş, acoperit în bună parte de pădure.

Condiţiile naturale foarte diferite, pe o întindere restrînsă de teren, au favorizat creşterea a numeroase specii de plante spontane (530 specii), iar stîncăriile conservă o floră şi faună bogată, cu numeroase endemisme şi elemente, termofile sudice, ce sînt în evidenţa Comisiei Monumentelor Naturii din tara noastră spre ocrotire.

Aici s-au identificat o serie, de endemisme carpatice ca: omagul (Acanitum moldavicum, Acanitum toxicum), breabăn (Cardamine glandurigera), barba ungurului (Dianihus kitaibelii ssp. spîculijolius), crucea voinicului (Hepatica transsilvanica), coada iepurelui (Sesleria jeriana), brusturul negru (Symphytum cordatum), cimbrişor (Thymus comosus). Pe stîncile însorite avînd expoziţie sudică, estică şi vestica se mai întîlnesc numeroase plante iubitoare de căldură — termofile, cu comportament relictar: iarba de şoldină (Sedum acre, Sedum sexangulare), iarba negilor (Sedum hispanicum), bortişor (Sempervivum mar-moreum), buruian de în (Linaria genistijolia), cimbrişorul (Thymus balcanus, Thymus dacicus), drob (Cytisus heufelii), mojdreanul (Frasinus ornus), caprifoi (Lonicera xylosteum), Campanula sibirica ssp. divergens, parpian (Antenaria dioica), păpădie (Taraxacum laevigatum), rogoz (Carex alba, Carex halleriana), Festuca cinerea, Melica ciliana ş.a.

Dintre elementele acestea termofitele cu caracter relictar ce au o existenţa foarte veche se întîlnesc sporadic speciile de fag (Fagus ori entalis şi Fagus taurica), diseminate prin făgete.

Alte specii sudice sînt prezente pe stîncile înierbate, din care merită a fi citate următoarele: Silene armeria, Viola declinata, Verbascum lanutum, Allium montanum, steluţa (Aster amellus), caşiţa (Iris rutheica), spata dracului (Mattarcia struthiopteris), limba cerbului (Phylitis scolopendrium) pe văile umede.

Unele specii au iradiat din împrejurimi, fie pe valea Dîmboviţei şi afluenţilor săi, ce adună apele

din Munţii Leaota, fie pe culmile ce coboară din munţi: splina (Chrysosplenium alterntfolium), iarba căşunăturii (Saxifraga cuneifolia, Saxifraga paniculata), Selaginella helueticab aninul alb (Alnus incana), coacăzul (Bruckenthalia spiculifolia), afin (Vacanium myrtillus), orbalţ (Valeriana montana), cucuruz (Petasites albuş), vulturica (Hieracium transsilvanicum), straşnic (Aspleninm trichomanis), pocitoc (Asplenium viride), slăbănog (împatiens nolitangere), măcrişul iepurelui (Oxalis acetosella), perişor (Orthilia secunda), Libanotis montana, crinul de pădure (Lilium martagon).

Vegetaţia cheilor şi împrejurimilor este reprezentată de către fitocenoze ale unor asociaţii lemnoase, făgete şi molidişuri, precum şi asociaţii ierboase de stîncărie şi cele alcătuite din Agrostis tenius, Festuca rubra şi Nardis stricta — dominante. Din loc în loc pe stînci, feriga (Pteridium aquilinum), realizează însemnate pîlcuri.

Fauna este reprezentată prin numeroase vertebrate ca: vipera (Vipera berus); fluturaşul de stîncă (Trichodroma muraria), acvila de stîncă (Aquila chrysaetus), corbul (Corvus corax), cocoşul de munte (Tetrao urogallus), ursul (Ursus arctos), rîsul (Lynx lynx), unele dintre ele declarate monumente ale naturii.După vizitarea cheilor, drumeţia poate continua fie spre nord în lungul Dîmboviţei, la Cîmpulung Muscel, Rucăr, Podul Dîmboviţei, fie spre sud la Tîrgovişte, zone cu un bogat fond de obiective istorice, naturale şi sociale.

DEFILEUL CRIŞULUI REPEDE (Judeţul Bihor)

Reprezintă o interesantă rezervaţie complexă, geologică, faunistică şi fosiliferă cu un variat relief carstic ce formează un defileu calcaros de circa 2,5 km. lungime care începe de la izvoarele Crişului Repede pînă la localitatea Bucea, însoţind soseau naţională Cluj—Oradea, după care străbate Munţii Pădurea Craiului, formînd un defileu îngust străjuit de pereţii calcaroşi verticali cu o suprafaţă de 220,70 ha.

În incinta acestei rezervaţii naturale se cunosc 11 peşteri, dintre care cea mai mare este Peştera de la Vadu Crişului, străbătută de un rîu subteran care se pierde la 3 km. spre sud în Peştera Bătrînului, situată în depresiunea Imaşul Bătrînului.

O alta peşteră importanta este Peştera Devenţului în care s-a descoperit o bogată fauna pleistocenică şi urme neolitice din perioada bronzului. Pe versantul drept al Crişului se cunosc o salbă de 6 peşteri mai mici în care s-au descoperit numeroase resturi faunistice pleistocene şi holocene.

Defileul Crişului Repede reprezintă nu numai o interesantă rezervaţie geologică şi paleontologică dar şi o remarcabilă „Grădină botanică naturală" care adăposteşte o bogată floră spontană reprezentată prin circa 1523 de specii din care unele sînt rarităţi şi relicte glaciare cu o mare importanţă fitogeografică.

Întreaga suprafaţă a rezervaţiei de 247 ha ce cuprinde ambii versanţi ai defileului şi croieşte interesante elemente geologice, morfologice, speologice şi floristice ce-i conferă acestei zone un caracter complex.

CETĂŢILE PONORULUI ŞI VALEA GALBENII (Judeţul.Bihor)

Rezervaţia geologică şi peisagistică care reprezintă un remarcabil fenomen carstic cu o suprafaţă de 93,30 ha, este situată în Munţii Bihorului în zona de origină a văilor Crişul Pietros, Someşul Cald şi Arieşul.

Pentru a ajunge la acest interesant complex carstic şi peisagistic străbatem soseau de la Huedin la Padiş, unde putem poposi la cabana cu acelasi nume, iar de aici marcajul ne îndreaptă spre acest monument aî naturii de o rară frumuseţe.

Cetăţile Ponorului sînt constituite din trei circuri calcaroase amplasate într-o gigantică depresiune înpădurită, adîncă de 300 metri şi care la partea sa superioară are un diametru de peste 1 km.

Primul circ calcaros reprezintă partea terminală a văii care se înfundă, iar peretele său lateral este străpuns de un portal ce depăşeşte 70 m înălţime şi care permite accesul în circul al doilea care este de fapt un avent circular de 200 m. înălţime.

Al treilea circ este separat de primul printr-un prag redus şi prezintă o formă triunghiulară iar în peretele său vestic înalt de 200 m se deschide gura peşterii de la Căput prin care iese un rîu subteran a cărei apă se prăbuşeşte în altă gură de peşteră, străbătînd un tunel lung de 2 km. În care s-au format numeroase cascade, săritori şi lacuri adînci. Apele acestui rîu subteran apar definitiv la suprafaţă în Izbucul Galbenei, drenînd aproape în întregime bazinul închis Padiş — Cetăţile Ponorului.

La cumpăna dintre Valea Galbenei şi Bazinul Padiş — Cetăţile Ponorului putem să admirăm două interesante avene, una situată deasupra celui de al doilea circ al Cetăţilor cu o adîncime de 40 m. iar al doilea situat chiar pe creasta despărţitoare, adăpostind în adîncul său Gheţarul natural de la Borţig, care reprezintă ca mărime al treilea gheţar permanent din ţara noastră (M Bleahu. 1976).

Cetăţile Ponorului şi Cheile Galbenei, pe lîngă grandioasele fenomene carstice pe care le adăposteşte mai prezintă şi o bogată vegetaţie cu numeroase elemente floristice nordice şi alpine care sînt avantajate de condiţii microclimatice specifice determinate de e altitudine coborîtă şi de particularităţile terenului. Pentru conservarea acestor frumuseţi naturale întreaga zonă a fost declarată monument al naturii şi propusa de a fi indusa în viitorul Parc Naţional al Munţilor Apuseni.

Încă din anul 1924, prof. AL. BORZA a întocmit proiectul de creare a unui parc naţional care să cuprindă: Izvoarele Someşului Cald. Peştera Zmeilor. Gheţarul de la Scărişoara. Valea Ordîncuşii ş.a.

În anul 1959, renumiţii speologi M Bleahu şi M Şerban au scos din nou în evidenţă frumuseţea şi bogăţia de fenomene carstice existente în această regiune şi susţin necesitatea înfiinţării acestui parc din Munţii Apuseni. Crearea acestui parc naţional ar avea scopul de a ocroti splendoarea fenomenelor carstice precum şi peisajul natural bogat în vegetaţie virgină, oferind iubitorilor naturii o zonă puţin cunoscută, unică în ţară prin frumuseţea sa naturală.

SĂRITOAREA BOHODEIULUI (Judeţul Bihor)

Reprezintă o rezervaţie complexă geologică, floristică şi forestieră cu o suprafaţă de 174,60 ha, o interesantă cădere de apă (cascadă) cu o înălţime de 80 m. situată pe Valea Aleului ia care se ajunge din comuna Pietroasa, parcurgînd şoseaua Oradea — Deva.

Această cascada este formată din numeroase trepte înalte, care sînt constituite din cuarţite de culoare gălbuie, ruginie şi violacee care împreună cu falnicii molizi ce e străjuiesc dau acestei zone un farmec deosebit şi sălbatic, fapt pentru care a fost şi declarată rezervaţie ştiinţifică.

REZERVAŢIA VALEA REPEDEA (Judeţul Bistriţa-Năsăud)

Rezervaţie complexă geologică, floristică şi faunistică, pe o suprafaţa de 222 ha. Valea Repedea — afluent al Bistriţei ardelene, îşi are izvoarele în partea nordică a Munţilor Călimani în sectorul cuprins între vîrfurile: Piatra lui Orfan şi Poiana Calului.

Pe o distanţa de cca 7 km., Valea Repedea şi afluenţii săi străbat formaţiunile eruptive ale Călimanilor, în apropierea Hotarului cu Munţii Bîrgăului. În zona periferică a Munţilor Călimani apar văi adînci, cu profil transversal îngust, cu relief foarte variat. O astfel de vale este şi Valea Repedea care prezintă numeroase formaţiuni erozionale „ziduri”, „stîlpi", „ciuperci”, „apostoli", stînci uriaşe, impunătoare, datorate eroziunii diferenţiale care a afectat depozitele vulcanice.

Astfel în această diversitate şi succesiune de formaţiuni cu durităţi diferite, eroziunea a acţionat diferit, generînd acele ferme variate şi interesante ce dau peisajului un farmec deosebit. Toate aceste stîncării impresionante sînt încadrate de conifere semeţe dînd locurilor o frumuseţe particulară. Datorită frumuseţii şi pitorescului său inegalabil, Valea Repedea a fost declarată rezervaţie ştiinţifică.

STÎNCA ŞTEFĂNEŞTI (Judeţul Botoşani)

Rezervaţie cu caracter complex, geologic şi floristic situată la nord-est de comuna Ştefăneşti, în subzona de silvostepă a Cîmpiei Moldovei.

Ea apare ca un „pinten” calcaros format din depozite de luturi loessioide cuanternare, cu o înălţime maximă la 101 m, cunoscut sub numele de “Casa Doamnei". Acest recif carstic pitoresc adăposteşte pe coastele stîncoase o plantă termofilă foarte rară, Schivereokia podolico endemism podolic.

Pentru această specie, staţiunea aceasta reprezintă limita vestică a arealului său mondial. Această raritate floristică este însoţită şi de unele endemisme ca urechelniţa (Sempervivum ruihenicum f. albidum), cosaciul (Astragalus austricus f. minutiflorus), şopîrliţa (Veronica incana), trînjoaica (Ranunculus illyricus f. moldavicum) şi de unele specii de briofite saxicole ca Grimmia pulvinata var. longiotta, Barbuta fallax, Grimmia tergestina, Orthotrichum annomalnm var. soratille, Orttiotricullum rupestre var. picolum.

REZERVAŢIILE DIN MUNŢII SIRIU (Judeţul Buzău)

Muntele Siriu aparţine grupei sudice a Carpaţilor Orientali, cunoscută şi sub numele de Carpaţii de Curbură sau grupei Ciucaşului.

Masivul respectiv situat pe partea dreapta a rîului Buzău, reprezintă o unitate morfologică şi structurală bine cunoscută, cuprinsă între valea Grasnei la Nord-Vest, valea Buzăului la Nord-Est, valea Siriului Mare la Sud-Vest şi valea Siriului la Sud-Est. Sectorul central din Munţii Siriului este format din cîteva culmi cu înălţimi mai mari de 1350 m, care sînt alcătuite în cea mai mare parte din gresii şi microconglomerate. Acestea aparţin unei unităţi geologice cunoscută şi sub numele de „Unitatea gresiei de Siriu", deoarece acest tip de rocă este precumpănitor, fiind prezentat în strate cu grosimi mari. Pe ansamblu ele formează un sinclinal şi un anticlinal (foliat), orientat nord-est — sud-vest.

Raţeă hidrografică are o desfăşurare aproape radiară, situaţie care a dus la intersectarea în unghiuri diferite a stratelor gazoase.

Ca urmare, fizionomia văilor diferă de la un.sector la altul. Se impun în peisaj pe de o parte sectoarele de vale largă şi puţin adîncite, desfăşurate în lungul axului sinclinalului, pe de altă parte versanţii prăpăstioşi şi văile înguste la marginea arealului cu gresii de Siriu, la contactul cu rocile mai noi paleogene.

Un element inedit în peisajul morfologic al Munţilor Buzăului îl reprezintă existenţa în Siriu a două microdepresiuni situate la baza culmei Mălîia. Intr-unul se află Lacul fără Fund (lacul Vulturilor) cu o suprafaţă de circa 1 ha şi o adîncime maximă de 2 m. El este lipsit de vegetaţie şi este situat la circa 1420 m în spatele unor valuri de grohotiş vechi acumulat aici îa timpul pleistocenului superior, cînd pe marile înălţimi carpatice dominau gheţarii, iar aici îngheţ-dezgheţul. Pe latura de vest, la poalele culmii Mălîia se găseşte o manta de grohotişuri, ele reprezentînd depozitul în care se cantonează însemnate cantităţi de apă ce asigură alimentarea lacului.

În apropiere, la 1450—1460 m există o microdepresiune cunoscută sub numele de Lacul Sec. Este dreptunghiulară cu suprafaţa de circa 2,5 ha şi acoperită cu vegetaţie, menţinînd numai în partea de nord-vest ochiuri de apa adinei de 10—20 cm. Gh. Dihoru (1963) studiind vegetaţia acestui lac a reuşit să. identifice două asociaţii: 1. Asociaţia Caricetum lasiocarpae, care ocupă colţul nord-estic şi nord-vestic al lacului şi 2. Asoc. Cariei (stellulatae) — Sphagnetum recurvi, care reprezintă cea mai mare parte din vegetaţia lacului, situată pe porţiunea sa mai ridicată.

În alcătuirea floristică alături de speciile de muşchi de turbă (Sphagnum nemoreum, Sphagnum warnstorfii) apar frecvent rogozul (Carex stelnlata), cinci degete (Potentilla erecta), rugină (Juncus alpinus), şopîrliţa albă (Parnassia palustris), ţepoşica (Nardus stricta), păiuşul (Festuca ovina sudetica, Festuca rubra commutata) şi chiar specii lemnoase ca: afinul (Vaccinium myrtillus), merişorul (Vaccinium vitis-idaea), ienupărul (Juniperus communis alpina), coacăzul (Bruckenthalia spiculifolia).

Vegetaţia alcătuită mai ales din briofite şi ciperacee, este deosebit de interesantă, conservînd cîteva speci rare ca: rugina (Juncus alpinus), trifoiştea (Menyanthes trifoliata), roua cerului (Drosera rotundijolia), bumbăcăriţa (Eriophorum gracile vaginatum) etc.

În vestul acestora se ridică creasta Mălîiei (1465 m) cu versanţi cu pantă, mare pe care adesea apar abrupturi de zeci de metrii. În cea mai mare parte etajul subalpin de aici este caracterizat de tufişuri întinse şi dese de afin (Vaccinium myrtillus), merişor (Vaccinium vitisidaea), pe versanţii nordici, de cele cu ienupăr (Juniperus communis alpina), pe cele sudice şi sud-estice şi de cele cu arin (Alnus viridis) pe versanţii estici, abrupţi şi umezi. Versanţii sudici, parţial pietroşi sînt acoperiţi de pajişti cu păiuş (Festuca ovina sudetica), Bellardiochloa violacea şi cu totul surprinzător de stînjenelul de munte (Ins ruthenica). Abrupturile stîncoase sălbatice dar pitoreşti, sînt dominate de păiuşul de stîncă (Festuca rupicola saxatilis), iar locurile plane, cu altitudini mai mici de păiuşul roşu (Festuca rubra commutata) şi iarba cîmpului (Agrotis căpilaris) în amestec cu ţepoşica (Nardus stricta).

La nordul acestuia, dincolo de şaua „Poarta Vîntului" numită aşa datorită frecvenţei curenţilor de aer se află vîrful Bocîrnea sau Siriu (1659 m).

În peisaj se impune înfăţişarea de cupolă a acestuia cu versanţii estic şi nordic abrupţi. Gresia de Siriu din care este alcătuit creează impresia de masivitate. În faţa abruptului există stîncării şi poale de grohotiş.

Pe versanţii opuşi ceva mai domoli, pădurea de molid (Picea abies) a înaintat pînă la aproape de vîrf. Dintre speciile erbacee caracteristice acestui etaj amintim: brădişorul (Lycopodium selago, Lycopodium cla-vatum), degetăruţul (Soldanella hungarica)t campanula (Campanula patula, Campanula abietina), perişor (Pirola uniflora) ş.a.

De pe vîrf se poate coborî către est pe o creastă îngustă cu ţarcuri şi curmături pînă la Colţii Balei (1360 m). Aceştia reprezintă, cîteva vîrfuri ascuţite situate în nordul unei culmi orientate nord-sud între

văile Bradu şi Neagra.Pădurea de amestec în care predomină molidul o acoperă pe cea mai mare parte. Totuşi ies în

evidenţă pantele abrupte din jurul vîrfului principal unde apar stînci golaşe şi grohotişuri. În acest loc au fost colonizate cîteva exemplare de capră neagra (Rupicapra rupicapra).

De aici privirea poate cuprinde cele mai frumoase şi impunătoare locuri din Munţii Buzăului şi mai ales din Siriu. Vizitarea acestor locuri presupune o drumeţie de 3—4 ore pe drumurile forestiere şi potecile ce duc pînă în centrul masivului, urcînd pe văile Bradu, Neagra, Mreaja, Crasna.

REZERVAŢIA TÎMPA (Judeţul Braşov)

Tîmpa reprezintă o prelungire a versantulul N-NV al masivului Postăvarul din Munţii Bucegi, fiind amplasata în Bazinul Văii cu Apă şi a afluenţilor săi, bazin în care este amplasat Braşovul.

Tîmpa este situată în zona montată inferioară, la altitudinea de 300-950 m, acoperită în întregime cu pădure (1203 ha) din care 188,2 ha constituie rezervaţia peisagistică ştiinţifică a Academiei Române.

În această rezervaţie speciile arboricole sînt reprezentate de unele specii de răşinoase ca: pinul (Pinus sylvestris), molidul (Picea abies), laricele (Larix decidua var. polonica) ş.a., unde întîlnim şi numeroşi subarbust! ca: socul (Sambucus racemosa), sîngerul (Cornus sanguinea), alunul (Coryllus avellana), salba moale (Evonymus europaea), paţachina (Rhamnus frangula), cornul (Cornus mas), cununiţa (Spiraea ulmifolia), lemn cîinesc (Ligustrum vulgare) etc.

Dintre speciile ocrotite de lege, amintim două specii care cresc pe-culmile calcaroase ale Tîmpei: laleaua pestriţă (Fritillaria montana), şi papucul doamnei (Cypripedium calceolus). Printre tufişuri vegetează nemţisorul de stînca (Delphinns fissum), şi stînjenelul (Iris caespitosa) ş.a.

Caracterul montan al Tîmpei îl atestă şi unele plante ca: omagul (Acanitum anthora, A. lasianthum), ulmul (Ulmus montana), saxifraga (Saxifraga cuneifolia), urechelniţa (Sempervivum soboliferum).

De aici au fost descrise pentru prima dată două endemisme româneşti, crucea voinicului (Hepatica transsilvanica) de origine terţiară şi obsiga (Bromus barcensis). Numai de pe Tîmpa este cunoscută la noi în ţara specia: Coronilla coronata.

Pe vîrfurile stîncoase şi colţuroase ale Tîmpei cresc pîlcuri de coada iepurelui (Sesleria rigida), ovăscior (Arenastrum decorum), Viola joii, Allium saxatile, Pedicularis campestris, Jurinea mollis ş.a. Pe versantul sudic, uscat şi puternic însorit sînt adăpostite ochiuri de stepă unde vegetează colilia (Stipa pulcherrima, S. capillata), iacintul sălbatic (Hyacinthella leucophaea), plantă rară la noi, originară din stepele răsăritene, miruţa (Anchusa barrelieri), iarba şarpelui roşie (Echium rubrum), frăsinelul (Dictamus albuş) ş.a.

Tîmpa mai adăposteşte şi o bogată faună reprezentata de numeroase specii de păsări ca: corbul (Corbus corax), şorecarul comun (Buteo buteo).

Dintre mamifere amintim: veveriţa (Scinrus vulgaris), şi ursul (Ursus arctos). În vegetaţia stepică nu lipsesc nici reptilele: vipera (Vipera beris) şi guşterul (Lacerta viridis).

Dintre rarităţile faunistice amintim cele două specii de lepidoptere: Colţos erate, Argynis pandora, var. dădea Hormnzachi şi cele 11 specii şi varietăţi rare pentru România aşa cum sînt: Ichneumon fulviăactyltts, Amblyteles astrata, Apechtis rufata, Hepiopelmns variegatorius, Pimpla padellae ssp. variegata, Hoplitophnys brischkei ş.a.

Tîmpa constituie componentă de bază a cadrului natural specific Braşovului care prin valoarea sa ştiinţifică şi peisagistică a fost încadrată în rîndul rezervaţiilor naturale din ţara noastră.

REZERVAŢIA CHEILE NEREI — BEUŞNIŢA (Judeţul Caraş-Severin)

Rezervaţia complexă situată în centrul zonei de calcare jurasice şi cretacice din nordul Banatului, unde se află minunatele chei ale Nerei şi afluenţilor săi care împreună cu unele encrave rar întîlnite, cum este cea a Beuşniţei situată în sălbaticul platou calcaros al cărui vîrf Pleşiva — atinge înălţimea de 1144 m.

Aceste minunate comori naturale sînt astăzi ocrotite pe o suprafaţă de circa 3368 ha, în care cheile Nerei se întind pe o lungime de 28 km. Cheile Nerei sînt bine cunoscute turiştilor. Alte zone impresionante sub aspect peisagistic sînt: Cheile Minişului cu izbucul Bigăr; Cheile Şuşarei, Valea Beuşniţei cu lacul Ochiul Beiului, cascadele Beuşniţei, Valea Golîmbului, izlazurile pe colinele de lîngă Bozovici, Lăpuşnicul Mare şi Moceriş.

În Valea Beuşniţei şi Cheile Nerei sînt caracteristice asociaţiile de vegetaţie relictară: pădurile de fag cu aluni turcesc (Corylus columa), liliac (Syringa vulgaris), mojdreanul (Fraxinus ornus) şi cărpiniţa (Carpinus orientalis); se remarcă numărul mare de specii sudice, frecvenţa destul de ridicată a unor specii rare ca: Ruscus aculeatiis, Ruscus hypoglossus.

În anul 1976, G. Negrean a identificat în această zonă numeroase specii endemice pentru flora României ca: Athamanta turbitt hungarica, Rubus banaticus, Dianthus giganteus banaticus, Sorbus bor-basii, Linum umnerve, Thymus dacicus, Ranunculus flabellifolius, Cardamine glanduligera.

Sub aspect fitogeografic flora regiunii include 18 specii mediteraneene, 87 submediteraneene, 58 balcanice, 11 atlantic-mediteraneene, 14 pontice, 5 ponto-balcanice, 4 ponto-panonice.

Una dintre caracteristicile florei Munţilor Aninei este coborîrea unor elemente montane la altitudini joase, fapt explicabil prin relieful muntos al zonei. Un total de 11 specii, între care Fagus sylvatica, Daphne mezerum, Taxus baccata, Pteridium aquilinum, Saxifraga aizoon, Selaginella helvetica, cresc la unele dintre cele mai joase staţiuni din ţară. Dar tot din aceasta zonă anumite specii termofile cresc la altitudini relativ mari (de exemplu: Syringa vulgaris, Fritillaria montana şi cele două specii de Ruscus). Una dintre rarităţile florei României, alunul turcesc (Corylus. colurna) atinge abundenţa maximă din ţară în Valea Beuşniţei.

Fauna terestra include o serie de clemente sudice (mediteraneene, balcanice sau caucaziene, între care unele rare: şapte gasteropode (Zenobiella incarnata, Z. rubiginosa, Z, umbrosa, Vitrea diaphana, Daudebardia lungi, Limax tigvenius, Acme banatica), trei chilopode (Strigamia banatica, Insigniporus acunaeli, Lithobius hurzenladicns icardaranns) patru coleoptere carabide (Cărăbuş kollari, C. ulbrichi-jartuosus, C. coriaceus banaticus, C. coriaceus subrugosus).

Alte nevertebrate caracteristice sau rare sînt: scorpionul (Euscor-pius carpathicus), cinci Ortoptere dintre care amintim pe Odontopisma montana (endemic în sudul Banatului), precum şi araneele megalo-morfe, Atypus affinis şi Nemesia cementaria, avînd afinităţi tropicale.

Herpetofaima include nouă reptile şi nouă amfibieni, între care Lacerta viridis, L. muralis şi Vipera ammodytes, specii termofile. Şarpele orb — Anguis fragilis colchicus este frecvent în păduri.

În bazinul inferior al Nerei se mai întîlnesc Lacerta tuarica, L. praticola, Coluber jugularis caspius.

În urma cercetărilor efectuate de Maria Paspaleva se constată că din cele 120 păsări semnalate anterior în sudul Banatului, 17 nu au mai fost semnalate în perioada 1976—1977, în schimb s-au găsit 49 specii nesemnalate încă în zonă, între care cinci sau şase sînt specii noi pentru ornitofaună României, specii în curs de expansiune spre nord: Alectoris graeca, Apus melba, Ptynoprogne rupestris, Hirundo daurica, Emberizada ş.a.

Un interes deosebit îl reprezintă fauna acvatică a Nerei şi a principalilor săi afluenţi. Peştele Cobitis elongata (fîsa mare) relict preglaciar în fauna Europei se întîlneşte la noi numai în Nera. Cele expuse mai sus, justifică pe deplin necesitatea înfiinţării Parcului Naţional Cheile Nerei—Beuşniţa cu o suprafaţă totală de 45.561 ha, din care 6.292 ha reprezintă rezervaţia integrală.

CHEILE CARAŞULUI (Judeţul Caraş-Severin)

Rezervaţie complexă, floristică şi speologică cu o suprafaţă de fl94,50 ha, situată într-o 7onă ce cuprinde unele dintre cele mai frumoase fenomene carstice din Munţii Banatului, doline, peşteri, chei, poliţe, unde putem să admirăm numeroase specii de plante termofile existente aici, care fie că au rezistat în aceste refugii în glaciaţiuni, fie ca au migrat ulterior în clisura Dunării sau din Balcani.

În aceste chei întîlnim fitoceneze cu liliac (Syringa vulgaris), frasin (Fraxinus ornus), scumpie (Cotinus coggygria), iar pe platouri şi coaste domoale întîlnim păduri de gorun şi fag, cu unele elemente termofile cum sînt: Cephalaria laevigata, Scabiosa banatica, Dianthus kitaibelii, Draba lasiocarpa, Erisymum saxosum. Saxifraga tridactylites. Centaurea atropurpurea ş.a.

Pe versanţii sudici şi sud-vestici sînt frecvente pădurile de cărpiniţă (Carpinus orientalis) şi gorun (Quercus petraea) iar pe cei nordici de carpen (Carpinus betuluş) şi fag (Fagus sylvatica). Platoul carstului este acoperit cu pajişti xerofitice alcătuite din: Chrysopogon gryllus, Festuca vallesiaca, Stipa eryocauliş, S. joannis, S. lessingiana.

Rezervaţia Cheile Caraşului — Carstul Craşivan, include şi numeroase peşteri ca: Ţolosu, Socolovăţ, Comarnic, Popovăţ, Peştera Liliecilor, Peştera Spînului, ş.a. Datorită importanţei sale ştiinţifice această rezervaţie este inclusă în viitorul Parc Naţional Munţii Semenic — Cheile Caraşului.

REZERVAŢIA CHEILE TURZII (Judeţul Cluj)

Rezervaţia complexă, geologică, floristică şi faunistică, cu o suprafaţă de 175,70 ha, situată în Podişul Pordeiului, în apropierea oraşului Turda. Cheile Turzii reprezintă o despicătură adîncă de 350 m care se întinde pe o lungime de 3,5 km, ce au luat naştere prin adîncirea treptată a văii pîrîului Hăşdate, începînd din perioada Pliocenului.

Odată cu adîncirea văii au luat naştere numeroase reţele de drenaj carstic ce conduceau apele de precipitaţii de pe platourile înalte în valea principală. Aceste vechi drenaje ne apar astăzi sub forma unor peşteri sau arcade etajate pe întreaga înălţime a cheilor ce dau un aspect grandios, impresionant acestui frumos defileu cu un bogat relief carstic.

În aceste interesante Chei ale Turzii se cunosc circa 60 de peşteri (Peştera Fitimon, Peştera E, Nyărady, Peştera Ungurească, Peştera Binder, Peştera Hornarilor, Peştera Modoîoaia, Peştera Ficiorilor, Peştera Ascunsă, Peştera Morarilor, Peştera La Cuptor, Peştera Liliecilor, Peştera Călăştur, Peştera Copiilor, ş.a.), arcade şi firide dintre care opt depăşesc lungimea de 20 m, cea mai mare atingînd 120 m.

Toate aceste interesante fenomene carstice s-au format în calcare de vîrstă jurasică (tithonic) ce se mărginesc spre Est cu tufuri porfirice de vîrstă triasică, iar spre vest cu şisturi marnoase, marne calcaroase, gresii conglomerate ş.a., reprezentînd depozite ale Cretacicului inferior.

Cheile Turzii sînt remarcabile nu numai prin diversitatea fenomenelor carstice ci şi prin vegetaţia lor, deosebit de bogata şi interesantă care include numeroase relicte terţiare, glaciare, elemente stepice, balcanice şi mediteraneene.

Cercetările floristice efectuate în cursul secolului al XIX-lea de către M. Fuss, F. Schur, G. Wollf, A. Kerner şi continuate în secolul al XX-lea de I. Prodan, Al. Borza, A. Hayek, M. Peterfi, Gh. Bujoreanu, I. Todor, K. Domin, E. Pop, E. Ghişa ş.a. au fost sintetizate de LE, Nyarady, în lucrarea intitulată „Enumerarea plantelor vasculare din Cheile Turzii”, apărută în Bucureşti în anul 1939.

Flora acestei regiuni cuprinde circa 1.000 de specii de plante dintre care unele sînt relicte terţiare ca: scoruşul (Sorbus dacica) care creşte numai pe calcarele din Munţii Apuseni, usturoiul de stîncării (Allium obliquum), specie descoperită aici în anul 1858 şi care reprezintă cea mai vestică din arealul său, proximele staţiunii fiind situate în sudul Munţilor Urali şi în Munţii Asiei Centrale, Ferula sadleriana - umbeliferă care creşte la noi în Cheile Turzii şi Cheia Bortei (Haţeg) şi în Ungaria (Munţii Btikk şi Pilis), cîrcelul (Ephedra distachya) ş.a.

Dintre speciile alpine care au supravieţuit pînă astăzi în aceste chei sînt: Aster alpinus, Ranunculus oreophilus ş.a. Sînt de menţionat şi numeroase specii daco-balcanice, deosebit de interesante, considerate de unii botanişti ca subendemisme transilvănene ca: Allium ammophilum, Scrophularia lasiocaulis, Taraxacum hoppeanum, Dianthus gigantheus, Saxifraga rocheliana, Scabiosa banatica şi Sesleria rigida, foarte răspîndită pe calcarele din Munţii Apuseni şi în Carpaţii Meridionali pînă la 2000 m.

Dintre endemismele româneşti şi plantele mai rare din flora ţării noastre amintim: Dianthus spiculifolius var. integripetalus, o garofiţă cu petalele albe sau roze, Viola jaoi — o violă liliachie, cu miros plăcut care creşte pe solurile calcaroase din Carpaţii Orientali şi Munţii Apuseni, spinul (Carduus fissurae), un neam de omag (Acanitum collibotryon ssp. fissurae), vulturica (Hieracium tordannm), Cephalaria ron diata, endemism transilvănean care a mai (Cost găsit în Banat (Caranse-i bes) şi lingă Cîmpina, Arenastrum decorum — o graminee decorativă, tisa (Taxus baccata), Dracocephalum austriacum pe care o mai întîlnim pe Colţii Trascăului lîngă Braşov şi în Bucegi, Fritillaria tenella — plantă ocrotită, Centaurea atropurpurea, Daphne cneoram, Sorbus eretica, Primula columnae, Doronicum columnae, Pedicularis campestris ş.a.

Fauna reprezintă o altă bogăţie şi podoabă a acestor chei. Aici entomologii au întîlnit numeroase specii de fluturi care aparţin genurilor: Dysauxes, Heterogynis şi Eublema. Specia de Phybalopteris, care este întîlnită aici are o mare importanţă ştiinţifică, deoarece ea a mai fost descoperită în trei microareale izolate din Munţii Urali, Rijeka (Iugoslavia) şi Cheile Turzii.

Aceste chei adăpostesc şi o avifauna bogată reprezentată de circa 70 de specii de păsări, unele dintre ele chiar rarităţi declarate monumente ale naturii cum ar fi: fluturaşul de stîncă (Trichodroma mnra-Tia), drepneaua mare (Apus melba), mierla de piatră (Monticola saxatitis), presura de munte (Emberiza dă), acvila de munte (Aquila chrysaStos).

Datorită frumuseţii şi diversităţii fenomenelor carstice cît şi a bogăţiei florei şi faunei locale care include numeroase specii rare, endemisme şi relcţte glaciare, aceste chei au fost declarate monumente ale

naturii cu o mare valoare ştiinţifică.

MASIVUL CHEIA (Judeţul Constanţa)

Rezervaţie complexă, geologică, paleontologică şi floristică, situată pe malul stîng al Văii Casimcea, ce străbate de la NV la SE zona de şisturi verzi ai Dobrogei Centrale, cu o suprafaţă de 285 ha.

Pentru vizitarea acestei rezervaţii parcurgem şoseaua care pleacă de la Ovidiu spre nord, trecem prin Valea Cheia şi Casimcea, după care străbatem satele Cheia, Rîmnic şi Albeşti. În dreptul satului Cheia apare un masiv abrupt de calcar care formează în ansamblu o formaţie recifală, alcătuită din calcare stromatolitice, calcare cu spongieri, calcare coraligene şi calcare cu lamelibranhiate.

În acest masiv calcaros, stratele de calcar nu au fost cutate, iar aici sînt unice în tara noastră formele de bioherme inelare de spongieri care sînt perfect conservate şi datorită eroziunii diferenţiate, ele apar ca nişte turnuri verticale (d. M. Bleahu şi colab.) său pe suprafaţa solului ca nişte inele gigantice.

Masivul Cheia se caracterizează printr-o mare varietate morfologică a calcarelor recifale, reprezentate prin falii, diaclaze şi anticlinale cu diverse modelări specifice. În afara valoroaselor elemente geologice şi geomorfologice, această rezervaţie cu o suprafaţă de 285 ha mai adăposteşte şi o interesantă floră, reprezentată prin circa 565 specii, dintre care multe sînt elemente pontice său pontic-submediteraneene. Astfel Masivul Cheia reprezintă o valoroasă rezervaţie complexă care ocroteşte valoroase elemente, geologice, geomorfologice şi floristice.

MUNTELE PUCIOSU-TURIA (Judeţul Covasna)

Rezervaţie complexă, speologică, floristică şi faunistică, formată din cinci peşteri săpate în muntele Puciosu la care se poate ajunge fie din Tg. Secuiesc (10 km) fie din Bixad (26 km).

Peştera cea mai mare din acest masiv are o lungime de 14 m şi o înălţime de 6 m, şi ea ca şi celelalte patru au o atmosferă puternic încărcată cu hidrogen sulfurat şi bioxid de carbon, gaze care sînt rezultatul intensei activităţi vulcanice care a avut loc în această regiune acum un milion de ani, datorită căreia găsim aici o bogată reţea de ape minerale.

Gazele emanate din aceste peşteri sînt foarte nocive atît pentru om cît şi pentru animale, de aceea păsările care trec prin apropierea acestor peşteri cad fulgerător la pămînt, iar locul cel mai puternic poluat se află lîngă fosta exploatare a sulfului care se mai numeşte şi „Cimitirul păsărilor”. În afara elementelor geologice de mare interes ştiinţific, Muntele Puciosu mai adăposteşte şi o valoroasă floră spontană, fapt pentru care o suprafaţă de circa 156 ha a fost declarată monument al naturii şi pusă sub ocrotire.

LACUL ROŞU ŞI CHEILE BICAZULUI (Judeţul Harghita)

Rezervaţie complexă, geologică, floristică şi faunistică, situată la 26 km de oraşul Gheorghieni şi 35 km de Bicaz cu o suprafaţă de 935,30 ha.

Frumoasele chei ale Bicazului care stabilesc legătura dintre Moldova şi Transilvania s-au format prin acţiunea de eroziune a rîului Bicaz şi a principalilor săi afluenţi. În amonte de chei se găseşte Lacul Roşu care a apărut în anul 1837 prin dărimarea unui perete al Muntelui Suhard care a barat apele Văii Oii.

Bicazul, împreună cu apele pîrîului Hăgimaş şi Liaş au inundat pădurea formînd lacul în mijlocul căruia se văd şi astăzi pietrificate tulpinile brazilor şi molizilor. Valea este formată din roci calcaroase şi conglomerate şi este străjuită pe stînga de numeroase masive muntoase ca: Ghilcoşul, Suhardul Mic, Suhardul Mare, Piatra Altarului, Poliţele Bardosului şi Piatra Glodului, iar pe dreapta de Surduc şi Piatra Arşiţei.

Cheile Bicazului şi Lacul Roşii sînt recunoscute prin pitorescul reliefului, dar şi prin bogăţia florei şi faunei, fapt pentru care această colecţie naturală de specii rare şi endemice a fost declarată monument al naturii.

Cele mai interesante plante endemice care populează văile prăpăstioase şi umede din jurul Lacului Roşu sînt: omagul (Aconitum tauri-cum var. remotisectum, Aconitum romanicum, Aconitum baugartenia-num), barba ungurului (Dianthus spiculifolius), cosacii lui Romer (Astragalus romeri), vulturica din Pojorîta (Hieracium pojorîtensej, opaiţa lui Zawadzki (Melandrium zawadzkii), firuţa endemică (Poa rehmanni), ovăsciorul carpatic (Avenastrum decorum) şi cocoşii bicăzeni (Astrarja-lus pseudopurpureus), specie descoperită de botanistul român M. Guşuleac pe dealurile Glodului şi Panta.

Din fauna locală este bine să amintim două specii rare, un gasteropod Alopia glauca var. unipalatalis şi un lepidopter Pamassius apollo var. transilvanicus ce merită a fi cunoscute de oricare ocrotitor al naturii, pentru a putea fi păstrate generaţiilor viitoare. Aceste două rezervaţii complexe geologice, floristice şi faunistice cu o suprafaţă de 960,8 ha, cu o mare valoare ştiinţifică şi peisageră, ele rivalizînd cu renumitele chei din Grecia („Salvamaris") şi Elveţia („Cheile Aarului”) fapt pentru care au fost puse sub ocrotire şi declarate monumente ale naturii. Datorită importanţei sale ştiinţifice această rezervaţie a fost propusă să devină în viitor parc naţional

LACUL SFÎNTA ANA (Judeţul Harghita)

Fig. 14 — Piatra Altarului — Cheile BicazuiuFig. 15— Lacul Sf. AnaRezervaţie completă, geologică şi floristică situată în masivul Ciumatul din Munţii Harghita la 20

km de Bixad, pe drumul judeţean Bixad-Tg. Secuiesc. Actualul Lac Sf. Ana reprezintă un crater vulcanic cu un diametru de 1,5 km şi o adîncime de 150

—200 m, care a erupt puternic la sfîrşitul Pliocenului, iar după inactivitatea sa fundul său a fost umplut cu apa precipitaţiilor, dînd naştere astfel unui lac vulcanic unic în ţara noastră.

Lacul are o suprafaţă de 22 ha şi o adîncime maximă de 7 m şi este înconjurat de frumoase păduri de conifere, ce-i conferă un pitoresc cu totul deosebit. În partea de NE a lacului există şi o a doua depresiune ceva mai mică, care este ocupată de o întinsă turbărie numită Tinovul Mohoş, care adăposteşte o vegetaţie specifică în care găsim şi unele specii endemice foarte rare pentru flora României.

Datorită importanţei sale geologice şi peisagistice, o suprafaţă de circa 78,4 ha din această regiune a fost pusă sub ocrotire şi declarată monument al naturii.

LACUL CÎLCESCU (Judeţul Hunedoara)

Pentru a vizita acest frifmos lac alpin din Munţii Parîng, declarat monument al naturii, ne începem călătoria noastră din frumosul oraş Petroşani, din faţa Institutului de Mine, pe marcajul turistic bandă roşie, pe unde urcăm circa 2 ore pînă ajungem la Cabana Rusu, situată la altitudinea de 1158 m. De aici după un scurt popas, urcăm pînă la Vîrful Parîngul Mic (2073 m) drum care nu prezintă nimic deosebit. Mai departe, drumul de picior atacă piscul Cîrjei (2404 m), primul dintre numeroasele piscuri de pe creasta alpină a Parîngului peste care trecem şi ajungem la punctul Pietrele Albe de unde avem posibilitatea să admirăm frumuseţea Versantului nordic al masivului cu creasta abruptă a Sliveiului, căldarea prelungă a Zăvoaielor, de la obîrşia Jieţului cu lacul Mija, ca şi versantul sudic, pînă departe spre izvoarele împădurite ale Sadului, cu valea largă a Jiului de Vest şi Munţii Vîlcanului la orizont.

Obstacolul următor este vf. Roşiile (2350 m) de unde apoi continuăm drumul pe frumosul drum pastoral care ne conduce pînă la Stîna Roşiile unde putem să ne adăpostim la nevoie, şi în jurul căreia putem să admirăm o serie de lacuri de rară frumuseţe, deosebit de sălbatice.

Aici vom întîlni lacul glacial Roşiile (2002 m), unul din cele mai mari şi mai frumoase din Carpaţi, împreună cu celelalte „iezere" din căldarea Roşiile: Zănoaga, Iezerul Lunguieţ, şi Mîndra, precum şi alte 6 lacuri mai mici dar tot atît de încîntătoare, din căldarea vecină Sliveiului.

Din Curmătura Roşiile, începem să parcurgem drumul spre Vf. Parîngul Mare (2518 m) cel mai înalt din întregul complex montan dintre Olt şi Jiu şi unul din cele mai înalte din Carpaţi, ce ne poartă chiar pe marginea abruptului.nordic brăzdat de numeroase hornuri verticale, berbeci, toate creind în faţa noastră un spectacol impresionant care se vs prelungi pînă la Vf. Ghereşul unde ia sfîrşit ocolirea vastei căldări a Roşiilor.

Parcurgînd linia crestei care coboară spre NE, ajungem în Curmătura Mîndrei, de unde urcăm şi coborîm peste piscurile: Gruiu (2345 m), Pîcleaşa (2372 m) şi Leşu (2361 m), în timp ce poteca marcată se angajează pe sub ele, pe versantul sudic, unde se perindă prin faţa noastră căldările de la Obîrşia Gilortului. Ajungînd la Coasta lui Rusu (2386 m), linia crestei îşi schimbă din nou direcţia spre SE, dar poteca marcată nu ajunge la acest vîrf şi nici următorul — Setea Mică (2278 m), deoarece se traversează coasta versantului sudic, oprindu-se din nou pe creastă în şaua Piatra Tăiată (2306 m), important punct de orientare pe creasta Parîngului, de unde drumul turistic părăseşte linia crestei şi începe marea coborîre spre Obîrşia Lotrului.

Coborînd vertiginos prin abruptul nordic al masivului ajungem pe malul lacului Zănoaga (2065 m), primul din cele cinci „iezere" pe care le vom putea vizita în cuprinsul „Complexului glaciar Cîlcescu",

puţin mai jos ne oprim pe malurile iezerului Cîlcescu Mare (1920 m) ale cărui împrejurimi constituie o rezervaţie naturală destinată să ferească de distrugere elementele geologice, floristice şi peisagistice, specifice acestei zone de o rară sălbăticie.

Un popas la lacul Cîlcescu ne va dă ocazia de a cerceta mai amănunţit compartimentul superior al căldării, denumit „Căldarea dracului" un imens infern de bolovănişuri, în mijlocul căruia se ascund alte două lacuri: Cîlcescu Mic (2020 m) şi Pasărea (2078 m) sau compartimentul unde putem să vizităm Iezerul Pietros (1970 m).

CONUL VULCANIC AL CETĂŢII DEVA (Judeţul Hunedoara)

Reprezintă o rezervaţie ştiinţifică complexă situată la altitudinea de 184—371 m, cu o suprafaţă de 31 ha, în cea mai mare parte împădurită. Documentele istorice atestă existenţa cetăţii încă din anul 1269. În decursul veacurilor, cetatea a avut o istorie zbuciumată, în jurul anilor 1550—1580 zidurile ei au fost asediate de către armatele turceşti, fortificaţia servind şi pentru apărarea nobililor în faţa numeroaselor răscoale ţărăneşti şi în special a celei conduse de Horia, Cloşca şi Crişan, în 1848 a fost folosită de către armatele revoluţionare, iar în anul 1949 datorită unei explozii produse în depozitul său de muniţii, cetatea a fost distrusă. Pe teritoriul Cetăţii Deva se păstrează astăzi urme ale trecutului istoric al poporului nostru (neckul fiind şi monument istoric); dar el are şi o valoare peisagistică, deoarece prezintă o floră bogată şi variată — peste 1300 de specii de plante dintre care numeroase sînt endemice, o faună interesantă din care menţionăm în special vipera cu corn (Vipera ammodytes), care reprezintă un indicator nordic al faunei de. tip mediteraneean.

REZERVAŢIA NATURALĂ PIETROSUL MARE (MUNŢII RODNEI) (Judeţul Maramureş)

Munţii Rodnei prezintă un principal obiectiv floristic, faunistic şi turistic, care a devenit cunoscut prin lucrările marelui botanist năsăudean Florian Porcius. Alcătuit în general din şisturi cristaline, masivul este traversat spre Moldova de şoseaua ce trece prin pasul Prislop (1415 m), şi spre Transilvania de cea care trece prin pasul Şetref (817 m).

În zona centrală a Munţilor Rodnei se află vîrful Buhăescu Mare (2119 m) din care se desprinde către nord o importantă culme secundară care este marcată de vîrful Rebra (2221 m) şi şaua Pietrosului (al 14 m), culminînd cu vîrful Pietrosul Mare (2303 m).

Fig. 16 - Pietrosul RodneiMuntele Pietrosul Mare situat la cca. 10 km de oraşul Borşa, adăposteşte cea mai mare rezervaţie

naturală din nordul ţării. Rezervaţia arc o suprafaţă de 3300 ha din care 1230 ha gol de munte şi 1470 ha pădure montană. Din totalul suprafeţei rezervaţiei o suprafaţă de 750 ha constituie o zonă ştiinţifică cu regim de protecţie absolută. Întreg masivul şi îndeosebi Pietrosul Mare prezintă numeroase urme glaciare, constituite din creste alpine cu aspect de custuri, vaste cercuri ce se continuă cu văi sălbatice şi povîrnişuri înalte şi repezi.

Cea mai mare căldare glaciară este Iezerul care este delimitată la nord-est de Culmea Pietrosului. În fundul căldării se află lacul glaciar Iezerul (1870) în formă ovală, lung de 80 m, lat de 70 m şi cu o adîncime de 1,8 m. El este permanent alimentat de puternice izvoare subterane şi de suprafaţă, iar din el izvorăşte pîrîul Pietroasa cu debit relativ constant. Căldările glaciare Zănoaga Mare şi Zănoaga Mică de sub vîrful Pietrosul Mare întregeşte peisajul alpin al Munţilor Rodnei.

Pe versantul sudic al culmii Pietrosului întîlnim culmea glaciară Buhăescu-Bepedea, largă de 1 km în care se găsesc 4 lacuri glaciare cuprinse între 1800 şi 2100 m, denumite Iezerele Buhăescului, care au fost populate cu puieţi de păstrăv indigen şi curcubeu, cu zglăvoacă şi boiştean.

Poziţia izolată, complexitatea sa structurală şi petrografică explică ie ce acest masiv, în părţile sale cristaline, este bogat în reminescenţe floristice ale epocii glaciare şi în numeroase specii nordice care îşi au frontiera sudică a ariei lor de răspîndire, şi de ce în regiunile sale calcaroase, bătute de soare, şi-au găsit adăpost plante sudice, unele alcătuind cele mai înaintate avanposturi ale florei est-mediteraneene.

Sub raport floristic, Munţii Rodnei reprezintă un nod de legătură între flora Carpaţilor Orientali, a celor Meridionali şi chiar a Balcanilor. Masivul Pietrosul Mare este acoperit cu o vegetaţie de tip alpin şi subalpin ce cuprinde numeroase specii rare, endemisme carpatice şi chiar rodniene. Dintre rarităţi pot fi amintite: guşa porumbelului (Sttene nîvalis), păiuşul (Festuca porcii), clopoţelul (Campanula carpatica), şopîrliţa (Veronica, baumgartenii), ghinţura (Genţiana phlogifolia, Genţiana punctata), mierla ursului

(Pulmonaria filerzkiana), floarea de colţ (heonto-podium alpinum) ş.a.În afara acestora în această rezervaţie naturală se mai găsesc cîteva endemisme rodiene ca:

Saussurea porcii, Polychemone nivalis, Senecio glaberrimus, tleracleum carpaticum şi numeroase specii de licheni endemici.

Aproape 30% din suprafaţa golului montan este acoperită cu jnepenişuri (Pinus mugo), smîrdar (Rhododendron kotschyi) iar la limita superioară a pădurii de molid vegetează pîlcuri de zîmbru (Pinus cembra). În această rezervaţie întîlnim numeroase specii de animale cum ar fi: ursul brun (Ursus arctos), cerbul (Cervus elaphus), rîsul (fynx lynx), acvila de munte (Aquila chrysa&tos), capra neagră (Rupicapra rupicapra) ş.a.

Rezervaţia naturală Pietrosul Mare datorită importanţei sale ştiinţifice deosebite a fost propusă să devină în viitor parc naţional împreună cu Masivul Ineu şi creasta Pietrosul — Puzdra — Ineu. Ea a fost declarată de U.N.E.S.C.O. rezervaţie a biosferei.

CAZANELE DUNĂRII (Judeţul Mehedinţi)

Rezervaţie complexă care are o suprafaţă de 150 ha şi cuprinde stîncăriile calcaroase ale Munţilor Ciucarul Mic şi Ciucarul Mare, în care predomină o floră şi o vegetaţie cu caracter pronunţat submediteraneean, ce adăposteşte numeroase endemisme şi plante rare.

Pe grohotişuri întîlnim o serie de specii lemnoase reprezentat prin: fag (Fagus sylvatica, Fagus taurica, Fagus orientalis), arţarul de Banat (Acer monspessulanum), jugastrul (Acer campestre), alunul turcesc (Corylus colurna), cărpiniţa (Carpinus orientalis), frasinul (Frasinus ornus), ş.a.

Stîncăriile însorite sînt presărate cu: Quercus cerris, Quercus pubescens, Quercus virgiliana, Quercus policarpa, Quercus dalechampii, Syringa vulgaris, Sorbus eretica, iar pe cele umbrite se întîlneşte Taxus baccata.

Zona Cazanelor Dunării cuprinsă între Moldova Nouă şi Drobeta Turnu Severin este străjuită în amonte de ruinele cetăţii medievale de la Golubac şi dominată în aval de impunătoarea hidrocentrală de la Porţile de Fier. De-a lungul defileului, pe ţărmul românesc se înşiruie o serie de comune pitoreşti ca: Coronini, Liubcova, Berzeasca, Eibenthal, Drencova, Cozla, Sviniţa, Tisoviţa, Plavişeviţa, Dubova, Ogradena, Vîrciorova, Gura Văii, majoritatea centre miniere sau viticole, precum şi trei oraşe: Moldova Nouă, Orşova şi Drobeta Turnu-Severin.

Locul în care ne încîntă diversitatea formelor şi culorilor originale vegetaţiei este rezervaţia de la Cazane. Aici semnalăm primăvara stînjenelul balcanic (Iris reichenbachii) cu flori de culoarea lămiii. dediţelul bănăţean (Pulsatilla montana ssp. australis) îmbrăcat cu puf argintiu, stupitui cucului grecesc (Cardamine graeca), cu flori albe. Cele mai admirate flori ale Cazanelor în această perioadă rămîn însă lalelele Cazanelor (Tulipa hungarica), înălţîndu-şi cupele gălbui printre stînci şi ciuboţica cucului bănăţean (Primuîa quri-cula ssp. serratifolia), cu frunze ca nişte urechiuşe grase zimţate pe margini.

Din luna iunie şi pînă în august vegetaţia prezintă numeroase nuanţe cromatice date de garofiţele bănăţene (Dianthus banaticus), cu frunzele mai late şi flori mai mari, garofiţele balcanice (Dianthus pim-folius) cu frunze ca de pin, subţiri şi rigide şi cu flori mici, împreună cu garofiţele bogate (Tunica illyrica ssp. haynaldiana) cu flori numeroase, punctate cu pete roşii, roz-albe, şi violacee. Le ţin companie clopoţeii balcanici cu frunze subţiri şi cărnoase (Campanula crassipes) şi alte specii ierboase ca Erysimurti banaticum, virmm tiniwerve, Cerastium banaticum, Campanula crassipes, Ferula heufjelii, Saponaria glutinosa, Crocus moesiacus, Crocus variegatus.

In pădurea Tricule din împrejurimile Sviniţei putem să admirăm specii interesante ca tătăneasa turcească (Symphytum ottomanum), amăreala cu tulpini lemnoase şi flori albastre (Polygata hospita), iar în fineţele aride de la Vîrtopu întîlnim un neam rar de volbura mediteraneană (Convolvulus elegantissimus), îmbrăcată în pul argintiu, cu flori trandafirii şi frunze bazale în formă de inimă. Parcurgînd drumul ce duce spre muntele Trescovăţ întîlnim o raritate floristica cunoscută popular sub denumirea de cărbunaşul (Jasione dentata), care prezintă tulpini mărunte, tufoase, foarte păroase care poartă capitule îndesate, cu flori albastru-violete.

Străbătând vestita pădure de fagi care se întinde între Moldova Veche şi Buziaş aveţi posibilitatea să admiraţi interesantul relict terţiar tulichina cu aspect de laur (Daphne laureola) un arboraş veşnic verde cu frunze groase pieloase, cu bucheţele de flori galben-verzui şi fructe cărnoase negre, ce vegetează în unica staţiune din ţară.

Stîncile de gnais de la Porţile de Fier au dăruit florei româneşti o planta endemică, pitică mierluţă

de apa (Minuartia cataractarum), descoperită în 1874 de Janka, cu un mănunchi de flori mari albe. Tot endemic este şi mărarul de stîncă (Prangos carinata), comun pe coastele dealurilor ce se întind între Vîrciorova şi Gura Văii. Prin tufişurile coastelor şi a numeroaselor văi din jurul Vîrciorovei vegetează specii rare cum ar fi un neam de mazăre sălbatică (Pisum elatius), ciucuşoarele balcanice (Alysuum pichleri f. stellatum), vanilia tîrîtoare (Heliotropium supinum), şopîrliţa cu frunze grase (Veronica crassifolia), liliuţa (Anthericum liliago), sparceta albă (Onobrychis alba), cimbrul balcanic (Satureja kitaibelii). Pajiştile de la Vîrciorova ascund două neamuri de poroinic mediteranean: unul cu flori galbene (Orchis pallens), şi altul cu flori purpurii sau brun-roşcate (Orchis papillonacea), absente din alte colţuri ale ţări.

Cercetările cele mai recente efectuate în această regiune şi materializate în monografia intitulată Flora şi vegetaţia din sudul Podişului Mehedinţi de către N. Roman (1974), care arată că: „... flora Porţilor de Fier şi din împrejurimi este de tip european-continentală, cea mai mare parte a ei fiind de provenienţă cuaternară şi postcuaternară, cuprinzînd însă numeroase relicte terţiare (Ephedra distachya, Fagus orientalis, Syringa vulgaris, Celtis australis, Juglans regia, Corylus colurna, Coronilla emerus ssp. emeroides) precum şi neoendemismele Stipa danubialisir Cephalanauralensi.

REZERVAŢIA VALEA CERNEI-DOMOGLED (Judeţul Mehedinţi)

le mai elegante şi mai atrăgătoare sînt: Primala anrionla var. serratiolia, Edrainthus kitaibelii, Fertila heufaelii, Athamantha hungarica, Oianthus spieulifolius, D. kitaibelii, D. domogledi, D. trifasciculatus.

Pe pajiştile de pe Domogled se întâlnesc: Centaurea laevigata, G, degeniana, Scabiosa banatica, Galium purpureum, Festuca pancaciana, Iris reichenbachii, şi o serie de rarităţi şi endemisme ca: pojarniţa lui Rochel (Hypericum rochelii), crinul galben de Banat (binum umnerve), smeoaie (Seseli rigidum), cornutul bănăţean (Cerastium banaticum) şi o specie de măzăriche balcanică (Vicia truncatula), necunoscută în altă staţiune din ţară, ş.a.

Dintre elementele faunistice se remarcă; scorpionul carpatin (Euscorpius carpaticus), vipera cu corn (Vipera ammodites) şi peste 1300 specii de lepidoptere, aparţinînd diferitelor zone geografice (alpină, pontică, balcanică, mediteraneană).

Datorită numărului mare de specii rare şi valoroase, unele unice în Europa, la care se adaugă o faună în special entomofllă cu caracter termofil, cuprinzînd numeroase endemisme şi rarităţi carpato-balcanice şi submediteraneene, s-a propus în anul 1962 extinderea rezervaţiei şi crearea Parcului Naţional Valea Cernei-Domogled, cu o suprafaţă de cca. 10.000 ha din care aproximativ 2500 ha zonă ştiinţifică.

MUNTELE CEAHLĂU-POLIŢA CU CRINI (Judeţul Neamţ)

Rezervaţie complexă, geologică, floristică şi faunistică, cu o suprafaţa de peste 4073 ha, care prin pitoreasca sa aşezare reprezintă o podoabă naturală a Carpaţilor Orientali.

Masivul Ceahlău se învecinează la nord cu valea rîului Bistricioara, la sud cu valea rîului Bicaz, la est cu lacul de acumulare de pe Bistriţa iar la vest cu pîraiele Pîntecu şi Bistra.

Din punct de vedere geologic, Ceahlăul face parte din zona flişului Carpaţilor Moldovei şi e format în mod predominant din roci sedimentare detritice (gresii, marne şi conglomerate). Bogăţia şi varietatea formelor de relief, aşezarea în trepte ca la un amfiteatru, pădurile întinse de fag (Fagus sylvatica), brad (Abies alba) şi molid (Picea abies), frumuseţea florei alpine, dar mai ales pîlcurile de larice (&arix decidă var. polonica), de pe poliţele albe ale brînelor de stîncă, sînt elemente încîntătoare ale acestui peisaj montan.

Etajul superior al Ceahlăului este reprezentat de Pionul cu o spinare lată din care se desprind vîrful Toaca (1904 m) în formă de piramidă şi Panaghia cu aspectul unul turn uriaş. Acest etaj se caracterizează prin abrupturi şi versanţi calcaroşi, prăpăstioşi unde vegetează jnepenii (Pinus muga) şi ienuperii (Jenuperis communis, J. sibirica), în asociaţie cu afinul (Vaccinium myrtillus), merişorul (Vactininrit vitis-idaea) şi alte plante alpine.

Al doilea etaj este reprezentat de numeroase obcine care ating înălţimea medie de 1000 m. care se continuă cu al treilea etaj format din aşa-zisele picioare care coboară pînă în văile rîurilor şi pîraielor. În această zonă vegetează natural laricele (Larix decidua var. polonica), în arboretele de la obîrşia pîrîului Izvorul Muntelui, sub cabana Dochia, aceste arborete se găsesc pe versanţii cu expoziţie sudică şi sudvestică în punctele Poliţa cu crini, Poliţa din Piatra cu Apă, Piatra Detunată, Piciorul Scurt, Piciorul Maicilor, ş.a. sub formă de pîlcuri de arbori, sau sub formă de arborete pure, ori amestecate cu molidul,

bradul, fagul şi uneori paltinul de munte (Acer pseudoplatanus).Aici, se găsesc cele mai frumoase exemplare de larice din ţară cunoscute şi sub denumirea de zadă

(crin sau stejarul munţilor), remarcabile prin înălţimea realizată (peste 33 m) şi un diametru de 90 cm, cu trunchiurile suple şi drepte, coroana răsfirată cu frunze aciforme, subţiri care spre deosebire de restul răşinoaselor, cad anual. Localnicii numesc laricele cu crin, de unde şi denumirea de „Poliţa cu crini” — dată pragului calcaros pe care vegetează, această specie (circa 90 ha) şi care încă din 1941 a fost (declarat monument al naturii.

Fig. 18 — Munţii Ceahlău — Colţii DetunateiSuprafaţa actuală a rezervaţiei este de circa 1877 ha. fiind constituită din 1277 ha pădure şi 600 ha,

fîneaţă.Vizitatorii acestui peisaj minunat pot admira din aprilie pînă în iulie, un frumos covor vegetal

format din numeroase specii ca: piciorul cocoşului (Ranunculus acer), ciucuşoară (Alyssum montanum), ciuboţica cucului (Primula leucophylla), ghinţura (Genţiana asclepiadea), viorele (Viola biflora), clopoţei (Campanula carpathica), căldăruşe (Aquilegia vulgaris), ochii şoricelului (Saxifraga oppositifolia) ş.a.

Studiul florei acestui masiv a evidenţiat un număr de 1250 taxoni de plante inferioare şi circa 1540 taxoni de plante vasculare, cu o importanţă ştiinţifică deosebită pentru flora şi vegetaţia României.

Dintre endemismele carpatice, se întîlnesc specii de omag (Acanitum moldavicum, A. lasianthum, A. paiiiculatum), căldăruşa (Aquilegia vulgaris ssp. nigricans şi f. subcapiformis), coada şoricelului (Achillea schurii), clopoţei (Campanula carpathica), garofiţa de munte (Dianthus spiculijolius), flămînzica (Draba kerneri),.firuţa (Festuca versicolor, F. carpathica), păştiţa (Hepatica transsilvanica), vulturica (Hieracium pseudobijidum) ş.a., iar dintre endemismele locale menţionăm: vulturica (Hieracium pietroszense var. ocolaschense şi H. xcrythrocarpum var, ceahlaricum), odolean (Valeriana officinalis i. altemifolia), Cymbella bistritzae, Metasphaenia isariphora, Metasphaenia thalictri, Septoria bupleuri, Septoria cardul, Leptostromella juncina ş.a.

Multe dintre acestea sînt rarităţi floristice pentru Moldova şi ţara noastră, de exemplu: vulturica de Pojorîta (Hieracium pojoritense), opaiţa lui Zawadzki (Melandrium Zawadzkii), căpşunica (Cirsium de-cussatum), ciuboţica cucului (Primula leucophylla), ochiul boului (Chrysanthemum rotundifolium), ghinţura (Genţiana phlogifolia), iar altele sînt monumente ale naturii ca: papucul doamnei (Cypripedium calceolus), floarea de colţ (Leontopodium alpinnm), tisa (Taxus baccata), sîngele voinicului (Nigritella rubra, N. nigra).

Datorită prezenţei în acest masiv a unei valoroase vegetaţii şi faune alpine s-a propus ca în viitor să se creeze aici Parcul Naţional din Carpaţii Răsăriteni care va avea o suprafaţă de circa 5800 ha şi va conserva bogăţiile complexe ale Munţiilor Ceahlău.

REZERVAŢII DIN MUNŢII BUCEGI (Judeţul Prahova şi judeţul Dîmboviţa)

Ţinîndu-se seama de valoarea ştiinţifică a florei şi faunei ocrotite în condiţiile optime de dezvoltare în cadrul masivului, de condiţiile orografice şi microclimatice s-a socotit ca rezervaţia „Bucegi" să fie alcătuită din trei porţiuni distincte, dintre care una situată pe versanţii exteriori, abrupţi ai masivului şi două mai mici, aşezate în bazinul văii Ialomiţa.

Rezervaţia principalăAvînd o formă asemănătoare unei uriaşe potcoave pe creasta Bucegilor ea se desfăşoară pe circa

6680 ha, fiind unul din cele mai extinse spaţii de acest gen din ţara noastră. Limita inferioară se află în jurul valorilor de 1000—1100 m pe versantul prahovean al Bucegilor, iar cea superioară la peste 2500 m (Vf. Omu, 2507 m).

Fig. 20 — Sfinxul din Munţii BucegiÎn rezervaţie se include mai întîi în extremitatea sud-estică, muntele Sf. Ana şi versanţii împăduriţi

de sub vîrfurile Furnica şi apoi atît pădurea din zona munţilor Jepii Mari, Jepii Mici, Caraiman şi Coştila. Cea mai mare parte din spaţiul rezervat, cuprinde valea superioară a Cerbului, sectorul abrupt şi stîncos al Munţilor Moraru, Bucşoiu Mic, Bucşoiu Mare, Omu, Padina Crucii, Gaura, situate la peste 1600 m. În vestul Bucegilor, rezervaţia se întinde pînă la Şaua Strunga. Este o fâşie de pădure şi abrupt la peste 1650 m, desfăşurată îndeosebi pe clina vestică a munţilor Strunga Grohotiş şi Guţanu. La acestea se adaugă munţii Babele, Bucura şi sectorul nordic al Doamnelor. Acest areal obişnuit se desfăşoară pe o diferenţă de nivel de 600—800 m. maximum de aproape 1000 m. fiind în nord-estul şi estul masivului; cel mai mic

interval hipsometric, circa 400 m este în regiunea munţilor Strunga-Grohotiş. În cadrul acestei rezervaţii pe versantul sudic al Caraimanului şi Valea Jepilor s-a constituit o zonă

ştiinţifică de protecţie absolută, care începînd din anul 1955 este scutită de păşunat. Această zonă, în suprafaţă de circa 200 ha. cuprinde brînele sudice ale Caraimanului, cu o vegetaţie specifică masivului.

Administraţia rezervaţiei principale din Bucegi, aparţine la trei judeţe — Prahova (3850 ha), Dîmboviţa (2060 ha) şi Braşov (770 ha). Ea are un caracter complex, cu elemente de relief extrem de spectaculoase, cu o geneză şi o evoluţie interesantă adăugîndu-se o bogăţie floristică şi faunistică, precum şi cîteva puncte în care geologii au depistat urme de vieţuitoare ce au trăit cu multe milioane de ani în urmă, în mările care acopereau această regiune. Multe din potecile turistice trec pe marginea rezervaţiei sau prin unele sectoare ale ei, prilej de a admira cadrul natural şi de a-l ocroti.

În perimetrul Rezervaţiei principale, rocile caracteristice sint aglomeratele numite de geologi „de Bucegi", datorită marei dezvoltări aici a acestui gen de formaţiune sedimentară atît în suprafaţă cît şi pe verticală. În componenţa lor intră pietrişuri bine rulate, de natură diferită (calcar, şisturi cristaline, cuarţite, gnaise, etc.) care sînt cimentate într-o masă grezoasă.

Privind cu atenţie versanţii văilor ce formează marile abrupturi aie Bucegiglor, observăm două aspecte semnificative. Mai întîi dispoziţia stratificată în care pachete groase de conglomerate, gresii, fapt deosebit de elocvent în jumătatea superioară a acestei formaţiuni. În al doilea rînd se remarcă înclinarea spre interiorul masivului a stratelor conglomeratice.

Un alt aspect îl dă aşa numita „formaţiune grezoasă de Babele", în care, în masa grezoasă apar intercalaţii de microconglomerate sau blocuri rotunjite. Ea este prezentă în munţii Doamnele, Obîrşia, Gaura, dar mai ales în Babele, unde pe seama lor a rezultat şi un microrelief ruiniform distinct.

În jumătatea vestică a masivului, sub conglomerate apare o masă însemnată de calcare. Ele formează partea superioară a abruptului de sub Bătrîna, Doamnele, Grohotişul, Strunga, iar mai la sud părţi însemnate din munţii Tătaru, Lespezi, sectoare pe valea Ialomiţei, etc. Sînt calcare jurasice (bathoniene) dispuse în mai multe strate cu cădere spre est. Conţinutul bogat în fosile, descris în amănunt de geologi, conform regiunii Tătaru—Strunga—Grohotiş, tributul unei interesante baze pentru cercetare şi studiu. Aici există cîteva puncte între care cele dintre şaua Strunga, Horoabele, Muntele Grohotiş, recunoscute prin valoarea deosebită a speciilor identificate, multe dintre acestea fiind noutăţi în paleontologic. Pe baza analizei rezultatelor a numeroase descrieri s-au stabilit condiţiile de viaţă din jurasicul mijlociu şi din prima parte a celui superior. Deşi arealul în care bancurile de roci fosilifere este larg, el desfăşurîndu-se atît la nord cît şi la sud de pasul Strunga, deschiderile mai complexe se află la sud, ele încadrîndu-se într-o rezervaţie geologică cu un areal de aproape 1 km.

Pentru vizitarea acestora se poate veni din mai multe direcţii, dinspre Moeciu, urmărind traseul turistic punct roşu timp de 6—7 ore, de la Cabana Omul, într-o drumeţie peste munţii Doamnele, Guţanu, Bătrîna sau din valea Ialomiţei de la Cabana Padina. Ultima variantă este frecvent folosită deoarece durata parcurgerii traseului este mai mică şi efortul nu prea mare. Se urca o diferenţă de nivel de 400 m. În circa 1 şi 1/4—l şi 1/2 ore. De la cabană se merge mai întîi pe un drum forestier şi apoi pe poteca cu marcaj punct roşu ce se desfăşoară pe clina sudică a muntelui Colţi. Aceasta separă văile Coteanu de Horoaba. Calcarul apare uneori din masa conglomeratelor de Bucegi, pe el dezvoltîndu-se lapiezuri.

La ieşirea în gol apare stîna din Colţi; pe dreapta văii este Muntele Coteanu, iar dincolo de creastă, la orizont vîrful muntelui Tătaru (1998 m). Pe măsura apropierii de creastă, turnurile, coloanele şi grohotişurile dezvoltate sub nivelul acesteia devin tot mai clare. Din şa, unde potecile se ramifică, apucăm la stînga (sud), pe sub faţada culmei Strunguliţa, străbate o masă de grohotiş formată din blocuri mari printre care s-au fixat tufele de jnepeni.

În deschiderile care apar pe abruturile de 80 m ale culmii Strunguliţa, pot fi deosebite diferite nivele ale jurasicului. Ele au fost descrise de geologi în mai multe lucrări. După D. Patrulius, se pot distinge aici mai multe orizonturi: gresii şi microconglomerate cuarţitice (circa 3 m grosime) care sînt depuse peste fundamentul cristalin, evidenţiind condiţii de transgresiune marină (bajocian); gresii calcaroase, calcare nisipoase dure, gresii fine, marno-calcare cenuşii care reprezintă primul nivel cu o mare bogăţie în specii de brahiopode, moluşte, corali, relevînd un mediu marin cald şi liniştit (bajocian); calcare colitice, gresii cuarţitice fine cu ciment calcaros, microconglomerate cu fragmente caracteristice unui bazin în care se resimt influenţele unui bogat aport continental (bajocian superior); calcar fin, brun gălbui care la partea superioară se termină cu o creastă de limonit, însoţită uneori de marne; bancul conţine o bogată faună de amoniţi în care s-au identificat forme aparţinînd la peste 150 specii, în deosebi din familiile: Phylloceratidae, Lythoceratidae, Stephanoceratidae etc., frecvente sînt speciile Callipliylloceras disputabile, Holcophylloceras mediternaneum, Ptychophylloceras jlabellatum, Thysanolytoceras adeloi-

des, Lissoceras psilodiscîis, Oxycerites jallax, Paralcidia mariorae, etc.; nivelul marnos limonitic conţine cefalopode, gasteropode şi crinoizi.

În afara zonei Strunga—Strunguliţa, în perimetrul rezervaţiei principale din Bucegi, mai există cîteva puncte fosilifere care prin abundenţă şi varietatea formelor fosile prezintă interes deosebit pentru ştiinţă. Ele nu se află în vecinătatea potecilor turistice, accesul fiind mult mai dificil. Între acestea amintim: Punctul de pe Valea Ţapului afluent pe stînga al pîrîului Gaura, unde într-un nivel de calcare roşii, aflat la circa 1800 m. E. Jekelius a descris o bogata faună de crinoide (specii de . Belanocrinus, Isocnnus, Phyliocrinus, Cynocrinus, Pilocrinus, etc.); punctul numit La poliţe de pe versantul de nord-vest al muntelui Gaura cu calcare roşcate ce conţin amoniţi, belemniţi, brahiopode. lamelibranhiate; punctul de la Cariera Piatra Arsă, aflat la sud de pîrîul Piatra Arsă la circa 1100 m, în alcătuirea căruia intră calcare albe, masive cu orbitoline, pahiodonte cu corali, apoi blocuri de calcar fin cu calpionelle.

Al doilea element care imprimă caracterul complex al rezervaţiei, care constituie suportul celorlalte şi dă nota principală în peisaj, îl reprezintă relieful. El se remarcă printr-o multitudine de forme impuse de structura şi alcătuirea petrografică a masivului, cît mai ales de evoluţia îndelungată prin care a trecut acest colţ carpatic.

În perimetrul rezervaţiei în peisajul morfologic se disting: abrupturile, podurile interfluviale largi, crestele, circurile şi văile glaciare, relieful carstic şi văile torenţiale.

Abrupturile dau nota Bucegilor, fiind dezvoltate mai ales pe conglomerate, doar în vest fîşia de calcare titonice imprimă o notă aparte. Impresionează în orice loc diferenţa de nivel de peste 600 m a abruptului, Văile prăpăstioase şi aproape lipsite de apă care le taie în culmi paralele, goliciunea pereţilor pe care dezagregarea acţionează intens ducînd la formarea.de grohotişuri şi unui relief de turnuri, clăi, ace, strungi, pereţi surplombaţi, separaţi de crăpături adînci numite de alpinişti „ferestre” sau „fisuri".

Legat de înclinarea stratelor, spre interiorul masivului s-au individualizat poliţe şi brîne folosite uneori drept poteci turistice, în acest sens renumită este “Brîna Caraimanului".

Crestele, se desfăşoară preponderent în sectorul nordic ai rezervaţiei. Aici ating cele mai mari dimensiuni, lungimi de l—2 km şi versanţi abrupţi de peste 400 m. Dacă cele mai extinse separă circurile şi văile glaciare, cele secundare (sub 1 km lungime) apar pretutindeni pe abrupturile Bucegilor, rezultînd din fragmentarea acestora, de către o reţea de văi scurte şi prăpăstioase.

Circurile şi văile glaciare au o desfăşurare aproape radiară în jurul vîrfului Omul. Cea mai mare parte din complexele glaciare se află în limitele rezervaţiei, excepţie fac cele din bazinul Ialomiţei. Se includ în întregime complexele Gaura, Ţigăneşti, Mălăeşti, Moraru, Cerbu, Circurile, loje ale vechilor acumulări de gheaţa şi zăpadă se afla la obîrşia acestor văi, la înălţimi în jur de 2000—2200 m.

Pe fundul circului există mase de grohotiş (cele mai vechi sînt acoperite de vegetaţie), acumulări recente de blocuri şi bolovani depuse de avalanşe. În partea frontală circurile se termină prin praguri glaciare de zeci de metri, pe care apele pîraielor, mai ales primăvara sau după ploile bogate înregistrează căderi spectaculoase.

Relieful carstic este legat de masa calcarelor de pe latura vestica a rezervaţiei, în sectorul Strunga—Grohotiş—Guţanu, iar local de unele blocuri cu dimensiuni mai mari incluse în masa de conglomerate. Specific este exocarstul cu lapiezuri în forme şi dimensiuni variabile, unele doline şi avene. Dizolvarea carstică se îmbină sezonier cu şiroirea, îngheţ-desgheţ, contribuind la dezvoltarea reliefului ruiniform de pe abruptul calcaros.

Vegetaţia constituie nu numai haina care delimitează şi detaliază peisajul, dar îi imprimă nuanţe extrem de variate de la un sezon la altul. Desigur dezvoltarea reliefului pe înălţime pînă la 2504 m, alcătuirea lui dintr-un complex de suprafeţe cu înclinări de la cîteva grade la abrupturi, expunerile extrem de diferite ca şi suportul de conglomerate, calcare, gresii, induc etajarea principalelor formaţiuni vegetale şi o diversitate de aspecte locale.

Teritoriul marii rezervaţii din Bucegi include cele patru etaje de vegetaţie:Etajul montan superior — reprezentat pe versantul prahovean al masivului numai în porţiunea

dintre Sinaia şi Valea Morarului. Asociaţia dominantă aici este Fagetum dacicurti abietosum, adică făgetul cu brad specific Carpaţilor Orientali şi Meridionali, pînă la Valea Oltului cu întreaga sa compoziţie floristică.

Pătura ierbacee cuprinde elemente carpatice ca: colţişorul (Dentaria glandulosa), vulturica (Hieracium transsilvanicum), odoleanul (Valeriana sambucifolia), tătăneasa (Symphytum cordatum), mierea ursului (Pulmonaria rubra), piciorul cocoşului (Ranuncuhis carpaticus), floarea paştilor (Anemone nemorosa)..

Deosebit de remarcabil este arboretul secular de brad de la Sinaia, care mai cuprinde încă arbori

monumentali pînă la 50 m înălţime cu diametre considerabile. De asemenea, unul dintre cele mai frumoase arborete pure de brad din Bucegi, deşi mai tînăr se găseşte deasupra comunei Poiana Ţapului, în drumul spre cascada Urlătoarea.. Dintre, speciile cu răspîndire sporadică în Carpaţi şi caracteristice acestui etaj de vegetaţie, menţionăm în primul rînd tisa (Taxus baccata) care se află în exemplare izolate sau în mici pîlcuri în cîteva staţiuni, şi anume: la stîncile Sf. Ana (2 exemplare), Vf. Peleşului, sub stîncile Franz Josef de sub Poiana Stînei la 1050 m şi deasupra carierei de piatră de la Piatra Arsă, pe Jepii Mici, în Valea Comorilor la circa 1250 m, un pîlc pe malul stîng al văii; pe Caraiman, în Vîlcelul Spălat de sute Colţul Picătura, la 1280 m altitudine, circa J O exemplare.

O altă raritate în cuprinsul masivului este salba moale (Euonymus latifolia), care se află numai în cuprinsul acestei rezervaţii, în apropiere de stîncile Sf. Ana, în pădurea Jepii Mari şi pp Valea Urlătoarea Mică şi Jepii Mici, în cîte un singur punct.

Stîncile Sf. Ana de deasupra Sinaiei, datorită poziţiei lor adăpostite şi calcarelor titonice., au favorizat menţinerea unor elemente termofile mai rare ca: Syringa vulgaris, şi iedera albă (Dapline blagayana), prima găsindu-se aici în unica staţiune din Bucegi precum şi prezenţa la o altitudine ridicată a unor specii lemnoase proprii regiunilor inferioare ca: prunul (Prunus avium), lemnul cîinesc (Euonymus verrucosa), alunul (Corylus avellana), frasinul (Fraxinus excelsior).

În lungul pîraielor şi în cheile acestora se află o vegetaţie foarte bogată. Dintre numeroasele specii, majoritatea de statură înaltă, menţionăm: lăptucul oaiei (Telekia speciosa), lopăţea (Lunaris rediviva), soland (Delphinium intermedium), omag (Acanitum toxicum), piciorul cocoşului (Ranunculus platanifolius), iarba ciutei (Doronicum austriacnm), capta-lan (Petasites paradoxus), ciulini (Carduus personata).

Vegetaţia saxicolă din etajul montan superior este foarte variată în raport cu lumina, expoziţia şi gradul de umiditate. Pe lîngă cele mai răspîndite specii ca: ochii şoricelului (Saxifraga cuneifolia), Moehringia muscosa, odolean (Valeriana tripteris), firuţă (Poa nemoralis), păiuşul (Festuca saxatilis), feriguţa (Polypodium vulgare), feriga de piatră (Cystopteris fragilis), straşnic (Asplenium trichomanes), unele endemisme carpatice ca: clopoţei (Campanula carpatica) şi micsandra de munte (Erysimum transsilvanicum)t ca şi unele specii rare: Cnidium silaifolium, Peucedanum montanum, Pleurospermum transsilvanicum, Conteselium Fischeri.

Etajul subalpin — Dintre arboretele remarcabile din acest etaj menţionăm: arboretul de pe Brîul Furnicii (muntele Furnica), care cuprinde o serie de exemplare monumentale de larice, unice în tot cuprinsul masivului; arboretul de larice cu zîmbru (Pinus cembra), de pe Brîna Mare a Jepilor, între valea Jepilor şi Claia Mare, la 1750 m altitudine; arboretele de larice de pe versanţii nordici ai Jepilor Mici şi Coştilei, precum şi rariştile de larice de limită, de pe flancurile însorite ale văilor Seaca, Jepilor şi Şeaua Caraimanului.

Vegetaţia pajiştilor, de o deosebită bogăţie, prezintă un caracter mixt, cuprinzînd atît elemente silvicele montane, cît şi specii pe care le găsim şi în etajul alpin inferior. Dintre speciile mai deosebite amintim: crinul de pădure (Lilium martagon), coada cocoşului (Polygonatum bistorta), măcriş (Rumex arifolius), iarbă moale (Stellaria nemoreum), miliţea (Silene vulgaris), omag (Acanitum toxicum — endemism carpatice, nopticoasă (Hesperis matronalis), Călţunul doamnei (Geum rivale), Epilobium alpestre, tulichină (Daphne mezereum), ştevie (Astrantia alpestris), Heracleum palmatum (endemism carpatic), ciuboţica ursuTui (Cortusa mathiolii), Primula elatior, genţiana (Genţiana asclepiadaea), Ibamiun cupreum (endemism carpato-balcanic), şopîrliţa (Veronica urticifolia), Campanula abietina, iarba ciutei (Doronicum austriacum, Dolonicum cordatum), margareta (Chrysantheum rotundifolium), Ligularia sibirica, cruciuliţă (Senecio fuchei), ciulin (Carduus personata).

Etajul alpin inferior — Tufărişurile de jnepeni (Pinus mugo), caracteristice pentru acest etaj, sînt foarte răspîndite mai ales pe versanţii nordici ai abrupturilor dinspre Valea Prahovei şi dinspre Bran. De asemenea, rezervaţia cuprinde şi o bună parte din jnepenişurile de pe platoul munţilor Piatra Arsă, Jepii Mari şi Jepii Mici. Jnepenişurile ascund uneori una dintre rarele specii de arbuşti de la noi şi anume: Lonicera coerulea. Aceasta a fost găsită pe versantul nordic al Jepilor Mici, pe Brîna Mare a Coştilei, lîngă firul văii Albe, valea Gaura şi muntele Grohotişul, toate aceste staţiuni fiind cuprinse în cadrul rezervaţiei.

Dar cel mai de seamă reprezentant al florei lemnoase din acest etaj este zîmbrul (Pinus cembra), singura specie arborescentă care se ridică în zona alpină şi care reprezintă un relict glaciar cu răspîndire limitată la noi în munţii cu fenomene de glaciaţiune.

În cadrul rezervaţiei principale, Pinus cembra se află în două staţiuni importante cu numeroase exemplare şi anume: pe versantul nordic al Jepilor Mici şi pe Brîna Mare a Jepilor, la 1750 m. În punctul Creasta cu Zimbri, în amestec cu laricele; în valea Gaura, printre tufărişurile cu jnepeni, la 1800—1900 m

altitudine, la marginea inferioară a cătunului de mijloc şi pe muntele Guţanu, între Valea Gaura şi Hornul Ţapului, în afară de acestea, se mai găsesc în cîteva exemplare pe creasta nordică a muntelui Bucşoiu, deasupra văii Mălăeşti, la circa 1700 m altitudine. Dintre asociaţiile de tufărişuri tipice, cea mai însemnată este Rbodoretumuul cu Rhododendron kotschyi, ca dominantă, însoţită obişnuit de: firuţa (Poa media), viţelar (Anthoxanthum odoratum), salcia pitică (Salix retuşa ssp. kitaibeliana), cornut (Cerastium transsilvanicum), garofiţa (Dianthus glacialis), afin (Vaccinium myrtillus), merişorul (Vaccinium vitisidaea), Loiseleuria procumbens. Asociaţia se întîlneşte mai ales pe versanţii nordici sau vestici unde zăpada se aşterne tot timpul iernii, dar se topeşte relativ repede primăvara, pe soluri de tip podzol alpin. La altitudini mai mici sau pe versanţii mai luminaţi, Rlioderetumu-ul trece adesea pe nesimţite într-un Rhodoreto-Vaccinietum cu Vaccinium myrtillus şi în care mai întîlnim păiuşul (Deschampsia flexuosa), rotunjioara (Homogyne alpină), Campanula puligera, etc.

Pajiştile alpine reprezintă în acest etaj cele mai interesante asociaţii din tot cuprinsul Bucegilor. Aici sînt întrunite majoritatea elementelor specifice masivului, precum şi cele mai multe endemisme şi rarităţi floristice, îndeosebi remarcabilă din acest punct de vedere este vegetaţia ce acoperă brînele, acele cingători înierbate ce înlănţuie abrupturile stîncoase.

Coastele ierboase şi brînele de pe versanţii abrupţi însoriţi, sînt aproape în întregime acoperite de asociaţia de graminee, caracteristică pe soluri schelete şi anume: Seslerietum-ul cu Sesleria haynaldiana. Specia dominantă este de regula Sesleria haynaldiana sau Carex sempervirens. Dar adeseori dominanţa se împarte între aceste specii sau faciesul poate fi determinat local de alte graminee ca: păiuşul (Festuca saxatilis, Festuca amethystina, Festuca versicolor) şi firuţa (Poa violacea). Dintre speciile însoţitoare amintim limba cucului (Botrychium lunaria), ură (Gymnadenia conopea), firuţa (Poa alpină), Allium monta-num, Allium pseudochrolenaum (endemism carpatic), lîna caprelor (Cerastium transsilvanicum, Cerastium arvense), garofiţa (Dianthus tenuifolius, endemism carpatic), cuişoara (Allyssum repens) endemism al Carpaţilor sudici, cinci degete (Potentilla thuringiaca), Alchemilla fiabellata, sparcetă (Onobrychis transsilvanica) — endemism carpatic. Ulinum extrăxillara, unghia păsării (Viola declinata), Bupleurum falcatum, Libanotis humilis, Primula haleri, genţiană (Genţiana verna, Genţiana utriculosa), ghinţură (Genţiana Iuţea), cimbrişor (Thymus parviflorus), Calamintha baumgartenii (endemism carpatic) vîrtejul pămîntului (Pedicularis verticaillata), Galium vernum, muşcata dracului (Scabiosa lucida), campanula (Campanula napuligera), ochii boului (Aster alpinus), Scorzonela roşea, floarea de colţ (Leontopodium alpinum), Hypochaeris uniflora, Sporadic se găsesc orhideele Nigritella rubra şi Nigritella nigra (sîngele voinicului) — declarate monumente ale naturii.

Dintre speciile mai rare amintim: Festuca Porcii (endemism carpatic), Bromus barcensis var. bucegiense (endemism pentru Bucegi), Ge-ranium caeruleatum (raritate endemică pentru Bucegi), Genţiana phlogiifolia (endemism carpatic), Thesium kerneranum (endemism pentru Bucegi şi Piatra Craiului), Bupleurum ranunculoides (numai în Bucegi).

Rezervaţiile din bazinul IalomiţeiIalomiţa străbate Munţii Bucegi aproape prin centru. În drumul său lung, şuviţa de apă născută

într-un circ glaciar sub vîrfurile Doamnele şi Bucura, creşte treptat, primind numeroşi afluenţi, ajungînd la Moroieni, la marginea Muntelui. Pe tot acest parcurs, rîul s-a adîncit de-a lungul milioanelor de ani în stiva groasă de conglomerate intersectînd din loc în loc cîte un bloc imens de calcar în care şi-a săpat impresionante chei. Versanţii şi culmile limitrofe sînt acoperite cu păduri de conifere şi amestec, precum şi de numeroase pajişti formate dintre numeroase asociaţii vegetale. Pentru valoarea ştiinţifică a unora dintre acestea şi conservarea peisajului de un farmec deosebit, în lungul Ialomiţei au fost delimitate rezervaţiile complexe Peştera—Babele în nord şi Cheile Zănoagei în sud. La acestea se adaugă la limita sudică a masivului încă două puncte fosilifere cu regim de protecţie Plaiul Hoţilor şi Plaiul Domnesc.

Rezervaţia Peştera—Babele include un relief complex devoltat pe calcare şi conglomerate, cfteva puncte fosilifere, pădurea şi pajiştile de pe culmile Cocora şi Piciorul Babelor, ansamblul ruiniform şi tundra alpină de pe culmile Babelor.

Constituie o zonă cu mare fluenţă turistică, datorită reliefului de aici, caracterizat prin forme meşteşugit sculptate de forţele naturii de-a lungul milioanelor de ani. Este străbătută de mai multe poteci turistică care vin de la cabanele aflate pe platou său în lungul văii Ialomiţei De asemenea, la Cabana Peştera, duce un drum nemodernizat ce urcă pe valea Ialomiţei precum şi telecabină care o leagă de Cabana Babele şi oraşul Buşteni. Aceasta impune din partea tuturor nu numai cunoaşterea limitelor şi valorilor de aici dar şi o atenţie sporită pentru protejarea lor.

Imediat în aval de confluenţa pîrîului Doamnei cu Ialomiţa, aceasta se angajează în străpungerea

pe aproape 1,5 km lungime a marginii estice a unei mase de calcar jurasic care intră în alcătuirea munţilor Bătrîna şi Strungile. Legat de aceasta a rezultat în urma proceselor de dizolvare şi eroziune un bogat carst cu variate forme de suprafaţă şi subterane. Ca urmare adîncirea Ialomiţei în calcare nu a dus la generarea unui sector de chei cu dimensiuni mari. Acestea apar în secţiunea sudică pe o lungime de circa 250 m, unde şi calcarele au o desfăşurare mai mare atît în suprafaţă cît şi pe verticală. În afara acestui sector denumit „Cheile Peşterii", în arealul rezervaţiei se mai înclud două forme similare întîlnite pe afluenţii de pe dreapta Ialomiţei. Este vorba de Cheile Urşilor în nord-vest şi Cheile Horoabei la sudvest, parcurgerea lor se face lesnicios şi pe o durată nu prea mare. Punctul de plecare îl reprezintă Cabana Peştera. Impresionează în mod deosebit pereţii abrupţi de calcar, îngustimea văilor şi unele rupturi de pantă care apar în versanţi. Cheile Horoabei sînt cele mai sălbatice. Ele se află în cursul inferior al Pîrîului Bătrîna care este denumit şi Horoaba. Valea este foarte îngustă, prezintă rupturi de pantă mari, nivele de mamite în versanţi — mărturii ale eroziunii exercitate de rîu. Apa se scurge, pe sub pătura de material din albie şi iese în aval la izvorul Burlacului, de unde peste praguri de frumoase căderi de apă (cea mai mare, de aproape 8 m).

Pe valea Horoabei există cîteva puncte unde în orizontul de calcare fine şi roz jurasice s-a identificat, o bogată faună de amoniţi (Phylloceras antecedens, lolcophylloceras zignoianum) şi brahippode în cheile Ialomiţei, în capătul dinspre cabană se văd cu uşurinţei în versantul drept deschiderile a două peşteri. Cea mai mare numită Peştera Ialomiţei are gura de intrare mai jos la circa 18 m faţă de albia rîului, pe cînd pe cealată, Peştera Pustnicului, prezintă o intrare mai mică situată la 8 m înălţime. Ele au rezultat în urma unor îndelungate procese de dizolvare la care s-au asociat eroziunea fluviatilă subterana şi desprinderea de blocuri. Peştera Ialomiţei, cunoscută se pare încă din sec. al XI-lea, a fost vizitată de turişti de abia începînd cu finele secolului trecut. Cercetările speologice şi interpretările genetice s-au realizat însă mult mai tîrziu, după 1950, lungimea totală însumînd toate galeriile şi sălile din cele două nivele ajunge la 804 m.

Peştera Pustnicului are dimensiuni mult mai reduse, dar ea ne impresionează prin formele de concreţionare încă bine păstrate, separate de galerii scurte şi înguste.

Cea mai mare parte din suprafaţa rezervaţiei este acoperită de molidişuri, caracteristice pe calcare titonice şi bine reprezentate pe muntele Cocora şi la poalele muntelui Bătrîna. Se mai găsesc aici numeroase pîlcuri de larice (Larix decidua ssp. carpatică) pe stînci (în dreptul peşterii), jnepenişuri (pe Valea Horoabei, muntele Bătrîna şi muntele Cbcora), precum şi exemplare izolate sau pîlcuri de zîmbru (Pinus cembra; în valea Leşniţei, valea Horoabei, pe muntele Cocora şi în valea Suchelniţei, pe muntele Bătrîna.

O vegetaţie subalpină deosebit de bogată se află aici în Cheile Urşilor, valea Horoabei, valea Leşniţei şi în pajiştile din împrejurimi. În Cheile Urşilor, de-a lungul apei găsim o floră bogată reprezentată de. coada calului (Equisetum hiemaie), ferigi (Cystopteris fragilis, G. montana), păiuşul (Festuca saxatilis, F. apennina), firuţa (Poa alpina şi Poa nemoralis), mălaiul cucului (Luzula albida), răculeţ (Polygonum bistorta), măcriş (Rumex arifolius), miliţea (Silene vulgaris), piciorul cocoşului (Ranunculus reperns), nemţişorul (Delphinum intermedium), curpen de munte (Atragene alpină), Arabis alpina, colţişor (Dentaria bulbifera), sunătoare (Hypericum maculatura), viorea (Viola biflora), pălăria cucului (Geranium phaeum), ochii şoricelului (Saxifraga cuneifolia), cununiţă (Spiraea ulmifolia), Călţunul doamnei (Geum rivale), Heracleum palmatura, ciuboţica ursului (Cortusa matthioli), degetăruţ (Soldanella morn tana), Pirola uniflora, Pirola secunda, şopîrliţa (Veronica urtidfolia), odolean (Valeriana montana, Valeriana tripteris), Campanula abietina, ciulin (Carduus personata), cruciuliţa (Senecio fuchsii), vulturica (Hieracium bifidum, Hieracium transsilvanicum), Doronicum cordatum.

Ca rarităţi din flora ţării întîlnim în această rezervaţie: păiuşul (Festuca apennina — în Valea Leşniţei şi Cheile Urşilor), nopticoasă (Hesperis moniliformis — endemism pentru Bucegi şi Piatra Craiului, stînjenelul de munte (Iris dacica — endemism pentru Carpaţii sudici), în Bucegi se găseşte pe muntele Colţii lui Babeş şi în Valea Ialomiţei la Dobreşti, Secate montanum, element mediteranean-balcanic, care vegetează din abundenţă pe peretele din muntele Bătrîna, la circa 100 m deasupra intrării în Peştera Ialomiţei, într-un loc foarte greu accesibil, apoi pe peretele sudic al Bătrînei, între Peştera Ialomiţei şi Turnul Seciului. Datorită importanţei sale ştiinţifice această rezervaţie a fost propusă să devină în viitor Parcul natural al Munţilor Bucegi.

REZERVAŢIILE NATURALE DIN MUNŢII CIUCAŞ (Judeţul Prahova şi Judeţul Braşov)

Munţii Ciucaş constituie una din cele mai interesante şi complexe ren gluni montane din Carpaţii

de Curbură. Deşi nu au înălţimi mari care să permită evidenţierea unui etaj alpin, peisajele sale îmbină calmul şi netezimea culmilor caracteristice munţilor scunzi cu spectaculosul şi ineditul întîlnit pe cele, mai sălbatice creste carpatice.

Dacă prima trăsătură este legată de altitudinile de 1200—1650 m, prezente aproape pretutindeni şi de bazinetele depresionare dezvoltate periferic, cel de-al doilea aspect este impus de rocă. Conglomeratele din care este plămădită cea mai mare parte a sa, au o grosime ce depăşeşte 600 m. Ele sînt alcătuite din pietrişuri şi uneori blocuri de calcar şi roci cristaline provenite din munţii ce existau cu aproape 100 milioane de ani în urmă şi care au fost rotunjite de apele rîurilor ce le-au cărat şi de valurile mărilor în care s-au acumulat.

Alcătuirea eterogenă a acestei roci face ca rezistenţa la atacul agenţilor modelatori să fie extrem de diferită şi ca urmare să rezulte un ansamblu de forme de relief cu înfăţişare bizară, lucru care a împins uneori la interpretări şi legende din cele mai variate.

Privite de la distanţă, creasta Zăganu-Gropsoarele, grupul de vîrfuri Ciucaş-Tigăile Mari-Tigăile Mici sau creasta din vestul culmilor Ciucaş şi Colţii Nitrii, dau impresia unor metereze de cetate. Pe măsura apropierii de ele se conturează tot mai precis imaginea unor ansambluri de turnuri, stînci, ciuperci de piatră, uriaşe în dimensiuni, înconjurate de poale şi ghirlande de grohotişuri. Ele alcătuiesc un relief ruiniform în a cărui apariţie îngheţul şi dezgheţul, apa de ploaie, dizolvarea şi vîntul au avut un rol deosebit. Examinarea atentă a lor permite observarea unor goluri emisferice rezultate clin desprinderea din ciment a unor blocuri, prezenţa unor poliţe pe fîşiile din ciment mai omogene şi mai compacte, a crăpăturilor ce pregătesc viitoare prăbuşiri de blocuri, etc. Toate acestea conferă stîncilor şi vîrfurilor, înfăţişări din cele mai variate „ciuperci", „turnuri", „sfinxi", etc. Ele sînt numai rezultatul unei îndelungate ciopliri şi şlefuiri a stîncilor, pereţilor şi vîrfurilor realizate inedit de la un loc la altul, de către cel mai mare sculptor — natura.

Relieful ruiniform de acest tip, deşi apare şi în alte masive car-patide alcătuite din alte roci, rămîne prin spectaculos şi complexitate, caracteristic munţilor formaţi din conglomerate. Iată unul din motivele care determină pe tot mai mulţi turişti să străbată potecile Ciucaşului. Deşi, în aceşti munţi există numeroase puncte de atracţie şi interes ştiinţific, cîteva reprezintă locurile cele mai căutate de turişti.

Datorită valorii distincte a peisajului pe care-l degajă aceste locuri cît şi prin raritatea elementelor ce-l alcătuiesc au fost declarate rezervaţii naturale.

Tigăile Mari—Ciucaş — se află în centrul masivului şi înglobează cîteva,din vîrfurile cu înălţimile cele mai mari (Vf. Ciucaş.1957, m, Vf. Tigăile Mari 1862 m) şi concentrează grupuri de turnuri, ciuperci, abrupturi şi stînci cu dimensiuni uriaşe şi forme complexe.

În aceste locuri, în orice lună din an, se poate ajunge pe mai multe trasee cu marcaj turistic, punctele de plecare fiind staţiunea climaterică Cheia şi Cabana Muntele.Roşu, Cabana Babarunca, pasul Bratocea, localitatea Zizin şi mai ales cabana Chiruşca (funcţionează numai vara) aflată la 1560 m în inima masivului. Durata drumeţiei variază între 3 şi 6 ore. De la Cabana Chiruşca pînă la poalele Tigăilor Mari se parcurge în 15—20 minute, iar pînă la vîrful Ciucaş în 45 minute — pînă la o oră.

Indiferent de locul de unde se va pleca, admirarea şi studierea peisajului atît de variat şi complet pe care-l oferă această regiune implică o deplasare în circuit (traseele combinate, bandă roşie şi cruce roşie). De altfel, traseul acestor poteci se desfăşoară prin zona externă a rezervaţiei. Turiştii care vin din sud şi est mai întîi vor urca pantele poienilor din faţa Tigăilor Mari pe care ulterior le vor depăşi pe faţa nordică, apoi se vor încadra în panta ce-a mai accentuată în lungul unui vîlcel care-i va scoate sub vîrful Ciucaş. De aici, se coboară pînă în Şaua Ciucaşului unde la o răscruce de poteci o vor apuca pe cea din stînga (cruce roşie), mergînd pe latura de sud a crestei Ciucaş-Tigăile Mari, la capătul căreia vor reîntîlni poteca pe care au urcat. Turiştii care sosesc de pe culmea Bratocea, de la cabana Babarunca, Muntele Tesla, vor ajunge în şaua Ciucaş, de unde vor efectua circuitul. Ceea ce se impune de la prima vedere este ansamblul de turnuri ţuguiate sau rotunjite, cînd înşirate cînd grupate în mănunchiuri cu înălţimi diferite, apoi abrupturile de peste 30 m. Rămîn în memorie „Babele la sfat”, „Ciupercile", „Turnul lui Goliat", „Mîna Dracului", „Tigăile Mari".

De sub acestea pornesc radiar numeroase văi adînci cu versanţi-prăpăstioşi acoperiţi la poale de grohotişuri şi o pătură subţire de sol pe care s-a dezvoltat o bogată vegetaţie de pajişti şi tufărişuri de Ericaceae, îndeosebi cu afin (Vaccinium myrtillus), smîrdar (Rhododendron kotschyi şi ienupăr (Juniperus sibirica).

Dintre asociaţiile de pajişti studiate de A. Paucă, Ev. Puşcaru - Soreceanu, M. Ciucă (1959), amintim: asociaţia dintre creţişoara şi păiuşul roşu (Alchemilla vulgaris şi Festuca rubra ssp. fallax) din care fac parte o serie de graminee ca: păiuşul roşu (Festuca rubra ssp. jalax), finita (Poa alpina), iarba cîmpului (Agrostis tenuis), ţepoşica (Nardus stricta), viţelar (Anthoxanthum odoratum), însoţite de

leguminoase ca: trifoul alb (Trifolium repens), ghizdei (Lotus corniculatiis) Şi de alte specii ca: creţişoara (Archemilla vulgaris), cujda (Doronicum carpaticum), ştevie (Astrantia major), toporaşi (Viola declinata), clopoţei (Campanula napuligera), şopîrliţa albă (Pamasia palustris), cimbrişor (Thymus montanus), ghinţură (Genţiana praecox), troscot (Polygonum viviparum), sînziene (Galium verum) ş.a.

Pe coasta Muntelui Ciucaş, deasupra cabanei Chiruşca, la altitudinea de 1650 m, întîlnim asociaţia cu ţepoşica (Nardus stricta), din care fac parte o serie de graminee ca: iarba cîmpului (Agrostis tenuis), viţelar (Anthoxanthum odoratwn), păiuş (Dechampsia flexuosa, Dechampsia caespitosa), firuţa (Poa annua), însoţite de alte specii ca: cinci degete (Potentilla iernata), clopoţei (Campanula napuligera), Homogyne alpina, creţişoara (Alchemilla vulgaris), toporaşi (Viola declinata), cimbrişor (Thymus montana), troscot (Polygonum bistorta), parpian (Antenaria dioica), vulturica (Hieracium aurantiacum), silur (Euphrasia rostkoviana), gălbenele (Ranunculus polyanthemos), Scorzonera roşea, afinul (Vacciuinum myrtillus), merişorul (Vaccinium vitis-idaea), ş.a.

Pe mai multe porţiuni din abruptele stîncoase s-au instalat lichenii, iar pe poliţe şi brîne şi peste tot unde s-a putut acumula puţină materie organică s-au înfiripat plante de stîncărie, cu adaptări pentru supraveţuire pe un spaţiu restrîns, bîntuit de vînt.

Versanţii stîncoşi şi abrupţi din Ciucaş amintesc în bună măsură ţarinele din Bucegi, avînd aceeaşi structură geologică şi tectonică în brîne şi trepte înierbate cu o vegetaţie aparte, calcicolă şi termofilă, cu predominanţa gramineelor (din formaţia Sesleria rigida ssp. haynaldiana, Carex sempervirens — Festuca saxatilis — Poa violacea).

Pe versanţii Tigăilor, la altitudinea de peste 1000 m, găsim vegetaţia cu Festuca saxatilis şi Carex sempervirens sub formă de tufe caracteristice, de tipul înţelenirii stepice. Dintre speciile care fac parte din această asociaţie mai amintim: horşti (Luzula spicata), cimbrişorul (Thymus pulegioides), arginţica (Dryas octopetala), piciorul cocoşului de munte (Ranunculus montanus), ochii şoricelului (Saxifraga luteo-viridis), turtă (Carduus transsilvanicus), stînjenelul de munte (Iris ruthenica), sînziene (Galium vernum), cupe (Genţiana praecox), Saxifraga demissa, Genţiana utriculosa, muşcata dracului (Scabiosa lucida), cinci degete (Potentilla iernata), luntricica (Oxytropis halleri), ochelariţa (Biscutella laevigata), iarba osului (Helianthemum alpestre), cornut (Cemstium lăatum), ş.a.

Pînă nu de mult era destul de frecventă în zonă Tigăilor Mari, Hoarea de colţ (Leontopodium alpinum), însă datorită culesului abuziv, numărul exemplarelor s-a împuţinat, astăzi ea putînd fi zărită în timpul verii pe poliţele mai înalte acolo unde mîna turistului nu ajunge.

Culmea Zăganu—Gropşoarele se află în sud-estul Munţilor Ciucaşului, separînd Teleajenul de Telejenel. De altfel, cele două rîuri îşi au izvoarele în extremitarea nordică a acestei culmi, iar la poalele ei se găsesc depresiunile Cheia (în vest) şi Valea Stînei (în est), locuri de unde frecvent încep -ascensiunile către vîrfurile din lungul ei. Privitei de la distanţă, de obicei din aceste depresiuni sau de la Cabana Muntele Roşu, se iese în evidenţă prin două aspecte — vîrfurile înşirate de la nord la sud aidoma unor lame de fierăstrău şi versanţii abrupţi de peste 600 m, orientaţi spre est şi vest. Acestea sînt legate de alcătuirea litologică şi de structura geologică.

Culmea este plămădită din conglomerate care au o grosime de peste 500 m. În jumătatea nordică, în masa conglomeratelor, precumpănesc elementele provenite din roci cristaline şi eruptive pe cînd în cea sudică cele de calcar. Aceasta face ca înfăţişarea reliefului să se deosebească în sensul că în nord culmea este mai largă, pantele convexe fiind frecvente, pe cînd la sud se impun pantele repezi cu aspect ruiniform. Profilul culmei urmărit de pe oricare din vîrfurile sale relevă mai întîi simetria, apoi existenţa a două sectoare distincte, creasta propriu zisă în jumătatea superioară cu vîrfuri turnuri, separate de hornuri şi şei adînci, abrupturi pe care domină vegetaţia de stîncărie şi poalele cu pante ceva mai domoale pe care pădurea de conifere le acoperă în întregime.

La limita superioară a pădurii se află grohotişuri recente care alcătuiesc ghirlande şi poale. Rezervaţia propriu-zisă se află în treimea superioară a culmii şi include tot ansamblul de coloane, vîrfuri, creste secundare ce se desprind din cele două vîrfuri importante, Gropşoarele (1862 m) în nord şi Zăganu (1785 m) la sud.

Pantele accentuate, lipsa apei, roca cu elemente şi ciment calcaros ca şi desfăşurarea crestei favorabilă circulaţiei curenţilor de aer din orice direcţie, au determinat dezvoltarea unor specii vegetale întîlnite frecvent la altitudini mai mari. Pe pantele din nordul culmei există tufe de jneapăn (Pinus mugo), ienupăr (Jeniperus commnnis ssp. nana), afin (Vaccinium myrtillns), merişor (Vaccininm vitis-idaea), smîrdar (Rhododendron kotschyi), ş.a.

Pe măsura apropierii de VI. Zăganu, acolo unde relieful este destul de accidentat, în etajul alpin inferior, la 1700 m, întîlnim asociaţia cu ţepoşica (Nardus stricta) şi afin (Vaccinium myrtillus), în care mai

vegetează şi alte graminee ca: păiuşul roşu (Festuca mbra ssp. fallax), păiuş (Deschampsia flexuosa şi D. caespitosa), iarba cîmpului (Agrostis tenuis), viţelar (Anthoxanthum adoratum), însoţite de alte specii ca: trifoiul (Trifolium repens), afinul (Vaccinium myrtttlns), merişorul (Viccinium vitis-idaea), ienupărul (Juniperus sibirica), dmbrişoral (Thymns montanus), cinci degete (Potentilla iernata), Homogyne alpina, parpian (Anthenaria dioica), vulturica (Hieracinm aurantiacum), troscot (Polygonum bistorta) ş.a.

Pe conglomeratele calcaroase în partea nord-vestică a Zăganului în-. tîlnim asociaţia de coada iepurelui şi rogoz verde (Sesleria rigida ssp. haynaldiana — Carex sempervirens). În cadrul asociaţiei predomină graminee ca: păiuşul (Festuca versicolor), firuţa (Poa violacea), Şesleria coerulans, Koeleria pyramidata, o serie de leguminoase ca: dulcişor (Hedysarum obscurum), trifoiul (Trifolium alpestre), vătămătoarea (An-thylis vulneraria) precum şi alte specii ca: cinci degete (Potentilla ternata), piciorul cocoşului de munte (Ranunculns montanus), cupe (Gentiana praccox, Genţiana triculosa), ochii şoricelului (Saxifraga demissa, Saxifraga opposit.ifolia, Saxifraga aizoon), vîrtejul pămîntului (Pedicularis verticillata), sînziene (Galium vernum), cărbuni (Phyteuma orbicularis), Scorzonera roşea, arginţica (Dryas octopetala), stînjenelul de munte (Iris ruthenica), şopîrliţa albă (Parnassia palustris), vulturica (Hieracium aurantiacum), garofiţa (Dianthus tenutfolis), smîrdanil (Rhododendron kotschyi) ş.a.

Pe stîncile.Zăganului vegetează o serie de plante endemice ca: Sesleria haynaldiana, Koeleria transsilvanica, Aconithum anthora, Libanotis humilis, Laserpitium latifolium, Erysimum baumgartenianum, Erysimum wittmanni, Dianthus kitaibelli ssp. spiculifolius, Senecio rupestris, Hieracium villosum, printre care şi floarea de colţ (Leontopodium alpinum).

În estul culmii între vîrfurile Zăganul şi Gopşoarele, îşi are obîrşia Pîrîul Alb, vale prăpăstioasă în lungul căreia apar rupturi de panta, grohotişuri şi sectoare de chei. Pe versanţii.ei, în masa de conglomerate există mai multe blocuri de calcar cu dimensiuni mari. Pe ele s-au dezvoltat o bogată vegetaţie calcifică, iar pe alocuri, circulaţia apei a dus la apariţia unor peşteri cu dimensiuni mici.

Parcurgerea crestei se poate realiza în lungul potecii cu marcaj turistic (bandă albastră) care se desfăşoară de la sud la nord, trecînd peste vîrfurile principale. Ascensiunea se face fie dinspre Cabanele Muntele Roşu sau Chiruşca, fie din şoseaua Buzoianu unde se ajunge din Cheia sau de la păstrăvăria Valea Stînei.

Şuviţele Berii. Cea de-a treia zonă pusă sub ocrotire se află în cursul superior al Teleajenului, cunoscut în literatură sub numele de Valea Berii. Obîrşia propriu-zisă a acestui rîu este reprezentată de o vale seacă care se desfăşoară de la est spre vest de sub vîrful La Răscruce, între Muntele Roşu (S) şi culmea Chiruşca (N). Fundul văii este acoperit pe grosime mare din materialele dezagregate în care apa de ploaie sau din topirea zăpezilor se infiltrează repede. Izvoarele rîului apar la o altitudine de 1360—1370 m sub forma unor şuvoaie puternice care prin debitul bogat şi aproape constant amintesc de izvoarele întîlnite la baza masivelor calcaroase. Aici există o mică amenajare prin cele trei ţevi ale fîntînei Prof. Nicolae Ioan, scurgîndu-se o bună parte a apei din şuvoaiele pîrîului Berii. În aval, valea se lărgeşte tot mai mult încît treptat capătă înfăţişarea unui bazinet depresionar a cărei vatră este umplută de o pătură bogată de pietrişuri (peste 10 m. grosime). Pe dreapta văii, de la bazinul culmei Bratocea, se pot urmări mai multe izvoare bogate care alimentează pîrîul Berii. Ele apar la baza unor poale de grohotiş vechi, rezultat din dezagregarea versanţilor în pleistocenul superior cînd pe crestele înalte ale Carpaţilor existau gheţuri. Bazinetul Berii este închis la sud de un sector de cheie (circa 700 m lungime), tăiat în gresii şi conglomerate. Pereţii abrupţi şi numeroasele praguri din albia pîrîului care aici este cunoscut sub numele de „Cheiţa" stîrnesc un interes aparte.

Şuviţele Berii care constituie perimetrul strict ocrotit se află în zona izvoarelor acestui pîrîu. Se au în vedere nu numai ivirile de apă ci şi asociaţiile vegetale dezvoltate pe un depozit de materiale intens dezagregat şi alterat şi care acumulează o cantitate mai mare de apă.

Pîlcul de jneapăn de pe Muntele Bratocea în sectorul sud-vestic al Munţilor Ciucaş, între pîrîul Bratocea (S) şi şaua Tigăilor (N) şi văile Bratocea (V). Pîrîul Berii (E) se desfăşoară pe aproape 6 krn o culme care pe cea mai mare parte înregistrează înălţimi la peste 1600 m. Privită de pe culmile vecine ea se impune în peisaj prin monotonia liniei de creastă, printr-un extins sector de pajişte de peste 1550 m pe versanţi aproape abrupţi, secţionaţi de mai multe văi seci şi care în cea mai mare măsură sînt acoperiţi de o bogată pădure de conifere. Totuşi, în profilul crestei apar evidente trei vîrfuri. Pe latura sud-vestică a culmei, aproape de limita superioară a pădurii de molid se află „Sfinxul din Bratocea", stîncă meşteşugit dăltuită de îngheţ-dezgheţ, spălate în suprafaţă pe abruptul structural al Bratocei.

Al doilea vîrf se află aproape în centrul culmei, este conic şi are o înălţime de 1769 m. Este vîrful Bratocea, pe a cărei poale se află grohotişuri fixate în bună parte de ienupăr (Juniperus sibirica). afin (Vaccinium myrtillus) şi merişor (Vaccinium vitis-idaea). Pe această frumoasă culme apare un grup de

jneapăn pus sub ocrotire. Parcurgerea culmei se poate face pe poteca cu marcaj turistic (bandă roşie) care vine din pasul Bratocea (şoseaua Braşov — Cheia — Ploieşti) şi ajunge în Şaua Tigăilor, unde există posibilităţi de continuare a drumului spre Vf. Ciucaş, cabana Chiruşca spre Poiana Tesla, cabana Babarunca.

În aceste zone ocrotite amintite mai sus, găsim în afara florii de colţ (Leontopodium alpinum) şi alte plante ocrotite ca: tisa (Taxus baccata), ghinţura galbenă (Genţiana Iuţea), sîngele voinicului (Nigritella rubra), iedera albă (Daphne blagayana), crucea voinicului (Hepatica transsilvanica), macul de munte (Papaver corona-sancti-stephani) ş.a.

Bogăţia animalelor sălbatice constituie un preţios fond cinegetic al masivului Ciucaş. Aici găsim o serie de mamifere ca: ursul (Ursus artcos), mistreţul (Sus scrofa), cerbul (Cervus elaphus), rîsul (Lynx lynx), lupul (Canis lupus), vulpea (Vulpes vulpes), jderul (Martes martes), pisica sălbatică (Felix silvestris), veveriţa (Sciurus vulgaris).

Recent a fost colonizată şi capra neagră (Rupiţapra rupicapra).Lumea păsărilor o formează păsările mici, unele cîntătoare ca: privighetoarea (Luscinia

megarhynchos), cinteza (Fringilla coelebs), fluturatul de stîncă (Trichodroma muraria).Deasupra crestelor este domeniul uliilor (Acapiter nisus), vulturilor (Aegypius monachus) şi a

acvilelor de munte (Aquila). Zăganul (Gypaetus barbatus aureus), vulturul uriaş cunoscut în culmea Zăganul — de unde se pare că îşi trage şi numele — este astăzi dispărut la noi în ţară.

Dintre reptile menţionam: vipera comună (Vipera berus) şi şopîrla de munte (Lacerta vivipara).

REZERVAŢIA SNAGOV (Sectorul agricol Ilfov)

La circa 30 km nord de Bucureşti, pe stînga Lacului Snagov, se află rezervaţia complexă Snagov, care reprezintă un rest al vechilor Codrii ai Vlăsiei, care acopereau odinioară întreaga Cîmpie Română pînă la Dunăre.

Rezervaţia se află la capătul drumului asfaltat ce se desprinde din şoseaua Bucureşti — Ploieşti, la Ciolpani. Pentru a vizita această rezervaţie putem porni din Piaţa Presei Libere pe şoseaua Bucureşti — Ploieşti (DN 1 — E 15) pînă la kilometrul 35 (Braseria Snagov) apoi la dreapta, încă 4,5 km pe drumul asfaltat DC 2. În sezonul estival, în zilele de sărbătoare, circulă spre pădurea Snagov autobuzele speciale I.T.A. cu plecare din Piaţa Scînteii. În restul săptămînii există curse zilnice de autobuze spre Ciolpani — Siliştea Snagovului sau spre alte localităţi din apropierea şoselei Bucureşti — Ploieşti cu plecarea din autogara Băneasa.

Înfiinţată ca urmare a H.C.M. nr. 894 din 2 iunie 1952, rezervaţia complexă Snagov are o suprafaţă de 1727 ha. În cadrul rezervaţiei este inclusă partea de NE a Lacului Snagov şi trupul de pădure cuprins între Parcul Snagov şi coada Siliştii Snagovului pe stînga lacului şi se continuă pe la nord de insula Mănăstirii Snagov, incluzînd pe dreapta lacului şi trupurile de pădure: Fundul Lacului, Gruiul şi Popeşti. Vegetaţia lemnoasă este reprezentată de o pădure de sileau, în care domină stejarul (Quercus robur) şi carpenul (Carpinus betuluş) însoţit de tei (Tilia tomentosa), frasin (Frasinus excelsior), arţar tătărăsc (Acer tataricum), jugastrul (Acer campestre), scoruşul (Sorbus aucuparia şi Sorbus torminalis), precum şi o bogată cortină de arbuşti ea lemnul cîinesc (Ligustrum o'ulgare), păducelul (Crataegns monogyna), sînsjernl (Cornus sanguinea) ş.a.

Ea cuprinde în covorul său de primăvară şi vară specii interesante şi rare ca: brînduşa aurie (Crocus moesiecus), spînzul mirositor (Helleborus odorus), usturoiul bulgăresc (Nectaroscordium dioscoridis), stînjeneii cu frunze subţiri (Iris graminea) şi altele.

În partea de est a lacului există o zonă ştiinţifică de circa 100 ha. unde cresc unele specii de ifag (Fagus sylvatica), fagul caucazian (Fagns orientalis) şi cîteva exemplare de Fagns taurica, hibrizi între fagul comun şi fagul caucazian.

Rezervaţia se extinde şi asupra lacului Snogov, considerat unul din cel mai mari limane fluviatice din Cîmpia Români. Lacul în ansamblul său are o suprafaţa de 576 ha, o lungime de 16 km şi o adîncime de 9 m.

În cea mal mare parte apa lacului este acoperită de vegetaţie acvatică, plaurul atingînd grosimi de 1,5 m. Ca elemente floristice acvatice mai interesante din punct de vedere ştiinţific amintim: otrăţelul (Utricularia vulgaris), săgeata apei (Sagittaria latifolia) şi nufărul indian (Nelumbo nncijera).

Cercetările faunistice an scos la iveală anele specii rare, relicte ponto-carpatice ca lamelibranhiatul Dreissena polymorpha. În vegetaţia planctonică trăieşte copedopul Eudiaptomus graeilis, specific lacului.

În apele lacului întîlnim o bogata ihtiofaună reprezentata prin biban, plătică, crap şî doua specii de guvizi Gobis gymnotraehelns şi ploterrorhynchns sp.

LACUL ŞI GOLUL ALPIN BÎLEA (Judeţul Sibiu)

Lacul glaciar Bîlea este situat în Munţii Făgăraşului, cuprins între Defileul Oltului şi poalele Pietrei Craiului, formînd o coamă puternica, a cărei măreţie şi frumuseţe atrage din ce în ce mai mult tot mai numeroşi şi pasionaţi drumeţi, atraşi de fermecătorul peisaj alpin, împestriţat cu genţiane, campanule, garofiţe, flori de colţ, sîngele voinicului, care formează adevărate covoare vii ce ne încîntă privirea.

Lacul Bîlea, declarat monument al naturii cu o suprafaţă de 120,40 ha este unul din cele mai mari lacuri din Munţii Făgăraşului, avînd o lungime de 360 de metri, o lăţime de 240 metri şi e adîncime de 11 m.

Vegetaţia din jurul lacului, mai ales de pe malul vestic, este tipică hidrofilâ formată din rogozuri şi rugini scunde, alpine ca: (Sarex pgrenaica, Carex dacica, Carex stellulata, Jnncns filiformis, ca puţine alte plante de margine ca: splina (Chrgsosplenium oppositijolinm), păpădia alpină (Taraxacum nigrieans), pătlagina alpină (Plantago gentianatâes) şi alte specii.

Versantul nordic al muntelui Capra şi Paltinul, care reprezintă fondul primei căldări glaciare Bîlea, este foarte înclinat, aproape ca un perete vertical, la poalele căruia zace o aglomerare de stînci mari, haotic împrăştiate, printre care cresc mici pîlcuri de buruieni alpine, mai ales omagul (Acanitum taurieum) şi strigoaia (Veratmm album). Pe grohotişul depus la mijlocul pantei se instalează o vegetaţie foarte rară şi firavă, formată în special dîn graminee ca: firuţa alpină (Poa tremnta, Poa nyaradyana) şi puţine plante cu flori albe, viorelele galbene (Viola biflora), nu-mă-uita (Styosotis alpestris) ca flori azurii, eogda (Daroviciat carpaticum) ca flori mari galbene.

Demnă de semnalat este mîca cascadă de sub Paltinul, care se prelungeşte pe o suprafaţă de cîţiva metri, deasupra potecii şi de unde atîrnă ca o perdea verde de vegetaţia ierboasă de izvoare, reprezentata de Heliosperma quadrifolium, cu flori albe şi ochii şoricelului (Saxifraga aizoon) cu flori galbene sulfurii.

Vegetaţia de pe Muchea Bîlei este bogată şi variată, formată din complexe de tufărişuri, de smîrdar (Rhododendron kotschyi) şi merişor (Vaccinium vitis-idaea), împreună cu multe alte plante ca: oiţa cu flori albe (Anemone narcissijlora), garofiţa cu flori roşii (Dianthus compactus) precum şi micuţa plantă endemică — miliţea (Silene dinarica) cu flori mici roz.

Pe această muchie întîlnim cîteva jgheaburi calcaroase unde cresc multe plante calcicole alpine, dintre care semnalăm: floarea de colţ (Leontopodium alpinum), frumosul mac galben (Papaver corona-S ancti-Stephani), precum şi o plantă rară — Saussurea alpina, cu flori purpurii roşietice.

Pentru conservarea peisajului natural un teritoriu de circa 100 ha din jurul Lacului Bîlea a fost declarat rezervaţie ştiinţifică. Această rezervaţie cuprinde spre sud semeţul pisc Vînătoarea lui Buteanu (2508 m), Vf. Capra (2450 m), pe flancuri, în stînga Muchea Buteanu (2350 m) iar în dreapta Muchea Bîlea (2300 m), între care şi Valea Bîlea cu o vegetaţie foarte bogată care se întinde pînă jos la cascadă. În ultimii ani rezervaţia naturală s-a extins şi pe versantul sudic, prinzînd şi căldarea cu Lacul Capra, Fundul Caprei şi Valea Capra în apropiere de Piscul Negru.

Plantele ocrotite sînt următoarele: tisa (Taxus baccata), laricele sau zada (Larix decidua ssp. carpatică), zîmbrul (Pinus cembra), smîrdarul (Rhododendron kotschyi), floarea de colţ (Leontopodium alpinum), sîngele voinicului (Nigritella rubra, Nigritella nigra), bolbocii de munte (Trollius europaeus), angelica (Angelica archangelica), ghinţura galbenă (Genţiana Iuţea), iar dintre endemismele făgăresene amintim: guşa porumbelului (Silene dinarica) şi săpunăriţa mică (Saponaria pumila).

Animalele ocrotite prin lege întîlnite în zona pădurilor şi cea alpină sînt: capra neagră (Rupicapra rupicapra), rîsul (Lynx lynx), vulturul bărbos (Gypaetus barbatus), vulturul pleşuv sur (Gyps juluus), vulturul pleşuv brun (Aegypius monachus), acvila de munte (Aquila chrysaetos), cocoşul de munte (Tetrao urogallus) şi corbul (Corvus corax).

IEZERELE CINDRELULUI (Judeţul Sibiu)

Rezervaţie complexă, situată, pe versantul nordic al platformei Frumoasa-Cindrel (2168—2245 m), unde s-au format trei circuri glaciare: Oropata, Iezerul Mic şi Iezerul Mare, iar pe versantul estic circul Iubea Răşinarului.

Tăuri alpine s-au format doar în două circuri: Iezerul Mare şi Iezerul Mic.

Zona glaciară de pe Cindrel se caracterizează printr-o faună variată şi tipică formată din capre negre, urşi, lupi şi 29 de specii de păsări. Pe platoul de deasupra circurilor cuibăreşte relictul glaciar endemic Endromias morinellus, unul din punctele de atracţie al regiunii.

Nu mai puţin atrăgătoare este fauna de insecte, bogată în elemente alpine.

REZERVAŢIA MUNŢII CĂLIMANI (Judeţul Suceava)

În partea de sud-vest a judeţului Suceava se întind Munţii Căliman, cu ramificaţii spre nord pînă la albia rîului Dorna. În ansamblu, aceştia urcă în trepte dinspre sud spre nord pînă la o altitudine de peste 2100 m. La limita bazinelor Dornelor, ei se continuă printr-un abrupt, coborînd pe pante mai mari prin numeroase obcine ce închid între ele bazinele hidrografice aproape paralele, cu ape ce curg spre nord, în Bistriţa.

Este interesantă evoluţia acestor munţi, de la formarea lor. În paleogen, întreaga regiune corespundea golfului marin al Bîrgăului, legat de acel al Maramureşului. În a doua parte a terţiarului (neogen) au avut loc cîteva puternice erupţii separate între ele prin perioade de linişte, care au dus la apariţia actualului masiv acum circa 55 milioane ani; Călimanii fiind deci cei mai tineri munţi dn ţara noastră.

În ultima parte a terţiarului şi în cuaternar s-a instalat glaciaţia, evidenţiată în prezent prin existenţa căldărilor pe partea de nord a celor mai înalte piscuri. Căldările glaciare tipice de pe versantul bucovinean sînt pe Răchitiş, la altitudinea de 1900 m; ele erau acoperite cu circa un milion de ani în urmă de gheţari ce se întindeau pe distanţe de pînă la 3 km.

Rezervaţia complexă a Munţilor Călimani care ocupă o suprafaţă de circa 200 ha, a fost înfiinţată prin decizia Comitetului Executiv al Consiliului Popular al judeţului Suceava, fiind inclusă în Legea nr. 9/1973 privind protecţia mediului înconjurător şi cuprinde pădurile şi jnepenişurile situate la obîrşia pîrîului Neagra Şarului, înspre vîrful Răchitiş, avînd ea limite: la vest şaua ce duce spre vîrful Pietricelu, la sud creasta Răchitiş, spre est arboretul de limită al amestecului de molid-zîmbru, iar spre nord o linie marcată ce atinge şoseaua betonată care urcă la colonia de mineri din Călimani.

Această rezervaţie are menirea de a proteja peisajul, flora şi fauna alpină, reprezentată prin numeroase specii rare, monumente ale naturii ca zîmbrul (Pinus cembra), tisa (Taxus baccata), smîrdarul (Rhododendron kotschyi), floarea de colţ (heontopodium alpinum), sîngele voinicului (Nigritella nigra, Nigritella mbra) şi altele.

Din lumea păsărilor în zona alpină trăiesc: cinteza alpină (Monti-jrigilla nivalis), cocoşul de mesteacăn (Lyrurus tetrir), jar în pădurile de răşinoase întîlnim: cocoşul de munte (\Petrao nrogallns), ierunca (Tetrastes bonasia), cojoaică (Certhia familiaris) ş.a.

Dintre mamifere amintim: ursul brun (Ursus arctos), rîsul (&ynx tynx), jderul (Martes martes), lupul (Canis lupus), vulpea (Canis vnl~ pe$), mistreţul (Sus scrofa), cerbul carpatin (Cervus elephus), ş.a. Datorită importanţei sale ştiinţifice această rezervaţie a fost propusă să devină în viitor parc naţional.

MUNŢII RARĂU — PIETRELE DOAMNEI (Judeţul Suceava)

Rezervaţie complexă situată în Munţii Rarău la altitudinea de 1608, m, formată din -calcare alpine, neuniforme, de mărimi şi forme variate cu o suprafaţă de 887,90 ha. Din punct de vedere peisagistic, aceste „pietre" reprezintă rarităţi şi unicate în Carpaţii nordici atrăgînd an de an numeroşi iubitori ai naturii.

Fig. 22 — Pietrele Doamnei din Munţii RarăuStîncile calcaroase ale Pietrelor Doamnei sînt încrustate cu corali, alge şi amoniţi. Aceste forme

reprezentau adevărate recife acum 140 de milioane de ani, în perioada cretacică, atunci cînd teritoriul era acoperit de apele calde ale oceanului. În urma mişcărilor tectonice, care au avut loc în timp, marea s-a retras iar recifele s-au ridicat la suprafaţă, fragmentîndu-se şi alcătuind peisajul sălbatic ce este caracteristic numai acestor locuri.

Escaladînd acest monument al naturii rămînem încîntaţi de diversitatea covorului vegetal care cuprinse numeroase elemente floristice, cum ar fi: căpşunica (Cephalanthcra alba), papucul doamnei (Cypripedium calceolus), Ouşorul (Streptopus amplexifolius), brebenii (Corydalis capnoides), ventrilica (Veronica montana), brusturul negru (Symphytum cordatum), ochiul şarpelui (Eritrichum nanum), ochii şoricelului (Saxifraga luteo-viridis), sînzienele (Galium anisophyllum) ş.a.

Fauna este reprezentată prin interesante specii de lepidoptere studiate de prof. I. Nemeş, care a

identificat două specii noi pentru ţară: Cnephasia articolana şi Chloroclysta citrata f. stigulata şi diverse grupe de vertebrate: păsări răpitoare (bufniţa, ciufii, cucuvelele, huhurezii) şi mamifere (lupul, vulpea, jderul, rîsul).

DELTA DUNĂRII (Judeţul Tulcea)

Rezervaţie complexă, care constituie un teren favorabil pentru dezvoltarea unei bogate flore şi faune, specifică ecosistemelor acvatice. Delta reprezintă cea mai întinsă şi cea mai compactă suprafaţă stuficolă de pe glob, ocupînd o suprafaţă de 240.000 ha.

Stuful formează aici imense insule de plaur, cu adîncimi de 0,60— 2 m, consolidate de sedimente depuse în Delta Dunării. Imensele stufării au un rol deosebit în menţinerea echilibrului natural al Deltei, împiedicînd aluvionarea ghiolurilor, reduce sărurile minerale din straturile mai mici la suprafaţa solului, oferă adăpost, hrană şi posibilităţi de reproducere a peştilor şi altor specii de animale, aproape dispărute din Europa. Vegetaţia deltei este reprezentată prin numeroase specii de plante acvatice, natante şi submerse, completate cu numeroase specii caracteristice terenurilor mlăştinoase.

Din prima categorie de plante amintim: nufărul alb (Nymphaca alba), nufărul galben (Nuphar luteum), plutica (Limnanthemum nymphoides), cornacii sau nucile de apă (Batrachium aquitile), broscăriţa (Potomageton natans), foarfecă bălţii (Stratiotes aloides), cosorul (Ce-ratophyllum submersum, C. demersum), brădişorul (Myriophllum spicatum), lintiţa (Lemna minor, b. trisulca), iarba broaştei (Hydrocharis morsu-ranae) ş.a.

Plantele de mal sau cele de zone mlăştinoase sînt reprezentate de: pipirig (Schoenoplectus lacustris), papura (Typha latifolia, T. angusti-,folia), trestia (Phragmites communis), troscotul de apă (Polygonum amphibium), coada calului (Hippufis vulgaris), feriga de apă (Dryopteris thelypteris), aliorul de baltă (Euphorbia palustris), rogozul (Carex sp). buzduganul (Sparganium ramosum), săgeata apei (Sagittaria sagitifolia), limbariţa (Alisma plantago-aquatica), roşăţeaua (Butomus umbellatus), stînjenelul de balta (Iris pseudacorus), trestia mirositoare (Acorus ca-lamus), coada-zmeului (Calla palustris).

Foarte frumoase şi încîntătoare sînt luncile de Tamarix (cătină roşie) şi llippophae (Cătina alba), care alternează cu grindurile.pleşuve pe care străjuiesc mori de vînt aţipite de neguri şi" cu fîşii de cîmpie acoperite cu livezi şi grădini.

Fig. 23 — Aspect de vegetaţie acvatică din Delta Dunării.Peisajul floral impresionant de bogat al acestor locuri de basm este completat cu cele 8000 ha de

păduri, cu arbori gigantici, pe ale căror trunchiuri se îmbrăţişează plantele agăţătoare de tipul lianelor (Peri-ploca graeca) şi numeroase specii din vegetaţia pitică.

Impresionantul triunghi de ape şi pămînturi, este însă, nu numai o uriaşă colecţie botanică, ci şi un vast paradis al păsărilor şi mamiferleor.

Aici vom întîlni rarităţi ale ornitofaunei europene şi mondiale ca: pelicanul comun (Pelicanus onocrotalus), pelicanul creţ (Pelicanus crispus), călifarul alb (Tadorna tadorna), egreta mare (Egretta alba), egreta mică (Egretta garzetta), lopătarul (Platalea leucorodina), lebăda cucuiată (Cygnus olor), lebăda de iarnă (Cygnus cygnus), lişiţa (Fulica altra), sitarul de pădure (Scolopax rusticola), gîrliţa mare (Anser albifrons), gîrliţa mică (Anser erythropus), raţa de gheţuri (Clangula hyemalis), raţa sunătoare (Bucephala clangula), raţa mică (Anas crecca), raţa fluierătoare (Anas penelope), raţa lingurar (Anas clypeata), raţa moţată (Aytliya fuligula), raţa cîrîitoare (Anas qnerqiteaula), raţa mare (Anas platyrhynchos), raţa cu ciuf (Netta rizna), raţa roşie (Aytha nyroca). stircul cenuşiu (Ardea tinerea), stîrcul roşu (Ardea purpurea), stîrcul-galben (Ardeola ralloides), buhaiul de baltă (Botanrus stellaris), stîrcul de noapte (Nyctocorax nyctocorax), cufundacul polar (Gavia arctică), corcodelul mare (Podiceps cristatus), corcodelul gît-rosu (Podiceps gri-seigena) şi gît-negru (Podiceps nigricollis).

Dintre speciile migratoare amintim: ţigănaşul (Plegadis falcinellus), , cîovlica ruginie (Glareola pratincola), nagîţul (Vanellns valeUus), culicul mare (Nwnenuis arquata), fluierarul picior-roşu (Tringa totanus) ş.a.

Variată este lumea păsărilor răpitoare reprezentată de vulturii albi (Neophron percnopterus), hereţi de stuf (Circns aeruginosns), codalbul (Heliaetus albicttla), uliganii-pescari (Pandion heliaetits) ş.a. Mamiferele sînt reprezentate prin: lupi, vulpi, pisici sălbatice, nevăstuici, hermine, ca şi unele mai rare ca: vidra (Lutra lutra), dihorul de baltă (Putorins lutreola), cîinele enot (Syctereutes prochyonoides), bizamul (Ondrata zibethica) ş.a.

Pe grindurile abrupte mai întîlnim unii reprezentanţi ai reptilelor ca: şopîrlele de nisip (Eremia sp.)

şi viperele mici de stepă (Vipera ursinii renardi). Aici se află unicul loc din România în care trăieşte acest şarpe mai puţin veninos decît cel obişnuit.

În jurul Lacului Razelm, trăiesc multe broaşte ţestoase de uscat (Testudo graeca ibera), care se întîlneso tot mai rar în Dobrogea.

O altă bogăţie a Deltei o formează peştele şi în special sturionii (morunul, nisetrul, păstruga) „purtătorii" icrelor negre. Ei migrează din Marea Neagră în Dunăre pentru a-şi depune icrele. Cega şi Viza trăiesc tot timpul în apele fluviului. Unică prin bogăţia florei şi faunei sale, prin privelişti de o frumuseţe fermecătoare, Delta Dunării este recunoscută pe drept cuvînt ca un „parc” natural cum altul nu se mai întîlneşte în Europa, care păstrează splendoarea şi frumuseţea neegalată a naturii.

Datorită importanţei sale ştiinţifice şi peisagistice, Delta Dunării a fost propusă să devină în viitor Parc Naţional şi a fost inclusă de U.N.E.S.C.O. între rezervaţiile biosferei.

REZERVAŢIA DIN MUNŢII COZIEI (Judeţul Vîlcea)

Arealul rezervaţiei se circumscrie aproape în întregime masivului Cozia şi se prelungeşte la vest de Olt în culmea Năruţu, dift Munţii Căpăţînii. Rezervaţia este uşor accesibilă doritorilor de drumeţie şi admiratorilor de frumuseţi naturale, căci ea este situată în imediata vecinătate a complexului balneoclimateric Călimăneşti-Căciulata.

Fig. 24 — Aspect din Munţii Coziei.Accesul este uşor atît datorită drumului forestier ce merge de la Călimăneşti la Cabana Cozia pe

flancul nordic ai masivului cît şi datorită potecii turistice care porneşte din Complexul Călimăneşti—Căciulata peste barajul Turnu şi mai departe pe lîngă Troiţa din răscruci, Mănăstirea Stânişoara — Cabana Cozia. O altă posibilitate de acces este cea din gara Turnu prin curtea Mînăstirii Turnu şi mai departe spre Mînăstirea Stânişoara şi limita sudică şi sud-vestică a rezervaţiei.

Masivul Cozia, un horst cu altitudini de peste 1600 m, apare ca o insulă masivă şi dură între Valea Sălătrucelului la est şi sud, Valea Băiaşului la nord şi Valea Oltului la vest, sau mai corect spus între depresiunile Jiblea la sud şi Loviştea la nord. Înălţimea sa maximă este înregistrată în Vf. Cozia (1668 m.) (Ciuha Neamţului).

Alcătuit din gresie şi şisturi cristaline, masivul a oferit cîmp larg desfăşurării proceselor de dezagregare care au contribuit la formarea spectaculoaselor abrupturi petrografice şi a haosului de forme dintre cele mai bizare ca aspect (turnuri, creste, porţi, figuri comparabile cu diferite vietăţi sau forme antropomorfe). Diversitatea de microforme de relief o putem admira pe oricare din traseul ales pentru a pătrunde în arealul rezervaţiei. Chipurilor de piatră cu dimensiuni variabile li se adaugă diversitatea speciilor vegetale (ierboase sau lemnoase) ce alcătuiesc covorul vegetal al acestui munte.

Înfiinţată în anul 1962 rezervaţia complexă Cozia, ocupa circa 17.000 ha din care rezervaţiei ştiinţifice propriu-zise îi revin doar 5.000 ha. În cadrul rezervaţiei circa 4467 ha sînt acoperite cu pădure în care predomină fagul (40%), urmat de gorun (20,4%), răşinoase (10%) şi alte specii (10%), iar circa 567 ha reprezintă stînci.

„Chipurile de piatră" ce apar ca stînci izolate au dimensiuni variabile de la cîţiva metri la cîţiva zeci de metri. Ifocmai datorită multitudinii acestor chipuri I. Conea, susţinea că „Muntele Cozia nu este altul decît străvechiul „Kogeonon" al geto-dacilor, căci şi denumirea de Cozia sugerează acest nume amintit încă de Herodot".

Denumirile formelor antropomorfe sau zoomorfe din rezervaţia Cozia—Năruţu amintesc de tradiţiile pastorale din acest masiv în care locuitorii depresiunilor din jur găseau un adăpost sigur în timpurile istorice.

Astfel întîlnim aici „Sfinxul Coziei", „Ciobănaşul", „Baba Coziei", „Haiducul", „Dochia fără cojoace", „Ursul", „Capul dintre brazi", „Tătarul", „Omul cu glugă", „Dacul”, „Bufniţa cu pui”, „Vidra", „Faraonul", „Animale preistorice", „Înţelepţii", etc.

Formelor antropomorfe li se pot adăuga portalurile de piatră ori coloanele create prin dizolvarea rocii, pot fi admirate „Poarta omului". «Poarta mioarelor", „Poarta Stânişoarei", „Poarta vulturilor", „Turnul lui Ţepeş", „Acul Pustnicului din Sălbaticul", „Conul şi piramida lui Bulzu" etc. De fapt păstorii numesc în Cozia „bulz” orice rocă izolată lipsită de vegetaţie cu un microrelief particular.

Multă vreme s-a vehiculat ideea că aceste forme se datorează activităţii oamenilor din neolitic sau geto-dacilor. Ele însă sînt rezultatul unor procese fizico-chimice petrecute în natură şi la baza cărora au stat gnaisele oculare. Stîncile au aici şi un aspect ciuruit rezultat al proceselor de clivaţie ce le-au afectat în

vremea cînd în Făgăraş domneau gheţarii pleistocenici şi care s-a adăugat acţiunea ulterioară de dizolvare a lentilelor de feldspat de către apele de infiltraţie din ploi ori pîraie. Aceste forme de dizolvare au uneori dimensiuni mai mari avînd aspectul unor grote cum ar fi “Peştera din Cale", pe drumul spre Mînăstirea Stânişoara, „Grota Haiducului din Colţii lui Damaschin”, „Grota Urşilor de sub vîrful Ciobanul", etc.

Nu lipsesc din Cozia nici cheile şi cascadele rezultat al acţiunii de veacuri a izvoarelor ce-şi află obîrşia în centrul masivului.

Sînt demne de admirat cascada „Gardului" de valea Gardului la 20 m înălţime, cascada „De sub încuietori" pe mai multe trepte pe pîrînul Bulzului, cascada „Pateştiului” pe pîrîul Pateşti etc. Între cele mai frumoase chei reţin atenţia Cheile Bulzului, Cheile Ciuhei Mari şi cheile Roşiei.

Multitudinii microformelor de relief din rezervaţia complexă Cozia—Năruţu li se adaugă covorul multicolor al plantelor şi spectaculozitatea arborilor. Aceştia din urmă fie că sînt pini singuratici de pe poliţele înguste ale „bulzurilor" ce apar ca vaşnici apărători ai microformelor din apropiere, fie că sînt molizi, fagi sau goruni seculari aflaţi oe clinele mai domoale ale muntelui.

Ca rezultat al topoclimatului specific Coziei semnalăm faptul că pe versanţii sudici ai acestui masiv, pădurea de stejar (Quercus robur) urcă pînă la 1300 m, reprezentînd cea mai înaltă limită din ţară. Tot în Cozia trebuie subliniată existenţa unei fîşii de trecre între pădurea de fag şi molid, reprezentată prin mesteacăn (Betula pendula Coziae Nyar).

Covorul vegetal al Coziei concentrează o diversitate de plante aparţinînd speciilor central-europene (86%), endemice (80%), termofile (2,4%). subalpine (2%), alpine (l,2%). caucaziene (0,3%). De remarcat că multe dintre specii sînt endemice Coziei (5,8%), fapt ce atestă o dată în plus caracterul specific al condiţiilor de mediu din acest masiv.

Condiţiile climatice sînt cele caracteristice munţilor mijlocii din ţara noastră dar diferenţiate faţă de aceştia prin expunerea diferită a versanţilor. Temperaturile medii anuale ale masivului sint cuprinse între 5°—6°C, în timp ce luna cea mai rece a anului se caracterizează prin temperaturi de — 5°C, iar lunii celei mai calde 14°C. Primele temperaturi de peste 0°C se înregistrează în prima decadă a lunii martie iar primele îngheţuri apar la începutul lunii octombrie. Cantităţile anuale de precipitaţii sînt de 1200 mm pe culme şi mamai 800 mm la baza muntelui. Stratul de zăpada durează 120—140 zile pe culme iar la poale el dispare mult mai repede. În aceste condiţii climatice plantele alpine le vom găsi cu precădere în partea centrală şi cea mai înaltă a masivului, piscul Cozia (1664 m). Între acestea amintim: cărbunele de munte (Phyteuma nanum), clopoţeii de stîncă (Campanula alpină), unghia ciutei (Primula minima), creasta cocoşului (Cerastium lanatum). Lor li se adaugă dintre speciile subalpine omagul (Acanitum tauricum), firuţa (Poa alpina), ruşuliţa (Hieracium alpina), amăreala (Polygala amara), luceafărul (Scorzonera rozea).Aici trebuie să amintim şi unele dintre plantele declarate monumente ale naturii şi anume: floarea de colţ sau albumiţa (Leontopo-dium alpium) şi iedera albă (Daphne blagayana), laleaua pestriţă (Fritillaria tenella).

Dintre plantele termofile în rezervaţia Cozia întîlnim: micsandrele (Erysimum saxosum), scumpia (Cătinaş coggygria), mojdreanul (Fraxinus ornus), coada şoricelului (Achillea crithmifolia), pisma (Centaurea degeniana) ş.a.

În această interesantă rezervaţie naturală complexă, întîlnim multe plante rare pentru flora României ca: garofiţa albă sau barba ungurului (Dianthus kitaibelii ssp. spiculifolius), sînzienele (Galium kitaibelianum), elemente endemice pentru Carpaţi; albina (Ophrys fusca), specie de orhidee mediteraneeană cu flori mari asemănătoare unei insecte colorate în galben, verde şi brun, conservată aici dintr-o perioadă mai caldă post-glaciarâ şi aflată în acest masiv la limita nordică a arealului său european, cornutul (Cerastium banaticum), scoruşul (Sorbus umbellata ssp. banatica), etc.

În rezervaţia naturală de pe muntele Cozia vegetează numeroase endemisme ca: pisma (Centaurea degeniana, O. Hagynaldiformis), spumăriţa (Dentaria glandulosa), garofiţele (Dianthus henteri, D. giganteus), drobiţa (Genista tinctoria ssp. oligosperma), omagul (Acanitum tauricum ssp hunyadense), stînjenelul de stîncă (Iris dacică), guşa porumbelului (Sttene dubia, S. dinarica), bărbuşoara (Erysimum comatum). Dintre speciile endemice Coziei reţin atenţia, pesma Coziei (Centaurea coziensis), măceşii (Roşa argeşană şi Coziae), rotăţelele Coziei (Achillea coziana).

Vegetaţia cunoaşte în această rezervaţie o etajare impusă de relief şi climă, etajul pădurilor de foioase fiind cel mai extins. Pădurea de gorun formează un brîu continuu pînă la altitudini ce depăşesc 800 metri pe versanţi cu expunere sudică. Spre valea Băiaşului apar suprafeţe destul de extinse pe care vegetează fagul în amestec cu gorunul. Pădurile de amestec cu fag şi molid apar între 800—1000 m, dar sînt restrînse ca suprafaţă. La peste 1.200 m apar molidişurile pure cu arbori seculari pe versantul nordic. Pajiştile montane secundare utilizate în cea mai mare parte ca păşuni sînt puternic modificate.

Învelişului vegetal bogat în atîtea curiozităţi şi varietăţi floristice i se adaugă numeroase elemente faunistice la fol de diversificate zoogeografice Alături de elementele europene reprezentate de pisica sălbatică (Felix silvestris), jderul de copac (Martes martes), lupul (Canis lupus), cerbul (Cervus elaphus carpathicus), căprioara (Capreolus capreolus), dintre mamifere, iar dintre păsări se întîlnesc alunarul (Nuctfraga caryocatactes), gaiţa (Gurrulus glandarius), bufniţa mare (Asia otis) ş.a.

Între elementele eurasiatice amintim: rîsul (lynx lynx), declarat monument al naturii, mistreţul (Sus scrofa) dintre mamifere şi coţofana (Pica pica), cinteza (Fringila coelebs) ş.a. dintre păsări. Monument al naturii este considerată şi capra neagră (Rupicapra rupicapra) element alpin. Nu lipsesc dintre elementele ce individualizează rezervaţia, cele mediteraneene reprezentate prin vipera cu corn (Vipera ammodytes ammodytes), lăcusta italiană (Calliptamus italicus), scorpionul carpatic (Euscorpius carphaticus), miriapodele (Scutigera coleoptralta) şi Eupolybotrus transsylvanicns etc.

Dintre endemismele ţării noastre prezente aici amintim unele specii de ortoptere ca: Isophia braenipennis, Poecilimon affinis, Mezotettix transsylvanicus, etc., iar dintre endemismele Coziei amintim ortopterele: Isophia haezi, Ondontopodissima Carphatica, Chortippus ocroleuens.

Datorită importanţei sale ştiinţifice deosebite, reprezentată prin numeroase endemisme şi rarităţi floristice şi faunistice pe care le adăposteşte, această rezervaţie complexă a fost propusă să devină din anul 1981 Parcul naţional Cozia cu o suprafaţă de 21400 ha.

REZERVAŢIA DE LA REGHIU-SCRUNTARU (Judeţul Vrancea)

Rezervaţia complexă se află în Subcarpaţii Vrancei în bazinul mijlociu al Milcovului, la circa 32 km de Focşani (judeţul Vrancea). La ea se ajunge pe drumul judeţean modernizat ce pleacă din reşedinţa de judeţ, trece prin Odobeşti şi urcă pe Milcov pînă la Andreiaşu, străbătînd pe parcurs şi regiunea pitorească a depresiunii Mera. La capătul din amonte al acestei depresiuni valea se îngustează treptat, în locul teraselor extinse din aval încep să se impună versanţii cu pantă accentuată şi pereţi alcătuiţi din gresii dure. Se intră în domeniul faciesului gresos sarmaţian care se desfăşoară de la nord la sud pe o lăţime de 4 Ion, care conţine un bogat material fosilifer de lamelibranhiate şi gasteropode.

În componenţa acestuia intră strate groase de gresii compacte care alternează cu strate mai subţiri de argilă, marne sau gresii argiloase. Mişcările tectonice au adus aceste strate în poziţie aproape verticală. De-a lungul milioanelor de ani Milcoul şi principalii săi afluenţi s-au adîncit în aceste formaţiuni, profilul văilor remarcîndu-se prin îngustime, iar albiile prin praguri ce crează repeziciuni în scurgeri. Şiroirea şi spălarea în suprafaţă care au acţionat asupra versanţilor au întîmpinat rezistenţe diferite din partea rocilor ce-i compuneau. Ele au fost mai slabe pe pachetele de gresii şi deosebit de active pe cele marno-argiloase.Ca urmare, în timp stratele mai dure au rămas în peisajul regiunii sub forma unor pereţi abrupţi ale căror capete superioare au fost transformate adesea în aliniamente de vîrfuri conice.

Pe de altă parte prin îndepărtarea stratelor mai puţin rezistente s-au creat jgheaburi adînci. Ca urmare a rezultat un refiel ruiniform,de proporţii, care privit de la distanţă dă imaginea unor metereze de cetate.

Deşi, primii germeni ai unui astfel de relief apar din marginea satului Şindritari, totuşi zona cu cele mai ample forme se desfăşoară începînd de la confluenţa Milcovului cu pîrîul Reghiu, spre sud pe circa 2 km pînă la punctul numit Poarta Dracului.

În zona de confluenţă există două sectoare mai deosebite. Mai întîi, încă de departe, se impune privirii, martorul de eroziune dintre Milcov şi despicătura din sud prin care pătrunde şoseaua. Este o culme secundară îngustă prinsă în meandrul larg pe care-l dezvoltă Milcovul. În lungul ei apar cinci aliniamente de gresii groase de pînă la 2 m separate de altele ceva mai subţiri, formate din marne şi argile. Cea mai complexă imagine este oferită de latura de sud a martorului. Aici apare cel mai frumos relief de jgheaburi şi creste care au trezit imagini artistice aparte.

Al doilea sector este reprezentat de malul drept al Milcovului în aval şi amonte de acest martor pe circa 500 m, porţiune în care rîul traversează cea mai mare parte din fîşia depozitelor sarmaţiene. Ca urmare, în peisaj se disting o suită de creste înguste, cu versanţi abrupţi alcătuiţi din gresii şi văi înguste, văiugi sau simple şanţuri de şiroire adîncite în rocile mai moi. Peisajul este completat de vegetaţia bogată instalată pe depozitele de pantă. În amonte, albia Milcovului are o direcţie aproape paralelă cu faciesul sarmaţian şi ca urmare în fizionomia ei se impune versantul drept, mai ales cînd acesta este alcătuit din gresii.

Ultimul sector al rezervaţiei se găseşte în satul Valea Milcovului, la confluenţa cu pîrîul Creţului.

Aici relieful ruiniform complex a fost creat prin acţiunea conjugată a mai multor agenţi şi procese. Mai întîi eroziunea laterală exercitată în malul concav al Milcovului a dus la intersectarea mai multor aliniamente de strate groase de gresii. În al treilea rînd a intervenit şiroirea care a erodat adînc în faciesurile friabile, formînd jgheaburi adînci de cîţiva metri şi lungi de peste 30 m.

Impresionează în peisaj goliciunea pereţilor de gresii, mărimea jgheaburilor, micile cascade de pe pîrîul Creţului şi vegetaţia săracă reprezentată mai ales prin cătină (Hippophae rhamnoides), jugastrul (Acer campetre), mojdrean (Fraxinus ornus), sînger (Cornus sanguinea).

Particularităţile geologice ale genezei, modul de dispunere a stratelor, bogăţia depozitelor fosilifere, cît şi individualitatea geomorfologică a regiunii, sînt criteriile care au stat la baza instituirii regimului de ocrotire încă din anul 1973 pe o suprafaţă de 125 ha. Pe lîngă valoarea deosebită a peisajului, cercetările floristice au evidenţat în această rezervaţie cu caracter geologic şi paleontologic şi un mare interes ştiinţific din punct de vedere floristic. Cercetările floristice efectuate în această rezervaţie de C 1 Horeanu şi publicate în anul 1980, au scos în evidenţă prezenţa a 301 specii de plante vasculare.

Predominarea rocilor calcaroase pe versantul stîng, substrat cu excelente calităţi termofile, favorizează dezvoltarea unor specii cu origine sudică.

Numărul mare de taxoni identificaţi în această zonă, este explicat de larga variabiltate a condiţiilor staţionale, de prezenţa substratului calcaros termofil, a stincăriilor în general. O valoare deosebită prezintă flora sub raport fitogeografic. Aici predomină elementele eurasiatice, urmate de cele europene, central-europene şi circumpolare. La acest fond de bază se adaugă numeroase elemente continentale, submediteraneene, pontice şi pontico-submediteraneene. Din numărul bogat al speciilor eurasiatice, europene şi central-europene cităm: ovăsciorul (Arrehenat-herum elatium), gălbenelele (Athemis tinctoria), bărboasa (Botriochloa zachaemum), turta (Carlina vulgaris), ciucurele (Campanula glomerata), clopoţei (Campanula persicifolia), sglăvoc (Centaurea scabiosa), iarba fiarelor (Cynanchum vincetoxicum), pelin nemirositor (Artemisia campestris), cruciuliţă (Senecio erucijolius), obsigă (Brachypodium pinnatum), veri-gariu (Rhamnus catharticus), turiţa mare (Agrimonia eupatoris), lemn riios (Euonymus verrucosa), degetar (Digitalis grandiflora), silur (Euphrasia stricta), cimbrişor (Thymus panonnicus), limba boului (Anchusa officinalis), lumînărica (Genţiana asclepiadea), cînepiţă (Galcopsis speciosa) ş.a.

Din numărul mare a speciilor continentale enumerăm: buruiana de în (Linaria genistiţolia), şopîrliţa (Veronica tcucrium), sipica (Scabîosa ochroleuca), pir crestat (Agropyron pectiniforme), cosaciul (Astragalus onobrychis) ş.a.

O mare însemnătate o au elementele submediteraneene reprezentate prin: mojdrean (Fraxinus ornus), unghia găii roşie (Astragalus monspessulanus), dîrmozul (Viburnum lantana), Melica dilata, ş.a. Dintre elementele pontice cităm speciile: inul sălbatic (Linum austriacum), saschiu (Vinca herbacea), pecetea lui Solomon (Polygonatum latifolium), ciucuşoară (Alyssum murale), iarba lăptoasă (Polygala major), gura lupului (Scutellaria altissima) ş.a.

Bogăţia floristică cît şi importantele semnificaţii fitografice ale florei conferă valenţe sporite acestei rezervaţii, care deşi are caractere de rezervaţie geologică şi paleontologică, noi ara tncadrăt-o în grupul rezervaţiilor mixte avînd o mare valoare floristică şi peisagistică După vizitarea ei se poate înainta pe valea Milcovului incâ 4 km pentru a admira Focul viu de la Andreiaşu, o interesantă rezervaţie geologică.

REZERVAŢII FLORISTICE ŞI FORESTIERE

Plantele reprezintă un nesecat izvor de poezie şi reflecţii filozofice, un factor activ de sensibilizare a omului modern, care descoperă în vibraţia de culori, parfum şi gingăşie, în graţiosul simbol al florilor o oază de linişte şi echilibru interior.

Atitudinea umanistă include dragostea pentru flori ca pe o formă specială a dragostei pentru frumos, iar sentimentul patriotic se întinde şi asupra lumii florilor, atît timp cît prezenţa materială a patriei apare inseparabil legată de farmecul şi personalitatea covorului său vegetal.

Istoria a conferit codrului românesc rolul de a dă adăpost şi de a conserva fiinţa noastră naţională în secole de restrişti şi grea cumpănă. Dealurile împădurite şi văile apelor împreună cu şesurile unduind de lanuri au devenit matricele civilizaţiei noastre materiale, iar pajiştile smălţuite ale munţilor reprezintă adevărate „grădini botanice" în miniatură. Flora ţării noastre de la cîmpie pînă în zona alpină a masivelor muntoase, reprezintă o inestimabilă comoară ştiinţifică.

Numeroase specii sînt martori tăcuţi şi informatori fără greş al istoriei pămîntului românesc de-a lungul a sute de mii şi milioane de ani, dovezi grăitoare ale dramaticei încleştări dintre apă şi uscat, dintre pol şi tropice, dintre stepă şi munte.

Supravieţuitoare ale unor timpuri imemorabile, relictele vegetale, evocînd prin prezenţa lor, asemenea unor cronici vii, uriaşele migraţii dinspre miazăzi, miazănoapte şi răsărit ale vegetaţiei, mînate de capriciile climei şi încrucişate pe teritoriul românesc, ajută pe oamenii de ştiinţă să reconstituie pas cu pas, epocă de epocă, tribulaţiile neîntrerupte ale florii şi, o dată cu aceasta, prefacerile adînci ale faunei.

Altele, aşa-numitele endemisme sînt -zămisliri originale ale munţilor, pădurilor şi şesurilor româneşti, specii conservate de zeci şi sute de mii de ani în colţuri tainice sau produse tinere ale unor regiuni favorabile activei mcrfogeneze. Multe din aceste plante sînt atît de pitoreşti, atît de rare sau prezintă un interes ştiinţific atît de viu, încît s-a ivit nevoia ocrotirii lor pe tot cuprinsul ţării sau în anumite rezervaţii naturale (complexe, floristice său forestiere).

Frumuseţea şi valoarea ştiinţifică a principalelor rezervaţii floristice şi forestiere va fi prezentată în cele ce urmează.

PĂDUREA DE LARICE DE LA VIDOLM • (Judeţul Alba)

Ba 25 km vest de Turda şi 2 km sud de satul Vidolm, comuna Ocoliş, între pîraiele Urdaşul şi Păstaia, afluenţi ai Arieşului şi culmea Colţul Roşu de pe Muntele Bedeleu, se găsesc un frumos şi falnic Codru Secular de larice (Larix decidna ssp. Carpatica), care se întinde pe o suprafaţă de 91,50 ha, cu exemplare ce ating înălţimea de 40 m şi un diametru de 1,50 m.

Găsind condiţii favorabile de vegetaţie, laricele s-a regenerat bine aici pe cale naturală; astăzi el s-a întins pînă la limita superioară a Colţului Roşu şi chiar mai sus în Bedeleu, fiind de regulă răspîndit pe terenuri cu pante foarte mari. Staţiunea în care vegetează laricele sînt localizate în etajul montan inferior al făgetelor pure şi a] laricetelor, la altitudini cuprinse între 700 m şi 1200 m, pe versanţi repezi şi abrupţi de cele mai multe ori, cu stîncă la suprafaţă. Avînd în vedere productivitatea mare a laricelui, condiţiile staţionare în care vegetează, portul său decorativ frumos, precum şi existenţa în staţiune a unor elemente de mare însemnătate floristică şi fitogeografică ea: murul de stîncă (Rubus saxatilis), sorbul dacic (Sorbus dacică), umbeliferă rară (Pleurospermnm austriacum) şi orchidea (Goodyera repens), laricele de la Vidolm reprezintă un adevărat punct de atracţie, atît pentru turiştii ajunşi prin părţile Turdei, cît şi pentru naturaliştii din ţara noastră, fapt pentru care merită ocrotirea şi protecţia noastră, a tuturor.

PĂDUREA DE LA CHEILE LAZULUI (Judeţul Alba)

Rezervaţia floristică ce se întinde pe o suprafaţă de 26 ha pe dealul Muncel, de deasupra rîului Sebeş, la hotarul satului Laz. Aici predomină salcîmul (Robinia pseudocacia) şi pinul (Pinus syluestris), la care se adaugă şi o vegetaţie ierbacee încadrată în asociaţia Astragalo-Brametum, subasociaţia Stipetosum capillatae dacicum, ce aparţine unui curent migrator xeroterm cantonat pe stîncăriile din cuprinsul arboretului.

ARBORETUL DE LA MĂGURENI (Judeţul Alba)

Rezervaţie forestieră cu o suprafaţă de 10 ha ce se află situată la intrarea în cătunul Măgureni dinspre Sibişel, la altitudinea de 1200 m. CI este alcătuit din exemplare de pin strob (Pinus strobus) şi larice (Larix decidna ssp. carpatica), esenţe valoroase pentru economie, care provine dintr-o plantaţie care s-a dezvoltat în condiţii optime.

Arboretul are o mare valoare ştiinţifică şi contribue la studiul ecologic al acestor doua specii de conifere care pot ajunge la o productivitate biologică maximă. În acest arboret putem să studiem populaţiile de furnici entomo-fage, pentru elaborarea unor metode biologice folosite în protecţia pădurilor.

FĂGETUL DE LA CETATEA DACILOR (Judeţul Alba)

Rezervaţie forestieră seculară (arboret secular) care creşte pe ruinele Cetăţii Dacice de la Grădiştea Muncelului. Făgetul ocupă o suprafaţă de 35 ha şi se situează la graniţa liniei forestire Orăştie—Grădişte. Acest făget secular protejează de acţiune erozivă aşezările dacice, oferind astfel un cadru peisagistic deosebit.

REZERVAŢIA SCĂRIŞOARA-BELIOARA SAU ŞESUL CRAIULUI (Judeţul Alba)

Este una din cele mai interesante rezervaţii floristice din Transilvania. Pornind de la Turda pe şoseaua spre Cîmpeni, care merge paralel cu Valea Arieşului ajungem în comuna Ocoliş, iar de acolo pe jos ne îndreptăm spre comuna Poşoga de Jos, apoi pe Valea Poşogei pînă în comuna Belioara, în apropierea căreia se află masivul Scărişoara—Belioara, Pe coama acestuia, la altitudinea de 1353 m se află această rezervaţie floristică care ocupă o suprafaţă de 225,70 ha. Ea reprezintă o rămăşiţă a unui întins platou cuprins între masivele de şisturi cristaline ale munţilor Gilăului.

În această rezervaţie întîlnim unele specii endemice şi rarităţi floristice. Aici vegetează renumita plantă relictară prediluvială: săpunăriţa (Saponaria bellidtfolia), cunoscută doar în cîteva staţiuni din Munţii Franţei, Italiei şi Albaniei, însoţită de: tulichină (Daphne cneorum), ciuboţica cucului (Primula columnae), arginţica (Dryas octopetala) şi strugurii ursului (Arctostaphylos uvaursi), relict glaciar decretat monument al naturii.

Dintre speciile endemice amintim: garofiţa locală (Dianthus julliivolffii), un hibrid rezultat din barba împăratului (Dianthus spiculifolius) şi garofiţa de cîmp (Dianthus carthusianorum), căldăruşa scăriţei (Aquilegia subscaposa), mălăoaia (Helianthemum rupifragum), barba ungurului (Dianthus spiculifolius var. petracilormis). Prin văile Poşoaga, Arieşusului şi Iadului întîlnim sorbul dacic (Sorbus dacică). Şi liliacul ardelenesc (Syringa josikaea) un relict terţiar înrudit cu liliacul de Himalaia. Această frumoasă rezervaţie floristică reprezintă o mare importanţă ştiinţifică în ceea ce priveşte fitoistoria unor elemente endemice şi relictare din flora ţării noastre.

ÎNTREGALDE (Judeţul Alba)

Rezervaţie floristică cu o suprafaţă de 80 ha, situată în Masivul Trascăului, pe Valea Ighielului, afluent al Ampoiului, la 20 km nord de oraşul Alba-Iulia şi 11 km de comuna Ighiu, la o altitudine de 800—950 m, se află iezerul Ighiei, se pare, singurul lac pe calcar din ţara noastră.

În jurul lacului cresc frumoase păduri de fag (Fagus sylvatica), care fiind situate în optimul lor de vegetaţie în zona montană inferioară (850—1250 m), realizează creşteri şi productivităţi superioare. Pentru a asigura un efect peisagistic deosebit în jurul lacului Ighiei.

S-a delimitat o fîşie continuă de pădure în suprafaţă de circa 358 ha. El pare împreună cu iezerul Ighiei constituie rezervaţia naturală decretată monument al naturii. Pădurea este formată din făgete aproape pure, de diverse vîrste şi dimensiuni, unele impresionînd prin vîrstă (125 ani) şi dimensiunile realizate (înălţimea medie 30 m şi diametrul mediu 60 cm).

Aici, la altitudinea de 350—550 m, cea mai mică cunoscută pînă în prezent la noi în ţară, vegetează spontan albumiţa sau floarea de colţ (Leontopodium alpinum), plantă care dă farmec şi viaţă acestui loc sălbatic, reprezentînd vechi mărturii ale unor condiţii alpine din cuaternar. În aceste condiţii noi. planta prezintă unele modificări adaptive, dînd forma: Leontopodium alpinum f. intregaldense, importantă atît prin frumuseţea şi raritatea ei, fapt ce a determinat declararea sa ca monument al naturii.

MOLHAŞURILE CĂPĂŢÎNII (Judeţul Alba)

Rezervaţie floristică care ocupă o suprafaţa de 13 ha, din Munţii Apuseni, reprezentînd un tinov cu o flora şi o faună specifică.

Aceste mlaştini se găsesc sub vîrful Căpăţîna, într-un cadru natural deosebit de pitoresc, în apropierea comunei Bistra. Aici avem posibilitatea de a admira două mlaştini ocrotite: Molhaşul Căpăţina şi Tăul Sărat, la altitudinea de 1590 m şi respectiv 1603 m.

DOSUL LAURULUI DE LA ZÎMBRU (Judeţul Arad)

Rezervaţie floristică cu o suprafaţă de 31,20 ha situată la circa 8 km nord de comuna Zimbru, între culmea Runcului şi pîraiele Zăpezii şi Gura Calului, afluenţi ai văii Luşteilor, se găseşte o pădure de fag (Fagus sylvatica), care adăposteşte o oază cu laur (llex aquifolium), în singura staţiune cunoscută în ţara noastră, fapt pentru care a fost declarată rezervaţie ştiiţifică încă din anul 1933.

Laurul este larg răspîndit din Europa pînă în Ghina în zonele cu clima blîndă şi precipitaţii suficiente. Astfel în Europa creşte în zona cu climă atlantică din Norvegia, Danemarca, R.F. Germania, ©landa, Belgia şi Franţa, în jurul Mediteranei, precum şi în Balcani şi Asia Mică. După unii autori laurul ajunge în Alpi pînă la 1200 m altitudine iar în Caucaz pînă la 2300 m (P.C. Popescu, Gh. Bujorean, 1959).

Această staţiune cu laur din ţara noastră este considerată cea mai nordica din Europa şi se cunoaşte că această „oază cu laur" — reprezintă o rămăşiţă a perioadelor calde care au urmat după glaciaţiuni, cînd vegetaţia mediteraneană a pătruns pînă pe teritoriul tării noastre. O nouă răcire a climei care a avut loc acum cîteva mii de ani pe teritoriul ţării noastre au dus la dispariţia multor specii mediteraneene, iar pe altele le-a obligat să se refugieze în staţiuni mai calde şi mai adăpostite, aşa cum sînt: alunul turcesc, castanul comestibil, arţarul mediteraneean şi laurul care a supravieţuit numai în acest punct al. Carpaţilor Occidentali.

Laurul de la.Zîmbru vegetează în etajul goruneto-făgetelor, la marginea pădurii care pe lîngă fag mai conţine carpen (Carpinus betuluş), gorun (Quercus petraea) şi diseminat, mesteacănul (Betula pendula), paltin (Acer pseudoplatanus) cu înălţimi de 25 m şi diametre de 28—30 cm. (T. Toader, C. Niţu, 1976).

În cadrul pădurii „Dosul Laurului" din suprafaţa de 29,10 ha cît e rezervată, 1 ha de pădure din jurul laurului este declarată monument al naturii, iar restul pădurii de 28,10 ha constituie zona tampon, cu rol special de protecţie şi de menţinere a rezervaţiei. Cine vizitează această interesantă rezervaţie floristică poate să-şi continue drumul pe meleagurile judeţului Arad pentru a vizita renumitele Parcuri dendrologice de la Macea (5 km de Gortici) şi Gurahonţ, importante pentru speciile forestiere exotice şi hibrizii horticoli existenţi aici.

PARCUL DENDROLOGIC DE LA MIHĂIEŞTI-MUSCEL (Judeţul Argeş)

Rezervaţie forestieră cu o suprafaţă de 57,50 ha, situată la 20 km sud de oraşul Cîmpuîung-Muscel, comuna Mihălesti, pe terasele Rîului Tîrgului.

La înfiinţarea parcului inginerul IULIU MOLDOVAN, a plantat experimental diverse specii forestiere autohtone şi exotice sub formă de arborete, grupe sau exemplare izolate de arbori şi arbuşti. Arborii plantaţi au o creştere viguroasă, astfel unele exemplare de pin strob (Pinus strobns), brad caucazian (Abies normandianal ş.a. ating înlăţimi de peste 30 m şi diametre de peste 40 em, iar stejarul roşu (Quercus borealis) dă un aspect peisagistic deosebit, cu frunzişul lui bogat, verde întunecat pe timpul verii şi brun roşcat pînă la roşu, toamna după căderea brumei.

Dintre speciile autohtone cultivate aici, impresionează prin port şi dimensiuni: stejarul pedunculat (Quercus robur), gorunul (Quercus petraea), frasinul (Frasinus excelsior), ulmul (Ulmns campestris), mesteacănul (Betula pendula), cireşul (Prunns avinm), fagul (Fagus sylvatica), nucul comun (Junglas regia), mălinul (Prunns padns), castanul (Castanea sativa), bradul (Abies alba), pinul (Pinus sylvestris şi Pinus nigra var. austriaca), laricele (Hxaix europaea), molidul (Picea abies), tisa (Taxus baccata), ienupărul (Juniperus sabina) ş.a., iar dintre speciile exotice amintim pinul strob (Pinus strobns), bradul de Caucaz (Abies normandiana), duglasul (Pseudotsuga taxifolia), ţuga (Tsuga canadensis), tuia gigantică (Thnja gigantea), arborele vieţii (Thuja orientalist, ienupărul de Virginia (Juniperus virginiana), molidul

înţepător (Picea pungens var. argentea), bradul argintiu (Abies concolor), chiparosul de California (Chamaecyparis lawsoniana), stejarul roşu (Quercus borrealis), stejarul american de mlaştină (Quercus palustris), arborele cu lalele (Liriodendron tulipifera), salcîmul (Robinia pseudocacia), nucul cenuşiu (Juglans cinerea), gingo (Ginkgo biloba), maclura (Maclura aurantiaca), ulmul de Turkestan (Ulmns pumtlla), etc. (M. Rădulescu, 1953).

Parcul Mihăileşti reprezintă o interesantă rezervaţie ştiinţifică cu caracter dendrologic care cuprinde o colecţie naturală valoroasă de specii autohtone şi exotice care contribuie la înfrumuseţarea peisajului înconjurător.

POIENELE CU NARCISE DE LA NEGRAŞI (Judeţul Argeş)

Sînt situate pe stînga rîului Dîmbovnic, în apropierea confluenţei cu Bertnoaia. Pentru a ajunge la rezervaţie urmăm şoseaua Piteşti -— Videle şi la cca. 37 km se află reşedinţa comunei Negraşi (judeţul Argeş). Înainte de aceasta cu 4 km se desprinde un drum nemodernizat spre Buta pe care-l urmărim pînă la ramificaţia spre comuna Zidurile. La circa 2 km de drum, în lunca Dîmbovnicului se află rezervaţia. Faţă de Negraşi, reşedinţă de comună, poienele se află la o distanţă de cca 0,5 km, dar trecerea Dîmbovnicului nu se poate face decît pe jos.

Rezervaţia floristică „Poienele cu narcise de la Negraşi'4 are o suprafaţă de. 4,6 ha şi a fost înfiinţată cu decizia nr. 659 din 24 iunie 1966 a Sfatului Popular al Regiunii Argeş. Situate la contactul morfologic dintre Cîmpia piemontană a Piteş-tiului şi Cîmpia Găvanu-Burdea, poienele cu narcise de la Negraşi, beneficiază de un substrat umed cu ape freatice mai reci decît cele specifice altitudinilor cuprinse între 150—225 m.

Temperaturile medii anuale ale aerului sînt de 10—11°C iar cele ale lunii iulie de 21—22°C, dar ele nu impietează dezvoltarea optima a narciselor sau coprinelor (Ncircisiis stellaris), element floristic mezohi-grofiloligotorf.

Solurile argilofluviale, brun roşcate, freatic-umede, slab podzolite oferă narciselor un regim trofic şi hidric asemănător celui din spaţiul montan. Florile albe ale narciselor înfrumuseţează cu albul lor imaculat poienele de la Negraşi, din mai şi pînă în iunie.

Vizitarea poienelor cu narcise de la Negraşi, poate fi corelată cu vizitarea rezervaţiei faunistice de la Corbi Ciungi.

ARBORETUL DE TISĂ DIN MUNŢII NEMIREI (Judeţul Bacău)

În Munţii Nemirei (Vf. Nemira, 1644 m) din Carpaţii Orientali se află rezervaţia naturală forestiera de tisă (Taxiis baccata), specie declarată monument al naturi pe întreg teritoriul patriei.

În aceste arborete, unde tisa vegetează în proporţie de cca. 10% se urmăreşte păstrarea nealterată a ambianţei naturale în vederea asigurării condiţiilor de vegetaţie favorabile acestei specii rare din pădurile noastre.

IZVORUL ALB (Judeţul Bacău)

Rezervaţie forestieră situată pe pîrîul Izvorul Alb, afluent, al Văii Asău reprezintă un arboret vechi format din pin silvestru (Pinus sylvestris), molid (Picea abies), brad (Abies alba) şi fag (Fagus sylvatica).

Terenul cu numeroase stînci la suprafaţă este un versant cu înclinare mică (10°) cu altitudinea de 770 m şi expoziţie însorită cuprinzînd o poiană cu floră caracteristică de fîneaţă. Situată în zona montană inferioară, rezervaţia conservă o specie de păpădie (Taraxacum hoppeanum), specie extrem de rară în ţară ca creşte de obicei pe stîncării şi calcare în Banat şi Munţii Apuseni.

PARCUL DENDROLOGIC HĂMEIUŞ (Judeţul Bacău)

Rezervaţie forestieră situată la 9 km nord-vest de oraşul Bacău, lîngă comuna Hămeiuş, în fosta luncă a rîului Bistriţa, afluent al Siretului, la o altitudine de 190 m. Suprafaţa parcului este de aproximativ 47,50 ha (clin care 30 ha pădure naturală) şi în interiorul acestuia există plantaţii de specii exotice, pepinieră forestieră, alei, poteci, ş.a. (T. Toader, G. Niţu, 1976).

Dintre speciile spontane existente în parc se remarcă dezvoltarea impresionantă a plopului alb

(Populus alba), secondat de plopul negru (Populus nigra), frasinul comun (Fraxinus excelsior) şi teiul alb (Tilia tomentosa), adevărate monumente ale naturii, ceea ce ar indica extinderea acestora în culturile silvice din regiune.

Dintre speciile cultivate indigene sau exotice, o bună dezvoltare se înregistrează la molid (Picea abies), brad (Abies alba), duglas (Pseudotsuga taxifolis), larice (barix decidua), pin. strob (Pinus strobus), pinul de Himalaia (Pinus excelsa), ş.a.

La acesta se mai adaugă şi frumoasele plantaţii de pin Jeffre (Pinus jeffrey), pin galben (Pinus ponderosa), pin monticol (Pinus monticola) şi chiparosul de baltă (Taxodium distichum).

Acest parc dendrologic de la Hămeiuş, are o mare valoare ştiinţifică deoarece aici se încearcă aclimatizarea unor specii exotice în condiţiile climatului local şi extinderea lor în cultură.

PARCUL DENDROLOGIC DOFTEANA (Judeţul Bacău)

Rezervaţie forestieră situată la sud-vest de Bacău, la circa 13 km nord-vest de Tg. Ocna şi 3 km vest de Dofteana, şi aparţine Bazei Experimentale Hămeiuş. Acest parc este amplasat aproape de confluentă văii Doftana cu valea Doftăniţei din bazinul Trotuşului, pe un platou plan la altitudinea de 370 m şi conţine numeroase specii forestiere indigene şi exotice, fiind destinat cercetării creşterii şi aclimatizării acestora în condiţiile pedoclimatice locale.

Parcul Dofteana, în suprafaţă de 25,70 ha este renumit prin colecţia sa de specii exotice, în special răşinoase.

Semnalăm ca de obicei speciile de pin oriental (Pinus armandii) originar din Extremul Orient (China, Coreea, Japonia) foarte rare în ţară şi restul Europei, care reţin atenţia prin efectul decorativ al acelor şi conurilor, precum şi o serie de varietăţi de molid şi pin (Picea rubra, Picea omorika, Pinus nigra var. carmanica), ienupăr de Virginia (Juniperus virginiana) de mare importanţă decorativă.

Cine vizitează acest parc are posibilitatea să viziteze şi Parcul de pe fostul domeniu Ghica, amenajat ca parc de agrement, ce adăposteşte o colecţie dendrologică cu numeroase specii decorative, foarte rare, ca: paltinul de cîmp (Acer platanoides var. crispum f. cucullatum), paltinul de munte cu pete aurii (Acer pseudoplatanus f. flavovariegatum), paltinul argintiu (Acer saccharinum var. wieri), arţarul de Pensilvania (Acer pennsylvanicum f. variegatum), frasinul comun (Fracinus excelsior f. monophyllalaciniata) arţarul american (Acer negundo var. Californicum aureum), molidul înţepător japonez (Pices poliţa), chiparosul de Sawara (Chamaecyparis pisifera var. alumosa) ş.a. (T. Toader, C. Niţu, 1976).

LACUL PEŢEA DE LA BĂILE 1 MAI — VICTORIA (Judeţul Bihor)

Rezervaţie floristică cu o suprafaţă de 4 ha de mare valoare ştiinţifică, situată în zona de contact â Cîmpiei Crişurilor cu colinele şi dealurile terminale ale Munţilor Pădurea Craiului. Izvoarele termale alcătuiesc în incinta băilor două lacuri care împreună cu Valea Peţea formează un frumos complex lacustru în care vegetează nufărul tropical denumit popular dreţe (Nymphaea lotus var. thermalis) prezent în unica sa localitate spontană din Europa. Lacul Peţea format din apele termale ale Pîrîului Peţea, reprezintă un tezaur scump al naturii din ţara noastră unde dreţele (Nymphaea lotus var. thermalis) şi-a găsit un refugiu care i-a permis să supravieţuiască de aproape 300.000 de ani.

Datorită izvoarelor termale cu temperaturi de 30—40°C de care sînt alimentate apele pîrîului Peţea şi ale lacului „Ochiul Ţiganului" nu îngheaţă niciodată, dînd astfel aspectul de oază subtropicală, acestui frumos colţ al staţiunii admirat cu deosebită plăcere şi imortalizat pe peliculă de numeroşi turişti români şi străini.

Acest superb nufăr se deosebeşte în mod remarcabil atît din punct de vedere morfologic cît şi ecologic de nufărul alb (Nymphaea alba) şi este mai înrudit cu lotusul Nilului sau nufărul egiptean (Nymphaea lotus ssp. aegyptia). Planta vegetează şi înfloreşte în special în „Ochiul Mare" a cărui suprafaţă este de 600 m9 şi ale cărui ape păstrează constant tot timpul anului o temperatură de 30—31°C.

Prezenţa neobişnuită a acestei plante viguroase, cu frunze plutitoare, circulare, cu marginile crestate şi cu flori mari de cuioaxe alb-gălbuie. În acest lac termal din ţara noastră a dat naştere la tot felul de ipoteze privind originea lui.

Unii afirmă că această specie de nufăr ar fi fost colonizată aici de turci sau ea a fost adusă din Nil de păsările călătoare. Există numeroase argumente care pledează pentru indigenatul plantei, ea reprezentînd

un relict terţiar care a reuşit să supravieţuiască aici alături de o serie de tipuri terţiare ca: gastereopodul (Melanopsis pareyssi) şi peştele endemic roşioară de apă dulce (Scardinius racovitzai) adaptat la Rîpele termale.

PARCUL DENDROLOGIC ARCALIA (Judeţul Bistriţa-Năsăud)

Rezervaţie dendrologică ce aparţine Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, situată în marginea vestică a satului Arcalia, la 17 km vest de Bistriţa, pe o terasă a rîului Şieu, la o altitudine de 410 m, cu mp suprafaţă de 15,94 ha.

Arborii şi arbuştii plantaţi aici, atît izolat cît şi în pîlcuri, grupe sau în masiv, sînt specii exotice de interes forestier său ornamental şi studierea lor aduce noi contribuţii privitoare la cultura speciilor străine ţara noastră.

Dintre speciile cultivate aici, mai importante amintim: bradul argintiu (Abies concolor var. argentea), molidul caucazian (Picea orientalis), pinul strob (Pinus strobus), scumpia (Cotinus coggygria), nucul american (Juglans nigra), liriodendronul (Liriodehdron tulipifera), stejarul american (Quercus imbricaria), stejarul pedunculat (Quercns robur fi. atropurpurea), oţetarul (Rhus typhina), salcîmul japonez (Sophora japonica f. pendula), salcîmul (Robinia hispida, Robinia viscosa), teiul ca frunză mare (Tilia platyhpyllos var. laciniata), chiparosul de baltă (Tascodium disticham) (d. R. Rosler, 1965).

Parcul dendrologic de la Arcalia are o mare valoare ştiinţifică, didactică şi turistică.

REZERVAŢIA DE TISĂ DE LA TUDORA (Judeţul Botoşani)

Rezervaţie dendrologică, cu o suprafaţă de 124,70 ha, situată la circa 35 km sud de oraşul Botoşani, în stînga Siretului şi la 6 km est de comuna Tudora, în raza Ocolului Silvic Dolhasca.

Această rezervaţie reprezintă pîlcuri de tisă (Taxus baecata), monument al naturii din ţara noastră. În cadrul rezervaţiei, tisa se localizează, pe pîrîul Ocupului, pîrîul Tisei şi pîrîul Racului, unde putem să admirăm numeroase exemplare care ating înălţimea de 25 m şi un diametru de 16 cm. Arboretele predominante, existente în jurul tisei sînt făgetele de diverse vîrste şi dimensiuni, la care se adaugă, într-un procent mai mic, carpenul (Carpinits betuluş) şi gorunul (Quercus petraea). Unele arborete de fag (Fagus sylvatica) au vîrsta de peste 120 de ani şi înălţimi de peste 25 m, oferind un cadru ambiant propice pentru protecţia tisei.

Denumirea unor locuri din jur, ca de exemplu, pîrîul Parchetului, pîrîul Tisei, ş.a., demonstrează existenţa probabila anterioară a unor păduri întinse de tisă care au fost exploatate în trecutul (de T. Toader, C. Niţu, 1976).

PĂDUREA ŞI MLAŞTINILE DE LA PREJMER (Judeţul Braşov)

Rezervaţie floristică şi forestiera situată la 20 km nord-est de oraşul Braşov, în raza comunelor Hărman şi Prejmer, la altitudinea de 500 m. Pădurea Prejmer împreună cu mlaştinile din jur, bogate în izvoare, constituie o interesantă rezervaţie naturală cu numeroase specii rare, cu o suprafaţă de 30 ha.

Pădurea de stejar (Quercus robur), carpen (Carpinus betuluş), frasin (Fraxinus excelsior), adăposteşte unele specii rare ca: laleaua pestriţă (Fritillaria meleagris), coacăzul negru (Ribes nigrum), bulbocii de munte (Trollius europaeus), curechiul de munte (Ligularia sibirica), clopoţei (Campanula latifolia), Senecio paluster, garoafa de munte (Dianthus superbus).

În mlaştina bogată în izvoare de la sud de şosea, găsim unele specii caracteristice şi anume: stînjenelul siberian (Iris sibirica), cruciuliţa (Senecio doria), Scorzonera humilis, volvăţicul (Swertia perennis), gimla (Armeria alpina ssp. barcenisis), roua cerului (Drosera anglica), ş.a.

Din izvoarele de la Prejmer, prof. R. Codreanu a descoperit o specie nouă de vierme trematod (Polycladodes voinovii). Vara printre plantele erbacee din mlaştină îşi găsesc adăpost şopîrlele (Lacerta agilis), şerpi (Natrix natrix), viperele (Vipera berus) ş.a.

Aici întîlnim în anotimpurile călduroase numeroase specii de pasări folositoare ca: ciocănitoarea cenuşie (Picus canus), ciocănitoarea pestriţă mare (Dendrocopus major, D. medius), pupăza (Upupa epops), dumbrăveanca (Coracias garrulus), sturzul de vîsc (Turdus viscivorus), mierla (Turdus merula), grangurul (Oriolus oriolus), ş.a.

Dintre păsările ocrotite amintim: vînturelul (Falco tinunnculus, F. vespertinus), şorecarul (Buteo

buteo), şorecari de iarnă (Bnteo lagopus), corbi (Corvus corax), striga (Strix uralensis), huhurezul (Asio otus) ş.a.

PĂDUREA BOGĂŢII (Judeţul Braşov)

Rezervaţie floristică situată în Munţii Perşani, formată mai ales din făgete, printre care se intercalează gorunetele şi cărpinetele. În făgete, stratul ierbaceu este format din: Festuca drymeia, Carex pilosa, Bentaria glandulosa, Bentaria bulbifera, Symhpytum cordatum, Lithyrus levigatus, ş.a. ,

Gorunetele şi stejăretele mai conţin numeroase alte specii ierbacee ca: Poa nemoralis, Luzula luzuloides, Iris caespitosa, Vaccinum myrtilus, Chrysanthemum corymbosum, ş.a. În această zonă putem să admirăm o bogată şi caracteristică vegetaţie de stîncărie calcaroasă formată din următoarele specii: Rhamnus tinctoria, Cornus mas, Cytisus leucotrichus, Festuca pallens, Melica calista, Cynanchum vincetoxicum, Eryssimum pannonicum, Silene dubla, Silene ottites, Hepatica transsilvanica, Polygonatum odoratum, ş.a.

La limita nord-vestică a acestei păduri s-au descris două specii endemice de mur (Rubus persanimontis şi R. temispinosus) (d. I. Morariu, P. Ularu, V. Ciochia). Această rezervaţie.floristică, pe lîngă valoarea florei şi vegetaţiei adăposteşte şi o fauna destul de bogată, fiind teren de vînătoare cu regim de rezervaţie.

DEALUL CETĂŢII (LEMPEŞ) (Judeţul Braşov)

Rezervaţie floristică situată în Ţara Bîrsei, la 8 km de Braşov în apropierea comunei Hărman şi Sînpetru, cu o suprafaţă de 274,52 ha. Numele de Dealul Cetăţii îi vine de la existenţa în porţiunea sa cea mai înaltă (704 m) a urmelor unei cetăţi aşezate strategic, deoarece de aici poate fi uşor observată Ţara Bîrsei.

Versanţii nordici, umbriţi şi cu soluri brune de pădure, sînt acoperiţi de o pădure naturală în care întâlnim următoarele specii: carpen (Carpinus betuluş), tei pucios (Tilia cordata), stejar (Quercus robur), fagul (Fagus sylvatica).

Stratul ierbos este alcătuit din următoarele specii: păiuşul mare (Festuca gigantica), obsiga (Bromus ramosus), mărgică (Melica pictae), rogozul de pădure (Carex silvatica), pecetea lui Solomon (Polygonatum latifolium), brei (Mercurialis perennis), vinariţa (Asperula odorata), iarba moale (Stellaria holostea), rodul pămîntului (Asarum eUropaeum), crucea voinicului (Hepatica transilvanica) ş.a.

Versanţii sudici prezintă anumite porţiuni formate dintr-un stejăriş degradat cu elemente termofile. În aceste pîlcuri de păduri, instalate în special în groapa „Banului", creşte stejarul (Quercus robur), păducelul (Crataegus monogyna), ulmul de cîmp (Ulmus joliacea), lemnul cîinesc (bigustrum vulgare), mojdreanul (Fraodnns ornns), porumbarul (Prunus spinosa), migdalul pitic (Amygdalus nana), verigariul (Rhamnus tmctoria) ş.a.

În pajişti întilnim specii xerofite ca: colilia (Stipa capillata), firuţa de piatră (Poa badensis), rogozul pitic (Carex humilis), Arenaria grami-nifolia, Cephelaria uralensis, iarba şarpelui roşie (Echium rubrum), ruscuţa de primăvară (Adonis vernalis), dediţelul (Pulsatilla montana), ja-leşul (Salvia nutans), Mustari botryoides, linariţa (Linaria dalmatica), frăsinelul (Dictamus albuş), Peucedanum arenarium, stînjenelul (Iris hungarica i. caespitosa), sînziene gălbui (Galium flavescens).

Toate elementele floristice citate mai sus se asociază în insulele de vegetaţie termofilă cu caracter relictar cu o deosebită valoare ştiinţifică. Prezenţa vegetaţiei xerofile, formată în perioada caldă şi relativ uscată din post-glaciar a determinat declararea acestui deal ca rezervaţie ştiinţifică.

POIENILE CU NARCISE DE LA DUMBRAVA VADULUI (Judeţul Braşov)

Rezervaţie floristică cu o suprafaţă de 391,90 ha, situată în Depresiunea Făgăraşului, care reprezintă un bazin tectonic cu depozite miocene, peste care în Pliocen s-au depus marne nisipoase şi pietrişuri, iar în Cuaternar s-au adăugat mari conuri de dejecţie, aduse de apele care coboară din munţi.

În trecut, depresiunea a fost a-coperită de păduri întinse de stejar (Quercus robur), în porţiunile mai joase, şi ca gorun (Querens petraea) şi fag ţFagus sylvatica).

Fig. 25 — Poiana cu narcise de la Dumbrava VaduluiPădurile au fost tăiate în decursul timpului pentru sporirea suprafeţelor agricole, ramînînd numai

pîlcuri izolate. Un astfel de pîlc de pădure de stejar, din apropierea comunei Şercaia, adăposteşte colţul deosebit de încîntător de vegetaţie Dumbrava narciselor, una din splendorile naturale ale României.

Dumbrava este formată din exemplare rare de stejari (Qaercus robur), între care în lungul pîraielor şi rovinelor cresc: zălogul (Salix cinerea), plopul tremurător (Populus tremula), cruşinul (Rhamnus fran-gula) ş.a.

Specia dominantă este narcisa (Nancissus stellaris), care împreună cu ţepoşica (Nardus stricata) şi iarba vînătă (Molinia caernlea), formează o asociaţie caracteristică numită în ştiinţă Nardeto-Molinietus-Narcissetosum stellaris.

MLAŞTINA DE LA DUMBRĂVIŢA BÎRSEI (ŢÎNŢARI) (Judeţul Braşov)

În lunca Homorodului, la est de localitatea Dumbrăviţa Bîrsei, se găseşte o mlaştină eutrofă cu o suprafaţă de circa 0,5 ha care păstrează cîteva specii relictare întîlnite doar în mlaştinile de la Hărman şi Prejmer.

Această mlaştină este permanent alimentată cu apa unor izvoare slabe, de terasă, care vara se pierd înainte de a ajunge în albia Homorodului.

Dintre speciile de plante rare pe care putem să le admirăm în călătoria noastră sînt: daria (Pedicularis sceptrum-carolinum), trifoiştea (Menyanthes trifoliata), şapte degete (Comarum palustre), gălbineala (Ligularia sibirica), odoleanul (Valeriana simplicifolia), bulbocii de munte (Trollius europaeus), bumbăcăriţa (Eriphorum latifolium), spălăcioasă (Senecio paludosus).

Prezenţa acestor specii rare de plante în această zonă a depresiunii Bîrsei, demonstrează că relictele glaciare au fost odinioară răspîndite în întreaga depresiune, după care ele s-au restrîns în jurul izvoarelor reci pe măsură ce condiţiile ecologice s-au modificat.

MLAŞTINA DE LA STUPINI (Judeţul Braşov)

Din complexul de mlaştini situate de-a lungul „Părului Mare" la comuna Stupini, situată în apropierea şoselei Braşov — Feldioara, se întinde pe o suprafaţă de 200 ha cea mai interesantă mlaştină din această regiune din care s-a propus a fi ocrotită pe o suprafaţă de 5 ha.

Ea se află pe malul stîng al „Pârăului", reprezentînd o zonă mlăştinoasă întreţinută de un grup de izvoare mici, difuze ce se adună şi formează mici pîrîiaşe care se scurg peste prundişul nisipos-mîlos, unde avem posibilitatea sa admiram frumoasele tufe de: Deschampsia caespitosa, uneori de bumbrez (Schoenus nigricans), cu ochii broaştei (Primula farinosa), Swertia perennis, Epipactis palustris, Orchis incarnata şi ochii şoricelului (Saxifraga mutata), în circa 20 de rozete.

Această plantă a luat naştere din Saxifraga demissa m perioada glaciaţiunii cuaternare. Provenită în regiunea de cîmpie de pe stîncile munţilor din jur, Saxifraga demissa s-a instalat pe prundişul aluviunilor, iar la schimbarea climatului glaciar, planta rămasă pe loc şi-a schimbat caracterele şi astfel a luat naştere noua specie Saxifraga mutata.

După formarea ei această specie a emigrat probabil prin intermediul aluviunilor diluviale, parcurgînd o cale lungă pînă în Munţii Alpi, unde în prezent are o mare răspîndire.

MLAŞTINA DE LA HARMAN (Judeţul Braşov)

În depresiunea Bîrsei, la nord de marele cot al Oltului, în jurul localităţilor Feldioara, Bod, Stupini, Hărman şi Prejmer s-au format numeroase mlaştini eutrofe, care adăpostesc o floră şi o faună rară cu numeroase relicte glaciare.

Una din cele mai interesante mlaştini eutrofe din acest complex se află la 18 km nord-est de Braşov şi se întinde în împrejurimile comunei Hărman, la care putem să ajungem cu o cursă locală de la Braşov. Această frumoasă şi interesantă mlaştină are o suprafaţă de 200 ha şi e alimentată de numeroase izvoare reci, din care se formează pîrîiaşe limpezi ce taie pătura de turbă pînă la pietrişul de pe fund.

Rezervaţia adăposteşte o vegetaţie de mlaştini foarte bogată, cu numeroase specii de plante, coborîte din regiunile înalte din apropiere, în perioadele glaciare şi care datorită condiţiilor ecologice locale au rămas pe loc după topirea gheţarilor şi îmblînzirea climatului.

Dintre rarităţile floristice amintim în primul rînd: gimla (Armeria alpina ssp. barcensis) unde trăieşte în asociaţie cu bumbrezul (Schoenus nigricans). În vegetaţia acestei mlaştini mai găsim frumoasa

darie (Pedicularis sceptnim carolinum), amestecată cu rogozul mare (Cladium mariscus), dezvoltată abundent şi viguros, iar în pajiştile de pe margini lucesc ochii broaştei (Primula farinosa).

Ultimile două specii la Hărman cresc în cel mai sudic punct al ariei lor de răspîndire geografică. De asemenea mai putem aminti şi alte plante ca: iarba albastra (Molinia coendea), bumbăcăriţa (Eriophorum latifolium, E. angustifolium, unele specii de rogoaze (Carex davalliana, Carex gracilis, Carex hortiana), merişoarele (Liparis leoseli), ghinţura (Genţiana pneumonanthe, Genţiana dilata) ş.a.

Fig 26 — Bumbăcăriţa (Eriophorum latifoliÎn această mlaştină putem să admirăm frumoasele plante carnivore ca: roua cerului (Drosera

anglica), foaia grasă (Pinguicula vulgaris) şi otrăţelul bălţilor (Utricularia vulgaris).

PĂDUREA VIIŞOARA (Judeţul Brăila)

Pădurea Viişoara a fost declarată rezervaţie forestieră prin hotărîrea Consiliului Popular al Judeţului Brăila din 24 septembrie 1979. Pînă în anul 1978 se numea „Pădurea Berteşti-Mihai Bravu" după denumirea localităţilor din apropiere. Teritorial ea aparţine satului Lacul Rezii, situat pe dreapta pîrîului Puturos, afluent al Călmăţuiului.

Pentru a ajunge la pădurea Viişoara se urmează fie pe şoseaua Brăila — Slobozia pînă la Viziru (36;km) şi de aici încă 17 km spre comuna Spini Haret, de unde pe un drum; pietruit de cca 10 km se ajunge în pădure, fie urmînd şoseaua Brăila—Slobozia pînă la Însurăţei, iar de aici încă 10—11 km, pe o şosea pietruită pînă la rezervaţie.

Pădurea este localizată pe cîmpul Mohveanu din cîmpia tabulară a Bărăganului Ialomiţei. Substratul este alcătuit din depozite nisipoase, dezvoltîndu-se pe cernoziomuri şi cernoziomuri cambice.

Potenţialul climatic caracterizat prin temperaturi medii anuale de 10—11°C şi precipitaţii cu valori scăzute, 400—500 mm anual oferă condiţii optime dezvoltării acestei insule de stejar brumăriu (Quercus pedunculiflora) în plină stepă (d. S. Paşcovschi, N. Doinită, 1967). Pădurea are o suprafaţă de 1693,6 ha.

În compoziţia arboretului ei, alături de stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora), ale cărei exemplare au vîrste de la foarte tinere la seculare, mai apar exemplare rare de stejar penduculat (Quercus robur), frasin (Fraxinus pallisae), Fraxinus augustifolia, arţar tătărăsc (Acer tatarium) etc.

O mare suprafaţă este afectată plantaţiilor de salcîm, extinse aici îndeosebi după 1833, cînd pădurea este ameninţată de dispariţie prin exploatarea în exces a lemnului de stejar. În ceea ce priveşte exemplarele de stejar pedunculat cu vîrste între 300—350 de ani sînt puţine, ele avînd diametre între 2—3 m.

Importanţa acestei păduri constă tocmai în faptul că în plină stepă, stejarul brumăriu se dezvoltă în condiţii ecologice caracteristice mai mult decît stejarul pufos (Quercus pubescens) Fenomenul se explică prin umectarea freatică a substratului, stratele nisipoase cu granulaţia grosieră permiţînd existenţa unor întinse strate acvifere care umezesc orizontul biologic activ al profilului de sol. În stratul ierbaceu sînt prezente elemente stepice şi multe plante ruderale, acestea din urmă marcînd tocmai intervenţia antropică accentuată din ultima sută de ani.

PĂDUREA SPĂTARU (Jud. Buzău)

iLa sud-est de Buzău, în Cîmpia Buzăului, la izvoarele Călmăţuiului, orice călător este impresionat de.verdele contrastant al pădurii aflată în imediata apropiere a soşelei Buzău — Spătaru — Costeşti — Urziceni.

Rezervaţia floristică, pădurea Spătaru din judeţul Buzău, ocupă o suprafaţă de 346 ha, fiind situată la 7 km de Buzău. Cîmpia pe care se dezvoltă are altitudini de 85—90 m, uniformitatea ei fiind rareori deranjată de unele albii meandrate ce constituie obîrşiile Călmăţuiului ialomiţean.

Pădurea Spătaru este cantonată pe un substrat bogat în săruri cu o umezeală excesivă în părţile mai coborîte, fapt ce se reflectă şi prin compoziţia sa floristică. În literatura de specialitate este cuonscută ca un „Frăsinet” de depresiune din silvostepă, în alcătuirea ei predominînd frasinul pufos (Fraxinus pallisae, Fraxisus augustifolia), alături de care vegetează stejarul pedunculat (Quercus robus) şi rare exemplare de stejar brumâriu (Quercus pedunculiflora). Alături de acestea mai pot fi întîlniţi: jugastrul (Acer campestre), ulmul (Ulmus minor), părul pădureţ (Pirus pirastcr), arţarul tătărăsc (Acer tataricum), amintind de şleaurile de cîmpie, dar poate şi de acţiunea mai veche a omului, care au favorizat dezvoltarea acestor specii lemnoase.

În parterul pădurii stratul ierbos este tot la fel de bogat în specii şi adăposteşte multe rarităţi floristice, între acestea amintim: laleaua de crîng (Tulipa bibersteiniana) ce umple cu florile ei rariştile pădurii, bibilica (Fritilaria tenella, Fritilaria meleagris f. nnicolor, garofiţa (Dianthus guttatus).

În luminişurile pădurii grupările speciilor ierbacee sînt alcătuite din: vinariţă (Asperula odorata), cerenţel (Geum urbanum), untişor (Ficaria vama), toporaşi (Viola odorata), brînduşa de toamnă (Colchicum autumnale), rogoz (Carex pilosa), Peucedanum latifolium, însoţite de unele specii hidrofile ca: beucojum vemum, Gardamine pratensis, Carex riparia etc.

În jurul micilor ochiuri de apă apare o vegetaţie hidrofilă cu stuf (Phragmites communis), stînjenelul de baltă (Iris pseudocorus), limba-riţa (Alisma plantago-aquatica), rogoz (Carex hirta), etc. Nu lipseşte nici vegetaţia halofilă condiţionată de substratul bogat în săruri şi puţin umed. Dintre speciile mai frecvente amintim: bimonium gmelini, Plantago cornuta, Plantago maritima, limba vacii (beuzea salina), Sueda maritima, Cartolepis pratensis, etc.

Datorită importanţei sale floristice şi fitogeografice, pădurea Spătaru, a fost declarată rezervaţie ştiinţifică. După vizitarea pădurii Spătaru se poate vizita şi pădurea Frasin aflată la 2 km pe dreapta şoselei ce duce la Buzău, declarată rezervaţie naturală floristică.

Ajunşi în zona colinară a Buzăului putem admira o „insulă cu floră termofilă" cu numeroase specii relictare, de nuanţă submediteraneeană-pontică, alcătuită din cărpiniţă (Carpinus orientdlis), scumpie (Cotinus coggygria), liliac (Syringa vulgaris), mojdrean (Fraxinus ornns), stejar pufos (Quercus pubescens), cer (Qnercns cerris), gîrniţă (Quercus frainetto), alior de stepă (Euphorbia steposa)t ruscuţa de primăvară (Adonis vernalis), migdal pitic (Amygdalus nana), păducel (Grataegns oxyacantha), drob (Cytisus heuffeli), coada şoricelului (Achillea neillreichii), mături de stepă (Centaurea jurinaefolia, C. solonitana, G. orientalis), colilia (Stipa pennata), obsiga (Bromus inermis), cîrcelul (Ephedra dista-chya), jaleşul plecat (Salvia nutana, Salvia transsilvanica), unghia găii (Astragalns dasyanthus), măciuca ciobanului (Eehinops ruthenicns).

Alături de plantele amintite, caracterice climatului sud-estic în.Regiunea colinară a Buzăului se întîlnesc şi unele animale caracteristice. Este vorba de scorpionul carpatic (Enscorpis carpathicus) descoperit lîngă comuna Trestia, ca şi o specie ele termite (Reticulitermes lucifuqus) descoperită în comuna Tohani.

Cei care doresc să cunoască frumuseţile naturale ale acestei regiuni pot sa poposească pentru scurt timp în Munţii Buzăului şi Siriului studiaţi de botanistul dr. Gh. Dihoru, unde se pot întîlni o serie de rarităţi floristice cum ar fi: tisa (Taxus baccata), răspîndită sub pădurea de fag sau fag de răşinoase, în zece localităţi, începînd cu cea de la Tisău (300—400 m) şi terminînd cu cea de la Penteleu (alt. 1180 m) La Cislău creşte pe o suprafaţă de cca. 10 ha, într-un codru bătrîn de fag bujorul (Paeonia daurica), fagul hibrid (Fagus taurica) pe Valea Nişcovului, pinul (Pinus sylvestris) apare ici. colo, începînd de la Pă-tirlagele pînă sub vîrful Siriu şi Penteleu, mesteacănul pufos (Betula pubescens şi B. hybrida), în sfagnetele Lacul cu Muşchi şi Lacul Negru din comuna Bisoca, bumbăcăriţa (Eriphorum qracile), specie rară, relictară de mlaştini oligotrofe ce creşte în Lacul Sec din.comuna Bisoca, în Lacul dintre Pietre din Munţii Siriu, roua cerului (Drosera rotundă foha), plantă carnivoră din tinoave, întîlnită în Lacul Negru (Bisoca) la Lopătari, Lacul Manta (comuna Chiojd), Lacul Roşu (Penteleu) şi Lacul Sec (Siriu); otrăţelul de apă (Utricularia vulgaris) tot o specie carnivoră, însă acvatică, se cunoaşte în Lacul Negru (Bisoca), Scheuchzeria palustris în mlaştinile Bîlbîitoare, Manta (comuna Chiojd) şi Lacul Roşu (Penteleu); răchiţelele (Vaccinium oxycoccus) în Lacul Roşu (Penteleu); vuietoarea (Empetrum nigrum) se cunoaşte în tinoavele Lacul Roşu şi Şapte Izvoare (Penteleu), precum şi din Siriu; smîrdarul (Rhododendron kotschyi) a fost cunoscut în 1958 în Munţii Siriu (pe vîrful Mălîia), papucul doamnei (Cypripedium calceolus), orhideu foarte rar şi frumos, declarat monument al naturii, cunoscut de pe valea Mişcovului (Calul Alb), de pe Vîrful Curselor şi Curmătura Onarilor; Goodeyra repens mici orhidee cu rizom tîrîtor ce trăieşte în pădurile montane umbroase din Penteleu; Listera cordata o orhidee relativ scundă, cu două frunze în formă de inimă şi flori verzui. Trăieşte tot în păduri umbroase, bătrîne, montane, la Fundul Tisei, lîngă Lacul Negru, la Şapte Izvoare, Fundul Bălescului, Podul Grecilor (Penteleu); Waldsteinia iernatei la Gura Bisculiţei, pe Malul Bisculiţei, Gura Bălescului; zburătoarea cu dori.albe (Chamaenerion augustifolium î. albiforum) — Bahna Brebului.

PĂDUREA FRASINU (Judeţul Buzău)

La 7 km sud de municipiul Buzău, nu departe de şoseaua Bucureşti — Buzău — Focşani, se află

pădurea Frasinu, o frumoasă insulă verde în imensitaţea Cîmpiei Buzău-Călmăţui. Pădurea Frasinu poate fi vizitată, fie venind venind spre Buzău cînd este situată pe stînga şoselei, fie venind dinspre Bucureşti cînd se află amplasată pe dreapta sensului de deplasare. Ea este retrasă faţă de şosea, fapt ce a favorizat-o pentru a-şi păstra nealterată flora pe care e adăposteşte. Opusă ei spre NV se află pădurea Spătaru cu care probabil a format cîndva un trup comun, dacă admitem ideea că ele reprezintă cele mai nordice prelungiri ale vegetaţiei lemnoase din silvostepă.

Înfiinţată în anul 1954 de către Comisia Monumentelor Naturii de pe lîngă Academia Română, fiind încadrată în cadrul rezervaţiilor floristice. Rezervaţia ocupă astăzi 158 ha, fiind o pădure de tip „frăsinet de depresiune din silvostepă” (Paşcovschi S., Doinită N., 1967). Situată în Cîmpia Buzău-Călmăţui, pe teritoriul comunei Ţinteşti (Judeţul Buzău), pădurea Frasinu reflectă prin compoziţia sa floristică, condiţiile de mediu în care se dezvoltă.

Cîmpia Buzău—Călmăţui este o cîmpie de subvidenţă, caracterizată printr-un exces de umiditate pus în evidenţă primăvara şi prin bălţile frecvente din poienele pădurii. Din această pădure de fapt îşi adună apele pîrîul Negrească, afluent de pe stînga Călmăţuiului. Pădurea Frasinu este constituită în principal din arborete pure de frasin (Fraxinus lipaliisae, Fraxinus angustifolia, Fraxinus excelsior). Domină frasinul pufos (Fraxinus pallisae) şi frasinul de luncă (Fraxinus angustifolia) două esenţe lemnoase care nu se mai găsesc nicăieri împreună.

În stratul arborescent mai întîlnim stejarul (Quercus robur), localizat în locuri mai luminoase şi mai bine drenate. Sînt întîlnite exemplare rare de ulm de cîmp (Ulmus minor var. asperrima), măr pădureţ (silvestris), zălogul (Salix cinerea), etc.

La umbra arboretului în stratul arbustiv şi subarbustiv de la marginea pădurii vegetează măceşul (Roşa canina), păducelul (Crataegus monogyna) şi pe locurile mai uscate lemnul cîinesc (Ligustrum vulgare), cornul (Cornus sanguinea), elemente submediteraneean mezotrof. Stratul ierbaceu este foarte diversificat datorită alteranţei suprafeţelor în-mlăştinate cu soluri salinizate de tip lăcovîşte. Primăvara flori multicolore de colţunii popii (Viola silvestris), viorele (Scilla bifolia), limba.cîinelui (Cynaglossum officinale), floarea de leac (Ranunculus repens), laptele pasăre! (Gagea Iuţea), coada cocoşului (Polygonatum latifolium), lăcrămioarele (Convalaria majalis), etc., încîntă ochiul vizitatorului. Lor li se adaugă în lunile mai—iunie florile violete, palid liliachii de lăptuci (Scorzonera austriaca), plantă mezo-xerofilă foarte rară în cîmpie. În luna iunie florile trandafirii de joldeală şerpească (Serratula ca-put-najae), specie endemică şi rară, ce apare frecvent în covorul verde al poienilor cu sol slab sărăturos. Această plantă este întîlnită în Bulgaria şi România, avînd un areal discontinuu, căci şi la noi apare decît pe soluri sărătoase din Cîmpia Buzău-Călmăţui (Judeţul Buzău) şi Cîmpia Siretului inferior (Judeţul Vrancea şi Galaţi).

În lunile iunie—august la liziera pădurii apar florile galbene ale măturii (Centaurea glastifolia), plantă mezoxerofilă. iubitoare de soluri slab sărăturoase, prezentă în ţara noastră numai în Cîmpia Buzău—Căl-măţui (Judeţul Buzău) iar pe glob în Iran, vestul Asiei Mici şi Caucaz.

În locurile unde apa bălteşte în tot timpul anului apar insule de stuf (Phragmites communis), papură (Typha angustifolia), iar pe margini, stînjenelul galben (Iris pseudacorus) care îşi etalează frumoasele flori galben-auriu din mai pînă în iulie. Pe marginea pădurii sînt frecvente exemplare de mur (Rubus caesius), element mezo-higrofil. O oarecare frecvenţă o are lăsniciorul (Solanum dulcamara), element toxic, higrofil care trăieşte în locurile umede.

PĂDUREA MILEA — VIFORÎTA (Judeţul Buzău)

În extremitatea sud-estică a Munţiilor Buzăului, în masivul Penteleu — cel cîntat în balade şi descris în slove nemuritoare de către marele nostru scriitor Al. Vlahuţă, se găseşte un colţ în care pădurea prezintă şi astăzi structura şi alcătuirea vestiţilor codrii de Odinioară.

Acest teritoriu a fost declarat rezervaţie naturală forestieră şi peisagistică încă din anul 1975, prin decretul 14353 emis de Comisia Monumentelor Naturii a judeţului Buzău, el fiind pus sub ocrotire atît pentru valoarea ştiinţifică şi economică a acestei păduri cît şi pentru frumuseţea aparte a peisajului. Ea se întinde pe o suprafaţă de 193 ha şi se află situată pe colina sudică a Muntelui Viforîta, munte situat la sud de vîrful Penteleu. Ocupă cea mai mare parte din culmea cuprinsă între pîraiele Căşeria şi Pasărea, ce formează obîrşirea rîului Milea. Acesta din urmă fse varsă în Bîsca Mare, unul din cele mai importante rîuri buzoiene, care după ce se uneşte cu Bîsca Mică, primeşte un nume nou, Bîsca Rosilei. Aceasta se varsă în apa Buzăului tocmai în satul Nehoiaş.

Rezervaţia se află în nordul judeţului Buzău, la intersecţia meridianului 26°25'30" longitudine estică cu paralela 45°34’ latitudine nordică şi la o altitudine medie de 1100 m.

Pentru a ajunge pe aceste meleaguri putem folosi pînă în localitatea Nehoiaşi, fie calea ferată ce vine de la Buzău (73 km), fie şoseaua modernizată Buzău — Braşov care se intersectează la Cislău cu drumul dinspre Ploieşti — Văleni de Munte. Din Nehoiaşi se va urma drumul judeţean asfaltat ce se desprinde în nordul localităţii spre dreapta, depăşeşte podul spre rîul Buzău şi după 8 km ajunge în satul Varlăm din comuna Gura Teghii. Şoseaua se continuă în susul rîului printr-un drum forestier care se bifurcă la confluenţa rîurilor Bîsca Marn (stînga) şi Bîsca Mică (dreapta). Vom urma pe circa 6,5 km drumul din stînga pînă la cabana Cernatu, unde îl părăsim. Aici traversăm Bîsca Mare pe pod şi de la cabana forestieră ne înscriem pe drumul forestier ce merge spre dreapta (sud) în lungul căreia apare marcajul turistic triunghi albastru, încă 6 km şi ajungem în marginea de sud a rezervaţiei forestiere indicate de un panou.

În bazinul superior al.rîului Milea, în sectorul rezervaţiei, substratul este reprezentat de formaţiuni terţiare (oligocene în secţiunea inferioară şi eocene în cea superioară a versanţilor). Ele sînt alcătuite din gresii de Kliwa, gresii de Tarcău în pachete mai groase care alternează cu straturi de marne, argile, şisturi argiloase, menilite, disodile, etc. Eroziunea a întîmpinat rezistenţă mai mare în dreptul capetelor stratelor formate din gresii. Aici apar pante accentuate de o grosime mică atît a păturei de materiale cît şi a solului. Uneori spălarea în suprafaţă le-a îndepărtat şi roca apare la zi. În jumătatea inferioară a versanţilor, grosimea depozitelor depăşeşte însă 1 m şi aceasta se datoreşte atît materialelor provenite de sus cît şi acelora rezultate din dezagregarea şi alterarea rocilor moi, plastice care precumpănesc aici. Solul brun acid nisipos format pe acestea, are o dezvoltare mai mare. Relieful se desfăşoară între 900 m şi 1350 m şi include culmile dintre cele două pîraie. Mai multe văiugi cu lungimi pînă la 350 m şi unele microdepresiuni aflate între valuri şi alunecare vechi, determină denivelările cele mai importante. Panta este mai redusă la baza versanţilor, îndeosebi spre pîrîul Căşeria şi creşte ajungînd uneori la peste 30° la altitudini ce depăşesc 1000 m, unde există bancuri groase de gresie de Tarcău.

Rezervaţia reprezintă o pădure de amestec de fag (Fagus sylvatica), brad (Abies alba) şi molid (Picea abies) în care domină bradul (în unele sectoare peste 50% din arboret).

În cadrul ei există numeroase exemplare seculare cu talie foarte mare (peste 40 m înălţime şi diametre de 0,80—l m) alături de arbori tineri cu dimensiuni mult mai reduse.

În literatură sînt menţionate exemplare de brad care au depăşit 50 m lungime. Astfel în anul 1953, un brad doborît de vînt avea 56 m lungime şi un diametru bazal de 130 cm. Vîrsta acestuia determinată pe baza numărării inelelor de creştere a indicat cifra respectabilă de 465 ani. Astfel de arbori sînt însă rari, frecvenţa mai mare o au cei cu înălţimi de 20—40 m şi cu o vechime de 100—250 ani. Pădurea nu are astfel o structură uniformă. Există porţiuni cu arbori coloşi ceva mai numeroşi (în jumătatea inferioară a rezervaţiei), după cum sînt sectoare în care aceştia sînt mai rari sau lipsesc. Rezervaţia cuprinde zone de nepătruns ce alternează cu ochiuri luminoase provocate de căderea arborilor ajunşi la limita longevităţii. Către baza pădurii întîlnim exemplare de fag (Fagus sylvatica) şi ulm (Ulmus montana), iar în “ochiurile" pădurii rezultate din căderea indivizilor uriaşi, apar relativ repede puieţi de fag şi brad care înregistrează o creştere rapidă. Deasemenea, către partea superioară a versanţilor, la contactul cu pajiştea montană a Viforîtei, molizii au dimensium mai mici, înaintează pe văiugi, iar exemplarele izolate au profilul asimetric, caracteristic arborilor drapel, cu coroana desfăşurată aici către sud. Păşunatul intens desfăşurat odinioară a afectat într-o oarecare măsură atît structura iniţială cît şi densitatea arborilor rezervaţiei.

Arbuştii apar mai ales în locurile cu lumină multă, la marginea pădurii şi în sectoarele în care arborii sînt Ynai rari. Dintre speciile arbustive cace domină amintim: socul roşu (Sambucus racemosa), socul negru (Sambucus nigra), alunul (Corylus avellana), tulichina (Daphne mezereum), la acestea se adaugă tufe de arbuşti ca: murul (Rubus hirtus), afinul (Vaccinium myrtillus). Stratul ierbos este mai sărac în.specii. Mai numeroase sînt ferigile (Dryopteris filixmas, Athyrium jilix-femind) şi unele specii de briofite tcricole ca: Hylocomium splendens, Eurhynchium striatum, Plagiochila asplenioides, Dicranum scoparium, etc. Alte numeroase specii de briofite acoperă trunchiurile căzute şi aflate în diferite faze de putrezire, dintre aceştia amintim: Dolichotheca şeii-geri, Hypnum cupressiforme, Neckera complanata, Tetraphis pellucida, Isothecium myurum, etc., iar altele trăiesc pe scoarţa arborilor: Hypnum cuprcssiforme var. filiforme, Lcucodon sciuroides, Neckera complanata şa. (d. Gh. Dihoru, 1964).

De pădurea de fag răcoroasă şi umedă îşi leagă viaţa multe alte plante ierboase. Dintre acestea vom aminti pe cele mai importante, adică acelea care formează pîlcuri întinse: floarea paştelui cu flori albe şi galbene (Anemone nernorosa şi Anemone ranunculoides), brebenelul (Corydalis solida), pochivnicul (Asarum curopaeiim), vinariţa (Asperula odorata), leurda (Allium ursinum), breiul (Mercurialis perennis), brusturele negru (Symphytum cordatum), laptele cucului (Euphorbia amygda-loides), mătrăguna (Atropa

belladona), foaia făgetului (Mycelis muralis), coada cocoşului (Polygonatum nudtiflorum, P. verticillatum), toporaşul de pădure (Viola silvestris), mălaiul cucului (Liliula albida) ş.a.

În făgetul acestei păduri, unde substanţele organice în descompunere se află în cantităţi apreciabile, întîlnim o serie de fanerogame sa-profite din familia Orchidaceae, care şi-au pierdut pigmentul verde: buzişorul (Corallorhiza trijida), cuibul pămîntului (Neottia nidus avis), precum şi o specie rară din aceeaşi familie, Goodyera repens.

Pentru cel care străbate pădurea Viforîta de la apa Milei spre golul pajiştilor Penteleului, imaginile înregistrate pe retină vor fi de neînlocuit poate toată viaţa. De la început te întîmpină impunători, brazi cu ţinută dreapta la poala cărora se înghesuie arbuştii pitici.. Treptat pe măsura înaintării spre inima pădurii ne apar o suită de imagini noi Coroanele arborilor se îmbină tot mai mult, iar lumina-scade în inter, sitate. exemplarele subţiri şi lungi devin tot mai numeroase, covorul de plante se răreşte iar litiera brun-cenuşie devine tot mai groasă şi mai vizibilă. Din loc în loc observăm arbori doborîţi de vînt sau de bătrîneţe, pe scoarţa cărora se dezvoltă mai ales muşchii şi lichenii. Razele soarelui care se strecoară cu greu printre ochiurile ţesăturii de crengi şi frunze, luminează în unghiuri diferite feţele cioturilor şi trunchiurilor creînd imagini feerice.

Un aspect nou îl dau zonele mai joase dintre valurile şi treptele de alunecare mai vechi. Aici excesul de umiditate şi răcoarea pădurii au asigurat dezvoltarea a numeroase plante higrofite ca: Athyrium ţilix jemina, Myosotis palustre, Ranunculus repens, Chrysosplenium alteram-folium, Circaea lutetiana, Filipendula ulmaria, Equisetum silvaticum, Chrysanthemum rotundifolium şi unele specii de briofite ca: Mnium punctatumt Fissidens cristatus, Calliergon gigantem, etc.

Rezervaţia Milea-Viforîta se află într-o regiune montană în plin proces de amenajare şi valorificare turistică a cadrului natural destul de variat şi bogat în obiective care au stîrnit de mult timp interesul căutătorilor de inedit şi frumos.

Există cîteva trasee turistice cu marcaje care ne conduc la cele mai interesante şi atrăgătoare locuri. Astfel, de la cabana Cernatu se poate urmări poteca (marcaj bandă roşie) ce urcă pe culmea Cernatu la stînă, iar de aici la vîrful Penteleu (circa 3½ ore). De pe vîrf se admiră una din cele mai complete imagini panoramice asupra unor masive din Carpaţii de Curbură (din Munţii Vrancei şi pînă în Munţii Bucegi). De la Vîrf excursia poate fi continuată spre nord, în lungul culmei principale trecînd sau ocolind mai multe vîrfuri şi înşeuări, pînă lîngă mlaştina unui fost lac — Lacul Roşu, unde putem poposi puţin pentru a recunoaşte şi admira unele rarităţii floristice ca roua cerului (Drosera rotundijolia), Scheuchzeria palustris, răchiţelele (Oxycoccus quadripeta-lus), vuietoarea (Empetrum nigrum) şi unele specii a muşchiului de turbă (Sphagnum sp.).

Tot aici se poate coborî fie către sud pe muntele Viforîta şi culmea Caprei la rezervaţie (marcaj triunghi albastru), fie în est în bazinul Şapte Izvoare (acelaşi marcaj) la Cascadă şi apoi la cabanele forestiere de la Secuiu, aflate în lunca rîului Bîsca Mică.

De la stîna Cernatu mai multe poteci de vite duc spre nord-vest şi trec prin arealul fostei rezervaţii forestiere Tisa. Aceasta avea circa 34 ha şi se desfăşura pe versantul nordic al culmei Cernatu şi avea o structură asemănătoare pădurii Viforîta, conţinînd arbori coloşi. Aici predomină molidul (Pices abies), iar exemplarele seculare ajungeau la înălţimi de 30—40 m. Expunerea pe direcţia principalilor curenţi aerieni a facilitat producerea frecventă a doborîturilor. Cele din perioada 1953—1961 au afectat cea mai mare parte a pădurii. Astăzi se mai întîlnesc rar exemplare care să depăşească un secol. Pe locul pădurii doborîte este în formare alta de molid. În lungul celor două văi Bîsca Mare şi Bîsca Mică care încadrează masivul Penteleu se întîlnesc deasemenea mai multe locuri deosebite prin frumuseţea peisajului.

Putem aminti astfel defileul dezvoltat pe circa 10 Km în amonte de confluenţa cu Bîsculiţa şi numeroasele cascade prezente peste tot unde rîul taie din greu pachetele groase de gresii care au o poziţie aproape verticală. Din albia Bîscei Mici se poate urca în culmea Şteghiei pe poteca marcată (punct roşu), la Lacul Negru, format într-o depresiune de alunecare foarte veche, în apele căruia trăieşte otrăţelul de apă (Utricularia vulgaris) o specie carnivoră, sau pe culmea Paltinu bogată în specii de vînat. Deasemenea, în spatele barajului ce se construieşte pe Bîsca Mare la Coceanu, nu peste mult timp va exista un lac de acumulare.

PĂDUREA VĂLEANCA (Judeţul Buzău)

Rezervaţie forestieră situată la 41 km SE de Buzău, pe teritoriul comunei Pogoanele.Pădurea este localizată în cîmpia tubulară a Bărăganului ialomiţean, pe cernoziomurile ce

alternează cu nisipuri slab silificate. Regimul climatic se caracterizează prin temperaturi medii anuale de +10 — +110C şi precipitaţii cuprinse între 400—500 mm anual.

Pădurea Văleanca cu o suprafaţă de 1,4 ha, reprezintă o rămăşiţă a extremităţii estice a vechilor „codrii ai Vlăsiei". Pe marginea pădurii au fost plantaţi salcîmi, iar în interior vegetează în condiţii foarte bune exemplare răzleţe de stejar (Quercus robur). Stejarii au diametre de 80— 130 cm şi înălţime de 20—30 m. Se estimează că au vîrste cuprinse între 150—170 de ani, marcînd o veche extensiune a „şleaurilor de silvostepă" (d. S. Paşcovschi, N. Doinită, 1967), în care stejarul pedunculat (Quercus robur) ocupă un loc important alături de stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora), arţarul tătărăsc (Acer tataricum), teiul şi frasinul.

Modificarea compoziţiei floristice a pădurii s-a datorat în exclusivitate activităţii antropice, căci banda de păduri din lungul Călmăţuiului, prezenta o mare bogăţie de Quercus pedunculiflora şi Quercus robur, pădurea Văleanca de astăzi marcînd astfel o etapă în evoluţia vegetaţiei lemnoase din silvostepă munteană. Ea se încadrează fitogeografic pădurilor de stejar brumăriu pur, dezvoltate pe cernoziomuri puternic degradate cu substrat de nisip.

Parterul pădurii este acoperit cu plante caracteristice stejăretelor normale de silvostepă între care nu lipsesc: mierea ursului (Pulmonaria officinalis), usturoiţa (Alliaria officinalis), cerenţelul (Genm urbanum), dreţele (Lysimachia nummularia), lăcrămioarele (Convalaria majalis), lăsniciorul (Solanum dulcamara), etc.

PĂDUREA BRĂDEANU (Judeţul Buzău)

Rezervaţie forestieră situată la sud de municipiul Buzău, la cca. 28 km şi la 2,5 km nord de reşedinţa comunei Brădeanu. Înfiinţată prin hotărîrea Consiliului Popular al judeţului Buzău, rezervaţia forestieră Brădeanu are o suprafaţă de 2,1 ha.

Pădurea este accesibilă fie din şoseaua Buzău — Slobozia (pînă la Pogoanele şi de acolo spre şoseaua spre Brădeanu), fie de la Buzău pînă la Smeeni iar de acolo se mai parcurge o distanţă de 9 km pînă la Brădeanu.

Compoziţia floristică iniţială a fost mult modificată (de om prin plantarea de salcîm). Este prezent însă şi stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora), element pontic mezo-xerofil, care forma silvostepă Munteniei cu arborete pure (d. S. Paşcovschi, N. Doiniţă, 1967) îndeosebi în lungul Călmăţuiului. Stejarul brumăriu se regenerează spontan în această pădure. Exemplare vîrstnice din NV pădurii cu diametre de 60 cm şi înălţimi de peste 20 de m.

Pădurea Brădeanu reprezintă un rest al vegetaţiei lemnoase din silvostepă Munteniei, ea aparţinînd din punct de vedere fitogeografic pădurilor de stejar brumăriu pur dezvoltate pe cernoziomuri puternic degradate cu substrat de loess (d. S. Paşcovschi, N. Doinită, 1967). Alături de stejarul brumăriu sînt frecvente exemplarele de ulm de cîmp (Ulmus minor), arţar tătărăsc (Acer tataricum), păr pădureţ (Pyrus pyraster), măr pădureţ (Malus silvestris), etc.

În stratul arbustiv şi subarbustiv sînt frecvente exemplarele de păducel (Crataegus monogyna), porumbar (Prunus spinosa), lemn cîinesc (Ligustrum vulgare), măceşul (Roşa canina), cornul (Cornus mas), sîngerul (Cornus sanguinea), murul (Rubus caesius), etc.

În poeni şi pe marginea pădurii stratul ierbaceu este bogat în specii xerofile şi mezo-xerofile ca: lăcrămioarele (Convalaria majalis), cerneţelul (Geum urbanum), usturoiţa (Alliaria officinalis), mierea ursului (Pulmonaria officinalis), ş.a.

REZERVAŢIA VALEA MARE (Judeţul Caraş-Severin)

Rezervaţie floristică situată în Nord-Est de oraşul Moldova Nouă, cu o suprafaţă de 488 ha, se întinde de-a lungul văii cu acelasi nume şi a cîtorva culmi învecinate, traversate de pîraie mai mici. Relieful rezervaţiei nu depăşeşte în general altitudinea de 600 m (înălţimea maximă la Cornetul Dracului 605 m) şi reprezintă culmile sudice ale Munceilor Gorganului.

La adăpostul acestor culmi climatul este blînd, ferit de excesele de temperatură din timpul iernii şi verii şi cu o umiditate destul de ridicată, ceea ce face posibilă existenţa la Valea Mare, a numeroase plante de origine sudică dintre care se remarcă arbustul, Daphne laureola, cunoscut pînă în curînd în singurul loc din ţară.

Coastele domoale şi platourile sînt ocupate de pădurile de fag, coborîte de-a lungul văilor pînă la

altitudinea neobişnuit de joasă (150—200 m), alături de fag (Fagus sylvatica), vegetează carpenul (Carpinus betuluş), teiul argintiu (Tilia tomentosa), teiul pucios (Tilia cordata), cireşul (Cerasus avium), paltinul (Acer pseudoplatanus), cornul (Cornus mas), păducelul (Cratacgus monogyna) şi pe alocuri cărpiniţa (Carpinus orientalis), iedera (Hedera helix), curpenul (Clematis vitalba), cornişorul (Ruscus hypoglossum), ghimpele (Ruscus aculeatus), vinariţa (Asperula taurina), drobiţa (Genista ovală), priboiul (Geranium macrorrhizum), iedera mare (Daphne laureola), ş.a.

Abrupturile calcaroase te întîmpină încă de la intrarea în rezervaţie cu o bogăţie floristică surprinzătoare pentru scara la care se desfăşoară.

Apar tufişurile alcătuite în cea mai mare parte din liliac (Syringa vulgaris), mojdrean (Fraxinus ornus), scumpie (Cotinus coggygria), mă haleb (Padiis mahaleb), cărpiniţa (Carpinus orientalis), etc. Îşi găsesc aici condiţii de viaţă prielnice şi alte plante submediteraneene, balcanice şi ilirice ca: Fritillaria montana, Echinops banaticus Bupleurum praealtum, Cytisus-jalcatus, Allium petraeum, CalamintJw officinalis, Euphorbia polichroma, Acanthus longijolius, etc.

Pereţii stîncoşi şi brînele sînt împodobite cu tufe de Seslaria filifolia sau perniţe dese de garoafe (Dianthus kitaibelii şi D. banaticus) cu endemismele carpatice Erysimum saxosum şi Draba lasiocarpa, înso ţite de tufe de colilie (Stipa eriocaulis), Centaurea atropurpurea şi Jurinea molis var. macrolepis.

REZERVAŢIA LUNCA POGĂNIŞULUI (Judeţul Caraş-Severin)

Rezervaţie floristică reprezentată de numeroase rarişti de păduri şi de mărăcinişuri cu Fritillaria meleagris, situate în lunca Pogănişului. Între satele Duboz, Berini şi Otveşti. Ea se află la altitudini de 95-100 m în zona pădurilor de quercinee unde laleaua pestriţă, denumită de localnici şi „cuci", creşte din abundenţa şi în luna aprilie împodobeşte cu florile sale mari, violete aceste plaiuri.

Rariştile de pădure sînt reprezentate prin: Quercus robur, Frasinus excelsior, Acer campestre, Acer tataricum ,Carprinus betuluş, Ulmns foliacea, Cornus sanguinea, Crataegus monogynn, Viburnum opulus, Ligustrum vulgare ş.a., iar dintre cele ierboase amintim: Anemone ranunculotdes, A. nemorosa, Ficaria verna, Corydalis cava, Scilla bifolia, Viola hyrta, V. odorata, Isopyrum thalictroides, Polygonatum latijolitis, Convallaria majalis, ş.a..

FÎNEŢELE DE LA SUATU (Judeţul Cluj)

Rezervaţie floristică situată la 26 km de oraşul Cluj-Napoca. Se poate ajunge la această rezervaţie străbătînd şoseaua Cluj—Napoca — Reghin şi apoi cu cursa locală (8 km) pînă la comuna Suatul. Rezervaţia ocupă o suprafaţă de 9,20 ha şi cuprinde feţele însorite ale unei porţiuni din dealul numit „La Ţicle".

Fîneţele de la Suatu reprezintă unul din cele mai interesante nuclee de vegetaţie stepică, unde putem întîlni specii,de plante caracteristice stepelor uscate din jurul Mării Negre, cu specii pontico-medite-raneene, şi endemisme ale Cîmpiei Transilvaniei.

În afară de numeroasele speci de colilie (Stipa sp.) şi de rogoz (Carex humilis), întîlnim diferite specii de salvie (Salvia nutans, S. betonicifalis, S. transsilvanica), cătuşnica (Nepeta ucranica), muşcata dracului (Cephalaria uralensis), cîrcelul (Ephedra distachys), specii caracteristice Transilvaniei.

Comoara cea mai de preţ a rezervaţiei este un neam de lintea pratuhii (Astragalus peterji), care nu mai trăieşte în nici o parte a ţării şi a lumii. Ea apare în pîlcuri dese pe coastele abrupte din partea de, sud-vest a rezervaţiei şi constituie un relict postglaciar.

FÎNEŢELE CLUJULUI (Judeţul Cluj)

Rezervaţie floristică situată la 3—4 km nord de oraşul Cluj-Napoca de o parte şi de alta a Văii Fînaţelor, înconjurată de coline de 500— 600 m înălţime, presărate din cauza alunecărilor de teren cu numeroase movile de pămînt numite de localnici „ţicleu sau „copîrşaie". Într-o astfel de „copîrşaie" se găseşte rezervaţia care ocupă circa 80 de ha teren variat şi accidentat, cuprinzînd o movilă în formă de dornă înaltă de 30—35 m şi lungă de 400 m.

Fîneţele Clujului reprezintă un ochi străvechi de vegetaţie stepică. În afara unei bogate şi variate flore, cuprinzînd aproape toate speciile caracteristice cîmpiei ardelene ca: Centaurea trincrvia, Bulbocodium vemum, Crambe tatarica, Salvia nutans, Salvia transsilvanica, Serratula wolffii, etc.,

rezervaţia este un extrem de interesant cîmp de experimentare a rolului pe care-l joacă microclimatul în diferenţierea vegetaţiei. Din datele microclimatice obţinute în diferite staţiuni se constată că în partea nordica a movilei unde evaporarea apei e mai mică şi diferenţele anuale de temperatură mai mari, este favorizată apariţia unei vegetaţii de pădure, iar în partea sudică unde evaporarea e mai intensa şi diferenţele anuale de temperatură mai mici, este facilitată instalarea şi stabilizarea unei vegetaţii stepice.

REZERVAŢIA FÎNTÎNIŢA-MURFATLAR (Judeţul Constanţa)

Rezervaţie floristică, situată pe partea stîngă a şoselei Constanţa — Ostrov, la 1 km sud de podgoria Murfatlar, din comuna Basarabi. Suprafaţa rezervaţiei este de 19,70 ha şi face parte din trupul de pădure Murfatlar, a cărei suprafaţă totală este de 641 ha.

Această zonă a fost pusă sub ocrotire în anul 1962, deoarece ea adăposteşte numeroase specii rare ca: usturoiul (Allium moschatum, A. saxatile), zambila (Hyacinthus leucophaeus), luşcă (Ornythogalum re-fractum) etc. şi o serie de specii noi pentru ştiinţă, endemice, care poarta din acest motiv denumirea localităţii Murfatlar, printre care amintim: ruscuţa (Adonis vernalis var. Murfathariensis), spinul de Murfatlar (Carduns murfatlarii), inul dobrogean (binum borzaeanum), colilia (Stipa lossingiana murfatlarii, S. joannis dobrogensis), ş.a.

În această rezervaţie întîlnim şi specii au un areal exclusiv dobrogean, extrem de rare în alte regiuni ale ţării cum sînt: pesma (Centaurea napulifera), Buffonia tenuifolia, cimbrul (Satureja caerulea), migdalul pitic (Amygdalus nana), bujorul de stepă (Paeonia tenuifolia) ş.a.

Totodată, în această pădure abundă broasca ţestoasă dobrogeană, a cărei arie de răspîndire în ţara noastră se limitează la cîteva puncte din stepa Dobrogei. Datorită prezenţei în această pădure a numeroaselor specii floristice de origine sudică şi nordică, precum şi a valorii sale peisagistice, ea a devenit rezervaţie ştiinţifică care trebuie cunoscută şi protejată.

DUNELE LITORALE DE LA AGIGEA (Judeţul Constanţa)

Rezervaţie floristică situată lîngă Staţiunea zoologică marină „Prof. I. Borcea”, comuna Agigea, la aproape 50 m de litoralul Mării Negre, ocupînd o suprafaţă de circa 25 ha. Rezervaţia este reprezentată de un platou de 8—10 m format din depunerea continuă a nisipului din direcţia nord, dinspre un vechi goli marin ocupat în prezent de lacul Agigea.

Ea ocroteşte circa 120 de specii caracteristice acestei zone cu condiţii pedoclimatice specifice. Vizitînd această rezervaţie avem posibilitatea să recunoaştem specii interesante şi atractive ca: cîrcelul (Ephedra distachya), varza de nisip (Crambe maritima), ridichea de nisip (Cakile maritima),scaiul vînăt de dune (Eryngium maritimum), troscotul de nisip (Polygonum maritimum), pelinul de nisip (Stachys maritima), rogozul de nisip (Carez arenaria), lucerna de nisip (Medicago marina), guşa porumbelului de nisip (Silene pontica), castravetele de nisip (Ecbahum elaterium). Dintre speciile rare amintim: volbura de nisip (Convovulus perşicaş) şi ciucuşoară de nisip (Alyssum borzeanum), ş.a.

PĂDUREA HAGIENI (Judeţul Constanţa)

Rezervaţie forestieră naturală, situată în Podişul Dobrogei de Sud, la.marginea platformei dobrogene, pe terasele şi coastele nordice ale văilor laterale de la extremitatea lacului Mangalia, între satele Hagiem şi Albeşti. Suprafaţa totală a pădurii Hagieni este de 584 ha, din care numai 207,40 ha constituie rezervaţia propriu-zisă.

Rezervaţia este alcătuită din trei corpuri: în partea de vest a pădurii o suprafaţă de 28 ha, cu văi stîncoase şi poeni de colilie (Stipa sp.), în partea centrală a pădurii numită „Cazane", circa 100 ha cu stejari (Quercus penduculiflora, Q. pubescens), ş.a. şi cărpiniţa (Carpinus orien-talis), întreruptă cu poieni în care vegetează Stipa şi Festuca, şi în sfîrşit în nordul rezervaţiei, a treia porţiune numită „Cascaia" cu numeroase stînci la suprafaţă (d. V. Ionescu-Teculescu, I. Cristurean, 1967).

Ocrotită din anul 1962, pădurea Hagiem atrage numeroşi vizitatori în tot cursul anului, datorită frumuseţii peisajului şi curiozităţilor sale floristice şi faunistice. Primăvara devreme înfloresc în pădure specii de ghiocel (Galanthum gracilis), viorelele (Scilla bifolia), brebeneii (Corydalis solida), ş.a. iar în poeni şi goluri, brînduşa aurie (Crocus chrysanthus), zambilele (Hyacinthus leucophaeus), etc.

Ceva mai tîrziu admirăm florile ale ruscuţei de primăvară (Adonis vernalis), stînjenelului (Iris

pumila), bujorului (Paeonia tenuifolia, P. penegrina var. romanica), ş.a., iar în lunile călduroase de vară şi la începutul toamnei ne împresionează coloritul divers şi viu al florilor de coada şoricelului (Achillea clypeolata), steluţa (Aster linosyris, A. villosus, A. omellus, A. tripolium).

Toamna coloritul ruginiu al frunzelor pădurii se îmbină cu albastrul brînduşelor (Crocus pallassi) şi cu galbenul ghioceilor de toamnă (Sternbergia colchiciflora), frumuseţea peisajului este completată de frumoasele inflorescenţe de colilie (Stipa joannis şi Stipa lessingiana). Bogăţia şi varietatea speciilor din rezervaţie, predominanţa plantelor mediteraneene şi pontice ca: stejarul pufos şi brumăriu (Quercns pubescens şi Quercus pedunculiflora), jugastru (Acer campestre), mojdreanul (Fvaxirms ornas), iasomie (Jasminum firuticans), păliunal (Paliarus spina cliristi), bujorul (Paeonia tennifolia), stînjenelul (Iris pumila), scumpie (Cotinus coggygria) şi altele, precum şi unele specii mai rare ca: cosaciul (Astragalus spuneri), jaleşul (Salvia ringens), floarea amorului (Plumbago europaea), grozamă (Genista trifoliata), timoftică (Phleum subulatum), sipică (Cephalaria transsilvanica var. sillingeri) ş.a. În această pădure întîlnim şi o faună cu origine sudică ca: broasca ţestoasă de uscat dobrogeană, vipera de pădure, coluberul (Cohiber jugularis caspius) şi numeroase specii mediteraneene şi sud-est europene de păianjeni ca: Pardosa vittata, Cheiracanthium pelagicum, Nemesia pannonica coheni, Proatypus muralis, Coelotes longispina, Argiope lobată, Aresus niger, ş.a., ceea ce dă caracterul complex al rezervaţiei naturale.

MESTECĂNIŞUL DE LA RECI (Judeţul Covasna)

Rezervaţie floristică cu o suprafaţă de circa 34 ha, situată în lunca rîului Negru, afluent al Oltului, reprezentată de un complex de mlaştini eutrofe, populate de o serie de specii rare, relicte glaciare cum sînt: mesteacănul pitic (Betula nana), feriga (Dryopteris cristata), angelica sălbatică (Angelica palustris).

Aceasta zonă s-a format prin depunerea nisipului de către rîul Negru care a sfărîmat rocile munţilor Breţcu şi Covasna. Ulterior, prin închiderea şi apoi deschiderea cursului normal al rîului Neg.ru, nisipul s-a depus, iar în depresiunile săpate de vînt au apărut bălţi populate de vegetaţie acvatică şi de întinsele păduri de mesteacăn care ocupau întreg teritoriul, inclusiv suprafeţele acoperite azi de plantaţiile de pin, ce s-au executat începînd din anul 1889 şi pînă în zilele noastre.

În jurul bălţilor colmatate sau a celor existente apare sub formă de tufărişuri, aninul (Alnus mcana) şi în special, mesteacănul pitic (Betula nana), în cel mai sudic punct al arealului său, precum ţi unele rarităţi floristice ca: caldezia (Caldesia parnassipholia), Aldrovanda vesiculosa, gălbuşoara (Lysimachia thyrsiflora), şapte degete (Comarum palustre), sărăcică (Salsola mthenica) ş.a.

TINOVUL LUCI (Judeţul Covasna)

Acest tinov care este cel mai mare din Transilvania, reprezintă o interesantă rezervaţie floristică, situată la altitudinea de 1079 m, la 12 km spre vest de hotarul comunei Sîncrăieni. Acest tinov are o formă alungită şi o întindere de aproximativ 120 ha. El ocupă căldarea unui crater ameninţat la est de eroziunea văii Nagyos, în timp ce la vesl se află abundenta Vale Cănită, denumită astfel datorită apei sale distrofe de culoare brună, care drenează tinovul prîntr-o ştirbitură a craterului.

Dintre plantele lemnoase care contribuie la formarea acestui tinov amintim: molidul (Picea abies), arinul (Alnus incana), mesteacănul (Betula pubescens, Betula hybrida), plopul (Populus tremula), ienupărul (Juniperus communis) şi diferite specii hibride de Salix.

În perniţele formate din numeroase specii de Sphagnum (muşchi de turbă), ca: Sphagnum medium, Sph. recurvum, Sph. acutifolium, Sph. F girgensonniit precum şi alte specii de briofite ca: Polytrichutn strictum, Polytrichum commune, Entodon schreberi, Hylocomium splendcns, Aulacominum palustre, vegetează o serie de plante superioare ca: Vaccinium oxycoccos, ssp. microcarpum, Andromeda polifolia, Empetrum nigrum, Drosera rotundifolia, Carex pauciflorat Carex stellulata, Potentilla tormentella, Melampyrum silvaticum.

Acest tinov este celebru mai ales prin prezenţa mesteacănului pitic (Betula nana) care apare aici în tufe viguroase, izolate de cîte 2—4 m diametru şi de cîte 80—90 m înălţime. Dintre relictele glaciare mai vegetează abundent o specie de. viorea (Viola epipsila)t prezentă mai ales în nordul tinovului.

REZERVAŢIA ZĂNOAGA (Judeţul Dîmboviţa)

Rezervaţie floristică cu o suprafaţa de 983,30 ha, situată pe versantul sudic şi estic al muntelui

Zănoaga, şi pe partea dreaptă a Cheilor Zănoagei Mari, conservă unele specii termofile submediteraneene sau balcanice extrem de rare în ţara noastră. În limitele rezervaţiei întîlnim o frumoasă pădure de molid (Pices MpiesJ, precum şi o serie de rarităţi care sînt adăpostite în Cheile Zănoagei ca: caprifoiul (Lonicera caerulea) şi Streptopus amplexifolius, specii sporadice în România.

Pe brînele şi grohotişurile puternic însorite întîlnim o vegetaţie termofilă care se compune din numeroase specii rare: secara de munte (Kecale montanum), stînjenelul endemic (Iris dacica), scoruşul (Sorbus fetica), element sud-european sporadic în Carpaţii Meridionali şi Carpaţii Occidentali, aflat în singura staţiune din Bucegi, cosaci (Astraga depressus) ce se mai găseşte pe muntele Domogled, un neam de pin (Carduus candicans), element balcanic, rar în ţara noastră, umbelibra (Athamantha hungarica) şi timoftica (Phleum montanum), sporadică la noi, în Bucegi fiind întîlnită şi în Jepii Mici, etc.

TINOVUL DE LA LĂPTICI (Judeţul Dîmboviţa)

Pe cursul superior al Ialomiţei, în Munţii Bucegi, la altitudinea de 1500 m se găsesc instalate doua tinoave principale, separate una de alta prin pîrîul Lăptici, însumînd o suprafaţă de 1,5 ha. Pentru a vizita aceste mlaştini urcăm la Sinaia, la Cabana Poiana Stînii, timp de 2 ore, unde facem un scurt popas, după care ne continuăm drumul prin rezervaţia ştiinţifică a Academiei Române, pînă la Cabana Piatra Arsă, unde ne odihnim şi poposim o noapte. A doua zi străbatem platoul Munţilor Bucegi, coborîm pe Valea Ialomiţei şi ne oprim la Cabanele Peştera şi apoi Padina care reprezintă punctul de pornire spre Valea Horoabei, Strunga, Grohotişu şi apoi prin Cheile Tătarului aiungem la o păstrăvărie situată pe stînga drumului.

Pe partea dreaptă peste un podeţ se află rezervaţia ştiinţifică Lăptici.Tinovul de la Lăptici, în special cel situat în stînga pîrîului cu acelaşi nume are un aspect bombat,

bogat în specii de plante lemnoase ca: molidul (Picea abies), mesteacănul (Betula pubescens. Betula pendula), pinul (Pinus montana), ienupărul pitic (Juniperus sibirica).

Această mlaştină adăposteşte relictul glaciar Salix myrtilloides, care numai în Coreea şi Manciuria se găseşte în staţiuni mai sudice decît aici, apoi oreofitul balcanic Swertia punctata şi speciile de muşchi coprofili: Taylaria tenuis şi T. acuminata.

După ce am vizitat acest frumos tinov ne continuăm drumul pe frumoasa vale a Ialomiţei, spre Bolboci, Cheile Zănoagei şi Lacul de la Scropoasa.

PĂDUREA CIURUMELA DE LA POIANA MARE (Judeţul Dolj)

Rezervaţie forestieră de renume mondial situată între comunele Poiana Mare şi Piscul Vechi, la circa 5 km de Poiana Mare, pe partea dreaptă a şoselei naţionale Calafat — Bechet — Corabia. Această rezervaţie este reprezentată de o veche pădure de salcîm (Robinia pseudacacia), care are o suprafaţă de 8 ha şi care în prezent are un rol experimental pentru studiile Institutului de Cercetări şi Ameliorări Silvice din Bucureşti.

Pădurile de salcîm de la Ciurumela au o vîrstă de 95 de ani, iar exemplarele de salcîm ajung la dimensiuni impresionante de 33 m înălţime şi 60—70 cm în diametru. Aceste păduri de salcîm au avut şi au un rol important în fixarea nisipurilor permanent spulberate de vînt.

DUNELE FLUVIATILE DE LA HANU CONACHI (Judeţul Galaţi)

Rezervaţie floristică formată pe nisip fluviatil, situată în sudul comunei Lieşti din lunca Siretului, la circa 50 km nord de Galaţi şi 25 km sud-est de Tecuci, cu o suprafaţă de 199,30 ha. Ea are forma unei benzi nisipoase cu relief variat, lungă de 4 km.şi lată de 1 km, formată din nisipul aluvionar transportat de rîul Siret şi Bîrlad şi adus de vînturi spre răsărit.

Dunele de la Hanu Conachi sînt relativ fixate printr-o floră specifică, dominată de salcia tîrîtoare (Salix rosmarinifolia) şi de diverse plantaţii de salcîm.

Fig. 27 — Rezervaţia de dune de la Hanu ConachiAcest sălcet redus formează un biotop favorabil dezvoltării unor specii de plante şi animale rare,

adaptate selectiv nisipurilor fluviatile. Din punct de vedere floristic, dunele fluviatile de la Hanu Conachi reprezintă staţiunea cu cea mai bogată şi mai variată floră arenicolă din Moldova.

Dintre speciile mai rare cităm următoarele: Anchusa procera, Anthusa gmelini, Rindera nmbellata, Dianthus diutinus, Dianthus hajdoae, Mollugo cerviana, Polygonum arenarium, Festuca vaginata, Festuca

olauca, Astragalus varins, Centaurea vlădescui, Centaurea x psammogena, Allium guttatnm, Achillea gikaibeliana şi Asparagns pseudoscaber, descoperită aici în anul 1898 de savantul D. Grecescu.

Aceste dune au şi o mare importanţă faunistică deoarece aici întîlnim şopîrla de nisip (Eremias arguta desena) specie extrem de rară în fauna României ce atinge limita apuseană a arealului mondial şi şarpele de nisip (Coliiber jugularis cospius) element termofil cantonat aici în cea mai nordică localitate din ţară.

Tot aici s-a descoperit şi acarianul (Leptotrombium hasei), parazit pe Lacerta tuarica taurica, situat în punctul cel mai nordic al arealului său mediteranean.

PĂDUREA GÎRBOAVELE (Judeţul Galaţi)

Rezervaţie forestieră situată la 17 km NV de municipiul Galaţi, care ocupă o suprafaţă naturală de 100 ha şi care este înconjurată de. o plantaţie de salcîm de cca. 350 ha.

Aceasta rezervaţie reprezintă o pădure naturală de silvostepă în care predomină asociaţiile de stejar pufos şi stejar brumăriu, iar pe zone mai restrînse întîlnim şleaul de silvostepă cu stejar pedunculat, plopiş de luncă cu numeroase tufărişuri de păducel, porumbar şi migdal pitic. În valea Gîrboavelor întîlnim o fitocenoză de mlaştină eutrofa în care a fost găsită alga verde Chara crinită, întîlnită pe litoralul nostru.

Flora acestei păduri cuprinde cca. 470 de specii, multe pontico-bal-canice şi mediteraneene. Dintre acestea cele mai rare amintim: drobul (Cytisus heufelti), stînjenelul (Iris brandzae), zăvăcusta (Astragalus dasyanthus), ruscuţa de primăvară (Adonis wolgensis), bujorul românesc (Paeonia pereagrina var. romanica), specii de umbra iepurelui (Asparagns ojjicinalis, Asparagus verticillatus, Asparagus tenuijolius, Aspara-gus psendoscaber) şi unele situate în unica staţiune din ţara noastră ca: lipitoarea (Asperula scutellaris) şi Comandra elegans.

Aici întîlnim şi o serie de hibrizi interesanţi ca: părul de Babadag (Pirus x babadagensis), Vimus x ambigua şi din genul Quercus (Q. x badensis, Q. x corcyrensis, Q. x szechenyana) ş.a.

PĂDUREA COMANA (Judeţul Giurgiu)

Rezervaţia floristică Comana este situată la sud de Lacul Comana, lac tipic de luncă de pe cursul inferior al Neajlovului, constituie un rest al pădurilor de tip „şleau” mult mai răspîndite odinioară în Cîmpia Burnasului.

„Şleaurile” sînt cele mai complexe păduri de pe teritoriul ţării noastre. Ele sînt de fapt, o pădure amestecată de foioase în care predomină cvercineele. S-a dovedit că ele constituie una din cele mai vechi unităţi de vegetaţie a pădurilor de foioase (N. Doniţă 1975).

Fig. 28— Pădurea şi lacul Comana.Aflată la circa 30 Km de Bucureşti, pădurea Comana din judeţul Giugiu a fost declarată rezervaţie

naturală prin H.C.M. nr 518/1954 avînd suprafaţa de 630,50 ha, deoarece în ea se conserva numeroase şi valoroase specii vegetale şi animale de origine sudică.

La această rezervaţie se poate ajunge cu trenul din Gara Progresul, pînă la Staţia Comana sau Mihai Bravu, iar cu. I.T.A. de la autogara Filaret.

Rezervaţia floristică, şi forestieră din jurul Comanei, care ocupă NE Cîmpiei Burnasului spre lunca Neajlovuluî, este constituită din trei trupuri de pădure: Călugăreni—Fîntînele (100 ha) rezervaţie naturală pentru protecţia lăcrămioarelor (Convalaria majalis); Padina Tătarului (164 ha) rezervaţie naturală şi ştiinţifică pentru protecţia bujorului românesc (Paeonia peregrina) şi Oloaga Grădinari (175 ha) rezervaţie naturală şi ştiinţifică pentru protecţia ghimpelui (Ruscus aculeatus).

Cîmpia de tip tabular al Burnasului pe care sînt situate aceste tipuri de pădure se menţine în general la altitudini în general de 80— 90 m, dominînd Cîniştea şi Neajlovul prin abrupturi accentuate, la baza acestora apar uneori izvoare ce condiţionează existenţa elementelor higrofile şi hidrofile care contrastează cu cele caracteristice pădurilor de tip „şleau".

Solurile pe care se dezvoltă pădurea Comana sînt de tipul solurilor argilo-hurnice, brun-roşcate, podzolite, dezvoltate pe depozite loessoide. Temperaturile medii anuale sînt în jur de 11°C, dar în lunile de vară s-au înregistrat şi temperaturi maxime de 40,5°C la Mihai Bravu.

Regimul precipitaţiilor situează arealul rezervaţiei în spaţiul cu cantităţi relativ reduse, cantităţile medii anuale fiind sub 550 mm şi distribuite diferenţiat în timpul sezonului de vegetaţie. Maximum lunii iunie este urmat de o perioadă cu deficit de umiditate necompensată din precipitaţii, fapt ce explică

dezvoltarea aici a unor speci de plante xero-mezofile.Flora şi vegetaţia rezervaţiei Comana aparţine zonei silvostepei, dar mai precis ea încorporează

numeroase elemente caracteristice sectoarelor de trecere de la silvostepă la zona pădurilor de foioase. Flora cu unele aspecte de vegetaţie a fost studiată de un colectiv de botanişti de la Facultatea de Biologie din Bucureşti, condus de I.I. Tărnavschi şi publicată în anul 1974 în lucrările Grădinii Botanice din Bucureşti.

În urma acestor studii s-au identificat un număr de 1339 taxoni din care 1201 specii semnalate aici, ca urmare a condiţiilor de trecere între Provincia Pontică şi cea Balcanică. Între anii 1968—1969 Tr. I. Ştelareac şi Gh. Mohan efectuează un studiu amănunţit al briofitelor din Complexul silvestru de la Prundul Comanei, unde s-au identificat un număr de 122 de taxoni dintre care unele specii rare pentru ţara noastră ca: Gryphaea arborea (element sud atlantic-mediteraneean) beptodon smitnii (element atiantic-mediteraneean) Habrodon perpusillus (element atlantic mediteraneean).

Cele trei tipuri de pădure incluse în rezervaţia floristică şi forestieră Comana care alcătuiesc un masiv păduros lung de aproape 15 km, adăpostesc o serie de specii lemnoase tipice şleaurilor. cum ar fi: stegarul brumăriu (Quercus pedunculiflora), stejarul pufos (Querens pribescens), cer (Quercus cerris), gîrniţa (Quercus frainetto), tei (Tilia tomentosa, Tilia cordata), frasinul pufos (Fraxinus ornnsl carpenul (Carpinus betuluş), ulm (Ulmus procera), jugastrul (Acer campestriel, arţar tătărăsc (Acer tataricum), etc., a căror prezenţă are aici o importanţă deosebită din punct de vedere fitogeografic.

Între cele trei tipuri de pădure aflate la o oarecare distanţă între ele (Pădurea Oloaga — Grădinari — Pădurea Padina Tătarului) cca. 2 km), Pădurea Oloaga Grădinari — Pădurea Fîntînele Călugăreni, cca 3 km), condiţiile microclimatice de sol şi relief determină o oarecare diferenţiere în ceea ce priveşte compoziţia floristică a stratului arborescent, arbustiv şi ierbaceu.

Astfel, în Pădurea Oloaga Grădinari, stratul arborescent este dominat de tei, arţar, jugastru, frasin şi stejar, în trupul Padina Tătarului domină cerul, stejarul brumăriu şi pufos şi gîrniţa, iar în trupul Fîntînele Călugăreni — stejarul pedunculat, stejarul brumăriu, teiul, frasinul, pufos, mojdreanul, carpenul, jugastrul, ulmul, etc.

Dintre tipurile de pădure amintite care sînt declarate rezervaţii ştiinţifice ale Academiei României un interes deosebit prezintă vestita pădure Oloaga—Grădinari, în care pe cca. 1500 ha vegetează an ste-jăret bătrîn amestecat cu frasin, carpen şi ulm (Ulmus procera), ca unele exemplare de peste 100 de ani cu înălţimi de peste 22 m şi diametre de 50—60 cm, sub care s-a instalat teiul (Tilia tomentosa) ce formează un al doilea etaj de vegetaţie şi tinde să elimine stejarul.

Stratul arbustiv este alcătuit în general din păducel (Crataegus nogyna), salba rîioasă (Euonimus verrncosa), salba moale (Euonymus europaea), lemn cîinesc (Ligustrum vulgare), dîrmoz (Viburnum lanterna) iar în pădurea Poiana Tătarului este frecvent verigarln (Rhamnus cathartica).

Nota de diversificare între cele trei trupuri de pădure o accentuează stratul ierbaceu, strat ce încîntă prin coloritul său, nu mai mult decît răcoarea ademenitoare din zilele toride de vară. Din primăvară şi pînă în miezul verii stratul ierbaceu, bogat în luminişuri şi sărac la umbra deasă a arborilor, atrage prin diversitatea sa. Se întîlnesc aici atît specii caracteristice şleaurilor de silvostepă, cît şi pădurilor de fag. Sînt frecvente elemente termofile însoţite de numeroase specii sudice, mediteraneene, balcanice şi pontice, atît îa lumea plantelor cît şi a insectelor. Dintre cele mai frecvente specii ale stratului Ierbaceu întîlnim vinariţa (Asperula odorata), colţişorul (Cordomine bulbifera), mărgică (Melica uniflora), cerneţelul (Genm urbannm), toporaşi (Viola odorata, Viola sauvis), mârgeluşa (Lithospermum purpureo-coeruleum), pupezele (Lathyrus vernus), leurda (Allium ursinum), silnica (Glechoma hederacea ssp, hirsuta), breiul (Mercurialis perennis), meişorul (Milium effesum), etc.

Alături de acestea vegetează unele rarităţi floristice cum ar fi: brînduşa galbenă (Crocus moesiacus), bibilica (Fritilaria montana), usturoiul (Nectaroscordum dioscoridis), garofiţa românească de stepă (Dianthus trifascicularis var. deşerţi), stînjenelul (Iris graminea), toate elemente balcanice. Lor li se adăuga-o specie termofilă mediteraneeană şi anume ghimpele (Ruscus aculeatus), aceasta fiind singura staţiune unde ele se dezvoltă foarte bine în Muntenia.

În pădurea Fîntînele—Călugăreni stratul ierbaceu este dominat de mierea ursului (Pulmonaria otficinalis), carneţel (Geum urbanum), golomăţ (Dactylis glomerata), gura lupului (Scutellaria altissima), element ponto-mediteraneean, steluţa (Asperula taurina), rodul pămîntului (Arum orientale), etc.

Pe solurile gleice şi mai umede apar rogozurile (Carex pilosa şi Carex silvatica). În Pădurea Padina Tătarului stratul ierbaceu este dominat în lunile mai-iunie de florile roşii ale

bujorului românesc (Paeonia peregrina), element balcanic mezofil. Frecvent se întîlnesc aici frăsinelul (Dictamus albuş), cocoşelul (Dianthus armeria), săbiuţa (Gradiolus imbricatus), caracteristice pădurilor de fag şi gorun, clopoţei (Campanula persicijolia), inula (Inula britanica), odoleanul (Valeriana otficinalis),

steluţa (Asperula taurina), ş,a.Poienile din luminişuri sînt dominate de cerneţel (Geum urbanum), busuioc de cîmp (Prunella

vulgaris), găinuşe (Potentilla micrantha), scînteioare (Potentilla argentea), muşcata dracului (Knautia macedonica) — element balcanic, unele specii de usturoi (Allium atroviolaceiim) element balcanic-caucazian şi Allium fuscum — element dacic, vioreaua (Scilla autumnalis), precum şi unele speci rare ca: Comandra elegans, Alyssum rostratum — element pontic, Lathyrus versicolor — element dacic-balcanic, Asparagus verticillatus — element pontic, ş.a.

Analizînd elementele floristice şi cele fitogeografice ale speciilor identificate în această rezervaţie, reiese că flora pădurii Comana are un caracter euroasiatic, cuprinzînd 388 specii (32,62%) la care se adaugă 143 elemente europene (11.8%) şi 68 central-europene (5,6o/0).

Datorită poziţiei sale în sudul ţării, rezervaţia naturală de la Comana beneficiază de condiţii de mediu particulare (temperaturi ridicate, precipitaţii reduse, substrat loessoid) care a favorizat dezvoltarea unui mare număr de specii submediteraneene 146. (12.2%).

Această regiune se situează la limita provinciilor pontice şi balcanice, fapt ce a determinat prezenţa în pădurea Comana a unui număr mare de elemente pontice şi pontico-mediferaneene (66 specii) şi elemente balcanice şi balcanico-mediteraneene (23 specii). În aceste păduri se semnalează prezenţa unor miriapode sudice, mediteraneene, cum ar fi: termita (Retribulitermes lucifugus), greierul (Dinarchus dasypns), călugăriţa (Mantis religiosa), ciconte (Cicade prebeja)f precum şi unele endemisme dintre gasteropode, cum ar fi: Doroceras geticust Daude hardis rufa getica, ş.a.

În apropierea rezervaţiei naturale se află Lacul Comana, cu o suprafaţă de cca. 600 ha, creat prin bararea apelor Neajlovului de către aluvionările puternice din albia Argeşului, constituind şi el un fenomen de o deosebită atracţie, ce ar putea fi amenajat pentru pescuitul sportiv.

Lacul Comana oferă condiţii favorabile dezvoltării unei bogate vegetaţii acvatice şi palustre reprezentată prin 85 taxoni studiaţi de D. Brîndza (1883), D. Greceanu (1898), Z. Panţu (1908) şi G. Nedelcu (1967). Dintre asociaţiile hidrofile întîlnite aici amintim: fremnetum miyions, Lemneto-Azolletum carolinianae, Spirodeletum polyrrhizae, Woltfiretum arrhizef bemnetum gibbae, etc.

Vegetaţia palustră este reprezentată de asociaţiile: Scirpo-Phargmimetum, Scirpetum lacustris, Scirpetum tabernaemontani, Glycerietum piorimae, Rorippetum amphibias, etc.

PĂDUREA CIORNULEASA (Judeţul Călăraşi)

Rezervaţie forestieră — pădurea Ciornuleasa situată în Bărăganul Mostiştei — Cîmpia Nana, ocroteşte o pădure de tip şleau de cîmpie. Teritoriul aparţine Ocolului Silvic Mitreni, unitatea de producţie Ciornuleasa (judeţul Călăraşi). Din şoseaua Bucureşti — Olteniţa, după trecerea prin comuna Şoldanu, urmează pe stînga şoseaua spre Valea Stînii. De la ramificaţia spre satul Valea Stînii se mai parcurg 9 km pînă în pădurea care include rezervaţia forestieră Ciornuleasa.

Înfiinţată în anul 1954 prin H.CM. nr. 14 4, rezervaţia Ciornuleasa totalizează o suprafaţă de 75,2 ha şi ocroteşte o pădure de tip şleau de silvostepă în care datorită particularităţilor substratului pe un areal restrîns se întîlnesc atît plante caracteristice etajului fagului cît şi zonei de stepă.

Existenţa unor zone depresionare, a unor văiugi lungi şi slab adîncite din Cîmpia Nana în care apa rămîne mai multă vreme, iar zăpada se adună în cantitate ceva mai mare decît în rest, favorizează menţinerea unei umidităţi ridicate a substratului şi a unei temperaturi ceva mai coborâte în interiorul pădurii. Aici, în stratul ierbaceu, abundă tătăneasa (Symphytum tauricum), plantă caracteristică pădurilor de fag.

Deşi din punct de vedere climatic acest areal se caracterizează prin temperaturi medii anuale de 110C, iar în perioada de maximă activitate biologică, media temperaturilor este de 4-23°C, pădurea găseşte pe văiugi şi în crovun, umezeala necesara dezvoltării sale în condiţii foarte bune. Precipitaţiile medii anuale nu depăşesc 500 mm, dar cantităţile medii lunare sînt foarte diferenţiate, lunile cu cea mai mare cantitate de precipitaţii fiind mai, iunie, iulie. Solurile sînt formate pe depozite loessoide şi aparţin grupei cernoziomurilor cambice, care corelate cu valenţele calitative ale climei oferă condiţii favorabile dezvoltării anumitor categorii de plante.

În rezervaţia forestieră Ciornuleasa, pădurea de tip şleau de cîmpie este alcătuită din stejar (Quercus robur), stejar brumăriu (Quercus pedunculiflora), carpen (Carpinus betuluş), cărpiniţă (Carpinus orientalist tei (Tilia tomentosa), frasin (Fraxinus palisae, Fraxinus angustifolia), mojdrean (Fraxinus ornus), vişin turcesc (Prunus mahaleb), ulm (Ulmus procera, Ulmas ambigua). Diseminat apare arţarul

tătărăso (Acer tataricum), jugastrul (Acer campestre), cerul (Quercus cerris).În stratul arbustiv se dezvoltă în condiţii foarte bune, clocotişul (Stahpyllea pinnata), păducelul

(Crataegus monogyna), socul (Sambucus nigra), lemn cîinesc (Ligustmm vulgare), sîngerul (Cornus sanguinea), salba moale (Euonymus europaeus), salba rîioasă (Euonymus verrucosa), măceşul (Roşa canina), dîrmozul (Viburnum lantana). În locuri mai luminate apare scumpia (Cotinus coggygaria) — element termofil.

Stratul ierbaceu este bine dezvoltat, el fiind reprezentat de: obsigă (Brachipodium silvaticum), cerenţel (Geum urbanum), mărgică (Melica uniflora), golomăţ (Dactylis glomerata), mierea ursului (Pulmonaria sp.), mărgeluşă (Mthnospernm purpureo-coeruleum), toporaşii (Viola odorata), etc.

În poeni şi pe marginea pădurii, unde temperatura este mai ridicată şi substratul mai bine drenat se dezvoltă o vegetaţie de pajişti stepizate fiind frecvente: sadina (Chrysopogon gryllus), bărboasa (Botrioehloa ischaemum), pirul (Agropyron intermedium), colilia (Stipa joannis), o raritate pentru Bărăgan, turiţa mare (Agrimonia eupatoria), etc. Lor li se adaugă în lunile de primăvară., florile aurii ale ruscuţei de primăvară (Adonis vernalis), ori cele liliachii ale dediţeilor (Pulsatilla montana).

Pădurea constituie un punct de atracţie nu numai pentru frumuseţea şi bogăţia vegetaţiei unică în spaţiul Bărăganului, ci şi pentru fondul cinegetic existent aici. Datorită bogatului fond cinegetic existent, o suprafaţă de 153 ha din codrul pădurii Giornuleasa este destinată protecţiei faunei naturale (iepuri, mistreţi, căprioare şi fazani).

În apropierea şoselei asfaltate ce trece prin sudul rezervaţiei este amplasată o cabană de vînătoare care oferă condiţii bune de cazare. În aceste condiţii însă se impune a se acorda o atenţie mai mare modului în care este ocrotită vegetaţia pădurii de către vînătorii care o vizitează.

PĂDUREA MANAFU (Judeţul Giurgiu)

La cca. 36 km SV de Bucureşti, în comuna Izvoarele, satul Valea Bujorului (judeţul Giurgiu) se află pădurea Manafu, declarată prin H.C.M. 114/1954 — rezervaţie forestieră. Se poate vizita fie mergînd pe şoseaua Bucureşti — Călugăreni şi în continuare unindu-se cu Drumul Bălţii pînă la Giurgiu şi apoi spre N pînă la Izvoarele, parcurgînd satele Oniceşti, Radu Vodă, Izvoarele pînă la Valea Bujorului.

Pădurea Manafu se află pe stînga şoselei în bazinul rîului Ismar, afluent pe dreapta al Cîlniştei. De aici întoarcerea spre Bucureşti se poate face mergînd mai departe spre Ghimpaţi — Valea Plopilor — Gorneni — Buda — Bragadiru.

Pădurea Manafu are e suprafaţă de 278 ha şi reprezintă un şleau de cîmpie de tip cereto-gîrniţet. Deşi situată în Cîmpia Burnasului ca şi rezervaţia Comana, pădurea Manafu dispune de condiţii de mediu uşor diferenţiate. Astfel, solurile aparţin grupei cernoziomurilor argilofluviale, pe alocuri apărînd insule de soluri freatic-umede care explică existenţa insulelor de vegetaţie higrofilă din cadrul rezervaţiei.

Din punct de vedere climatic, regimul termic se caracterizează prin valori medii anuale cuprinse între 10—11°C. Precipitaţiile depăşesc cu puţin 550 mm, cantitatea cea mai mare căzînd în intervalul mai-iulie.

Stratul arborescent al rezervaţiei este constituit din amestecuri naturale de cer (Quercus cerris), gîrniţă (Quercns frainetto) şi stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora) sau plantaţii pure de salcîm (Robinia pseudacacia). Subarboretul este reprezentat de porumbar (Prunus spinosa), păducel (Crataegus monogyna), lemn cîinesc (higustmm vulgare), paliur (Paliurus spinachristi), paţachină (Rhamnus cathartica), scumpîe (Cotinus coggygria) ş.a.

Stratul ierbaceu al pădurii este alcătuit din speciile caracteristice silvostepei şi anume: firuţa (Poa pratensis), păiuşul (Festuca valesiaca, Festuca pseudovina), gălbuşoara (Lisymachia nummularia), violetele nemirositoare (Viola hirta), brebenii (Corydalis solida), etc.

În luminişuri, şi acestea sînt foarte frecvente în pădure, în lunile mai-iunie, vizitatorul este impresionat de roşul aprins al bujorului românesc (Paeonia peregrina). În pădurea Manafu împreună cu pădurile Albele (Petra Rareş), Ghimpeţeanca (Ghimpaţi) au fost colonizaţi fazanii (Phasianus sp.) şi căprioare (Capreolus capreolus), devenind astfel şi un important centru cinegetic. Acest fapt însă a atras după sine mari prejudicii asociaţiilor de bujor românese.

REZERVAŢIA DE CASTAN COMESTIBIL DE LA POCRUIA-TISMANA (Judeţul Gorj)

Rezervaţie forestiră cu o suprafaţă de 32,40 ha, reprezentată de frumoase arborete de castan

comestibil (Castanea vesca sau Castanea sativa), de la Tismana din ţinutul Carpaţilor Meridionali, în masivul Vîlcanul.

Amplasat în nordul Olteniei în depresiunile intracarpatice, la numai 3 km de comuna Tismana, în bazinele pîraielor Pocruia, Tismana şi Bistricioara, afluenţi ai Bistriţei, rezervaţia beneficiază de un climat continental de dealuri din zona pădurilor cu climat călduros, climat asemănător celui mediteraneean.

Castanul vegetează aici în pîlcuri sau arborete pure uneori component al pădurilor de gorun (Quercus petraea), cu cer (Quercus cerris) şi gîrniţă (Quercus frainetto) şi uneori coponent al făgetelor (Fagus sylvatica), submontane, amestecate cu alte foioase. Se pare că castanul a existat în stare naturală (spontană) în perioada dinaintea glaciaţiunii pe suprafeţe întinse în ţara noastră şi că odată cu răcirea climei el s-a restrîns, rămînînd în cele două staţiuni mai importante, cunoscute la Tismana şi cea de la Baia Mare.

CHEILE SOHODOLULUI (Judeţul Gorj)

Străbătînd meleagurile gorjene, de la Tg. Jiu, ajungem în comuna Runcu, de unde depăşim masivele calcaroase cu numeroasele lor creste, ajungem în frumoasa vale a Sohodolului, constituită din calcare cretocice, care au favorizat procesul de castificare, dînd astfel o notă specifică peisajului atît exocarstic cît şi endocarstic.

Aici relieful carstic este reprezentat de chei şi doline, lapiezuri, de peşteri şi avene.Cheile Sohodolului sînt magnifice, ele prezintă interes atît din punct de vedere floristic, cît şi

peisagistic, dezvoltîndu-se pe o distanţă de peste 10 km. Natura a crestat adînc cristalul de Parîng ca şi granitul de Tismana, iar pe alocuri, sclipeşte ameţitor mica albă pe pereţii abrupţi. Şi nu e de mirare, dacă reţinem că valea Sohodolului este în aval cu 1000 m mai jos de la izvoarele apelor.

În zona carstică, spre izvoare, M. Păun şi Gh. Popescu (1968) au identificat peste 300 specii plante vasculare, cum ar fi; struţişorul (Selaginella helvetica), ruginiţa (Aspelenium viridis, A. ruta-muraria), merinana (Moehringia muscosa), sămînţă soarelui (Heliosperma quadnjldum), garofiţa de stîncă (Dianthus spicuit folius), spînzul purpuriu (Hellebonts purpurescens), spînzul (Helleborus odorus), floarea paştelui (Anemone nemorosa), trei răi (Hepatica nobilis), pochivnicul (Asarum europaeum), colţişorul (Bentaria glandulosa), gîscăriţa (Arabis hirsuta), iarba osului (Helianthemum nummularium), ochii şoricelului (Saxifraga aizon), splină (Chrysosplenium âlternifoliura), zmeurul (Rubus ideus), creţusca (Filipendula nimaria), drobul (Cytisus elongatus), f, scumpia (Cotinus coggygria), angelica (Angelica arhangelica), ciuboţica cucului (Primula officinalis, P. auricula ssp. serratifolia), potiraşul (Pirola secundă), azaleea de munte (Bruckenthalia spiculifolia), afinele (Vaccinium myrtillus, V. vitis-idaea), mătrăguna (Atropa belladonna)t mutulica (Scopolia carniolica), iarba neagră (Scrophularia laciniata), iarba şarpelui (Veronica urticifolia,, V. bachofenii), drăgaicele (Asperula oarată, Galium kitaibelianum), socul roşu (Sambucus racemosa), liliacul (Syringa vulgaris), frăguţa (Adoxa moschatellina), odoleanul (Valeriana tripteris), clopoţeii (Campanula divergens), năprasnicul (Chrysantheum rotundifolium), brusturele (Petasites albuş, P. hybridus), vineţele purpurii (Centaurea atropurpurea), Cicerbita alpină, măseaua ciutei (Erythronium dens-canis), piciorul răsucit (Streptopus amplexijolius), dălacul (Paris quadrifolia), rogozul de munte (Carex montanum), păiuşul mare (Festuca giganthea), timofteca muntelui (Phleum montanum).

Dintre speciile identificate unele sînt rare sau foarte rare şi care alături de frumuseţea carstului, sălbăticia stîncilor colorate, de florile şi verdele covorului vegetal, imprimă locului un mare interes ştiinţific, pentru taxonomişti şi fitocenologi.

Dintre speciile rare amintim: măcrişul ciobanului (Rumex şeuţatuş), cornutul (Cerastium banaticum), merinana (Moehringia pendula), guşa porumbelului (Silene flavescens), tămîioasa galbenă (Viola luteola), bria (Athamantha hungarica), iarba şarpelui (Veronica bachofenii), paracheriţa (Perietaria serbica), trei răi (Hepatica transsilvanica), ciuboţica cucului (Primula auricularia ssp. serratifolia), ifmşorul alb (Linwn catharticum-subalpinum), tătăneasa de fag (Symphytum cordatum), dumbeţul (Teucrium montanum-villosum), jaleşul (Stachys alpina), piciorul răsucit (Streptopus amplexifolius) ş.a.

Ocrotirea acestor meleaguri sălbatice în frumuseţea lor, cu elemente floristice rare de la izvoare şi inclusiv Cheile Sohodolului, pînă deasupra Runcului, este nu numai o datorie faţă de ştiinţă, dar şi o datorie patriotică de a păstra aceste frumuseţi pe care natura darnică le-a dăltuit de-a lungul timpului.

CHEILE OLTEŢULUI (Judeţul Gorj)

Între masivele Parîng şi Căpăţînii, urcînd spre curmătura Olteţului (1850 m) se poate ajunge pînă

la vîrful Negovanu (2.064 m). Pe aceste plaiuri odinioară sălbatice, trece acum o şosea forestieră de la Polovragi, 19 km spre izvoare pînă la poalele Negovanului.

De la intrarea în munţi, substratul de cristalin este acoperit de calcare în care sînt „dăltuite” Cheile Olteţului şi Peştera Polovragi, locuri nu numai de interes ştiinţific ci şi de o rară frumuseţe. Vegetaţia de aici este alcătuită din zona pădurilor de stejar, apoi spre izvoare, din făget şi în sfîrşit, conifere pînă la limita zonei alpine inferioare.

De la izvoare şi pînă ce Olteţul iese din chei, M. Păun şi Gh. Popescu (1971) au identificat 405 specii de plante vasculare, printre care amintim: pedicuţa (Lycopodium annotinum, feriga (Polystichum lobatum), ruginiţa (Asplenium ruta-muraria), jneapănul (Pinus mugho), cărpiniţa (Carpinus orientalis), alunul (Corylus avellana), arinul verde (Alnus viridis), gorunul ardelean (Quercus polycarpa), salcia (Salix silesiaca), guşa porumbelului (Silene viridiflora), garofiţa de stâncă (Dianthus spiculifolius), spînzul roşu (Helleborus purpurascens), omagul (Acanitum anthora), piciorul cocosului (Ranunculus carpaticus), colţişorul (Bentaria glandulosa), pana zburătorului (famaria rediviva), ochii şoricelului (Saxifraga rotundifolia, Saxifraga aizoon), splina (Chrysosplenium alternifolium), şopîrliţa albă (Parnassia palustris), tulichina (Daphne mezereum), priboiul (Geranium macrorrhizum), potiraşele (Soldanella major), ciuboţica cucului (Primula officinalis), perişorul (Pyrola secunda), smîrdarul (Rhododendron kotschyi), afinul (Vaccinium myrtillus), clopoţelul (Campanula alpina), băncile (Phyteuma nanum), iarba ciutei (Doronicum austriacum), salsifi (Scorzonera roşea), ceapa galbenă (Allium flavum), crinul pestriţ (Lilium martagon), laleaua pestriţă (Fritillaria montana), pecetea lui Solomon (Polygonatom verticillatum), trînji (Neottia nidus ovis) şa.

Aici s-au identificat şi unele specii rare cum sînt: piciorul cocoşului (Rununculus carpaticus, R. cassubicus), lăcrimiţa (Majanthemum bifolium), paracherniţa (Parietaria ramiflora), cornutul (Cerastium banaticum), studeniţă (Arenaria biflora), guşa porumbelului (Silene fiavescens), nemţişorul (Delphinium fissum), panseluţa de munte (Viola rupestris), scoruşul de munte (Sorbus eretica), inul galben de Banat (foinum umnerve), mărăraşul (Oenanthe stenoloba), vineţele purpurii (Centaurea purpurea), ghiocei bogaţi (beucojum vernum), sprîncenica (Spiranthes spiralis) ş.a.

Cheile Olteţului cu frumoasele grote şi cu bogata lor vegetaţie alcătuiesc un peisaj de ansamblu deosebit de atrăgător care reprezintă o podoabă a Carpaţilor Meridionali ce merită, cu prisosinţă a fi vizitate fi ocrotite.

MLAŞTINA DE LA VALEA MIJLOCIE (Judeţul Harghita)

Această rezervaţie floristică se află în partea sudică a satului Tuş-nadul Nou, pe lunca Oltului, sub nişte movile, ea fiind împărţită în două de pîrîul cu acelaşi nume. Ea se află la altitudinea de 637 m şi se întinde pe o suprafaţă de aproximativ 4 ha. Porţiunea din drepta pîrîului prezintă o floră comună mlaştinilor eutrofe, iar cea din stînga care este îmbibată de apa a două izvoare minerale, este deosebit de importantă din punct de vedere fitogeografic.

Ea reprezintă staţiunea cea mai sudică în care vegetează mesteacănul pitic (Betula humilis) din ţara noastră şi din lume. Această specie de mesteacăn, cu frunze mici şi rotunjite la vîrf, reprezintă un element siberian care evită Arcticul propriu-zis, fiind răspîndită în regiunea sudică pînă în Altai, iar spre vest în Europa boreală. În Europa Centrală trăieşte foarte sporadic, în mlaştini de regulă eutrofe şi în afinişuri înmlăştinite.

La adăpostul tufelor de Betula humilis creşte curechiul de munte (Mgularia sibirica f. araneosa), iar în preajma izvorului mineral ochii şoricelului (Saxifraga hirculus), în cea mai sudică staţiune a sa de la noi.Dintre speciile de fanerogame întîlnite şi admirate de toţi vizitatorii acestei frumoase mlaştini, amintim: feriga de baltă (Dryopteris thelypteris), molidul (Pices abies), ienupărul (Juniperus communis), rogozurile (Carex hostiana, Carex lepidocarpa), salcia (Salix repens), Gomarum palustre, Ribes grossrtiaris, Geraninm palustre, Pedicularis palustris, etc.

Dintre speciile de muşchi cităm pe: Marchantia polymorpha, şi numeroase specii de Sphagnum (muşchi de turbă). Datorită importanţei sale ştiinţifice deosebite, această mlaştină a fost declarată monument al naturii.

MLAŞTINA DE LA SÎNCRĂIENI CIUC (Judeţul Harghita)

Reprezintă una din cele mai frumoase mlaştini mineralizate ocrotite din ţara noastră, cu o suprafaţă de 1 ha, situată la 7 km sud de oraşul Miercurea Ciuc, între comuna Sîncrăieni şi Rîul Olt. Între teritoriul comunei şi rîul Olt, pe o luncă dreaptă, izbucnesc numeroase izvoare minerale care înaintează prin pasul Jigodin în direcţia NV spre SE. În jurul acestora s-au format numeroase mlaştini, alimentate permanent de izvoare cu apă călduţa a cărei temperatura este cuprinsă între 15—20°C, prin care se deosebesc de celelalte prezenţe în bazin. Aceste interesante izvoare se recunosc după conurile care s-au format în jurul lor, pe care s-au instalat numeroase specii de muşchi şi fanerogame caracteristice.

În această luncă sinuoasă şi neregulată, observăm două mlaştini principale despărţite printr-o şosea nouă; una spre est (rezervaţia propriu-zisă de 6000 m.p.) şi una mai în vest ocrotită de Consiliul Judeţean din Miercurea Ciuc.

În apropierea izvoarelor minerale vegetează abundent ochii şoricelului (Saxifraga hirculus) şi roua cerului (Drosera anglica), iar la o oarecare depărtare, tufe de mesteacăn pitic (Betula humilis) şi curechiul de munte (Ligularia sibirica f. araneosa).

Flora este foarte bogată în specii de. briofite ca: muşchi de turbă (Sphagnum acutifolium, Sph. recurvum, Sph. plumosum), Messea hexasticha, Aulacomnium palustre, Polytrichum strictum, iar dintre plantele cu flori amintim: bumbăcăriţa (Eriophorum latifolium, Eriophorum angiistifolium), rogozurile (Carex dioica, C. diandra, C. caespitosa, C. limosa, C. rostrata), ochii şoricelului (Saxifraga hirculus), şopîrliţa alba (Parnasia palustris), Comarum palustre, trifoişte (Menyanthes trifoliata), curechiul de munte (Ligularia sibirica f. araneosa).

MLAŞTINA DE LA BUDOS (Judeţul Harghita)

Rezervaţie floristică reprezentată de o mlaştină eutrofă situată în zona muntoasă, la vest de comuna Sîntimbru, la 3—4 km de comuna Lues. În această zonă izvoarele de borviz şi emanaţiile sulfuroase sînt înconjurate de cinci mlaştini eutrofe sau de trecere spre oligotrofe.

În partea centrală s-a format un mic tinov bogat, alcătuit dintr-un sfagnet cu Sphagnum plumosum şi Polytrichum juniperinum, care înconjoară cu perinele lor trunchiurile de Picea şi Pinus.

Flora este formată din numeroase specii turficole ca: Sorbus aiicu-paria, Salix aurita, Eriophorum vaginatum, E. angustifolium, Potentilla tormentalla, Vaccinium myrtillus, Vaccinium vitis-idaea, Equisetum ramosissimum, Juniperus communis, Carex stellulata, Paris quadrifolia, Polygonatum verticillatum, Stellaria gramineei, Pirola rotundifolia, Ranunculus auricomus, Pinguicula vulgaris, Epilobium hirsutum. Valeriana simplicifolia ş.a.

MLAŞTINA PÎRÎUL DOBREANULUI (Judeţul Harghita)

Rezervaţie floristică care reprezintă cea mai veritabilă mlaştină eutrofă de apă minerală situata pe pîrîul Dobreanului. Ea ocupă un teren accidentat, dar în cea mai mare parte uşor înclinat la altitudinea de 910 m cu o suprafaţi de 3,5 ha pe stînga pîrîului Dobreanului înainte ca acesta să se verse în Bistricioara.

Izvoarele minerale sînt în general reci şi au o curgere continuă, care menţin o temperatură relativ coborîtă cu mici oscilaţii în întreg complexul turbos, mai ales la adîncimi de peste 10 cm, unde se înrădăcinează cormofitele mai mari şi unde insolaţia nu mai are efect apreciabil.

În jurul izvoarelor minerale se formează numeroase ridicaturi conice, largi şi scunde, invadate mai ales cu muşchi cu cruste travertinoase. Dintre speciile de briofite care vegetează aici amintim: Camptothecium nitens, Aulacomnium palustre, Calliergon cuspidatum, Drertodadus revolvens, Campylium stellatum. Mult răspîndită este specia numită trifoişte (Menyanthes trijoliata) care formează asociaţii întinse. Dintre numeroasele specii de plante fanerogame care populează această mlaştină amintim pe cele mai rare şi anume, unele.relicte glaciare ca: Pedicularis sceptrum-carolinum, Carex lava, Swertia pefinnis, Carex dioica,. Carex appropinquata, Ligularia sibirica, alte numeroase specii de turificole ca: Equisetum palustre, L. limosum, Eriophorum angustifolium, E. latifolium, Scirpus silvaticus, Veratnim album, Listera ovata, Polygonum bistorta, Dianthus superbus, Trollius europaeus, Parnassia palustris, Angelica silvestris, Peucedanum palustre, ş.a.

MLAŞTINA DE LA BORSEC (Judeţul Harghita)

Rezervaţie floristică cu o suprafaţă de 0,50 ha amplasată în cele trei depresiuni Drăgoioasa, Bilbor

şi Borsec din Carpaţii Orientali, formate în Miocen şi continuate în Pliocen, în zona de contact al Munţilor Bistriţei, Giurgeului şi Călimanilor, reprezentînd trei mlaştini dispuse în trepte la altitudini diferite şi anume: 1020 m Drăgoioasa, 940 m Bilbor şi 820 m Borsec.

Astfel ele reprezintă cele mai înalte depresiuni intracarpatice purtătoare de mlaştini eutrofe, unde s-au păstrat numeroase relicte glaciare interesante prin evoluţia florei din ţara noastră. Aceste interesante mlaştini sînt alimentate permanent de numeroase ape minerale care izvorăsc din rocile cristaline şi îşi croiesc drum prin rocile sedimentare noi, în special prin cele mai puţin rezistente faţă de apa încărcată cu CO2 în aceste mlaştini predomină muşchii şi rogozurile însoţite de numeroase specii relictare ca: daria (Pedicularis sceptrum-carolinum), curechiul de munte (Ligularia sibirica), mesteacănul pitic (Betula humilis), salcia (Salix siarkeana) şi rogozurile (Carex dioica, Carex appropinquata, C, limosa).

Turiştii şi naturaliştii care străbat aceste ţinuturi bogate în ape minerale au posibilitatea de a admira aceste frumoase şi interesante mlaştini eutrofe, bogate în relicte glaciare care ne vor încînta privirea prin frumuseţea coloritului specific covorului vegetal din aceste biotopuri păstrate în timpul glaciaţiunilor şi pînă în prezent.

MLAŞTINA DE LA BENEŞ (Judeţul Harghita)

Între Olt şi terasa pe care se află situat satul Vrabia, la sud de drumul Vrabia—Vrabia baltă şi pînă la drumul care pleacă din Tuşnad sat peste Olt, se întinde una din cele mai întinse mlaştini a cărei suprafaţă totală este de aproximativ 100 ha, dintre care 4 ha sînt ocrotite, situată la altitudinea de 644 m.

Coborînd din satul Vrabia în luncă avem posibilitatea să admirăm numeroasele izvoare minerale care unesc şi formează lacuri în care vegetează broscăriţa (Potamogeton trichoides), iar pe plaurul subţire de pe marginea lacurilor contaminate de borviz, cresc exemplare pipernicite de ochii şoricelului (Saxifraga hirculus).

În centrul mlaştinei distingem un grup de tufărişe formate din: arin (Alnus glutinosa), salcie (Salix pentandra, Salix tinerea), care adăpostesc unele specii lemnoase rare ca: mesteacănul pitic (Betula humilis şi Betula warnstorfii), care formează tufe izolate în porţiunea sud-estică, aproape de Tuşnad-sat. Aceste tufe de plante lemnoase adăpostesc unele specii rare de plante ierboase ca: curechiul de munte (Ligularia sibirica f. araneosa) şi scara domnului (Polemonium coeruleum).

Flora porţiunilor deschise este reprezentată de unele specii de muşchi ca: Cratoneurum filicinum, f. falcata, Acrocladium cuspidatwn, iar dintre plantele cu flori amintim: bumbăcăriţa (Eriphorum angusti-folium, E. latifolium), salcia (Salix repens), bulbocii de munte (Trollins europaeus), şopîrliţa albă (Parnassia palustris), garofiţa (Dianthus superbus) şi viorelele (Viola montana).

Datorită importanţei sale floristice, ecologice şi cenologice această mlaştină eutrofă a fost declarată monument al naturii.

MLAŞTINA „DUPĂ LUNCĂ" (Judeţul Harghita)

Rezervaţie floristică situată în lunca Mureşului, la sud de comuna Voşlăbeni şi Chileni. Mlaştină turboasă foarte variată care începe de la intrarea în lunca Văii Tinoasa şi se continuă pe o suprafaţă de 40 ha, la altitudinea de 762—770 m.

Spre sud, unde terenul se ridică pe versantul nordic al Munţilor Harghita, mlaştina se termină sub formă de întindere largă care este străbătută de vîlcele extrem de sinoase ca: Tinoasa, Senetea, a căror direcţie generală este spre sud-vest sau sud.

Turba este relativ subţire la malurile lor, dar se îngroaşă în zona de mijloc unde mlaştina adesea se sfagnezează şi chiar bombează, alcătuind complexe de trecere. Fizionomia generală a mlaştinii este marcată prin tufele sau copacii risipiţi prin mlaştina deschisă şi prin galeriile dese şi foarte întortochiate de tufe şi copăcei care însoţesc văile menţionate.

Vegetaţia lemnoasă a mlaştinii este reprezentată de: Betula pendula, Betula pubescens, Juniperus communis, Alnus glutinosa, Sorbus aucuparia, Viburnum opulus, Padus racemosa Ribes nigrum, Ribes grossularia, Salix cinerea.

În locurile regulat cosite se adăpostesc în aceste tufe, Ligularia.sibirica i. araneosa, Pedicularis sceptrum-carolinum, Dryopteris cinpata, Roşa pendnlina, Aconitum toxicum, Polemonium coeruleum. În porţiunile deschise, eutrofe găsim speciile: Carex vulgaris, C. lepidocarpa, C. leporina, Equisetum limosum, Eriophorum angustifolium, E. latifolium, Platanthera bifolia, Orchts incarnata, Paris quadrifolia,

Trollius europaeus, Ranunculus ţflammnla, Polygonum bistorta, Parnassia palustris, Comarum palustre, Viola epipsila, Myosotis palustris, ş.a. În porţiunile oligotrofe speciile de Sphagnum şi Polytrichum strictum, alcătuiesc fondul în care cresc Pinguicula vulgaris, Drosera rotundifolia, Carex stellulata, Orchis maculata, Pirola rotundifolia, Homogyne alpina, Doronicum austriacum, ş.a.

Complexul mlăştinos „După.Luncă" atît de variat şi de bogat în relicte glaciare a fost declarat rezervaţie ştiinţifică floristică şi este ocrotită prin lege.

TINOVUL MOHOŞ (Judeţul Harghita)

Rezervaţia floristică situată în apropierea localităţii Tuşnad Băi, la altitudinea de 1050 m, care ocupă un crater vulcanic. Tinovul ocupă o suprafaţă de 40 ha şi este accesibil pentru a fi vizitat, străbătînd drumul marcat ce pleacă din staţiunea Tuşnad-Băi, apoi pe şoseaua care vine de la Bicsadul Oltului, precum şi drumul de căruţe care vine de la comuna Tuşnad sau satul Lăzăreşti.

Uriaşul dop de turbă care astupă craterul, a început a se depune, micşorînd mereu lacul primitiv, încă din perioada pinului, de la sfîrşitul ultimei glaciaţiuni, prezentînd în centru o grosime de 10,5 m. tinovul este înconjurat la periferie de o zonă păduroasă, în care vegetează arinul (Aiatns glutinosa), rogozurile (Garex remota, G. etotigata), apoi în dumbravă găsim pinul (Pinus sylvestris), care înconjoară întreg tinovul şi pătrunde adînc în el mai ales în porţiunile de nord-est şi sud-est. Perniţele compacte de Sphagnum cu bumbăcăriţa (Eriophonim vaginatum), afinul de turbă (Vaccin oxycoccos), roua cerului (Drosera rotundifolia), rogozul (Carex pauciflora), fac loc în partea centrală unui complex de regenerare cu Andromeda polifolia (ruginarea) şi cu numeroase bălţi mici în care creşte Scheuchzeria palustris, iar la marginea lor şi în şănţuleţele cu apă frumoasa roua cerului (Drosera obovata).

Fig. 29 — Tinovul MohoşDintre speciile mai rare de tip relictar amintim: buzduganul (Sparganium minimum), trestia de

cîmpuri (Calamagrostis neglecta), bumbăcăriţa (Eriophorum gracile), rogozurile (Carex elongata, C. limosa), răchita (Salix aurită), roua cerului (Drosera obovata), Lysimachia thyrsiflora, ş.a.

Dintre brifite în tinov se cunosc peste 20 de specii şi varietăţii Sphagnum (muşchi de turbă) şi 5 de Polytrichum. Dintre celelalte specii de muşchi este demn de semnalat specia coprofilă, Splachnum ampullaceum, rară în România.

Vizitînd acest frumos tinov din apropierea staţiunii balneoclimaterice de la Tuşnad-Băi vom rămîne încîntaţi de fermecătorul peisaj care este sporit de numeroasele lăculeţe rotunde sau ovale, limpezi şi adînci asemuite cu craterele unor vulcani în miniatură înconjuraţi de o floră bogată şi atrăgătoare prin coloritul său multicolor.

PĂDUREA BEJAN (Judeţul Hunedoara)

Rezervaţie forestieră situată la 5 km sud-vest de oraşul Deva pe platourile cu expoziţie nord-estică, ce se ridică din pîrîul Bejan la altitudinea de 507 m.

La iniţiativa renumiţilor botanişti români E. Nyarady, Al. Borza şi N. Zeicu, mari ocrotitori ai naturii, în anul 1936 şi 1939, 42 ha din această monumentală pădure au fost declarate rezervaţie ştiinţifică. În această pădure vegetează toate speciile de stejar ce trăiesc în ţara noastră ca: gorunul (Q. petraea), stejarul (Quercus robur), stejarul pufos (Quercus pubescens), gîrniţa (Quercus frainetto), cerul (Quercus cerris), goruniţa (Quercus dalechampii), tufa rîioasă (Quercus virgiliana).

Convieţuirea împreună a acestor specii variate de stejari a dat naştere la o serie de hibrizi endemici de o mare valoare ştiinţifica, ca: Q. haynaldiana (Q. frainetto x Q. robur), Q. Heuffeli (Q. frainetto x. Q. robur), Q. tabajdiana (Q. frainetto x. Q. petraea), Q. tufae (Q. frainetto x. Q. petraea), Q. streimii (Q. pubescens x. Q. petarea), Q. ker-neri (Q. pubescens x. Q. petraea) ş.a.

În această pădure interesantă putem să admirăm într-un areal restrîns tipul de succesiune a stejărişului din ţara noastră, zonată pe distanţe de sute km, dinspre stepă spre regiunea dealurilor. Singura deosebire constă în faptul că aici gorunetele sînt localizate în partea de jos a văilor, dedesuptul stejăretelor şi gîrniţetelor, în timp ce în mod normal gorunetele ocupă părţile superioare ale versantului văilor.

PARCUL DENDROLOGIC SIMERIA (Judeţul Hunedoara)

Cunoscut şi sub numele, de ARBORETUL DE IA SIMERIA, reprezintă o rezervaţie

dendrologică, situată în nordul oraşului Simeria (Str. Biscarei nr. 1) pe lunca Mureşului, la circa 200 m altitudine, cu o suprafaţă de 70 ha.

Acest parc a fost creat în urmă cu peste două secole, cînd într-o pădure de luncă, cu mult plop, ulm şi stejari seculari s-au introdus numeroase specii exotice care s-au aclimatizat şi au format acest interesant monument al naturii din judeţul Hunedoara.

Situat într-o zonă climatică prielnică a ţării noastre, parcul dendrologic de la Simeria cuprinde alături de numeroasele specii şi varietăţi de copaci autohtoni şi o frumoasă colecţie de arbori şi arbuşti rari din flora Japoniei, Chinei şi Americii de Nord, ca: chiparosul de California, ienupărul chinezesc, diferite specii de magnolii, arborele cu lalele, bambusul, arborele de plută, arţarul de Manciuria, ş.a.

Chiar de la intrarea în parc pot fi admirate Gimnospermele pitice ce cuprind diferite specii de ienuperi (Juniperus communis var. hypernica, J. sabina, J. virginiana), precum şi trei varietăţi de tuia (Thuja occidentalis var. fastigiata, Thuja occidentalis var. globosa), ce sînt încadrate de diferite specii de foioase, dintre care predomină stejarul (Quercus robur). La sfîrşitul lunii martie şi începutul lunii aprilie în diferite colţuri ale parcului pot fi admirate fascinantele flori a diverselor specii de magnolii ca: Magnolia kobus, Magnolia denundata, M. yulan, M. soulangiana.

Originalitatea parcului şi importanţa sa ştiinţifică constă şi în existenţa unor specii rare, aclimatizate în ţara noastră, ca: Magnolia macrophylla, Magnolia virginiana, Torreya calijomica, Cunninghamia lanceolata, Abies delavayi, la care se adaugă şi o serie de specii importante din punct de vedere forestier şi peisagistic ca: Abies cephalonica, Abies delavayi, Magnolia acuminata, Picea orîentalis, Girikgo bUoba, Taxodium disticlium, Abies concolor, Kerria japonica var. pleniflora, Philadelphus coronarius, ş.a.

Parcul mai prezintă şi un interesant colţ zoologic reprezentat de cîteva specii de animale ca: fazanul auriu, raţa turcească, păuni, cerbi lopătari, urşi carpatini, ş.a.

Importanţa parcului dendrologic de la Simeria este multiplă: botanică (peste 560 de specii, subspecii sau varietăţi de plante lemnoase, din care unele unice în ţara noastră), forestieră (vechi centru de aclimatizare şi experimentare, pe exemplare de vîrste matusalemice şi dimensiuni impresionante), peisagistică şi didactică.

Parcul dendrologic de la Simeria prin valoroasa sa colecţie dendrologică şi faunistică reprezintă o adevărată „uzină ştiinţifică" un monument naţional în arta parcurilor, ce este inclus printre obiectivele tu ristice de importanţă republicană.

PĂDUREA DE STEJAR DE LA CHIZID (Judeţul Hunedoara)

Rezervaţia forestieră ce se întinde pe o suprafaţă de 129 ha situată în vecinătatea noului oraş Hunedoara. Ea reprezintă un gorunet în care predomină gorunul (Quercus dalechampii) şi căruia lăcrămioara (Convallaria majalis) îi dă un farmec deosebit.

Această pădure reprezintă o unitate dr- vegetaţie străveche care y avut o întindere mai mare în jurul oraşului.

Ea adăposteşte o zonă ştiinţifică şi una de protecţie.

REZERVAŢIA VALEA LUNGĂ (Judeţul Iaşi)

Reprezintă o interesantă rezervaţie floristică cu o suprafaţă de 0,20 ha, situată în apropierea satului Valea Lungă, la 3 km de oraşul Iaşi, pe nişte dealuri domoale, în împrejurimile iazului Chiriţa. Aici avem posibilitatea să admirăm o leguminoasă rară, sub formă de tufă, cu flori galbene, denumită ştiinţific Caragana rutex, semnalată pentru prima dată în această staţiune în anul 1863 de către Joseph Szabo. Această specie este răspîndită din Siberia pînă în Moldova şi este întîlnim cele mai vestice staţiuni.

FÎNEŢELE DE LA VALEA LUI DAVID (Judeţul Iaşi)

Rezervaţie floristică cu o suprafaţă de 50 ha, situată în partea sudică a Cîmpiei Moldovei, la 5—6 km de oraşul Iaşi, pe Valea pîrîului Valea lui David, la o altitudine de 80—100 m. Fînaţul aparţine regiunii de silvostepă din nordul Moldovei, cu pîlcuri de stejărete şi gorunete, bogate în poieni, iazuri şi terenuri mlăştinoase, unele din ele cu soiuri salinizate.

Acest biotop natural prezintă numeroase alunecări de teren, formînd un microrelief variat care în

corelaţie cu factorii abioticî au dat posibilitatea instalării unui covor vegetal bogat în specii cu caracter pontic. Aici s-au identificat peste 500 de specii de plante superioare dintre care unele constituie rarităţi floristice pentru ţara noastră, ca: amăreala (Polygala sibirica), bărbuşoara (Erysimum mixtefurcatnm), stînjenei de stepă (Iris aphylla şi Iris sintenisii), clopoţeii (Clematis integrifolia), varza tătărască (Crambe tatarica), steluţa cu flori albastre (Aster cinereus), pătlagina (Plantago schwarzenbergiana), stînjenelul (Iris brandzae), măcrişul (Rumex tuberosus), migdalul pitic (Amygdahis nana), însoţite de unele specii de Stipa.

Deşi, rezervaţie floristică, în acest mic parc natural întîlnim şi o bogată şi variată faună cum ar fi: lepidopterul (Evergestis ostrogovichi), greierul împroşcător (Dinarchus desipus), vipera (Vipera nrsini renaldi), şopîrla (Lacerta agilis chersonensis).

Din cele cunoscute şi prezentate succint reiese că această rezervaţie adăposteşte o floră şi o faună veche instalată pe teritoriul ţării noastre ce trebuie cunoscută şi protejată pentru posteritate.

PĂDUREA URICANI (Judeţul Iaşi)

Rezervaţie forestieră situată în regiunea dealurilor mijlocit din Podişul Moldovei la circa 1 km sud de comuna Uricani, la o altitudine de 140 m, pe versanţii uşor înclinaţi unde se întinde o frumoasă pădure de „şleau de deal" cu gorun şi stejar pedunculat din care 68 ha sînt ocrotite de lege.

Această rezervaţie conţine pe lîngă gorun (Quercus petraea) şi stejar pedunculat (Quercus robur), care sînt speciile de bază ale pădurii, iar în proporţii mai mici găsim: carpenul (Carpinus betuluş), teiul (Tilia tomestosa), jugastrul (Acer campestre), cireşul (Cerasus avium) ş.a.

Subarboretul, destul de rar este compus din corn (Cornus mas). sînger (Cornus sanguinea), păducel (Crataeyus monogyna), cătină albă (Hippophae rhamnoides), salbă moale (Evonymus europaea). Flora ierbacee este constituită în principal din rogoz (Carex pilosa) şi lipitoare (Asperula taurina), specii indicatoare a solurilor bine structurate şi intens humifere (T. Toader, C. Niţu, 1976).

Rezervaţia forestieră Uricani se află la 8 km de Iaşi şi reprezini. o zonă de agrement a oraşului, care trebuie protejată de distrugere.

PĂDUREA HOMOSU DIN DEALUL MARE AL HÎRLĂULUI (Judeţul Iaşi)

Rezervaţia forestieră Homosu, cu o suprafaţă de 73,30 ha se află în partea de nord-est a masivului păduros Dealul Mare — Hîrlău, între pîraiele Dracului la sud şi Valea Largă la nord, afluenţi ai Humosului din bazinul Bahluiului, la hotarul comunei Deleni.

Rezervaţia este situată în regiunea de dealuri din nordul Moldovei, în etajul gorunetelor şi al amestecurilor dintre acestea şi fag, la o altitudine de 410—470 m, şi reprezintă un interesant: codru secular de fag, instalat pe un sol brun-roşcat de pădure. Stratul arborescent este reprezentat de fag (Fagus sylvatica), care este dispus în două etaje: unul cu o longevitate de circa 160 de ani, tulpinile avînd diametrul de 60 cm şi altul de 60 de ani cu tulpini mai subţiri de circa 25—30 cm.

Izolat, mai întîlnim carpenul (Carpinus betuluş), frasinul (Fraxinus excelsior) şi teiul argintiu (Tilia tomestosa). Stratul ierbaceu este.format din: pochivnic (Asarum europaeuml colţişor (Cardamine bulbifera), brebenei (Corydalis solida, Corydalis bulbosa), alior (Euphorbia amygdaloides), păştiţa (Anemone ranunculoidesl găinuşi (Asperula odorata), ş.a.

În rezervaţie, pe trunchiurile căzute, intrate în putrefacţie s-a identificat o bogată floră micologică reprezentată de circa 80 de specii de macromicete (M. Toma, V. Zanovschi, 1968).

ARBORETELE DE CASTAN COMESTIBIL DE LA BAIA MARE (Judeţul Maramureş)

Pe văile Borcutului şi Firiza, principalii afluenţi ai Săsarului, în bazinele cărora deversează apele Frumuşeana, Bartoşa, Berăria respectiv Valea Vicleană, Valea Română, Valea Roşie, Blidarul sau Limpedea şi altele, sînt instalate arborete pure sau amestecate de castan comestibil (Castanea vesca).

Rezervaţia se întinde pe o suprafaţă de aproximativ 450 ha începînd din preajma satului Tăuţii de Sus pînă la Tăuţii Măgheruş. În condiţiile unui climat continental caracterizat prin vînturi rare şi calde din vest şi precipitaţii cuprinse între 800—1000 mm anual, în făgete şi gorunete s-au instalat arborete pure sau amestecate de castan comestibil (Cartanea vesca) sau mai rar, arborete de castan în amestec cu fag (Fagus sylvatica) şi gorun (Quercus patraea), de vîrste şi dimensiuni impresionante prin vigoarea de vegetaţie şi

dimensiunile realizate.În rezervaţia de la Baia Mare, castanul comestibil este răspîndit în aproximativ 6 staţiuni, situate

între pîrîul Tulbure şi Valea Chiuzbaia, în hotarul satului Tăuţii de Sus, pe valea Firizei, la hotarul municipiului Baia Mare, pe Valea Borcutului şi la marginea comunei Tăuţii — Măgheruş. La Tăuţu de Sus întîlnim cele mai frumoase exemplare cu o înălţime de 22 m şi o circumferinţă pînă la 8 m, vîrsta lor depăşind 500 ani.

Cel mai valoros şi mai decorativ arboret de castan din rezervaţie este cel de pe Dealul Măgura Mare, care străjuieşte Valea Roşie. El ocupă o suprafaţă de 51 ha la altitudinea de 300 şi 500 m şi constituie zona ştiinţifică a rezervaţiei în care se fac cercetări ecologice şi feno-logice asupra acestui valoros arboret. Două elemente sînt interesante în acest arboret: castanii de 150 ani proveniţi din sămînţă şi cei de 90 de ani proveniţi din lăstari.

Deoarece aceste păduri sînt incluse în zona de agrement a oraşului Baia Mare, ele au fost completate cu o serie de specii ornamentale ca: molidul (Picea excelsa), duglasul (Pseudotsuga menziesii), pinul (Pinus sylvestrica), laricele (Larix decidua), bradul de Caucaz (Abies normandiana), tuie (Thuja orientalis, T. occidentalis) ş.a.

În continuare în cadrul acestei rezervaţii se urmăreşte creşterea, dezvoltarea şi aclimatizarea a numeroase specii exotice provenite din diverse centre genetice de pe glob, în condiţiile naturale din ţara noastră (T. Toader. C. Niţu, 1976).

PĂDUREA DE STEJAR PEDUNCULAT DE LA BAVNA (Judeţul Maramureş)

Rezervaţie forestieră situată la 20 km nord de municipiul Baia Mare, 8 km vest de Şomcuţa Mare, 5 km sud de comuna Satulung, în apropierea localităţilor Miresu Mare (4 km), Lucăceşti (2 km vest) şi Pribileşti (3 km nord-vest).

Această rezervaţie ocupă o suprafaţă de circa 26 ha şi reprezintă unul din cele mai frumoase arborete de stejar pedunculat din această zonă.

În cadrul rezervaţiei naturale există circa 18 ha cu un arboret virgin de stejar pur de 135 ani vechime şi un bogat subarboret format din: sînger (Cornus sanguinea), păducel (Crataegus monogyna) şi lemn cîinesc (Ligustrwn vulgare), precum şi mici ochiuri de apă stagnată unde întîlnim unele specii ierboase hidrofile ca: rogoz (Carex brioides), iarba cîmpului (Agrostis alba), ş.a.

Această rezervaţie naturală face parte din pădurea Fersig un masiv păduros care este foarte bogat în specii de macromicete în special hibrizi comestibili (Boletus edulis) ce prezintă o mare valoare economică.

Aici s-a identifcat şi prezenţa lalelei pestriţe (Fritittaria meleagris), plantă ocrotită declarată monument al naturii. În această pădure cît şi în cele din jur întîlnim un bogat fond cinegetic reprezentat prin cerbi lopătari, cerbi carpatini, mistreţi, iepuri şi fazani, care sînt puşi sub ocrotire.

MLAŞTINA VLĂŞCHINESCU (Judeţul Maramureş)

Rezervaţie floristică reprezentată printr-un tinov oligotrof situat pe platoul Izvoarelor, imediat sub liziera pădurii, în apropierea cabanei cu acelaşi nume. Acest tinov s-a format într-un rest de crater stins situat la altitudinea de 900 m, pe o suprafaţă de 3 ha. În acest tinov oligotrof vegetează o serie de specii caracteristice, unele chiar rarităţi.

Dintre acestea amintim: muşchiul de turbă (Sphagnnm sp), specii de rogoz (Carex pauciflora, Car ex canescens, Carex rostrata), bumbăcăriţa (Eriophorum vaginatum), trifoiul de baltă (Menyanthes trifoliata), troscotul de apă (Polygonum amphibium), brădişorul (Dycopodiuiri inundatum), precum şi o altă plantă destul de rară şi anume Scheii chzeria palustris, cu flori galbene. Interesantă prin comportament este roua cerului (Drosera rotundifolia), plantă carnivoră.

În urma recomandărilor făcute de membrii celei de-a VII-a Consfătuirii Naţionale de geobotanică organizată în judeţele Maramureş şi Satu Mare (1969), această mlaştină oligotrofă cu importanţă ştiinţifică deosebită a fost declarată rezervaţie naturala şi pusa sub ocrotire pe plan judeţean.

MLAŞTINA POIANA BRAZILOR (Judeţul Maramureş)

Rezervaţie floristică cu o suprafaţa de 4 ha, situată în apropierea localităţii Săpînţa, este

considerată unică în ţară deoarece în ea vegetează numeroşi jnepeni (Pinus mugo), la cea mai joasă altitudine din Carpaţii României (970 m). Acest tinov prezintă importanţă şi datorită vechimii zăcămintelor de turbă. În afara acestei mlaştini şi mai interesante şi mai reprezentative pentru ţinuturile Maramureşului, sînt tinoavele de crater din blocul andezitic oşan-maramureşan ca: Tăul lui Dumitru, Iezerul Mare şi Tăul Negru, de la est de Cavnic sub Măgura Mare (E. Pop, 1955).

LACUL MORĂRENILOR (Judeţul Maramureş)

Rezervaţie floristică cu o suprafaţă de 20 ha, situată la o altitudine de 825 m, cunoscut şi sub numele de „Tăul în Tăcionoasa". Lacul s-a născut printr-o alunecare de teren, avînd o formă circulară cu o adîncime maximă de 20 m. Apa din lac se scurge printr-un pîrîu ce se varsă în Valea Mare, afluent al rîului Mara.

Peste 50% din suprafaţa lacului este ocupată de trifoiul de balta (Menyanthes trifoliata), iar în jurul lui întîlnim o asociaţie vegetală, care include specii de arin (Alnus glutinosa, Alnus incana, Alnus viridis var. grandiflora), cu frunze neobişnuit de mari, reprezentând unicul loc din ţară unde se întîlnesc împreună cele trei specii. În cazul acestei asociaţii mai întîlnim: plopul (Populus tremula), alunul (Corylvs avellana), bigularia sibirica, rogozul (Carex timosa), ghinţura (Genţiana asclepiadea f. pectinata) ş.a.

Flora algologică a lacurilor Morărenilor şi Chendroaiei (1043 m) a fost studiată de acad. Ştefan Pet6r.fi, care identifică în apele acestor lacuri 74 de specii de alge, dintre care amintim: Arihrodesmuş convergens, Costarium angulosum, Nostoc linckia, şi o specie nouă de algă Cylindrocystis brebissonii, aflată numai în lacul Morărenilor.

Foarte interesantă este şi avifauna lacului care cuprinde o colonie de 20 de raţe sălbatice (Anas platyrhynchos), care cuibăresc aici, lăstunul de mal (Riparia ripario), ochiul boului (Troglodytes troglodytes), codobatura de munte (Motacilla cinerea), corcodelul mic (Podiceps ficolis), corcodelul cu gît-negru (Podiceps nigricoliis) şi altele.

REZERVAŢIA SCHELA CLADOVEI — GURA VĂII — VÎRCIOROVA (Judeţul Mehedinţi)

Cel care îndrăgeşte natura cu frumuseţile ei, ajungînd între Schela Cladovei şi Vîrciorova, va fi atras de marile transformări.suferite de bătrînul nostru Danubiu.

Dacă faţa stîncilor şi a Dunării a cunoscut schimbări ce vor dăinui peste veacuri, frumuseţea reliefului este completată de bogăţia speciilor de plante, multe dintre ele reprezentînd rarităţi pentru Oltenia sau chiar pentru flora ţării noastre. Pe pante sau pe stîncării întîlnim: cerul (Quercus cerris), gorunul auriu (Quercus dalechampii), stejarul pufos (Quercus pubescens), gorunul (Quercus virgiliana), gîrniţa (Quercus jrainetto), carpenul (Carpinus betuluş), cărpiniţa (Carpinus orientalis), alunul (Corylus avellana), alunul turcesc (Corylus colurna), nucul (Juglans regia), vişinul turcesc (Primus mahaleb), teiul argintiu (Tilia tomentosa), simbovina (Celtis australis), jugastrul (Acer campestre), ş.a.

Stratul arbustiv este constituit din: păducel (Crataegus monogyna), păducelul negru (Crataegus pentagyna, C. nigra), măceşul (Roşa canina, Roşa glauca, Rosa dumetorum). porumbarul (Primus spinos'a), scumpia (Cotinus coggygria), luarul (Ilex aquifolium), cornul (Cornus mas), liliacul (Syringa vulgaris), smochinul (Ficus cartea), viţă sălbatică (Vitis sylvestris).

Stratul ierbaceu cuprinde numeroase specii, unele dintre ele rare sau chiar foarte rare pentru flora ţării noastre. Dintre plantele mai deosebite întîlnite în această zonă amintim: unghia ciutei (Ceterach officinarum), ruginelele (Asplenium cuneifolium, A. germanicum, A. adiantum-nignim), creasta cocoşului (Polystichum braunii), feriga canalelor (Notholaena marantae), scînteietoarele (Polycneum heuffelii). cornutul (Cerastium banaticum, C. bulgaricum), mierluţele (Minuarţia setacea banatica, M. frutescens), guşa porumbelului (Silene alpina, S. trinervia, S. suspina), cămaşa romanilor (Tunica saxifraga, T. illyrica-haynaldiana), garofiţele (Dianthus banaticus. D. vîrciorovensis), săpunariţa (Saponaris qlutinosa), laptele cîinelui (Euphorbia graeca), bujorii (Paeonia tritrnata, P. tenuijolia), mărul lupului (Aristolochia pallidai, rînjica (Cardamine graeca), usturoaia (Peltaria alliacey), albitele (Alyssum petraeum, A. pulvinare, A. pichleri-stellulatum), micsandrele sălbatice (Eryssimum banaticum, E. saxosum), iarba osului (Fumana pro-cumbens), viorele de stîncă (Viola rupestris, V. Iuţeala), pojarniţa (Hypericum rochelii), iarbă acră (Sedum hillebrandii, S. cepaearuqi) rugi (Rubus banaticum, R. bifrons, R. saxosus, R. tumidus), drobul (Cytisus elongatus), sparceta argintie (Onobrychis alba), gheara găii (Astragalus rochelianus), mazărea sălbatică (Pisum elatius), zburătoarea (Epilobium lanceolatvm), nalba păroasă (Aitnaea) inul (Zinnm

nninerve)t ciocul berzei (Geranium bohemicum), mărarul Porţilor de fier (Prangos carinata), urechea iepurului (Bupleurum praealtum, B. pachnosperum), smeoaia (Peucedanum longtfplium), vanilia sălbatică (Heliotropium supinum), otrăţelul (Onosma viride-banaticum), tătăneasa de munte (Symhytum ottomanum), lumînărica (Verbascum heujfelii, V. pulverulentum, V. vîrciorovae), degetarul (Digitalis feruginea), lupoaie (Orobanche picridis), cimbrul unguresc (Satureja fcz'tm-belii), lipitoarea (Crudanella oxyloba), fetica (Asperula montana), muşcata dracului (Valerianella turgida), măciuca ciobanului (Echinops banaticum), vineţelele (Centaurea degeniana), stînjenelul pitic (Iris reicienbachii), păiuşul (Festuca longifolia), ţepoşica (Psihirus aristatus-hirtellus), colilia mare (Stipa pulchcrima), poroinicul (Orchis gennarii), săbiuţele (Gladiolus illyricus), cîrcelul (Ephedra distachya), mierluţa (Minuarţia capillacea), colilia subţire (Stipa erycaulis), etc.

Datorită importanţei sale floristice şi fitogeografice această zonă a Podişului Mehedinţi a fost declarată rezervaţie ştiinţifică.

REZERVAŢIA CAZANELE DUNĂRII , (Judeţul Mehedinţi)

Apele bătrînului Danubiu sînt în această zonă mai înspumate şi în acelaşi timp mai puţin limpezi, dar măreţia şi sălbăticia stîncilor ce străjuiesc malurile, dau frumuseţea neasemuită a acestor meleaguri româneşti.

Flora din zona Cazanelor conţin multe elemente submediteraneene în amestec cu cele central-europene. Pe solul schelet de la baza abruptului se întîlnesc întinse arborete de fag european (Fagus sylvatica), fagul de Crimeea (Fagus taurica) şi fagul oriental (Fagus orientalis), cărpiniţa (Carpinus orientalis), mojdreanul (Fraxinus ornus), jugastrul Cazanelor (Acer monspessulanum), alunul turcesc (Corylus colurna), clocoticiul (Staphyllea pinnata) ş.a.

Pe stîncile mai însorite creşte cerul (Quercus cerris), stejarul pufos (Quercus pubescens şi Q. virgiliana), gorunul (Quercus ddlechampii, Quercus polycarpa), iar în crăpăturile stîncilor creşte liliacul sălbatic (Syringa vulgaris), între stîncile umbrite unde apa ploilor se infiltrează şi se scurge, creşte la numai 120 m altitudine tisa (Taxus baccata), Pe abrupturile aproape inaccesibile omului se profilează spre cer galbenul lalelei Cazanelor (Tulipa hungarica), apoi stînjenelul de stînca (Iris reichenbachii) ca şi clopoţeii Cazanelor (Campanula crassipes), sipica de rîpe (Cephalaria laevigata), săpunariţa roşie (Saponaria glutinosa). Tot aici vegetează cornutul (Cerastium banaticum), clisura Cazanelor (Ferula heuffelii), colilia (Stipa aristella, Stipa danubialis), ceapa R ciorii (Muscarii commutatum), dentiţa (Bidens vulgatus) ş.a.

O suprafaţă de 115,8 ha din aceasta zonă care însumează teritoriul Cazanelor Mici între Ogrâdeana şi Plavişeviţa cu 50,5 ha şi Cazanele Mari în suprafaţă de 65,3 ha, este declarată rezervaţie naturală.

PĂDUREA DE LILIAC DE LA PONOARE (Judeţul Mehedinţi)

La 4 km sud-vest de Baia de Aramă pe şoseaua dintre Drobeta Turnu Severin şi Tg. Jiu se găseşte comuna Ponoarele, în apropierea careia se află pădurea de liliac Ponoarele, în suprafaţa de 20 ha, din care cca. 10 ha de pădure este rezervaţie forestieră, ce a fost declarată monument al naturii.

Această rezervaţie este situată în zona castanului de platformă a Podişului Mehedinţi, într-o depresiune intramontană, unde apar numeroase ponoare calcaroase.

În compoziţia pădurii pe lîngă liliac (Syringa vulgaris) şi mojdrean (Fraxinus ornus), care sînt speciile principale, mai apar diseminat gorunul (Qaercns petraea), gîrniţa (Quercas frainneto), ş.a. În etajul dominat de liliac şi mojdrean, se dezvoltă un etaj inferior reprezentat prin corn (Cornus mas), dîrmox (Viburnum lantana), jugastrul (Acer campestre), alun (Corylus avellana), păducel (Crataegus monogyna), scoruş (Sorbus torminalis) şi rar cărpiniţa (Carpinus arientalis) şi vişin turcesc (Padus mahaleb).

Pădurea de liliac de la Ponoare reprezintă unica staţiune din ţară conservată, datorită climatului umed şi blînd al depresiunii care este protejată de culmile Mehedinţilor.

PĂDUREA STÎRMINA DE LA HINOVA (Judeţul Mehedinţi)

Rezervaţie forestieră situată în sud-vestul Olteniei pe staţiuni nisipoase din silvostepă, formată din întinse plantaţii de salcîm (Robinia pseudacaciea), care au avut un rol important în stabilizarea nisipurilor mobile şi semimobile de provenienţă aluvială sau eoliană din această regiune.

În cadrul acestei rezervaţii ştiinţifice a Academiei Române, care ocupă o suprafaţă de 162 ha, se

studiază condiţiile de vegetaţie ale plantaţiilor de salcîm executate pe nisipurile mobile şi semimobile. Crearea şi protejarea acestor păduri urmăreşte stabilizarea nisipurilor, contribuind astfel la ameliorarea condiţiilor de sol şi climă din această regiune aridă a ţării.

REZERVAŢIA DE LA ZĂU DE CÎMPIE (Judeţul Mureş)

Rezervaţie floristică cu o suprafaţă de 3 ha, situata în partea de nord-vest a comunei Zâu de Cîmpie, pe şoseaua ce leagă Luduşul de Beclean, la marginea pădurii Bota Zăului, fîneaţă care adăposteşte o relictă, bujorul de stepă (Paeonia tenuifolia), specie postglaciară conservată la Zău, în unica staţiune din cuprinsul arcului Carpatic.

PĂDUREA MOCIAR (Judeţul Mureş)

Rezervaţie forestieră cu o suprafaţă de 48,80 ha, situată pe versantul stîng al bazinului inferior al Văii Gurghiului, spre confluenţa acestuia cu rîul Mureş, la 12 km de Gurghiu, în comuna Volovăstru.

Această rezervaţie este amplasată la altitudinea de 480 m şi este constituită în principal din stejar (Quercus robut), are o vîrstă de cca. 410 ani, Din cauza vîrstei, unele exemplare seculare de stejar sînt rău conformate cu numeroase crăci şi vîrfuri uscate.

Datorită răririi considerabile a pădurii, odată cu scurgerea anilor, s-au executat completări din plantaţii cu puieţi de frasin (Fraxinus excelsior), stejar (Quercas robur), stejar roşu (Quercus borealis), gorun (Quercus petraea), cireş (Cerasus avium), şi pin (Pinus sylvestris).

Subarboretul pădurii bătrîne este compus din păducel (Crataegus m&nogyna), paţachină (Rhamnus frangula) şi alun (Corylus avellana) ş.a.

PĂDUREA VÎNĂTORII NEAMŢULUI (Judeţul Neamţ)

Rezervaţie forestieră situată în bazinul mijlociu al pîrîului Ozana, afluent pe dreapta al Moldovei, la circa 3 lan vest-nord de comuna Vînători—Neamţ, în regiunea dealurilor şi podişurilor de platformă, la altitudinea de 800 m.

Rezervaţia ocupă o suprafaţă de 70,60 ha şi reprezintă un adevărat codru secular de stejar (Quercus robur) a cărei vîrstă medie este de 170 de ani. În cadrul pădurii mai vegetează şi alte specii forestiere ca: jugastrul (Acer campestre), carpenul (Carpinus betuluş), fagul (Fagus sylvatica), cireşul (Gerasus avium), părul pădureţ (Pirus piraster), ş.a.

Subarboretul este reprezentat de: alun (Corylus avellana), păducel (Grataegus monogyna), măceş (Roşa canina), călin (Vibnrnum opalvsi) corn, lemn cîinesc (bigustrwm, vulgare).

Valoarea peisagistică a acestui codru secular este dată atît de aspectul monumental al stejarilor cît şi de varietatea speciilor de plante ierboase, ca: limba şarpelui (Ophioglossum vulgatum), coada cocoşului (Polyonatum latifolium), lăcrămioarele (Convallaria majalis), toporaşii (Viola odorata), brebenii (Corydalis cava şi C. solida), vioreaua (Scilla bifolia), sînzienele sau drăgaica (Galium vernum şi G. cruciata), curpenul de pădure (Clematis vitalba) (d. M. Ciobanu, C. Grasu, V. Ionescu, 1972).

PĂDURILE „CODRU DE ARAMĂ" ŞI „PĂDUREA DE ARGINT", (Judeţul Neamţ)

Rezervaţia forestieră „Codrii de Aramă", este situată pe dealul Fitiorul, la 1 km nord de mănăstirea Văratec, la o altitudine de 550—650 m. Rezervaţia ocupă o suprafaţă de 9,4 ha şi reprezintă o pădure seculară (130 ani) de gorun (Quercus petraea).

Dar pe masivul Fitiorul, la circa 600 m spre sud-est, se observă şi rezervaţia „Pădurea de Argint", situată la altitudinea de 510 m care este constituită numai din mesteacăn (Betula pendula), exemplare care ating vîrsta de aproape 100 de ani.

Datorită valorii lor ştiinţifice, dendrologice şi în memoria luceafărului poeziei româneşti, M. Eminescu şi a pictorului N. Grigorescu, care au colindat şi s-au inspirat de pe aceste meleaguri şi în special din aceste impresionante păduri seculare, ele sînt ocrotite şi declarate monumente ale naturii.

REZERVAŢIA DE TISA — PÎNGĂRAŢI — NEAMŢ (Judeţul Neamţ)

Rezervaţie forestieră situată în apropierea comunei Pîngăraţi, pe versantul stîng al pîrîului Pîngăraţi, între pîrîul Văcăriei şi Pîrîul cu Brazi.

Rezervaţia cuprinde circa 500 de exemplare de tisă (Taxus baccata) în amestec cu pinul (Pinus sylvestris), ienupăr (Juniperus communis), brad (Abies alba), molid (Picea excelsa), fag (Fagus sylvatica), carpen (Carpinus betuluş), corn (Cornus mas), sînger (Cornus sanguinea), alun (Corylus avellana) şi diseminat mesteacănul (Betula pendula).

Pentru menţinerea şi protejarea acestei rezervaţii interesante de tisă, se impune împrejmuirea ei pentru a nu se distruge arboretul în special tisa (Taxus baccata), arbore declarat monument al naturii.

PARCUL DENDROLOGIC DE LA VĂLENI (Judeţul Neamţ)

Rezervaţie forestieră situată la 12 km nord-vest de comuna Dulceşti, care cuprinde o valoroasă colecţie dendrologică de peste 100 specii de arbori şi arbuşti, din care 40 de specii sînt exotice, de o mare valoare ştiinţifică, forestieră şi ornamentală.

Parcul dendrologic de la Văleni cu o suprafaţă de 3 ha, impresionează prin valoroasele sale specii ornamentale foarte rare cu: ginko (Ginkgo biloba), tisa (Taxus baccata), bradul argintiu (Abies concolor), pinul negru (Pinus nigra), bradul de Grecia (Abies cephalonica), molidul înţepător (Picea pungens, Picea pungens var. argentea), pinul roşu de Canada (Pinus banksiana), tuia americană (Thuja canadensis), chiparosul Californian (Chamaecy paris lawsoniana), chiparosul japonez (Chamaecy paris pisifera), ienupărul de Virginia (Juniperus virginiana), ş.a. (d. M. Ciobanu, C. Grasu, V. Ionescu, 1972).

În afara acestor specii exotice mai întîlnim şi unele specii foioase ca: salcia pletoasă, stejarul roşu, ulmul, liriodendron, arţar, castan porcesc, magnolii, sau arbuşti ca: salcîmul mic, salcîmul galben, glădiţa, oţetarul, merişorul, dracila, gutuiul japonez, liliacul chinezesc, ş.a. care întregesc valoarea ornamentală a acestui interesant parc dendrologic.

PĂDUREA GOŞMANU — TARCĂU (Judeţul Neamţ)

Rezervaţie forestieră situată între culmea Goşmanu (Vf. Goşmanului 1310 m) şi pîrîul Goşmanu, în apropierea confluenţei acestuia cu pîrîul Tarcău, afluent al Bistriţei în Munţii Tarcăului. Această rezervaţie cu o suprafaţă de 171,30 ha, este constituită dintr-un arboret natural de molid (Picea abies), brad (Abies alba) şi fag (Fagus sylvatica) instalat pe un versant înclinat, la o altitudine cuprinsă între 720—1150 m.

În această pădure găsim exemplare izolate de ulm (Ulmus montana), paltin de munte (Acer pseudoplatanus), alun (Corylus avellana), scoruş de munte (Sorbus aucuparia), şi alte specii forestiere.

Aspectul de codru secular al arboretului este dat de vîrsta acestuia (peste 200 ani), precum şi de dimensiunile impresionante ale arborilor multiseculari parcă ating înălţimi de 60 m şi diametre de peste 1,50 m.

Rezervaţia forestieră Goşmanu—Tarcău care reprezintă o frumoasă pădure seculară, merită a fi văzută şi ocrotită de toţi turiştii ce vizitează lacul Bicaz, hidrocentrala Stejarul şi mînăstirile din nordul Moldovei.

PĂDUREA TOPANA (Judeţul Olt)

Rezervaţie forestieră, situată în arealul Topana (judeţul Olt), în Piemontul Cotmeana, la 6 km nord de şoseaua 67 B, Piteşti — Drăgă-şani. De la Lehasca se urmează spre nord şoseaua modernizată pînă la Topana, pe sînga Cungrăii Mici.

Pădurea este situată pe interfluviul.dintre Cungrăii Mici şi Vedea, pe o suprafaţă de cca. 144 ha, aflată la o altitudine de 360—400 m. Altitudinea scade din nord spre sub atingînd în limita sudică a rezervaţiei, la izvoarele Plopcea 360 m.

Pădurea Topana deşi foarte apropiată de pădurea Seaca—Optăşani, se deosebeşte de aceasta în ceea ce priveşte compoziţia floristică şi succesiunea stratelor de vegetaţie. Rezervaţia este încadrată în zona cereto-gîrniţetelor şi a gîrniţeţelor pure.

Aceste păduri de stejari ocupau odinioară cea mai mare parte a Piemontului Cotmeana, dar defrişările din anii 1916 şi 1924 au redus pînă la ameninţarea cu dispariţia această zonă păduroasă.

Stratul arborescent este dominat de cer (Quercus eerris) şi gîrniţă (Quercus frainneto), pe versanţii însoriţi şi pe suprafaţa plană a piemontului. Vîrsta arborilor depăşeşte adesea 90—95 ani, diametrele multor exemplare fiind de peste 40 cm, iar înălţimea de peste 25 m. La baza versanţilor pe văiugi apare carpenul (Carpinus betuluş), ulmul (Ulmus procera) şi arţarul (Acer platanoides) precum şi jugastrul (Acer campestre).

Stratul arbustiv şi subarbustiv este format mai ales din păducel (Crataegus monogyna), măceş (Roşa canina), lemn cîinesc (Eigustrum vulgare) şi porumbar (Prunus spinosa). În stratul ierbaceu se întîlnesc cîteva specii care indică alternanţa regimurilor de umiditate cu cel de uscat între care reţin atenţia lipitoarea (Galium aparine)t vălul miresii (Gypsophila muralis), dreţele (Lysimachia nummularia), etc.

Regimul variabil de umectare a substratului este răspunzător de dezvoltarea arboretelor de cer.şi gîrniţă în acest spaţiu. Rezervaţia de fapt oferă un cîmp vast de cercetare a fenomenului de secetă edafică şi a influenţelor ei asupra vegetaţiei forestiere.

Vizitarea rezervaţiei forestiere Topana poate fi corelată cu vizitarea rezervaţiei Seaca—Optăşani şi a obiectivelor din imediata apropiere a acesteia.

PĂDUREA SEACA-OPTAŞANI (Judeţul Olt)

Aflata pe interfluviul Vedea—Olt, pe dreapta pîrîului Albeşti, rezervaţia forestieră Seaca—Optăşani este un martor al vechilor codrii de gîrniţă (Quercus jrainetto), defrişate îndeosebi după 1916, pentru a obţine islazuri şi suprafeţe de cultivat.

Rezervaţia este situată în apropierea comunei Cucuieţi (judeţul Olt), în dreapta pîrîului Plopcea, afluent al Cungrăii Mici care se varsă n Olt. Vizitarea rezervaţiei se poate face fie venind dinspre pădurea Tocana, fie dinspre Piteşti. De altfel, rezervaţia Seaca—Optăşani se află la 48 km de Piteşti şi la cca. 18 km de rezervaţia Topana de la Piteşti se urmează şoseaua E 94 (spre Slatina) pînă la popasul Scorniceşti, de unde ne înscriem pe şoseaua spre Scorniceşti, aşezare rurală cu peste 10.000 locuitori. Aici alături de activităţi agricole tradiţionale au apărut în ultimile decenii ramuri ale industriei prelucrătoare. De la Scorniceşti urmăm drumul modernizat spre Spătaru (17 lan), dar înainte de a traversa pîrîul Albeşti, afluent al Cungrăii Mici, ne înscriem pe drumul nemodernizat spre Seacă ce se deschide chiar pe dreapta sensului de mers. Aici pîrîul Albeşti pe malul căruia ne deplasăm cu încă 2 km, formează limita estică a rezervaţiei Seaca—Optăşani.

Rezervaţia forestieră Seaca—Optăşani ocupă o suprafaţă de 124 ha şi reprezintă o insulă păduroasă formată din arborete vechi de circa 120 de ani, fiind alcătuită dominant din gîrniţă (Quercus jrainetto), specie mezoxerofilă, caracteristică zonei pădurilor de foioase. Alături de gîrniţă în lungul văii Albeştilor şi a văiugilor aferente ei, la baza versanţilor umbriţi apare gorunul (Quercus petraea). De fapt prezenţa gorunului la baza versanţilor şi în lungul văiugilor se explică prin regimul de umiditate alternant al substratului excesiv de umed primăvara şi uscat vara, cînd apele ce fragmentează Piemontul Cotmeana seacă.

Precipitaţiile medii anuale depăşesc 600 mm iar temperaturile medii anuale au valori între 10—11°C. În timpul verii valorile sînt mult mai ridicate, atingînd medii lunare de 22°C în luna iulie.

În aceste condiţii bioclimatice şi pe un suport de soluri argilofluvionale podzolice şi pseudogleizare, arboretele de gîrniţă conţin exemplare cu diametre de peste 40 cm şi înălţimi de peste 25 m. Aceste arborete pure de gîrniţă ocupă suprafeţele plane ale Platformei Cotmeana. Compoziţia lor floritică se schimbă de-a lungul ogaşelor şi ravenelor, frecvente dealtfel în spaţiul rezervaţiei. Structura pe verticală a pădurii evidenţiază o slabă dezvoltare a stratelor subarbustiv şi ierbaceu. De altfel, stratul subarbustiv abundă în elemente mezoxerofile intre care amintim: păducelul (Crataegus monogyna) şi măceşul sau răsura cum o numesc localnicii (Rosa canina). În stratul ierbaceu elementul dominant este firuţa (Poa praiensis). La nord de această pădure poate fi vizitată pădurea Topana, rezervaţie forestieră.

REZERVAŢIA CIURUMEIA (Judeţul Olt)

Rezervaţie forestieră situată în apropierea satului Poiana Mare (la 7 km sud-est de Calafat), pe locul unei foste pepiniere, este vestită prin exemplarele uriaşe de salcîm (Robinia pseudoaccacia), care ating diametre de 70—80 cm şi înălţimi de 30—35 m, întrecînd cu mult dimensiunile realizate în mod natural în ţara de origine (America de Nord). Salcîmii au roiul de a fixa nisipul mişcător, care altă dată, în sudul Olteniei, constituia o adevărată calamitate. La adăpostul pădurilor de salcîm se instalează o vegetaţie

interesantă, care adăposteşte o plantă rară, denumită ştiinţific Molugo cerviana.

PĂDUREA GLODEASA (Judeţul Prahova)

În ţara noastră multe păduri păstrează numeroase elemente floristice şi faunistice care atestă evoluţia în timp a învelişului biotic cît şi în care omul a intervenit prin activitatea sa în transformarea naturii.

Rezervaţia Glodeasa are un caracter forestier, ea conservînd o pădure veche de fag (Fagus sylvatica), cu răşinoase în special brad (Abies alba).

Pentru vizitarea rezervaţiei Glodeasa se pleacă din Cîmpina pe drumul judeţean Trăisteni, parcurgîndu-se o distanţă de 37 km. Şoseaua însoţeşte firul pîrîul Doftana, afluent pe stînga al Prahovei. De la Cîmpina şoseaua urmează cursul Doftanei spre nord-est, trecînd prin Cheile Doftanei şi apoi pe lîngă barajul Paltinu, care prin cei 104 m înălţime zăgăzuieşte apele lacului de acumulare a cărui suprafaţă este de 196 ha cu un volum de 5,6 milioane m3. O abatere către localităţile Telega şi Brebu ar permite vizitarea lacurilor sărate dezvoltate pe locul vechilor exploatări de sare.

Urmînd şoseaua de la Trăisteni spre Pasul Predeluş, la 5 km distanţă de dreapta Doftanei, la confluenţa cu pîrîul Glodeasa se află rezervaţia cu acelaşi nume.

Pădurea Glodeasa, cu o suprafaţă de 528 ha, din care 347 ha este rezervaţie, aparţine teritorial Ocolului Silvic Cîmpina, unitatea de producţie Orjogoaia. Accesul în rezervaţie se face pe o potecă care nu este altceva decît fostul drum forestier cu o lungime de 2,4 km, abandonat cu mulţi ani în urmă. Bazinul pîrîului Glodeasa căreia i se circumscrie rezervaţia, aparţine Munţilor Baiului (Gîrbovei), extinşi între Prahova şi Doftana, care sînt alcătuiţi din şisturi marnoase din stratele de Sinaia. Relieful bazinului este dominat de Plaiul Orjogoaiei şi Culmea Măciuca lui Cocoş, cu pante repezi spre firul văii şi culmi rotunjite în partea superioara a versanţilor.

Pădurea este alcătuită din fag (Fagus sylvatica) şi brad (Abies alba) cu înălţimi apreciabile de 32—36 m şi cu diametre de 52—60 cm ca te impresionează şi în acelaşi timp te încîntă la prima vedere.

Dintre arbuştii de aici amintim alunul (Corylus avellana), socul negru şi roşu (Sambucus nigra şi Sambucus racemosa) ş.a.

În pădurea de fag, răcoroasă şi umedă întîlnim o serie de plante ierboase care formează pîlcuri întinse ca: brebenelul (Corydalis solida), floarea paştelui cu flori albe şi galbene (Anemone nemerosa şi Ane~ inone ranunculoides), pochivnicul (Asarum earopaeum), vinariţa (Asperula odorata), leurda (Allium ursinum), breiul (Mercnrialis perenis), brusturele negru (Symphytum cordatum), foaia făgetului (Mycelis muralis), coada cocoşului (Polygonatum multillorum), laptele cucului (Enphorbia amygdaloides), mălaiul cucului (buzula albida) şi o serie de ferigi ca: Dryopterix filixmas, Athyrium filix-femina, Polystichum lobatum, Phaegopteris Tobertiana.

În locurile de pădure defrişate se instalează mai întîi zburătoarea (Chamaenerion angustifolium), smeură (Rubus idaeus), feriga (Ptendiura aquilinum), fraga (Fragaria vesca) ş.a.

În general pădurile de amonte de barajul Paltinu au rol de protecţie a versanţilor şi regularizarea cursurilor rîurilor. Dar rezervaţia forestieră Glodeasa păstrează în plus mărturii ale evoluţiei învelişului forestier al munţilor noştri.

După vizitarea rezervaţiei, drumul poate fi continuat spre Pasul Predeluş (1295 m) pe drumul forestier, de unde se poate admira frumosul peisaj al Munţilor Baiului şi Munţilor Grohotiş, iar spre nord-vest splendoarea Munţilor Bucegi.

ANINIŞUL DE LA SINAIA (Judeţul Prahova)

În cartierul Cumpătu din oraşul Sinaia (judeţul Prahova) se află una din cele mai mici rezervaţii forestiere din Carpaţii de Curbură. Ea se desfăşoară pe numai 1,4 ha şi ocupă un sector restrîns la baza versantului vestic al culmei Tufa ce aparţine de muntele Cumpătu.

Aici este ocrotit pîlcul de pădure cu foioase ce înaintează pînă în albia Prahovei şi în care aninul (Alnus incana) are o frecvenţă deosebită. Rezervaţia este apreciată atît pentru valoarea ştiinţifică a speciilor şi asociaţiilor vegetale cît şi pentru elementele distincte pe care le impune în peisajul cartierului Cumpătu. Pentru a ajunge în zona ocrotită se va merge din centrul oraşului sau de la gara Sinaia spre nord (către Buşteni). În prima staţie din dreptul podului peste pîrîul Peleş, dincolo de benzinărie se părăseşte şoseaua (Calea Carpaţi) şi se apucă spre dreapta (str. 13 Septembrie) pînă no înscriem pe drumul ce vine de la gară

(Calea Braşovului) pe care-l urmăm încă 250 m. În dreapta podului peste Prahova îl părăsim şi traversăm rîul, urmînd strada Cumpătu, încă circa 300 m spre stînga şi după trecerea pe sub pasarela căii ferate, ajungem în dreptul rezervaţiei floristice, care are o lungime de circa 160 m. O pădure deasă formată predominant din exemplare de anini subţiri ne reţine imediat atenţia. Nivelul inferior al rezervaţiei se află la circa 830 m. Ea urcă pe versant pînă la.aproape 900 m..Perimetrul acesteia spre nord şi sud este limitat de construcţiile civile. Pe ansamblu relieful are o pantă generală de 10—15°. Ea creste ajungînd pînă la 25° la limita superioară şi este mai scăzută în sectorul inferior (3—5°).

Rezervaţia se desfăşoară pe două forme de relief. Secţiunea inferioară se întinde pe o mică porţiune situată la exteriorul luncii Prahova, separată de aceasta prin şoseaua şi rambleul căii ferate. Ea este străbătut! de la nord la sud de sectorul canalizat al pîrîului Căşeria. Acesta şi-a depus în lunca Prahovei un con de dejecţie, marginea sudică a sa aflîndu-se în perimetrul ocrotit. În peisaj se impun porţiuni ceva mai înalte cu anini groşi, separate de petece cu exces de umiditate, cauzat de izvoarele bogate ce apar la baza versantului său cu 10—15 m mai sus.

A doua secţiune include o mică porţiune din versant. El se desfăşoară pe roci sedimentare flişoide în care alături de gresii şi marme calcaroase se află brecii cu elemente de şisturi cristaline epizonale. Peste rocă, există un depozit de alterare grosier cu caracter aluvionar a cărei grosime creşte spre baza versantului. Denivelările locale ce apar în fizionomia versantului sînt legate de deplasări mai vechi în masa depozitului de pantă. În microdepresiuni, zăpada persistă mai mult iar umiditatea este mai mare, fapt ce a facilitat dezvoltarea unei vegetaţii higrofite.

Pîrîul Căşeria care străbate rezervaţia izvorăşte tocmai de sub Plaiul Tufa la 1200 m altitudine şi are o lungime de 1,5 km şi un regim de scurgere a apei puternic influenţat de variaţia în timpul anului a căderii precipitaţiilor. Debitul este mai ridicat primăvara după topirea zăpezi şi la ploile torenţiale şi mai scăzut, în intervalele lipsite de ploi. Prezenţa pădurii şi grosimea mai mare aici a depozitelor ce acoperă versantul, facilitează alimentarea cu apă a pîrîului o mare parte din an.

Pe Valea Prahovei în sectorul Sinaia, sînt caracteristice temperaturi medii anuale de 3,7°G, în lunile de iarnă valori medii de —5,5°C iar cele de vară de 12,7°G. Temperaturile maxime nu depăşesc 35°G iar cele minime rar scad sub —26°C.

În timpul anului cad 800 mm precipitaţii din care 200 m sub formă de zăpadă. Aceasta se menţine mai ales în pădure pînă în luna aprilie. Rezervaţia se află însă pe fundul culoarului văii Prahovei, iar versantul pe care se desfăşoară are o expunere predominant vestică. Aceste două caracteristici determinate de poziţia geografică se răsfrîng asupra valorilor parametrilor climatici impunînd aici un microclimat aparte Ei se materializează într-un interval ceva mai scurt al expunerii la soare şi de aici o cantitate mai redusă a energiei calorice primite, prezenţa unor temperaturi diurne mai scăzute, iar în sezonul rece al îngheţului prelungit de la o zi la alta, un grad de umiditate mai accentuat şi menţinerea zăpezii timp mai îndelungat.

Studiul florei acestei rezervaţii naturale a fost efectuat de Ştefana Radu în anii 1954, 1955 şi aici s-au indentificat 173 specii încadrate în 42 de familii, verificate de renumiţi botanişti E. I. Nyarady, Ana Paucă, I. Şerbănescu.

Dintre speciile lemnoase, aici predomină aninul (Alnns incana) şi salcia (Salix purpurea). Partea de sus a rezervaţiei pînă la pîrîul Căşeria. formea2ă liziera pădurii, unde arborele predominant este fagul (Fagus sylvatica), aninul fiind şi el prezent. Alte specii arboricole care cresc în această rezervaţie sînt: carpenul (Carpinus betuluş), paltinul (Acer pseudoplatanus), foarte rar pinul (Pinus sylvestris) şi zada (Larix deddus ssp. carpatica), iar sub formă de puieţi, bradul (Ăbies alba) şi molidul (Picea abies).

Tot în această porţiune se întîlnesc destul de des unele specii de arbuşti ca smeurul (Rubus idaeus), caprifoiul (Lonicera xylosteum), ceva mai rar călinul (Viburnum opulus) şi dîrmozul (Vibumum lantana) precum şi măceşul (Roşa canina), păducelul (Crataegus intermedia) şi socul (Samgucus nigra).

Vegetaţia ierboasă are aici următoarea compoziţie: viorea (Scilla biflolia) măseaua ciutei (Erythronium denscanis), floarea paştelui (Anemone nemorosa), care se prezintă sub.formă de pîlcuri, păstiţa (Anemone ranunculoides), spînzul (Helleborus purpurascens), piciorul cocoşului (Ranunculus carpaticus), tătăneasa (Symphytum tuberosnm), laptele cîinelui (Euphorbia carniolica, Euphorbia amygdaloides), ciocul berzei (Geranium robertianum), crinul de pădure (Mlium martagon), sînziene (Galium vernum), piciorul caprei (Aegopodium podagraria, odolean (Valeriana montana, Valeriana offidnalis), şopîrliţa (Veronica chamaedrys), vineriţa (Ajuga reptans), fragi (Fragaria vesca)t toporaşi (Viola silvestris). Sub formă de pîlcuri mai găsim: trepădătoarea (Mercurialis perennis), lipitoarea (Asperula odorata), pecetea lui Solomon (Polygonatum verticillatum). În locuri foarte umbrite se întîlnesc: rodul pămîntului (Arum maculatum) şi histera ovata. În partea de jos a rezervaţiei în locuri unde apa se menţine în tot timpul anului precum şi în locuri semiinundate din apropiere cresc: coada calului (Equisetam

palustre, Equisetum limosum), mana de apă (Glycertă plicata), rogozul (Carex rostrata, C. paniculata şi 6. hirta), ţipirigul (Scirpns silvaticus), rugina (Juncus glaucus), crăstăval (Cirsium oleraeenm), ere-ţuşca (Filipendula ulmaria), cervană (byoopus ewropaens).

În colţul de sud-vest al rezervaţiei, pîrîul Căşăria, după ce a dat naştere unor inundaţii, iese afara din rezervaţie, apoi printr-un canal ce trece pe sub podul de cale ferata se vărsa în Prahova. Aici găsim, asociaţia de bobornic (Veronica beccabunga), răchitan (bythrum salicaria), buzdugan (Sparganium simplex şi Cardamine amară). În mijlocul rezervaţiei între braţele formate de cursul pîraielor predomină: captainul (Petasites otficinalis şi P. lablikianus), nu-mă-uita (Myosotis paliitris), păiuşul (Deschampsia caespitosa), gălbăşoara (Lysimachia vulgaris).

Primăvara plantele caracteristice acestor locuri care te impresionează prin coloritul lor galben intens sînt: cal cea, calului (Caltha laeta) şi podbalul (Tussilago farfara), iar în mijlocul verii Telekla speciosa.

În marginea rezervaţiei de-a lungul străzii Cumpătul, se întîlnesc unele plante ruderale care lipsesc în restul rezervaţiei, ca: urzica moartă (Lamium album, L. maculatura), urzica mare (Unica tdioica), silnic (Glechoma hederacea), cruşăţea (Darbaraea vulgaris), măcriş (Rumex obtusifolium), lăsniciorul (Solanum dulcamara), sînziene (Galium apaline).

În unghiul de nord-vest care este învecinat unei mici pajişti din junii cartierului de odihnă, terenul fiind mai puţin umed, aninii sînt mai rari şi astfel aici s-au instalat numeroase specii caracteristice păşunilor ca: păiuşul (Festuca rubra, F. pratensis), trifoiul roşu (Trifolium pratense), ghizdeiul (Lotus comiculatns), chimionul (Carum carvi), pătlagina (Plantago major), margareta (Chnjsanthemum leucanthemum),-timoftică (Phleum pratense), golomăţul (Dactylis glomerata), busuioc sălbatic (Prunella vulgaris), brustur (Arctium tomentosum), pir (Agropyron repens), firuţa (Poa trivialis) ş.a. În afara studiului plantelor vasculare, în această rezervaţie s-au efectuat cercetări şi asupra unor grupe de plante inferioare (alge — L. Gruia, ciuperci — Valeria Barbu).

Această interesantă rezervaţie naturală este situată într-o frumoasă 7onă turistică — Valea Prahovei — intens vizitată de iubitori ai naturii montane, nu numai, din ţara noastră dar şi din străinătate. De altfel, în cartierul Cumpătul se află multe din vilele care găzduiesc permanent turiştii sosiţi în oraşul Sinaia.

PĂDUREA: CĂLDĂRUŞANI (Sectorul agricol Ilfov)

Rezervaţia forestieră Căldăruşani se află situată în nordul sectorului agricol Ilfov şi a fost declarată re2ervaţie conform H. C. M. nr. 114/1954. Pădurea se întinde la nord de Lacul Căldăruşani, începînd.chiar de pe malul lacului. Ea a fost probabil mult mai extinsă odinioară, dar defrişările efectuate pentru a obţine noi terenuri arabile i-au redus mult din suprafaţă.

Din trupul pădurii Căldăruşani, ce totalizează 468 ha, numai 125 ha constituie rezervaţie forestieră.

Situată la 31 km de Bucureşti, accesul la această rezervaţie se realizează pe şoseaua ce se ramifică din magistrala E 15, în dreptul localităţii Baloteşti. După circa 19 km parcurşi pe şoseaua asfaltată ce merge paralel cu valea Gociovaliştea ce şerpuieşte prin Cîmpia Vlăsiei, se ajunge la Lacul Căldâruşani. Pe stînga lacului, după vărsarea în acesta a pîrîului Vlăsia se află acest maestos codru ce adăposteşte stejari seculari (Quercus robur) ce vegetează alături de plopi (Populus alba) şi sălcii (Salix alba).

Rest al vechilor Codrii ai Vlăsiei de tip şleau de cîmpie, pădurea Căldăruşani, constituie o formă aparte de evoluţie, dată fiind condiţiile climatice şi de substrat, în care ea vegetează. Relieful cu caracterul său orizontal al cîmpiei, bogăţia apelor de suprafaţă, mlaştinile localizate pe vechi cursuri, au contribuit în mod esenţial la dezvoltarea şi menţinerea pădurii în această parte a Cîmpiei Române.

Regimul termic prezintă şi el unele particularităţi care atestă fa-vorabilitatea climei pentru dezvoltarea pădurii. Astfel, 30 de zile pe an temperatura medie este cuprinsă între O—10°C, iar 185 de zile depăşeşte 100C.

Numărul zilelor de iarnă este de 30—35, iar a celor cu îngheţ variază între 90—115. Numărul celor cu temperaturi de peste 25°C este de 100—120, iar al celor tropicale (temperaturi de peste 30 oC) de 35—50.

Precipitaţiile anuale se situează în jurul valorii de 500 mm cea mai mare cantitate căzînd în iunie (91,9 mm) iar cea mai scăzută în februarie (31,5 mm). Toate acestea au contribuit evident la formarea arboretelor de stejar (Querctis robur).

Dacă mergem în luna februarie în această pădure, găsim un aspect de iarnă, copacii desfrunziţi, care încep totuşi să se deştepte din somnul iernii. Mugurii umflaţi, în special de alun (Corylus avellana) sînt gata să plesnească. Pe jos, prin ochiurile dezgolite de zăpadă apar frunzele ce s-au păstrat verzi la iederă (Hedera helix), la pochivnic (Asarum europaeum), rodul pămîntului (Arum maculatum), ba chiar şi la piciorul cocoşului (Ranuncuîus acer), precum şi la alte plante ce au fost protejate de zăpadă. Iată şi ghioceii (Galanthus nivalis), vestitorii primăverii, îşi scot din zăpadă clopoţeii de argint la lumină.

După ghiocei e rîndul brînduşei galbene (Crocns moesiacns). ce impresionează curînd covorul ghioceilor. Nici vioreaua (Scilla bifolia) nu se laşa mult aşteptată şi-şi deschide florile mici şi albastre. Apoivine rîndul brebeneilor (Corydalis solida şi C. cava), unii alb-gălbui spre roz şi pînă la purpuriu. Tot devreme găsim uneori dominind micuţa plantă cu flori verzi îngrămădite în formă de fragi, căreia i se zice frăguliţă (Adoxa moschatellina), cu un rizom sticlos străveziu caracteristic. Ici. colo planta numită smîntînica (Gallium cruciata), cu frunzele cîte patru în verticil. cu flori mici galbene este însoţită de mierea ursului (Pnlmonaria otficinalis), cu flori la început roşii, apoi devin violete, în inflorescenţe răsucite. E.a mărgeluse (Mthospermum purpnrenm), ne atrag atenţia fructele, ca mici mărgele albe lipicioase, pe lujerii uscaţi de anul trecut. Aceste plante înfloresc mai tîrziu şi vor domina pădurea. În unele părţi mai întunecoase şi mai umede întîlnim numeroase exemplare de pochivnic (Asarum europaeum), cu (frunze mari. reniforme, lucitoare, şi cu miros puternic de piper. Florile, violet-brun, catifelate se găsesc sub frunze pe rizom. Dar acestea sînt aproape neobservate de untişor (Ficaria verna), care umple pădurea cu flrunzele lucitoare de un verde deschis, cu florile aurii lucitoare, sau floarea paştelui (Anemone ranunculoides), tot cu flori galbene, cîte una sau două. pe tulpini mai înalte şi cu frunzele mari sub floare. Mai rar găsim păştiţa (Anemone nemerosa) cu flori albe. Acestor frumoase plante de primăvară li se adaugă altele ca: laptele cîinelui (Euphorbia amygdaloides), ceapa ciorii (Gagea Iuţea), pecetea lui Solomon (Polygonatum multifloram), umbra iepurelui (Asparagus sp.), mărgăritarul (Convallaria majalis), crinul de pădure (bilium mar-tagon), specie pusă sub ocrotirea legii, vinariţa (Asperula odorata şi Asperula taurina), silnicul (Glechoma hederacea), muma pădurii (Lathraea squamaria), poroinic (Orchis purpurea), stupiniţa (Platanthera bifolia).

Stratul arbustiv este reprezentat de corn (Cornus mas), sînger (Cornus sanguinea), alun (Gorglus avellana), păducelul (Crataegus mono-gyna), porumbarul (Primus spinosa), lemnul cîinesc (Mgustrum vulgare), lemnul rîios (Euonymus verrucosa), salba moale (Euonymus europaeus), clocotişul (Staphylea pinnata), scumpia (Cotinns coggygria), vişin sălbatic (Cerasus vulgaris), paţachina (Rhamnus cathartica) ş.a.

Stratul ierbaceu este dominat de stejar (Quercus robur), care este însoţit de cer (Qnercus cerris), stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora), gîrniţă (Quercus frainetto), arţarul tătărăsc (Acer tataricum).

PĂDUREA RÎIOASĂ (Sectorul agricol Ilfov)

Pădurea Rîioasă este situată în partea de nord-vest a Municipiului Bucureşti, în Sectorul Agricol Ilfov, pe dreapta şoselei Bucureşti - Piteşti. În apropiere, ia cca. 6 km spre nord se află Complexul turistic Mogoşoaia.

Această rezervaţie forestieră şi floristică a fost înfiinţată în anul 1973 pe o suprafaţă de 54,8 ha în interiorul pădurii Rîioasă pentru a ocroti dezvoltarea în condiţii spontane a asociaţiilor de Crocus banaticus (brînduşa de primăvară), element rar în flora de cîmpie.

Pădurea Rîioasă în care se află rezervaţia cu acelaşi nume este localizată pe cîmpul dintre Dîmboviţa şi Colentina, în partea de nord-vest a Cîmpiei Colentina ce face parte din Cîmpia Bucureştilor. Suprafaţa pe care o ocupă pădurea este aproape plană cu variaţii între 85—87 m. Această uniformitate este întreruptă pe alocuri de mici depresiuni închise numite aici „rovine”, tocmai datorită umezelii excesive ce le caracterizează.

Regimul climatic este caracterizat prin precipitaţii de 617 mm anual şi temperaturi medii anuale de 10,1°C. Temperatura medie din perioada cu maximă activitate biologică, are valori de 19,5°C. Solurile sînt brun-roşcate, umede, formate pe loessuri şi favorizînd dezvoltarea în bune condiţii a pădurilor de tip şleau de cîmpie.

De altfel, pădurea Rîioasă se încadrează (după N. Doniţă, Şt. Purcelean, 1975) tipului de cereto-şleau muntean cu stejar brumăriu (Quercus pedunculiflora), carpen (Carpinus betuluş), arţar (Aeer platanoides), ulm (Ulmus laevis), etc.

În stratul arbustiv apar izolat exemplare de corn (Gornus mos), singer (Cornus sanguinea), soc

(Sambucus nigra).Stratul ierbaceu bine reprezentat de luminişurile pădurii abundă în plante vernale: ghiocei

(Galanthns nivalis), toporaşi (Viola odorata), brebenei (Corydalis cava), untişor (Ficaria verna), viorele (Scilla bifolia). Alături de acestea se dezvoltă în condiţii foarte bune brînduşa de primăvară (Crocus banaticus), formînd asociaţii care nu sînt caracteristice regiunilor de cîmpie, ea trăind în special în tăieturile de pădure din regiunea Carpaţilor.

Numele pădurii Rîioasă se explică prin aspectul copacilor care au pe scoarţă foarte mulţi muşchi şi licheni, avînd un aspect „bolnăvicios". Mai mult de o treime din pădurea în care se află rezervaţia este rezultatul activităţii umane, fiind plantată cu salcîm. Numai în cadrul spaţiului afectat rezervaţiei aceasta mai păstrează caracterul iniţial cereto-şleau.

În apropiere de pădurea Rîioasă la numai 2 km spre nord se află pădurea Mogoşoaia care cîndva a făcut corp comun cu prima formînd un colţ din vestitul „Codru al Vlăsiei".

Împreună cu lacul şi palatul Mogoşoaia constituie un complex turistic de o deosebită importanţă pentru Municipiul Bucureşti.

REZERVAŢIA RĂCHITIŞUL MARE (GLODU) (Judeţul Suceava)

Rezervaţia floristică situată în Obcina Feredeului, la o altitudine cuprinsă între 1000—1250 m, la confluenţa pîraielor Dîrmoxa şi Tătarca, în apropierea satului Benea din comuna Moldova Suliţa.

Rezervaţia este recunoscută prin prezenţa masivă în această staţiune a plantei ocrotite, strugurii ursului (Arctostaphylos uva ursi), specie menţionată aici încă din anul 1859 de botanistul F. Herbich. Această specie, relict glaciar, fiind recunoscută ca plantă medicinală cu proprietăţi curative în afecţiunile renale a fost culeasă în mod excesiv. Datorită pericolului ce o ameninţă cu dispariţia s-a hotărît ocrotirea ei, şi astfel ea a fost declarată monument al naturii.

Aici s-a identificat o floră bogată reprezentată prin circa 200 de specii, La poalele dealului Răchitişul Mare, într-o zonă mlăştinoasă s-a instalat un sfagnet cu muşchiul de turbă (Sphagnum acutifolium) şi planta carnivoră — roua cerului (Drosera rotundifolia),

PĂDUREA VALEA PUTNEI (Judeţul Suceava)

Rezervaţie forestieră reprezentată printr-un molidiş secular situată sub vîrful Giumalău, la altitudinea de 1.856 m. La această rezervaţie putem ajunge venind dinspre Vatra Dornei (26 km), fie prin comuna Pojorîta, trecînd prin Iacobeni, urcăm Obcina Mestecănişului, poposim pentru cîteva ore la frumoasa cabană Mestecăniş şi coborîm apoi în Valea Putnei., apoi trecem pe la păstrăvărie şi ajungem la Casa de vînătoare (12,5 km), de unde, după cca. 6 km de mers pe firul pîrîului Putna Mare, ajungem în vestitul Codru secular din Giumalău.

Rezervaţia are o suprafaţă de 283 ha şi este formată din arborete de molid (Picea abies) de 130 ani vechime.

În partea superioară a rezervaţiei molidul are creşteri mici datorită vînturilor puternice care bat neîncetat Spre culme se întinde jneapănul (Pinus mugo), ale cărui ramuri se întrepătrund, formînd un desiş foarte greu de străbătut chiar şi pentru animale.

Stratul ierbaceu este format din numeroase specii ca: degetăruţii (Soldanella montana), clopoţeii (Campanula abietina), creţişorul (Alchemilla vulgaris), cinci degete (Potentilla auraea), Scorzonera rozea, etc. Fauna este destul de bogată, dar predomină vertebratele reprezentate de cerbi carpatini, urşi, mistreţi, vulpi, jderi, veveriţe şi frumoşii cocoşi de munte (Tetrao urogallis).

CODRUL SECULAR SLĂTIOARA (Judeţul Suceava)

Rezervaţie forestieră care reprezintă unul dintre cei mai vechi codri seculari din ţara noastră, situat pe versantul estic al masivului Rarău, la o altitudine cuprinsă între 800—1320 m, în apropierea satului Slătioara din comuna Stulpicani.

Această pădure a fost produsă ca rezervaţie ştiinţifică încă de la începutul acestui secol (1904, 1907), însă ea este inclusă definitiv pe lista monumentelor naturii din ţara noastră, după primul război mondial (1919—1921), cînd renumitul profesor M. Guşuleac, a luptat pentru salvarea de la distrugere a acestei monumentale păduri din Bucovina. Codrul secular de la Slătioara, ca rezervaţie propriu-zisă are o

suprafaţa de 393,6 ha şi reprezintă o pădure bătrînă de molid, brad şi fag provenită pe cale naturală.Dintre speciile principale arborescente ce vegetează în cadrul rezervaţiei amintim: molidul (Picea

abies), bradul (Abies alba), fagul (Fagus sylvatica), pinul (Pinus sylvestris), laricele (Larix decidus ssp. carlatfezca);, carpenul (Carpinus betuluş), ulmul (Ulmus montana), alunul (Zorylus avellana) şi exemplare rare de tisă (Taxus baccata). Dintre elementele abustive şi subarbustive enumerăm specii ca: ienupărul (Junipers communis, Juniperus sibirica), zălogul (Salix cine), salcia căprească (Salix silesiaca), curpen de munte (Clematis alpina), smeur (Rubus idaeus, R. caesius), merişorul de munte (Vaccinium vitispaeaj, afinul (Vaccinium myrtilus), paţachină (Rhamnus frangula), caprifoi (Lonice.ro. xylosteum) şi planta rară, ocrotită — tulichina (Damfie cneorum).

Stratul ierbaceu este bine reprezentat de numeroase specii ca: pochivnic (Asarum europaeum), orbalţ (Actaea spicata), floarea paştilor (anemone nemorosa), păştiţa (Anemone ranunculoides), Hepatica nobi) piciorul cocoşului (Ranunculus montanus), Ranunculus carpaticus, măcrişul iepurelui (Oxalis acetosella), violeta (Viola biflora), clopoţei mmpanula carpathica), trepădătoare (Mercurialis perennis), sănişoara, numeroase varietăţi de vulturică (Hieracium nemo. transsilvanicum), păiuş (Festuca glauca, F. supina), rogoz, firuţă (Poa nemoralis), dalac (Paris quadrifolia), ş.a. Dintre toate grupele de plante, cele mai numeroase sînt briofitele ce au fost studiate de prof. Tr. I. Ştefureac, ce a identificat aici unităţi taxonomice, din care 108 unităţi din Clasa Hepaticae şi 343 unităţi din Clasa Musci.

Dintre speciile mai rare amintim: Mylia taylori, Anastrepta orcalpis, Leucobryum glaucum, Buxbaumia indusiata ş.a. Dintre plantele rare care ridică importanţă ştiinţifică a acestei rezervaţii amintim; papucul doamnei (Cypripedium calceolus)t tulichina (Daphne cneorum), floarea de colţ (Leontopodium alpinum), vulturica (Hieracium pojorîtense), tisa (Taxus baccata), toate acestea declarate monumente ale naturii în ţara noastră.

Studiile entomologice efectuate asupra speciilor de lepidoptere din acest codru secular au fost întreprinse de către I. Nemeş şi M.Peiu care au identificat circa 800 de specii, printre acestea se semnalează un gen nou — Gravitarmata şi 9 specii noi pentru fauna României ca: Lithrocolletis junoniella, Zi. clavella, Trtfurcula immundella, Calilisto coffeela, Elachista stabiella, Scrobipalpa obsoletella, S. suadella, Bryophtropha senectella, precum şi frumosul fluture Apolo (Parnassius apollo).

Dintre coleptere semnalăm pe Cărăbuş rarăurensis, Cantharis Agrilus roberti, Rhogonyocha translucida, de asemenea noi pentru entomoflora ţării noastre (I. Dănilă).

Codrul Secular Slătioara reprezintă un vast laborator natural în care se efectuează studii ştiinţifice complexe în toate domeniile biologiei cu caracter teoretic şi aplicativ, studii menite să contribuie la dezvoltarea ştiinţelor biologice.

REZERVAŢIA TODIRESCU (Judeţul Suceava)

Rezervaţie floristică cu o suprafaţă de 44 ha, situată în partea superioară a Codrului Secular de la Slătioara, la altitudinea de 1320— 1492 m.

Această rezervaţie atinge limita superioară a crestei masivului Rarău, ce formează cumpăna apelor dintre bazinele hidrografice ale Bistriţei şi Moldovei.

În această rezervaţie se poate ajunge şi din Codrul Secular Slătioara, străbătînd drumul Padinei, pe un drum mai dificil, dar presărat cu numeroase peisaje încîntătoare. În lunile de vară cînd fîneţele sînt înflorite ele formează un covor multicolor cu o floră deosebit de bogată.

Dintre speciile cele mai atrăgătoare amintim: arnica (Arnica montana), margareta (Chrysanthemum leucanthemum), svertia (Swertia perennis), iarba cîmpului (Agrostis tenuis), trifoişte (Menyanthes triţoliata, Scorzonera roşea, etc.

În această rezervaţie şi-a desfăşurat cercetările asupra faunei microleoidopterelor prof. I. Nemeş, care a descoperit aici două specii noi pentru ţara noastră: Euphitecia linariata şi Gnophos intermedia f. gremmingeri.

Aceste interesante fîneţe puse sub ocrotire sînt dominate de formaţiunile stîncoase Todirescu I şi Todirescu II, de unde putem să admirăm culmile Călimanilor, ale Bărnărelului, Poiana Lungă, Muncelul, iar spre vest Pietrosul Bistriţei şi dantela calcaroasă a Pietrelor Doamnei.

FÎNEŢELE SECULARE DE LA BOSANCI - FRUMOASA (Judeţul Suceava)

Rezervaţie floristică care se întinde pe o suprafaţă de 14 ha situată la 3 km de Municipiul Suceava,

în comuna Moara. Deşi rezervaţia este situată în zona păduroasă a provinciei floristice central-europene ce se caracterizează printr-o floră şi faună silvostepică.

Flora cuprinde circa 350 de specii de angiosperme, dintre care unele sînt relicte şi rarităţi floristice ca: vineţelele (Centaurea marschalliana), zambila pitică (Hyacinthella leucophaea), studeniţa (Arenaria gramini-folia), Cephalaria uralensis, Potentilla patula, Asyneuma canescens, Serratula wolffii, Cytissus ratisbonensis, Centaurea banatica şi altele.

Fauna a fost studiată de prof. I. Nemeş din Suceava care a descoperit aici o specie nouă de lepidopter pentru ştiinţă cît şi pentru fauna României — Coleophara bucovinella Nemeş.

FÎNEŢELE SECULARE DE LA BOSANCI — PONOARE (Judeţul Suceava)

Rezervaţie floristică cu o suprafaţă de 24,5 ha, situată pe dealul Strîmbul, la 9 km de municipiul Suceava şi la 1 km de şoseaua naţională care duce spre Fălticeni.

Această rezervaţie a fost studiată floristic de prof. M. Guşuleac, care în anul 1921 propune declararea ei ca rezervaţie naturală. Valoarea ştiinţifică a acestor fîneţe constă în faptul că ea redă într-un cadru natural autentic, succesiunea asociaţiilor vegetale în raport cu schimbările climatice de la primele glaciaţiuni şi pînă în zilele noastre.

Aici întîlnim o bogată ifloră xerofilă reprezentată de: păducel (Crataegus monogyna)t păr sălbatic (Pirus piraster), dediţei (Pulsatila patens şi P. montana), ruscuţa de primăvară (Adonis vernalis), jaleşul de stepă (Salvia nutans), barba boierului (Ajuga laxmanni), capul şarpelui (Echium rubrum), gladiola sălbatică (Gladiolus imbricatus), stînjenelul (Iris caespitosa) şi altele.

În unele depresiuni umede întîlnim stînjenelul siberian (Iris sibirica), trifoiştea (Menyanthes trifoliata), gălbenelele (higularis sibirica), bulbocii (Trollius europaeus). Fauna acestei rezervaţii a fost cercetată de prof. I. Nemeş care a identificat numeroase specii noi pentru ştiinţă de microlepidoptere Cosmotriche bucovinella, endemism local şi Cosmotricha potatoria nnmaculata, descoperită de un elev sucevean. Aceste fîneţe seculare mai adăpostesc şi numeroase specii de lepidoptere noi pentru fauna Romăniei ca: Mthocolletis insignitella, Dyselachista daltatricela. Elachista squamosella, Bucculatrix cristatella, Stotiană remissella, fcaspyresia, Phalonidia walsinghamana, Falseucaria degrevana.

REZERVAŢIA LALA-BILA (Judeţul Suceava)

Rezervaţie floristică care ocupă o suprafaţa de 1000 ha, situată la. vest de Cîrlibaba, şi adăposteşte o bogata floră alpină predominată de unele specii rare, monumente ale naturii ca: zîmbrul (Pinus cembra), tisa (Taxus baccata), smîrdarul (Rhododendron kotschyi), floarea de colţ (Leontopodium alpinum), papucul doamnei (Cypripedium calceolus), sîn-oele voinicului (Nigrîtella rubra şi N. nigra), şi altele.

TINOVUL DE LA LUCINA-GĂINA (Judeţul Suceava)

În apropierea comunei Moldova Suliţa, în raza Ocolului Silvic Breaza, de-a lungul pîrîului Luncavei, se află rezervaţia de la Lucina, o adevărată bijuterie biologică a judeţului Suceava, care adăposteşte un mare număr de relicte glaciare de mare importanţă floristică şi geobotanică.

Rezervaţia apare ca un podiş adîncit şi lărgit pe margini, mărginit la nord de vîrfurile Lucina (1590 m) şi Ştirbul (1479 m)t la vest de Chitea Mare (1394 m) şi Chitea Mică (1361 m), iar spre sud şi sud-est cu muntele Găina la o altitudine medie 1200 m.

Acest frumos tinov a fost descoperit cu 57 de ani în urmă de către botanistul Mihail Guşuleac. Partea inferioară a tinovului este formată din muşchiul de turbă (Sphagnum), printre care abundă mesteacănul pitic (Betula nana), element boreal care îşi are aeralul sudic mondial în ţara noastră, în acest tinov şi la Luci, însoţit de merişoarele de munte (Vaccinium vitis-idaea), afinul (Vaccinium myrtillus), răchiţelele (Oxycoccus microcarpus)t vioreaua (Viola epipsilla), curechii de munte (Ligularia sibirica), bumbăcăriţa (Eriphorum vaginatum), păiuşul (Deschampsia caespitosa), rogozul (Carex pauciflora, Carex canescensj, iar dintre plantele lemnoase amintim: mesteacănul (Betula pendula), exemplare pipernicite.de pin (Pinus sylvestris) şi molid (Picea abies) şi în mod cu totul izolat Betula warnstorfii. Datorită valorii sale ştiinţifice deosebite, o suprafaţă de 1 ha a fost , declarată rezervaţie ştiinţifică.

TINOVUL DE LA POIANA STAMPEI (Judeţul Suceava)

În comuna Poiana Stampei, la 17 km de localitatea balneară Vatra Dornei, se află acest frumos tinov, aşezat la confluenţa rîurilor Dorna şi Dornişoara, după ieşirea lor din văile adînci ale munţilor.

Fig. 30 — Tinovul de la Poiana StampeiTinovul este străjuit de dealurile: Căsoi, Grăzii, Ciungii, Chiperanilor şi Smizii, fiind situat la

altitudinea de 910 m, ocupînd o suprafaţă de circa 677,10 ha.Zona centrală a rezervaţiei este alcătuită din pinet în care specia dominantă este pinul (Pinus

sylvestris f. turbosa), care o dată cu scăderea grosimii stratului de turbă, spre margini prezintă o înălţime mai maro, făcînd trecerea spre molidiş.

Dintre speciile de plante arborescente pe care le identificăm aici sînt: molidul (Picea abies), mesteacănul (Betula pendula), mesteacănul pufos (Betula pubescens), arinul alb (Alnus incana), plopul tremurător (Populus tremula), zălogul (Salix cinerea).

Etajul inferior al mlaştini este format dintr-un sphagnet dens, la formarea căruia participă numeroase specii de Sphagnum, printre care relictul glaciar Sphagnum unilfianum.

Alături de muşchi la formarea muşuroaielor participă numeroase fanerogame ca: ruginarea (Andromeda polifolia), bumbăcăriţa (Eriophorum vaginatum), răchiţelele (Oxycoccus quadripetalus), afinul (Vaca-nium myrtillus), roua cerului (Drosera rotundifolia) cît şi reprezentanţi ai genurilor Orchis şi Carex.

Cercetările algologice au scos în evidenţă anumite relicte glaciare ca: Eunotia parallela, Eunotia septentrionalii, Pinnularia streptoraphe, la care adăugăm alga roşie endemică Batrachospermum dornenense.

Valoarea ştiinţifică a acestui tinov este deosebită deoarece pe lîngă o floră interesantă şi valoroasă,, mai adăposteşte şi numeroşi reprezentanţi ai faunei relictare arctice şi nordice.

Acest tinov reprezintă biotopul în care s-au format şi păstrat numeroase endemisme şi elemente glaciare ca: rotiferii — Adineta elongata, Dinacharis intermedia, Elosa vorali, Lecane carpatica, Lecane sphagnophila, tartigradul — Microbiotus dobius şi speciile de lepidoptere noi pentru fauna ţării ca: Cnephasia alternella, Epinotia gimmer-thaliana, Argyrollace schaefferana, Coleophora glitzella, ş.a.

Vizitînd acest impresionant tinov avem posibiltatea de a admira frumuseţea şi coloritul încîntător al plantelor şi insectelor care se adăpostesc pe suprafaţa turbei, în perniţele de Sphagnum, pe frunzei e. şi florile plantelor fanerogame, alcătuind o bioceneză tipică unei mlaştini oligotrofe, declarată monument al naturii.

PARCUL BAZOŞ (Judeţul Timiş)

Rezervaţie forestieră cu o suprafaţă de circa 60,4 ha, situată în regiunea cîmpiilor joase cu climat submediteraneean, la circa 15 km sud-est de oraşul Timişoara şi la 8 km sud de comuna Remetea Mare.

Parcul dendrologic Bazoş este constituit din rezervaţia propriuzisă (17,8 ha) şi zona de tampon din jurul rezervaţiei (42,6 ha) (d. T. Toader, C. Niţu, 1976).

Rezervaţia propriu-zisă cuprinde Parcul Mare (11,2 ha), Parcul American (1,6 ha), o pepinieră pentru specii exotice (1,2 ha) poieni destinate culturii experimentale a speciilor (3,6 ha) şi o seră dendrologică (0,2 ha).

În Parcul Mare întîlnim numeroşi arbori, dintre care amintim: teiul (Tilia platyphylos, T. euchlora), castanul comestibil (Castanea sativa), tisa (Taxus baccata, Taxus brevifolia), larice (Larix decidua), sînbovină (Celtis australis, C. occidentalis), salcîm (Robinia pseudocaccia), jugastru de Banat (Acer monspessulanum), vişin turcesc (Padus mahaleb) ş.a., iar dintre arbuşti remarcăm prezenţa glădiţei (Gleditschia triacanthos)t oţetarul (Rhus typhina), forziţia (Forsythia intermedia), lămîiţa (Philadelphus lemoinei), trandafirul (Roşa rubra), cimişir (Buxus sempervirens) şi altele.

În Parcai American întîlnim numeroase plante exotice originare din America: stejarul (Quercus velutina, Q. falcata, Q. montana, Q. stelata, Q. borealis), paltinul roşu (Acer rubrum), arţarul tătărăsc (Acer tataricum), paltin argintiu (Acer saccharinum), castan (Castanea dentata), Castanea pumila), tei (Tilia americana), nuc negru (Juglans nigra), T sugă canadensis, platan american (Platanus occidentalis), catalpă (Catalpa bignonioides), diverse varietăţi de frasin (Fraxinus), magnolii (Magnolia), caria (Carya ovata, Carya glauca), maclură (Maclura pomifera), etc.

Acest parc dendrologic are o mare importanţă ştiinţifică, deoarece aici se studiază posibilitatea aclimatizării şi extinderii unor valoroase specii exotice în ţara noastră.

SĂRATURILE DE LA DINIAŞ (Judeţul Timiş)

Rezervaţie floristică situată la 25 km sud-vest-de Timişoara, care ocroteşte o floră şi o vegetaţie halofilă, reprezentată de numeroase specii, dintre care amintim: Plantago schwarzabergiana, Plantago tenuiolia, Plantago maritima, Aster tripolium, ssp. pannonicum, Sedum caes-pitositm, Statice gmelini, Matricaria chamomilla i. saiina Artemisia maritima ssp. monogyna, Podospermum canum, Lotus angustissimus, Ciypsis aceleata, Spergularia salina, Rumex stenophyllus, Ranunculus pedatus, precum şi numeroase specii de trifoi: Trifolium subterraneum, T. ornithopodioides, Tr. angulatum ,Tr. parvijlorum, Tr. micranthum, Tr. striatum, Tr. molineri, Tr. ţfragiferum, Tr. campestre şi mai rar Tr. hybridum, Tr. pratense, Tr. repens, Tr. dubium şi altele.

Aflată în plin centru de ameliorare a terenurilor saline şi alcaline, rezervaţia prezintă o importanţă deosebită pentru studiul dinamicii vegetaţiei în condiţiile naturale, paralel cu aceea a terenuirlor ameliorate.

PĂDUREA VALEA FAGILOR DE LA LUNCAVIŢA (Judeţul Tulcea)

Rezervaţie forestieră situată în Munţii Măcin, nu departe de oraşul Isaccea, reprezintă o insulă relictară de fagi, de circa 154.20 ha, ascunsă într-o vale îngustă şi umedă la peste 300 km distanţă de făgetele carpatice. În compoziţia pădurii predomină fagul european (Fagus sylvatica), fagul tauric (Fagus taurica), o varietate meridională a fagului, provenită prin încrucişarea acestuia cu fagul oriental (Fagus orientalis), carpenul (Carpinus betuluş) şi teiul argintiu (Tilia tomentosa).

Aici întîlnim cele mai groase exemplare de fag care ating grosimea de 1 m şi înălţimea de 38 m..Etajul inferior al vegetaţiei lemnoase este format din ulmul de munte (Ulmus montana), teiul

pucios (Tilia cordata), jugastru (Acer campestre), paltinul de cîmp (Acer platanoides), ulmul (Ulmus laevis), gorunul (Quercus petraea), frasinul de luncă (Fraxinus angustifolia), plopul tremurător (Populus tremula), sorbul, de cîmp (Sorbus aucaparia), etc.

Subarboretul pădurii, slab dezvoltat este constituit din exemplare rare ţie alun (Corylus avellana), corn (Cornus mas), salbă rîioasă (Euonymus verrucosa).

În afara unor exemplare uriaşe de fag şi carpen se întîlnesc plante ierboase care însoţesc de obicei făgetul ca: ferigile (Dryopteris filixmas, Cystopteris fragilis), pochivnicul (Asaraum europaeum), trepădătoarea (Merculialis perennis), mierea ursului (Pulmonaria officinalis), vinariţa (Asperula odorata), rogozul (Carex pilosa), mălaiul cucului (Luzula luzuloides).

Datorită importanţei sale ştiinţifice şi turistice, această insulă relictară a vegetaţiei a fost pusă sub ocrotire şi declarată rezervaţie forestieră.

PĂDUREA LETEA (Judeţul Tulcea)

Rezervaţie forestieră cu o suprafaţă de 274,90 ha, situată pe grindul fluvio-maritim Letea, între braţele Chilia şi Sulina.

Acest grind format din dune de nisip fluvio-marine, adăposteşte o »frumoasă pădure, formată din plop (Populus alba), plop cenuşiu (Populus canescens), salcie albă (Salix alba), salcie plesnitoare (Salix fragilis), plopul negru (Populus nigra), stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora), stejarul pedunculat (Quercus robur), frasinul pufos (Fraxinus pallisae), ulmul (Ulmus foliacea) şi foarte rar aninul negru.(Alnus glutinosa).

Dintre arbuşti semnalăm prezenţa speciilor de păducel (Crataegus monogyna), lemn cîinesc (Ligustrum vulgaris), salbă moale (Evonymus europaea), paţachină (Rhamnus frungula), călin (Viburnum qpulus), dracila (Berberis vulgaris), mai rar alunul (Corylus avellana), cornul (Cornus mas), sîngerul (Cornus sanguinea), cătina albă (Hippohpae rhamnoides), cătina noşie (Tamarix ramosissima).

Un farmec deosebit îl crează prezenţa plantelor agăţătoare, acele „liane" ce se încolăcesc pe crengile şi trunchiurile arborilor seculari, căutînd să ajungă la lumină: curpenul de pădure (Clematis vitalba), hameiul (Humulus lupulus), viţa sălbatică (Vitis silvestris), trandafirii sălbatici (Roşa sp.) şi frumoasa liană, est-mediteraneeană Periploca graeca, toate dau un aspect de pădure tropicală.

Fauna este reprezentata de diverse grupe de insecte studiate cu pasiune de entomologul A. Popescu-Gorj, care citează numeroase specii endemice şi rare de lepidoptere ca: Chamaspecia deltaica, Bijugis helvetica retiferella, Limnaecia lonchoptera, întîlnită doar în regiunile palustre din sudul Franţei şi

Ungariei; Zygaena laeta orientis, caracteristic sud-estului european, Agdistis satanas, cunoscută din Maroc, sudul Franţei şi Italiei, Pseudobissetia terrestrelia şi Thopetuis galeriella, cunoscută numai din Tunisia. Argentina şi Orientul Apropiat, ultima ajungînd pînă în India, Catoptria fulgidella, care în Deltă ajunge limta de sud-est a răspîndirii ei în Europa, Euclasta spendidalis ce se dezvoltă pe liana Periploca graeca, Arytrura musculus, originară din regiunile Amur, Coreea şi Japonia.

În dunele de la Cardon ca şi în alte dune litorale trăiesc cîteva specii de viespi nemaiîntîlnite în alte colţuri ale ţării noastre, făcînd parte din rîndul Hymonopterelor heterogine: Myrmosa beaumonti, Myrmilla cephalica, Ronisia torosa, Trogaspidia cotinensis, Smicromyrme crasicornis, Smicromyrme compacta şi altele.

În desişurile acestei păduri vieţuiesc şi numeroase vertebrate ca: şerpi neveninoşi, şopîrle de nisip, vipere mici de stepă, nevăstuici, hermine, vidre, nutrii, bizamul, vulpi, pisici sălbatice, lupi, mistreţi, cîinele enot şi unele specii de păsări ca: sitarii, turturelele, mierlele, dumbrăveanca, vulturul codalb, vulturul de mare, toate contribuind la unitatea fermecătoare a pădurii Letea.

În această rezervaţie forestieră vegetează frasinul de baltă sau pufos (Fraxinus pallisae), descoperit aici pentru prima oară ca specie nouă pentru flora globului de către botanistul englez Wilmot, specie lemnoasă care în ţara noastră nu mai apare masiv decît din pădurile Frasinul şi Spătaru de lîngă Buzău, iar în lume numai în Bulgaria. Aici mai trăieşte destul de abundent şi cîrcelul (Ephedra distachya), care populează nisipurile sărace.

PĂDUREA CARAORMAN (Judeţul Tulcea)

Rezervaţie forestieră cu o suprafaţă de 840,50 ha situată pe grindul fluvio-marin Caraorman în apropierea satului cu acelaşi nume. Pădurea Caraorman spre deosebire de cea de la Letea este puternic degradată de om şi se pare că în perioada contemporană s-a petrecut aici o succesiune antropogenă.

În această pădure, depresiunile dintre dunele de nisip sînt umplute cu apă ce persistă timp îndelungat în perioada creşterii nivelului Dunării şi în aceste condiţii pădurea nu se poate menţine, spre deosebire de pădurea Letea, unde aceste locuri joase sînt ocupate de o vegetaţie bogată, luxuriantă.

Pădurea Caraorman este bine reprezentată de specii de: frasini (Fraxinus excelsior, F. angustifolia, F. pallisae), stejar (Quercus robur, Q. pedunculiflora) şi plop (Populus alba şi P. nigra). Remarcăm deasemenea numărul mare de arbuşti şi plante agăţătoare (liane) care vegetează la adăpostul pădurii. Ca o curiozitate semnalăm prezenţa aici a unui exemplar de iedera (Hedera helix), în diametrul de 22 cm care a crescut cu un exemplar de frasin (diametru 52 cm) pe toată înălţimea de peste 20 m a acestuia (M. lanculescu, 1968).

Subarboretul este reprezentat de dracila (Berberis vulgaris), porumbar (Prunus spinosa), verigar (Rhamnus cathartica) pe locuri mai ridicate vegetează sîngerul (Cornus sanguinea), păducelul (Crataegus monogyna), lemnul cîinesc (Ligustrum vulgaris, murul (Rubus caesius), măceşul (Roşa canina), iar în părţile joase depresionare întîlnim specii de zălog (Salix cinerea), paţachină (Rhamnus frangula), călin (Viburnum opulus) şi altele.

În această pădure se observă tendinţa instalării vegetaţiei pe nisipurile din jur în trei etape succesive: în prima etapă se instalează cătina roşie (Tamarix ramosissima), cătina albă (Hyppophăe rhamnoides) şi salcia de nisipuri (Salix rosmarinijolia), în etapa a doua apare natural plopul alb (Populus alba) şi plopul negru (Populus nigra), iar în ultima etapă speciile de frasin (Frasinus sp.) şi ulm (Ulmus joliacea).

Pădurea Caraorman este unică în ţară şi printre puţinele din Europa care adăposteşte numeroasele elemente tropicale rare în lume, apreciată de iubitorii naturii şi ocrotită de lege.

ANINIŞUL DE LA ERENCIUC (Judeţul Tulcea)

Rezervaţie forestieră situată pe braţul Sf. Gheorghe la sud de Caraorman, pe terenuri plane, joase în zona frecvent inundabilă a Dunării.

Această pădure este constituită din anin negru pur (Alnus glutinosa), la marginea căruia, către canale întîlnim tufe de zălog (Salix cinerea).

La baza arborilor de anini, grupaţi în cîte 3—5 exemplare, la fiecare tulpină remarcăm prezenţa unor rădăcini adventive de diferite grosimi, care ne lasă impresia că grupele de arbori s-ar găsi pe ridicături de pămînt (T. Toader, C. Niţu, 1976).

În interiorul aninisului apar ochiuri de apă, pe care plutesc plante caracteristice apelor stătătoare.

PĂDUREA HÎRBOANCA — BRĂHĂŞOAIA (Judeţul Vaslui)

Rezervaţie forestieră cu o suprafaţă de 69,50 ha situată pe dealul Brăhăşoaia, pe versantul drept al văii Bîrladului, în aval de confluente cu pîrîul Rebricea, la circa 16 km nord-vest de oraşul Vaslui şi aproap 1 km sud-vest de satul Brăhăşoaia, din comuna Ştefan cel Mare.

Această rezervaţie este situată la aria de interferenţă a zonei de pădure cu zona de silvostepă din partea centrală a Podişului Moldovenesc.

Datorită interferenţei în această zonă a unui complex de factori orografici, pedoclimatici şi antropici, această rezervaţie reţine atenţia în special prin colecţia naturală de hibrizi interspecifici din cadrul genului Quercus. Din totalul celor 9 specii cunoscute în România, 7 specii vegetează spontan în această pădure. Dintre speciile mai comune generatoare de hibrizi amintim: stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora), stejarul pufos (Quercus pubescens), şi diverşi goruni (Quercus polycarpa, Q. petraea, Q. daiechampii) ş.a. Din cei 14 taxoni identificaţi. 8 sînt endemici, fiind caracteristici numai Moldovei şi anume: Quercus speciosa var. brachylepis, Q. xediversifrons var. homophylea, Q. x budensis var. vasluiensis, Q. pubescens var. macrocarpa, Q. x. virgiliana f. cuneata, Q. pedunculiflora var. atriochoclados f. microbalans, Q. pedunculiflora f. stenobalana (C. Dobrescu, 1969).

Stratul arbustiv este reprezentat de: arţarul tătărăsc (Acer tataricum), salbă moale şi rîioasă (Euonymus europaea, E. verrucosa), dîr-mox (Viburnum lantana), corn (Cornus mas), paţachină (Rhamnus tinctoria), scoruş (Sorbus domestica), mur (Rubus tomentosus), trandafir (Roşa gallica), lemnul boului (Cytisus austriacus) precum şi liana-curpenul de pădure (Clematis vitalba) ş.a.

Pădurea de la Hîrboanca reprezintă un centru tipic de hibridogeneză naturală de mare importanţă fitogeografică, utilizat în cercetările ştiinţifice de gentică şi ameliorare forestieră.

PĂDUREA BĂLTENI (Judeţul Vaslui)

Rezervaţie forestieră cu o suprafaţă de 50 de ha situată în lunca inundabilă a rîului Bîrlad, la 1,5 km sud-est de gara Bălteni. Această pădure se încadrează în silvostepă centrală a Podişului Moldovenesc. În această rezervaţie ştiinţifică vegetează arbustul-voniceriu pitic (Euonymus nana), relict glaciar descoperit aici în anul 1903 de către botanistul moldovean I. C. Constantinescu.

Pe lîngă acest arbust declarat monument al naturii, merită a fi menţionate şi alte plante rare care populează acest biotip, aşa cum sînt: stînjenelul (Iris graminea), laleaua galbenă (Tulipa bieberstieini-na), laleaua pestriţă (Fritillaria montana), ghioceii bogaţi (bencojum aestivum) ş.a.

REZERVAŢIA CĂLINEŞTI (Judeţul Vîlcea)

Rezervaţie forestieră cu o suprafaţă de 365 ha, situată pe Valea Călineşti, în apropiere de comuna Călineşti, în etajul goruneto-făgetelor de deal, cu vîrste de peste 100 ani, instalate pe terenuri cu pantă mareşi cu bogate stîncării, unde se conservă numeroase specii rare ca: păiuşul (Festuca jallax), grozamă (Genista spathulata), urechelniţa (Sempervivum heuffelii), iarbă grasă (Sedum hispanicum) ş.a.

Datorită importanţei sale ştiinţifice, această pădure a fost declarată monument al naturii şi încadrata în rezervaţiile naturale din ţara noastră.

REZERVAŢIA VALEA URII (Judeţul Vîlcea)

Rezervaţie forestieră situată pe Valea Urii (afluent al Oltului) în apropierea comunei Cîinenii Mari, în etajul deluros al goruneto-făgetelor cu vîrsta de peste 100 de ani. Rezervaţia conservă o floră relicvă în care ne atrage atenţia specia rară denumită şopîrliţă (Veronica bachoferii).

PĂDUREA DĂLHĂUŢI (Judeţul Vrancea)

Rezervaţia forestieră Dălhăuţi se află situată în zona reliefului piemontan colinar, la o altitudine, de 500 m, în partea vestică a satului Dălhăuţi.

Ea se învecinează spre nord-est cu Pădurea Faraoanele, la sud-vest cu Pădurea Grebănoasa, iar spre vest cu Dealul Lung.

Rezervaţia este străbătută în partea de sud-est de pîrîul Dălhăuţi. Roca de bază este constituită din gresii, marne, argile, nisipuri şi prundişuri torenţiale de grosimi variabile. Relieful este în mare parte accidentat, vălurat, iar versanţii au o orientare generală nord-estică.

Solul cel mai răspîndit este cel brun de pădure, aflat în diferite grade de podzolire, întrerupte în poeni de cernoziomul de fîneaţă.

Fenomenele de alunecări sînt frecvente şi se datoresc alternanţei gresiilor, marnelor cu nisipurile şi pietrişurile din roca de bază, cît şi unei bogate reţele hidrografice subterane. Cele mai puternice alunecări şi fenomene de eroziune se întîlnesc spre albia rîului Dălhăuţi, cît şi la periferia rezervaţiei, acolo unde pădurea a fost defrişată. La aceste argumente, mai trebuie adăugat şi faptul că pădurile din relieful piemontan au fost exploatate şi defrişate intens, menţinîndu-se doar n mică porţiune, cu o structură aproape normală, numai în jurul Schitului Dălhăuţi, pe o suprafaţă de circa 25.000 ha.

Cine vizitează această interesantă rezervaţie forestieră, poate admira frumosul Schit Dălhăuţi, care a fost zidit în anul 1461, azi declarat monument istoric. În scopul protecţiei Schitului s-a menţinut un făget secular de tip colinar. Din suprafaţa de 250.000 ha, pe care se menţine o pădure mai puţin alterată, s-a declarat ca rezervaţie naturală, prin Decizia nr. 156/1973 a Consiliului Popular al Judeţului Vrancea un spaţiu de 190.000 ha. Această rezervaţie are funcţii multiple şi anume: conservarea genofondului autohton, stăvilirea procesului de eroziune şi alunecări, zonă de protecţie peisagistică importantă.

Cercetările floristice efectuate în anul 1980 de către CI. Horeanu şi Ana Condrea au dus la identificarea unui număr de 366 specii de plante vasculare.

Din analiza elementelor fitogeografice se constată predominarea speciilor eurasiatice, europene şi central-europene la care se adaugă cele continentale, submediteraneene şi pontice. Influenţa zonei fagului este explicată prin prezenţa elementelor alpino-carpatice şi alpino-boreale. O însemnătate deosebită o prezintă elementul dacic care este caracteristic făgetelor montane. Dintre elementele acestui grup cităm: breabănul (Cardamnie glanduligera), brusturele negru (Symphytum cordatum), crucea voinicului (Hepatica transsilvanica), brînduşa de toamnă (Colchicum autumnale), etc.

Fluierătoarea (Thamnus communis) specie rară în flora ţării, aici se întîlneşte din abundenţă.Vîrsta seculară a acestei păduri de foioase a permis menţinerea a numeroase exemplare de fag

(Fagus sylvatica) şi gorun (Quercus pe-traea), care au dimensiuni şi vîrste apreciabile. Astfel diametrul ajunge pînă la 200 cm (la exemplarele multiseculare), înălţimea arborilor trece de 25 m. Pe lîngă fag şi gorun se întîlnesc şi alte esenţe lemnoase: carpen (Carpenus betuluş), frasin (Fraxinus excelsior) ulm (Ulmus minor), ulm de munte (Ulmus glabra), tei (Tilia cordata), arţar (Acer campestre), paltin (Acer platanoides), cireş (Prunus avium), molid (Picea abies), brad (Abies alba), mesteacăn (Betula pendula) şi altele.

Stratul ierbaceu este bogat, iar cele mai răspîndite sînt speciile: iarba moale (Stellaria liolostea), obsiga (Brachyopodium sylvaticum), brebeneii (Corydalis solida), zlac (Cardamine glanduligera), toporaşi (Viola reishenbachiana), drobiţa (Genista tinctoria), măcrişul iepurelui (Oxalis acetosella), degetar (Digitalis glandiflora), jaleş de pădure (Salvia glutinosa), vinariţa (Asperula adorata), specii de rogoz (Carex digitata, Carex distans, Carex hirta) etc.

Prezenţa aşezărilor omeneşti în imediata apropiere explică fauna de mamifere reduse. Mai bogată este ornitofaună. Dintre acestea menţionăm: acvila mică (Hieraetus pennatus), şorecarul comun (Buteo buteo), gaia roşie (Milvus milvus), piţigoiul mare (Parus major), ciocănitoarea verde (Ficus viridis), ciocănitoarea mare (Dendrocopus major), privighetoarea (Sylvia atricapilla), botgrosul (Coccotliraustes coccothravstes), cucul (Cuculus canorus), pupăza (Upupa epops) şi dumbrăveanca (Caracias garrulus) ş.a. t Situarea acestei.rezervaţii în apropierea, municipiului Focşani, existenţa Schitului Dălhăuţi — monument istoric şi frumuseţea peisajului a determinat creşterea afluxului turistic în special în zilele de odihnă. Considerăm că în. viitor acest turism trebuie dirijat şi controlat pentru a nu aduce prejudicii regimului de conservare a acestei interesante rezervaţii.

PĂDUREA CENARU DE LA ANDREIAŞUL DE JOS (Judeţul Vrancea)

Rezervaţie forestieră cu o suprafaţă de 383,30 ha, situată pe pîraiele Alunului şi Cenarului, afluenţi ai Milcovului, la altitudinea de 650—750 m. Această rezervaţie adăposteşte exemplare gigantice de fag (Fagus sylvattea), brad (Abies alba) şi tisă (Taxus baccata), care ating impresionanta vîrstă de 120—130 de

ani. Exemplarele naturale de tisă, răspîndite în grupuri printre arborii de brad şi fag, pe ambii versanţi ai văilor Cenaru şi Alunu, totalizînd peste 400 bucăţi, care au o vîrstă medie de 200 ani.

Accesul la această frumoasă rezervaţie naturală se face prin Focşani, urmînd firul văii Milcovului, trecînd prin Andreiaşu de Jos şi Butucoasa, pe un drum de pădure ce se ramifică pe văile laterale şi deci pe pîraiele Alunului şi Cenarului, situate în bazinul superior al Milcovului.

REZERVAŢII FAUNISTICE

De la cîmpie pînă în zona montană a Carpaţilor româneşti, fauna este reprezentată de numeroase specii de nevertebrate şi vertebrate, unele dintre ele rare, endemice şi relicte glaciare care trebuiesc cunoscute, popularizate dar şi ocrotite. În acest capitol al lucrării vom încerca să prezentăm principalele rezervaţii faunistice de pe teritoriul patriei noastre.

VALEA VÎLSANULUI (Judeţul Argeş)

Valea Vîlsanului este un afluent al Argeşului care pe o lungime de 17 km între comuna Muşeteşti şi comuna Brăduleţ este declarată rezervaţie naturală faunistică.

Pe lîngă aspectul său peisagistic deosebit, valea Vîlsanului reprezintă singurul biotop acvatic din ţara noastră unde îşi duce viaţa aspretele (Romaniehtys valsanicola) specie endemică descoperita în anul 1957 de Dumitrescu, Bănărăscu şi Stoica, care completează lista peştilor bazinului dunărean cu areal restrîns.

Această specie endemică a trăit într-o zonă restrînsă care cuprindea rîul Argeş în amonte de Corbeni pînă în aval de Albeşti şi în Vîlsan, în amonte de Brăduleţ pînă la Mălureni. Datorită lucrărilor de construire a hidrocentralei de pe Argeş şi a concurenţei popetelui (Gobio uranoscopus rici), un peştişor care şi-a extins nişa ecologică, Romaniehtys a dispărut aproape în întregime, începînd din 1966 se încearcă salvarea lui şi se pare că după stabilizarea apelor Argeşului şi a bazinului său hidrografic, această rară şi interesantă specie de peşte românesc îşi va reface treptat efectivele, dar cel mai mare efectiv îl găsim în Vîlsan, zonă declarată rezervaţie naturală faunistică.

Cauzele care au determinat dispariţia aspretului din rîurile Argeş şi Doamnei şi scăderea catastrofală a efectivului său din rîul Vîlsan au fost analizate pe larg de ihtiologi şi ecologi, cercetări comunicate şi publicate în numeroase studii şi reuniuni ştiinţifice, diferitelor foruri locale şi centrale, inclusiv Comisiei Monumentelor Naturii şi Consiliului Naţional pentru Protecţia Mediului înconjurător, care au hotărît includerea acestei specii în proiectul de lege pentru ocrotirea naturii în România, aflat în curs de definitivare.

În apele Vîlsanului trăiesc şi alte specii rare de peşti ca: păstrăvul de munte (Salmo trutta fario), molanul (Orthrias barbatulus), scobarul (Chondrostoma nasus) ş.a., care trebuiesc cunoscute, studiate şi ocrotite, avînd o deosebită importanţă teoretică şi practică.

LACUL DE LA LEGII (Judeţul Cluj)

Rezervaţie ornitologică cu o suprafaţă de 20 ha, situată în cîmpia Transilvaniei, la hotarul satului Legii, reprezentînd o oază de linişte pentru păsările de baltă migratoare (raţe, gîşte, corcodei, egrete, călifari, lopătari) care cuibăresc şi îşi găsesc adăpost în vestitele mlaştini, lacuri şi stufărişuri, care se întind în lungul Fizeşului, adevărat paradis al păsărilor şi al broaştelor ţestoase de apă (Emys orbiculdris).

LACUL ŞTIUCII (SIC-SĂCĂLAIA) (Judeţul Cluj)

Rezervaţie ornitologică situată la 4—5 km de oraşul Gherla, la hotarul satului Săcălaia, cu o suprafaţă de 25 ha. Acest obiectiv turistic declarat monument al naturii este îndrăgit de locuitorii oraşelor Gherla, Dej, Cluj-Napoca.

Acest lac cu apă dulce, face parte din iazurile Cîmpiei Transilvaniei situate în bazinul Văii Fizeşului, afluent al Someşului Mic.

Vegetaţia lacului, mediocră ca număr de specii, ocupă o parte mică din suprafaţa totala, repartizată inegal în jurul oglinzii de apă, predominînd mai ales în părţile prelungirilor pendiculare, unde se extinde şi suprafaţa mlăştinoasă; ea formează o adevărată centură de stufăriş (Phragmitetum) în care dominantă este trestia (Phragmites communis).

Din plantele, de mlaştină amintim: coada calului (Equisetum palustre), poroinicul (Orchis palustris), rosăţeaua (Butomus umbellatus), buzduganul (Sparganium erectum), pipiriguţul (Heleocharis pahistrîs), rogozurile (Carex sp.j, pipirigul (Bolboschoenus maritimus), ţipirigul (Scirpul silvaticus),

stînjenelul (Iris pseudocorus), calcea calului (Caltha laeta), broscăriţa (Potamogeton crispus), mana de apă (Glyceria aquatica).

În cîteva puncte, unde lacul prezintă cele două prelungiri şi în partea de nord-est, aproape de pîrîul Săcălaia pe suprafeţe mici se întîlneşte o vegetaţie de sărătură, monotonă şi puţin atrăgătoare, formată din: steluţă (Aster tripolium), bălănică (Puccinelia distans), ghirinul (Suaeda maritima), loboda (Atriplex hastata), brînca (Salicornia herbacea), sica (Statice gmelini).

Acest lac reprezintă o „Deltă în miniatură", unde poposesc pentru hrană şi cuibăritul lor numeroase păsări de baltă migratoare ca: călifarul alb (Tadorna tadorna), cufundacii, corcodeii, sţîrcii, etc., ocrotite de stufărişul des.

LACUL GEACA (Judeţul Cluj)

Rezervaţie ornitologică, situată la 3 km N-E de comuna Mociu (pe soseau Cluj-Napoca—Reghin, la hotarul comunelor Geaca, Cătina, şi Satul Legii, cu o suprafaţă de 25 ha, este formată de Văile Legii, Ciortoşului, Cătinii şi Fizeşului.

Aici se întîlnesc specii rare de păsări, dispărute din.restul Transilvaniei ca: călifarul alb (Tadorna tadorna), călifarul roşu (Tadorna jerruginea), egreta mare (Casmerqdius albuş), lopătarul (Platalea leucoro-dina), alături de care s-au aclimatizat specii noi precum guguştiucul (Streptopelia decaocto), fazanul şi altele, tot aici se întîlneşte şi bizamul (Ondrata zibethica).

LACUL TECHIRGHIOL (Judeţul Constanţa)

Rezervaţie faunistică situată lîngă vestita localitate cu acelaşi nume şi reprezintă cel mai întins lac salin din ţara noastră (10,7 km2). Cantitatea mare de săruri nu permite existenţa vertebratelor şi a multor alte grupe de nevertebrate. Lacul este populat de o microfaună adaptată mediului puternic salin, microfaună ce a fost studiată de I. Ţuculescu, biolog şi pictor, autorul unei renumite monografii în această direcţie.

În apa acestui lac predomină bacteriile, apoi alga verde (Cladophora fracta), crustaceul (Artemia salina), larve de insecte şi infuzori. Larvele de insecte sînt reprezentate prin: Ephydra calif arnica, Erysta-lis sp., Strationys chamaleon şi Haliella taurica.

Foarte abundenţi sînt infuzorii, I. Ţuculescu a descoperit aici 248 de specii din care 37 specii sînt noi pentru ştiinţă. O zonă foarte interesantă pentru cercetări o reprezintă extremitatea vestică a Techîr-ghiolului, bogată în izvoare dulci a cărui faună măruntă a fost studiată de prof. M. Băcescu, cel care a cerut şi înfiinţat această rezervaţie naturală.

Microfauna izvoarelor este reprezentată de cîteva relicte de o mare importanţă ştiinţifică: amfipodul (Rivuloga muruspulex), turbelariatele — Polycladodes album, Polycelis nigra, gasteropodul — Pseudamnicola codreani, o formă endemică a ghidrinului — Gasterosteus aculeatus crenobiontus), precum şi o specie nouă de batrician din fauna ţării noastre şi anume: Pelobates syriacus balcanicus.

Tot aici trăiesc peste 124 de specii de păsări, multe dintre ele rarităţi cum este Oxyura leucocephala.

CANARAUA FETII (Judeţul Constanţa)

Rezervaţie faunistică situată la sud de lacul Oltina, pe o suprafaţă de 168 ha, ce reprezintă unul din cele mai caracteristice canioane din ţara noastră acoperită cu o vegetaţie specifică de stepă şi flancată de o pădure de tip balcanic, care adăposteşte o interesantă faună de coleoptere şi lepodoptere, studiată de cunoscuţii biologi Popescu-Gorj şi Săvulescu.

Dintre speciile cele mai interesante au (fost identificate: Procerus gigas, Calosoma dentiolla, Cicindella germanica, (insecte carnivore), Ditomus obsciirus, Brachynus bayardi, gîndacul bombardier, Purpuricc-nus oblongomaculatus, specie foarte rară, Phytoecia praetextata, în cei mai vestic punct din Europa, scarabeidul (Onthophagus kindermanni) şi Chironitis furcifer — relict glaciar al faunei coprofage stepicole pe cale de dispariţie. Dintre lepidoptere merită amintite două specii rare: Euchoe belia gigantea, cunoscută în ţara noastră doar de aici şi din pădurea Hagieni şi Zerynthia cerisya jerdinandi, specie balcanică aflată la Canaraua Fetii, la limita sa septentrională.

IZVOARELE DE LA CORBII CIUNGI (Judeţul Dîmboviţa)

Aflată pe stînga Neajlovului, la 2,5 km nord-vest de comuna Vînătorii Mici şi la 5 km de comuna Corbii Mari, rezervaţia zoologică Corbii Ciungi este accesibilă din autostrada Bucureşti — Piteşti. De la ramificaţia spre Potlogi, se urmăreşte şoseaua 61 spre Corbii Mari care merge paralel cu autostrada pînă lîngă comuna Izvoru, de unde la circa 200 m de şosea se află rezervaţia.

Rezervaţia a fost înfiinţată la 24 iunie 1966 prin decizia Consiliului Popular al regiunii Argeş, deşi' ea fusese semnalată în literatura ştiin-f ţifică încă din anul 1962, ca un fenomen deosebit de interesant. Sui prafaţa rezervaţiei este de 5 ha, fiind în prezent mult redusă faţă de suprafaţa iniţială, prin extinderea terenurilor agricole şi a despăduririlor.

Linia de izvoare ce pornesc din baza terasei Neajlovului se află la 125 m altitudine, putînd fi corelată cu alte asemenea apariţii în Cîmpia Română. De, fapt această linie de izvoare evidenţiază şi contactul între Cîmpia Titu la E şi Cîmpia Găvanu-Burdea de Vest.

Izvoarele fiind foarte numeroase crează premisa dezvoltării linei vegetaţii hidrofile şi higrofile, caracteristice zonelor înmlăştinate. Mai mult. temperatura apei scăzută la ±11—120C, a favorizat existenţa unor elemente floristice şi faunistice proprii regiunilor înmlăştinite reci.

Apariţia la zi a apei se face pe o linie relativ sinuoasă, dar izvoarele nu pot fi practic numărate, căci multe dintre ele au un aspect heleocren. De fapt, în rezervaţie se întîlnesc 3 tipuri de izvoare: reocrene, limnocrene şi heleocrene.

Apa din izvoare se drenează prin două mici pîrîiaşe spre Neajlov, la început sub forma unei pelicule ce traversează văiugi largi şi puţin adînci, dar care se adîncesc şi se îngustează pe măsură ce ne apropiem de valea Neajlovului.

Izvoarele reocrene au dimensiuni reduse, apa izvorăşte din nişe semicirculare cu un diametru variabil de l—3 m. Debitul lor este mic şi apa se drenează apoi ca o peliculă, mişcarea fiind greu perceptibilă, în văiugi, cu lăţimi variabile.

Rezultat al activităţii negative a omului care a distrus multe izvoare limnocrene, folosite azi de fapt pentru obţinerea apei de udat. Colmatarea acestor izvoare a fost mult accelerată de activitatea antropică, căci fundul mîlos a favorizat iniţial instalarea grupărilor de broscariţă (Potamogeton gramineus), care a reţinut mai mult mîl şi au creat premise pentru instalarea stufului (Phragmites communis).

Izvoarele heleocrene au limite greu de definit, dar prezenţa lor evidenţiată de substratul gros de muşchi şi lipsa vegetaţiei lemnoase

Vegetaţia izvoarelor este variată şi bogata în elemente care indică un anumit potenţial ecologic al acestui biotop. Zăvoiul din lungul pîrîiaşelor este format din sălcii (Salix fragilis, Salix cinerea), aninul (Alnus glutinosa), alături de care, în zonele mai uscate se întîlnesc exemplare de alun (Corylus avellana), lemn cîinesc (Ligustrum vulgare), cruşin (Frangula alnus), călin (Vibumum opulus), salbă rîioasă (Euonymus vemicosa), etc.

Activitatea antropică a redus mult vegetaţia lemnoasă şi îndeosebi, exemplarele de arbori care aveau o vîrstă mai înaintată, deşi zăvoiul era elementul ce condiţiona păstrarea nealterată a biotopului stenotop la Corbii Ciungi. Umezeala excesivă din zona izvoarelor permite dezvoltarea unor afite higrofile şi hidrofile ca: Cratoneurum commutatum şi Brachycium rivulare.

În apropierea izvoarelor creşte stupitul cucului (Cardamine amara), care alcătuieşte aproape un covor continuu. Temperatura scăzută a apei izvoarelor a favorizat existenţa aici a unor reprezentanţi din Cl. Hepaticae, cum ar fi: Aneura pinguis şi iloscyphus polyanthus. Pe parterul grupărilor lemnoase a acestui zăvoi de luncă apar buchete de ferigă de baltă (Dryopteris thelypteris) şi coada calului (Equisetum palustre), elemente higrofile tipice.

Pe albia pîraielor, pe pietrele provenite din terasa Neajlovului, vizitatorul poate admira brocartul ciudat de culoare roşie condiţionat de existenţa algei roşii (Hildebrandiă rumlaris). Această algă se menţine aci numai în locurile în care temperatura apei este mai scăzută. Ea este frecventă în apele reci ale regiunilor montane din ţara noastră. În biocenozele izvoarelor şi pîrîielor de aici, este prezentă o bogata faună de nevertebrate studiată.de C. Motaş, L. Botoşăneanu şi Şt. Negrea (1962), între care menţionăm turbelariatul Dugesia gonocephala, element tipic pentru apele reci montane. De asemenea, trebuie citat ostracodul llyo-Iromus olivaceus, reprezentant tipic al izvoarelor reci de mare altitudine. Aceste izvoare sînt populate de o bogată faună relictă de nevertebrate rămase probabil din perioada glaciaţiilor, cînd influenţa climatului rece se prelungea şi în Cîmpia Dunării. Aşa se explică prezenţa în aceste ape a unor animale caracteristice apelor montane sau tinoavelor subalpine, cum ar fi rotiferii cunoscuţi din tinovul de la Poiana Stampii, ca: Macrotrachela musculosa, M, quadricornifera, M. nana, Mniobia rasseola, M. symbiotica, Adineta gracilis, Lecane mira, etc., o libelulă specifică (Cordulegaster bidentatns), coleopterul monticol (Eufaria

palnstris), trichopterele (Adicclla filicornis, Adicella syriaca, Lithas obscurus), hidracarienii (Tartarothyas romanica, Bandakia Corsica, Athicnemannia schermeri) pentru care descoperirea în Cîmpia Româna le împinge arealul spre est cu sute sau mii de kilometri” (C. Motaş).

Prezenta unor elemente relictare în arealul Izvoarelor de la Corbii Ciungi este condiţionată de temperatura scăzută a apei provenită din izvoare ca şi din compoziţia chimică a acesteia. De remarcat că biotopurile şi biocenozele de la Corbii Ciungi marchează şi o fază de evoluţie a peisajului geografic al Cîmpiei Române de odinioară.

Activitatea antropică, transformarea unor izvoare din reocrene în heleocrene şi limnocrene, ca şi poluarea apelor freatice, va diminua mult flora şi fauna rezervaţiei, martor milenar al „ciudăţeniilor naturii".

REZERVAŢIA ORNITOLOGICĂ DE LA CIUPERCENII NOI (Judeţul Dolj)

Marile transformări suferite în ultima vreme în Lunca Dunării prin îndiguiri, drenări şi desecări, au modificat total aspectul bălţilor din această zonă. Singurul colţ de luncă rămas neîndiguit este cel de la sud de Calafat, lîngă comuna Ciupercenii Noi.

Numeroasele ostroave ale Dunării din zona amintită reprezintă un însemnat loc de cuibărit a multor specii de păsări, de aceea o suprafaţă de 500 ha a fost declarată din anul 1972 rezervaţie ornitologică.

În această rezervaţie ornitologică au fost identificate peste 140 de specii de păsări, iar dintre principalele păsări care cuibăresc aici menţionăm: corcodelul mic (Podiceps ruficollis), corcodelul mare (Podiceps cristatus), stîrcul cenuşiu (Ardea tinerea), stîrcul roşu (Ardea purpurea), stîrcul galben (Ardea ralloides), egreta mică (Egretta garzetta), stîrcul de noapte (Nycticorax nycticorax), barza albă (Ciconia ciconia), barza neagră (Ciconia nigra), raţa mare (Anas platyrhynchos), raţa cîrîitoare (Anas querquedula), raţa fluierătoare (Anas penelope), raţa pestriţă (Anas strepera), raţa roşie (Aythya nyroca), cîrsteiul de baltă (Rallus aquatices), cîrsteiul pestriţ (Porzena porzena), găinuşa de baltă (Galinula chloropus), lişiţa (Fulica atra), pescăruşul rîzător (Larus ridibundus), chirighiţa neagră (Chlidonias niger), chira de baltă (Stema hi-rundo), chira mică (Stema albijrons), lăcarul mare (Acrocephalus arundinaceus), lăcarul mic (Acrocephalus schoebaenus), codobatură albă (Motacilla alba), codobatura galbenă (Motatilla flava), presura de stuf (Emberiza schoenicus).

În afara păsărilor clocitoare, mai poposesc aici în tranzit numeroase specii migratoare de primăvară sau toamnă, iar altele vin şi chiar iernează în zonă.

PĂDURILE CAIAFELE ŞI MOROIU (Judeţul Ialomiţa)

Cele două păduri sînt situate pe malul stîng al Dunării la 3 şi respectiv 15 km amonte de podul de la Cernavodă. Accesul cel mai facil se realizează prin gara Dunărea, de pe calea ferată Bucureşti—Constanţa, de aici se poate ajunge la cele două păduri locale cu căruţe sau cu barca pe Dunăre.

Regimul periodic al inundaţiilor din insula Borcei a influenţat configuraţia reliefului planar, generînd o luncă joasă, străbătută de un. labirint de canale şi bălţi, populate de o vegetaţie higro şi hi-drofilă, specifică acestor păduri inundabile, unice în ţara noastră. După îndiguire, pădurile din incinta insulei au fost defrişate îh vederea extinderi terenurilor agricole. Totuşi s-au păstrat cîteva fîşii din străvechile păduri inundabile între dig şi malul fluviului, care au un important rol protector, apărînd digul de valuri şi sloiurile de gheaţă din timpul viiturilor.

Dintre vestigiile acestor formaţiuni forestire. caracteristicile ecologice originale şi le-au păstrat îndeosebi pădurile Caiafele şi Moroiu, care au lăţimi cuprinse între 300 şi 500 m şi o lungime de circa 4 km fiecare. Pădurea naturală formată din cele două trupuri, însumează o suprafaţă totală de 478,90 ha, din care 348,90 ha pădurea Caiafele şi 130 ha pădurea Moroiu, au fost declarate rezervaţii naturale mixte preponderent faunistice.

Specificul acestor păduri îl constituie sălciile bătrîne (Salix alba) şi plopii seculari (Populus alba şi P.nigra), arbori, de 200—300 de ani. adejsea cu un diametru care ajunge pînă la 250 cm. Sub coronamentul acestor arbori seculari se dezvoltă un subarboret alcătuit din corn (Cornus sanguinea), velniş (Ulmus laevis), călin (Viburnum opulus) şi desişuri compacte de rugi de mure (Rubus cacsius).

O caracteristică a acestor păduri o constituie prezenţa lianelor între care se remarcă Vitis vintfera ssp. silvestris şi Periploca graeca.

Datorită inundării periodice a acestei păduri între componentele ierboase se remarcă un număr

apreciabil de specii higrofile care sînt caracteristice clasei Phragmitetea, dintre acestea amintim: stînjenelul de apă (Iris pseudocorus), cervana (Lycopus europaeus şi L. exaltatus), laptele cîinelui (Euphorbia palustris), răchitan (Lythrum salicaria), ismă (Mentha aquatica), jaleş (Stachys palustris), Leucanthemum serotinum, săgeata apei (Sagittaria sagitifolia), gălbăşoara (Lysimachia vulgaris), cosiţel (Sium latifolium).

Influenţele grupărilor cenotice ale ecotopului de zăvoaie sînt indicate de speciile caracteristice alianţei Calystegion, reprezentate prin: cupa vacii (Calystegia sepium), salcîm mic (Amorpha fruticosa), mărul lupului (Aristolochm clematnis), lemnul dulce (lycerrhiza echinata) ş.a. (d. N Toniuc. T. Negulici, N Boşcaiu. 1981).

O însemnătate remarcabilă o au cele două păduri şi din punct de vedere faunistic, fiind între ultimile refugii ale unor păsări de mare interes ştiinţific, fapt pentru care ele sînt încadrate în cadrul rezervaţiilor faunistice.

Dintre aceste păsări amintim: raţa sălbatică mare (Anas platyr-hynchost, porumbelul sălbatic (Columba oenas), turturica (Streptopelia ţurţur), sitarul (Scolopax rusticola), codalbul (Heliaetus albicilla), călifarul roşu (Tadorna jerruginea) şi bufniţa mare (Bubo bubo). Ultimile trei specii sînt rare şi se află sub protecţia legii.

Dintre mamiferele existente în cele două păduri amintim: iepurele (Lepus europaeus), vulpea (Vulpes vulpes), pisica sălbatică (Felis silvestris), căprioara (Capreolus capreolus), vidra (Lutra lutra), mistreţul (Sus scrofa).

Pentru importanţa ştiinţifică deosebită a faunei din această zonă, cele două păduri au fost declarate rezervaţii naturale faunistice.

REZERVAŢIA DE DROPII BOIANU (Judeţul Olt)

La începutul secolului al XX-lea trăiau încă multe dropii (Otis tarda) pe cîmpiile din sudul ţării, constituind un vînat deosebit de căutat şi apreciat, astfel că în ultimii 35 de ani numărul lor a scăzut impresionant. De la 1000 de exemplare în anul 1953, la 100 de exemplare în prezent.

În sudul ţării principalul teritoriu populat astăzi de dropii este Cîmpia Boianului. unde specia este răspîndită în mai multe staţiuni dintre localităţile Slatina—Drăgăneşti Olt—Roşiori de Vede. Dropia se mai menţine în Cîmpia Romanaţi şi Cîmpia Doljului (la Seaca de Cîmp) şi chiar înspre nordul Munteniei (jud. Dîmboviţa).

Rezervaţia de dropii de la Boianu are o suprafaţă de 300—400 ha şi se află între comunele N. Titulescu şi Crimpoaia la est, Văleni la sud-est. Seaca la sud, Stoicăneşti la nord-vest şi Izvoarele şi Movileni la nord-est.

Pentru protecţia ei şi pentru creşterea numărului de exemplare pe suprafaţa rezervaţiei s-a propus scăderea culturilor de prăsiţoare (în special porumb) şi să se extindă în schimb culturile păioase (grîu, orz), lucerna, rapiţă şi altele.

REZERVAŢIA DE COCOŞ DE MESTEACĂN DE LA CORNEDEI — CIUNGII BĂLĂSINII(Judeţul Maramureş)

Rezervaţie faunistică, care reprezintă prima rezervaţie de cocoş de mesteacăn (Lyrurus tetrix) din ţară creată în anul 1970 în Munţii Maramureşului. Ea se întinde în golul de munte care începe cu vîrful Prislop (1483), se continuă cu Prelucile Cerbului (1693 m), Coasta Plaiului (1553 m), Cornedei (1695 m) şi Piciorul Şesului, spre est; spre vest atinge Obîrşia Gîştelor şi Muntele Cearcănu. Urmează Piciorul Sasului, Mesteacănului. Vîrful Piciorul Vulpii (1603 m), terminîndu-se cu golul de munte din Ciungii Bălăsinii (1853 m).

Rezervaţia se află în zona Ocolului Silvic Borşa, iar suprafaţa ei cuprinde cca. 800 ha şi este orientată pe drumul ce leagă partea de nord a Transilvaniei cu Moldova, pe valea Bistriţei Aurii. Cea mai mare parte din golul de munte îl ocupă tufele de jneapăn (Pinus montana) şi de ienupar (Juniperus communis). Vegetaţia ierboasă din rezervaţie este reprezentată de părul porcului (Nardus stricta), rfinul (Vaccinium myrtillus), merişorul (Vaccinium vitis-idaea), precum şi din numeroase perniţe din muşchi de pămînt (Polytrichum commune).

Cocoşul de mesteacăn care trăieşte aici reprezintă o specie relictă din perioada glaciară. Efectivul cocoşului de mesteacăn în această staţiune este apreciat la cca. 50 de exemplare. Cu excepţia Munţilor Maramureşului şi Rodnei, această specie valoroasă nu se mai găseşte în ţară decît în Munţii Căliman, dar şi

acolo într-un număr foarte limitat. Pînă la sfîrşitul secolului al XIX-lea el era foarte răspîndit la noi, în special în Carpaţii Orientali.

În prezent efectivul pe ţară a acestei specii rare este de 150 de vemplare, motiv care ar justifica luarea de măsuri pentru repopularea i această specie a unor biotopuri favorabile creşterii şi înmulţirii ei.

MLAŞTINILE DE LA SATCHINEZ (Judeţul Timiş)

Complexul de mlaştini de la Satchinez se află situat în Cîmpia Banatului, la circa 25 km de Timişoara, la hotarul comunei Satchinez şi Bărăteaz.

Din numeroasele bălţi care acopereau această regiune a Satchinezului, numai una şi-a mai păstrat totuşi pînă în prezent ceva din caracterul sălbatic de altă dată, pentru care ea a fost şi declarată rezervaţie ştiinţifică.

Aceasta porţiune de mlaştină este alimentată de numeroase izvoare şi ape abundente care se adună într-o vale largă, ce străbate în zona şesului localităţile Vinga, Mănăştur, Bărăteaz, Biled şi Becicherecu Mic, vărsîndu-se apoi în Beregsău, care se uneşte cu Bega Veche.

Această vale este în întregime mlăştinoasă, iar în apropierea comunei Satchinez se extinde în mlaştini largi, cu stufării dese şi bălţi întinse ce dau aspectul unei mici delte.

Fig. 31 — Rezervaţia ornitologică de La SatchinezAici au găsit refugiul, unele specii rare sau aflate pe cale de dispariţie din avifauna ţări noastre ca:

stîrcul roşu (Ardea purpurea), stîrcul galben (Ardeola ralloides), egreta mică (Egretta garzetta), stîrcul de noapte (Nycticorax nycticorax), împreună cu Corvus Irugilegus, Asio otus, Falco tinnuncnlus (după datele furnizate de A. Kiss).

Vizitînd acest frumos complex de lacuri de la Satchinez, avem posibilitatea să admirăm coloniile de păsări care cuibăresc în stufărişurile întinse, precum şi diversele specii de păsări acvatice, care poposesc aici.

Flora şi vegetaţia rezervaţiei sînt deasemenea interesante reprezentînd numeroase speci şi fitocenoze acvatice şi palustre ca: Eimneturn minoris, feemno-litricularietum, Salvinio-Spirodeletum, Ceratophyl-loliydrocharietetum, Trapetum natantis, Scirpo-Phragmitetnm, Typhaetum angustifolio-latifoliae, Glycerietum aquaticae ş.a.

În unele locuri apar fitocenoze de pajişti mezofile său mezo-higrofile cu unele elemente halofile ca: Statice gmelini, Juncus gerardi, Myosurus minimus, Beckmannia erucaeformis ş.a. ,

REZERVAŢIA PERIŢEASCA — GURA PORTIŢA — BISERICUŢA (Judeţul Tulcea)

Rezervaţia faunistică cu o suprafaţă de 3900 ha care este situată în mplexul lagunar Razelm—Sinoe, unde găsim cea mai populată zonă cu păsări de coastă ca: gîrliţa mare (Anser albifrons), gîrliţa mică (Anser erythropus), raţa de gheţuri (Glangula hyemalis), raţa sunătoare (Bucephala clangula), raţa mică (Anas crecca), raţa lingular (Anas clypeata), raţa cu ciuf (Netta rufina), raţa roşie (Aythya niroca), stîrcul galben (Ardeola ralloides), buhaiul de baltă (Botaurus stellaris), stîrcul de noapte (Nyctocorax nyctocorax) ş.a.;

REZERVAŢIA ROŞCA — BUHAIOVA-HRECISCA (Judeţul Tulcea)

Rezervaţie faunistică cu o suprafaţă de 14600 ha situată între grindurile Chilia şi Letea şi reprezintă zona în care cuibăreştea cea mai mare colonie de pelicani (Pelecanus crispus şi P. onocrotalus) din Europa.

REZERVAŢIA PERIŞOR — ZATOANE (Judeţul Tulcea)

Rezervaţie faunistică care ocupă o suprafaţa de 14.200 ha, situată la est de Dranov şi reprezintă zona unde cuibăresc cele mai numeroase lebede (Cygnus olar).

REZERVAŢII GEOLOGICE ŞI GEOMORFOLOGICE

Farmecul şi pitorescul unei regiuni este determinat în primul rînd de forma şi aspectul reliefului. El formează scheletul, care este împodobit de ghirlandele sclipitoare ale apelor, de haina pufoasă a vegetaţiei şi de creaţiile pline de fantezie ale omului.

Formele scoarţei pămîntului constituie rezultatul luptei dintre forţele interne ale planetei noastre şi cele existente. Forţele interne au tendinţa să deniveleze scoarţa planetei, să-i creeze neregularităţi, să formeze masive muntoase. Forţele externe au tendinţa ca prin acţiunea lor permanentă să macine scoarţe, să-i reducă înălţimile, să o niveleze la loc.

Aerul, vînturile şi în special apa au provocat erodări continue ale scoarţei pămîntului, dînd naştere la. peisaje variate şi atrăgătoare, care încîntă drumeţul.

Şa ne amintim de splendidele „opere de artă" ale naturii în Munţii Bucegi, semeţele „Babe" şi impunătorul „Sfinx", de renumitele „Tigăi" din Munţii Cucaş, de muntele de sare de la Slănic, de vulcanii noroioşi de la Berca-Policiori — nişte „Vezuvii" în miniatură — de „turnurile gotice" ale Rarăului (Pietrele Doamnei). Toate acestea sînt capodopere pe care natura le-a modelat cu neîntrecut meşteşug de-a lungul mileniilor din scoarţa pămîntului, creînd peisaje pe care poporul nostru le-a cîntat cu un talent egal cu al „autorului" acestor capodopere.

Scoarţa Pămîntului nu este atît de solidă şi de nepătruns cum pare la prima vedere. În timpul îndelungatelor epoci geologice prin care a trecut, ea a fost supusă la nenumărate mişcări, împingeri, striviri caro au crăpat-o puternic. Aceste crăpături pot fi uneori foarte mari şi adînci, adevărate rupturi, de-a lungul cărora s-au mişcat diferite compartimente ale scoarţei. Alteori crăpăturile prin care pătrunde apa în scoarţa pămîntului sînt foarte mici, de cîţiva centimetri sau milimetri. În adîncuri apa curge ca şi la suprafaţă, spre nivele mai coborîte. Pînzele de apă freatică (subterană) curg încet şi nu modifică prea mult roca din jur. Cînd însă pătrund prin crăpăturile din masivele de calcar, ele încep să lărgească treptat, treptat, crăpătura, sa o mărească datorită dizolvării calcarului şi picăturile rezultate formează prin cădere diferite de concreţiuni (coloane) care ornamentează pereţii peşterilor.

DETUNATA (Judeţul Alba)

Rezervaţie geologică, cu o suprafaţă de 30 ha, situată în Munţii Apuseni, la 20 km de Abrud, reprezentată prin cele două vîrfuri „Detunata goală” (1048 m) şi „Detunata flocoasă" (1265 m).

Aceste mărturii geologice, sînt cunoscute în ţară şi peste hotare prin pitorescul şi mai ales prin textura foarte interesantă a rocii eruptive, bazalt cu olivină şi magnetit

Aceste cetăţi naturale sînt formate din prisme cenuşii de bazalt, înmănunchiate ca într-un paralelism de orgă, alcătuind un impunător monument arhitectural natural. Topitura care a dat naştere acestor roci, se prezintă sub forma unei îngrămădiri de coloane prismatice, drepte sau curbate care încîntă privirea admiratorului.

Fig- 32 — Detunata din Munţii ApuseniPrin caracteristicele şi fantezia sa naturala, aceasta rezervaţie geologică este considerată unica în

felul ei, constituind punctul de atracţie a numeroşi turişti din ţară şi din străinătate.Structura sa geologică şi geomorfologică interesantă, cu numeroase păduri şi pîlcuri de conifere fixate pe bazalte care dau un ansamblu peisagistic deosebit au determinat declararea celor două Detunate, rezervaţii ştiinţifice cu o mare valoare geologică.

PIATRA CORBULUI (Judeţul Alba)

Rezervaţie geologică cu o suprafaţă de 1 ha; formată dintr-o stîncă calcaroasă situată pe versantul stîng al Văii Ampoiului între localităţile Tăuţi şi Meteş.

Această stîncă calcaroasă cu aspectul unui „zid de cetate” (M. Bleahu şi colab.) face parte din „Formaţiunea de Meteş" considerată ca una din cele mai interesante formaţiuni geologice ale Munţilor Metaliferi.

Printr-o analiză geologică atentă se constata că ea este formată dintr-o alternanţă de strate cu sedimentaţie normală (şisturi argiloase-grezoase violacee şi verzui, gresii şi bancuri de calcarenite fine) şi

straturi cu sedimentaţie haotică.Analizînd cu atenţie straturile de calcar bine sudate între ele vom observa mici granule de cuarţ şi

de roci eruptive bazice.În cimentul breciei s-au identificat numeroase exemplare de orbitoline (Orbitolina discoidea şi

Orbitolina conica) pe baza cărora aceste calcaruri li s-au atribuit vîrsta albiană. Datorită importanţei sale geologice, formaţiunile albiene de la Piatra Corbului au fost puse sub protecţie şi declarate monument ale naturii.

CALCARELE DE LA VALEA MICĂ (Judeţul Alba)

Rezervaţie geologică cu o suprafaţă de 1 ha, reprezentată prin doua stînci de calcare olistolitice situate la est de oraşul Zlatna, la circa 1 km de şoseaua naţională Alba Iulia — Zlatna, la intrarea în satul Valea Mică.

Cele două stînci, zvelte şi subţiri ca doi piloni au o înălţime de 15 m şi sînt constituite din brescii ce înglobează calcare tictonice şi urgoniene, care au o geneză asemănătoare calcarelor de la Ampoiţa. Datorită importanţei lor geologice şi a poziţiei lor naturale aceste formaţiuni au fost declarate monumente ale naturii.

PIATRA DESPICATĂ (Judeţul Alba)

Rezervaţie geologică situată în apropierea comunei Roşia Montana, nu departe de Cetăţile Romane, şi reprezintă un enorm bloc andezitic pus sub ocrotire.

COLŢII MĂGURII SAU MASA JIDAVA (Judeţul Alba)

Rezervaţie geologică care se întinde pe o suprafaţa de 5 ha, la altitudinea de 600 m, reprezentînd o zonă stîncoasă calcaroasă pe dreapta Văii Sebeşului, mai jos de colonia Tău, Pe piscurile abrupte a acestei regiuni vegetează un interesant pinet, care constituie un relict din perioada încă rece a postglaciarului, dînd acestui moment peisagistic o mare valoare ştiinţifică.

CETĂŢILE ROMANE DE LA ROŞIA MONTANĂ (Judeţul Alba)

Rezervaţia geologică şi arheologică în care sînt ocrotite vestigiile vechilor exploatări aurifere din timpul agatîrşilor, dacilor şi romanilor. Aceste interesant monument al naturii se află la cîţiva kilometri de gara Cîmpeni, şi reprezintă un important edificiu arhitectural natural, format din numeroase portaluri şi galerii tăiate în piatră de căutătorii de aur din timpurile străvechi. Cele mai atrăgătoare detalii sînt: „Poarta Mare” şi „Tronul împăratului".

CALCARELE DE LA AMPOIŢA (Judeţul Alba)

Rezervaţie geologică formată din trei masive izolate de calcar, dintre care cel mai mare are o înălţime de 25 m şi un diametru de 200 m. Ele se găsesc amplasate pe versantul stîng al Văii Ampoiţa, din Munţii Trascăului şi Metaliferi în comuna Meteş.

Studiile geologice efectuate în această zonă de M. Bleahu şi M. Dimian au relevat faptul, că ele sînt formate dintr-o brecie constituită din calcare tithonice şi calcare urogoniene, dovedite prin identificarea a numeroase resturi fosile.

Cimentul de asemenea calcaros, înglobează numeroase orbitoline, fapt ce ne indică vîrsta apţiană a breciei. Datorită importanţei lor geologice şi peisagistice, aceste interesante calcare din Munţii Metaliferi au fost declarate monumente ale naturii.

RÎPA ROŞIE (Judeţul Alba)

Interesantă rezervaţie geologică situată pe malul drept al Secaşului, la 3 km nord de oraş Sebeş-Alba, care însumează cu perimetrul ei de protecţie suprafaţa de 10 ha.

Rîpa Roşie se desfăşoară pe o lungime de 800 m, avînd înălţimea maximă de 125 m. Ea a rezultat din acţiunea comună a eroziunii, şiroirii, sifoziunii chimice şi metalice, rostogoliri gravitaţionale în depozitele acvitaniene de gresii, conglomerate, argile roşii, cenuşe vulcanica, în strate alternative, larg cutate într-un anticlimal cunoscut sub numele de Tutoi-Sebeş) Al. Borza. 1959

Fig. 33 — Rîpa RoşieAici predomină formele sculpturale (piramide, turnuri, coloane etc.): sînt prezentate forme

erozivo-structurale (creste, suprafeţe structurale), iar pîlniile, podurile suspendate aparţin formelor clasto-carstice.

În această rezervaţie geologică întîlnim o serie de plante rare, dintre care unele endemice.În pădurea de tei şi jugastru se găseşte o ferigi rară fAsplenmm adiantum-mgrum), cîţiva arbori

seculari de stejar pufos (Quercus pubescens) şi o specie endemică grozama (Genista spathulata) însoţită de cîrcel (Ephedra distachia), garofiţa (Dianthus serotinus var. demissorum) ş.a.

REZERVAŢIILE GEOLOGICE DE LA ALBEŞTI (Judeţul Argeş)

În apropiere de oraşul Cîmpulung Muscel se află cîteva formaţiuni petrografice şi strate ce prezintă o însemnătate deosebită pentru studiile geologice şi paleontologice, fapt pentru care în anul 1954, ele au fost declarate rezervaţii ştiinţifice de către Sfatul Popular al fostei regiuni Argeş şi apoi de către comisia monumentelor naturii.

Pentru a ajunge la cele două rezervaţii geologice (granitul şi calcarele de la Albeşti) se pleacă din oraşul Cîmpulung pe drumul asfaltat ce se desprinde din şoseaua spre Braşov şi duce la localitatea Bughea de Sus. Din centrul localităţii drumul se bifurcă, unul spre dreapta care ducee la staţiunea balneoclimaterică (cca. 1 km) şi unul spre stînga care duce spre comuna Albeşti, de unde se trece peste apa Bughei şi urcăm pe versantul drept al rîului de unde şoseaua cedează locul drumului pietruit, pe care-l urcăm încă aproape 1 km printre case şi livezi. Ajungem astfel la rezervaţia granitul de Albeşti care reprezintă peste 80 de blocuri de granit cu dimensium diferite, dispersate pe o suprafaţă de circa 250 m. Cele mai mari au înfăţişarea unor căpiţe de 1,5 metri înălţime şi 1,5—2,5 m diametru. Ele sînt acoperite de o vegetaţie bogată în ierburi, arini, aluni, cireşi sălbatici, măceşi, porumbari etc. Se remarcă un sector central cu blocuri mari a căror suprafaţă este acoperită de muşchi şi licheni. În jurul acestuia apar şase ansambluri de blocuri mai mici din care ies în evidenţă una sau două stînci cu diametrul de pînă la 1,5 m.

Granitul în spărtură proaspătă are culoarea roz, textură masivă şi este alcătuit din cuarţ albăstrui, biotit şi granat fin granulat. Apariţia sa.este determinată de existenţa unui bloc cristalin cu poziţie mai ridicată şi de pe care formaţiunile neozoice acoperitoare au fost îndepărtate prin eroziune.

De la rezervaţia de granit mai parcurgem spre vest 1,8 km şi ajungem la calcarele de Albeşti, cunoscute şi sub numele de „Piatră de Albeşti", reprezintă cu calcar gros de cca 15 m care are la bază o culoare albicioasă sau galbenă cafenie, reprezentînd calcarul impur, iar în partea superioară are o culoare roşi etică, reprezentînd calcarul pur lipsit de material detritic.

În ambele strate, dar în special în cel albicios gălbui se găsesc numeroase /oramzra/ere mari ce aparţin genurilor: Numulites (N., planulatns, N. exilis, N. nitidus, N. partschi, N. distans, N. marcinsonii), Operculina (O. gigantea, O. canalifora), Assilina exponens etc.

În aceste calcare s-au identificat numeroase alte nevertebrate şi vertebrate ca: brahiopode (Terebratula hilationis), echinoderme (Conoclypeus conoideus), crustacee decapode (Ranina reussi şi Ranina măreştiana), precum şi dinţi de rechini fosili (barama elegans, Charcharodon angustidens şi Myliobatis).

Datorită importanţei sale ştiinţifice şi pentru a preîntîmpina exploatarea acestor calcare cu valoare paleogeografică, o suprafaţă de 3600 m2 a fost pusă sub ocrotirea legii şi declarată rezervaţie naturală.

IZBUCUL DE LA CĂLUGĂRI (Judeţul Arad)

Rezervaţie geologică cu o suprafaţă de 24,81 ha, situată la sud de satul Ponoarele şi comuna Cărpinet, la 12 km de oraşul Vaşcău. Rezervaţia adăposteşte interesante fenomene caracteristice, denumite izbucuri amplasate în partea sudică a platoului Vaşcău, la obîrşia pîrîului Tomnatecul ce se varsă în Valea Topliţei, afluent al Crişului Alb.

În nordul acestui bazin hidrografic se află bazinul văii Ponorului care se continuă spre nord-est prin Peştera Cîmpeneasca-Izbucul din Boi în Crişul Negru.

Izbucul de la Călugări se găseşte la o altitudine de 400 m şi este săpat în depozitele dolomitice cenuşii, prezentîndu-se ca o chiuvetă de 60 cm diametru şi adîncă de 1 m ce se termină printr-o ruptură în mal de 0,80 m în albia pîrîului. Apa în mod intermitent însoţită de un zgomot surd umple chiuveta, după care ajunge într-o scoc şi prin pragul de 80 cm, aidoma unei cascade apa ajunge în albia pîrîului.

Acest circuit al apei este intermitent în funcţie de debitul precipitaţiilor şi în drumul parcurs în acest labirint existent în interiorul masivului. Datorită ritmului său inegal, mai precis a unui ritm dublu acest izbuc din ţara noastră reprezintă un unicat în hidrologie, fapt pentru care a fost declarat monument al naturii.

VALEA SIGHIŞTEL (Judeţul Bihor)

Rezervaţie geologică cu o suprafaţă de 420,40 ha care adăposteşte un număr de peşteri şi numeroase avene pe o suprafaţă de circa 20 km2 pe valea Sighiştelului, cuprinsă între crestele Ţapul — Birloioasa şi Ţapul Prislop.

La această interesantă vale caracteristică se poate ajunge din şoseaua naţională Lunca — Turda, spre oraşul Cîmpeni şi de aici la 2 km, în satul Sighiştel de unde începe valea cu acelaşi nume.

Încă din Satul Sighiştel îşi fac apariţia primele mărturii a zonei caracteristice care va dă naştere primelor peşteri: Peştera din Corni, declarată monument al naturii şi Peştera de la Faţa Pietrii. În partea stîngă a zonei calcaroase distingem Peştera Tibocoaia, după care sub o arcada calcaroasă pătrundem în Peştera cea cu Punte. În continuare, în dreapta unui versant abrupt putem să admirăm o salbă de peşteri ca: Peştera de Sus de la Corbeşti, Peştera de la Zvîrluşul Corbuştilor, Peştera Corbaşca (monument al naturii), iar mai departe se observă Peştera Mică şi Mare, din Dîmbul Colibii.

Străbătînd valea Sighiştelului putem să vizităm o serie de peşteri ca: Drăcoaia, Suruţa şi gura rotundă a izbucului Gaura Fetii, după care ne îndreptăm spre Valea Sohodului, care a devenit renumită datorită interesantelor peşteri şi formaţiunii caracteristice ca: Peştera Măgura (monument al naturii), Coliboaia însoţite de numeroase doline, ponoare izbucuri şi lapiezuri.

Datorită frumuseţilor sale caracteristice şi peisagistice, valea Sighiştelului a fost declarată monument al naturii, în care se interzice exploatarea pădurii şi a calcarului.

REZERVAŢIA PIATRA CORBULUI (Judeţul Bistriţa-Năsăud)

Rezervaţie geologică situată în regiunea apuseană a Munţilor Călimani, la circa 5 km amonte de localitatea Budacul de Sus. Rezervaţia are o suprafaţă de 5 ha şi apare în general reprezentată de pante abrupte, determinate de natura rocilor, de formaţiunile marnoase pliocene acoperite de lave mai dure ce caracterizează Munţii Călimani.

Datorită crăpăturilor care fragmentează masa. de aglomerate, în unele sectoare s-au format stîncării, pereţi verticali de 40—50 m înălţime sau chiar mai mari, constituiţi din fragmente andezitice de dimensiuni variabile puternic cimentate. Un astfel de perete stîncos, denumit Piatra Corbului, ce atinge înlăţimea de 90 m se află în aceasta zonă caracterizată prin succesiunea formaţiunilor sedimentare pliocene şi vulcanogene ale Călimanilor de nord-vest. E unicul loc din judeţul Bistriţa Năsăud unde putem observa depozitele sedimentare vulcanogene cu o bogată floră pliocenică.

În micile depresiuni umede de la baza peretetului stîncos semnalăm prezenţa lalelei pestriţe (Fritillaria meleagris), iar în pădurea ce-l înconjoară trăieşte corbul (Corvus corax).

REZERVAŢIA HIDROGEOLOGICĂ „ZĂVOAIELE BORCUTULUI" (Judeţul Bistriţa-Năsăud)

Datorită specificului şi complexităţii geologice a teritoriului Jud. Bistriţa-Năsăud, întîlnim aici numeroase izvoare cu ape mineralizate de tipuri diferite pe o suprafaţă de 10 ha.

Cele mai importante sînt cele de pe Valea Strîmba, afluent al Sălăuţei, cunoscute sub numele de „Zăvoaiele Borcutului" unde putem să admirăm numeroase izvoare de ape minerale care depun la suprafaţă tufuri calcaroase care în decursul timpului a format un con de travertin. Apele minerale de aici intră în categoria apelor minerale feruginoase, bicarbonate, sodice, calcice, magneziene.

Cele şase izvoare minerale sînt grupate pe un cont de travertin cu o suprafaţă de 800 m 1 care în partea dinspre Vf. Bătrîna (Munţii Rodnei) este acoperit de conifere. Aceste ape minerale bicarbonate, la ieşirea la suprafaţă, pierd bioxidul de carbon şi precipită carbonatul de calciu ce se depune pe suprafaţa

plantelor şi al altor resturi organice.Depunerile succesive de tuf calcaros în jurul izvoarelor de aici, au dat naştere unui con

proeminent, care a încadrat şi cîteva exemplare de conifere ce dau Iodului un aspect fascinant. O situaţie asemănătoare, dar la o scară mai mare, o întîlnim la Sîngeorz-Băi, dar aici prin amenajările efectuate pentru nevoile de tratament au schimbat aspectul natural, nativ al zonei, astfel că numai „Zăvoaiele Borcutului" ne pot oferi frumuseţea fenomenelor hidrogeologice care sînt ocrotite prin lege.

REZERVAŢIA „RÎPA CU PĂPUŞI" DE LA DOMNEŞTI (Judeţul Bistriţa-Năsăud)

Rezervaţie geologică situată la 500 m vest de satul Domneşti, în apropierea şoselei Sărata-Domneşti, unde putem să identificăm toate stadiile de dezvoltare, de creştere a unei concreţiuni de la germeni şi pînă la forme realizate.

Formarea lor are loc în interiorul stratelor, unde în jurul unor centre de depunere în cele mai dese cazuri sfărămături de roci, resturi de scoici, resturi de roci, apele bogate în substanţe minerale, aflate în ele sub formă de soluţii coloidale, precipită substanţele respective în decursul a milioane de ani. Din punct de vedere geologic, concreţiunile formate sînt cuprinse aici într-un nisip cu granule neregulate, depuse de marea sarxnaţiană într-o zonă de ţărm.

Grupul de concreţiuni „soldaţii" apoi „femeia de piatră", „ciupercile" etc., de la Domneşti sînt adevărate opere de artă create de natură dealungul erelor geologice ce atrag prin frumuseţea lor pe numeroşi turişti ce vizitează aceste locuri.

REZERVAŢIA „MASIVUL DE SARE DE LA SĂRĂŢEL" (Judeţul Bistriţa-Năsăud)

Rezervaţia geologică reprezentată prin masivul de sare de la Sărăţel, situat la cota 12 km sud-vest de oraşul Bistriţa Năsăud în zona de confluenţă a rîurilor Bistriţa, Budac şi Şieu.

Sarea apare aici ca un nucleu plastic într-o cută anticlinală de tipul diapir care afectează toate sedimentele miocene străbătute.

Prezenţa sării sub depozitele de luncă ale celor trei rîuri (Bistriţa, Budac, Şieu) zona de confluenţă, este semnalată de apariţia a numeroase terenuri cu eflorescente saline, plante de sărătură, izvoare şi bălţi sărate. Pe malul stîng al Şleului, există o baltă cu apă sărată şi nămol sărat.

Sarea acestui diapis a fost exploatată în trecut, fapt atestat de un monument epigrafic din gresie dură ce a fost identificat în apropierea confluenţei Şleului cu Budacul monument ce datează din prima jumătate a sec. II e.n. (d. Chintăuan I., Rusu I., Sîngeorzan O. 1974).

Inscripţia de pe el aminteşte de un sclav al unui mare bogătaş care făcea parte din serviciul de administrare şi exploatare a salinelor. Acest sclav, Atticus, mai răsărit şi destoinic, a ajuns la o situaţie mai bună.şi a ridicat altarul în cinstea stăpînului.

Zona masivului de sare de la Sărăţel, în suprafaţa de cca. 5 ha, prin prezenţa sării masive la suprafaţă, a izvoarelor sărate a cîmpurilor cu eflorescente saline şi vegetaţie de sărătură, prin prezenţa unui lac cu apă dulce (780 m) situat pe Dealul Făgetului, prin peisajul atrăgător, a dus la ocrotirea acestei interesante zone din judeţ.

BAZALTELE DE LA RACOŞUL DE JOS (Judeţul Braşov)

Rezervaţie geologică situată în partea vestica a Munţilor Perşani în apropierea comunei Racoşul de Jos, unde găsim o interesantă formaţiune eruptivă bazaltică. La această rezervaţie se poate ajunge de la Halta C.F.R. Rupea, străbătînd cîteva sute de metri pînă la vechea carieră de bazalte situată pe malul drept al Oltului la o înălţime de 20 m cu o suprafaţă ide 1,05 ha.

În centrul acestei vechi cariere de bazalt se află zona ocrotită, formată din imense prisme bazaltice cu o înălţime de 15 m a căror formă ne permite să examinăm cu uşurinţă structura lor petrografică. Din analiza acestui profil distingem în partea sa inferioară o zona columnară (10—15 m) de o rară frumuseţe peste care se găsesc lave nedispuse în prisme, iar la suprafaţă o lavă scoriacee.

Pentru a ocroti şi conserva aceste spectaculoase coloane bazaltice, această zonă a fost declarată monument al naturii.

BAZALTELE DE LA PIATRA CIOPLITĂ (Judeţul Braşov)

Rezervaţie geologică situată în Munţii Perşani, în apropierea comunei Comana de Jos din pitoreasca Vale a Gomanei, care este tăiată în calcare triasice, pe o suprafaţă de 0,05 ha. Pe malul drept al văii se află un masiv de calcare triasice din care se exploatează bazalt.

Aceste bazalte, la fel ca la Racoşul de Jos, au un aspect columnar şi sînt încadrate de frumoase păduri de conifere.

Datorită importanţei sale geomorfologice cît şi a frumuseţii sale peisagistice, ansamblul de la Piatra Cioplită a fost declarată monument al naturii.

BAZALTELE DE LA RUPEA (Judeţul Braşov)

Rezervaţie geologică din Munţii Perşani, situată în zona de confluenţă a văii Cohălmel cu Valea Mare, în apropierea oraşului Rupea, amplasat pe şoseaua naţională Braşov — Sighişoara, cu o suprafaţa de 8,96 ha.

Pe versantul nordic al dealului Cohălmel observăm o.carieră din care se exploatau bazalte compacte, ce au fost utilizate la diverse construcţii, inclusiv a vestitei cetăţi a Cohalmului ridicată în secolul ai XII-lea şi ale cărei vestigii se pot vedea şi azi pe versantul nordic al Văii Mari, chiar în faţa acestei rezervaţii.

După unii autori aceste bazalte ar reprezenta umplutura unui con de erupţie, formînd singurul neck vizibil de bazalte din Bazinul Transilvaniei (d. M. Bleahu şi colab., 1976). Datorită importanţei sale ştiinţifice această zonă de circa 9 ha a fost declarată monument al naturii.

VULCANII NOROIOŞI - PÎCLELE MĂRI ŞI PÎCLELE MICI (Judeţul Buzău)

În regiunea Carpaţilor de curbură, de la Berea pînă la Pîclele, se află una dintre cele mai interesante rezervaţii geologice din România. „Vulcanii noroioşi", cu o suprafaţă de 5 ha.

Fig. 34 - Vulcanii noroioşi de la Berca PolicioriAceastă rezervaţie geologică şi floristică este situată la 12 km de comuna Berea, la care se poate

ajunge din şoseaua naţională Buzău — Braşov, sau cu trenul de la Buzău pînă la Staţia C.F.R. Berea, de unde trecem podul peste Valea Buzăului şi apoi parcurgem un drum variat şi denivelat printre schelele şantierului petrolifer Schela — Berca.

După acest drum anevoios ajungem pe un platou arid unde ne întîmpină dealurile Pîclele Mari şi Pîclele Mici, care prezintă zeci şi sute de vulcani în miniatură, prin craterul cărora se prelinge permanent bolborosind o lavă vîscoasă şi noroioasă.

Vulcanii noroioşi sînt situaţi pe o suprafaţă a patru platouri de vîrstă cuaternară în lungul anticlinalului Sătuc — Berea — Arbănasi — Niculeşti, platouri cu înălţimi ce variază între 400—450 m, cu distanţa de 3—4 km între ele.

Aceşti vulcani în miniatură denumiţi şi „fierbători" sînt extrem de variaţi ca formă şi mărime de la conuri de 7—8 m pînă la „pigmei" abia răsăriţi peste nivelul solului, de la suprafeţe netede, fluide cu diametru de 4—5 m şi cu o intensă bolboroseală în centru, la origini minuscule din care răbufnesc periodic gazele ce aruncă noroiul mai consistent sau mai fluid, după procentul de apă. Apariţia lor este legată genetic de formaţiunile cutate ce cuprind zăcămintele de petrol. Acestea sînt acoperite pînă la suprafaţă cu o alternanţă de straturi marnoase şi nisipoase saturate cu apă sărată. Stratele de deasupra zăcămintelor de petrol şi gaze prezintă fisuri cauzate de alternanţa rocilor tari şi a celor moi care s-au rupt în timpul căutărilor şi au dat naştere dealurilor din această zonă.

Prin aceste fisuri gazele de sondă se ridică în sus şi antrenează cu ele apa sărată din stratele de nisip, determinînd înmuierea materialului argilos şi marnos de pe parcurs, care formează mase noroioase ce dau naştere acestor vulcani în miniatură.

Vizitînd această rezervaţie a vulcanilor noroioşi veţi fi impresionaţi nu numai de peisajul ciudat creat de acest interesant fenomen geologic, dar şi de vegetaţia ce se instalează în zonele cu soluri sărăturoase. Vegetaţia lemnoasă este slab reprezentată, însă aici găsim o specie lemnoasă interesantă, cunoscută sub numele de gărdurăriţă (Nitraria schoebefi) care a fost descoperită aici pentru prima dată în ţara noastră, de către marele nostru botanist prof. dr. D. Brândză. Planta face parte din familia Zygophyllaceae, şi are aspectul unei tufe ramificate, de 1—2 m înălţime. Ramurile ţepoase susţin din loc în loc smocuri de frunze cărnoase.

Gădurăriţa este o plantă rară, monument al naturii care este răspîndită doar în Siberia şi Australia, iar Staţiunea de la Berca din ţara noastră reprezintă punctul cel mai vestic a arealului său european. Pe coastele aride, impregnate în sare mai întîlnim şi alte plante specifice solurilor sărăturoase ca: săricică (Salsola soda), brînca (Salicarnia herbacea), Obione verrucifera, Petrosimonia. trianara, Suaeda maritima, Camphorosma ovata ş.a.

BLOCURILE DE CALCAR DE LA BĂDILĂ ŞI SAREA LUI BUZĂU (Judeţul Buzău)

Rezervaţie geologică şi paleontologică situată pe valea Buzăului, între localităţile Pîrscov şi Bădilă, reprezentînd blocuri de calcar de tip Staniberg, care se întind pe o suprafaţă de circa 100 ha. Prezenţa acestor blocuri calcaroase în această regiune, în care nu există nici un masiv calcaros, reprezintă o curiozitate geologică greu de explicat, deoarece formaţiunile înconjurătoare, sînt predominate de depozitele badeniene în care roca caracteristică este brecia. În satul Bădilă unde se află calcarele se poate ajunge din satul Ciuta (2 km sud de Hanul Ciuta), după care se trece Buzăul pe podul de lemn şi se urmăreşte poteca ce duce la gara (2,7 km). Vizitarea rezervaţiei necesită părăsirea drumului, traversarea căii ferate şi coborîrea pe potecă pînă la rîu. În acest loc Buzăul şi-a tăiat un sector de ale ceva mai îngust, care separă depresiunea de la Gislâu, aflată în amonte, începînd de la Pîrscov şi se continuă pe mai mulţi kilometri în aval.

Fig.35 — Calcare de la BădilaStrîmtorarea văii care nu ţine decît 5 km, este determinată de existenţa aici a unor roci ceva mai

rezistente (gresii, microconglomerate, blocuri de calcar) în care eroziunea rîului întîmpină rezistenţă.Blocurile în număr de peste 40 se pot observa atît în albia rîului unde constituie adevărate

obstacole în calea,apei cît şi pe treapta inferioară. În albie sînt mai numeroase, iar patru dintre ele sînt mai mari, ajungînd la 7 metri înălţime, 6—10 m lungime şi 5—7 m lăţime.

În aceste blocuri de calcar s-au identificat numeroase resturi fosile de alge din genurile: Cayeuxia, Salpingoporella, Champleliella, Clypernă, Lithocodium, Dirersocallis, Marinella, etc., gasteropode din genurile: Nerinea, de amoniţi (Perisplinctes), hexacorali (Pseudocaenia sp., Heliocoenia variabilis, Ripidogyra sp.), foraminiferi şi radiolari, calcificaţi care indică faciesul caracteristic jurasicului superior.

Această regiune a Văii Buzăului, reprezintă o mărturie evidentă a trecutului geologic şi paleontologic al patriei noastre, fapt pentru care a fost pus sub ocrotirea legii şi declarat monument al naturii.

GRUNJUL SAU PIATRA ALBĂ (Judeţul Buzău)

Străbătînd încîntătoarea Vale a Slănicului, afluent pe stînga al Buzăului, avem posibilitatea să admirăm numeroase obiective naturale care şi prin formă şi dimensiune au stîrnit interesul şi cărora nu rareori i s-au atribuit interpretări legendare din cele mai fanteziste.

După circa 50 de km de la încadrarea pe şoseaua E 20, pe drumul asfaltat judeţean ce urcă spre Slănic, ajungem în comuna Mînzăleşti, şoseaua trece de pe stînga pe dreapta, apei şi imediat în dreptă confluenţei rîului Jghiabu cu Slănicu se impune în peisaj, în mijlocul albiei Slănicului, un bloc piramidal de culoare alb-cenuşiu-verzui. Acestui bloc piramidal i s-a dat denumirea de „Grunj", cu sens de grumaz, şi cea de piatră albă de la culoarea care se impune ochiului încă din depărtare. El este alcătuit din depozite tectoniere, îndeosebi într-un orizont mai gros de tuf dacic de culoare alb-verzuie prins între stratele de marne şi gresii cu poziţii aproape verticală.

Aceste formaţiuni se văd şi în albia minoră, unde dau pragul mici, cît şi pe versantul stîng al văii, unde se impun în peisaj prin culoare şi pantă accentuată pe stînca înaltă de aproape 18 m şi cu un diametru bazal de circa 15 m se văd urmele eroziunii apelor subliniate de mai multe trepte. Deşi albia minoră a Slănicului se află la stîngă de el, totuşi la viituri, apele crescute ale rîului ajung la baza sa exercitînd o eroziune întinsă.

Grunjul reprezintă un punct important atît pentru studiile geologice cit şi pentru imaginea aparte pe care o dă peisajului fapt pentru care este declarat rezervaţie geologică.

CARSTUL DE SARE DE LA MÎNZĂLEŞTI (Judeţul Buzău)

Comuna Mînzăleşti se află în bazinul superior al Slănicului la contactul dintre munţi şi Subcarpaţii

Vrancei. O notă aparte în fizionomia acestei regiuni este dată de relieful dezvoltat pe sare, aflat la suprafaţă sau la mică adîncime, rezultînd un complex de forme de relief extrem de variate cu dimensiuni foarte mari.

Cea mai mare parte din arealul ei se desfăşoară în bazinul Pîrîului Jgheabu, afluent pe stînga al Slănicului, zonă trecută sub ocrotire conform Legii 9/1973. La acest grandios complex de sare se poate ajunge din Buzău, pe drumul judeţean ce duce la Lopătari. Din dreptul confluenţei pîrîului Sărata cu Slănicul (La intrarea în comuna Lopătari) după ce am admirat micromorfologia carstică a versantului stîng al Slănicului, mergem pe drumul de căruţă spre est circa 200 m pînă ajungem la un platou cu aspect selenar.

Aici vom admira numeroase doline simple sau îngemănate, extrem de largi (20—40 m) şi adînci (10—15 m) cu versanţi prăpăstioşi, o broderie de lapiezuri adînc tăiate în blocurile de sare, avene profunde îndeosebi la contactul dintre sare şi argila sărăturoasă, peşteri a căror guri de intrare sînt bogat ornate de stalactite şi concreţiuni sculptate în sare. În acest peisaj încîntător apar numeroase depresiuni ovale sau rotunde cu diametrul cuprins între 5—50 m, a căror vatră este acoperită cu apă sau cu vegetaţie higro şi hidrofilă.

Lacurile cele mai mari au apărut în depresiuni mai extinse, rezultate din îngemănarea dolinelor, aşa-numitele uvalas-uri. Cele mai interesante sînt: Lacul Mare (65,40 m adîncime), Lacul Castelului (3,90 m adîncime).

Tot pe acest platou putem admira numeroase peşteri şi o vegetaţie de sărătură formată din unele specii de talie redusă ca: Salicomia herbacaea, Artemisia salina, Obione pedunculata ş.a.

CANARELELE DE LA HÎRŞOVA (Judeţul Constanţa)

Rezervaţie geologică şi paleontologică situată în apropierea oraşului Hîrşova, pe malul Dunării într-o zonă calcaroasă, unde se află ruinele vechiului castru roman Carsium.

Această rezervaţie cu o suprafaţă de 5,30 ha cuprinde unica zonă din ţara noastră în care calcarele jurasice apar la zi şi formaţiunile sînt extrem de fosilifere în unele puncte, permiţînd astfel comparaţii şi corelări cu alte zone similare din Europa.

Studiul litologic al acestei rezervaţii a fost început de K. Peters în anul 1867 şi aprofundat de către V. Anastasiu care reuşeşte ca în teza sa de doctorat să precizeze vîrsta acestor formaţiuni şi dispunerea etajată a straturilor litologice care aparţin jurasicului superior.

În anul 1909, 1 Simionescu, începe studiul palentologic a formaţiunilor calcaroase de la Hîrşova, identificînd în aflorimentele de la est de portul Hîrşova, blocuri groase de 0,5—l m în care s-au identificat rămăşiţe de spongieri, corali, belemniţi, amoniţi, bivalve şi echinide.

Amoniţii identificaţi în calcarele de la nord de Hîrşova, reprezentaţi de specia Parawedekindia arduensis, arată că ele datează din Oxfordianul inferior. Aceste cercetări au fost confirmat de studiile recente efectuate de Aurelia Bărbulescu (1947).

Datorită importanţei sale ştiinţifice, geologice şi paleontologice, această zonă pitorească a subsolului dobrogean a fost pusă sub ocrotire şi declarată monument al naturii.

VALEA IADULUI — TURIA (Judeţul Covasna)

Rezervaţie geologică situată pe versatul estic al Munţilor Bodocului la sud de şoseaua Bixad — Tg. Secuiesc, din comuna Turia.

La această interesantă rezervaţie se poate ajunge parcurgînd drumul marcat cu triunghi roşu care începe din faţa sanatoriului Turia şi străbate o pitorească zonă a unei păduri de fag cu întinse poieni care duc la Vf. Dosul Pietrei (1240 m) după care coborîm circa ½ oră şi ajungem la Valea Iadului. În această vale avem posibilitatea să observăm numeroase izvoare minerale (carbogazoase) şi puncte de emanaţii de bioxid de carbon, (mofete), care sînt semne ale activităţii post-vul canice ce caracterizează întreaga regiune a Munţilor Gurhiu-Harghita.

Datorită importanţei sale geologice, o suprafaţă de cca. 3 ha care concentrează punctele de emanaţii şi izvoarele minerale a fost ocrotită şi declarată monument al naturii.

DEALUL MĂGURA UROIULUI (Judeţul Hunedoara)

Reprezintă o interesantă rezervaţie geologică, de origine vulcanica cu o suprafaţă de 392 km 2

(circa 10 ha) ce formează un abrupt cu grohotişuri spre terasa Mureşului şi cu o pantă lină spre nord. O

puternică şi prelungită înşeuare îl leagă de restul dealurilor din nord. pe undo se pare că'ar fi curs cîndva Mureşul.

În dealul Uroiului se observă trei scurgeri de lavă andezitică. El poate fi observat bine din oraşul Simeria şi o ascensiune pe el îţi oferă o largă panoramă a Văii Mureşului, iar spre sud pînă departe spre Valea Streiului.

PIATRA CEŢII (Judeţul Hunedoara)

Denumită şi Vîrful Ceţii, reprezintă o rezervaţie geologică situată la altitudinea de 1233 m pe Valea Ceţii de Sus. Rezervaţia este un masiv calcaros cu numeroase fenomene carstice (peşteri, chei) cascade, etc., ce atrage nu numai oamenii de ştiinţă ci şi turiştii.

Este un monument geologic şi peisagistic căruia i se mai adaugă şi minunata „Poiana cu narcise", ce se deschide primăvara la poalele înălţimii.

MUNTELE VÎLCANU (Judeţul Hunedoara)

Rezervaţie geologică cu o suprafaţă de cca 52 ha, situată la altitudinea de circa 500 m, deasupra serpentinelor pasului Buceş — Vulcan, reprezentînd cumpăna apelor între Crişul Alb şi Arieş, străjuind din înălţimea celor 1266 m, drumul moţilor între Brad şi Abrud.

Clipa calcaroasă recifală, coraligenă, prezintă bancuri calcaroase stratificate de culoare gălbuie-cenuşie cu resturi fosilifere caracteristice faunei de apă caldă din timpul formării coralilor. Rezervaţia are şi o mare valoare peisagistică: cu stîncile-i abrupte şi pleşuve, ce încadrează armonios în peisajul încîntător, Oferind largi perspective peste Apuseni, său către sud spre Valea Mureşului.

Datorită importanţei sale geologice şi peisagistice, Muntele Vîlcan a fost pus sub ocrotire şi declarată monument al naturii.

REZERVAŢIA CREASTA COCOŞULUI (Judeţul Maramureş)

Rezervaţie geologică reprezentată de un masiv eruptiv, andezitic, situată la hotarul comunei Deseşti, între bazinul Văii Someşului şi cel al Tisei, în apropierea oraşului Baia Sprie (12 km) şi la 12 km de legendarul Izvor al lui Pintea. Pe platoul care leagă Baia Mare de Sighet, apare un perete abrupt de circa 60—100 m. înălţime care culminează cu Creasta Cocoşului, care mai este cunoscută de localnici şi sub diverse denumiri ca: „Pana Cocoşului", „Creasta Gutîiului", „Ţîcla Gutîiului” sau „Piatra Mare".

Această rezervaţie geologică ocupă o suprafaţă de 50 ha şi este formată din gigante tuburi de orgă, reprezentate prin coşuri vulcanice prin care a erupt lava incandescentă ce a străpuns placa de aglomerate vulcanice.

Roca ce constituie „Creasta Cocoşului” este un andezit cu piroxen, biolit şi hornlblendă, cunoscut în literatura de specialitate sub numele de „andezit de Gutîi”. Această formaţiune constituie ultima manifestare a vulcanismului din regiunea Baia Mare.

Vegetaţia Crestei Cocoşului şi a grohotişurilor ce se află în golul de munte este săracă în specii.Pe alocuri cresc tufe de ienupăr (Juniperus comunis), păiuş (Festuca ovina), steluţă (Astcr

alpinus), părul porcului (Nardus stricta), urechelniţa (Sempervivum montanum), salcia de munte (Salix caprea), arinul (Alnus viridis).

La o altitudine mai mică vegetaţia ierboasă este formată din afin (Vaccinium myrtillus, V. uliginosum), merişor (Vaccinium vitis-idaea), toporaş (Viola declinata), odolean (Valeriana tripteris), clopoţei (Campanula polymorpha), feriguţa (Aspleniurri viride)t smeoaică (Laserpitium alpinum) care completează peisajul acestei zone.

Din avifauna rezervaţiei se remarcă acvila de stîncă (Aquila chrysaetos), acvila ţipătoare mică (Aquila pomarina), corbul (Corvus corax), codobatura vînătă (Motacilla cineera), uliul păsărelelor (Accipiter nisus).

Datorită importanţei sale geologice deosebite şi a peisajului său înconjurător cu totul deosebit, o suprafaţă de 50 ha din „Creasta Cocoşului” a fost pusă sub ocrotire şi declarată monument al naturii.

PODUL NATURAL DE LA PONOARE (Judeţul Mehedinţi)

Rezervaţie geologică reprezentată printr-un complex carstic cu o mare varietate de forme (peşti, arcade, văi) ce este situată la 5 km sud-vest de Baia de Aramă, în apropierea comunei Ponoarele. Aici putem admira un pod natural care traversează şoseaua ca o arcadă de circa 25 m lungime şi 8 m lăţime, format dintr-un banc de calcar cu o grosime de 4 m. În partea estică a podului se întinde depresiunea Ponoare care are aspectul unei chei de calcar, prin care curge o dolină circulară în ai cărui perete vestic se deschide Peştera de la Pod, cu o dezvoltare totală de 633 m şi care reprezintă de fapt originea podului.

Pentru a admira acest complex de fenomene carstice trebuie să urcăm dealul care adăposteşte această peşteră, iar de acolo ne apare în faţă un mare bazin care pe timp de ploaie se transformă într-un imens lac, care este alimentat de apele reunite ale Văii Gheorghieştilor şi Văii Mari.

Această zonă este interesantă prin cele doua peşteri, cea de la Pod şi Peştera Zăton situată în zona ponorului Zăton cit şi prin interesantul cîmp de lapiezuri îngropate, situat pe creasta dealului şi care separă cele două depresiuni, cîmp ce oferă un peisaj inedit prin ariditatea sa şi prin sculptura adîncă a şanţurilor ce dă un aspect fantastic acestei zone calcaroase.

Rezervaţia de la Ponoare are o suprafaţă de 100 ha şi datorită importanţei sale ştiinţifice a fost declarată monument al naturii.

REZERVAŢIA CHEILE CORCAIA (Judeţul Mehedinţi)

Cheile Corcaia sînt situate în Valea Cernei la circa 40 km amonte, de Băile Herculane. În aceste frumoase chei se poate ajunge urmărind drumul forestier recent construit pe vale sau de la Cloşani pe Valea Motrului Sec şi apoi. pe poteca ce trece la Cerna-Sat.

Cheile Corcaia sînt tăiate într-un mic masiv de calcare urgoniene situate în albia Cernei. Ele au o lungime de 200 m dar sînt extrem de interesante prin multitudinea de forme pe care le cuprind. Pereţii cheilor sînt verticali de aproape 150 m înălţime iar lăţimea de numai cîţiva metri. Fundul cheilor este săpat în marnite de 4—6 m ce formează o salbă neîntreruptă de o rară frumuseţe. În afara mamitelor ca forme excarstice, mai sînt de semnalat pe masivul de calcar din chei diverse tipuri de lapiezuri, iar ca formaţiuni endocarstice un mare număr de peşteri (peste 20) ce totalizează aproape 400 m galerii.

Cheile Corcaia reprezintă o interesantă rezervaţie morfogenetică, unde putem observa studiul formării şi evoluţiei canioanelor din zonă. Aspectul lor de un rar pitoresc justifică crearea aici a unei rezervaţii geologice de circa 10 ha. Această rezervaţie este propusă a fi inclusă în viitorul Parc Naţional Domogled—Valea Ciutei.

LACUL URSU (SOVATA) (Judeţul Mureş)

Rezervaţie geologică situată în staţiunea Sovata-Băi, reprezentată printr-un lac carsto-salin care face parte din depresiunea subcarpatică internă Praid-Corund-Sovata, situată la contactul formaţiunilor eruptive ale lanţului muntos Gurghiu cu cele sedimentare ale Bazinului Transilvaniei.

Lacul Ursu s-a format în anul 1875 într-o depresiune care a luat naştere ca urmare a unor alunecări şi prăbuşiri de teren. În această depresiune formată, s-a acumulat apa pîraielor Auriu şi Topliţa. Lacul are o suprafaţă de 46 ha şi o adîncime de 18,40 m, fiind astfel cel mai întins lac format pe sare din ţara noastră. Acest lac prezintă fenomenul de heliotermie, care constă din încălzirea inegală a apei sărate prin insolaţie. Aceasta se datoreşte densităţii mai mari a apei sărate, care într-un bazin închis se sedimentează, salinitatea crescînd cu adîncimea.

Din cauza densităţii diferite, în apa acestui bazin lipsesc curenţii de convecţie care să omogenizeze din punct de vedere termic apa, fapt pentru care pătura de apă de la suprafaţă se încălzeşte puternic, fără să cedeze căldura stratelor subjacente. Salinitatea şi temperatura ridicată conferă apelor lacului Ursu calităţi curative deosebite, fapt pentru care aici s-a construit o importantă staţiune balneară, îmbinată cu grija- deosebită pentru ocrotirea acestui monument al naturii de o mare valoare ştiinţifică.

CĂLDĂRILE DE LA COZLA (Judeţul Neamţ)

Rezervaţie geologică situată în Parcul Municipiului Piatra Neamţ, instalată pe depozitele de şisturi menilitice şi disodilice din Oligocen. În aceste depozite se găsesc un număr foarte mare de solzi, schelete şi, impresiuni de peşti, ce formează adevărate cuiburi fosilifere ce au fost semnalate întîia oară în anul 1888 de Leon Cosmovici.

Straturile de şisturi menilitice care predomină în rezervaţie, conţin numeroase schelete de peşti din specia Ciupea crenata (sardea). Printre cercetările palenontologice de detaliu asupra acestei faune ictiologice străvechi au fost făcute de Ion Simionescu profesor de geologie la Universitatea din Iaşi. El publică un număr de 12 specii de peşti fosili, efectuînd şi unele studii comparative cu fauna ihtiologice! de la Suslăneşti-Muscel, de unde Mircea Păucă a descoperit aproximativ 50 de specii de peşti fosili dintre care unii au astăzi urmaşi în Marea Neagră (d. Macarovici).

Pentru cunoaşterea mai amănunţită a evoluţiei vieţuitoarelor pe pămîntul ţării noastre în trecutul său geologic, această zonă interesanta din ţinutul Neamţului a fost decretată rezervaţie geologică naturală.

MASIVUL MUNTICELU ŞI CHEILE ŞUGĂULUI (Judeţul Neamţ)

Rezervaţie geologică reprezentată printr-un masiv calcaros cu variate formaţiuni carstice situate la 19 km de oraşul Bicaz, culminînd culmea Surduc-Munticelu cu o suprafaţă de 90 ha. Din Muntele Surduc nu a mai rămas mult, deoarece roca sa calcaroasă a fost mult exploatată, dar în schimb muntele Munticelu şi-a păstrat peisajul său sălbatic care te uimeşte prin frumuseţea sa naturală. Acest masiv este constituit din calcare masive albe cenuşii care adăposteşte o bogată faună fosilă, reprezentată prin: brahiopode, bivalve, gasteropode, care atestă vîrsta Jurasică şi Cretacică a acestei zone.

În afara constituţiei geologice interesante, masivul Munticelul prezintă şi unele formaţiuni carstice remarcabile, printre care amintim, Cheile Şugăului care sînt de o sălbăticie fără seamăn. Tot aici în anul 1972 a fost descoperită în versantul vestic al masivului o frumoasă peşteră cu formaţiuni calcitice care în scurt timp va deveni un punct de atracţie turistică.

O suprafaţă de circa 90 ha din Masivul Munticelu a fost pusă sub ocrotire şi declarată monument al naturii.

PIATRA TEIULUI (Judeţul Neamţ)

Interesantă rezervaţie geologică cu o suprafaţă de 0,20 ha ce constituie un recif Cretacic cu o înălţime de 17 m, care a fost amintită pentru prima dată de Alecu Russo: „un turn singuratic care pare că răsare din poiană şi se avîntă spre cer". Această capodoperă a naturii pare a fi o construcţie antică care străjuieşte astăzi apele lacului de acumulare de la Bicaz.

Această frumoasă rezervaţie geologică reprezintă şi hotarul folcloric al legendelor dorne izvorîte şi create din Ţara Dornelor şi inima Ceahlăului.

Prof. E. Ţopa arată că: „Piatra Teiului este vitejia diavolului care s-a apucat să iezească Bistriţa şi-a prăvălit pînă aici stana de piatră din creştetul Ceahlăului. Dar tocmai cînd să stăvilească apa şi să înece ţinuturile, cocoşul a vestit revărsatul zorilor şi atunci necuratul a fugit vărsînd foc pe nări, de necaz a rămas stînca pe mal iar iar peste cîtăva vreme, un cioban a înfipt o cracă de tei în vîrful pietrei, să alunge pentru totdeauna diavolul. Mai tîrziu a răsărit un tei acolo şi „Piatra Teiului" i-a rămas numele pînă astăzi.

Piatra Teiului reprezintă un martor de eroziune constituit din calcare recifale compacte cu o structură pseudoolitică lipsite de material detritic. În el s-au identificat numeroase foraminifere, fragmente de briozoare, corali, precum şi cochilii de pachiodonte.

Calcarul este de vîrstă cretacică, fiind inclus în orizontul grezos de aceeaşi vîrstă, al stratelor de Bistra. În calcarul acestei formaţiuni detritice de fildeş, se cunosc mai multe puncte în care apar calcare recifale.

Piatra Teiului este situată pe terasa de 5—8 m a Bistriţei pe teritoriul satului Călugăreni şi Poiana Teiului. Ea este protejată integral datorită valorii sale ştiinţifice, făcînd parte din cadrul formaţiunilor de fildeş cretacic din Carpaţii Orientali.

MUNTELE PETRICICA (Judeţul Neamţ)

Rezervaţie geologică naturală situată în partea estică a municipiului Piatra Neamţ, formată din depozite menilitice şi disedilice de vîrstă Oligocenă. În aceste depozite, Leon Cosmovici, identifică în anul 1888 numeroase schelte şi impresiuni de peşti, mai ales dintr-o specie de sardea (Ciupea crenata). Această zonă de importanţă ştiinţifică, împreună cu Muntele Cozla din apropiere, au fost declarat rezervaţii geologice naturale.

MUNTELE DE SARE DE LA SLĂNIC PRAHOVA (Judeţul Prahova)

În catalogul rezervaţiilor din ţara noastră este considerat ca unul din cele mai frumoase şi interesante areale geologice ocrotite. Suportul rezervaţiei îl reprezintă sarea, dar ceea ce se ocroteşte în primul rînd este peisajul morfologic care s-a individualizat pe versanţii blocului de sare scos la zi de eroziune.

El se află în oraşul Slănic, la baza dealurilor de pe dreapta rîului cu acelaşi nume. Slănicul se află la capătul căii ferate care vine din Ploieşti Sud (44 km). Pentru turiştii care sosesc din Bucureşti sau de pe Valea Prahovei pot, fi folosite staţiile Ploieşti Vest (41 km) şi Buda (34 km).

Cursele sînt destul de frecvente (în medie la 2—4 ore), timp necesar pentru acoperirea distanţei fiind de circa 1½ din Ploieşti Sud şi 1 oră din Buda. Din Ploieşti se desfăşoară pînă la Slănic o şosea modernizată de care se leagă şoselele care vin de la Vălenii de Munte (16 km) şi din punctul Paralela 45° de pe şoseaua E 15 — prin Băicoi (35 km).

Pentru a ajunge la Muntele de Sare, din centrul oraşului aflat în zona străzii V. Alecsandri, se pleacă spre vest. De la intersecţia cu. Bulevardul Muncii (şoseaua care vine din sud de la Ploieşti) se apucă pe strada Baia Baciului care are în capăt staţia PECO în partea stîngă şi Supermagazinul în partea dreaptă. După aproape 200 m de urcuş pe o pantă de circa 10°, strada face un cot la dreapta, trece pe lîngă Centrul de recreere al elevilor (dreapta) apoi schimbă direcţia către stînga. Panta se domoleşte treptat şi după circa 10 m. ajungem în dreptul intrării complexului balnear Baia Baciului.

De la început privirea ne va rămîne aţintită asupra lacului Baia Baciului şi pe Muntele de Sare din spatele acestuia. Se intră în complex trecînd printre ramele instalaţiei de încălzirea apei pentru duşuri cu ajutorul energiei solare. Coborîm mai multe trepte, ocolim lacul pe la vest (stînga) şi după cîteva minute ajungem la baza abruptului sudic, al blocului de sare care reprezintă obiectivul principal al rezervaţiei-Acesta se desfăşoară pe circa 1,8 ha şi are în componenţă Muntele de Sare cu lacul din interior precum şi zona din imediata vecinătate în care so includ Lacul Porcilor, Lacul Baia Baciului şi versanţii înierbaţi.

Fig. 36 — Muntele de Sare—Slănic PrahovaPentru a înţelege modul în care a rezultat tot ansamblul sînt necesare cîteva detalii privind

structura geologică şi relieful regiunii. Oraşul Slănic se desfăşoară pe lunca, dar şi pe o parte a versanţilor văii Slănic, care aici este mai lungă avînd înfăţişarea unei mici depresiuni.

Dealurile care delimitează înălţimi de 600—850 m. Mai importante sînt: Dealul Damian, Dealul Crucîşor, Dealul Gorgoni, Dealul Glurcani şi Piscu Căţelu în vest şi Dealul Verde, Dealul Muşcelu, Dealul Comorilor, Dealul Sitaru în est.

De la nivelul superior al acestor culmi coboară spre apa Slănicului versanţi prelungi fragmentaţi de mai multe văiugi. Interfluviile dintre acestea adesea au înfăţişarea unor platouri care coboară în panta uşoară. La capătul sud-estic al uneia dintre ele — Podul Lungaşului — ce pleacă din culmea Ciurcani se află şi rezervaţia. Versanţii dealurilor sînt afectaţi destul de frecvent de alunecări de teren, ce dau naştere unui peisaj de zbîrcituri, ochiuri de apă şi curgeri noroiase mai ales acolo unde argilele precumpănesc, iar văiugile muşcă adînc în ei.

Cea mai mare parte din teritoriul pe care se desfăşoară oraşul se află în zona unui masiv de sare de vîrstă miocenă, apreciat de geologi ca avînd o suprafaţă de 1,6 km2 şi o grosime de 300—340 m. Unele din proeminenţele lui se situează la adîncimi mici, altele apar chiar la suprafaţă. El este îmbrăcat într-o mantie de roci argiloase, marnoase, puternic sărăturate care formează aşa-numita brecie a sării.

De-a lungul secolelor punctele unde sarea era curată şi aproape de suprafaţă au fost depistate de localnici şi folosite pentru aprovizionarea cu sare a populaţiei din regiunea colinară şi chiar mai departe. Primele ocne sînt realizate la finele secolului al XVII-lea pe stînga rîului Slănic în regiunea Baia Verde. Ulterior ele au fost săpate şi în alte locuri. Pe dreapta rîului, la poalele Lungaşului, la începutul secolului trecut, a început extragerea sării în două ocne care se aflau pe amplasamentul lacului Baia Baciului şi a Muntelui de Sare.

Exploatarea sării se realizează prin sistemul camerelor semicirculare, numit după forma lor şi sistemul în clopot. Blocurile de sare erau scoase la suprafaţă cu ajutorul crivocului — un sistem simplu de funii trecute peste nişte roţi de lemn care erau împinse din greu de către cei din ocnă.

Dar asupra blocurilor de sare n-a acţionat numai omul care-i smulgea părţi din interior, ci şi apa care pătrunzînd prin rocile de suprafaţă ajungea la partea superioară a ei producînd dizolvări. Cu timpul tavanul ocnelor se subţia, frecvent în el se produceau crăpături pe care apa le lărgea continuu, iar în final se ajungea la prăbuşirea lui.

Aşa s-a întîmplat şi cu ocna de la Baia Baciului la mijlocul secolului trecut. A rezultat o excavaţie destul de largă în care apa s-a acumulaţi formînd un lac. Dizolvarea, spălarea în Suprafaţa, alunecările au acţionat intens asupra malurilor. În urma unei alunecări mai însemnate produse în nord-vestul său este dezgolită latura de sud a Muntelui de Sare. Ulterior se va prăbuşi tavanul camerei, iar pe fundul acesteia apa adunată din ploi a dat naştere unui lac de 32 m adîncime. Ceva mai tîrziu a fost săpat în peretele estic al muntelui tunehil care ajunge pînă la marginea oglinzii de apă.

Vizitatorul acestor locuri va rămîne impresionat de multitudinea de sculpturi şi desene săpate în sare, sub forma unor dungi albe şi cenuşii ce descriu cute şi unghiuri din cele mai variate. Spectaculosul este imprimat de relieful carstic alcătuit dintr-o infinitate de lapiezuri tubulare adînci de cîţiva decimetri, separate de creste şi ace. La aceasta se adaugă formele de precipitare a sării din saramură rezultată după ploi sau din vaporii încărcaţi cu sare din vecinătatea muntelui. Ele frecvent au forma unor conopide de dimensiuni mici.

Cutremurul din 1977 a pricinuit crăpături mari şi adînci în pereţii Muntelui de Sare. Mult a avut de suferit şi tunelul, ceea ce a făcut ca accesul să nu mai fie posibil. Totuşi, din marginea sa, prin poarta de fier se poate zări oglinda lacului de culoare verde datorită concentraţiei mari în clorură de sodiu, o mică platformă tăiată în sare care rămîne suspendată deasupra lacului cu cîţiva centimetri vara cînd apa se evaporă mai mult, apoi pereţii împodobiţi cu numeroase desene create de tectonica sării şi, în sfîrşit, ghirlandele de stalactite ca nişte ţurţuri lungi, uneori pînă la 40 cm. lungime, care înconjoară marginea tavanului. Imaginea poate fi completată în urma unei ascensiuni uşoare pe latura de nord a muntelui, suind pe poteca, care se continuă la dreapta intrării în tunel. De sus impresiile sînt mult mai bogate. În faţa ochilor ne apar creasta crenelată a muntelui, deschizătura pe care în abis se profilează apa de smarald în care se proiectează pereţii vechii ocne. Lacul are forma uşor ovală cu axa mare de circa 46 m şi o suprafaţa de 1.300 m2. Salinitatea apei este de 260 gr./litru. În cursul rîului atît salinitatea cît şi temperatura apei nu suferă modificări prea mari.

În vecinătatea Muntelui de Sare se află lacul Baia Baciului — cel mai extins din localitate (6.100 m2) dar care are o adîncime de numai 62 m. Pe fundul său există nămol folosit de localnici în scop terapeutic. Marginile sale au fost amenajate cu poduri din scîndură pentru plajă, iar în capătul sudic o trambulină pentru sărituri în lac.

Lîngă Muntele de Sare se zăreşte un lac ceva mai mic — Lacul Porcilor (adîncimea sub 1 m) de pe fundul căruia se extrage – nămolul utilizat în staţiune pentru tratament. Versanţii care înconjoară acest complex au fost amenajaţi pentru odihnă şi recreere. În aceste condiţii multe din elementele peisajului iniţial al zonei tampon a rezervaţiei au dispărut. Totuşi, în apropierea Muntelui de Sare, pe malurile argiloase, sărăturoase se pot identifica o floră specifică halofilă reprezentată prin: sărărica (Salicvrnia herbaceea), pelinul (Artemisia salina), steluţa (Aster tripholium), tufărişuri de cătină etc.

Muntele de sare şi complexul balnear nu constituie singurele obiective pe care vizitatorul oraşului le poate vizita. La fel de solicitată este Salina Vechi. Aici, la suprafaţa există pavilioane pentru cel sosiţi la tratament, apoi policlinica, un interesant muzeu al sării şi cantina-restaurant.Dar cei sosiţi aici urmăresc în primul rînd coborîrea în adîncurile salinei. Aceasta se face cu ajutorul unui lift care în limbajul minerilor — se numeşte „colivie", poate datorită formei sale. Se coboară circa 220 m pînă în „mina Unirea" care a funcţionat între 1938 şi 1969. Ea este destinată circuitului turistic şi tratamentului medical. Aici se pot vizita în circuit mai multe săli din cele 15 şi care se găsesc dispuse în jurul unui stîlp imens de sare. Sălile au formă de trapez cu înălţimea de circa 60 m şi baza mare de 35 m. Impresionează varietatea de imagini pe care le compun orizonturile de sare în tente de alb imaculat la nuanţe de - gri şi negru, apoi unghiurile ascuţite, cutele care toate se îmbină în sute de modele inedite.

În săli pot fi zărite încă o parte a instalaţiilor şi uneltelor folosite cu ani în urmă la exploatarea sării (şine, vagoneţi, un pod de lemn). Mergînd spre stînga intrării vom întîlni săli special amenajate pentru exerciţii fizice şi tratamente medicale, un uriaş bazorelief dedicat marelui domn Mihai Viteazul, un monument al luceafărului poeziei noastre — Mihai Eminescu şi, în sfîrşit, un ansamblu sculptural simbolizînd geneza poporului nostru — toate fiind realizate printr-o migăloasă muncă de cioplire în blocuri uriaşe de sare.

Deasupra minei „Unirea" există mina „23 August" care a funcţionat între 1912—1943. Într-una din sălile acesteia cu lungimea de 80 ni, lăţimea de 32,5 m şi înălţimea de 54 m se organizează concursuri naţionale şi internaţionale de aeromodele, ultimul fiind în anul 1982.

LACUL FĂRĂ FUND DE LA OCNA SIBIULUI (Judeţul Sibiu)

Rezervaţie geologică cu o suprafaţă de 0.20 ha., Staţiunea balneară Ocna Sibiului este reprezentată printr-un lac antropic (mină de sare prăbuşită) cu stratificaţie termică a apei.

Masivul de sare de la Ocna Sibiului are o formă eliptică, cu axa mare de 1.300 m şi cea mică de 600 m. Sarea este de vîrstă badeniană şi are o poziţie diapiră, străpungînd depozitele pannoniene pentru a ajunge la suprafaţă.

Sarea de la Ocna Sibiului a fost exploatată încă din timpul romanilor şi apoi de toţi locuitorii acestei regiuni. Intensa şi continua exploatare a dus la excavarea unui număr mare de puţuri, creîndu-se astfel mari goluri subterane. Prin prăbuşirea unora dintre ele s-au format numeroase cuvete care cu timpul s-au umplut cu apă, dînd naştere la adevărate locuri.

Se cunosc astfel 14 lacuri, din care 10 cu apă sărată, iar 4 cu apă dulce sau pe cale de îndulcire.Dintre toate acestea a fost pus sub ocrotire, Lacul fără Fund, cunoscut şi sub numele de Lacul

Francisc. Lacul are o formă ovală, cu un diametru de 50 m şi o adîncime de 34,5 m. El s-a format pe locul unei vechi ocne care a fost părăsită în anul 1775 şi care s-a prăbuşit brusc. Ca la toate lacurile sărate de tipul acesta, există o stratificaţie a apei, atît al salinităţii cît şi a temperaturii, fapt explicat de existenţa. unei pînze de apă dulce permanentă la suprafaţă, apă ce provine de la un pîrîu şi prin care trec radiaţii solare în timpul verii. Diferenţa de salinitate împiedică formarea unor curenţi de convecţie, care să amestece apa şi să egalizeze temperatura, fapt pentru care stratul de apă sărată de sub cel de apă dulce acumulează în permanenţă căldura.

Fig. 37 — Lacul fără Fund de la Ocna SibiuluiSalinitatea şi distribuţia diferenţiată a căldurii este utilizată în tratamentele balneologice. Acest lac,

pe lîngă importanţa s-a geologică şi istorică mai adăposteşte în apele sale o interesantă faună adaptată mediului salin, iar, în jurul lui se dezvoltă o bogată floră halofilă.

Datorită valorii sale ştiinţifice, o suprafaţă de 2.000 m2 a fost declarată rezervaţie naturală şi este pusă sub ocrotire.

VULCANII NOROIOŞI DE LA HĂŞAG (Judeţul Sibiu)

Rezervaţie geologică situată la 21 km de oraşul Sibiu, în apropierea satului Hăşag, de unde se traversează Valea Pîrîului Alb, după care se urmează valea Pîrîului Visa.

Vulcanii noroioşi de la Hăşag sînt legaţi tot de zona de masive saline care cuprinde Bazinul Transilvaniei. Pe valea Pîrîului Visa, se poate observa trei conuri de mărimi diferite, cel mai mare care are un diametru de 50 m şi o înălţime de 6—8 m. şi două conuri cu un diametru de 10 m. Materialul ejectat din conuri este foarte fin şi pe el nu se poate fixa nici un fel de vegetaţie, fapt pentru care peisajul are un aspect dezolant.

Prezenţa vulcanilor de la Hăşag se explică prin structura geologică particulară pe care o imprimă prezenţa sării în fundament. Din cauza presiunilor tectonice din timpul fazelor de cutare, sarea fiind plastică, a fost împinsă spre suprafaţă formînd cute diapire. Un astfel de masiv diapir este cel de la Ocna Sibiu, situat la sud de Hăşag şi eare apare la suprafaţă.

La nord de Hăşag întîlnim un alt aliniament de masive diapire care nu apar la suprafaţă, dar care determină o dislocaţie puternica.

S-a constatat că în jurul vulcanilor, stratele panoniene sînt puternic dislocate înclinînd în toate direcţiile, efect al presiunilor exercitate de cele două masive diapire, între care este prinsă zona vulcanilor. Prin fracturile formate se elimină la suprafaţă gazul metan care antrenează odată cu el o anumită cantitate de apă sărată. Aceasta înmoaie marnele panonice, transformîndu-le în noroi, care este împins afară.

Noroiul evacuat la suprafaţă a dat naştere conurilor, prin care mai iese şi acum apa în care bolboroseşte gazul metan. Aceste curiozităţi ale naturii au fost menţionate pentru prima dată de C. J. Andrae în anul 1853, apoi în anul 1857 de E. Bielz, de H. Boeckh în anii 1911—1913 iar în anul 1942 de A. Vancea.

Datorită importanţei sale ştiinţifice şi peisagistice o suprafaţă de circa 100 ha. a fost pusă sub ocrotire şi declarată monument al naturii.

CALCARELE CU HIPURIŢI DE LA CISNĂDIOARA.(Judeţul Sibiu)

Rezervaţie geologică pe o suprafaţă de un hectar, reprezentată printr-un masiv bloc de calcar,

situat în apropierea satului Cisnădioara, în lungul Pîrîului Argintului, la poalele Muntelui Măgura. Stînca, de dimensiuni destul de mari, reprezintă un, bloc de calcar resedimentat în conglomeratele de la Cisnădioara, care reprezintă unicul martor al Cretacicului superior din această parte a ţării noastre.

Calcarele din care provine blocul respectiv, sînt calcarele recifale în facies de Gosan în care s-a identificat o faună fosilă bogată şi variată. Cu excepţia foraminiferelor şi coralilor, aici s-au mai semnalat: gasteropode, bivalve, amoniţi, (Puzosia, Acanthoceras, Turrilites), belemniţi.

Studiul acestor depozite ca şi a calcarului respectiv au fost făcute de mai mulţi cercetători români, între care amintim pe: M. Ilie (1955), M. Tocorjescu, M. şi D. Gheorghian, şi Denisa şi Marcel Lupu. Datorită importanţei sale ştiinţifice şi peisagistice, aceste calcare au fost declarate monumente ale naturii.

CALCARELE DE LA TURNU ROŞU (PORCEŞTI) (Judeţul Sibiu)

Rezervaţie geologică de vîrstă eocenică situată în comuna Turnu Roşu, la poalele Munţilor Făgăraş, aproape de defileul Oltului.

La această rezervaţie se poate ajunge străbătînd şoseaua comunală ce leagă localităţile Avrig şi Tălmaciu pînă în comuna Turnu Roşu, de unde se urmează în amonte Valea Caselor, ce trece prin localitate pînă l,-i marginea munţilor, care este mărginită de o bandă îngustă de calcar. Calcarele de la Porceşti au atras de timpuriu atenţia cercetătorilor din cauza excepţionalei bogăţii în fosile, care au format obiectul a numeroase lucrări ştiinţifice.

Pînă în prezent aici s-au identificat aproximativ 180 de forme, de: înraminiferi, coralieri, echinoderme, viermi, brahiopode, bivalve, gasteroode, reptile şi peşti.

Deosebit de importante sînt cele 15 specii de foraminifere (numuli, operculine, alveoline) care au dat posibilitatea stabilirii vîrstei acestor formaţii în comparaţie cu celelalte apariţii de calcare numulitice de la noi.

De asemenea, de un interes deosebit sînt resturile de peşti, pe baza cărora au fost identificate nu mai puţin de 63 specii de rechini, dominante fiind cele de Lamna şi de Carcharodon, ultimul fiind un rechin gigant. Aici s-au găsit cele mai frumoase exemplare de moluşte ca: Petcan, Spondylus, Cardium, Ostrea, bucina, Matica, Voluta, Conus.

Toate aceste caracteristici stratigrafică şi faunistice ale calcarelor la Turnu Roşu (Porceşti) le apropie de calcarele de la Albeşti (jud. Argeş) şi de la Azarlîc (satul Văleni, jud. Constanţa), fapt ce ne dovedeşte că marea comunica larg în timpul Eocenului de cele două părţi ale Carpaţilor, fără să se poată preciza unde se aflau acele culoare de legătură.

Calcarele de la Turnu Roşu (Porceşti) au o mare valoare ştiinţifică şi paleogeografică, fapt pentru care o suprafaţă de 26,40 ha. este declarată rezervaţie naturală şi este pusă sub ocrotire.

CALCARELE DE HALLSTATT DIN PÎRÎUL CAILOR (Judeţul Suceava)

Rezervaţie geologică reprezentată printr-un olistolit de calcare care adăposteşte o bogată faună medio-ţriasică. Această rezervaţie este situată pe Pîrîul Cailor, un afluent pe stînga al rîului Moldova, a cărui vărsare se găseşte la circa 1 km aval de localitatea Fundul Moldovei. De la gura lui se parcurge drumul unei vechi exploatări care urcă spre Dealul Cailor pînă la fostele galerii miniere, de unde se coboară o distanţă de 350 m spre nord-est, pînă se descoperă într-o excavaţie, unde se află aceste calcare cu mare valoare ştiinţifică.

Urmînd valea Pîrîului Cailor, după circa 2 km., aceasta coteşte spre nord, fiind tăiată în marnele cretacice. După încă 1,5 km., aproape de zona de izvoare, în dreptul Vîrfului Cailor ce se înalţă în stînga şi care este constituit din şisturi cristaline, iar dacă părăsim valea pe versantul ei drept, întîlnim două formaţiuni noi; xm mic masiv de calcare roşii şi apoi o masă mai mare de diabaze care stau lipite de jaspurile jurasice.

Micul masiv de calcare roşii este cel care a ridicat numeroase probleme şi care face obiectul ocrotirii. El reprezintă un bloc de 7—8 m lungime, 6—7 m lăţime şi 2—3 m înălţime, pe lîngă care se află şi alte blocuri mai mici desprinse din el. Acesta se găseşte la 350 m de gurile fostelor galerii, în care au fost exploatate zăcămintele de jespuri bogate în fier.

Aceste calcare roşii au fost descoperite în anul 1874 de către geologul austriac K. Paul şi redescoperite de alt geolog austriac B. Walter (1876), ambii recoltînd de aici numeroase fosile ce au fost determinate de marele paleontolog E. Mojsisovics (1879).

Pe baza acestor studii ei a publicat numeroase date originale în monografia sa asupra cefalopodelor triasice din regiunea mediteraneeană (1882), devenind un loc de referinţă pentru faunele triasice, aşa cum reiese din lucrările lui A r hal e r (1906) şi Kittl (1912).

Calcarele roşii de pe Pîrîul Cailor deşi cunoscute prin faima lor, nu au fost regăsite decît recent de către I. Turcueţ. Fauna acestor calcare cuprind 26 de forme, dintre care 15 amoniţi, şi 11 bivalve. Majoritatea sînt caracteristice pentru etajul Ladinian al Triasicului Mediu (specii de Protrachyceras, Arpadites, Celtites, iar dintre bivalve Daonella), dar există şi cîteva forme caracteristice Carnianului inferior (specie de Magaphillites, Daonella, Haltibia şi Monophyllites).

Datorită importanţei sale ştiinţifice deosebite, o suprafaţă de 500 m2 a fost pusă sub ocrotire şi declarată monument al naturii.

STRATELE CU APTYCHUS DE LA POJORÎTA (Judeţul Suceava)

Rezervaţie geologică situată pe Valea Moldovei, pe versantul, ei drept, la circa 2 km. aval de localitatea Pojorîta. Acest punct fosilifer se află aproape de halta Sadova, în locul în care şoseaua trece peste calea ferată.

Stratele de la Pojorîta sînt formate din marnocalcare roşii şi vulcanice, care alternează cu şisturi argiloase de aceeaşi culoare şi care trec lateral în calcare marnoase fine, sublitografice roşii şi verzui-gălbui. Aceste calcare marnoase prezintă cuiburi şi lentile de silice în care s-au identificat numeroase exemplare de aptychi ce aparţin la 6 specii ale Lamellaptychus şi Punctaptychus.

Aceste calcare au fost descoperite în 1876 de K. Paul şi ele aparţin Cretacicului inferior. Mai tîrziu Uhlig (1894 şi 1903) le consideră jurasice, dar toţi autorii O. Krautner, M. Ilie, Gh. Popescu şi D. Patrulius, ulterior s-au raliat primei păreri.

Pe baza recentelor cercetări a faunei din aceste straturi de către I. Turculeţ, s-a dovedit că formele de aptychi reprezintă Jurasicul superior.Această vîrstă a fost confirmată de studiul micropalentologic. asociaţia de calpionele (Calpionella alpina, C.elliptica, C. satuniana şi C. intermedia), precum şi cea de ale tipului Globachaete, indică, de asemenea, Jurasicul Superior.

Studiile recente efectuate în anul 1972 de M. Săndulescu, a evidenţiat prezenţa asociaţiei de tintinide (Tintinopsella carpatica, Calpionella darderi şi Calpionelopsis simplex) care îl face să extindă vîrsta acestor straturi de la Kimmeridgianul superior — Tithonic, la Berriasian şi Valanginian.

Unii autori le-au considerat ca aparţinînd unităţii flişului cretacic, avînd ca bază stratele de Sinaia, iar alţii ca făcînd parte din umplutura cretacică a sinclinalului Rarău.

Pentru valoarea geologică şi paleontologică deosebită, stratele cu aptychus care ocupă o suprafaţă de 0,50 ha au fost declarate monumente ale naturii.

PIATRA ŢIBĂULUI (Judeţul Suceava)

Rezervaţie geologică reprezentată printr-un masiv de calcare eocene fosilifere.Piatra Ţibăului este situată la confluenţa Văii Ţibăului cu Valea Bistriţei Aurii, şi la ea se poate

ajunge urmînd spre izvoare Valea Bistriţei, pe şoseaua Vatra Dornei — Borşa.Piatra Ţibăului este formată din brecii grosiere, conglomerate poligene şi gresii ce se dispun

discordant peste şisturile cristaline şi care pe baza faunei de numuliţi este atribuită Eocenului. Urmează apoi un pachet subţire de marne roşii, gălbui şi cenuşii-verzui, peste care se dispune calcare bine stratificate ce conţin numuliţi, bivalve, gasteropode şi corali, ce în ansamblu conferă întregului pachet, vîrsta eocenă şi anume Eocenul mediu.

Calcarele formează în malul stîng al văii Ţibăului o stîncă proeminentă cu pereţii abrupţi de circa 75 m înălţime, foarte pitorească şi impunătoare. Avînd în vedere importanţa ştiinţifică a acestei formaţiuni geologice, o suprafaţă de 10 ha a fost declarată rezervaţie naturală.

DOISPREZECE APOSTOLI (Judeţul Suceava)

Rezervaţie geologică, cunoscută sub numele de 12 Apostoli, se găseşte în partea de nord-vest a Munţilor Călimani, pe creasta care desparte văile Negruţa şi Neagra, afluenţi ai rîului Dorna. La ele se ajunge din Valea Neagră, urmînd fie poteca directă ce urcă din Gara Hăilii, pe Piciorul Hîrlei la Vf.

Munceilor, fie de la Neagra Şarului peste Vf. Lucaciul.Cei 12 Apostoli sînt tot atîtea stînci înalte de 8—12 m ce se înalţă ca nişte obeliscuri care sînt

vizibile din depărtare. Aceste stînci apar că nişte figuri caricaturale, o adevărată galerie suprarealistă de statui demne de Insula Paştelui.

Datorită valorii sale ştiinţifice şi peisagistice o supralaţă de 200 ha a fost declarată rezervaţie naturală.

ŞIROIRILE ŞI PIRAMIDELE DE PĂMÎNT DE LA STĂNCIOI (Judeţul Vîlcea)

Rezervaţie geologică situată pe valea pîrîului Stăncioi, afluent al Olteţului. La această rezervaţie se poate ajunge străbătînd şoseaua Bucureşti — Sibiu, pe varianta care evită oraşul Rîmnicu Vîlcea şi care traversează Oltul pe barajul nou construit. După ce străbatem co muna Goranu şi apoi comuna Fedeleşoiu, la 2 km de locul denumit Sticlărie, se trece peste conul plat de dejecţie al unui pîrîu ce coboară din dreapta, în al cărui versant urcă un drum forestier. Acesta este pîrîul Stăncioi, pe care se urcă circa 500 m, pe o potecă printre case, după care parcurgem încă 500 m pe firul văii.

Datorită regimului său torenţial, apele pîrîului a dezgolit o succe srane de strate de vîrstă Neogenă, constituite din pietrişuri, nisipuri marnoase şi marne, în care apa de şiroire şi de ploaie a sculptat o mare varietate de forme.

La 40 m. amonte de ultimul baraj, o primă deschizătură de 28 m lungime şi 9 m înălţime prezintă formele incipiente ale acţiunii apei care formează aici o reţea de ramificaţii ce prezintă adîncituri apreciabile. Aceste adîncituri ajung la 10 m înălţime, ele avînd forma unor imense tuburi de orgă sau de septe separate de hornuri adînci.

Incinta următoare are o lungime de 130 m şi o lăţime de 70 m, şi este reprezentată de numeroase şiroiri ascuţite ce dă aspectul dinţilor unui fierăstrău. Este aspectul tipic al lapiezurilor formate pe sare sau pe calcare ceea ce constituie o interesantă convergenţă de forme.

O zonă foarte interesantă este reprezentată de masivele piramidale de pămînt, stîlpi şi muchii rămase în picioare, datorită unor bolovani care le protejează în vîrf împotriva eroziunii.

Crestele gigantice de 80 m înălţime proeminează pe pereţii rîpii formînd numeroase turnuri ce domină regiunea. Datorită importanţei sale ştiinţifice şi peisagistice o suprafaţă de 12 ha a fost pusă sub ocrotire şi declarată rezervaţie naturală.

FOCUL VIU DE LA ANDREIAŞU DE JOS (Judeţul Vrancea)

Rezervaţie geologică situată pe Valea Milcovului, într-o zonă foarte pitorească, la confluenţa pîrîului Reghin cu Milcovul, numit „La Scuntari". Ajungînd în satul Andreiaşul de Sus avem posibilitatea de a vedea aceste „minuni" ale naturii care sînt focurile nestinse.

La circa 150 m distanţă orizontală de Valea Milcovului şi la 150 m diferenţă de nivel se observă o suprafaţă dreptunghiulară de 40/20 m, lipsită de vegetaţie şi acoperită cu piatră măruntă. În cadrul dreptunghiului menţionat se găsesc mai multe spaţii, prin care ţîşnesc liber gaze naturale ce ard singure sau pot fi aprinse. Flăcările sînt slab colorate, de 30—50 cm înălţime şi sînt greu observate ziua. Numărul locurilor de ieşire a hidrocarburilor nu este fix, ele se schimbă pe măsură ce apar noi orificii sau se deschid altele. „Tot în acest perimetru mai întîlnim şi mici băltoace, care bolborosesc şi din care ies, de asemenea, gaze inflamabile, dar care nu ard spontan. Focurile nestinse de la Andreiaşul sînt legate de zona de fracturi Caşin — Bisoca, care facilitează ieşirea la zi a gazelor legate de acumulările de hidrocarburi din sol.

Pentru menţinerea acestor interesante şi fascinante focuri nestinse de la Andreiaşul, o suprafaţă de 8.000.m2, a fost pusă sub ocrotire şi declarată monument al naturii.

REZERVAŢII SPEOLOGICE

Peşterile reprezintă adevărate vestigii geologice, o impresionantă lume de basm, fiind bogat ornamentată cu coloane de stalactite şi stalagmite, fenomene castice datorate curgerii milenare a apelor subterane.

Cele mai frumoase fenomene castice din România le întîlnim în Munţii Banatului, Munţii Apuseni, în ţinuturile gorjene, mehedinţene şi hunedorene.

Să pătrundem împreună în adîncurile pămîntului nostru şi să admirăm aceste frumuseţi dăltuite în calcar de natură. Nu putem începe aceasta frumoasă drumeţie în adîncurile pămîntului fără a-i aminti pe marele biospeolog român Emil Racoviţă şi colaboratorul său, savantul Rene Jeannel, care au cercetat şi au descoperit numeroase peşteri din ţara noastră, descifrînd tainele lor, viaţa cavernicolă, care pulsează în această lume a tăcerii, care a vrăjit nu numai pe turişti şi naturalişti, ci şi pe poeţi şi scriitori.

COMPLEXUL CARSTIC SCĂRIŞOARA (Judeţul Alba)

Interesantă rezervaţie speologica, care ocupă o suprafaţă de circa 200 ha, situată în Munţii Apuseni. Acest complex carstic este reprezentat de Peştera şi Gheţarul de la Scărişoara.

Pentru a admira acest frumos complex carstic trebuie să porneşti de la comuna Gîrda de Sus şi apoi străbătînd o încîntătoare poteca montană ajungi la Cota 1.200 de pe culmea împădurită a platoului Scărişoara-Ocoale. Acolo te întîmpină un aven lung cu deschiderea de 60 m în diametru. Coborînd în acest puţ gigantic, adînc de aproximativ 50 m, apare poarta largă a peşterii.

În grotă, sub bolta impozantă din Sala Mare, te izbeşte aerul rece şi umed al peşterii, iar sub picioare simţi blocul de gheaţă fosilă, păstrată din vremuri îndepărtate. Vîrsta acestui depozit de gheaţă, determinată pe baza analizei de polen, este apreciată la circa 3.000 de ani. Coborînd o pantă.de gheaţă, ajungi în lumea de basm a stalagmitelor, în care se reflectă feeric lumina torţelor ce deschid calea prin bezna adîncurilor.

Cercetările făcute în această minunată peşteră au scos la iveală fosile de capră neagră (Rupicapra rupicapra carpatică), ceea ce demonstrează că odinioară acest animal graţios şi sprinten trăia şi pe meleagurile Munţilor Apuseni.

În vecinătatea imediata a gheţarului de la Scărişoara, la o -altitudine mai mică se află Peştera Pojarul Poliţei.

Fig. 38 — Gheţarul de la Scărişoara

PEŞTERA POJARUL POLIŢEI (Judeţul Alba)

Această peşteră, reprezintă o interesanta rezervaţie speologica, încadrată în Complexul carstic Scărişoara, exploatată încă din anul 1949 se remarcă printr-o mare varietate de lorme cristalizate a calcitei.

Ajunşi după un lung efort în interiorul ei, unde odinioară era stăpîn ursul de cavernă (Ursul speleus), ai posibilitatea să admiri la tot pasul, galerii, săli, concreţiuni, dantelării.de piatră, cristale fantastice de calcită ş.a. Totuşi, prin frumuseţea lor. cele mai remarcabile rămîn: „Galeria strugurilor", „Cascada albă", „Claia de fîntt — una din cele mai gigantice concreţiuni stalagmitice din ţara noastră.

Datorită acestor frumuseţi naturale de o valoare inestimabilă pentru natura ţării noastre, acest Complex carstic este propus a fi inclus în viitorul Parc Naţional din Munţii Apuseni.

GHEŢARUL DE LA VÎRTOP (Judeţul Alba)

Rezervaţie speologică cu o suprafaţă de 125 ha, situată în Munţii Apuseni, la altitudinea de 1.300 m, care se află în Peştera lui Oneaţă, descoperită în anul 1965 pe Valea Gîrda (Cătunul Gasa de Piatră), nu departe de Gheţarul de la Scărişoara, în apropiere de comuna Arieşeni

În afară de gama largă de formaţiuni stalagmitice, aici au fost descoperite — ca şi în peştera de la Scărişoara — aşa-numitele perle de cavernă (perle cu lăcaş), formaţiuni concreţionale din calcită specifice peşterilor.

PEŞTERA DE LA ULUCE (Judeţul Argeş)

Rezervaţie speologică cu o suprafaţă de 5 ha, care este renumită în acest judeţ datorită interesantelor şi frumoaselor sale elemente morfologice subterane, care ne apar sub forma unor arici cristalini, sidefii. Datorită peisajului încîntător în care este formată peştera, cît şi frumuseţea formaţiunilor stalactitice şi stalagmitice, specifice încăperilor subterane, au dus la ocrotirea ei şi declararea ei monument al naturii de o mare valoare ştiinţifică.

PEŞTERA VÎNTULUI (Judeţul Bihor)

Această splendidă peşteră a Munţilor Apuseni, este situată pe malul stîng al Crişului Repede, în imediata vecinătate a localităţii Şuncuiuş, cu o suprafaţă de 100 ha.

Peştera Vîntului are o lungime de peste 6 km şi este străbătută de un curs subteran de apă, fiind întreruptă de lacuri şi sifoane, organizate pe trei etaje succesive, fiecare cu nivele de eroziune tăiate în rocă sub formă de console şi praguri.

În majoritatea camerelor, tavanele galeriilor sînt îmbrăcate pe suprafeţe întinse în cruste albe de gips cristalin, excepţional de frumoase, care apar sub formă de anthodite cu structură fibroasă şi sclipiri sidefii sau sub formă de cristale aciculare dezvoltate în nisipurile aluvionare ale etajelor părăsite de ape.Fauna peşterii este reprezentată de nematodul triglobiont (Mylonehidus cavensis), sincaridol (Parabathynella sp.), isopodul (Mgsoniscu graniger), diplopodele (Gervaisia biharica, Typhloialns serbani unilineatns) şi coleopterul (Pholenon moczariy), endemice în Munţii Apuseni.

Fig. 39 — Aspect din Peştera Vîntului

PEŞTERA URŞILOR (Judeţul Bihor)

Rezervaţie speologică cu o lungime de peste 1,5 km, descoperită la anul 1975 într-o fostă carieră de marmura din satul Chişcău, comuna Pietroasa. Peştera Urşilor este amplasată în bazinul Crişului Negru, deschizîndu-se la o altitudine de 419 m în flancul nordic al Dealului Măgurii, imediat în amonte de satul Chişcău.

Ea cuprinde două nivele principale de galerii ca o desfăşurare liniară.Nivelul superior, inactiv, este constituit dintr-o galerie spaţială, lipsită de denivelări accentuate şi

foarte bogat concreţionată, adăpostind numeroase stalagmite, scurgeri şi masive stalagmitice, draperii, cîmpuri de stalactite etc. Multe din aceste formaţiuni au o morfologie şî un aspect particular, datorită printre altele calcarului marmorean în care este săpată peştera.

Galeria inferioară este activă, mai puţin concreţionată, excepţie făcînd un diverticol în care se dezvoltă remarcabile cristalizări calcitice, de tipul celor din Pojarul Poliţei.

Originea cursului de apă corespunde probabil unor, pierderi în pat din bazinul superior al văii Brusturilor, în timp ce resurgenţa este reprezentată de ieşirea la zi a apelor din Huda de la Chişcău — o cavitate de 150 m lungime, semnalata încă din 1863 de către A. Schmidl.

Fauna cavernicolă terestră este constituit mai ales din coleoptere bathysciiriae (Phleuon şi Bihorites) şi izopode trichoniscidae (Mesoniscus); în fauna acvatică au fost semnalate sincaride (Bathynella).

Peştera adăposteşte un număr mare de fosile aparţinînd faunei din perioada pleistocen superior-holocen şi mai ales ursului de cavernă (Ursus spelaeus), dintre care se remarcă în mod deosebit un schelet de urs — singurul cunoscut în România, conservat pe o terasă aluvionară din galeria inferioară.

PEŞTERA DE LA IZVORUL TĂUŞOARELOR (Judeţul Bistriţa-Năsăud)

Pe versantul sudic al Munţilor Rodnei, pe Valea Izvorului Tăuşoarelor, afluent al Văii Gersa, s-a descoperit în anul 1955, de către cercetătorii Institutului de Speologie „E. Racoviţă" din Cluj-Napoca, cea mai adîncă peşteră din ţară (350 m) — Peştera Izvorul Tăuşoarelor” — iar după lungimea galeriilor subterane (5.050 m), se situează pe locul al treilea.

La această peşteră cu dimensiuni atît de mari, formată în depozitele de calcare terţiare de vîrsta eocenă (cu o suprafaţă de 70,90 ha) se poate ajunge din comuna Rebrişoara sau comuna Parva. Straturile de calcar, deşi nu prea groase, avînd poziţia înclinată, an favorizat formarea acestei peşteri adînci, care

constituie unul din cele mai remarcabile momente ale naturii.Această peşteră adăposteşte mai puţine frumuseţi de piatră (stalactite, stalagmite, draperii etc.),

decît alte peşteri din ţară, dar prin conţinutul faunistic al lumii ei subterane, prin fenomenele hidrologice interesante şi rare pe care le generează, are o mare valoare ştiinţifică.

Particularităţile acestei peşteri constă în existenţa unor cristale de gips numite antodite, care sînt extrem de rare în carstul nostru. În sud-vestul Munţilor Rodnei se cunosc şi alte peşteri interesante ca: Jgheabul lui Zalion, Peştera lui Magiei, Peştera Zînelor de la Preluca, Peştera de la obîrşia Strîmbei, Peştera din Dealul Popii.

PEŞTERA ŢOLOSU (Judeţul Caraş-Severin)

Rezervaţie geologică situată în Cheile Prolazului şi reprezintă una dintre cele mai interesante rezervaţii, datorită ansamblului de sifoane înşirate pe întreg traseul ei. Sifoanele sînt clădite în trepte cu altitudini descrescînde faţă de intrarea ce se află în aval.

Ultimul sifon din amonte este situat la circa 25 m mai jos faţă de intrare. În acest caz apele circulă dintr-un sifon în altul pe o contrapantă sub presiune, ceea ce presupune existenţa unui culoar ascendent în amonte care determină această presiune.

PEŞTERA POPOVAŢ (Judeţul Caraş-Severin)

Peştera Popovăţ este situată în versantul drept al Cheilor Caraşului, la circa 2 km, faţă de cantonul Comarnic, în apropierea confluenţei pîrîului Comarnic cu rîul Caraş. Peştera a fost descoperită în anul 1890 cu prilejul construirii unei linii ferate înguste şi ulterior a fost cercetată de E. Baligh, L. Botoşăneanu, A. Negrea şi Şt. Negrea.

Intrarea în Peştera Popovăţ este situată în versantul drept al Văii Caraşului, la 421 m altitudine şi galeriile sale însumează 1.120 m şi sînt dispuse pe două etaje distincte: etajul superior fosil, format din Prima Sală şi galeria Drumul lui Adam şi etajul inferior subfosil, constituit din celelalte galerii şi săli ale peşterii.

Peisajul subteran al acestei peşteri atrage atît pe cercetătorul format cît şi pe drumeţul pasionat de frumuseţile naturii, unde poate admira lupta dintre apă şi calcar, dar mai cu seamă bogăţia şi varietatea formelor de carbonat de calciu din picături de apă. Pentru interesul său ştiinţific Peştera Popovăţ a fost declarată monument al naturii.

PEŞTERA DE LA COMARNIC (Judeţul Caraş-Severin)

Peştera de la Comarnic se află pe versantul stîng al văii Comarnic, la circa 200 m de cantonul silvic Comarnic în partea nordică a Munţilor Aninei, alcătuită dintr-o succesiune de culmi care în general corespund structurii geologice.

Culmile sînt întrerupte de către Caraş sau se termină în preajma cheilor Caraşului. Rocile din această zonă şi modul lor de dispunere au favorizat dezvoltarea unui relief cu contraste puternice. Aici se află şisturi cristaline peste care sînt dispuse discordant şi transgresiv, depozitele paleozoice şi mezozoice în sinclinale şi anticlinale puternic cutate şi faliate (fir. Răileanu, S. Năstăsescu, C. Boldur, 1964).

În decursul timpului Peştera Comarnic a fost obiectivul a nume-roase cercetări biospeologice la care şi-au adus contribuţia R. Jeannell şi E. Racoviţă (1929), E. Balogh (1934, 1937, 1938), I. Protopopescu (1940), L. Botăşăneanu, A. Negrea, Şt.Negrea (1967), V. Seneu (1967,1969,1970,1972).

Peştera Comarnic este formată dintr-o reţea de galerii care au rezultat din acţiunea apei Ponicova, care în decursul timpului, şi-a pierdut cursul de la suprafaţă adîncindu-se în calcare la nivele tot mai coborîte, dînd naştere la un sistem de galerii dispuse pe două etaje.

Etajul inferior este subfosil şi primăvara este inundat în întregime, datorita topirii zăpezilor şi a viiturilor mari, de aceea accesul prin el este imposibil, şi el poate fi parcurs numai toamna şi iarna.

Acest etaj este constituit din mai multe galerii şi anume: Galeria arcuită (225 m), Galeria Sudică (125 m), Galeria Nordică II (250 m).

Deasupra etajului inferior sau subfosil se află Etajul fosil — lipsit aproape în întregime de ape curgătoare. Acest etaj formează axul principal al Peşterii Comarnic şi este constituit din galerii mari care leagă între ele numeroase săli spaţioase. Lungimea lui este de peste 2.000 m şi prin bogăţia formaţiunilor

stalacmitice reprezintă obiectivul turistic principal al peşterii.Galeriile etajelor subfosil şi fosil ale Peşterii Comarnic însumează 1.040 m fiind astfel cea mai

lungă peşteră din Banat şi a cincea din România.Pentru interesul său ştiinţific, Peştera Comarnic a fost declarata monument al naturii.

PEŞTERILE DE LA GURILE DOBROGEI (LIMANU, LILIECILOR, LA ADAM) (Judeţul Constanţa)

Rezervaţie complexă cu o mare valoare geologică, paleontologică şi faunistică, reprezentată prin trei peşteri: Limanu, Liliecilor şi La Adam, săpate într-un recif de calcar jurasic pe malul drept al şoselei Gura Dobrogei — Vistorna, nu departe de şoseaua Constanţa — Babadag, în apropierea comunei Limanu şi Tîrguşor.

Peştera Liliecilor, are o lungime de 480 m şi este cea mai mare dintre peşterile săpate în calcarele din Valea Casimcea, în podeaua căreia s-au găsit un număr mare de resturi fosile reprezentate de circa 20 de specii de briozoare, echinoderme şi bivalve.

În peştera „La Adam" s-a identificat o bogată faună de fosile oxfordiene, cuprinzînd 39 de specii de brdkiopode, bivalve, briozoore, viermi şi resturi de spongieri. Această peşteră a devenit renumită prin bogata faună cuaternară, reprezentată prin numeroase specii de mamifere ifiosile, care evidenţiază existenţa unor faze climatice calde şi reci, începînd din glaciarul Riss (de M. Bleahu şi colab.).

Studiile arheologice corelate cu cele paleontologice au evidenţiat procesul de domesticire a cîinelui, porcului şi oii în Mezolitic şi Neolitic preceramic. În afara interesului lor paleontologic, aceste peşteri sînt şi obiective speologice de o mare importanţă ştiinţifică, ele adăpostind o bogată faună cavernicală caracteristică Dobrogei.

Aici întîlnim cele mai mari colonii de lilieci — ca specia caracteristică pentru Dobrogea — Rhinophus mehelvi, precum şi numeroase specii rare, endemice ca: păianjenul (Lassertiella dobrogica), diplopodele — Trachyhaera dobrogica şi Apfelbeckiella dobrogica, coleopterele — Trachus dumitrescui şi Quiedius fulgidus, lepidopterul — Monopis crocicapitella —- specie guanofilă, isopodul — Caussonethes chilopadele, Scutigera coleoptrate şi Lithobius ponticus, Pseudoscorpionul — Chtonins vandeli.

Datorită valorii lor paleontologice şi faunistice cele trei peşteri — Limanu (25,30 ha), Liliecilor (10 ha) şi La Adam (0,5 ha) au fost declarate monumente ale naturii.

PEŞTERA MUIERII (Judeţul Gorj)

Rezervaţie speologică cu o suprafaţă de 18,75 ha, situata dincolo de Valea Oltului în masivele calcaroase care străjuiesc primele sate presărate în nordul Olteniei.

Bistriţa, Olteţul şi Galbenul sînt rîuri care, izvorînd din Munţii Lotrului şi Parîng, străbat aceste masive, săpînd chei adînci în pereţii cărora se deschid numeroase guri de peşteri.

Cheile Galbenului sînt cele mai de apus, mai scurte şi mai puţin, adînci. Pe malul drept al acestui rîu la o înălţime de 40 m se văd doua din cele trei deschideri ale Peşterii Muierii de la Baia de Fier. A treia deschidere, orientată spre nord, este situată în afara cheilor. Galeria de intrare te primeşte în răcoarea ei întunecată şi te conduce pe o lungime de 560 m, pînă la ieşirea dinaintea cheilor, dezvăluindu-ţi la tot pasul, în multe locuri monumentala comoară a ţinuturilor subterane.

Prima sală mare, care se găseşte la 70 m de la intrare este numită „Sala liliecilor". În bolta ei înaltă se adăpostesc coloniile de lilieci aparţinînd speciilor: Myotis myotis, Miniopterus Schreibersi şi Rhinolophus ferrumequinum, colonii care sînt extrem de numeroase. Podeaua sălii este acoperită peste tot cu un noroi negru şi cleios provenit din argilă şi guanoul diluat de apă ce picură continuu din tavan.

Stalactitele care atîrna ca nişte splendide candelabre, stalacmitele de toate formele şi mărimile, donurile masive, iar pe pereţi cîteva scurgeri în basoreliefuri remarcabile sînt podoabele acestei renumite peşteri (M. Dumitrescu, T. Orghidan, 1959).

Diferenţa de nivel între cele două etaje ale peşterii este de aproximativ 17 m, avînd şi galerii mai mici intermediare.

Străbătînd cu greutate numeroasele coloane ale peşterii ajungem în „Galeria urşilor” unde ne încîntă o gamă armonioasă de forme şi culori, cemişiu-albăstrui, galben, ruginiu şi aici putem să găsim numeroase oseminte de Ursus spelaeus, încrustate în calcită ce formează podeaua.

Fig. 40 — Aspect din Peştera Muierii

Cine priveşte cu atenţie nu poate să nu rămînă nedumerit, văzînd lata baza unei stalacmite, proeminînd cu un ornament crescut în piatră, maxilarul superior al unui urs care de mii de ani a fost prins şi încleştat de picăturile care s-au prelins neîncetat.

Studiile şi săpăturile sistematice executate de colectivul de Antropologie al Academiei Române a reuşit să evidenţieze numeroase piese, reprezentînd resturi scheletice ale mamiferelor cuaternare, care cu mii. de ani înainte şi-au găsit adăpost în peşteră, şi-au fost vînate şi consumate de om.

Astfel, pe lîngă ursul peşterilor, s-au mai găsit piese scheletice de hienă, leu, lup, rîs, rinoceri, capră neagră, mamut etc,, precum şi numeroase mărturii ale culturii materiale din diferite epoci: cioburi de oale, obiecte lucrate din silex, cuarţit şi os.

Astfel s-a putut stabili succesiunea locuirii peşterii de către om încă de pe la mijlocul Paleoliticului, o revenire în epoca Bronzului şi în prima epocă a Fierului.

În această peşteră nu s-au găsit pînă acum decît un craniu şi cîteva oase, care aparţineau lui Homo sapiens. Această capodoperă a peşterilor româneşti a fost declarată monument al naturii.

PEŞTERA CLOŞANI (Judeţul Gorj)

se afla săpata în calcarele jurasice de pe Valea Motrului la o altitudine de 320 m. Ea a devenit recunoscută prin interesantele bazine ilustre marcate prin formaţiuni de monocristale sclipitoare.

Pe traseul acestei peşteri putem să admirăm numeroase săli sugestiv denumite ca: Vizuina.cu oase, Strunga lungă, Cetatea, Poliţa, Pîrleazul dintre ziduri, Orga, Altarul Mare, Altarul Mic, Strunga cu apă ş.a., care pe lîngă frumuseţea arhitecturală a pereţilor săi, întîlnim aici şi o bogată faună cavernicolă. alcătuită din numeroase grupe de vertebrate ca: diplopode, chilopode, oligochete, insecte, arahneide, acarienii gasteropode etc.

În această peşteră, trăieşte coleopterul endemic — Cloşania winkleri.Datorită frumuseţii lumii subterane, între care formaţiunile concreţionale ocupă un loc de frunte, şi

pentru importanţa sa ştiinţifică această peşteră a fost declarată monument al naturii.

PEŞTERA GURA PLAIULUI (Judeţul Gorj)

Peştera Gura Plaiului, situată în apropierea localităţii Baia de Aramă, aparţine complexului carstic din Munţii Vîlcan, situat între Jiu şi Motni. Peştera este săpată în calcarele jurasice şi cretacice în locul denumit „Gura Plaiului” şi are o lungime de aproximativ 150 m.

Intrarea în peşteră începe printr-un aven mic de 7 m, ce are forma unei crăpaturi lungi de 9 m., coborîrea putîndu-se face relativ uşor. La baza avenului se găseşte un con de grohotiş şi de resturi vegetale prin care drumul în peşteră ne conduce spre sud prin intermediul unui culoar în pantă, într-o sală bogată în concreţiuni calcaroase de o rară frumuseţe, însuşire mărită prin dimensiunile sălii, care are 70 m lungime şi 4 m înălţime.

Drumul se continuă printr-un pasaj ce porneşte de la mijlocul acestei săli, pe partea stîngă, şi el ne conduce într-o sală aproximativ egala, paralelă cu prima şi care este caracterizată prin aceleaşi forme concreţionale. Sala a doua se continuă cu un culoar care la început este orizontal, iar apoi, are o direcţie ascendentă, fiind foarte atrăgătoare datorită numeroaselor formaţiuni de calcită pe care le conţine.

Această peşteră reprezintă un fenomen carstic complex, caracterizat prin variante şi numeroase formaţiuni concreţionare de tip stalacmitic, cu originale podoabe de încrustaţiuni ceea ce ridică mult fantezia şi splendoarea ei.

Peştera Gura Plaiului se caracterizează prin prezenţa unei faune bogate în specii endemice. Astfel, dintre troglobiente menţionăm: Tismanella chappuisi, specie de coleopter cu valoare endemică pentru peşterile din vestul Olteniei. Unele endemisme sînt reprezentate printr-o populaţie mare de indivizi ca: Trachysphaera jaquecui tispianea şi Harpolithobius olteniens etc.

Datorită frumuseţii sale deosebite şi importanţei sale ştiinţifice această peşteră a fost declarată monument al naturii.

PEŞTERA ŞUGĂU (Judeţul Harghita)

În masivul Hăşmaşul Mare, în apropierea Vîrfului Piatra Singurateca (1.608 m) se află Peştera Şugău, situată pe versantul sudic al Muntelui Şipot, are o suprafaţă de 17 ha. şi este accesibilă din comuna

Voşlăbeni.Peştera are trei intrări suprapuse şi se continuă cu mai multe galerii, care dau în grote mari sub

formă de săli (Sala Mare, Sala Buzduganului etc.). Datorită importanţei sale ştiinţifice şi peisagistice, această peşteră a fost declarată rezervaţie geologică.

PEŞTERA DE LA TECURI (Judeţul Hunedoara)

Rezervate speologică de mare importanţă ştiinţifică, situată nu departe de peştera Şura Mare, pe malul stîng al. Văii Pietrosul, în punc-tol numii Uteruri, cu o suprafaţă de 16,70 ha. Se poate ajunge la ea urcînd din comuna Baru Mare pe versantul de apus al Munţilor Sebeşului pînă la altitudinea de 926 m. Ascunsă; între brazi, intrarea este greu vizibilă la prima vedere şi ea este înconjurată de blocuri şi bolovani căzuţi din roca erodată. De aici, pe o scară de lemn, se poate ajunge în partea de jos a avenei verticale adîncă de 12 m cu care începe peştera.

În dreptul scării se deschid trei drumuri care duc spre coridoare şi săli deosebit de bogate şi variat împodobite cu splendide concreţiuni de calcar transparente, incolore său colorate în nuanţe ce variază între roz pastel şi roşu violet. Dintre acestea cele mai fascinante sînt stalactitele de calcit numite cristalictite de culoare roşcată străvezie, ce ating înălţimea de 7 m, precum şi stalactite şi stalacmite de mărimi variate, apoi splendidele domuri de prelingere, coloane, bazinaşe cu apă care ascund în ele o interesantă faună caverniculă acvatică. Cea mai frumoasă sală este considerată „Camera Roşie care oferă o panoramă nemaiîntîlnită ca frumuseţe ce se proiectează pe un fundal căptuşit cu cristale purpurii de nuanţe variabile. În peştera de la 1 Tecuri a fost identificată pentru prima dată pe pereţii umezi coleopterul Sphrochaeta, dadea, care şi-a pierdut de mult ochii neîntrebuinţaţi în întunericul în care trăieşte.

Fig. 41 — Peştera de la TecuriPeştera de la Tecuri descoperită de speologii de la Cluj-Napoca, prin admirabilele săli bogat

împodobite cu cristale limpezi care ţîşnesc în toate direcţiile prin pereţi şi din tavan, rivalizează ca frumuseţe şi importanţă ştiinţifică, cu peştera de la Pojarul Poliţei de lîngă Gheţarul de la Scărişoara. Acest tezaur al speologiei româneşti a fost declarat monument al naturii în anul 1954.

COMPLEXUL CARSTIC CIOCLOVINA— PONORICI (Judeţul Hunedoara)

Reprezintă o frumoasă rezervaţie speologică formată în calcarele jurasice a Munţilor Sebeşului, avînd o suprafaţă de 50 ha, în care s-au dezvoltat interesante fenomene carstice dintre cele mai tipice: doline, ponoare şi peşteri.

Coborînd pe linia ferată Petroşani — Simeria, începînd de la staţia Peştera Bolii, înainte de a coborî în Valea Streiului, aceste fenomene apar pe partea dreaptă pînă dincolo de satul Pui, de unde ne continuăm drumul prin cătunele Feder, Ponorici şi Cioclovina. La sud şi satul Cioclovina şi la nord de cătunul Ponorici se află trei peşteri importante: Peştera de la Cioclovina, de la Luncani şi Ponorici.

Cea mai interesantă este cea de la Cioclovina formată din mal multe coridoare şi încăperi cu o topografie destul de complicată, avînd o lungime de 430 m. Peştera a fost locuită de omul diluvial care a întrebuinţat diferite obiecte de cremene, opal şi os. Peştera mai conţine şi un valoros tezaur format din obiecte de podoabă mai mari sau mai mici în formă de nasturi, de cîrlige sau de spirale de bronz şi mărgele de chihlimbar, de sticlă colorată în verde, precum şi ceramica albăstruie aparţinînd sfirşitului epocii bronzului şi începutul celei a fierului avînd o vechime de aproximativ 2.500 ani.

Aceste piese au fost colectate de arheologii: Acad. GH. ŞTEFAN, E. COMŞA şi de renumiţii speologi: TR. ORH1DAN, M. DUMITRESCU, care au descoperit acest tezaur (atribuit perioadei de Hallstatt de la limita epocii bronzului şi a fierului) ce a fost depusă la Muzeul de Antichităţi din Bucureşti. Pereţii peşterii cuprinde mărgele de chilimbar încrustate în calcită, apoi cranii de lilieci din specia — Tictalus noctula, chiropter, care astăzi nu se mai adăposteşte în peşteri, ci în podurile caselor, în scorburi de copaci din oraşe şi sate.

Din această peşteră izvorăşte apa Luncanilor.Peştera Cioclovina este considerată ca una dintre cele mai mari peşteri din ţară, renumită atît prin

împodobirea pitorească - din interior cu stalactite şi stalacmite cit şi prin depozitele masive de guano.

PEŞTERA ŞURA MARE (PEŞTERA MARE) (Judeţul Hunedoara)

Rezervaţie speologică situată în partea.inferioară a Văii Ohaba care se varsă în Strei, în dreptul satului Ponor, însuşi cuvîntul Ponor, care în slavonă înseamnă peşteră, ni se pare semnificativ . Din această zonă pătrundem într-o regiune carstică formată din numeroase doline şi peşteri.

Acest monument al naturii este marcat de o despicătură uriaşă în stîncile calcaroase Jurasice înalte de aproximativ 40 m. Din ele se scurge rîul Ohabei care străbate peştera lungă de 4—5 km. Sub bolta peşterii se poate ajunge pe un drum dificil, prin apă şi bolovănişuri care sînt acoperite de un strat de alge verzi şi diatomee.

În interior apa formează un lac care poate fi străbătut cu greu din cauza stîncilor care formează praguri de calcar. Lacul este înconjurat de lespezi colţuroase, albicioase sau colorate cenuşiu. Temperatura apei şi a aerului este de 7—8 °C. În interior de pe pereţii peşterii se pot colecta: diptere şi arahnide, iar de sub pietre: miriapode, coleoptere, isopode ş.a.

În această peşteră s-a descoperit o colonie de Pipistrellus pipistrel-lus — cel mai mic liliac cunoscut în Europa. Această peşteră ca şi multe altele din adîncurile ţării noastre ne atrage prin bogăţia şi varietatea concreţiunilor parietale oglindite în apa liniştită a dolinelor.

PEŞTERA TOPOLNIŢA (Judeţul Mehedinţi)

Peştera Topolniţa se găseşte în Podişul Mehedinţi, în apropierea comunelor Cireşu şi a satelor Jupîneşti şi Marga. Ea are o lungime de 10.700 m (circa 100 ha) şi reprezintă cea de a doua peşteră din ţară ca mărime; după Peştera Vîntului.

În apropierea comunei Cireşu şi a satelor Jupîneşti şi Marga, Valea Topolniţei dispare'in faţa unei imense arcade numită Poarta Proscăului, pentru a reapare după 800 m de sub o altă arcadă nu mai puţin impresionantă, denumită „Gaura lui Ciocîrlie".

În realitate, însă apa Topolniţei nu ajunge chiar pînă la poarta Proscăului, ci se pierde la aproximativ 2 km. În amonte în masivul de calcar numit Piatra Pîrciului. Mai la vale, izvoarele din malul stîng al Văii Topolniţa aduc din nou apa în ea, aceasta dispărînd sub Poarta Proscăului. Tot în dealul Proscăului se pierde şi apa văii Găurinţi. Mai spre nord în dreptul satului Jupîneşti, Valea Proscăului îşi pierde şi ea apele într-un impresionant ponor. Aşadar cele patru ape dispărute în adînc au săpat în inima de calcar a Dealului Proscăului, galeriile Peşterii Topolniţa. Istoria exploatării peşterii este pasionantă. Intrările ei sînt cunoscute de multă vreme de localnici care le considerau peşteri de sine stătătoare, fără legături între ele.

Fenomenul carstic a atras atenţia cercetătorilor încă din anul 1880. Prima tentativă de exploatare mai avansată este făcută de profesorul Sever Popescu din Drobeta-Turnu Severin. Acesta a descoperit în anul 1956, Culoarul Vidrelor şi a pătruns în Galeria Diaclazelor. În anul 1958 a pătruns în această peşteră colectivul profesorului Traian Orhidan, de la Institutul de Speologie din Bucureşti. Explorarea sistematică a început încă din 1961 şi a continuat în 1963. Pentru a ajunge la peşteră, se merge pe firul rîului Topolniţa, care şerpuieşte printr-o vale adîncă de 100 m. faţă de suprafaţa platoului. Pe măsură ce se avansează, albia apei se gîtuie continuu între pereţii de calcar ce devin tot mai abrupţi şi se strîng pînă ce valea se înfundă. Aici se deschide uriaşa gură a peşterii asemenea unei agive gotice, înaltă de peste 50 m. În dreapta şi ceva mai departe se deschide în pieptul muntelui intrarea în Peştera Femeilor, labirint cunoscut mai demult şi nu mai lung de 10 m., care avea să se dovedească a fi, de fapt, o galerie a Peşterii Topolniţa.

Drenată de apele ce se pierd sub Dealul Proscăului, Peştera Topolniţa reprezintă un complex de galerii dispuse pe mai multe etaje ce se întretaie şi se suprapun în spirale gigantice formînd săli, puţuri şi sifoane. La intersecţia unei galerii cu înălţimi ce variază între 1 m şi 20 m, blocuri gigantice şi grohotişuri prăbuşite parcă de uriaşi, îngreunează trecerea.

Numeroase lacuri, mai mari sau mai mici, sclipind ca ghiaţa la lumina lanternelor, întrerup pe alocuri cursul subteran al apei, sporind frumuseţea peşterii. Apa celor patru rîuri, care a săpat calcarul dînd naştere Peşterii Topolniţa, a coborît de-a lungul timpului, excavînd galerii pe mai multe etaje. Etajul inferior — (baza peşterii) — îl constituie cursul activ străbătut permanent de apă. Etajul al doilea este inundat doar de viituri şi are deci un caracter subfosil. Deasupra acestor etaje se desfăşoară o reţea complexă de galerii părăsite definitiv de ape, grupate tot pe doua etaje, corespund diferitelor etape de săpare a golurilor.

Pe întreg parcursul peşterii se întîlnesc galerii ornate cu stalacrnitc şi coloane, cu stalagmite-lumînări, unele chiar înalte de 8 m, cu ghirlande, draperii, baldachine şi valuri translucide din calcit imaculat. Datorită frumuseţilor sale şi a valorii sale ştiinţifice acest complet carstic roehedinţean a fost

declarat monument al naturii.

PEŞTERA LUI EPURAN (Judeţul Mehedinţi)

Aceasta peşteră se găseşte în apropierea localităţii Jupîneşti — comuna Cireşu din Podişul Mehedinţi, în acelaşi sector cu peştera Topolniţa, parte componentă a complexului carstic al Proscăului.

Intrarea în peşteră este greu de găsit şi ea duce în prima sală de dimensiuni impunătoare, în care putem admira numeroase resturi de ceramică, oase de animale domestice, fapt ce ne dovedeşte că această parte a peşterii a fost cunoscută de mult fiind uneori chiar locuită.

Spre est se poate coborî într-o galerie orizontală spaţioasă lungă;Ie peste 100 m. La capătul galeriei apar din nou dărîmături, de data aceasta puternic stalagmitizate. Totul pare că se închide, dar ne apar în faţă o mică trecere denumită „Strîmtoarea speranţei". De aici urmează o serie de strîmtori pe care le parcurgem tîrîşi pentru a ajunge în „Sala dintre strîmtori" apoi în „Sala blocurilor uriaşe" în care întîlnim numeroase concreţiuni extrem de frumoase cum sînt: “Meduza” şi altele.

Continuînd drumul se pătrunde în „Sala Urşilor" una dintre cete mai mari ale peşterii, de aproape 60 m. În această sală se găsesc multe schelete de — Urşii speleus. Din „Sala Prăbuşirilor" porneşte o galerie prăpăstioasă denumită..Diaclaza mare", iar în continuare se trece prin „Catacomba înnămolită", porţiunea cea mal neplăcută a peşterii.

Drumul se continuă cu „Galeria plăcilor de nămol" care are peste 200 m lungime, iar în ultima parte a sa se află un perete dantelat cn calcită denumit..Zidul chinezesc". Din aceasta din urmă se ajunge lateral în „Fundătura cn prăbuşiri" „Galeria plăcilor de nămol”, „Portiţa Comorilor" din care se desprinde „Fundătura comorilor. Apoi urmează „Galeria comorilor" în care se găsesc formaţiuni stalacmitice excepţional de frumoase în continuare urmează „Sala cavourilor", iar spre sud se ajunge la „Galeria cu bazine".

O porţiune de 80 m a acestei galerii, de o excepţională frumuseţe carstică, a fost denumită „Feeria apelor" Lungimea exploatată a Peşterii lui Epuran măsoară actualmente 1000 m. şi ocupă o suprafaţa medie de 100 ha.

Morfogenetic, Peştera lui Epuran este strîns legată de Peştera Topolniţa putînd fi considerată ca sector al acesteia. Ea pare să păstreze această legătură şi din punct de vedere biospeologic. Dovadă în plus numărul mare de indivizi de Cloşania orghidani (după Bobîrnac, Popescu şi Cîrţu).

Peştera lui Epuran deşi hidrografic, speologic, morfologic şi biologic este legată de complexul carstic al Peşterii Topolniţa, constuie totuşi o invitaţie separată bine definită, de o mare valoare stinţifică, fapt pentru care este declarată monument al naturii.

PEŞTERA CIOACA CU BREBENEI (Judeţul Mehedinţi)

Peştera Cioaca cu Brebenei este situată în zona Subcarpatică a munţilor Mehedinţi în bazinul superior al Motrului, nu departe de Peştera Cloşani.

În ea se pătrunde printr-o mică şi îngustă deschidere, iar după coborîrea unui aven de 6 m se ajunge într-o mică sală pe un con de grohotiş. Drumul se continuă prin partea conică a acestui con şi apoi se ajunge într-o sală largă, bogată în material carstic care este în parte concreţionat şi îi dă o frumuseţe originală. Din această sală se bifurcă două culoare scurte: primul se termină cu un horn greu accesibil din cauza unei pante acoperite cu argilă, iar al doilea este descendent concreţionat şi care se termină spre sud-vest printr-o scurgere masivă.

Cea mai mare parte a plafonului peşterii, cît şi pereţii acesteia, prezintă numeroase formaţiuni de o rară frumuseţe de la coralite la helictite, anthodite şi stalacmite ce-i ridică foarte mult valoarea.

Se consideră că faelictitele de pe tavanul culoarului descendent care porneşte din „Sala mare" a peşterii sînt unice în ţară ca număr, varietate şi frumuseţe. Peştera Cioaca cu brebenei prezintă atît însemnătate ştiinţifică din punct de vedere cristalografie prin grupul de cristale de calcită pură ce formează pe plafon o împletitură de elemente viermiforme ce reprezintă cea mai tipică expresie de „helictite”, cît şi faunistic, în ea găsindu-se numeroase specii de troglobionte şi de o mare diversitate.

Printre ele menţionăm unele endemisme şi rarităţi ca: Saphrochaeta oltenica, Trachyspkaera orghidani, Centromerus europaens, Lithaleius decapolitus, Davalius spinifer.

Aceste particularităţi ştiinţifice motivează încadrarea peşterii Cioaca cu brebenei în rîndul monumentelor naturii ocrotite prin lege.

REZERVAŢII PALEONTOLOGICE

Aceste mărturii ale trecutului îndepărtat reprezintă rămăşiţe fosilifere ale florei şi ale faunei dintr-o anumită perioadă a istoriei naturale a Pămîntului. Ele sînt valoroase depozite de foraminiferi, radiolari, brahiopode, moluşte, peşti etc. Aceste forme fosile ne permit să reconstituim istoria dezvoltării diferitelor grupe de plante şi animale care au trăit pe teritoriul ţării noastre.

Dintre rezervaţiile paleontologice vom prezenta pe cele mai semnificative din punct de vedere ştiinţific, declarate monumente ale naturii.

PUNCTUL FOSILIFER GÎRBOVA DE SUS (Judeţul Alba)

Rezervaţie paleontologică cu o suprafaţă de 1,5 ha, situată în partea vestică a Depresiunii Transilvaniei, între Teiuş şi Aiud, pe versantul răsăritean al Munţilor Trascăului în apropierea satului Gîrbova de Sus.

În această rezervaţie predomină calcarele badeniene în care s-au identificat numeroase resturi fosile de corali, alge calcaroase, moluşte şi îndeosebi numeroase resturi de echinide, între care predomină specii ale genurilor Echinolampas, Clypeaster şi Schizaster. Ţinînd seama de importanţa ştiinţifică a acestor depozite de calcare badeniene din ţara noastră şi pentru a le proteja de pericolul exploatării lor, ele au fost declarate monumente ale naturii.

DEALUL CU MELCI (Judeţul Alba)

Rezervaţie paleontologică cu o suprafaţă de 4,30 ha, situată pe stînga văii Arieşului, în ţara Moţilor, la 15 km vest de Cîmpeni şi la 10 km nord de comuna Vidra.

Această rezervaţie ştiinţifică reprezintă un celebru recif senonian care indică formaţiuni neocretacice formate din conglomerate, gresii fosilifere, gresii cu acteonelle, acoperite cu cărbuni şi marne. Gasteropodul dominant în stratele de gresii fosilifere este Acteonella cu speciile: gigantea, lamarcki şi conică, însoţite de unele specii de lamelibranhiate aparţinînd genurilor: Modiolus, Astarte, Arca, Crasatella, Nerita, Apatica, Glaucinia etc.

Datorită valori sale ştiinţifice această zonă restrînsă din Munţii Apuseni, ce reprezintă vechi sedimente ale Cretacicului superior, formate într-o mare cu fundul stîncos, a fost declarată rezervaţie naturală.

PUNCTUL FOSILIFER SUSLĂNEŞTI (Judeţul Argeş)

Rezervaţie paleontologică cu o suprafaţă de 1 ha, situată pe Valea Argeşului, lîngă satul Suslăneşti (comuna Mioarele) la 6 km sud-est de oraşul Cîmpulung. Rezervaţia se află pe Dealul Hobaia care este situat pe un fundament de depozite oligocene reprezentate prin şisturi bituminoase brunet-negricioase în care s-au conservat o bogată faună ichtiologică. De studiul acesteia s-a ocupat geologul M. Paucă, care a identificat circa 30 de specii de peşti dintre care 13 sînt noi pentru ştiinţă. Aceşti peşti fosili s-au conservat prin mumifiere, scheletul lor rămînînd ca o amprentă pe suprafaţa şisturilor disodilice.

Studiul acestor peşti fosili oligoceni a permis o grupare a lor în trei categorii: I. peşti autohtoni, care au trăit la suprafaţa apei şi în apropierea ţărmurilor; 2 peşti de adîncime care prezentau un corp turtit dorso-ventral şi ochii de aceiaşi parte a capului: 3. peşti migratori care erau numai în trecere prin zonele noastre.

Impresiunile din şisturile disolitice de la Suslăneşti mai cuprind unele specii de arbori care populau aceste ţinuturi, ca: Cinnarnornum, Laurus, Fagus, Magnolia, Quercus, resturi de insecte, crabi, vertebre de mamifere, pene de păsări şi altele.

Această zonă fosiliferă de la Suslăneşti prin valoarea sa paleogeografica are un renume internaţional; fapt pentru care este declarată monument al naturii.

PUNCTUL FOSILIFER DEALUL ŞOMLEU (Judeţul Bihor)

Rezervaţia paleontologică situată în apropierea satului Betfia, la circa 8 km. de Băile 1 Mai de lîngă Oradea şi are o suprafaţă de 0,5 ha. În apropierea satului Betfia se află o avena adîncă de 11 m, înconjurată de Dealul Şomleu pe care s-au identificat 13 puncte fosilifere, independente, diferite ca vîrstă.

Fosilele identificate în această regiune cuprinde resturi de reptile, păsări, mamifere, rozătoare şi carnivore. În acest punct fosilifer s-a descoperit pentru prima dată în ţara noastră resturile marelui carnivor felin Machairodus şi chiar unele specii noi pentru ştiinţă ca: Pliomys episcopalis, Allophaiomys pliocaenicns, A. laguroides, Muscardinus dacicus ş.a.

Cercetările paleontologice începute în această zonă încă din anul 1911, au scos la iveală numeroase asociaţii faunistice care s-au perindat în Pleistocenul mediu. Datorită valorii sale ştiinţifice, paleogeografice, acest punct fosilifer a fost declarat monument al naturii.

PUNCTUL FOSILIFER TAŞAD (Judeţul Bihor)

Rezervaţia paleontologică situată în apropierea satului Tăşad (comuna Drăgeşti) la 20 km. sud-est de Oradea, la cumpăna Crişului Repede şi a Crişului Negru.

Străbătînd pitoreasca vale a Peşterii, afluent al Crişului Negru, ajungem la altitudinea de 230 m, unde în versanţii abrupţi calcaroşi apare Peştera de la Tăşad, străbătută de un mic pîrîu. Această peşteră este interesantă deoarece ea este constituită din calcare Badeniene, ce au fost perforate pe o lungime de 88 m. de un mic pîrîu.

Aceste calcare fac parte din vechiul bazin intramontan care în timpul Miocenului mediu şi superior reprezenta un mic golf al mării care se întindea în actuala depresiune panonică înconjurată de Munţii Bihorului şi Pădurea Craiului la est şi Munţii Codru Muma la vest.

În aceste calcare badeniene de la Tăşad s-au exidenţiat numeroase fosile de alge calcaroase, corali, spongieri, echinide, briozoare, moluşte şi viermi. Din marea diversitate a faunei fosile amintim doar cîteva specii mai deosebite ca: Schizaster calceolus, Spatangus aiistrlacus, Scutella vin-dobonensis, Membranipora lacroixi, Arca diluvii, Luncina dupardini, Corbula gibba, Chlamys multistriata, Pycnodonata cochlear, Calyptrea chinensis, Turritella archimedis, Dentalium badense ş.a.

Studiul geologic al acestei zone interesante din bazinul Beiuşului a preocupat în mod deosebit pe geologul M. Paucă (1935).

PUNCTUL FOSILIFER PIATRA NEAMŢULUI (Judeţul Bihor)

Rezervaţia paleontologică situată pe Valea Topliţei, afluent al Crişului Negru, la 3,5 km. de satul Miheleu (comuna Lăzăreni), la care se poate ajunge din şoseaua Oradea — Beiuş spre Hidişelul de Jos. Rezervaţia are o suprafaţă de 0,60 ha şi este amplasată în golful neogen al Beiuşului cu deschidere largă către depresiunea panonică.

În această zonă predomină depozitele badeniene care conţin bogate resturi fosilifere cum sînt, îndeosebi, recifii de vîrstă badeniană care caracterizează şi Piatra Neamţului. În aceste depozite de calcar s-au identificat numeroase resturi fosile ca: Clamys elegans, Venus multilamella, Corbula carinata, Calyptrea chinensis, Veretus, Cerithium, Pirenella, Solarium, Şerpuia, împreună cu numeroase concreţiuni de alge şi corali.

Studiul monografic al acestor depozite a fost făcut de geologul M. Paucă (1935).

PUNCTUL-FOSILIFER PEŞTIŞ (Judeţul Bihor)

Rezervaţia paleontologic situată la 2 km de satul Peştis, la care se poate ajunge plecînd din oraşul Alejd, situat pe şoseaua naţională Cluj-Napoca — Oradea. Această rezervaţie este constituită din depozite vechi de Marnocalcare şi şisturi marnoase cenuşii-verzui printre care se intercalează calcarele lumasetice.

Aceste depozite conţin resturile unor reptile medîo-triasice, saurap-terigiene, placodante, testudinate, dinosaurieni şi squamate. Foarte frecvente sînt resturile fosile ale reptilei carnivore Notosaurus procerus.

Deoarece în acest punct fosilifer de la Peştiş s-au identificat unicele fosile de reptile triasice, el a fost declarat monument al naturii.

RECIFUL DE RUDIŞTI DE LA VALEA CRIŞULUI (Judeţul Bihor)

Rezervaţie palentologică situată pe Valea Negruţii, nu departe de satul Valea Crişului, aşezat pe şoseaua care duce la Bratca — Roşia Beiuş, în apropierea localităţii Borod.

Văile celor două pîraie, Gruiet şi Petrele, care se despart în această regiune sînt construite din gresii conglomeratice ce alternează cu bancuri de calcar cenuşii. În aceste bancuri de calcare s-au identificat numeroase exemplare de Acteonella.

În aceste depozite, cu o grosime de circa 200 m., s-au evidenţiat două bancuri masive de rudişti, care reprezintă lamelibranhiate cu valve asimetrice, una bine dezvoltată în formă de cupă şi alta redusă care are rol de capac. Aceste bivalve se fixau de substrat şi formau colonii care sînt bine conservate în aceste depozite unde se pot vedea milioane de indivizi înghesuiţi şi suprapuşi, formînd un perete compact cu o grosime de 10—15 m.

În aceste bancuri s-au identificat 12 specii de rudişti aparţinînd genurilor: Hippurites, Radiolites şi Bournonia.

PUNCTUL FOSILIFER „RÎPA MARE" DE LA BUDACUL DE SUS (Judeţul Bistriţa-Năsăud)

Rezervaţia paleontologică situată la 20 km. sud-est de oraşul Bistriţa, pe cursul superior al Văii Budacului, în amonte de satul Budacul de Sus. Sedimentele marnoase ale pontianului au conservat numeroase resturi de floră şi faună fosilă.

Analiza florei fosile, evidenţiază prezenţa unor păduri tipice de mlaştină, formate din conifere, predominante de Taxodiacee, împreună cu alte specii lemnoase ca: Carpinus, Salix, Alnus, Buettneria ş.a. Alături de plantele fosile în depozitele marnoase apar numeroase animale fosile reprezentate de lamelibranchiate.gasteropode, şi ostracode. Dintre genurile mai frecventate citim: Limnocardium, Paradacna. Pseudocatillus, Melanopsis, Congeria, Candona ş.a.

Pe baza acestor fosile s-a reuşit sa se stabilească vîrsta eruptivului, a formaţiunilor sedimentare caracteristice acestor fermecătoare locuri ce caracterizează zona Budacul de Sas, care a fost declarată rezervaţie paleontologică.

PUNCTUL FOSILIFER VAMA STRUNGA (Judeţul Braşov)

Rezervaţie paleontologică, cu o suprafaţă de circa 10 ha, situata pe versantul vestic ai Munţilor Bucegi, la altitudinea de 1950 m. La această rezervaţie se poate ajunge din Valea Ialomiţei, de la Cabana Padina, parcurgînd timp de o oră şi jumătate, drumul turistic marcat cu punct roşu.

Acest punct fosilifer aparţine Jurasicului mediu şi prezintă o grosime de 45 m, la care deosebim 4 nivele litofogice şi anume: - un nivel inferior de 15 m grosime, format dintr-o alternanţă de gresii calcaroase, calcare nisipoase,

şisturi marnoase şi grezoase ce cuprind o variată faună de brahiopode, lamelibranhiate şi corali;- al doilea strat are o grosime de circa 20 m. şi este format dintr-o alternanţă de gresii calcaroase, calcare

oolitice şi calcare nisipoase:- al treilea strat reprezintă un banc de 1 m de calcar brun-gălbui, care cuprinde o bogată faună de

amoniţi;- ultimul strat este format din marne cenuşii şi violacee, cu trecere la calcare cu urme silicoase (d. M.

Bleahu, 1976).Studiile paleontologice efectuate de numeroşi geologi între care K. Redlici, V. Popovici-Hatzeg, I.

Simionescu, E. Jekelius şi D. Patrulius au evidenţiat, circa 150 de specii de amoniţi, majoritatea aparţinînd familiilor Phylloceratidae şi Lytoceratidae.

În afara numeroaselor specii de amoniţi, în această rezervaţie s-au mai găsit o serie de fosile din grupul brahiopodelor, bivalvelor, gasteropodelor şi crinoidelor, care reprezintă o faună bogată, caracteristică Jurăsicului mediu.

PUNCTUL FOSILIFER PURCĂRENI (Judeţul Braşov)

Rezervaţie paleontologică situată la Întorsura-Buzăului. la 6 km. de Satulung, în apropierea comunei Purcăreni, la locul zis „Uluci", cu o suprafaţă de 0,40 ha.

Această rezervaţie reprezintă o veche carieră de calcare albe, care a fost închisă şi declarată

monument al naturii. Zona ocrotită reprezintă un bloc masiv de calcare cu un volum de 200 m3 în care s-au identificat o bogată asociaţie de corali, brachiopode şi crustacei. Dintre crustacei amintim: Coelopus, Cyphonotus ş.a.

Cercetările geologice şi paleontologice au scos în evidenţă faptul că aceste calcare formează un mic masiv de o mare importanţă pentru trecutul geologic şi paleozoologic al ţării noastre.

PUNCTUL FOSILIFER CARHAGA (Judeţul Braşov)

Rezervaţia paleontologică are o suprafaţă de 1 ha., situată în Munţii Perşani pe Valea Carhaga, afluent al Oltului, între comunele Racoşul de Jos şi Augustin.

La această rezervaţie se poate ajunge străbătînd poteca, care urcă ca o serpentină din spatele Haltei C.F.R. Olt, după care coborîm într-o vale. unde se află zona de confluenţă a pîrîului Chioveş şi pîrîul Carhaga.

Aid, găsim cele mai groase straturi de marne cenuşii-albăstrui închis şi roz, printre care se intercalează calcare fine ca o bogată faună fosilă. Această faună reprezetată în special de amoniţi a fost descoperită şi menţionată pentru prima dată de D. D. Preda şi E. Jekelius în anul 1935 şi ulterior cercetată de D. Patrulius, care aduce noi contribuţii la cunoaşterea ei, introducînd şi termenul de „Strate de Carhaga", ce caracterizează partea centrală a Munţilor Perşani.

În afara diverselor specii de amoniţi fosili (Semiformiceras, Hapoloceras, carachteis, Pseudosubplanites loriloi, Pseudosubplanites ponticus. Substreblites zonarins, Spiticeras theodosic ş.a.), în zona de confluenţa a celor două pîraie s-au identificat o asociaţie de foraminiferi aparţinînd speciei bamellaptychns beyrichii, ce caracterizează fauna Cretacicului inferior.

Importanţa ştiinţifică, paleogeografică a faunei fosile identificată aici, reprezintă un martor preţios al trecutului geologic şi paleozoologic al ţării noastre, fapt pentru care această zonă a fost declarată monument al naturii.

PUNCTUL FOSILIFER ORMENIŞ (Judeţul Braşov)

Rerevaţie paleontologică, cu o suprafaţă de 4 ha., situată în partea estică a Munţilor Perşani, în apropierea comunei Ormeniş, în zona vărsării Văii Ormeniş în Olt.

Acest punct fosilifer este bine cunoscut pe plan internaţional datorită faunei sale fosile reprezentată de inocerani, amoniţi şi echinodermc.

Vîrsta acestei faune a fost atribuită Cretacicului superior. Acest punct fosilifer a fost descoperit în anul 1878 de către F r, Herbich, care a publicat şi primele date privind fauna fosilă existentă aici. Ulterior L. Simionescu a reluat studiul său paleontologic publicînd în anul 1899 o remarcabilă monografie în care menţionează 11 specii de amoniţi şi 12 specii de inocerani.

În urnia ultimelor studii efectuate de S. Patiliue, s-a definitivat inventarul faunistic de la Ormeniş, el fiind reprezentat de 18 specii de inocerani, 4 specii de Tellina, 16 specii de amoniţi şi un echinoderm.

Datorită importanţei sale paleogeografice şi valoroaselor forme de inocerani şi amoniţi din Cretacicul superior identificaţi aici, acest punct fosilifer a fost declarat monument al naturii.

PUNCTUL FOSILIFER SOCENI (Judeţul Caraş-Severin)

Rezervaţia paleontologică cu o suprafaţă de 0,50 ha., situată în apropierea satului Soceni, la 13 km. de oraşul Reşiţa, pe Valea Poliţioana, Turislavului, unde se află bogate cuiburi fosilifere, rămăşiţe ale faunei sarmatice şi pliocenice de o mare importanţă ştiinţifică.

Primul obiectiv ocrotit se află pe Valea Poliţioanei şi este reprezentat de o rîpă adîncă de peste 2,5 m., în care apar depozitele sarmaţiene, iar al doilea pe Valea Turislavului, în care peste depozitele sarmaţiene se află şi cele pannoniene.

Cele două obiective fosilifere au fost studiate stratigrafie şi paleontologic de către E. Jekelius (1944), care în monografia acestui punct fosilifer descrie 140 de specii de fosile din Sarmaţian şi 113 specii de fosile din Pannonian. Majoritatea acestor fosile sînt reprezentate de gasteropode şi bivale, după care urmează numeroase specii de briozoare, ostracode şi peşti.

Dintre briozoare amintim: Cellaria fistulosa, Diastropa cormgata, dintre ostracodele sarmaţiene amintim: Mutilns hungarica, Gyprideis Panonică, xoeoneha velata, iar dintre cele pannoniene cităm pe:

Candona trapezoidea, Gyprideis heterostigma.Studiile ulterioare efectuate asupra acestor zăcăminte fosilifere au evidenţiat peste 70 de specii noi

de briozoare, ostracode şi peşti, din sarmaţian ca: (Salliostoma Soceni, Theodbxus politioanei. Poliţioana val ttiformis, Soeenia carasiensis, Cerithinm banaticum, Moesia sarmatică, Sangeria soceni t iar din Pannonian cităm: Theodoxus turislavicus, Melanopsis trtrislavica, Songeria ghergutai, himnocardinm inflatum, b.cryprnatum ş.a.

Rezervaţia paleontologică de la Soceni reprezintă o zonă ştiinţifică, stratigrafică şi paleontologică tipică Sarmaţianului şi Pannonianului european, fapt pentru care ea este menţionată în toate monografiile de specialitate, iar la noi în ţară este decretată monument al naturii.

PUNCTUL FOSILIFER DE LA ALIMAN (Judeţul Constanţa)

Rezervaţie palenontologică cu o suprafaţă de 14,62 ha, situată în Dobrogea de Sud, în apropierea comunei Aliman, amplasată pe şoseaua care leagă Cernavodă de comuna Ion Corvin, în Valea Urluia, ce adăposteşte două lacuri: lacul Şarpul şi lacul Vederoasa.

În malul nordic al lacului Şarpul se găsesc calcarele zoogene, urgoniene albe-gălbui, peste care se dispun un pachet subţire de calcare badeniene, urmate de calcare sarmaţiene şi de loess (M. Bleahu şi colab.).

În calcarele barremiene s-au identificat peste 100 de specii de corali, bivalve (din genul Panopaea) şi de gasteropode de talie mare (Natica, Pterocera). Datorită valorii sale ştiinţifice, paleontologice, această rezervaţie cu o suprafaţă de circa 15 ha., care este în curs de cercetare, a fost declarată monument al naturii.

PUNCTUL FOSILIFER SEIMENII MARI (Judeţul Constanţa)

Rezervaţie paleontologică, situată pe malul Dunării, la 9 km. de Cernavodă, în apropierea comunei Seimeni, cu o suprafaţă de 0,50 ha.

Această rezervaţie ocroteşte o bogată faună fosilă specifică Cretacicului mediu, reprezentată de amoniţi, bivalve, gasteropode, brahiopode şi echinoderme.

Cei mai reprezentativi sînt amoniţii, prezenţi cu circa 60 de specii, multe aparţinînd genurilor: Hysteroceras şi Acanthoplites. Fauna Cretacică de la Seimeni este foarte bine conservată şi se aseamănă foarte mult cu cea din Bazinul anglo-parizian (Paris, Folkestone) fapt pentru care o suprafaţă de circa 0,60 ha. a fost pusă sub ocrotirea legii şi declarată monument al naturii.

PUNCTUL FOSILIFER CERNAVODĂ (Judeţul Constanţa)

Rezervaţie paleontologică, situată în partea sudică a Văii Caraşu, în apropierea oraşului Cernavodă, în locul unde podul de peste Dunăre se sprijină pe mal, cu o suprafaţă de 3 ha.

În losta carieră de calcar descrisă în 1911 de G. Macavei. se poate observa succesiunea de strate bogate în faună fosilă.

La Cernavodă avem posibilitatea să admirăm o impresionantă faleză dobrogeană care este constituită din calcare formate în Cretacicul inferior.

La baza podului, peste Dunăre se află un calcar cretos alb-gălbui, uneori cenuşiu-verzui şi argilos.În calcarul cretos de culoare alb s-au identificat de către G. Macavei şi V. Anastasiu, 17 specii de

bivale şi 6 specii de gasteropode care indică prezenţa Valanginianului (d. M. Bleahu şi colab.).Al doilea orizont este format din calcare gălbui mai dure, cu resturi sporadice de organisme, după

care urmează un strat gros de cîţiva zeci de metri de calcar în cadrul căreia putem distinge 3 orizonturi: primul cu calcare albe colitice, în care predomină foraminiferii, bivolvele, coralii etc.; al doilea reprezintă orizontul principal de culoare omogene albe-gălbui, pline cu.fosile de rudişti, nerinei, natice, bivalve şi corali, iar al treilea este format din calcare gălbui, mai marnoase ce conţin, în special, ostrei şi trigonii.

Acest punct fosilifer de la Cernavodă cuprinde o bogată faună fosila reprezentată prin 72 de specii, de corali, bivalve, gasteropode şi brahipode, cunoscute şi din alte zone europene, la care se adaugă numeroşi taxoni noi pentru ştiinţă.

Cercetările recente de micropaleontologie efectuate de Th. Neagu, asupra faunei şi de O. Dragastan, asupra algelor în stratele de la Cernavodă au infirmat vîrstele atribuite de G. Macavei (d. M. Bleahu şi colab.).

Autorii arată că orizontul inferior cu calcare noduloase aparţine Berriasianului superior, al doilea orizont după conţinutul de foraminifere şi alge (Dasycladaceae), ar aparţine Valarginianului, iar restul orizonturilor în care predomină calcarele zoolitice şi macrofauna sînt atribuite Hauterivianului.

Datorită importanţei sale ştiinţifice, paleontologice, aflorimentul des la Cernavodă a fost pus sub ocrotire şi declarat monument al naturii.

RECIFUL DE LA TOPALU (Judeţul Constanţa)

Rezervaţie paleonologică, situată pe malul Dunării, la 3 km nord de comuna Topalu, la jumătatea drumului dintre Cernavodă şi Hîrşova, cu o suprafaţă de 8 ha.

Această rezervaţie reprezintă un interesant complex coraligen de vîrstă Jurasică, constituit dintr-o succesiune de calcare, diferenţiate litologic în: calcare cu spongieri silicoşi, calcare cu stromatolite, calcare cu perforaţii de organisme fitofage, calcare marnoase cu brahiopode, cu amoniţi sau cu bivalve, marne, calcare organigene în bancuri groase (biostrome) (d. M. Bleahu).

Fauna acestui masiv calcaros cuprinde spongieri calcaroşi, corali, echinide, resturi de viermi, briozoare, gasteropode şi bivalve în mare cantitate. Reciful neojurasic de la Topalu a fost stabilit de către Aurelia Bărbulescu, care a reuşit să aducă date noi privind studiul paleontologic şi fitogenetic a acestei zone din Dobrogea Centrală.

Zona ocrotită din această platformă a Dobrogei are o suprafaţă de 8 ha, şi datorită importanţei sale paleontologice şi litogenetice a fost declarată monument al naturii.

PUNCTUL FOSILIFER AITA SEACĂ (Judeţul Covasna)

Rezervaţie paleontologică, situată în apropierea satului Alta Seacă (comuna Băţani), la sudul pîrîului Baraolt, într-o frumoasă depresiune intramontană, de origine postectonică.

Această rezervaţie adăposteşte o. bogată faună de moluşte fosile de vîrstă Pliocenică, care cuprinde numeroase cochilii de moluşte fosile, unele de origine lacustră, iar altele terestre. Studiul monografic a acestei regiuni a fost efectuat de către paleontologul român E. Jekelius (1932). care identifică aici 85 de specii, dintre care 39 sînt noi pentru ştiinţă. Dintre acestea aintim: Viviparus alutae, V.aitaiensis, Hydrobia borzaviae, Pseudomnicola earinata, Limnocardium aitaiensns etc.

Aceste studii paleontologice au fost completate ulterior cu cele stratigrafice de către: T. Bandrabur, FI. Mărinescu, C. Samson şi G. Rădulescu.

Datorită importanţei sale paleontologice de o mare valoare ştiinţifică. o suprafaţă de circa 2 ha, a fost declarată monument al naturii şi ocrotită prin lege.

PUNCTUL FOSILIFER PLAIUL DOMNESC (Judeţul Dîmboviţa)

Rezervaţie paleontologică, formată dintr-un masiv de calcare tithonice fosilifere, situată la 18 km. de Sinaia şi 500 m. de sanatoriul Moroieni, în zona care desparte Valea, Ialomiţei de afluentul său Ialomicioara.

Calcarele tithonice care predomină în această rezervaţie cuprind o bogată fosilă reprezentată de 250 de specii. Cele mai reprezentative sînt bivalvele (80 de specii) dintre care mai frecvente sînt genurile: Spondylus, Astarte, Cervillea, Avicola, Plică-tuia, Ostrea, Valettia, Chlamys, Plagiostoma, apoi le urmează gasteropodele (circa 60 de specii) dintre care amintim: Norinea, Neritopsis. Oonia, precum şi Protocyprae tithonia. Deosebit de interesantă este fauna de crustacei, una dintre cele mai bogate din lume, cuprinzînd circa 40 specii şi subspecii ca: Prosopon Galathea, Pithohoton, Glaessneropsis ş.a., care includ şi numeroase fo-P-me noi pentru ştiinţă.

Această interesantă faună fosilă este completată de 17 specii de ialopode de talie mică, ca: Beriasella, Heloceras, Duvalia, Aptychiis ş.a., apoi de 15 specii de brahiopode, ca: Terebratula, Terebratulina, Zeilleria ş.a. şi uneje specii de corali, spongieri şi hidrozoare, care au fost puţin cercetate.

Numeroase specii citate din această rezervaţie paleontologică sînt noi pentru ştiinţă, iar altele au răspîndire geografică deosebită, ele fiind identificate şi în unele staţiuni din Austria, Cehoslovacia, Franţa sau Sicilia. De exemplu: Protocypraea tithonia a fost identificat pentru prima dată în lume în Sicilia şi aici în Plaiul Domnesc.

Ţinînd seama de importanţa ştiinţifică a faunei fosile adăpostite de aceste calcare tithonice, o

suprafaţă de 0,5 ha, a fost ocrotită şi declarată monument al naturii.

PUNCTUL FOSILIFER PLAIUL HOŢILOR (Judeţul Dîmboviţa)

Plaiul Hoţilor este denumirea pe care o poartă şaua situată în prelungirea Muntelui Păduchiosul, în locul unde şoseaua asfaltată, care uneşte Sinaia de Moroieni, trece cumpăna de apă dintre Valea Prahovei şi Valea Ialomicioarei.

La est de şoseaua ce trece prin Plaiul Hoţilor se poate observa o accesiune caracteristică în formaţiunile de fliş cretacic şi anume, trecerea de la Hauterrivian la Barremian.

De la vest spre est apar roci argilo-marnoase, cenuşiu-gălbui, peste care urmează marne tari, foioase cu resturi de plante încarbonizate, apoi conglomerate tilloide cu blocuri de calcare tithonice şi şisturi argilo-marnoase dure cu vine de calcit, ce aparţin stratelor de Sinaia. Pe ambii versanţi apar blocuri masive de calcar ce conţin o bogată faună de Stramberg. Pentru a fi protejate de pericolul exploatării, o suprafaţă de 6 ha. a fost declarată rezervaţie naturală.

PUNCTUL FOSILIFER BUCOVĂŢ (Judeţul Dolj)

Este situat în comuna Bucovăţ, localitate suburbană a Craiovei, în partea de vest a oraşului, peste Jiu, pe marginea drumului asfaltat ce merge spre Cetate.

Este un loc vestit şi cunoscut datorită bogăţiei de fosile de bivalve (mollusca), în special ale genurilor Unio şi Vivipara din levantin, dintre care o specie de Unio a fost descrisă de paleologul francez Tournouer M. (1880), ca Unio craiovensis, dîndu-i deci numele oraşului.

Fauna fosilă de moluşte de la Bucovăţ aparţine pliocenului superior şi pliocenului inferior.Date asupra punctului fosilifer de la Bucovăţ avem din anul 1949, datorate cercetătorilor L. Brielz

şi D. Czekelius. În anul 1881, R. Porumbaru întocmeşte o monografie a zăcămîntului. Studii asupra punctului fosilifer de la Bucovăţ au publicat I. Ionescu-Argetonia (1918) şi Sabba Ştelănescu (1881 şi 1896). Studii recente ale punctului fosilifer Bucovăţ au fost făcute de Ana Maloş (1969), I. Firu (1971) şi M. Bleahu şi colab. (1976).

Punctul fosilifer de la Bucovăţ are o suprafaţă de 4 ha. şi prezintă interes ştinţific deosebit prin fauna de moluşte, prin imaginea clară a evoluţiei acestei faune, de la speciile marine şi salmastre pînă la cele de apă dulce, şi prin posibilităţile de adaptări speciale ale moluştelor la condiţiile diferite de mediu.

Dintre speciile de moluşte amintim: Viviparus, bijasciatus, Vizrgidus, V.botezi, Unio porumbus, U.pictinus, U.rumonoides, U,craiovensis, iar foarte rar în Oltenia U.bielzi şi U.doljensis, Melanopsis sonbeirani, Theroxns pilidei, T.quadrifaxiatus etc.

PUNCTUL FOSILIFER BARBOŞI-TIRIGHINA (Judeţul Galaţi)

Rezervaţie paleontologică, situată pe abruptul sudic al dealului Tirighina din comuna Barboşi, de-a lungul şoselei care duce spre Galaţi, cu o suprafaţă de 1 ha.

Sus pe dealul Tirighina, la cota 44 de metri, se observă ruinele fostului castru roman.În baza abruptului se găseşte un depozit de argilă nisipoasă foarte fosiliferă ce reprezintă o

formaţiune de origine lacustră bogată în cochilii de moluşte.Depozitele fosilifere de la Barboşi au fost studiate pentru prima dată de marele geolog român Gr.

Cobălcescu (1883), care a colecţionat sute de exemplare de moluşte fosile, dintre care a reuşit să identifice 12 specii noi pentru ştiinţă. Dintre speciile identificate în aceste depozite amintim: Viviparus sadleri, Melanopsis acicnlaris, Dreissena polymorpha, Pisidium, Anodonta, Unio, Adacna, Didacna, Corbicula, Hydrobia, Theodoxus, Planorbis ş.a.

Datorită importanţei sale geologice şi paleoistorice, o suprafaţă de 1 ha. de pe versantul sudic al dealului Tirighina a fost pusă sub ocrotire şi declarată monument al naturii.

PUNCTUL FOSILIFER RATEŞ-TECUCl (Judeţul Galaţi)

Rezervaţie paleontologică situată în partea răsăriteană a oraşului Tecuci, în apropierea şoselei Tecuci — Marea, pe versantul stîng al rîului Bîrlad, cu o suprafaţă de 1,50 ha.

În aluviunile acestei terase s-a descoperit un zăcămînt care conţine numeroase fosile de mamifere

cuaternare şi moluşte. Dintre speciile cele mai reprezentative amintim: Elephas primigenius, Rhinoceros ti-cvhorhinus, Bison priscus, Boş, primifenius, Magaceros euryceros.

Aceste resturi fosile au fost adunate de învăţătorul M. Dumitrescu şi se găsesc în colecţia Muzeului din Tecuci. Datorită importanţei sale ştiinţifice, acest punct fosilifer, cu o suprafaţă de 1,5 ha., care stabileşte legătura dintre Cîmpia Română şi Podişul Moldovei, a fost pus sub ocrotire şi declarat monument al naturii.

PIETRELE ROŞII DE LA TULGHEŞ (Judeţul Harghita)

Rezervaţie geologică reprezentată de o stîncărie individualizată formată într-un masiv calcaros, situată la peste 1.000 m.

Ea formează un preţios monument fitogeografic, mult apreciat de Al. Borza (1940), pentru speciile sale floristice endemice ca: Asrragaws romeri, Hieracium pajoritense, specii rare în flora Carpaţilor Orientali.

PUNCTUL FOSILIFER LĂPUGIU DE SUS (Judeţul Hunedoara)

Rezervaţie paleontologică situată în apropierea satului Lăpugiu de Sus, în apropierea şoselei Ilia — Lugoj, pe versantul stîng al Văii Lăpugiului. În această zonă depresională înconjurată de Munţii Metaliferi de Nord, Munţii Poiana Ruscă şi Sebeşului la sud, în Miocenul mediu s-a dezvoltat o bogată faună marină reprezentată prin: corali, briozoaret echinoderme, dar în special foraminifere şi moluşte care predomină în nisipurile, gresiile şi argilele nisipoase.

Depozitele badeniene de la Lăpugiu au fost studiate de diverşi specialişti de renume mondial ca: M. HORNES (1856), O. BOETTGER (1896—1905), NEUGEBOREN (1846—1872), care au identificat aici circa 1.400 de specii fosile dintre care 700 sînt numai gasteropode.

Dintre speciile de moluşte identificate aici amintim: Necula nucules, Venus multilamella, Chione sumplicate, Ghlamys elegans, Gibbula subscalate, Certhium michelotti, Tnritella tom, Tjsubangulata, Vermetus. arenarius, Platica josephinae, Polinices catena, Strambul bonelli, Aprohais pespelecani, Murex spinicosta, Pleurothoma annae, Bothytoma cataphracta orientalis, Drilla allionnii, Conus mercati, Dentalium badense etc.

Studiile mai recente au pus în evidenţă şi un număr însemnat de ostracode. Datorită importanţei sale paleontologice şi geologice, o suprafaţă de 320 ha., cuprinzînd Valea Crişului, Pîrîul Munteanului şi Pîrîul Crişnicului, au fost puse sub ocrotire şi declarate monumente ale naturii.

DEALUL REPEDEA (Judeţul Iaşi)

Rezervaţie paleontologică, cu o suprafaţă de 38 de ha., situată la miază-zi de oraşul Iaşi, reprezentînd depozite masive de gresie calcaroasă şi calcare oolitice de vîrsta sarmaţianului mijlociu, care adăpostesc o bogată fauna fosilă reprezentată prin diverse specii de moluşte.

Aceste faune au fost studiate de marele nostru geolog Grigore Cobălcescu şi publicate în anul 1862 în lucrarea: „Calcariul de la Răpideă". Studiile paleontologice au fost continuate de alţi doi paleontologi români şi anume: I. Simionescu şi I. Barbu (1940).

Dealul de la Repedea reprezintă un biotop natural foarte variat care oferă condiţii propice cercetărilor geologice, paleontologice, pedologice, floristice, faunistice, ecologice, fenologice şi hidrobiologice. Din partea nordică a sa, ca şi de pe Dealul Păun, se poate distinge zona de contact dintre cele două unităţi geomorfologice ale Podişului Moldovenesc, cît şi splendoarea peisajului ieşean.

PUNCTUL FOSILIER CHIUZBAIA (Judeţul Maramureş)

Rezervaţie paleontologică, situată la 2 km dn municipiul Baia Mare, în apropierea unei cabane forestiere de pe Valea Jidoaia, ocupînd o suprafaţă de 50 ha. Această rezervaţie adăposteşte cel mai bogat zăcămînt fosilifer de plante din perioada terţiară atît din ţara noastră cît şi din Europa. Această zonă fosiliferă a fost studiată de R. Giuvulescu şi V. Ghiurcă (1969), care a semnalat pînă în prezent aici peste 120 de specii, dintre care forme noi pentru ţară şi pentru ştiinţă.

Flora fosilă este reprezentată de şisturi diatomitice care sînt con servate în straturi subţiri de

cenuşă vulcanică. Depozitele de diatomite au o culoare gălbuie-brună şi ele sînt însoţite de numeroase impresiimi faliate care s-au păstrat în condiţii foarte bune.

Mîlul dolomitic care s-a acumulat pe fondul unui vechi lac amplasat într-o zonă vulcanică a permis conservarea frunzelor căzute din arborii ce populau aceste ţinuturi. Aceste resturi fosile au evidenţiat existenţa unei păduri de amestec în care predominau: Quercus, Fagus, Acer, Castanea, Vitis, însoţiţi de Betula, Carpinus, Mriodendron, Magnolia, Pinus, Roşa, Ulmus etc.

De-a lungul văilor umede se întîlneau populaţii dense de Carya, arbore din familia Juglandaceas, ce nu mai vegetează azi la noi. Acelaşi areal îl ocupă şi specia Zelkova din familia Ulmaceae, plantă ce vegetează azi numai în Caucaz şi nordul Iranului.

Asociaţia lemnoasă de la Chiuzbaia mai cuprinde şi gimnospermul milnkgo adiantoides, conifer cu frunze căzătoare, ce vegetează azi spontan izolat, sau formînd păduri doar în China centrală şi de nord unde este declarat monument al naturii.

În ansamblu, cercetările paleobotanice de la Chiuzbaia aduc o contribuţie importantă la precizarea evoluţiei florei pliocene din ţara noastră, completînd cunoştinţele referitoare la flora terţiară a Europei, îmbogăţind inventarul ştiinţific paleobotanic.

REZERVAŢIA PALEONTOLOGICĂ BAHNA-ORŞOVA (Judeţul Mehedinţi)

Este unul din cele mai vechi şi interesante puncte fosilifere din tară, de mare valoare ştiinţifică, fiind foarte bogat în depozite de corali, lamelibranchiate şi mai ales în faună de gasteopode fosile. Acest bazin paleontologic este citat pentru prima dată în anul 1971 de către Lesman (Laulea, 1962). Un studiu mai profund îl datorăm lui Gr. Ştefănescu (1876), completat ulterior de Drăghicescu. Lucrări despre bazinul Bahna mai publică Fuchs (1894) la Budapesta, Macovei (1909), iar mai recent specialişti ai Institutului Geologic (Fl. Marinescu şi Josefina Marinescu, 1962).

La acest punct fosilifer se poate ajunge din şoseaua naţională Bucureşti — Timişoara, cu 4 km. Înainte de Orşova, unde se desprinde un drum în lungul rîului Bahna. După 5 km. se ajunge la localitatea Hoviţa unde se află unul dintre punctele ocrotite, iar mai departe, după alţi 4 km., se ajunge la Bahna.

Bazinul intramontan Bahna-Orşova, reprezintă un rest terţiar al unuia din canalele ce legau bazinul dacic de cel pontic-panonic în timpul miocenului mediu, canale ce străbăteau această parte a Carpaţilor Meridionali, care în acea vreme erau fragmentaţi de numeroase golfuri marine. Timpul în care au existat aceste golfuri şi canale a fost relativ scurt, dar suficient pentru ca în bazinul Orşova să se fi acumulat un depozit cu o grosime aproape de 1.000 m., pe o lungime de circa 18 km., dar pe o lăţime de numai 1,5—4 km.

Originea acestui bazin este mobilă şi favorizînd acumularea subsidientă a acestei stive de depozite.Unul din obiectivele ocrotite este cel de la Horţa, chiar în sat, unde depozitele de calcare şi argile marnoase ca şi complexul argilo-nisipos conţin numeroase fosile deosebit de interesante ca: moluşte, echinide, foraminifere, grupe specifice sarmaţianului.

Un alt obiectiv important ocrotit este cel de la Curchia. Calcarele de aici sînt de origine recifală cu numeroşi corali şi briozpare; aici se mai găsesc gasteropode, bivalve, echinide, brachiopode etc.

În punctul fosilifer Bahna, după cercetările, mai ales ale lui Macovei (1909 — grupele faunistice predominante şi care au o mare valoare ştiinţifică sînt: corali, (Favia magnifica, Solonostraea manipulata etc.); briozoare (Lepralia ansata, Eschara varians); brachiopode (Terebratula plimatodentata); lamei ibrahiate (Ostreia, Mytilus, Cardium, Pecten); gasteropode (Murex, Fusus, Comis, Turritella).

Ocrotirea prin lege a punctului fosilifer de la Bahna reprezintă o importantă contribuţie la ocrotirea unuia dintre cele mai interesante.Zăcăminte fosilifere din ţara noastră.

REZERVAŢIA FOSILIFERĂ SVINIŢA (Judeţul Mehedinţi)

Sviniţa este o localitate situată în extremitatea sudică a Banatului, în partea de vest a cotului pe care-l descrie Dunărea înainta de a-şi îndrepta cursul spre defileul Cazanelor. La această rezervaţie se poate ajunge cu vaporul care opreşte la 2,5 km. amonte de comuna Sviniţa.

Succesiunea depozitelor mezozoice din împrejurimile Sviniţei cuprinde mai multe orizonturi, conţinînd o fauna bogată. În partea inferioară a acestei succesiuni apar stratele de Klauss — reprezentate prin calcare feruginoase roşii a căror formă variată de amoniţi a fost în parte studiată de J. Kudernath, (1852).

Punctul fosilifer Sviniţa a fost ocrotit datorită faptului că jurasicul mediu şi superior este reprezentat aici prin calcare care conţin amoniţi. În acest punct fosilifer se pot separa toate etajele jurasicului datorită asociaţiilor faunistice. Au fost descrise aici peste 60 de forme de amoniţi, belemniţi, brahiopode, bivalve. Este unul dintre cele mai importante puncte fosilifere mezozoice din Carpaţi.

PUNCTELE FOSILIFERE COZLA—PIETRICICA—CERNEGURA (Judeţul Neamţ)

Rezervaţie paleontologică, situată în apropierea oraşului Piatra Neamţ, reprezentînd trei interesante puncte fosilifere care adăpostesc o bogată faună de peşti fosili din Oligocen. Cele trei masive muntoase, Cozla, Pietricica şi Cernegura, fac parte din zona marginală a flişului Carpaţilor Orientali, prezentînd o succesiune de formaţiuni eocene şi oligocene, formate din calcare de Doamna, strate de Bisericani, gresii de Lucăceşti, marne brune, şisturi disodilice, gresie. de Kliwa ş.a.

În marnele brune şi în şisturile disodilice inferioare s-a păstrat e bogată faună fosilă reprezentată prin 38 de specii de peşti fosili, 10 specii de bivalve şi cîte o specie de izopode, decapode. Speciile de peşti fosili au fost identificaţi aici încă din anul 1883 de către profesorul L. Cosmovici de la Universitatea din Iaşi, care a descris 21 de specii noi pentru ştiinţă.

În această zonă, cercetări importante au fost efectuate de către renumiţii paleontologi I. Simionescu, M. Paucă şi M. Ciobanu, cel care publică o interesantă monografie a acestei faune fosile. În această rezervaţie s-a descoperit în anul 1922 izopodul fosil Proidotea haugi, formă fosilă extrem de rară cu mare importanţă pentru explicarea filogeniei izopodelor. Datorită importanţei lor paleontologice de renume mondial, o suprafaţă de 53 ha. din împrejurimile oraşului Piatra Neamţ, care includ cele trei puncte fosilifere care au fost puse sub ocrotire şi declarate monumente ale naturii.

STÎNCA ŞERBEŞTI (Judeţul Neamţ)

Rezervaţie paleontologică, cu o suprafaţă de 5 ha., situată în apropierea comunei Ştefan cel Mare, la 2 km. de satul Girov, de pe drumul judeţean Girov — Hanul Ancuţei. Stînca Şerbeşti este constituită din bancuri de gresii dure, cu nivela conglomeratice care în anumite regiuni sînt foarte fosilifere. Mai frecvent sînt speciile de bivalve ca: Mactra vitaliana, Tapes gregarius. Cardiurn obsoletumt Donax dentiger, precum şi amprente de plante ca Quercus alaena, Quercus lomchitis, care indică Sarmaţianul mediu.

Datorită procesului de eroziune diferenţiată, s-au evidenţiat numeroase blocuri de gresii şi conglomerate mai dure, modelînd această parte a Podişului Moldovenesc. Pentru a proteja această zonă de valoare ştiinţifică o suprafaţă de 5 ha a fost declarată rezervaţie naturală.

PUNCTUL FOSILIFER RĂDĂMĂNEŞTI (Judeţul Timiş)

Rezervaţie geologică ce adăposteşte o bogată faună de moluşte fosile din Pantiamul mediu. Acest punct fosilifer se află în podişul.Lipovei, la aproximativ 10 km. nord de oraşul Lugoj. Zăcămîntul fosilifer este situat în sudul satului, la 6 km. de Valea Pietrii, mai aproape de satul Bruznic decîfc de satul Rădămăneşti.

Pentru a se ajunge la punctul fosilifer trebuie să se urmeze un drum de ţară care duce la comuna Bara, aproximativ 4 km. În lungul văii Valea Mare, afluent al rîului Bega. Acest punct fosilifer a fost cunoscut prima dată în anul 1870 de W. Fuchs, care a descris aici 52 de specii de moluşte, dar primul care a atras atenţia asupra lui a fost L. von Loczy (1882). Cea mai cuprinzătoare monografie a acestei zone îi aparţine lui Suzette Gillet şi Fl. Marinescu (1971), în care prezintă 121 de forme de moluşte, dintre care 60 sînt tipice pentru acest punct fosilifer şi sînt; descrise pentru prima dată. Dintre acestea amintim: Sinanodonta brandenburgi, Unio procumbens, Limnocordium secans, &.decoram, h.vicinum, Plagiodaena auingeri, Pseudocatillus simplex, Theodoxns radmaneşti, T.erescens, Pyrgula archimedis, Gyraulus virians, Gyraulns micromphalns etc.

Datorită importanţei sale ştiinţifice deosebite, caracterizată prin bogăţia zăcămintelor fosilifere cu vechime ponţiană din vechiul bazin panonic, o suprafaţă de 2 km2 a fost declarată rezervaţie naturală.

PUNCTUL FOSILIFER DEALUL BUJOARELOR (Judeţul Tulcea)

Rezervaţie geologică situată la cumpăna Văii Cerna şi Văii Plopilor, şi cele două vîrfuri: Dealul

Bujorului românesc la nord şi Dealul Bujorului Mare în sud. Această rezervaţie adăposteşte o bogată faună devoniană descoperită în anul 1907 de către D. Cădere şi studiată monografic de I. Simionescu (1924).

Dealurile Bujoarelor sînt constituite din gresii cuarţitice şi cuarţite cenuşi, groase de 7 m. În alternanţă cu straturi de şisturi argiloase în care s-au identificat 30 de forme fosile, dintre care 22 sînt brahiopode. iar restul briozoare, moluşte, crustacei şi ostracode. Dintre brahiopode predomină genurile Spirijfer şi Ghonetes, fosile care indică vîrsta Devonianului inferior.

Pentru protejarea acestui punct fosilifer de la Bujoarele, o suprafaţă de 8 ha, a fost declarată monument al naturii.

PUNCTUL FOSILIER AGIGHIOL (Judeţul Tulcea)

Rezervaţie paleontologică reprezentată printr-un celebru punct fosilifer din Dobrogea de Nord, care adăposteşte o bogată faună medio-triasică. Acest punct fosilifer se află în partea nordică a lacului Razelm, în zona în care platoul dobrogean începe să coboare lent spre sud sub de-prseiunea ce este ocupată de lac.

Acest punct fosilifer este situat în Dealul Pietrosu, dar ulterior au fost descoperite profile mai clare în zonele învecinate, ca de exemplu în Dealul Lung, unde s-au identificat o bogată faună fosilă. Acest deal este format din straturi de loess, calcare cenuşii, calcare roşii în care predomină fauna fosilă, dolomite cenuşii, acoperite de calcare negre bituminoase.

Punctul fosilifer Agighiol a fost descoperit de Gr. Ştefănescu şi a fost vizitat în 1896 de geologul vienez K. Rodlich, care a cules o bogată faună fosilă. Ulterior cercetările au fost continuate de V. Anastasiu (1898), E. Kittl (1908). A doua monografie a apărut în 1913 şi aparţine lui i. Simionescu, care se ocupă doar de studiul eefalopodelor, care sînt reprezentate aici prin 89 de forme între care domină speciile de: Protrachg ceras, Trachyceras, Acestens, Joannites, Atractites.

Fauna bogată de amoniţi de la Agighiol a generat diverse discuţii în ceea ce priveşte încadrarea lor ca vîrstă. Ţinîndu-se seama de noile norme de subîmpărţire al Triasicului, şi pe baza studiilor midropaleontologice, se consideră că aici sînt prezente depozite aparţinînd intervalului Anisian — Horianul inferior. Astfel, în; calcarele cenuşii au fost găsite specii de beiophyllites, care indică Anisianul inferior. Anisianul superior este reprezentat de o asociaţie foarte bogată în care apar mai multe specii ale geniului Flexoptychites acutus şi F.flexuosus, prezente în calcare roşii din orizontul 2. Tot în aceasta este cuprins şi foadinianul care este reprezentat prin majoritatea speciilor faunistice. Printre speciile specifice ftadinianului amintim: Traehyceraş reitzi, T. ourionii, Q.ladinnm, Qngobardienm ş.a.

În aceste calcare roşii mai este cuprins parţial şi Cardianul, reprezentat prin 30 de specii dintre care cele mai caracteristice sînt: Frochyceras aon, Megaphillites jarbas, Pinacoceras layeri. În general fauna de cefalopode de la Agighiol are afinităţi cu eea din restul domeniului alpin european dezvoltat în aceleaşi faciesuri (Schreyeralm, Balaton, Bosnia etc.) şi din Himalaia, dovedind unitatea paleo-geografică a întregului domeniu.

Studiul viitor al brahlopodelor şi halobidelor, va contura şi mai precis imaginea paleogeografică a regiunii ocrotită. Datorită importanţei sale ştiinţifice deosebite punctul fosilifer de la Agighiol, care se întinde pe o suprafaţă de 3 ha., a fost declarată monument al naturii.

NISIPĂRIA HULUBĂŢ (Judeţul Vaslui)

Rezervaţie paleontologică, care are o suprafaţă de 2,50 ha., situată pe terasa inferioară a pîrîului Vasluieţ.

Exploatarea acestei nisipării a început în anul 1890. În aluviunile acestei terase, s-au identificat un număr important de resturi ale unei faune de vertebrate şi nevertebrate din Pleistocen, reprezentînd Wurmianul.

Aceste resturi fosile de o mare importanţa paleozoologică a fost semnalată pentru prima dată de prof. I. B. Miulescu, directorul gimnaziului din Vaslui, care l-a înştiinţat pe renumitul profesor de geologie de la Universitatea din laşi — I. Simionescu.

Acest zăcămînt este considerat ca cel mai bogat în faună de mamifere fosile wurmiene din Moldova, şi a fost foarte mult studiat. Dintre mamiferele identificate se pot menţiona cele mai caracteristice: Elephas primigenius, Rhinoceros trichorhinus, Bison priscus, Boş primigenius, Megaceros euryceros.

.Pentru a preveni distrugerea prin exploatare a acestei zone de o mare valoare ştiinţifică ea a fost pusă sub ocrotire şi declarată monument al naturii.

PUNCTUL FOSILIFER MALUŞTENI (Judeţul Vaslui)

Rezervaţie paleontologică, cu o suprafaţă de 3 ha„ situată la nord-vest de satul Măluşteni, la originea Văii Româneasca, ce trece prin partea vestică a satului. Această rezervaţie este una dintre cele mai bogate zăcăminte fosilifere de vertebrate de la sfîrşitul Pliocenului din ţara noastră.

Cel care s-a ocupat cu pasiune de colecţionarea acestei faune fosile a fost învăţătorul I. Ursu, iar prelucrarea materialului şi determinarea lui a fost făcută de J. Simionescu (1930). Aici s-au descoperit resturile fosile a peste 30 de specii de mamifere fosile, printre care amintim: maimuţe, antilope, cămile, probosci, topiri, cerbi, căprioare, iepuri, castori, cît şi broaşte ţestoase terestre de talie mare.

Cîteva dintre speciile semnalate de aici, au fost descrise pentru prima dată, cum sînt: Machairodus cultridens, Vulpes donnezani, Promephitis malustenensis, Phoca sp., Talpa europaea, Castor praefiber t

Alilepus sp., Camelus bassarabiensis, Capreolus australis, Cervus buladensis, Palaeoryx atanasini, Tapirus ervernensis, Macaca florentina, Dolicopitecus ruscinensis, Testudo grandis, Clemnys malustensis, Lacerta sp., Lamna sp. etc.

În urma analizei amănunţite şi a comparării acestor zăcăminte cu alte zăcăminte similare din Europa, s-a ajuns la concluzia că-este vorba de formaţiuni aparţinînd părţii superioare a Pliocenului. Datorită importanţei sale ştiinţifice această zonă a fost declarată rezervaţie naturală.

PLANTE OCROTITE, ENDEMISME ŞI RELICTE

În această călătorie prin rezervaţiile ştiinţifice ale patriei noastre, cutreerînd ţinuturile montane ale Carpaţilor româneşti, drumeţul se opreşte la fiecare serpentină ce urcă agale spre culmile semeţe ale munţilor, pentru a-şi umple plămîntul cu aerul ozonificat dătător de sănătate al pădurilor de cetinoase şi de a admira priveliştile încîntătoare ale peisajului, s-au pentru a observa mai atent lumea misterioasă a puzderiei de vieţuitoare din jurul său.

Şi această natură pestriţă ascunde-n ea atîta frumuseţe şi bogăţie, întrucît nu ştii încotro să-ţi arunci mai întîi privirea.

Asupra abrupturilor stîncoase pe care.ici-colo atîrnă cîte o plantă eo şi-a găsit refugiu în pumnul de ţarina ascuns în crăpăturile pietroase, la falnicii fagi şi molizi ce îmbracă într-o mantie de un verde plăcut pantele mai domoale ale munţilor, la pîraiele ce-şi strecoară apele cristaline prin văile bolovănoase, s-au la puzderia de floricele ce te întîmpina la tot pasul cu coloritul lor îmbietor şi parfumat dulce de nectar, spunîndu-ţi, un sincer, bine ai venit şi drum bun, omule !

Cei ce cunosc graiul mut al plantelor, înţeleg că fiecare dintre ele se apleacă cu smerenie în faţa trecătorului rugîndu-l să n-o rupă, s-o ocrotească pentru ca şi alţii ce vor mai trece pe aici să se poată bucura o prezenţa şi frumuseţea lor. Dar, vai ce păcat că nu toţi colindătorii potecilor montane, cunosc acest glas suav al florilor. Rupte fără mila, multe dintre plantele ce împodobeau odinioară plaiurile munţilor noştri au dispărut, iar altele sînt tot mai rare, întîlnite fiind numai din întîmplare în locurile puţin umblate, în locuri şi tinoave, unde s-au refugiat, ascunzîndu-se parcă de privirea oamenilor.

Aceste plante tot mai rare, endemismele şi relictele glaciare de o mare importanţă ştiinţifică şi estetică, sînt astăzi decretate monumente ale naturii, ocrotite fiind prin lege, pentru a permite perpetuarea lor în flora patriei noastre, şi da a împiedica dispariţia lor totală.

Şi pentru a veni în ajutorul celor ce îndrăgesc natura, vom prezenta în continuare plantele cele mai rare, endemismele şi relictele glaciare, întîlnite în călătoria noastră prin rezervaţiile ştiinţifica, din dorinţa de a le face cunoscute publicului larg, odată cu rugămintea noastră de a le ocroti.

PLANTE OCROTITE DIN FLORA ROMÂNIEI TISA (Taxus baccata)

Conifer care popula în trecut pădurile noastre de foioase şi de răşinoase. Datorită lemnului său preţios întrebuinţat în construcţii şi la producerea unor obiecte de artizanat tisa a fost distrusă aproape în întregime, în parte şi datorită faptului că cetina sa este otrăvitoare pentru om.

Frumosul arbore are o tulpină dreaptă sau culcată, rareori ramificată, atingînd înălţimea de 15 m. Scoarţa este brună cenuşie, iar lujerii anuali sînt verzi deschişi. Frunzele sînt liniare, lungi pînă la 30 mm. şi late de 2—2,5 cm. Sămînţă este ovoidă şi închisă într-un arii roşu, mucilaginos, comestibil.

Tisa poate fi întîlnită sporadic în tot arcul Carpatic şi în Munţii Apuseni. Exemplare ocrotite întîlnim la Pîngăraţi, judeţul Neamţ, de circa 500 de ani, la Capul Cîmpului, la 10 km de oraşul Gura Humorului, judeţul Suceava de peste 200 de ani.

De asemenea, pe teritoriul ţării mai sînt ocrotite în mod special exemplarele de tisa de la Băile Herculane, Tîrgu Neamţ şi Bătrîni, din judeţul Prahova. În Bucureşti sînt cunoscute patru exemplare care se găsesc pe Str. Tunari nr. 34, care au o vîrstă de 80—90 ani şi alte două exemplare pe Str. Ştirbei Vodă nr. 132.

ZÎMBRUL (Pinus cembra)

Zîmbrul este un pin ocrotit, înalt de circa 22 m, cu un trunchi gros de circa 2 m. În diametru, din care pornesc nenumărate ramuri scurte şi noduroase; înfruntînd zeliştea vînturilor, zîmbrul ia forme fantastice. Frunzele lungi ies cîte cinci din muguraşe apropiate, aşa încît cetinile apar stufoase.

Această superbă specie de pin marchează cu coroana largă şi monumentală, limita superioară a pădurii, unde molidul abia rezistă frigului şi vîntului prin forma închircită şi de unde începe domeniul răşinoaselor tîrîtoare, ca jneapănul şi ienupărul. În ţara noastră, zîmbrul este decretat monument al naturii şi vege-teăă sporadic numai în cele mai înalte masive, în jurul circurilor glaciare ca: Munţii Retezat, Munţii Făgăraşului, Munţii lezer-Păpuşa, Munţii Rodnei, Munţii Ţarcu — Godeanu, Munţii Călimani.

PAPUCUL DOAMNEI (Cypripedium calceolus)

Fig 42. Papucul doamne. (Cypripedium calceolux)Specie de orhidee pe care o întîlnim la umbra pădurilor de fag sau în locuri mai însorite,

calcaroase. În pămînt prezintă mai multe rădăcini şi în tubercul cum au majoritatea orhideelor. Pe tulpina aeriană se dezvoltă 4—5 frunze lăţite cu nervuri arcuite, proeminente, iar în vîrful său se clatină o singură floare de o frumuseţe neasemuită.

Cînd o vezi pentru întîia oară, te opreşti în faţa ei ca în faţa unui tablou vestit dorit să-l vezi vedea. Deodată nu-ţi dai seama: e o bijuterie de safire şi diamante mai ales atunci cînd picăturile de roua cad pe labei. Numele popular al plantei a fost dat de forma florii care seamănă foarte mult cu un papuc de catifea. Petala de jos a florii numită labei, e de o culoare galbenă şi are un aspect pe papuc umflat, în interior acoperit cu puncte şi linii, purpurii. Interiorul papucului funcţionează ca o capcană pentru diverse musculiţe şi alte insecte care atrase de mirosul plăcut şi ademenitor căutînd nectarul, pătrund în interior, iar cînd părăsesc floarea transportă polenul pş stigmatul altor flori. În excursiile noastre prin Carpaţii româneşti o întîlnim în Munţii Bucegi, Făgăraş şi Retezat.

Poate fi întîlnită în pădurile de foioase la altitudini mai mici 400— 500 metri (în zona Tîrgovişte—Gorgota).

ALBUMEALĂ, SIMINIC sau FLOAREA DE COLŢ (Leontopodium alpinum)

O adevărată perlă a florei munţilor noştri, căutata cu asiduitate de toţi cutreietorii plaiurilor montane, recoltată şi comercializată mai mult ca oricare alta. Ea este o plantă plăpîndă, cu tulpina subţire şi frunze liniare, ce-şi poartă în vîrf florile mari, nearătoase şi puţin mirositoare, grupate la un loc în inflorescenţe giobuloase (capitule) şi înconjurate la bază de frunze pîsloase, unele mai mici, dar atît de frumos aranjate, încît seamănă cu o stea lucitoare din nopţile senine de vară. Iată de ce poporul i-a mai zis şi steluţă. Tocmai aceste frunze dispuse într-o rozetă perfectă dau plantei o frumuseţe neasemuită. „Cînd o vezi îmbrăcată în scama-i argintie (din care cauză „flocăşicăi" îi mai spune românul) printre celelate plante verzi, fără voie întinzi mîna spre ea. Scama îi este scut împotriva insolaţiei şi a transpiraţiei, căci în pumnul de ţarina în care şi-a înfipt rădăcina este puţină apă" (I. Simionescu).

Deşi ocrotită, nu numai la noi ci şi în mai multe ţări europene, ea este în continuare insistent căutată de negustorii de flori şi de turiştii care nu respectă frumuseţile naturii, comorile ştiinţifice ale lumii vegetale. Această plantă rară o găsim în Munţii Bucegi şi Munţii Făgăraş.

Fig. 43 — Floarea de colţi (Leontopodium alpinum)

ANGELICA (Angellica archangelica)

Plantă ierbacee, bienală sau perenă, care prezintă în sol un rizom gros, din care pornesc numeroase rădăcini adventive. În primul an de vegetaţie se dezvoltă frunzele de la bază, iar în al doilea an creşte o tulpină înaltă pînă la 1,5 m, uneori ajung chiar la 3 m.

Frunzele sînt mari, cele bazale ating 90 cm., iar cele tulpinele sînt penat-sectate şi mai mici. Florile sînt grupate în vîrful tulpinii în umbele mari, duble, lung pedunculate. Înfloreşte în lunile iulie-august.

Planta este răspîndită în Europa Centrală şi pînă în Siberia. La noi vegetează în lungul pîraielor din regiunea montană şi subalpină (în Munţii Bucegi, Făgăraş, Retezat), în turbării şi pe soluri umede bogate în substanţe organice.

Deoarece ea conţine uleiuri eterice folosite în tratamentele gastrice, planta a fost mult recomandată pentru obţinerea produselor terapeutice, fapt pentru care, este ocrotită în toata ţara.

Fig. 44 — Angelica (Angelica archangelica)

GHINŢURA GALBENA (Gentiana lutea)

Plantă perenă, cu un rizom subteran care poate atinge o grosime de circa 15 cm. Din el se dezvoltă în pămînt o rădăcină lungă de un metru, iar aerian o tulpină ierboasă, goală în interior, înaltă pînă la 1,5 m, articulată, purtînd frunze late, opuse, la baza frunzelor superioare se găsesc numeroase flori galbene care se deschid în lunile de vară. Această frumoasă plantă, zveltă şi puternica a devenit foarte rară în munţii noştri,

deoarece ea a fost recoltată în scopuri medicale, folosită în bolile de stomac şi ficat.Fig. 45 Ghinţura galbenă (Gentiana lutea)Fig. 46 — Bujorul românesc (Paeonia peregrina)O întîlnim în Munţii Bucegi, Retezat şi Făgăraş. În afara acestor şase specii ocrotite în întreaga

ţară, mai sînt cunoscute şi alte numeroase specii care sînt puse sub ocrotire în anumite judeţe şi rezervaţii naturale din ţara noastră, aşa cum sînt: bujorul românesc (Paeonia peregrina var romanica) — Sectorul agricol Ilfov; bulbocii de munte (Trollius europaeus) — Jud. Dîmboviţa, Prahova, Braşov; ruscuţa de primăvară (Adonis vernalis) — Jud. Suceava; migdalul pitic (Amygdalus nana) — Jud. Braşov; laleaua pestriţă (Fritillaria ma~ leayris) — 0ud. Braşov, Sibiu, Suceava; ghimpele (Ruscus aculeatus) — Sectorul agricol Ilfov, Caraş-Severin; brînduşa de primăvară (Crocus moewcus) - Bucureşti, Sectorul agricol Ilfov; stînjenelul (Irisul nea) — Bucureşti şi Sectorul agricol Ilfov; sîngele voinicului (Nigritella, nigra, Nigritella rubra) — Jud. Dîmboviţa, Prahova, Braşov; feriga (Dryopteris cristata) — Mlaştina de la Sîncrăieni Ciuc (Jud. Harghita); Asplenium lepidurn — Cheile Turzii (Jud. Cluj); Larix decidua — Munţii Bucegi (Jud. Dîmboviţa, Prahova, Braşov); Munţii Ceahlău — Poliţa cu Crini (Jud. Neamţ); Ephedra distachya — Agigea (Jud. Constanţa); Junipenis sabina — Lacul Roşu şi Cheile Bicazului (Jud. Harghita), Scărişoara—Belioara (Jud. Alba); Salix ntyrtilloides — Munţii Bucegi pe Valea Ialomiţei în turbăria Lăptici (Jud. Dîmboviţa, Prahova, Braşov); Corylus colurna — Cheile Caraşului, Cheile Nerei—Beuşniţa, Valea Mare—Moldova Nouă, Muntele Domogled (Jud. Caraş-Severin), Cazanele Dunării (Jud. Mehedinţi); Betula nana — Mlaştina de la Sîncrăieni (Jud. Harghita), Tinovul Lucina—Găina (Jud. Suceava); Betula humilis — Mlaştina de la Sîncrăieni (Jud. Harghita); Celtis australis — Cazanele Dunării (Jud. Mehedinţi); Cerastium banaticum — Muntele Domogled (Jud. Caraş-Severin), Gura Văii—Vîrciorova (Jud. Mehedinţi): Lychnis nivalis — Pietrosul Mare (Jud. Maramureş); Minuartia frutescens — Gura Văii—Vîrciorova (Jud. Mehedinţi); Minuartia capillacea — Gura Vâii—Vîrciorova (Jud. Mehedinţi); Minuartia adenotricha — Canaralele de la Hîrşova (Jud. Constanţa), Gura Dobrogei (Jud. Constanţa); Tunica illyrica ssp. haynaldiana — Gura Văii—Vîrciorova (Jud. Mehedinţi); Dianthus pinifoilius — Gura Văii—Vîrciorova (Jud. Mehedinţi); Dianthus simonkaianus — Scărişoara—Belioara (Jud. Alba);

Fig. 47 — Bolboci de munte (Trollius europaeus)Fig. 48 —.Laleaua pestriţă (Fritilldria (meleagris)Fig. 49 — A. Ghimpele (Ruscus aculeatus); B. Ghimpele de Banat (Ruscus hypoglossum)Fie- 50 — Sîngele voinicului (NigriteUa rubra)

Dianthus callizonus (Garofiţa Pietrei Craiului) — Munţii Piatra Graiului Mare (Jud. Braşov); Saponaria bellidifolia — Scărişoara—Belioara (Jud. Alba); Saponaria glutinosa — Scărişoara—Belioara (Jud. Alba);

Fig. 51 — Garofiţa Pietrei Craiului (Dianthus callizonus)Paeonia tenutfolia — Zău de Cîmpie (Jud. Mureş), Hagieni (Jud. Constanţa); Panonia corallina — Cheile Nerei—Beuşniţa (Jud. Caraş-Severin); Ranunculus ophioglossifolius — Pădurea Săptarului (Jud. Buzău); Adonis volgensis — Fîneţele Clujului — Nymphea lotus var thermalis — Băile „l Mai" Oradea (Jud. Bihor); Cardamine graeca — Gura Văii—Vîrciorova (Jud. Mehedinţi); Aubrieta intermedia — Munţii Piatra Craiului Mare, (Jud. Braşov); Alyssum borzaeanum — Agigea (Jud. Constanţa); Draba dorneri — Parcul naţional Retezat (Jud. Hunedoara); Cohlearia borzaeana — Răchitişul Mare (Jud. Suceava); Drosera anglica — Mlaştina de la Sîncrăieni (Jud. Harghita), Mlaştinile de la Hărman (Jud. Praşov); Viola epipsila — Mlaştina de Sîncrăieni (Jud. Harghita); Hy-pericum rochelii — Muntele Domogled (Jud. Caraş-Severin); Saxifraga hirculus — Mlaştina de la Sîncrăieni (Jud. Harghita); Saxifraga demissa — Munţii Piatra Craiului Mare (Jud. Braşov), Munţii Bucegi (Jud. Dîmboviţa, Prahova, Braşov); Saxifraga mutata — Mlaştina de la Stupim (Jud. Braşov); Daphne blagayana, PD. cneorum — Carpaţii sudici, Vidra (Jud. Bihor), Sighişoara (Jud. Sibiu), Piatra Craiului, Codrul Secular Slătioara; Daphne laureata — Valea Mare—Moldova Nouă.(Jud. Caraş-Severin); Pyrus claeagrifolia — Pădurea Babadag (Jud. Tulcea); Sorbus dacica — Cheile Turzii (Jud. Cluj), Scărişoara—Belioara (Jud. Alba); Sorbus borbasii — Muntele Domogled (Jud. Caraş-Severin); Potentilla Emilli-Popii — Hagieni (Jud. Constanţa); Sophora prodanii — Pădurea Babadag (Jud. Tulcea); Ononis columnae — Fîntîniţa—Murfatlar,.Hagieni (Jud. Constanţa); Medicago marina — Agigea (Jud. Constanţa); Caragana rutex — Valea Lungă (Jud. Iaşi); Astragalus depressus — Muntele Domogled (Jud. Caraş-Severin), Munţii Bucegi (Jud. Dîmboviţa, Prahova, Braşov); Astragalus pendulijlorus — Munţii Bucegi (Jud. Dîmboviţa, Prahova, Braşov); Astragalus haerbachi — Ca-naraua Fetei (Jud. Constanţa); Astragalus pseudopurpureus — Lacul Roşu şi Cheile Bicazului; Astragalus romeri — Scărişoara—Belioara (Jud. Alba); Astragalus spmnneri — Hagieni (Jud. Constanţa); Astragalus virgatus — Agigea (Jud. Constanţa); Astragalus peterjii — Fîneţele de laSuatu (Jud. Cluj);Coronilla.emerus. — Cazanele Dunării (Jud. Mehedinţi); Co-ronilla scorpioidcs — Hagieni (Jud.

Constanţa); Onobrychis gracilis — Hagieni (Jud. Constanţa); Onobrychis alba —Fig. 52 — Bujorul de cîmp (Paeonia teunifolia)

Hagieni (Jud. Constanţa); Linum borzeanum — fîntîniţă—Murfatlar (Jud. Constanţa); Lythrum thymijolia —-Gura Dobrogei (Jud. Constanţa); Geranium caeruleum — Munţii Piatra Craiului Mare (Jud. Braşov), Munţii Bucegi (Jud. Dîmboviţa, Prahova, Braşov); Mitraria schobcri — Vulcanii noroioşi de Ta Pîclele Mari şi Pîclele Mici, Berea Policiori (Jud. Buzău); Polygala sibirica — Fîneţele de la Valea lui David (Jucl. Iaşi); Acer monspessulanum — Cazanele Dunării (Jud, Mehedinţi); llex aquifolium — Dosul Laurului—Zimbru (Jud. Arad); Paliurus spina — Christi; Bupleurum pachnospernum — Hagieni (Jud. Constanţa); Bupleurum ranunculoides. — Munţii Bucegi (Jud Dîmboviţa, Prahova, Braşov); Trinia henningii — Fîntîniţa—Murfatlar (Jud. Constanţa); Ferula sadleriana — Cheile Turzii (Jud. Cluj); Heracleum carpaticum — Pietrosul Mare (Jud. Maramureş), Munţii Bucegi jud. Dîmboviţa, Prahova, Braşov); Plumbago europaea — Hagieni (Jud. Constanţa); Armeria alpina — Munţii Bucegi (Jud. Dîmboviţa, Prahova, Braşov); Armeria maritima — Mlaştinile de la Hărman (Jud. Braşov); Primula intricata — Muntele Piatra Craiului Mare (Jud. Braşov).

Fig. 53 — A. Dreţe (Nymphaea lotus var. thermalis); B.Daria (Pedicularis sceptrum-carollinum)Fig. 94 — A. Iedera albă (Daphne blagayana); B. Tulicină (Daphne neorum) C. Smîrdar (Redodendron kotschyi); p. Strugura ursului (Arctostaphylos uva-ursis)

Munţii Bucegi (Jud Dîmboviţa. Prafiova, Braşov); Primnla farinosa — Mlaştinile de la Hârman, Mlaştinile de ia Stupim (Jud. Braşov) , Arctosta-phyllos uva-ursi — Scărişoara—Belioara (Jud. Alba); Răchitişul

Fig. 55 — Gărdurăriţa (Nîtraria schdber)Mare (Jud. Suceava); Convol-vulus persicus — Agigea (Jud. Constanţa); Pedicularis sceptrum carolinum — Mlaştinile de la Hărman (Jud. Braşov); Acanthus longifolius — Cheile Nerei — Beuşniţa (Jud. Caraş-Severin), Cazanele Dunării (Jud. Mehedinţi); Scutellaria pichleri — Cheile Nerei—Beuşniţa (Jud. Caraş-Severin); Gura Văii— Vîrciorova (Jud. Mehedinţi); Stachys obliqua — Hagieni (Jud. Constanţa); Salvia ringerns — Hagieni (Jud. Constanţa); Satureja kitaibelii — Cazanele Dunării (Jud. Mehedinţi); Satureja coerulea — Fîntîniţa—Murfatlar (Jud. Constanţa; Lomatogonium carinthiacum — Munţii Bucegi (Jud. Dîmboviţa, Prahova, Braşov); Genţiana phlogifolia — Muntele Piatra Craiului Mare (Jud. Braşov), Munţii Bucegi (Jud. Dîmboviţa, Prahova, Braşov); Periploca graeca — Pădurea Letea (Jud. Tulcea); Crucianella oxyloba — Gura Văii—Vîrciorova (Jud. Mehedinţi), Canaraua Fetii (Jud. Constanţa); Valerianella coronata — Cheile Nerei—Beuşniţa (Jud. Caraş-Severin), Gura Văii—Vîrciorova (Jud. Mehedinţi); Valerianella membranacea — Gura Văii—Vîrciorova (Jud. Mehedinţi); Scabiosa micrantha — Hagieni (Jud. Constanţa); Ecbalium elaterium — Agigea (Jud. Constanţa); Campanula lingulata — Cazanele Dunării (Jud. Mehedinţi); Campanula romanica — Gura Dobrogei, Hagieni (Jud. Constanţa), Pădurea Babadag (Jud. Tulcea); Campanula crassipes — Cazanele Dunării (Jud. Mehedinţi); Senecio borysthenicus — Pădurea.Letea (Jud. Tulcea); Ligularia glauca — Munţii Bucegi (Jud. Prahova, Dîmboviţa, Braşov); Ligularia sibirica — Munţii Bucegi (Jud. Dîmboviţa, Prahova, Braşov); Cirsium afrum — Cheile Nerei—Beuşniţa (Jud. Caraş-Severin); Serrtatula caputnajae — Pădurea Frasinu, Pădurea Spătaru (Jud. Buzău); Serratula wolffii — Fîneţele de la Bosanci (Jud. Suceava); Centaurea reichenbachioides — Cheile Turzii (Jud. Cluj), Scărişoara — Belioara (Jud Alba); Centura marschattiana — Fîneţele de la Bosanci (Jud. Su-dag (Jud. Tulcea); Iris reichenbachii — Gura Văii—Vîrciorova (Jud. Mehedinţi); Iris sintenisii — Pădurea Babadag (Jud. Tulcea); Cobresia simpliciuscula — Pietrosul Mare (Jud. Maramureş), Munţii Bucegi (Jud. Dîmboviţa, Prahova, Braşov); Carex rupestris — Munţii Bucegi (Jud.

Fig. 57 A. Volbura de nisip (Convolvulus persictis); B. Crinul galben de munte (Lilium jankae) Dîmboviţa, Prahova, Braşov); Carex loliacea — Poiana Stampei (Jud. Suceava); Alopecurus laguriformis — Parcul naţional Retezat; Calama grostis neglecta — Mlaştina de la Sîncrăieni (Jud. Harghita); Sesleria jilifolia — Cheile Caraşului (Jud. Caraş-Severin), Cazanele Dunării (Jud. Mehedinţi); Sesleria uliginosa — Mlaştinile de la Hărman, Mlaştina de la Stupini (Jud. Braşov); Bromus scoparius — Hagieni (Jud. Constanţa); Smîrdar (Rhododendron kotchyi) în Carpaţii româneşti — Secate montanum— Muntele Domogled (Jud. Caraş-Severin), Munţii Bucegi (Jud. Dîmboviţa, Prahova, Braşov); Aegilops ouată — Hagieni (Jud,.Constanţa); Agropyron junceum — Agigea (Jud, Constanţa).

Fig. 58 — Hartisa (Narcisa angiutifoliut)

PLANTE ENDEMICE DIN FLORA ROMÂNIEI

Endemismele din flora ţării noastre sînt reprezentate de taxoni care au un areal restrîns la teritoriul

României (endemisme corologice) cît şi taxoni care îşi au centru genetic la noi în ţară (endemisme genetice) dar care au migrat şi în ţările vecine.

Cele mai reprezentative specii endemice din flora ţării noastre sînt:Alchemilla dolichotoma Plocek (sin. A. connivens Auct).Răspîndire: Munţii Rodnei (Piatra Rea) între Vîrful Galat, Vîrful Cailor, Vîrful Fîntînii, Corongis); Munţii Maramureşului (Vf. Cearcănu).var. sinaiae Plocek — răspîndire: Munţii Bucegi (între Furnica şi Caraiman) şi în jurul oraşului Sinaia.Andryala levitovnentosa (E.Nyar). Şeii. (sin.Pietrosia levitomentosa E.Nyar).Răspîndire: Muntele Pietrosul Broştenilor, Pietrosul Bogolin, Cheia Zugreni.Anthemis carpatica Willd subsp. pyrethriformis (Schur) Beldie (sin. A. pyrethriformis Schur).Răspândire: Munţii Bucegi şi pe piscurile înalte ale Carpaţilor Meridionali.Anthemis tinctoria subsp. jnsii (Griseb.) Beldie.Răspîndire: Munţii Bîrsei (Muntele Postăvarul) Muntele Piatra Craiului, Predeal, V. Timişului), Munţii Bistriţei (Cheile Bamarului), Munţii Bucegi (Peştera Ialomiţei, Jepii Mici, Strunga şi Vf. Babei), Munţii Călimani (Topliţa—Borsec), Munţii Ciucului (Cheile Bicazului), Munţii Cozia; Munţii Gurghiului (Sovata), Muntele Saca), Munţii Harghitei (Homorod), Muntele Hăşmaşul Mic (Bălan), Munţii Iezer (Rucăr—Pajerea, Muntele Păpuşa), Munţii Lotrului (Vf. Lotrioarei), Munţii Rodnei; Munţii Trascăului (Piatra Caprei).

Fig. 60 — Astragalus peterfiAquilegia nigricans Baumg subsp. subscaposa (Barbas) Soo (sin. A, subscaposa Borbas).Răspîndire: judeţul Cluj: Poşaga de Sus la Şesul Craiului, Muntele Scăriţa, Muntele Vultureasa, Colţii Trascăului pe Muntele Bedeleu la (Piatra Pleşorii, Cheile Rîmeţi pe Dealul Curmătura şi Curmătura Muierii din Muntele Fundoi.Armeria maritima (Miller) Willd. subsp. barcensis (Sîmonkai) P. Silva (sin. A. barcensis Simonkai).Răspîndire: Judeţul Braşov (Hăr-man, Prejmer); Judeţul Harghita (Lăzăreşti, Tuşnad, Borsec).Asperula carpetica Morariu (sin. A. synanchica L., C. subalpină Schur).Răspîndire: Judeţul Suceava (Pietrele Doamnei); Judeţul Harghita (Hăşmaşul Mare).Astragalus peterfi Jav.Răspîndire: Judeţul Cluj — rezervaţia floristică Suatu (cca. 8 ha).Astragalus psqudopurpureus Guşul.Răspîndire: Judeţul Bacău: Cheile Bicazului pe Piatra Panţirului (840 m). Piatra Glodului (8)00—1300 m), Suhardul Mic (900—1300 m).Astragalus roemeri Simonkai.Răspîndire: Judeţul Alba (Paşoga pe Muntele Scărişoara—Belioara); Judeţul Harghita (Tulgheş la Pietrele Roşii, 1200 m), Muntele Ghilgoş 1380 m, Muntele Suhardu, 1350 m); Judeţul Neamţ (Bicaz — Chei, 1050 m).Athamanta turbit (L.) Brot subsp. hungarica (Borbas) Tutin.Răspîndire: Munţii Bucegi (Zănoaga, Lespezi); Munţii Căpăţînii (Mînăstirea Bistriţa comuna Gurguiata. Muntele Stoguşaru, defileul Cheia, Stîna Comarnici, Vf. Vioreanul, Vf. Vînturanţa, Muntele Buila MunteleCozia, Munţii Godeanu (Paltina, Stănuleşti); Munţii Mehedinţi (Piatra Cloşanilor); Muntele Camena la Greabănatul Mare. Vf. Teşnei, La Gaura Fetei, Vf. Cernei), Vf. Suşcer; Munţii Parîng (Defileul Jiului între Lainic şi Păiuş); Munţii Semenic (Cheile Nerei); Munţii Retezat (Scorota, Stănulete, Piule, Piatra Iorgovanului. Albele, Paltina); Munţii Vîlcan (Vf. Sohodolului).Anbrieta intermedia Helder. et, Orph. ex. Boiss.. Subsp. jalcata Ciocîrlan.Răspîndirea Munţii Piatra Craiului deasupra Văii Ivan, locul numit marele Grohotiş, 1800 m.Fig. 61 Campanula romanicaBarbara lepuzni-ca.Nyar.Răspîndire: Munţii Retezat (Vf. Lăpuşnic Mare pe Vf. Buta, pe Muntele Păpuşa); Munţii Godeanu.Campanula romanica SăvuiRăspîndire: Judeţul Tulcea (Enisala la Cetatea Heraclea. Dealul Pricupan Filimon Sîrbu, pe Dealul Consul. Tulcea la Monumentul, Niculiţel, pe Piciorul Fărcaşului. Muntele Măcinului, pe Muntele Tuţuianu între Greci şi Nifon. Piscul înalt. Muntele Suluc şi Piatra Rea, Muntele Vraja. Cerna pe Dealul Tachi-Bair. Nicolae Bălcescu pe Dealul Sepelgin); Judeţul Constanţa: (Cheia, Gura Dobrogei, Ovidiu pe Dealul Cheia, Hagieni. Bălţăteşti pe Dealul Alah-Bair, Hîrşova, Adamclisi); Judeţul Brăila (Popina din Balta Brăilei).Carduus kerneri Simonkai subsp. lobulatiformis (Csuros et. E. Nyar) Soo.Răspîndire: Munţii Ţarcu şi Godeanu, pe Muntele Piule, Albele, Stânuiete. Scorota.

Centaurea jankae BrandzaRăspîndire: între Babadag şi Caugagia; între Caugagia şi Tariverde; Jurilovca în pădure şi pe dealurile de la Capul Dolojman; în pădurea Babadag la intrarea şoselei spre Constanţa; Podişul Casimcea lîngă Palazul Mic.Centaurea phrygia &. subsp. rarauensis (Prodan) Dostal (sin. C. raraucensis Prodan).Răspîndire: Munţii Harghita: Băile Homorod şi Muntele Rarău.Centaurea phrygia b. subsp. retezatensis (Prodan) Dostal (sin. C. retezatensis Prodan).Răspîndire: Munţii Ţarcu (Faţa Fetei deasupra Gurii Apei 1300—1600 m) şi pe malul pîrîului Netiş.Centaurea pinnatifida Schur.Răspîndire: în tot lanţul Carpaţilor româneşti.Centaurea pontica Prodan et. E. Nyar (sin. C. calcitrapa L. subsp. pontica (Prodan et E. Nyar) Beldie et h. Alex.).Răspîndire: Judeţul Tulcea la Sulina şi Ciotic.Centaurea trîchocephala Bieb. ex. Willd. subsp. sîmonkaiana (Hayel Dostal sin. C. simonkaiana Hayek).Răspîndire: Judeţul Arad. Corăşint, Păuliş, Miniş, Munţii Zarandului în Valea Cladovei şi Dealul Highiş, Gurahonţ, Chişindia; jud. Timiş: Herneacova.Fig. 62 — Centaurea jankaeFig. 63 — A. Centaurea pinnatifida; B. Eritrichium nanumCephalaria radiata Griseb et Schienk.Răspîndire: în Podişul Transilvaniei, în Banat la Armeniş şi judeţul Prahova (Cîmpina spre Doftana).Cephalaria uralensis (Murray) Roewee et. Schultes subsp. multifida (Roman) Roman et. Beldie. ,Răspîndire: Judeţul Mehedinţi între Dudaşul Schelei şi Gura Văii.Cerastium transsilvanicum Schur.Răspîndire: în CarpaţU Meridionali şi Orientali: Munţii Rodnei; Munţii Bistriţei; Munţii Ciucaş; Vf.. Ciucaş, Tigarele Mari. Pasul Bratocea, Bratocca, Muntele Roşu; Munţii Bîrsei (Piatra Craiului, Piatra Mare, Postăvarul); Munţii Bucegi, Munţii Făgăraş (Buila spre Vf. Vioreanu); Munţii Parîng; Munţii Maramureşului (Muntele Ştiol).Cochlearia borzaeana (Coman et. E. Nyar) Pobed. (sin. C. pyrenaica DC, var. borzaeana Coman et E. Nyar).Răspîndire: Carpaţii Orientali: Munţii Maramureşului (Zîmbroslava la Sîlhoi); Obcina Mestecăniş: (Moldova — Suliţa la Benia) Munţii Suhardului; Munţii Bîrgău (Perşa); Munţii Lotrului; Munţii Ţarcu. Delphinium simonkaianum Pawl. (Sin, D. pyramidatum Auct).Răspîndire: Jud. Alba: Runc în Muntele Mare, Muntele Trascău, pe colţii Trascăului şi Piatra Urdaşului, Piatra Cetii, Alba Iulia, Valea Gălzii, Valea Feneşului; Jud. Mureş (intre Balea şi Ercea pe Dealul Copăcel); Jud. Harghita (Tulgheş la Pietrele Roşii); Jud. Vîlcea (Munţii Căpăţîni); Jud. Argeş (Valea Dîmbovicioarei), Dianthus căliizonus Schott et Kotschy. Răspîndire: Munţii Piatra Craiului, Fig. 64 — Dianthus glacialis ssp. gelidusDianthus giganteus D'Urv. subsp. banaticus (Heuffel) Tutin (sin. D. banaticus (Henffel) (Barbaş). Răspîndire: Jud, Caraş-Severin: Ciclova Română, Băile Herculane, Defileul Dunării la Dubova, Cazanele Mici, Coronini, Domogled, Cheile Nerei, Muntele Ţarcu, Străjut; Jud. Mehedinţi: Vîrciorova la Porţile de Fier, Valea Teşnei, Gura Văii. Dianthus glacialis PIaenke subsp. gelidus (Schott, Nyman et Kotschy) Rutin.Răspîndire: în Carpaţii Meridionali şi Orientali: Munţii Ţibleşului, Mynţii Rodnei (Ivan, Corongiş,, Galat, Pietrosul); Munţii Călimani; Munţii Bîrsei (Piatra Mare, Piatra Craiului); Munţii Bucegi (Vîrful cu Dor, Furnica, Jepi, Caraiman, Coştila, Babele, Valea Cerbului, Vîrful Omu, Valea Mălăeşti, Bătrîna); Munţii Făgăraş (Colţii Brezei, Creasta Tărîţa, Lacul Bîlea, Valea Doamnei, Negoiu, Suru); Munţii Parîng.Fig. 65 — A. Draba haynaldii B. Draba fimonkaianaDianthus henteri Heuffel ex. Griseb. Răspîndire: în Carpaţii Meridionali, Munţii Bîrsei (Piatra Craiului);.Munţii Făgăraş (Muntele Negoiu); Muntele Cozia (Cozia, Urzica); Munţii Cindrel (Vîrful Sadului, Muntele Frumoasa; Munţii Lotrului (Căpăţînii); Munţii Parîng (Urdele, Tidvele, Boarneşul); Munţii Vîlcan; Munţii Retezat (Valea Rîului Mare); Munţii Ţarcu; Munţii Mehedinţi (Piatra Cloşanilor).Dianthus tenuifolius Schur.Răspîndire; Munţii Maramureşului; Munţii Ţibleşului; Munţii Rodnei; Munţii Rarău; Munţii Călimani;

Munţii Bistriţei; Munţii Giurgeului; Munţii Buzăului; Munţii Ciucaşului; Munţii Bîrsei; Munţii Bucegi, Munţii Făgăraşului; Munţii Sibiului, Munţii Parîngului, Munţii Şureanu; Munţii Retezat şi Munţii Mehedinţi.Draba dorneri Henffel.Răspîndire: Munţii Retezat; de la Vîrful Retezat spre Vălereasca, Piciorul Colţeiului (1900 m).Draba haynaldii Stur.Răspîndire: Munţii Bistriţei (Ceahlău pe Panaghia); Munţii Bîrsei (Piatra Mare, Piatra Craiului deasupra poieniei Baciului); Munţii Bucegi (Vîrful Bucşoiul, Podul Spintecăturilor, Plaiul Ţapului, Grohotişul, Strunga, Jepii Mari, Babele, Bătrîna, Valea Gaura, Vîrful Omul).Draba simonkaiana Jav.Răspîndire: Munţii Parîng, Munţii Retezat, Valea Rîuşorului.Edraianthus kitaibelii A. De. Răspîndire: Munţii Mehedinţi (Valea Teşnei, Gaura Fetei); Tismana pe Muntele Oseca, Băile Herculane, Domogled la Crucea Albă, Vîrful Şuscu, Valea Jelărău, Hinca Camenei, Cheile Prolaz, Mehadia); Munţii Parîng; Munţii Vîlcan; Munţii Godeanu; Munţii Bihor (Vlădeasa, Piatra Arsă, Vidra de Jos la Piatra Struţu, Scărişoara pe Valea Ordeneuşa, Muntele Piatra Boghii spre Padiş): Munţii Retezat (Piatra Iorgovanului, Piule, Apşoara, Drăgăşanu, Scorota, Izvoarele Jiului, poalele Parîngului; Munţii Godeanu (Paltina, Contrea); Munţii Ţarcu; Munţii Cernei.Eritrichium nanum (L.) Schader ex. Gandin subsp. Hankea (Simoncai) Jav.Răspîndire: Munţii Rarău (Pietrele Doamnei); Munţii Giurgeului (Hăşmaşul Mare şi Mic. Piatra Singuratică); Munţii Bistriţei (Ceahlău); Munţii Ciucaş (Zăganul); Munţii Bucegi (Lespezi).Erythronium dens-canis L. subsp. nivcum (Baumg.) Buia et Păun (sin. E. dens-canis var. niveum Baumg).Răspîndire: Jud. Dolj (păd. Pleniţa—Nanii, păd. Podari, Cîrligei, pădurea Bucovăţ, Palilula, pădurea Cârtişoara, Vulpeni, Gropsani, Iancu Jianu, Călui Oboga, Morunglav, Bobiceşti, Dobrun, Blaj, Buzduc); jud. Sibiu (Cisnădioara); jud. Bihor (Munţii Codrului); jud. Gorj (păd. Pesteana, Ticleni, Cărbuneşti); jud. Mehedinţi (Strehaia, Pleniţa. Butoieşti, Argineşti); jud. Sălaj (Juc. În pădurea Romaniţa, Greaca); şi în judeţele Olt, Vîlcea, Teleorman.Festuca bucegiensis Markgr — Dannenb.Răspîndire: Munţii Bucegi (Jepii Mici. Babele. Caraiman. Costiţa, Colţii Obîrşiei. Vîrful Omul, Bucşoiu, Scara, Valea Cerbului, Moraru, Valea Mălăeşti, Padina Crucii—Clincea, Podul Spintecatărilor, Valea Gaura, Doamnele); Munţii Făgăraş (Urlea, Vîrful Vîrtopu, Moşu, Vînătoarea lui Buteanu, Iezerul Buda, Rîiosu, Valea Doamnei); Munţii Parîng (Coasta Petreşti, Mohoru, Vîrful Gruiu, între Gruiu şi Mîndra, între Mîndra şi Cîrja, leşu).Festuca nitida Ivit. subsp. flaccida (Schur) (sin. F. flaccida Schur). Răspîndire: Munţii Rodnei (Corongişul Mare şi Mic, Coasta Netedă, Anieşul Mare, Ineu, Preluci, Izvorul Repede, Nedeia); Munţii Bucegi (Caraiman, Coştila, Valea Cerbului, Valea.Mălăeşti, Doamnele, Valea Obîrşei, Valea Sugărilor. Jepii Mici, Padina Crucii, Ţigăneşti); Munţii Cibinului (Cindrel); Munţii Făgăraş (Vîrtopul, Butianu, Arpaş, Podrăgel),Festuca pachyphylla Degen ex. E Nyar (sin. F. rupicola Heuffel Subsp. pachyphylla (Degen) Beldie).Răspîndire: Munţii Retezat (Faţa Fetei, Dealul Pleş); Munţii Rodnei; Munţii Ciucaşului; Munţii Bucegi (Bucşoiu): Munţii Godeanu, Piule, Albele, Scorota, Piatra Iorgovanului); Munţii Cozia.Festuca versicolor Tausch subsp. domini Krajina,Răspîndire: Munţii Rodnei (Cişa, Piatra Rea, Muntele Cailor, Puzdra, Corungişul Mare şi Mic).Fumaria jankae Hansskn.Răspîndire: Judeţul Bihor (Săculeni); Jud. Satii Mare (Sîndeşti în Valea Jerului).Galium bailloni Brândza.Răspîndire: Sudul Munţilor Căpăţînii şi pe Valea Oltului (de la Rm. Vîlcea pînă la Mînăstirea Cozia şi Muntele Foarfeca); jud. Sibiu (Tălmaciu—Podul Olt); jud. Mehedinţi (Valea Cernei, Clo-şani, Ponoare); jud. Gorj (Novaci sub Muntele Rînca); jud. Vîlcea (Munţii Căpăţînii pe Buila la Cabana Scărişoara, corn. Gurguiata, Muntele Stoguşorul, Lac, Staţia funicular Cheia, Olăneşti, Călimăneşti, Valea Oltului, Muntele Cozia, Rîmnicu Vîlcea, Brezoiu, Cîineni, Munţii Lotru.Fig. 67 — Galium ballonii Helicioiricnari decoram (JanEa) Henrard (sin. Avenastrum clecorum (Junka) Degen). Răspîndire: Munţii Parîngului; Munţii Vîlcanului; în (jurul Braşovului; Jud. Cluj (Muntele Bedelău, Muntele Vlădeasa, Valea Crişului Repede, Cheile Turzii); jud. Alba (Munţii Trascău, Cheile Turului, Colţii Trascăului, Cheile Remetului, Piatra Urdaşului, Piatra Cetii, Piatra Caprei, Cheile Ampoiţei; Cheile

întregalde, Cheile Bedeleului, Cheile Aiudului, Poşaga de Sus pe Muntele Scărişoara—Beldioara, Abrud pe Muntele Vulcan, Valea Feneşului): jud. Neamţ (Cheile Şugău—Munticelu, Cheile Bicazului); jud. Harghita (Gheorghieni, Tulgheş, la Pietrele Roşii, Muniele Piatra Bârnadului, Muntele Bardosul. Lacul Roşu, Muntele Suhardul ]Mare şi Mic); jud. Braşov (Răcăşul de Jos pe Dealul Tipelului, Tîmpa, Pietrele lui Solomon); jud. Hunedoara (Munţii Parîng, Munţii Vîlcan pe Straja, Cheile Ardeului, între Zam şi Deva, Cheile Crăciuneşti, Mermezeu—Văleni); jud. Bihor (Piatra Muncelului, Muntele Vlădeasa, pe Pietrele Albe); jud. Gorj (Runc pe Valea Sohodolului, Polovraci în Cheile Olteţului).Hepatica transsilvanica Fuss. (Anemone transsilvanica Heuffel).Răspîndire: în Carpaţii Meridionali şi Orientali pînă, în Ceahlău. Călimanij, spre nord nu trece mult de Mureş, spre vest ajunge la Hunedoara, Valea Cernei iar spre sud la Piteşti, Tîrgovişte, Conteşti, Cîmpina.Hesperis matronalis II. subsp. moniliformis (Schur) Borza (sin. H. moniliformis Schur).Răspândire: Munţii Rodnei (Crăciunel, Corungişul Mic la Poarta); Munţii Giurgeului (Hăşmaşul Mare, Muntele Ocsem); Munţii Bîrsei (Piatra Cfraiului la Crăpătura); Munţii Făgăraşului (Vîrful Buteanu); Munţii Bucegi (Jepii Mici pe Valea Urlătoarea Mică, Brîna de Sus, Valea Jepilor, Valea Cerbului, Valea Morarului, Cheile Tătarului, Valea Horoabei, Peştera Ialomiţei); Munţii Semenic (Mehadia, Oraviţa); Munţii Rarău.Hesperis oblongijolia Schur.Răspîndire: Munţii Ciucaş (Valea Stîncii); Munţii Bîrsei (Piatra Mare, Tîmpa, Piatra Craiului deasupra Văii Vlăduşca şi în Crăpătura); Munţii Bucegi (Valea Jepilor, Caraiman la Portiţa, Valea Albă, Coştila în Blindul Uriaşilor, Valea Mălinului, Valea Urzicii, Valea Priponului, Moraru pe Valea Rîpă Zăpezii, Grohotişu).Jurinea mollis (L) Reichenb subsp. transsilvanica (Sprengel) Hayela (sin. J. transsilvanica (Sprengel) Simonkai.)Răspîndire: în multe staţiuni din Podişul Transilvaniei.Koeleria macrantha (Ledeb) Schultes.Subsp. transsilvanica (Schur) A. Nyar. (sin. K. transsilvanica Şnur).Răspîndire: Munţii Bihor (Piatra Muncelului); Munţii Bistriţei (Ceahlău pe Toaca); Munţii Buzău (Penteleu); Munţii Ciucaş; (Ciucaş, Tesla); Munţii Bîrsei (Postăvarul, Piatra Mare, Piatra Craiului); Munţii Bucegi; Munţii Căpăţînii (Buila pe Vînturariţa şi Vioreanu, Stîna Comarnic); Munţii Retezat (Valea Lăpuşnicu Mare, Scorota); Munţii Parîng (Coasta lui Rusu).Fig. 68 — Hepatica transsilvanieaLinum uninerve (Rochel) Jev.Răspîndire.- Jud. Harghita (Mereşti); Jud. Caraş-Severin (Munţii Almăjului, Defileul Dunării, Muntele Domogled: Prolaz şi Crucea Alba, Valea Jereleu, Cheile Nerei. Mehadia, Sviniţa pe Muntele Glavcina); Jud. Mehedinţi (Vîrciorova, Gura Văii, Muntele Piatra Cloşanilor, Valea ttesna); Jud. Timiş (fcugoj)-„Jud. Hunedoara: Munţii (Retezat la Piule. Albele, Stănileşti); Jud. Gorj (Valea Olteţului); Jud Vîlcea (Munţii Căpăţînii în Valea Cheia, la „Chei”); Jud. Argeş (Cîmpulung).Lychnis nivalis Kit.Răspîndire: Munţii Rodnei, Pietrosul, Inău, Cişa, Galat, Obîrşia Rebrei, Iezer, Laptelui, Gemenea, Gărgălău, Repedea, Omul, Vîrful Lala, Puzdrea, Faţa Meselor.Minuartia frutescens (Kit ex. Senulte). Tuzson ex Degen subsp. cataractareni (Jouka) Soo (sin. M. cataractareni Janka).Răspîndire: Jud. Caraş-Severin (între Gura Văii şi Vîrciorova, Porţile de Pier şi lîngă Băile Herculane).Minuartia graminifolia (Ard.) Jav, subsp. hungarica Jav.Răspîndire: Jud. Caraş-Severin: Munţii Arjana, lîngă com. Globurău şi între Plugova şi Mehadia; Bobol la 25 km de Băile HerculaneOnobrychis montana DC. subsp. transsilvanica (Simonkai) Jav. (sin. O. tran-Hf. 69 — Lychnis nivalis transsilvanica Simonkai).Răspîndire: Munţii Rodnei (Vîrful Ineu); Munţii Bistriţei (Muntele Ceahlău); Munţii Giurgeului (Vf. Oesem, Hăşmaşul Mare, Hăşmaşul Negru); Munţii Ciucaşului (Chiruşca, Ciucaş, Zăganu); Munţii Bîrsei (Postăvarul, Piatra Craiului); Munţii Făgăraşului (Muntele Cîrţişoarei Arpaşu, Vîrful Doamnei, Jgheabul Văros, Capra Budei, Cheia Gegiu): Munţii Bucegi (Coştila, Vîrful cu Dor, Doamnele, Obîrşia Caraiman, Grohotişu, Gutanu, Strunga); Munţii Retezat (Piatra Iorgovanului, Scorota, Albele, Piule).Ornithogalum orthophyllum Ten Subsp. acuminatum (Schur) Zahăr.Răspîndire: Munţii Bîrsei (Muntele Tîmpa).Ornithogalum orthophyllum Ten. Subsp. psammophilum (Zahăr). Zahăr (sin. O. psammophilum Zahar).

Răspîndire: Judeţul Ialomiţa (Sâyeni şi Platoneşti).Papaver corona — sancti — stephani (sin. P. alpinum li subsp. rona — sancti — stephani (Zapal. Borza).Răspîndire: Munţii Ţibleşului, Munţii Rodnei (Ineu, Corongiş, Gemenea, Pietrosul, Piatra Albă, Obîrşia Rebri); Munţii Ceahlău; Munţii Bucegi (Omu spre Bătrîna şi Mălăeşti, spre Colţii Obîrşiei, Vîrful Bucura — Dumbrava, Vîrful Găvanele, Bucşoiu, Vîrful Mălăeşti, Padina Crucii, Scara, Vîrful Ţigăneşti, Vîrful Ciubotei, Grohotişu); Munţii Bîrsei (Piatra Craiului la Cerdacul Stanciului şi sub Vîrful Ascuţit); Munţii Făgăraş (Rîiosul, Capra Budei, Muncelul, Muchea Bîlea, Călţun, Copita Iezerului); Munţii Retezat Piatra Iorgovanului, Piule, Albele).Pedicularis baumgartenii Simon (sin. P. tuberosa Baumg).Răspîndire: Munţii Bîrsei (Muntele Postăvarul); Munţii Făgăraşului (Muntele'Ucea Mare); Munţii Retezat (Drăgă-şani, Scorota, Albele); Munţii Ceahlău.Peuceadnum rochelianum Heuffel (sin P. ruthenicum Auct).Răspîndire: Jud. Alba; Jud. Argeş (lîngă Piteşti); Jud. Caraş-Severin; Jud. Dîmboviţa; Jud. Galaţi (Mîndreşti, Bereşti, Zărneşti); Jud. Hunedoara (între Nucşoara şi Mălăeşti,.com. Pui şi Sălaşul de Sus în bazinul Haţegului); Jud. Prahova (Plopeni); Jud. Sibiu (Veştem, Sadu); Jud. Timiş (Caransebeş spre Turnu Rueni, Făget spre Cliciova, Lugoj în com. Marginea).Fig. 70 — Papaver-coroana-sancti-stephaniPinus nigra Arnold subsp. banatica (Borbas) Novak. (sin. P. pallasiana Auct).Răspîndire: Munţii Vîlcan (Runcu pe Valea Sohodolului la Cleanţu Cucului şi Dosul Măcrişului); Munţii Mehedinţi (Valea Topolniţei între Băieţeşti şi Păuneşti, Izverna); Munţii Cernei (Valea Cernei de la Herculane pînă la Corcovaia, Domogled, Suşcu, Hurcu, Gociu, Ienălatul Mare şi Mic, Culmea Desiminului şi Arjanei la Clepeneac şi Piatra Baniţei); Valea Dunării (Tricule, Muntele Treşcovăţ).Fig. 71. — A. Primula auricula ssp serratifolto B. Primula elatior ssp. leucophylla.Poa laxa Haenke sub sp. prwindsa E. Nyar,. (sin. P. pruinosa E. Nyar). Korotky, P. nyaradyana Nannf.). Răspîndire: Munţii Bucegi (Coştila, Valea Sugărilor); Munţii Făgăraş (Lacul Bîlea, Vînătoarea lui Buteanu, Vîrful Moşului, Negoiul, Moldovanu, Valea Pojorîtei, Creasta Zîrna, Rîioisu, Piciorul Caprei, Iezerul Buda, Vîrtopu); Munţii Parîng (Cîrja, Mîndra, Setea Mare); Munţii Retezat (Custura, Valea Lăpuşnicul Mare, Valea Rea, Valea Pietrele, Ldcul Bucura, Peleaga, Slăveni, Tăul Negru). Prangos ferulacea (b.) Lindkey subsp. carinata (Griseb. ex Degen) Dihoru. (Sin. Prangos carinata Griseb. ex. Degen). Răspîndire: Jud. Mehedinţi (Porţile de Fier între Vîrciorova şi Gura Văii — şi între Valea Oglănicului şi Valea Tîrziu).Primula auricula L. subsp. serrattfolia (Rochel) Jav. (sin. P. crenata Fuss). (Fig. 71, A). ,Răspîndire: Munţii Vîlcan (Runc pe Valea Sohodolului şi Piatra Broştenilor); Munţii Godeanu (Sturu); Munţii Mehedinţi (Piatra Cloşcanilor, Domogled, Suscu, Valea Cernei, Valea Teşnei); Munţii Cernei.Primula elatior (L.) Hill subsp. leucophylla (Pax) Harrison Răspîndire: Munţii Maramureşului (Borşa, Cod, Valea Sesarilor, Iureşcu Salhoi, Zimbraslavu); Obcinele Bucovinei (Cîrlibaba pe Fluturica şi pe Iedu, Broşteni, Munţii Lucina, Cîmpulung pe Bodea, Muntele Tomnatec); Munţii Giumalău — Rarău (Munţii Rarău la Pietrele Doamnei); Munţii Rodnei (Cişa, Corongiş, Gaura sub Ineu, Portiţa, Saca, Crăciunel, Rabla, Pietrele Albe lîngă Rodna, Miroşa); Munţii Trascău (Cheile Turzii); Munţii Bistriţei (Munţii Ceahlău, Munţii Măgura lîngă Piatra Neamţ); Munţii Hăşmaşului (Hăşmaşul Mare, Munţii Osem, Surduc lîngă Lacul Roşu, Piatra Singuratică, Vîrful Likos, Cheile Bicazului, Munţii Suhard, Munţii Vid, Munticelul — Cheile Şugăului); Munţii Ciucaşului (Munţii Roşu, Zăgan); Munţii Bîrsei (Muntele Postăvaru). Primula umlfeniana Schott subsp. baumgarteniana (Degen ex. Moez) (sin. iP. baumgarteniana Degen ex. Moeza). (Fig. 72).Răspîndire: Munţii Bîrsei (Piatra Craiului, Postăvarul); Munţii Bucegi); Munţii Făgăraş (Valea Zîrna, Muntele Drăguşului, Munţii Viştei de Jos). Salvia transsilvanica (Schur ex. Griseb.) Schur. (sin. S. baumgartenii Heuffel).Răspîndire: Transilvania şi Maramureş (Rona de Sus) iar în Muntenia: jud. Argeş (Măţău prin Ograda Brăţiei, Boteni); jud. Buzău (depresiunea Pîclele, Dealul Cernăteşti, Beceni, Vintilă — Vodă).Saxifraga mutata (L. subsp. demissa (Schott ex. Kotschy) Webb (sin. S. transsilvanica Schur).Răspîndire: Munţii Bîrsei (Piatra Mare, Postăvarul, Piatra Craiului; Munţii Ciucaşului (Ciucaş, Piroşca, Vîrful Tigăile, Vîrful Delghiu); Munţii Bucegi (Vîrful cu Dor, Piatra Arsă, Jepii Mici, Buşteni, Valea Jepilor, Babele, Caraiman, Brîna Mare, Valea Seacă, Valea Albă, Valea Coştilei, Valea Gălbinelelor, Valea Mălinului, Valea Ţapului, Colţii Obîrşiei, Valea Cerbului, Vîrful Omu, Moraru, Bucşoiu, Valea Mălăeşti,

Padina Crucii, Gura Grohotiş, Lespezi, Zănoaga, Bătrîna, Valea Horoabei, Valea Ialomiţei,.Peştera Ialomiţei, Valea Obîrşiei).Fig. 72 — Primula wulfeniana ssp. baumgartenianaFig. 73 _ Saxifraga mutată ssp. demissaFig. 74 - Silene dinaricaScabiosa pseudobanatica (Schur) Chrtefe. Subsp. pseudobanaticaRăspîndire: Munţii Ţibleşului; jud. Cluj (Cheile Runc, Şesul Craiului la Poşaga. Măguri. Someşul Rece, Răchiţele); Jud. Alba (Roşia); Jud. Harghita (Sîncrăieni, Bălan pe Vîrful Ocsem, Sîndominic) jud. Prahova (Bucegi pe Piatra Arsă); jud. Neamţ (Cheile Bicazului).Scablosa pseudobanatica (Schur) Chrtek; Subsp. barbata (E. Nyar) Chrtek ,Răspîndire: Munţii Maramureşului (Pop Ivan, Ţibleş); Jud. Cluj Cheile Runc, Şesul Craiului la Poşaga, Măguri, Someşul Rece, Răchiţele); jud. Alba (Roşia); jud. Harghita (Sîncrăieni, Bălan pe Vîrful Ocsem, Sîndominic); jud. Prahova (Bucegi pe Piatra Arsă); jud. Neamţ (Cheile Bicazului). Silene dinarica Sprenghel. Răspîndire: Munţii Bîrsei, Munţii Făgăraşului (Munţii Breaza. Colţii Berzei, Vîrful Piscului, Zîrna, Vîrtop, Capra Budei, Piciorul Viştea Mare, Arpaşul Mare, Podrăgel, Vîrtop, Capra Budei, Piciorul Caprei, Faţa Iezerului, Groapa Mieilor, Vînătoarea lui Buteanu, Vîrful Netedu, Valea Bîlea, Paltina, Negoiu inclusiv deasupra.bacului Călţun, Valea Sărata, Vîrful Şerbota, Creasta Puha, Gîrbova, Vîrful Avrigel, Bîrcaciu, Clăbucet, Surul, Munţii Ţarcu—Godeanu (Scărişoara sub Vîrful Godeanu, Pîrîul Şes).Fig. 73 — A. Sorbus borbasil B. Sorbus daciceSorbus borbasil Jav (sin. S. hybrida Heuffel).Răspîndire: Munţii Mehedinţi (Piatra Cloşcanilor, Domogled, Băile Herculane, Suşcu, Hurcu, Ienălăţ, Mehadia, Izverna—Vintilan, Ogaţul lui Beniog; Munţii Aninei (Cheile Nerei—Beuşniţa); Munţii Cernei (Piatra Vîlcanului, Cracul Mişular).Sorbus dacica Borbas.Răspîndire: Munţii Apuseni (Cheile Turzii); Munţii Mehedinţi, Piatra Cloşcanilor, la Colţul Pietrii, Băile Herculane, Valea Cernei Domogled, între Piatra Baniţei şi Piatra Vîlcului); Munţii Vîlcan (Cheile Sohodolului de Runc); Munţii Metaliferi; Munţii Trascăului (Muntele Bedeleu şi Piatra Pleşorii); Muntele Mare (Poşaga); Munţii Bihor, Cheile Rîmeţului la Praja, Uzmezău, Fundoi).Stipa crassiculmis Smirnov. Subsp. heterotricha Dihoru ex. Roman,Răspîndire: Munţii Cozia: între văile Turneanu şi Armăsarului.Stipa danubialis Dihoru ex. Roman.Răspîndire: jud. Mehedinţi — Valea Dunării la Porţile de Fier, între Gura Văii şi Dudaşul Schelei.Thesium kernerianum SimonkaiRăspîndire: Munţii Ciucaş (Ciucaş, Munţii Roşu); Munţii Bucegi (Jepii Mici, Caraiman la Portiţă, Coştila pe Valea Mălinului, Coştila pe Brîna de Mijloc între Valea Mălinului şi Valea Urzii, Vîrful Omu, Vîrful Gaura); Munţii Piatra Craiului. Thlaspi dacicum Heuffel subsp. bonaticum (Nechtr.) Jav. (sin. T. banaticum Uechtr).Răspîndire: Munţii Bîrsei (Piatra Craiului); Munţii Parîng; Munţii Mehedinţi (Băile Herculane, Munţii Domogled, Suşcu, Valea Cernei la Poiana Balta Cerbului); Munţii Ţarcu; Munţii Godeanu.Thlaspi pawloswsdi Dvorakova (şi. T. kovatsii Auct).Răspîndire: Munţii Maramureşului (Munţii Suligu), Munţii Bucegi (Vîrfu cu Dor, Valea Cerbului); Munţii Retezat (Zănoguţa).Thymus bihoriensis Sălaş (sin. T. mărginatus Kerner.Răspîndire: Munţii Rodnei; Munţii Rarău; Munţii Călimani; Munţii Ceahlău; Munţii Giurgeului; Munţii Harghita, Munţii Ciucaş (Vîrful Ciucaş, Tigăile Mari, Curmătura Tigăilor, Tesla, Bucegi, Făgăraş, Munţii Parîng; Munţii Bihor.Fig. 76 — Thesium kernerianumThymus comosus HeuffelRăspîndire: frecventă în etajele montan şi subalpin al Carpaţilor Româneşti.Trisetum macrotrichum HackelRăspîndire: Obcinele Bucovine (Obcina Feredeului la Breaza); Munţii Eodnei (Ineu); Munţii Rarău: Rarău — Pietrele Doamnei); Munţii Giurgeului (Cheile şi Valea Bicazului, Lacul Roşu, Munticelu, Cupaş, Hăşmaşu Mare, Hăşmaşu Mic, Piatra Singuratică, Muntele Vid); Munţii Bistriţei (Muntele Ceahlău); Munţii Bîrsei (Piatra Mare, Postăvaru, Piatra Craiului la Crăpătură şi Prăpastia); Munţii Bucegi (Valea Peleşului, Stîncile Sf. Ana, Piatra Arsă la Poiana Caprei, Cheile Ialomiţei, Bucşoiu, Gaura Colţii Ţapului,

Cascada Urlătoarea, Caraiman la Portiţa, Cheile Zănoagei, Peştera Ialomiţei şi Cheile Urşilor şi Cocorei, Jepii Mici); Munţii Căpăţîni (Muntele Buila la Stîna Comarnici, Vîrful Vioreanu); Munţii Bihor (Piatra Stluţu); Munţii Ţarcu (Ţarcu).Zannicellia prodanii I. ŞerbănescuRăspîndire: Jud. Constanţa (Delta Dunării în lacul Sinoe lîngă Cetatea Istria).

PLANTE RELICTE DIN FLORA ROMÂNIEI

Speciile relicte din flora ţării noastre, sînt speciile care au supravieţuit erelor geologice în care au avut o dezvoltare normală. Cercetările fitogeografice întreprinse în ţara noastră au evidenţiat prezenţa în flora ţării noastre a numeroase relicte terţiare şi glaciare.

RELICTE TERŢIARE

Relictele terţiare sînt taxonii răspîndiţi sporadic, care se deosebesc taxonomic de rudele lor şi care nu au fost dislocate pe perioadele glaciare.

Dintre aceste specii amintim din flora ţării noastre pe: Nymphaea lotus var. thermalis — Băile „l Mai" Oradea (jud. Bihor); Syringa josikaea -— Carpaţii NE: Valea Iadului, Valea Drăganului, Valea Someşului Cald, Valea Arieşului, Valea Galbena din Munţii Bihor şi Munţii Gilău, Ciucea, Negreni (jud. Cluj), Obîrşia pe Valea Obîrşiei (jud. Hunedoara); Hepatica transsilvanica — Carpaţii E şi S.

RELICTE GLACIARE

Relictele glaciare din zona ţării noastre grupează numeroase specii actuale care populează mlaştinile eutrofe şi tinoavele, specii care au vegheat permanent de la ultima glaciaţiune din cele patru faze glaciare şi pînă astăzi.

Dintre relictele glaciare care populează mlaştinile eutrofe amintim i Dryopieris cristata — Boroşneu — Zagon (jud. Covasna); Betula humilis — Tuşnadu Nou (jud. Harghita); Salix starkeana — Bilbor (jud. Harghita); Spiraea salicifolia — Comandău (jud. Covasna); Stellaria longifolia — Şandru Mare — Nemira (jud. Covasna); Viola epipsila — Bazinul Ciuc; Pedicularis sceptrum carolinum — Hărman (jud. Braşov); Cnidium dubium — Reci (jud. Covasna); Achiltea impatiens — Bazinul Giurgeu (jud. Harghita); Carex loliacea — Drăgoiasa (jud. Suceava); Carex dioica — Ozunca — Bicsad (jud. Covasna); Cochlearia pyrenaica — Maramureş şi Bucovina; Sesleria coerulea. Calla palustris, Calama-grostis canescens, Carex elongata, Carex appropinquata, Carex diandra, Drosera anglica, Ribes nigrum, Rubus suberectus, Angelica palustris, Lysimachia thyrsi flora, Viola palustris, Swertia perennis, Ligularia si-birica.

Dintre relictele glaciare care populează tinoavele, amintim: Lycopodium inundatum — Munţii Oaş — Gutîi, Munţii Gilăului, Munţii Muntele Mare, Munţii Bodocului (Tuşnad), Muntele Ceahlău, Boteni (jud. Argeş), Scheuchzeria palustris — Lacul Manta, Cisălu (jud. Buzău), Carex limosa, Carex paupercula, Carex pauciflora — Munţii Semenicului, Rhynchopsora alba, Betula nana — tinovul Luci de la Sîncrăieni (jud. Harghita), Empetrum nigrum, Salix myrtilloides — tinovul Lăptici — Valea Ialomiţei (Munţii Bucegi), Drosera rotundifolia, Drosera obovata, Drosera intermedia, Andromeda polifolia, Vaccinium oxycoccos — Oaşa (Munţii Sebeşului), Lacul Roşu (Muntele Penteleu), Trientalis europaea — Munţii Nemira — Şandru Mare, Maramureş, Ciurmrna — Moldoviţa (jud. Suceava).

Alături de aceste plante superioare (fanerogame) rare, endemisme şi relicte glaciare amintite mai sus, întîlnim şi rarităţi din lumea plantelor inferioare (talofite) ca: alga roşie (Batrachospermum dornense) — endemism local ce trăieşte în tinovul de la Poiana Stampei, precum şi numeroase specii de briofite, ca: Odontoschisma sphangni — specie rară menţionată în turbăriile de la Poiana Stampei şi din Oaş — Maramureş; Harpathus flotoilianus — specie rară care creşte în turbăriile şi izvoarele mlăştinoase de pe marginile lacului Cîlcescu, din Munţii Parîng; muşchiul de turbă — Sphagnum balticum — element artic, prezent în turbăriile de la Călăţele din Munţii Apuseni, şi în cea de la Drăgoioasa; Sphagnum imilfianum — specie rară, artică şi subartică, întîlnită sporadic în nordul ţării în trei staţiuni şi anume: turbăria Coşna, Poiana Stampei şi mlaştina eutrofâ de la Drăgoioasa; Mnium cincli-doides — relict subarctic, glaciar întîlnit la noi în ţară în mlaştina eu-rotrofă de la Drăgoioasa; Meesea hexasticha — element nordic, circumpolar, relict glaciar subarctic, întîlnit numai în rezervaţia de la Sîncrăieni Ciuc; Helodium lanatum — specie subcarpatică, relict glaciar foarte răspîndit în Carpaţii Orientali, în turbăriile de la Luciana, Drăgoioasa, Coşna şi Răchitişul Mare. În bioflora ţării noastre mai întîlnim şi alte specii rare ca: Tayloria serrata, Tayloria tenuis, Tetraplodon an-gustatum, Splachnum ampulaceum, Catoscopium nigritum (relict glaciar), Bucegia romanica — Munţii Bucegi, Munţii Piatra Craiului, Munţii Făgăraş, Moerkia jlotowiana — Valea Peleşului (Sinaia), Maramureş, Munţii Rarău, Trichocolca tomentela — Bazinul Dornelor, Codrul Secular

Slătioara, Aulacomnium turgidum — Pietrosul (Munţii Căliman), Ineu (Munţii Rodnei), Pietrosul Borşei Paludella squarrosa— Munţii Harghita, Munţii Căliman Polytricnum norvegicnm — relict glaciar în Munţii Bucegi, Munţii Făgăraş, Munţii Rodnei; Stegonia latifolia — Munţii Bucegi, Munţii Piatra Craiului; Buxbaumia aphylla — Munţii Bucegi, Munţii Maramureş, Munţii Rodnei, Munţii Lotrului; Dichelyma. ţalcatum — element boreal, subarctic — lacul Zănoaga (Munţii Retezat).

Pentru frumuseţea, vîrsta şi dimensiunile lor excepţionale, pentru raritatea lor sau pentru faptul că sînt martorii unor evenimente istorice, mulţi arbori izolaţi de pe teritoriul ţării noastre sînt ocrotiţi prin lege.Prezentăm în continuare cei mai interesanţi arbori ocrotiţi, grupaţi pe specii.Alunul turcesc (Corylus colurna) — specie indigenă de interes ornamental, forestier şi pomicol ce creşte spontan în Banat şi Oltenia, ajungînd pînă la 22 m. Înălţime şi plantat în numeroase parcuri dendrologice şi grădini botanice. În Bucureşti sînt ocortite 3 exemplare, unul pe Bulevardul G. Coşbuc şi două în Cişmigiu.Arborele mamut (Sequoia gigantea) — arbore gigant, originar din, California Centrală şi Munţii Sierra Nevada din America de Nord, unde atinge peste 100 m. înălţime şi un diametru de 15 m. În ţara noastră se găsesc exemplare din acest arbore în Parcul Libertăţii din Bucureşti, la Băile Herculane (cel mai frumos), la Orşova (jud. Mehedinţi) şi Ardusat (jud. Maramureş).Arborele pagodelor (Ginkgo biloba), specie relictă, originară din China, unde creşte în flora spontană. În Europa, se cultivă în diferite parcuri începînd din secolul al XVIII-lea. În ţara noastră sînt ocrotite, patru exemplare din Grădina Botanica — Bucureşti, un exemplar din satul Gîrdani, comuna Sălsig, judeţul Maramureş, avînd diametrul trunchiului de 0,73 m, înălţimea de peste 2 metri şi o vîrstă de 150 de ani; un exemplar din oraşul Botoşani, cu circumferinţa trunchiului de 1,30 m şi o înălţime de 15 m., precum şi două exemplare din comuna Schela (jud. Braşov) şi un exemplar pe str. Şirul Beethoven nr. 1 din Braşov, în oraşul Siret şi pădurea Călineşti — Cu-parencu (jud. Suceava).Bradul Alb (Albies alba). Bradul din bazinul superior al Gilortului, în masivul forestier al Muntelui Rînca, (judeţul Gorj), în vîrstă de circa 550 ani, cu diametrul de 1,28 şi înălţimea de 50,3 m.Castanul comestibil (Castanea sativa). Castanul comestibil de la Nereju — Popeşti (jud. Gorj), cu circumferinţa trunchiului de 6,70 m, diametrul de 1,90 m şi vîrsta de peste 500 ani; acest castan pare a fi cel mai vechi exemplar din ţară. Castanul comestibil de pe Dealul Budoaiei, la nord de localitatea Tăuţii de Sus (judeţul Maramureş), are o vîrstă de peste 500 de ani, înălţimea de 25 m, diametrul trunchiului de 2,65 m. Castanul comestibil din comuna Polovragi (jud. Gorj) cu circumferinţa trunchiului de 7,20 m, diametrul trunchiului de 2,30 metri, vîrsta de peste 400 de ani. Mai sînt ocrotite exemplare mari din Suceava, Fălticeni şi Ilieşti. Chiparosul de mlaştină (Taxodium distichum). Sînt ocrotite 3 exemplare din satul Coltâu (jud. Maramureş), din care unul are diametrul de 1,03 m, aproximativ 25 m înălţime şi vîrsta de circa 300 de ani. În Parcul Poporului din Craiova mai există 120 exemplare de chiparos de baltă, care reprezintă o bază seminologică foarte importantă pentru zona carpato-balcanică. Din acest grup se remarcă un exemplar avînd o circumferinţă de 3,85 m, diametrul trunchiului de 1,23 m şi înălţimea de 41,5 m. Exemplare foarte frumoase.din această specie se mai găsesc îrt pădurea Reşca, lîngă oraşul Caracal (jud. Olt) în număr de 80 exemplare, precum şi în oraşul Caracal — 7 exemplare. Alte exemplare monumentale pot fi admirate în zona Cascadei din Grădina Botanică din Bucureşti.Corn (Cornus mas) Cornul din satul Coltâu, la 7 km. de municipiul Baia Mare. Vîrsta arborelui este de circa 150—200 ani, circumferinţa trunchiului de 2 m., înălţimea de 10 m.Dudul alb (Morus alba) — un exemplar de vîrstă seculară (peste 200 de ani) se află pe str. Batistei nr, 13 din Bucureşti.Frasinul (Fraxinus excelsior). Un exemplar multisecular vegetează în Grădina Botanică din Bucureşti. Frasinul monumental din satul Frumoasa, comuna Lungeşti (jud. Vîlcea), în vîrstă de peste 400 de ani, diametrul trunchiului de 1,30 m şi înălţimea de 30 m. Frasinul din localitatea Branişte (jud. Dolj), ce se impune prin vîrsta sa, 450 ani şi dimensiuni: înălţime 20 m., circumferinţa trunchiului 5,60 m.Fag (Fagus sylvatica) „Fagul împăratului" situat pe malul stîng al Arieşului, lîngă satul Muncelu, comuna Baia de Arieş (jud. Alba), prezintă coroana deasă şi frunziş marcescent, de o culoare brună-bronzată. „Fagii îngemănaţi" de la Runc comuna Racova, (jud. Bacău). Un exemplar este Fagus orientalis şi altul Fagus taurica, triunchiurile lor fiind concrescute pînă la înălţimea de aproximativ 1 m. Vîrsta arborilor este de circa 120 de ani, înălţimea de 25 m, circumferinţa trunchiului de 3,20 m.Ienupărul (Juniperas thuriţera) Arbore originar din Peninsula Iberică, unde ajunge pînă la 15 m, înălţime, cu trunchiul drept, ramurile scurte şi cu miros aromatic. La noi în ţară vegetează în condiţii foarte bune, şi este ocrotit la, Snagov, în Grădina Botanică şi Cimitirul Belu din Bucureşti.Libocedrus decurrens — conifer cu valoare monumentală, cu frunziş fin şi port columnar, originar din

America. În Bucureşti, este ocrotit în Grădina Botanică, parcul Cişmigiu, şi Calea Şerban Vodă nr. 215, exemplar cu diametrul trunchiului de aproximativ 0,55 m.Laggerstroemia indica — specie exotică, originară din China, ce poate creşte pînă la 7 m., avînd flori roz-violet, aşezate în panicule, iar frunzele eliptice sau ovale — căzătoare. În Bucureşti creşte în Grădina Botanică şi pe Calea Victoriei nr. 115 (în grădina Casei scriitorului „Mihail Sadoveanu") — exemplare ocrotite pentru raritatea lor.Liliacul (Syringa vulgaris) — un exemplar ocrotit în Bucureşti, str. M. Eminescu nr. 75, care are un diametru de peste 50 cm. Liqwdambor styraciflua — specie exotică, originară din America, cu valoare ornamentală datorită portului său piramidal, a frunzelor roşii ce dau un aspect deosebit arborelui toamna. La noi este o raritate fiind ocrotit în cîteva parcuri dendrologice (Bazoş, Simeria), în Grădina Botanică din Cluj-Napoca, iar în Bucureşti, la Grădina Botanică şi pe Şos. Kisselef nr. 25, în curtea Ambasadei U.R.S.S.Magnolia (Magnolia sp.) — specie exotică de mare valoare ornamentală, datorită florilor foarte frumoase, plăcut mirositoare şi a frunzelor mari. În parcurile şi grădinile botanice din România se găsesc numeroase, exemplare, dintre care remarcăm pe cele din Bucureşti str. Polonă nr. 4 (Magnolia yulan), Nuferilor nr. 26, Sergent Militaru nr. 8, General Dana, nr. 12, Berzei nr. 42 şi cele din Grădina Botanică. Mai sînt ocrotite unele exemplare din oraşul Fălticeni, judeţul Suceava (Magnolia acuminata), satul Tisa, judeţul Maramureş, municipiul Botoşani (Magnolia Uniflora şi Magnolia soulangiana) etc. Molidul (Picea abies).Molidul candelabru de la Tihuţa, numit şi „regele pădurii" situat pe valea Străjii în pasul Munţilor Bîrgăului, între localităţile Tiha Bîrgăului şi Mureşenii Bîrgăului (judeţul Bistriţa-Năsăud) care a figurat între exemplarele de molid ocrotite, dar care a fost distrus fiind fulgerat. Un exemplar cu o coroană cilindrică de la Stîna de Vale (jud. Bihor) şi un alt exemplar cu ramurile foarte lungi, şerpuitoare de la Tarcău (jud. Neamţ). Nuc (Juglans regia)Nucul uriaş din comuna Costeşti, judeţul Suceava, cu înălţimea de 30 m. şi vîrsta de peste 400 ani.Nucul de la Subeşti din cartierul cu acelaşi nume din oraşul Cîmpulung Muscel, judeţul Argeş. Vîrsta este de peste 200 de ani, înălţimea de 16 m, diametrul trunchiului de 1,5 m., diametrul coroanei de cca. 22 m..Paulovnia (Pauloumia tomentosa) — arbore exotic, originar din China, de interes ornamental datorită mărimii excepţionale a frunzelor şi a inflorescenţelor verticale ca nişte lumînări care susţin florile violete, frumos mirositoare, fapt pentru care e cultivat în unele parcuri dendrologice din Simeria, Zam, Săvîrşin.În Bucureşti, el este ocrotit în Grădina Botanică şi pe str. Biserica Popa Ghiţu nr. 7 A.Plop (Plopus alba, P. tremula, P. nigra)Plopul de la Rafaila, situat la aproximativ 1,5 km. de localitatea Rafaila, judeţul Vaslui, unic în ţară prin dimensiunile lui: circumferinţa trunchiului de 14 m şi o vîrstă de aproximativ 500 de ani. Localnicii consideră că arborele este din timpul lui Ştefan cel Mare.Plopul de la Mocod, de pe malul drept al Someşului Mare, la.marginea satului Mocod, judeţul. Bistriţa-Năsâud. Vîrsta acestui arbore este apreciată la 600—700 de ani, circumferinţa trunchiului de 1.0,25 m, diametrul. trunchiului de 3,26 r.%.înălţimea de aproximativ 32 m.Plopul de la Viişoara, situat în comuna Todireşti, judeţul Vaslui în mijlocul satului Viişoara. Are diametrul trunchiului ele 2,35 m, înălţimea de 42 m şi o vîrstă de circa 350 de ani.Plopul din municipiul Botoşani, str. V.V. Migiurin, exemplar multisecular, cunoscut de către localnici sub numele de „cei opt fraţi", deoarece este format din opt tulpini, care pornesc din acelaşi punct.Grupul de plopi de la Bucium, judeţul Iaşi, denumiţi şi „Plopii fără soţ", sînt în număr de 27 exemplare, cu vîrstă de 200—250 de ani. Sînt asociaţi cu numele marelui nostru poet Mihai Eminescu. Municipalitatea laşului a dezvelit, în acest loc, bustul poetului cu o placă:pe care sînt înscrise neuitatele versuri:. „Pe lîngă plopii fără soţ Adesea am trecut. Mă cunoşteau vecinii toţi Tu nu m-ai cunoscut",:Plopul multisecular (circa 900 de ani) de pe islazul din apropierea latului Plopi, comuna Drăcşani, judeţul Teleorman.Plopul din parcul „Grădina Morii", oraşul Sighetul.Marmaţiei, judeţul Maramureş, cu o înălţime de 40 m şi circumferinţa trunchiului de 8,20 m. Plopul alb din Grădina Botanică din Bucureşti — un exemplar multisecular cu o circumferinţă de circa 4 mPăr sălbatic (Pyrus pyraster) Părul sălbatic din codrul secular de stejar brumăriu de la Nisipuri — Băileşti, judeţul Dolj, cu diametrul trunchiului de 190 cm. şi înălţimea de 21 m.Stejar, gorun (Quercus robur, Q. petraea, Q. pedunculiflora) „Gorunul lui Horea” de la Ţebea, de fapt un stejar pedunculat, situat în satul Ţebea, comuna Baia de Criş, judeţul Hunedoara. Sub coroana lui vorbea

Horea, în anul 1784, moţilor adunaţi, îndemnîndu-i la răscoală.Trunchiul arborelui, retezat la înălţimea de 9 m. are o circumferinţă de 9 m; de la tăietură s-a dezvoltat un ram viguros. Vîrsta arborelui este apreciată de 400 de ani. În anul 1924 arborele a fost legat cu cercuri de oţel şi beton. În apropierea gorunului la circa 30 ni., la nord se află mormîntul lui Avram Iancu „Craiul munţilor", marele luptător pentru unire.Gorunul de la Gîrbova de Sus, lîngă Aiud, judeţul Alba, un arbore multisecular cu înălţimea de 32 m şi diametrul trunchiului de peste 2 m. „Stejarul Unirii” din municipiul Roman, judeţul Neamţ, situat pe strada Smirodava nr. l, în. curtea clădirii, fostă proprietate a învăţătorului Ion Ştefănescu-Românul, luptător pentru Unire. Ca vîrstă, arborele are aproximativ 300 de ani, o înălţime de 25 m., diametrul de 1,40 m., diametrul coroanei de peste 20 m.Stejarul de la Tupilaţi, judeţul Neamţ, situat în curtea C.A.P.-ului din această localitate, în apropiere de Hanul Ancuţei. Are o vîrstă de peste 600 de ani, înălţimea de circa 30 m. şi o coroană de un diametru de 20 m.Stejarul de la Cajvana, judeţul Suceava, are o vîrstă de circa 500 de ani, o circumferinţă a trunchiului de peste 9 m. şi diametrul trunchiului de 2,93 m. După o legendă locală, Ştefan cel Mare ar fi făcut un popas sub acest stejar.Stejarul de la Şomcuta Mare, (judeţul Maramureş, are o circumferinţă a trunchiului de 6,58 m, înălţime de peste 25 m., circumferinţa coroanei de peste 70 m şi o vîrstă de circa 500 de ani.Stejarul multisecular de la Tolontal, situat în comuna Dimitrie Cantemir, judeţul Vaslui, are o vîrstă de peste 300 de ani, diametrul trunchiului de 1,90 m., diametrul coroanei de peste 35 m. şi o înălţime de 30 m. Stejarul din Bogheştii de Sus, judeţul Vrancea, pare a fi cel mai impunător stejar de pe teritoriul acestui judeţ prin diametrul trunchiului de 1,85 m şi vîrsta de peste 400 de ani.Stejarul din satul Bijghir, comuna Buhoci, judeţul Bacău, este cel mai frumos exemplar din această specie identificat pe teritoriul acestui judeţ. Vîrsta aproximativă este de 400—500 de ani, înălţimea de 23 m,, circumferinţa de 6,20 m.Stejarul multisecular din parcul Policlinicii din municipiul Botoşani. Arborele are o înălţime de peste 20 m., circumferinţa trunchiului de 6,45 m, diametrul coroanei de peste 28 m.Stejarul de la Cristian, judeţul Braşov, în vîrstă de circa 400 de ani şi de la Fişer şi Stupini, acelaşi judeţ, cu vîrsta între 250—400 de ani.Stejarul lui Ştefan cel Mare din parcul CA.P. Baia, judeţul Suceava.Stejarul din municipiul laşi, str. Sf. Atanasie nr. 1 cu circumferinţa trunchiului de 3,68 m, vîrsta de peste 200 de ani.Stejarul de la Blaj, judeţul Alba, ce are peste 500 de ani.Stejarul multisecular din municipiul Focşani, judeţul Vrancea, are o vîrstă de peste 400 de ani, circumferinţa trunchiului de 4,80 m., diametrul de peste 1,50 m, înălţimea depăşeşte 15 m. Stejarul de la schitul de sub Dealul Repedea (Tărîţa), judeţul Iaşi, cu o vîrstă de peste 350 de ani.Stejarii de pe Dealul Şorogari, judeţulIlaşi, două exemplare în vîrstă de peste 300 de ani.Stejarii de la „Trei iazuri — Miclauşeni, judeţul Iaşi, pe şoseaua Iaşi Roman, 52 de exemplare, cu vîrste între 250—350 ani.Stejaru seculari de la Petriş, judeţul Arad, cu o vîrstă ce depăşeşte 600 de ani, numiţi şi „stejarii dreptăţii", deoarece în timpul răscoalelor ţărăneşti sub aceşti arbori erau judecaţi boierii.Stejarii din comuna Frînceşti, judeţul Vîlcea, în număr de 5, cu vîrste de peste 450 de ani, diametrul trunchiurilor de 1,5—2 m şi înălţimea de pînă la 35 m., circumferinţa coroanei de pînă la 35 m, circumferinţa trunchiului de pînă la 4,5 m.Stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora) var. atrichoclados situat în localitatea Dioşti, judeţul Olt. Acest arbore multisecular (vîrstă de 450—500 de ani) are înălţimea de 24 m., circumferinţa trunchiului de 6,24 m, diametrul coroanei de 25 m. Tei (Tilia tomentosa)Teiul lui Eminescu din parcul Copou, municipiul Iaşi, în vîrstă de circa 200 de ani.Tisa (Taxus baccata)Tisa de la Capu Cîmpului — este un exemplar situat în satul Capu Cîmpului, comuna Valea Moldovei, judeţul Suceava. Vîrsta arborelui este evaluată la peste 200 de ani, avînd o circumferinţă a trunchiului de peste 1,20 m..— Tisa de la Pîngăraţi, judeţul Neamţ, este un exemplar a cărui vîrstă este apreciată la circa 500 de ani.— Torreya nucifera — specie exotică, originară din Japonia, tea noi în ţară singurele exemplare care au supravieţuit sînt cele din Parcul Ciş-migiu, fiind ocrotite din cauza rarităţii lor în flora ţării noastre.— Torreya californica — specie exotică care prezintă interes ornamental pentru acele sale lungi şi coroana

piramidală; în ţara noastră este ocrotită în Parcul Dendrologic de la Simeria, iar în Bucureşti în Gradina Botanică (un exemplar de 8 m.) şi în Parcul Cişmigiu (un exemplar de 5 m.).Ulm (Ulmus glabra, U. montana, U. minor).— Ulmul din satul Tecşani, comuna Bereşti, — Bistriţa., judeţul Bacău, situat la intrarea în parcul „George Ionescu", înălţimea arborelui este de 26 m., circumferinţa trunchiului de 5,70 m., iar vîrsta dei aproximativ 200 de ani.— Ulmii din oraşul Cîmpulung Moldovenesc, judeţul Suceava, care se numără printre cele mai bătrîne exemplare din ţară.— Ulmul multisecular din municipiul Focşani, judeţul Vrancea, situat pe strada Simion Bărnuţiu, nr. 1. Are vîrsta de peste 350 de ani, diametrul trunchiului de 1,46 m., înălţimea de peste 18 m.— Ulmul din oraşul Calafat, judeţul Dolj, situat pe malul stîng al Dunării, avînd înălţimea de 43 m., circumferinţa trunchiului de 6,63 m, diametrul trunchiului de 2,08 m., diametrul coroanei de 28 m.— Velnişul multisecular (Ulmus laevis) de la Varniţa, judeţul Vrancea, cu o vîrstă de peste 300 de ani, diametrul trunchiului de 1,46 m,, înălţimea de 16 m, pare a fi cel mai impunător exemplar de pe teritoriul ţării noastre.

ANIMALE OCROTITE, ENDEMISME ŞI RELIGIE GLACIARE

Cutreerind frumoasa noastră ţară, trecem peste culmile de piatră ale Carpaţilor, coborînd în pădurile de răşinoase şi de fag a munţilor şi dealurilor, ajungem în dumbrăvile de stejar de la şes, intrăm în vastele întinderi ale cîmpiei cu caracter de stepă şi ne oprim în lunca inundabilă a Dunării şi la ţărmul Mării Negre.

În fiecare din aceste regiuni trăiesc numeroase specii de animale ocrotite.O lume aparte întîlnim pe culmile munţilor noştri, unde primele raze ale dimineţii se joacă pe

pereţii de stîncă mohorîtă bronzîndu-le dinţii de piatră şi suflîndu-le cu aur crestele bătrîne ale maiestuoaselor masive.

ANIMALE OCROTITE

ASPRETELE (Popetele) (Romanichtys valsanicola)

Specie endemică de peşte din ţara noastră care a fost descoperită ca nou pentru ştiinţă în anul 1956 de Margareta Dumitrescu, Petre Bănărescu şi Nicolae Stoica, populînd bazinul superior al Argeşului, în special Valea Vîlsanului, Cercetări recente asupra arealului de răspîndire (zona Brăduleţ-Brădet pe valea Vîlsanului), a făcut Gh. Stănescu.

Corpul lui este alungit, de 10—12 cm, cu comprimat lateral îmbrăcat în solzi mărunţi şi aspri. Capul este mare şi turtit dorso-ventral, avînd nările mari, gura are o poziţie inferioară şi este presărata cu numeroşi dinţi mărunţi, iar ochii apropiaţi între ei. Culoarea corpului este cafenie-cenuşie, cu aspect slab marmorat.

Fig, 77 — Aspretele (Romanichtys valsanicola)Prezintă două înotătoare dorsale, una cu radiî ţepoase, alte cu radii moi. Înotătoarele pectorale sînt

bine dezvoltate. Trăieşte pe fundul apelor de munte, pe sub pietre maţi, din mijlocul rîului, acolo unde curentul este puternic. Se hrăneşte cu larve de insecte.

PĂSTRĂVUL (Salmo-trutta-fario)

Specie de regiune nordică, care populează apele repezi bine oxigenate, cu temperaturi ce nu depăşesc 220C. Corpul alungit, de forma unui fus, cu musculatură puternică gura mare, ornată cu dinţi focfrte puternici. Pe spinare, în regiunea cozii, după înotătoarea dorsală, se află o înotătoare mică, grasă, numită înotătoarea adipoasă. Solzii sînt mici. Talia sa este cuprinsă între 20—40 cm, iar greutatea 150 g pînă la 3—4 kg.

Culoarea corpului variază în funcţie de fundul apei, vegetaţiei, temperatură, vîrstă şi sex. De obicei spinarea este de un verde măsliniu strălucitor şi este neregulat presărată cu pete mici, rotunde, negre şi roşii, tivite cu un cerculeţ albicios îşi găseşte adăpost în apele de munte, sub stînci, rădăcini, bolovani, precum şi în fierberea înspumată a bulboanelor.

Lacom din cale afară, bun înotător şi acrobat, sare din ascunzişul lui cu multă precizie atacînd din zbor insecte ce planează deasupra apei, cu deosebită predilecţie alege larve de muşte, gîndaci de apă, crustacei. La vîrsta de 2—3 ani el se înmulţeşte în lunile octombrie şi noiembrie şi pînă în decembrie-ianuarie. Îl întîlnim în lacurile alpine şi în regiunea pîraielor de munte din masivele Bucegi, Făgăraş, Buzău, Iezer-Păpuşa.

Fig. 78 — Păstrăv (Salmo trutta fario)

LOSTRIŢA (Hucho-hucho)

Este cel mai mare salmonid din apele noastre ajungînd la 1—1,5 m lungime şi 10—20 kg greutate. Este un bun înotător. După sistemul său de hrană este considerat tigrul apelor de munte. În stadiul de puiet se hrăneşte cu larve de insecte şi insecte acvatice, iar mai tîrziu atacă mrenele, clenii, zgăvoacele, porcuşorii,. De multe ori nu-şi cruţă nici semenii.

Fig. 79 - Lostriţa (Hucho hucho)La vîrsta de 4-5 ani devine capabil de reproducere. Actul reproducerii are loc în luna aprilie. După

alegerea locului depunerii pontei, femela sapă o groapă lungă de circa 60 cm şi adîncimea de 10—20 cm unde depune icrele (ovule) iar masculul le stropeşte cu lapţi (spermatozoizi). Ponta este apărată pînă la apariţia puilor, după care adulţii îşi reiau traiul solitar.

Pînă nu demult lostriţa se întîlnea în rîurile Olt, Jiu, Mureş, Argeş, Lotru, Cerna, unde era considerată podoaba apelor montane. Pescuitul fără nici un fel de limită, precum şi schimbările intervenite în ecologia apelor au determinat dispariţia sa.

Pe teritoriul României mai este întîlnită în exemplare rare, în rîurile Bistriţa moldovenească, Dorna, Vişeu, în afluenţii Vişeului (Vaser, Ruscova) şi în Novat, afluent al Vaserului.

Specia se impune cu mare necesitate a fi ocrotită. Ea este o specie endemică a bazinului dunărean.

BROASCA ŢESTOASA DOBROGEANA (Testudo greaca ibera)

Ajunge la dimensiuni destul de mari, avînd carapacea lungă de 27 cm şi tată de 20 cm. Ea trăieşte în păduri şi în stepă, mai ales acolo unde stîncăria se îmbină cu vegetaţia (numai în Dobrogea). Dorsal carapacea este de culoare galben-verzuie cu unele porţiuni brun-închise. Se hrăneşte cu plante, dar consumă şi animale mici, reprezentate prin rîme şi meld. Trăieşte aproximativ 100 ani. În timpul iernii intră în hibernare, se îngroapă în pămînt la adîncimea de 30—40 cm.

Cîndva locuitorii din părţile Constanţei şi ale Caliacrei foloseau supă făcută din carnea acestei reptile ca leac împotriva bolilor de plămîni. Specia este declarată monument al naturii şi ocrotiă prin lege.

BROASCA ŢESTOASĂ DIN OLTENIA (Testudo hermanni hermanni)Fig. 80 — Broasca ţestoasă de Oltenia (Testudo hermanni hermanni)

Este o formă endemică, o subspecie care trăieşte numai în România, la nord de Dunăre, în apropierea oraşului Drobeta Turnu-Severin. Ea se aseamănă ca înfăţişare cu specia dobrogeană, dar diferă prin dimensiunile ei mai mici, coada mai lungă şi cu o puternică unghie de natură cornoasă tare, prin placa anală a carapacei care este dublă.

Specia este declarată monument al naturii şi apărată prin lege.

ŞARPELE DE NISIP (Eryx jaculus turcicus)

Corpul este cilindric şi cu aceeaşi grosime pe toată lungimea sa atingînd 90 cm. Capul este prevăzut cu doi ochi mici, la care pupila are poziţia verticală. Deschiderea anală are de o parte şi de alta cîte o mică gheară care nu reprezintă altceva decît rudimentele membrelor posterioare. Acestea pot lipsi la femele. Dorsal solzii sînt dispuşi în 40—50 de şiruri longitudinale. În jurul ochilor există cîte un inel format din cîte 9—10 solzi mici. Culoarea capului este cenuşie, ornamentată cu alb, în zona temporală. Între colţul gurii şi ochi există o pată închisă sub forma unei benzi. Spatele este gălbui sau cenuşiu-deschis cu puncte negre mici şi cu pete brune dispuse transversal. Petele au formă neregulată. Abdomenul este colorat gălbui şi pătat cu negru; Şarpele stă ascuns în nisip. Noaptea îşi caută hrana constînd din melci, şopîrle şi şoareci. Este o specie ovovivi-pară. Prin iulie depune 6—12 ouă din care puii ies imediat. Se pare că ea a dispărut din România. A fost semnalată numai în Dobrogea la Cernavodă, Cochireleni, Cărpiniş unde este ocrotită.

Răspîndit în Peninsula Balcanică şi în partea de vest a Asiei Mici.

ŞARPELE LUI ESCULAP (Elaphe longissima)

Lungimea ajunge pînă la 2 metri. Capul este mic, iar corpul se termină cu o coadă subţire, lungă. Pe spate în lungul corpului, solzii sînt dispuşi în 23 de rînduri. Culoarea brună a spatelui are nuanţe variabile în funcţie de individ, poate fi: brun-deschisă, brună-cenuşie, sau brun-închis. O parte din solzi sînt dungaţi cu alb în lungul lor. La cap între ochi şi colţul gurii există o dungă uşor închisă. Pe abdomen este alb-gălbui. La exemplarele tinere culoarea spatelui este ornamentată cu pete brun-închise. Trăieşte în rarişti de foioase, pe coastele stîncoase unde există tufişuri.

Se hrăneşte cu şopîrle, cu diferite rozătoare mici şi cu cîrtiţe, uneori cu păsări mici. Se înmulţeşte prin ouă. Împerecherea are loc în luna mai-iunie. Femela depune ponta cu 5—8 ouă. Eclozarea puilor are

loc în luna septembrie iar lungimea lor atinge 22—25 cm.În România trăieşte în toate regiunile. Răspîndit numai în Europa.

ŞOPÎRLA DE NISIP (Eremias arguta deserti)

Element central-asiatic care se mai menţine în Europa (în afară de C.S.I.) doar pe grindurile din rezervaţia Periteasca—Leahova (Delta Dunării), pe dunele fluviale din rezervaţia Hanul Conachi, dar şi în alte cîteva locuri de pe litoral (Chituc, Portiţa).

VIPERA (Vipera ursinii renardi)

Element turano-pontic care trăieşte în România numai în Delta Dunării, pe grindurile Perişor—Periteasca şi Portiţa—Razelm din rezervaţiile Perişor—Zătoane şi Periteasca—Leahova, acestea fiind şi cele mai vestice puncte ale răspîndirii sale.

În România într-un singur loc. Fînaţele Clujului, găsim subspecia Vipera ursinii rakosiensis, iar în rezervaţia Valea lui David (judeţul laşi) trăieşte o populaţie intermediară între subspeciile V. w. renardi X V. w. rakosiensis.

COCOŞUL DE MESTEACĂN (Lyrurus tetrix)

Este o pasăre fricoasă pe care o găsim numai în zona pădurilor alpine. Roteşte la începutul primăverii, la răsăritul soarelui. În timpul rotitului, cocoşul de mesteacăn bate din aripi, îşi desface coada, sare în sus şi scoate sunete caracteristice. Găina îşi depune ouăle într-o scorbură sau o scobitură de copac căptuşită cu ace de ienupăr, iarbă şi Aţe frunzişoare.Se hrăneşte cu mugurii coniferelor, ai mesteacănului, cu seminţe de diferite fructe de pădure, etc.

Fig. 81 — Cocoşul de mesteacăn (Lyruna tetrix)El popula odinioară întregul lanţ carpatin al României şi era atît de numeros încît bătrînii din

Dorna Cindrenilor şi Poiana Stampei spun că se băteau cocoşii de mesteacăn pînă şi pe gardurile din sat. În ultimii 150 de ani numărul lor s-a împuţinat tot mai.mult din cauza vînatului şi a schimbărilor climatice.

În momentul de faţă el populează în număr mare ţările nordice, iar la noi în ţară poate fi întîlnit în cîteva staţiuni din Munţii Rodnei, şi în împrejurările Cîrlibabei, Lala, Tomnaticul Mare.

COCOŞUL DE MUNTE (Tetrao urogallus)

Veritabil cavaler al înălţimilor, care se lasă pradă visurilor şi cîntecului în perioada nupţială cu atîta desăvîrşire, încît se întîmplă uneori să nesocotească pînă şi alicele vînătorului. Penajul îmbină un joc de culori de toate nuanţele. Corpul este destul de mare (60—70 cm) cu aripi puternice, reprezentînd o podoabă a Carpaţilor româneşti.

La sfîrşitul lunii aprilie său începutul lunii mai, în funcţie de starea vremii, începe rotitul cocoşului de munte, care cu mult foc îşi cheamă găinile, de pe vîrful unui molid sau brad uscat. Spre sfîrşitul rotitului execută aceste cîntece şi pe sol.

Fig. 82 Cocoşul de munteFemela îşi construieşte un cuib lîngă trunchiul unui arbore, unde depune 6—10 ouă.Puii sînt

crescuţi numai de găină. Se hrăneşte cu muguri de conifere, cetină, seminţe, fructe de pădure, insecte rîme.Cocoşul de munte este răspîndit în toată regiunea Eurasiei, iar la noi în ţară se întîlneşte frecvent în

Piatra Mare, Ciucaş, Piatra Craiului. Făgăraş, Leaota, dar mai ales în Carpaţii împăduriţi ai Moldovei.Despăduririle au avantajat înmulţirile cocoşului de munte, deoarece i-au permis să-şi găsească mai

uşor hrana necesară. Totuşi, femela, deoarece este atacată adeseori împreună cu puii ei de păsările răpitoare, este integral ocrotită prin lege.

CORBUL (Corvus corax)

Este o pasăre sedentară necrofagă, ce prin croncănitul său atrage celelalte pasări care se hrănesc cu hoituri. Deasupra cîmpiei sau a stîncilor îi putem vedea plutind cu aceeaşi măiestrie ca a vulturilor dar cu o

viteză de zbor şi elasticitate în mişcări ca a şoimilor. A urmări o pereche de corbi în timpul zborului „de nuntă" este o adevărată desfătare. Cercuri mari, urmate de un zbor în picaj sau acrobaţiile pe care le fac îţi încîntă privirea. Coloritul penajului este negru-lucios. Îşi construieşte cuibul în pădurile seculare spre vîrful celui mai mare arbore şi numai rareori pe stînci.

Fig. 83 — Corbul (Corvus corvus)Se hrăneşte cu hoituri, diverse seminţe, mamifere mici, insecte, păsărele.În Muntenia îl găsim pe crestele munţilor Făgăraş, Bucegi, Buzău, Iezer, Păpuşa.

DROPIA (Otis tarda)

Masculul are corpul mare (80—110 cm) cu o greutate ce ajunge la 12—15 kg şi chiar 21 kg. Femela este mai mică avînd greutatea cuprinsă între 4—7 kg. Penajul este gălbui-cafeniu, tărcat cu striuri negricioase. Capul şi gîtul sînt îmbrăcate în pene cenuşii. La mascul de o parte şi de alta a ciocului se găsesc nişte mustăţi formate din peri ţepoşi. Picioarele sînt terminate cu trei degete prevăzute cu gheare tocite. Cînd simt pericolul fug sau se ghemuiesc pe sol pentru a nu fi observate. Penajul asemănător la culoare cu cel al mediului le protejează, în aceste condiţii sînt depistate mai greu de duşmani. Este iute la fugă. Zborul este lent. Se hrăneşte cu seminţe, lăstari tineri, insecte, rîme, melci.

Fig. 84 — Dropia (Otis tarda)Cuibul şi-l construieşte în mici adîncituri de pe sol. În el depune 2—3 ouă pe care le cloceşte

numai femela. Este o pasăre sedentară. De multe ori îşi caută hrana în cîrduri. Pe timpul iernii în urma căderii ploilor sau a lapoviţelor, aripile lor umede îngheaţă, nu mai pot zbura şi cad cu uşurinţă pradă braconierilor.

În iernile grele, geroase, dropiile se retrag în ţinuturile din sud-estul ţării. De multe ori în asemenea condiţii trec în Bulgaria, de unde revin la începutul primăverii. Numărul scăzut al acestei specii este consecinţa transformării cîmpiei de odinioară într-un vast cîmp agricol.

Specia este rară şi declarată monument al naturii. Legea ocroteşte pe tot timpul anului vînatul femelei. Cocoşul poate fi vînat, limitat, în luna aprilie.

Răspîndită în partea de sud şi în partea centrală a Europei şi Africa de Nord. În România o întîlnim în cîmpii şi pe ogoare, în Dobrogea, Bărăgan, Crişana.

SPÎRCACIUL (Otis tetrax)

Este rudă apropiată cu dropia. Talia şi greutatea este mult mai redusă. Corpul măsoară circa 43 cm., iar greutatea abia ajunge la 2 kg; Intre mascul şi femelă există deosebiri de penaj. Femela este îmbrăcată într-o culoare cafenie pe corp şi gît. Masculul este maroniu pe spate şi aripi. Fondul maron este brăzdat de pete mai închise, gîtul este de culoare neagră. Partea inferioară a corpului atît la mascul cît şi la femelă este de culoare albă. Zboară mai sus decît dropiile. Pînă nu de mult ca pasăre migratoare era o prezenţă constantă în ţara noastră.

Cuibărea în ţinuturile Dobrogei şi Moldovei. Sosea în România la îriceputol lunii aprilie şi pleca în octombrie. În prezent, ne vizitează ţara numai în trecere spre sud-vestul Europei şi a Asiei Centrale, unde cuibăreşte. De aici migrează în nord-vest şi nord-estul Africii, sud-estul Asiei şi pînă în India unde iernează.

Se apreciază că în ultimiii 20 de ani nu a mai sosit în România, el nefiind semnalat. Numărul de indivizi din cadrul speciei a scăzut considerabil şi se află în continuă descreştere. El este declarat monument al naturii în ţara noastră.

EGRETA MARE (Egretta alba)

Pasăre mare (90—118 cm.), migratoare. Penajul este alb. Poartă pe spate 30—40 pene mari, splendide ce se prelungesc peste coadă numite egrete (crose) care le dau o ţinută distinsă.

Pentru cuibărit caută locuri mai puţin expuse inundaţiilor şi lipsite de zgomot. Cuibul şi-l face pe trestia veche. Ponta este formată din 3—5 ouă. Cuibăreşte izolat în desişurile de stuf din Delta Dunării, în colonii de 10—20 perechi.

Este oaspete de vară, soseşte în luna marţie-aprile şi pleacă în septembrie, în zona Mării Mediterane. Unele exemplare rămîn pe timp de iarnă în Deltă şi pe litoral, în preajma lacurilor neîngheţate.

În trecut, datorită capriciilor modei, penele acestei păsări erau folosite la înfrumuseţarea pălăriilor şi a rochiilor, fapt ce a dus la împuşcarea în masă a acestor timide şi graţioase păsări.

Această acţiune a fost întreruptă de marele naturalist român Grigore Antipa, iar în prezent această pasăre este declarată monument al naturii, fiind ocrotită.

EGRETA MICĂ (Egretta garzetta)

Pasăre migratoare cu corpul de circa 56 cm. Penajul este de un alb imaculat. Ciocul este negru. Picioarele sînt negre şi terminate cu degete galben-verzui. Pe cap poartă un moţ de pene albe, De pe umeri atîrnă pene mari (egrete) întocmai ca nişte franjuri.

Fig. 85 — Egreta mică (Egretta garzetta)Pasare sensibilă la frig, soseşte în România primăvara pe la mijlocul lunii aprilie şi pleacă în

septembrie în ţinuturile din jurul Mării Mediterane. Zboară cu gîtul strîns în formă de „S". Cuibăreşte în stuful din Delta Dunării, în colonii mixte cu cormoranii mici. Depune în cuib 3—6 ouă. În trecut această specie a fost intens vînată pentru penajul său, astăzi este declarată monument al naturii şi ocrotită prin lege.

LEBĂDA CUCUIATĂ (Cygnus olor)

Pasăre migratoare foarte mare (150—160 cm). Penajul este complet alb. Gîtul este ţinut la înot în formă de „S". Ciocul este portocaliu ornamentat cu un cucui negru la bază. Masculul are obiceiul de a-şi arcui aripile deasupra spinării. Tinerii au penajul cenuşiu şi devin albi abia în anul al treilea de viaţă. Vine în România la începutul primAveru (martie) şi pleacă în luna octombrie în Delta Nilului şi estul Mării Mediterane.

Cuibăreşte în Delta Dunării, îşi face un cuib primitiv în stuf, greu accesibil de pe plaur, unde depune 5—6 ouă de culoare cenuşie-verzuie. Incubatul îl face numai femela şi durează 35 zile. Masculul stă în apropiere şi alungă orice pasăre ce se apropie. Puii sînt păziţi de ambii părinţi. Ei părăsesc cuibul a doua zi, urmînd părinţii în şir indian. Este declarată monument al naturii şi ocrotită prin lege.

În iernile blînde se pot observa în lagunele Mării Negre foarte multe lebede venite din ţinuturile nordice pentru a ierna la noi. Acestora li se asociază uneori şi exemplare care în vară au cuibărit în Delta Dunării.

LEBĂDA DE IARNĂ (Cygnus cygnus)

Pasăre foarte mare (circa 145 cm). Penajul este complet alb. Gîtul este lung, subţire şi îl ţine pe linie verticală dreaptă. Ciocul este galben la bază şi negru în rest. Este o specie zgomotoasă. În timpul zborului şi cît înoată scoate sunete puternice, asemănătoare cu cele de trompetă. Trăiesc în cîrduri mari.

Vine în România numai în sezonul rece (octombrie-martie) ca să ierneze. Se apreciază că în această perioadă vin circa 10.000 exemplare în zona Deltei, în lagunele şi lacurile litorale. Primăvara cînd timpul începe să se încălzească această specie ne părăseşte tara migrînd spre locurile de cuibărit din nordul Siberiei.

LOPĂTARUL (Platalea leucorodina)

Podoabă tot mai rară a bălţilor dunărene, este o pasăre mare (circa 86 cm) cu penajul alb ca zăpada. Deasupra ciocului şi pe gît stăruie puţin galben. Pe cap poartă (numai vara) un moţ stufos de pene îndreptate spre spate. Gîtul este lung. Ciocul lung, plat, lăţit la vîrf poartă un cîrlig scurt Este de culoare neagră cu vîrful galben. Picioarele sînt lungi şi negre. Se hrăneşte cu larve de tot felul, insecte acvatice, puiet de peşte, melci, mormoloci, broaşte şi ţipari.

Fig. 87 — Lopătarul (Platalea leucorodina)Zborul său prin planare şi lunecare este încet şi uniform, asemănător cu al berzei cu gîtul întins.

De obicei zboară în cîrduri ordonate tn rînduri. Cuibăreşte în stufărişul mlaştinilor întinse, al apelor puţin adînci, iar ocazional îşi face cuiburile pe copaci şi în tufişuri. Aceste frumoase păsări sînt răspîndite pe o arie geografica ce cuprinde Europa-Centrală şi sudică, nordul Africii şi Asia Centrală pînă în China. Vin.în Romfinia în a doua jumătate a lunii aprilie şi pleacă în septembrie. La noi în ţară a devenit tot mai rar, fapt pentru care a fost declarat monument al naturii. El cloceşte în cîteva colonii pe Dunărea inferioară, în

refugiul permanent de la Goloviţa şi în bălţile de lîngă oraşul Călăraşi.

PELICANUL COMUN (Pelecanus onocrotalus)

Pasăre migratoare mare de 140—178 cm., ajungînd la 10—11 kg. Penajul este alb cu axilele şi remigele închise la culoare, de obicei brun-negricioase. Gîtul lung. Ciocul lung (circa 50 cin.) şi gros, este de culoare galben-deschis. Ochii sînt de culoare închisă. Aripile sînt late şi lungi (68—77 cm la mascul şi 65—74 cm la femelă). Cînd sînt strînse pe corp remigele descriu o dungă brunie îngustă pe marginea lor. În timpul zborului acestea se văd foarte-bine, deosebindu-l de pelicanul creţ. Picioarele sînt scurte, roz şi aşezate spre mijlocul trunchiului. Excelent sburător şi înotător. Pe sol merge greoi. Trăieşte în colonii de sute sau zeci de sute de exemplare.

Fig. 88 — Pelicanul (Pelecanus onocrotalus)Aceste păsări sosesc primăvara (aprilie) şi pleacă toamna în luna septembrie. Cuiburile în care

clocesc sînt aşezate întotdeauna la marginea stufărişurilor în aşa fel încît păsările adulte să poată ajunge la ele de-a dreptul de pe apă.

Cuiburile sînt construite din rădăcini, rizomi de trestie şi papură, bucăţele de stufăriş şi tot felul de plante, bine bătătorite.

Pelicanii îşi construiesc cuiburile cîte trei pînă la 15 şi chiar pînă la 80 la un loc, aşa încît păsurile clocitoare se ating între ele. În fiecare cuib se află cîte două ouă de 9—10 cm cu coaja albă-gălbuie., la unele netedă la altele rugoasă. Puii sînt hrăniţi de 4—5 ori pe zi cu peşte digerat. În primele zile puii sînt îngrijiţi de ambii părinţi. Dacă masculul soseşte cu hrană, femela care a încălzit pînă atunci puii se dă la o parte şi lasă hrănirea în grija masculului, ea plecînd în căutarea altei hrane. Dacă pelicanul este tulburat în prima jumătate a perioadei de clocire şi dacă este împiedicat să revină la cuib mai mult de o oră, atunci el părăseşte definitiv locul de cuibărit.

În a doua jumătate a clocitului, pelicanii au mai multă grijă şi mai. ales de pui. Chiar dacă au fost deranjaţi revin la cuiburile pe care acum nu le mai părăsesc, dovedind grijă proverbială pentru puii lor. S-a constatat că o pereche de pelicani consumă zilnic pentru ei şi pentru puii lor 10—14 kg de peşte.

Deşi consumă mult peşte aducînd prejudicii omului, această pasăre este renumit „sanitar" deoarece vînează mai ales peştii bolnavi sau debili, limitînd astfel răspîndirea unor boli la peşti.

După cum spunea marele nostru ornitolog D. Linţia „ar fi trist şi inadmisibil ca aceste păsări curioase, puternice să fie exterminate"

Cu decenii în urmă această specie era foarte mult răspîndită în România. Coloniile de cuibărit ajungeau pînă la Călăraşi. Activitatea omului, constînd în organizarea intensă a pescuitului şi secarea unor bălţi, prin îndiguiri, a făcut ca pelicanul să se retragă,. numărul coloniilor să fie în declin şi numărul de indivizi să scadă considerabil. Astăzi este declarat monument al naturii şi îl întîlnim în Delta Dunării unde îl putem admira în cinci colonii: Uzolina, Merhei, Lumina, Zătoanele, Roşu, dar cea mai mare colonie de pelicani din Europa este cea din rezervaţia Roşu-Buhoiova-Hrecişca.

Răspîndit în Europa, Asia şi Africa.

PELICANUL CREŢ (Pelicanus crispus)

Este puţin mai mare decît pelicanul comun (150—180 cm). Cîntăreşte 12—13 kg. Penajul adulţilor este alb-cenuşiu deschis. Pe cap şi pe gît penajul este creţ, de unde şi numele de pelican creţ. La aripi sînt negre numai vîrfurile remigelor primare. Acestea se văd foarte bine în timpul zborului şi se poate uşor deosebi de pelicanul comun.

Ciocul este lung (39—45 cm la mascul şi 35—43 cm la femelă) cu pungă guturală cenuşiu-gălbuie. În jurul ochilor, porţiunea dezgolită este mică şi de culoare gălbuie. Ochii sînt de culoare deschisă. Picioarele sînt cenuşii. Primăvara masculul şi femela se îmbracă în penajul nupţial, întregul penaj devine alb-cenuşiu-argintiu. Rămîn negre numai remigele primare. Pe cap şi gît este mătăsos şi creţ. Giocul cenuşiu este maculat cu albastru şi roşu. Punga guturală din cenuşiu se colorează în roşu-coral, ornamentală cu vine cenuşii şi roşiatice.

Cuibăreşte pe plaur, uneori împreună cu pelicanul comun, alteori izolat în perechi. Cuibul este construit de femelă din bucăţi de trestie, crăci şi uneori lemne adunate de mascul. Femela depune o singură pontă pe an, formată din două ouă. Depunerea ouălelor începe la începutul lunii aprilie. Incubaţia durează 30—32 zile, uneori chiar 40 zile. La.ieşirea din ouă puiul este golaş şi cu pielea roz. După aproximativ 95

—100 zile puii devin independenţi. Hrana este formată din diferite specii de peşte (crap, lin, caras, etc.).Este declarat monument al naturii. Răspîndit în Europa de sud-est şi Africa de Nord.

PICIORONGUL (Himantopus himantopus)

Numele popular ce i s-a dat acestei păsări nu este întîmplător. El vine din exagerata lungime a picioarelor, ce ne impresioneaza.Dimensiunea corpului este de circa 38 cm, iar lungimea picioarelor este de 150 cm. Penajul posedă două culori distincte: alb şi negru. Penajul de culoare neagră îmbracă spatele şi aripile. Celelalte părţi ale corpului sînt acoperite cu pene albe. Ciocul este lung şi subţiat spre vîrf. Picioarelor le lipseşte degetul posterior şi sînt de culoare roşie.

Fig. 89 — PiciorongulCuibăreşte în colonii simple sau mixte în săraturile din preajma Deltei şi a lagunelor (Murighiol,

Techirghiol) îşi alege locuri greu accesibile. Ponta constă din 3—4 ouă.Este o pasăre migratoare. În România trăieşte în Delta Dunării şi Dobrogea. Este oaspete de vară

fiind întîlnit numai în sezonul călduros, ne părăseşte ţara plecînd spre locuri de iernare spre sudul Mării Caspice şi nordul-vestul Africii.

Este o pasăre ocrotită prin lege.

STÎRCUL CENUŞIU (Ardea cinerea)

Pasăre rară, cu corpul lung de 99—107 cm, anvergura 140—170 cm şi o greutate de 1,5—2 kg.Culoare albă, cenuşie şi neagră a penajului sînt atît de armonios îmbinate încît numai privind de

aproape îţi poţi dă seama de toată frumuseţea sa.Creştetul capului îl are alb iar pe laturi două pete lunguieţe,negre ce se prelungesc pînă spre ceafă

în două egrete negre. Ciocul este galben-deschis iar picioarele de un galben brun. Trăieşte în locurile mlăştinoase şi preferă să vîneze pe înserat sau chiar în timpul nopţilor luminoase. Se hrăneşte mai ales cu peşte, însă prinde adesea şi broaşte, şerpi, insecte, şoareci, chiţcani.

Cuibul şi-l construieşte în arbori bătrîni, el fiind format din rădăcini, diferite ierburi şi resturi vegetale. Masculul aduce aceste materiale necesare construcţiei cuibului ziua, iar femela şi-l aranjează noaptea. Femela depune 4—5 ouă, pe care le clocesc pe rînd, ambii părinţi. După circa 28 zile apar puii care sînt hrăniţi direct în cioc (circa 10 zile), apoi părinţii le aduc hrana şi le-o lasă în cuib. La vîrsta de 6—7 săptămîni, puii părăsesc cuibul reîntorcîndu-se numai seara. La noi această specie o întîlnim în apropierea marilor mlaştini de la Satchinez, lunca Oltului, a Bîsei şi în Delta Dunării. Prin septembrie se adună mai mulţi la un loc şi pleacă spre sud.

Această specie găsindu-se pe cale de dispariţie în unele ţări din Europa, iar la noi numărul lor fiind redus considerabil, credem că trebuie trecută neapărat sub ocrotire. Ea este răspîndită în toată regiunea paleoarctică.

SFRÎNCIOCUL MARE (Laxius excubitor)

Pasăre de mărimea unui graure, cu corpul lung de 23—26 cm, anvergura 34—35 cm, greutate 50—70 grame, cu coada mai lungă şi aripile mai scurte, puţin rotunjite la vîrf. Penajul pe partea superioară cenuşiu-mătăsos, iar pe partea inferioară alb. Peste ochi are o dungă neagră, însă fruntea este albicioasă. Penele cozii şi ale aripilor sînt negre cu unele părţi albe, încît aripa închisă are spre mijlocul ei una său două pete albe dreptunghiulare. Ciocul are la bază mustăţi. La vîrf ciocul este prevăzut cu un dinte ca la păsările răpitoare. Femela are pe piept pe fond alb-smîntîniu, ondulaţii cafenii.

El populează locurile deschise unde poate găsi cu uşurinţă hrana preferată formată din şoareci, insecte, uneori chiar şopîrle şi broaşte.

El pîndeşte prada din vîrfurile cele mai înalte ale arborilor de unde se lansează asupra prăzii pe care cu cîteva lovituri de cioc o imobilizează. Apoi de cele mai multe ori animalul prins este înfipt într-un spin, fie întreg, fie parţial consumat. Prin luna aprilie cuplurile care rămîn la noi sau care sînt sedentar eratice îşi încep construirea cuibului în interiorul coroanei unui arbore. Interiorul cuibului îl căptuşeşte cu păr de animale, lînă şi pene. Cînd cuibul este gata, femela depune 5—7 ouă cenuşii cu pete de un verde-măsliniu. După 14—18 zile de cuibărit apar puii pe care ambii părinţi îi hrănesc timp de 2—3 săptămîni.

Puii după ce au părăsit cuibul stau în împrejurimile cuibului, lîngă părinţi. La noi este o pasăre

rară, propusă a fi ocrotită în anumite regiuni din lunca Oltului, Mureşului şi Siretului.Este răspîndit în Europa şi Asia.

RÎNDUNICA (Hirundo rustica)

Bine cunoscută de toată lumea, această specie pe lîngă coloritul negru-albăstrui metalic are o guşă cărămizie, iar coada ca o furculiţă bine dezvoltată. Penele din coadă au spre partea tranversală pete albe ca nişte ferestruici.

Lungimea corpului este de 19—21 cm, anvergura 33—34 cm şi o greutate de 18—20 grame.Primăvara după sosirea lor îşi controlează starea cuibului lăsat de anul trecut şi uneori au loc

adevărate lupte cu vrăbiile care le-au ocupat cuibul. Dacă acesta este stricat îşi caută un loc pentru a-şi construi altul nou, adesea pe locul vechiului cuib îşi reclădesc unul nou.

Preferă să-şi facă cuibul sub streşini şi în grajduri, garaje, hangare, uneori lîngă zidurile din poduri sau chiar în peşteri. Forma cuibului este asemănătoare cu o jumătate de emisferă cu părţile de deasupra libere.

În luna aprilie sau mai, femela depune 4—5 ouă pe care le cloceşte singură timp de 12—18 zile. Puii sînt hrăniţi de ambii părinţi timp de 3 săptămîni numai cu insecte. Cînd femela începe al doilea clocit puii care mai vin la cuib sînt alungaţi de părinţi şi încep să se adune la un loc mai multe exemplare tinere şi dorm pe unde găsesc în locuri sigure.

Spre sfîrşitul lunii august începe migraţia spre sud. Înainte de plecare în fiecare dimineaţă şi spre seară, părinţii grupaţi cu întreaga familie fac antrenamente de zbor. În timpul migraţiei le putem întîlni adunate la un loc mii de exemplare.

Această specie a suferit foarte mult din cauza schimbărilor climatice a insecticidelor fapt pentru care ea este pusă sub ocrotire în ţara noastră.

ŞERPARUL (Circaetus ferox)

Pasăre răpitoare de zi cu corpul lung de 67—72 cm, anvergura 160—163 cm, şi greutatea de cca. 2 kg. Penajul are culoarea brună pe spate iar pe partea inferioară albicios cu dungi transversale brune, capul şi ochii sînt mari, avînd aspectul unei bufniţe.

În jurul ochilor are un puf lînos. Picioarele sînt acoperite cu plăci chitinoase, sînt înalte, de culoare cenuşie-albăstruie. Pe coadă are trei dungi transversale. Pe măsura creşterii în vîrstă penajul pe gît devine mai alb.

Trăieşte în pădurile cu multe luminişuri şi locuri deschise presărate ansă cu arbori. Obişnuieşte să se lanseze de la locul de pîndă şi plutind în căutarea reptilelor se opreşte de multe ori deasura unui loc, dînd din aripi, apoi coboară scurt şi-şi continuă zborul.

Cuibul şi-l construieşte pe arbori la înălţime şi îl îmbracă cu ramuri şi frunze verzi.Depune de obicei un ou pe care-l cloceşte mai ales femela. Masculul în această perioadă stă pe un

arbore apropiat pentru a apăra cuibul. Puii apar după 35 de zile. Apoi ambii părinţi îi hrănesc. Femela stă mai mult la cuib şi în primele zile rupe în bucăţi şerpi, pentru ca puiul să-i poată înghiţi.

Toamna migrează în grupuri mici spre sud. Hrana este formată mai ales din şerpi, vipere, şopîrle, uneori şoareci şi insecte. La noi în ţară îl găsim mai rar ca pasăre clocitoare şi este ocrotită prin lege. Răspîndit în sud-estul Europei, Asia centrală şi occidentală, nordul Africii.

ŞOIMUL RÎNDUNELELOR (Falco subbuteo)

Răpitor de zi cu capul negru şi pi capele de culoare galbenă. Aripile şi spatele sînt de asemenea, de un brun închis, ceva mai deschis deasupra cozii. Capul pe partea laterală este alb-crem cu două dungi negre. Pe partea inferioară păsările bătrîne sînt albe iar cele tinere sînt gălbui cu striuri longitudinale negricioase. Penele de la baza picioarelor, cele de pe tîrtiţă şi cele de sub coadă sînt roşii şi ruginii. Pe fondul cenuşiu al cozii are 10—11 dungi transversale galben ruginiu. Picioarele sînt galbene deschis, pînă ia verzui. Corpul are o lungime de 28—36 cm, anvergura 72—84 cm/greutatea 150—340 g. Este uşor de recunoscut după zborul său în mare viteză, uneori razant cu solul sau cu nivelul apei, de cade ca o săgeată asupra prăzii. Graurii, lăstunii sau rîndunelele sînt prinse cu ghearele din zbor şi cu ajutorul ciocului le grăbeşte moartea.

Cuibul şi-l instalează într-un arbore care domină împrejurimile. Nu permite apropierea nici unei păsări de cuib pe o rază de 500 m. Femela depune 3 ouă pe care le cloceşte în linişte 4 săptămîni. În acest timp masculul îi aduce hrană la cuib. După apariţia puilor femela mai stă pe ei încă o săptămînă pentru a-i proteja şi a le dă mîncare.

Hrana lor este formată din diferite specii de păsărele (lăstuni, cio-cîrlii, rîndunele ş.a.), insecte, mamifere mici şi uneori chiar şopîrle. La noi este o pasăre întîlnită frecvent în peisajul de toamnă şi de primăvară.

La noi în ţară numărul lor a scăzut foarte mult de aceea este ocrotit. Răspîndit în toată Europa, Asia pînă la limita pădurilor în sud-vest pînă în Anatolia, vestul Indiei, iernează în Africa şi în India.

ŞORECARUL COMUN (Buteo buteo)

Pasăre sedentar-eratică în Carpaţi, frecvent întîlnită în aer sau stînd nemişcată în arbori uscaţi.În zbor îl recunoaştem repede datorită aripilor larg deschise şi a cozii nu prea lungi care este ca un

evantai. Corpul are lungimea de 50—57 cm., anvergura 118—140 cm., greutatea 0,500—1,350 kg.Avînd o mare variabilitate a culorii şi desenelor de pe corp, adesea a fost confundat cu alte păsări

de pradă. De obicei este brun-deschis cu dungi longitudinale albe pe partea inferioară. Pe coadă distingem întotdeauna 8—12 benzi transversale brune-aurii, pe un fond deschis. Între ochi şi cioc are peri mari. Picioarele sînt galbene, neacoperite cu pene. Năpîrleşte din aprilie pînă în noiembrie.

Cuibul şi-l construieşte în coroana unui arbore, din mijlocul pădurii la înălţimi variind între 8—20 m. Construirea cuibului începe să şi-o facă de pe la sfîrşitul lui februarie şi durează aproape o lună. În ani mai fri-guroşi îşi începe construcţia cuibului mai tîrziu. Cuibul odată construi! îl foloseşte mai mulţi ani. Obişnuieşte să şi-l îmbrace în tot timpul perioadei de nidificaţie cu frunze şi crenguţe verzi.

Femela după împerechere, ce are loc în aer sau pe un arbore din împrejurimile cuibului, depune primul ou şi începe clocirea. Apoi mai depune 2—3 ouă în următoarele zile. Clocitul durează cinci săptămîni, timp în care femela părăseşte cuibul doar în momentul cînd mănîncă prada adusă de mascul. La sfîrşitul lui iunie sau Iulie cam la 55 de zile, după ecloziune puii părăsesc cuibul. Uneori stau prin apropierea părinţilor evoluînd cu aceştia în zbor. Adesea se pot vedea făcînd spirale în zbor pe deasupra cîmpului sau a pădurii, îl recunoaştem după strigătele caracteristice pe care le scot din cînd în cînd: chieeh... chieeh.

Hrana lor preferată este formată din rozătoare dăunătoare. În ţara noastră specia este răspîndită în pădurile de foioase de amestec şi chiar în cele de conifere din Carpaţi.

ŞORECARUL ÎNCĂLŢAT (Buteo lagopus)

Pasăre răpitoare de zi ceva mai mare decît şorecarul comun, lung de 47—59 cm., anvergura 132—155 cm., greutatea de 720—1200 gr., cu penajul mult mai deschis şi picioarele încălţate pînă Ja degete. În zbor la închietura aripilor pe fondul albicios observăm o pată brun-negricioasă de formă dreptunghiulară, iar pe coada albă o dungă terminală transversală aproape neagră. În regiunea abdominală se observă un brîu de culoare brună ce încinge corpul. Partea superioară a corpului este mai întunecată. Femela este mai mare ca masculul în diametru şi greutate cu un colorit mai deschis.

Cuiburile şi le instalează pe sol, pe malurile abrupte sau dacă au condiţii prielnice pe stînci sau arbori, fiind construite din crengi groase şi căptuşite cu ierburi uscate pentru a proteja femela în timpul clocitului de vulturi.

Numărul ouălelor depuse de femelă este determinat de cantitatea de hrană pe care o are în anul respectiv. De obicei femela depune 3—4 ouă, însă dacă în anul respectiv sînt multe rozătoare depune pînă la 7 ouă. S-a constatat că în zonele unde în anul respectiv lipsesc rozătoarele nu-şi face cuibul.

Hrana lor este formată din şoareci de cîmp, şoareci de pădure, şobolani de casă, hîrciog, orbeţi, şi rareori din cîte o pasăre (mai ales pe cele bolnave şi rănite).

La noi în ţară o întîlnim în locurile deschise, luncile rîurilor, pe locuri cultivate, preferînd miriştele, locurile cu trifoi şi lucernă populate de şoareci. Este una din păsările răpitoare de zi foarte folositoare, care din păcate este împuşcată de vînători. Ea este ocrotită prin lege. Răspîndită în nordul Europei şi nord-vestul Asiei.

ULIUL ALB (Circus macrourus)

Răpitor de zi cu un accentuat dimorfism sexual. Masculul este pe partea inferioară alb, cu spatele cenuşiu-albăstrui. Lungimea corpului este de 40—46 cm., anvergura de 99—111 cm., greutatea de 300—325 g. Are ciocul şi vîrful aripilor negre, picioarele sînt galbene.

Preferă locurile deschise cu aspect de stepă unde-l place să zboare adesea razant cu pămîntul în căutarea prăzii, care constă din mici rozătoare, insecte şi rareori din şopîrle şi păsărele. Cuibul şi-l construieşte pe pămînt, aşezînd cîteva vreascuri. Femela depune 4—5 ouă, rareori 3 sau 6 pe care le cloceşte timp de patru săptămîni. Puii sînt apţi de zbor după 5—6 săptămîni.

La noi în ţară este pe cale de împuţinare datorită mecanizării agriculturii şi folosirea insecticidelor, de aceea el este ocrotit.

Răspîndit în Europa centrală, submediteraneană, Asia centrală. Iernează în Africa şi sudul Asiei.

ULIUL SUR (Circus pyargus)

Răpitor de zi cu un evident diformism sexual. Masculul are capul şi gîtul cenuşiu-albăstrui, iar partea inferioară este albă cu pete ruginii. Pe spate este cenusiu-brumâriu cu vîrful aripilor negre. Pe coada are 4—5 dungi roşii-ruginii. Femela este brună-ruginie, cu partea superioară mai închisă şi cu striuri pe coadă. Corpul are o lungime de 40—50 cm., anvergura de 103—155 cm., greutatea de 236—310 g. Preferă cîmpia întinsă, fiind frecventă mai ales în Bărăgan.

Cuibul şi-l construieşte pe pămînt în ierburi înalte în apropierea rîurilor. Femela depune 4—5 ouă la un interval de 2—3 zile. Femela cloceşte singură timp de 28—29 zile. După ce puii devin zburători, îşi petrece timpul împreună cu părinţii.

Hrana este formată din insecte, mici rozătoare, şopîrle, mici păsărele, ouă de păsărele ce clocesc pe sol. La noi în ţară îl întîlnim în Bărăgan, Ţara Bîrsei, mai ales în timpul trecător de primăvară şi toamnă.Răspîndit în sudul şi centrul Europei, nordul Asiei. Iernează în regiunea tropicală a Africii, India şi sudul Chinei.

VIESPARUL (Pernis apivorus)

Pasăre răpitoare de azi cu corpul lung de 48—57 cm., anvergura de 119—133 cm., greutatea de 700—800 g. Penajul are culoarea cafenie, pe partea inferioară cu striuri transversale evidente.

Culoarea penelor şi a desenelor variază foarte mult pe partea inferioară. Partea superioară este brună. Capul, mai ales la mascul, este cenuşiu, de asemenea grumazul. Ciocul este lat şi prevăzut cu un cucui. Pe coadă are două dungi transversale evidente, la vîrf şi la bază, iar între ele 3—0 dungi înguste, mai puţin evidente. Cloceşte în cuiburile părăsite de ciori său de răpitoarele care se găsesc în pădurile întinse de foioase său de conifere. Odinioară a clocit şi în regiunea noastră. Teritoriile de vînătoare le are pe o întindere de 3—4 km. Preferă pădurile rare şi cîmpia.

Hrana este formată din diferite insecte, larve, dar preferă viespile, bondarii, diferitele specii de albine, puietul acestora şi mierea, dar prinde şi reptile, uneori şoareci şi păsărele. Mănîncă de asemenea şi diferite fructe coapte care sînt căzute pe pămînt.

Această pasăre migratoare o mai putem întîlni în ţara noastră în timpul trecerilor de primăvară şi toamnă. Din an în an se împuţinează mai mult devenind o pasăre rară, care este ocrotită prin lege. Răspîndită în Europa, nordul Asiei, iernează în Africa şi sudul Asiei.

VÎNTURELUL DE SEARĂ (Falco vespertinus)

Pasăre răpitoare de zi de mărimea unei turturele, cu corpul lung de 26—32 cm, anvergura 57—71 cm., greutatea de 150 g. Masculul are culoarea cenuşiu-negricioasă-albăstruie, cu penele de pe picioare şi cele de sub coadă ruginii.

Coada ceva mai lungă, de culoarea neagră-sură. Femela se deosebeşte prin: partea inferioară care este ruginiu-deschisă, spatele brun-cenuşiu, iar coada cenuşiu-negricioasă cu dungi transversale negre. Păsările adulte au baza ciocului şi picioarele roşii-miniu.

Cloceşte în cuiburile care au fost părăsite de ciori. După o amenajare sumară femela depune 4—5 ouă. Puii părăsesc cuibul după 30—32 zile. Această pasăre iese la vînat spre seară. Ea se hrăneşte cu greieri, cărăbuşi, ploşniţe de cîmp, şoareci.

Ea este răspîndită la noi mai ales în sudul ţării. Ea este folositoare deoarece distruge cuiburile de ciori, dar a devenit rară. De aceea este ocrotită prin lege. Răspîndită în sudul şi centrul Europei, iernează în Africa tropicală şi meridională.

VÎNTURELUL ROŞU (Falca tinnunculus)

Pasăre răpitoare de zi de mărimea unei turturele, cu corpul de 30—36 cm, anvergura 67—73 cm, şi o greutate de 130—260 g. Capul şi coada cenuşie cu o dungă transversală neagră spre vîrf, deosebesc masculul de femelă, al cărei cap, spate şi coadă prezintă o culoare roşie-cărămizie asemănătoare cu aceea de pe aripile masculului.

Pe partea inferioară şi masculul şi femela sînt cafenii cu pete alungite negricioase. Picioarele sînjt galbene ca şi baza ciocului. Pasăre sedentară care în iernile mai aspre pleacă spre sud.

Cuibul şi-l construieşte primitiv pe ziduri, pe pereţii rîpelor, pădurile pustii şi chiar în cuiburile de ciori şi coţofane, care au fost părăsite. Femela depune 5 ouă pe care le cloceşte timp de 21—25 zile. Puii se menţin mult timp pe lîngă părinţi.

Hrana este formată mai ales din şoareci, diferite insecte dăunătoare, şopîrle, broaşte ş.a. La noi o întîlnim frecvent de la 250—2400 m. Numărul lor a scăzut, fiind împuşcate de vînători care îl confundă cu uliul păsărilor (Actipiter, nisus). Fiind o pasăre folositoare, trebuie ocrotită.

Răspîndită în Europa, Asia de nord, nord-estul Africii.

VULTURUL CODALB (Haliaetus albicilla)

Pasăre răpitoare de zi de culoare brun-negricioasă cu ondulaţii transversale brune deschise. Capul şi gîtul sînt alb gălbui. Ciocul este puternic de culoare galbenă.

De la 5 ani începe să se observe bine culoarea albă de la baza cozii, care se extinde pe măsura îmbătrînirii. Păsările tinere sînt brun-închise cu borduri transversale, roşietice deschise. Picioarele sînt neacoperite cu pene. Are lungimea corpului de 68—100 cm., anvergura de 200—250 cm., iar greutatea de 3600—6250 g. În timpul zborului ţine capul şi coada puţin ridicate, îl putem vedea plutind în căutarea hranei pe deasupra apelor şi lacurilor mai mari, de unde cu multă măiestrie prinde cîte un peşte sau cîte o pasăre de apă.

Cu aceeaşi măiestrie prinde şi păsările sau mamiferele de pe cîmpie sau din luncile cu copaci mai mari, pe care le preferă în mod deosebit.

În lunci, în cîte un arbore mare îşi construieşte cuibul care este aproape de 1,50 m. Înă4ţime şi pînă la 2 m. lăţime, unde femela depune 2—3 ouă albe. Lîngă fiecare cuib putem vedea masclul stînd de strajă în perioada clocitului.

Se hrăneşte cu peşte la 10 kg. greutate sau şi mai mari, diferite păsări şi mamifere, broaşte ţestoase la care le dă drumul din zbor pentru a se sparge. Iarna mănîncă şi cadavre fapt care a dus la dispariţia multor codalbi prin otrăvire.

La noi în ţară cuibăresc în luncile de pe marginea Oltului, Someşului, Mureşului.Azi el este ocrotit şi îl mai putem întîlni uneori doar în timpul trecerilor de toamnă şi de primăvară

cînd exemplarele din nordul Europei vin să ierneze în ţara noastră.Răspîndit în Europa şi Asia.

VULTURUL HOITAR (Weophron percnopterus)

Pasărea este dominată de culori deschise. Penajul este în mare parte de alb murdar, cu vîrful aripilor negru. În jurul ciocului şi sub cioc este golaş. Are lungimea capului de 59—68 cm., anvergura este de 146—160 cm, şi greutatea de circa 2 kg.

Este o pasăre migratoare care îşi construieşte cuibul din ramuri pe rîpi şi stînci. Femela depune 2 ouă. Hrana este formată mai ales din resturi de cadavre. El este un comensal al vulturilor mai mari, pentru cu talia lui nu-i permite spargerea cadavrelor mari. Mănîncă şi broaşte pe care le prinde pe marginea apei — de asemenea mici rozătoare, lăcuste şi chiar excremente umane.

La noi în ţară preferă locurile fără păduri şi cursurile de apa, unde îi place să se scalde. Odinioară vulturul hoitar a fost întîlnit în Munţii Făgăraş, Poiana Mureşului, Munţii Retezat. Ca pasăre clocitoare, se mai poate rar întîlni doar în Dobrogea şi Deltă Dunării.

El este pe cale de dispariţie fapt pentru care este ocrotit şi declarat monument al naturii.Fig. 90. — Vulturul hoinar (Nephron percnopterus)Răspîndit în sudul Europei, Africa de nord, Asia occidentală. VULTURUL PESCAR (Pandion

haliaetus). Pasăre răpitoare de zi cu un corp lung de 62—72 cm., anvergura 151—188 cm., şi o greutate de 1,5—1,7 kg.

Capul şi partea inferioară a corpului sînt acoperite cu un penaj de culoare albă. Peste ochi şi ceafă are o dungă neagră. Pe spate este brun-negricios, iar pe piept are cîteva pete ruginii. Este o pasăre migratoare care soseşte la noi în aprilie şi pleacă în octombrie.

Preferă întotdeauna împrejurimile bălţilor şi rîurilor mai mari, de unde cu multă iscusinţă prinde peşte. Vînează liniştit la cîţiva metri deasupra apei şi cînd a stabilit prada, îşi strînge aripile şi cade ca un trăsnet asupra ei, îşi împlîntă ghiarele puternic, apoi cu cîteva lovituri de aripi iese din apă, ducînd peştele în ghiare şi zboară pe mal unde se ospătează.

Cuibul şi-l construieşte pe vîrful unui arbore la cca. 20 m. Înălţime. Femela depune 2—3 ouă, pe care le cloceşte 35 de zile. Hrana este formată mai ales din peşte.

În ţara noastră a devenit o pasăre foarte rară în toată ţara, datorită asanării bălţilor şi-a combaterii ihtiofage de către vînători, fapt pentru care este declarată monument al naturii şi ocrotită. Răspîndită în Europa şi America.

Exemplarele din nord iernează în Africa, respectiv Mexic. Cele din jurul Mediteranei sînt sedentare.

VULTURUL PLEŞUV SUR (Gyps fulvus)

Pasăre răpitoare de zi cu corpul lung de 102—115 cm., anvergura 236—197 cm, şi o greutate de cca. 7 kg. Numele acestui vultur i l-a dat poporul datorită lipsei penelor de pe cap şi gît. Acestea sînt acoperite de un puf galben. La bâza gîtului are un guler albicios.

Fig. 91 — Vulturul pleşuv sur (Gyps Jidtus)În zbor acest vultur se recunoaşte imediat datorită capului, gîtului şi a gulerului alb ce contrastează

cu restul siluetei, care este întunecată. Populînd munţii stîncoşi, el este primul care descoperă cadavrele, pe care le sparge, lăsînd astfel locul deschis pentru corbi, hoitari şi alte păsări. Împuţinîndu-se hoiturile, aceste păsări s-au retras şi spre cîmpie, astfel că îl putem întîlni azi doar pe horstul dobrogean pînă pe muntele Păpuşa.

Cuibul şi-l construieşte prin adîncurile stîncilor abrupte, rareori prin arbori. Uneori ocupă şi cuiburile păsărilor, ale altor vulturi sau acvile.

Obişnuia să clocească în mici colonii. S-a împuţinat atît de mult în ultimele decenii, încît azi cloceşte singuratic. Femela depune un singur ou pe care îl clocesc ambele păsări timp de cca. 50 zile. Puiul este apt de zbor abia după 3 luni.

Odinioară cînd bîntuiau boli între animale, iar cadavrele acestora erau aruncate, în acele zone se adunau uneori sute de vulturi pleşuvi. Otrăvirea cadavrelor cu stricnina a dus la scăderea considerabilă a numărului acestora. Dacă în anul 1927 prof. D. Lintea a observat în masivul Munţilor Retezat circa 700—800 de exemplare, azi se mai pot întîlni cîte l—2 exemplare.

Această pasăre folositoare este ocrotită în ţara noastră.Răspîndit în sudul.Europei, sudul şi nordul Africii şi sud-vestul Asiei.

VULTURUL PLEŞUV BRUN (Aegypius monachus)

Este cel mai mare, a cărui corp atinge lungimea de 97—115 cm., anvergura 236—301 cm, şi o greutate de 7—12 km. Penajul este de culoare brun închis, cu capul şi gîtul acoperit cu puf cenuşiu. Cînd îşi strînge gîtul în jurul acestuia apare un guler cenuşiu-brun, de forma unei inimi.

Cuibul şi-l construieşte în coroana arborilor la cîţiva metri de la pămînt. El îşi păstrează acelaşi cuib mai mulţi ani. Perechea odată formată, rămîne împreună toată viaţa. Femela depune un ou pe care-l clocesc ambele păsări. Se hrănesc cu cadavre, de la care pe lîngă carne înghite şi oasele mici. După ospăţ se pot vedea zburînd greoi spre marginea apei unde îşi potolesc setea, se scaldă şi apoi se odihnesc pe cîte an mal sau pe crengile unui arbore.

Fig. 92 — Vulturul pleşuv brunPasăre sedentară, uneori migratoare. Odinioară se putea întîlni clocind şi în Carpaţi. Datorită

hoiturilor otrăvite şi distrugerilor făcute de vînători, azi mai cloceşte doar în pădurile din Dobrogea, unde numărul lor a scăzut considerabil. La noi în ţară este o pasăre rară în curs de dispariţie fapt pentru care este ocrotită.

Răspîndită în sudul Europei (regiunea mediteraneană), în Balcani, Caucaz, India, China şi Mongolia.

GAIA ROŞIE (Milvus milvus)

Pasăre răpitoare care este uşor de recunoscut datorită coloritului ruginiu cu dungi lunguieţe negricioase pe mijlocul penelor şi a cozii în furculiţă, pe care o putem observa bine în timpul zborului. Penele de pe spate au tivituri deschise iar capul şi gîtul sînt albicioase.

Penele care formează vîrful aripilor sînt negre şi de asemenea vîrful cozii şi o pată sub aripi. Ciocul şi picioarele sînt galbene. Lungimea corpului este de 59—67 cm., anvergura 144 cm., greutatea cca. 1 kg.

Cuibul şi-l construieşte în coroana arborilor bătrîni, depunînd de obicei 3 ouă pe care femela le cloceşte 4 săptămîni. În acest timp masculul îi aduce mîncarea la cuib. După 50 zile de la apariţie, puii părăsesc cuibul şi împreună cu părinţii încep să vagabondeze. Hrana este formată din mamifere mici, păsări, dar preferă şi cadavre. Este o pasăre folositoare prin faptul că consumă insecte dăunătoare, omizi şi şoareci.

La noi în ţară este o pasăre migratoare. Numărul lor s-a redus foarte mult, prin.distrugerea cuiburilor. În iernile uşoare unele exemplare rămîn la noi prin sudul ţării. Ea este ocrotită prin lege.

Răspîndită în Europa, Asia, Africa de Nord.

HUHUREZUL DE PĂDURE (Strix aluco)

Pasăre răpitoare de noapte cu un corp mic, lung de 37—46 cm., anvergura de 90—100 cm., şi o greutate de 330—695 g. Penajul este de culoare cenuşiu-ruginie care au pe penele de la aripi un rînd de pete alungite albe. Partea inferioară a corpului este ceva mai deschisă la culoare cu pete brune. Ciocul este de culoare galbenă iar ochii brumării pînă la negru. Picioarele sînt scurte, prevăzute cu ghiarele lungi, ascuţite şi necurbate.

Iubeşte locurile ascunse unde-şi petrece toată ziua, ieşind la vînătoare după apusul soarelui. Se hrăneşte cu rozătoare, insecte mari, lilieci, broaşte, vrăbii, cîrtiţe, nevăstuici. Femela pentru clocit alege o gaură într-un mal, o scorbură mai mare, său ocupă cuiburile părăsite de coţofane. Femela îşi pregăteşte cuibul unde va cloci timp de aproape 4 săptămîni.

În acest timp, masculul îi aduce în fiecare noapte de 3—4 ori hrană, formată mai ales din rozătoare. Puii apăruţi în număr de 2—4 în funcţie de numărul ouălor, sînt acoperiţi cu un puf albicios.Pe măsură ce cresc ambii părinţi participă la hrănirea lor. După 4—5 săptămîni ei devin maturi şi părăsesc cuiburile.

Este răspîndit la noi în aproape toată ţara, în zona deluroasă şi montană şi mai ales în Dobrogea în păduri. Ea este o pasăre sedentar-era-tică, dar şi de pasaj, folositoare omului care este ocrotită. Răspîndită în toată Europa în zonele cu păduri, Africa de nord-vest, Asia vestică, apoi din Turchestan.şi Himalaia pînă în Coreea şi Formosa.

HUHUREZUL MARE (Strix uralensis)

Pasăre răpitoare de noapte cu corpul lung de 50—62 cm., anvergura 114—129 cm şi o greutate de 600—1300 g. Penajul este alb-cafeniu cu dungi longitudinale brun-negricioase, ce sînt evidente în zona cefei. Pe partea inferioară are culoare albă, pătată,cu dungi longitudinale brun-negricioase. Picioarele şi degetele sînt acoperite cu pene. Coada este lungă şi brăzdată cu 7—9 dungi transversale alburii. Ciocul este galben şi ochii brun-negricioşi.

Se hrăneşte cu rozătoare şi păsări mici.În luna februarie, masculul îşi cheamă femela prin strigăte asemănătoare bufniţei..După formarea

cuplului, aceştia îşi caută o scorbură mai încăpătoare, o gaură într-un perete stîncos, eventual-un alt cuib părăsit, într-o pădure bătrînă liniştită.

Femela depune în luna februarie 2—6 ouă, pe care le cloceşte o lună de zile. În acest timp

masculul îi aduce mîncare şi o păzeşte. Puii sînt hrăniţi o perioadă de.mamă, iar după o lună puii părăsesc cuibul, devenind maturi.

Această pasăre răpitoare este foarte folositoare omului fapt pentru care este protejată şi ocrotită prin lege.

La noi este răspîndită în întreaga ţară, în masivele păduroase. Ea este răspîndită în partea de nord a Europei şi a Asiei, începînd de la Baltica pînă în Oceanul Pacific. De aseemnea este pasăre clocitoare în Carpaţi şi în Balcani.

LILIECII

Liliecii sînt mamifere insectivore, adaptate la zbor, extrem de interesante atît'prin morfologia, fiziologia şi biologia lor, cît şi prin foloasele importante aduse omului. Hrănindu-se exclusiv cu insecte ei distrug un număr mare de dăunători atît ai culturilor de cereale, de zarzavaturi, de plante industriale cît şi ai plantaţiilor forestiere.

Ei trăiesc în scorburi, clopotniţe, ruine şi în peşteri. În interiorul umed şi răcoros al peşterilor din Dobrogea (Zona Dobrogei — Vistorova; Oltenia (Peştera Fuşteica, Peştera cu Război); Transilvania (Comana de Sus, Bran, Chişniţa) pe platoul boltit al sălilor, în hornurile ascunse, în ecvaţiunile pereţilor, unele specii se adună în colonii aglome-rîndu-se unul pe altul. În ţara noastră se întîlnesc numai reprezentanţi ai familiilor Rhinolophidae şi Vespertilionidae.

Dintre speciile mai cunoscute ce trebuiesc ocrotite amintim: Myotiş myotis, Myotis oxignatus, Myotis capaceini, Miniopterus schroibersi, Vespertilio pipistrelus, V. serotinus, Plecotus auritus, Barbastella bar-bastellus, Rhinolophus jerrnme quimun, Rhinolophus hipposideros, Rhiblasiae, R. mehely, R. euryole.

CAPRA NEAGRA (Rupicapra rupicapra)

Această antilopă de munte, mîndria Carpaţilor româneşti, e întîlnită numai pe vîrfurile cele mai înalte şi prăpăstioase, în clădirile foştilor gheţari din masivele Retezat, Parîng, Iezer-Păpuşa, Lotru, Piatra Craiului şi Bucegi.

Fig. 83 — Capra neagră (Rupicapra rupicapra)Ea se confundă cu mediul în care trăieşte datorită culorii roşii ruginie a corpului şi dungii negre pe

şira spinării care văzută de sus seamănă cu o ramură arsă de jnepăn. Pe frunte şi pe sub bărbie are o pată albă. Pieptul, burta şi oglinda îi devin iarna albe. Coarnele sînt negre şi necăzătoare ca ale antilopelor.

În Carpaţii noştri capra neagră formează turme mai mici sau mai mari de la 6 la 30 capete conduse de regulă de o capră mai bătrînă ce semnalează celorlalte apariţia celei mai mici primejdii. Toamna, prin septembrie cînd oile coboară de la munte, capra neagră coboară şi ea de la trecerile de pîndă spre limita pădurii, oprindu-se la stînele părăsite pentru a linge sarea rămasă aici.

În timpul iernii caprele negre coboară şi sub limita pădurii pentru a mînca lujerii şi mugurii vegetaţiei lemnoase. În asemenea împrejurări devin adesea pradă rîşilor. O dată cu venirea primăverii, caprele încep să fete iezi care după cîteva zile aleargă împreună cu turma.

Ţapii cînd dau semnale de alarmă scot un şuierat caracteristic şi bat cu picioarele din faţă. Braconajul care se practica odinioară, vînarea neraţională, şi cîinii ciobăneşti, au provocat scăderea considerabilă a numărului de capre negre.

Luîndu-se măsuri severe de ocrotire, numărul caprelor negre a crescut, în prezent aproximativ la 7.000 exemplare.

RÎSUL (Lynx lynx)

Un animal tot atît de feroce ca şi tigrul, rîsul este de mărimea unui cîine de talie mijlocie şi are picioarele lungi şi coada scurtă. Blana lui de culoare sură său cafenie roşcată, cu pete brune, îl ajută să se ascundă prin desişurile pădurii. Pe vîrful fiecărei urechi are cîte un smoc de peri negrii şi ţepoşi iar pe fiecare falcă îi atîrnă un fel de favoriţi tot de cuolare neagră, care dau impresia că rînjeşte în scorburile mari din apropierea drumurilor umblate.

Noaptea parcurge zeci de kilometri în căutarea hranei. Vînează erice de la şoarice pînă la cervide (cerb, ciute, căprioare) sau păsări de pădure. Atacă animalele mari de la care mănîncă viscerele, creierul şi

le soarbe sîngele.Este un animal foarte agil care pîndeşte prada, apoi se năpusteşte ca o săgeată asupra ei de la 5—6

metri, aterizînd pe neaşteptate în spatele victimei. Urlă şi scuipă la mînie, miaună la împerechere şi toarce cînd este mulţumit. Se caţără rar şi înoată bine.

Un mare militant pentru ocrotirea pădurii şi a vînatului din România, Otto Witting scria: „Mi-a rămas neuitată imaginea unui rîs, care ajungînd la marginea unei poeni cu buruieni înalte, s-a ridicat pe picioarele dinapoi, ascultînd şi observînd cu atenţie minute întregi locul.

Acest splendid animal răspîndit odinioară în întreg lanţul Carpatic a devenit tot mai rar în Banat şi în Munţii Olteniei. Dispariţia parţială a acestei specii s-a datorat în special stricninei folosită neraţional în combaterea lupilor.

Astăzi fiind ocortit prin lege, splendida „panteră” a Carpaţilor trăieşte în regiuni greu accesibile (Munţii Retezat, Făgăraş, Parîng).

URSUL CARPATIN (Ursus arctos)

Mamifer care întruchipează în fauna ţării noastre pe „Hercule", pe care poporul nostru l-a denumit „Moş Martin". Ursul este cunoscut ca un animal nesociabil, capricios, bănuitor. El preferă stîncăriile cu grote sau desişurile de molid din locurile izolate şi greu accesibile cum sînt fundurile de văi.

Acest animal este statornic locului ales, dar toamna se deplasează la altitudini mai mari în căutarea fructelor de pădure, pentru ca la primul ger să coboare la jir şi ghindă. Se hrăneşte cu hoituri, animale mici, păstrăvi, miere de albine, iar uneori atacă şi vitele mari.

Primăvara caută mîţişori de salcie căprească, urzici tinere, ciuperci; spre vară: mure, afine, zmeură, mere şi pere pădureţe, iar spre toamnă scoruşe, alune şi jir. La bătrîneţe este mai mult carnivor.

Prin luna V-VI se pot întîlni pe urmele unei ursoaice 2—3 urşi care o caută pentru împerechere. Intre masculi se încing adesea lupte sîngeroase pentru cucerirea femelei.

Ursoaica naşte în timp ce hibernează l—2 pui golaşi care au mărimea unor şobolani. Ea este o mamă desăvîrşită, la primejdie îşi apără puii cu mult curaj şi dîrzenie. În luna a XlI-a cînd zăpada a acoperit cu o mantie albă întreaga pădure, urşii se retrag în bîrlogul lor.

Împuşcarea neraţională şi otrăvirea hoiturilor puse ca momeală pentru lupi, a dus la scăderea numărului de urşi carpatini în ţara noastră.

Prin ocrotirea lor s-a evitat dispariţia acestor frumoase şi puternice animale.

ZIMBRUL (Bison bonasus)

Rudă cu bourul, cu bizonul şi cu boul domestic, zimbrul atinge o greutate de 800—900 kg. Se caracterizează prin capul foarte dezvoltat, cu o pereche de coarne scurte îndreptate în lături şi prin pieptul lat şi puternic acoperit cu un păr lînos şi aspru, dezvoltat sub formă de coamă bogată pe cap şi gît.

A trăit şi prin pădurile ţării noastre, mai ales în Maramureş;. ultimul zimbru fiind împuşcat în Munţii Bîrgului în anul 1840. După cel de al II-lea război mondial, au mai rămas în lume doar 30 de exemplare, de zimbri captivi sau în semilibertate în parcul Bialowieza din R.P. Polonă şi în Caucaz.

Fig. 94 — Zimbrul (Bison bonasus)În anul 1958 zimbrul a fost recolonizat şi în ţara noastră în pădurea Slivuţ, parc cinegetic situat la

7 km. nord de oraşul Haţeg. În prezent efectivul zimbrului din România depăşeşte numărul de 20, fiind în continuă creştere.

În perspectivă se va încerca repopularea unor masive din Carpaţii româneşti cu acest animal rar ocrotit prin lege.

ANIMALE ENDEMICE

Pe teritoriul României s-au identificat şi numeroase specii de animale nevertebrate şi vertebrate endemice.

Gastropode: Deroccrqs geticus. Daude hardia rufa getica — pădurea Padina Tătarului — rezervaţia naturală Comana (Judeţul Giurgiu); Daudebaraia transsylvanica. Semilimay ftofalfle, PHaenecoUmax bielzii. Vitrea transsylvanica, Helicigona banatica, Helicigone hesseri, Trichina transsylvanica, Monacha vicina, Agardhia bielzii, Wastus venerabilis, Cochlodina tTanssylvanica,

Pseudoalinda montana, P. jugularis, P. jfallax, Alopia canescens, A. nixa, A. straminicolis, Acme poliţa oedogira, Acme similis — toate din Munţii Bucegi.

Coleoptere: Cărăbuş obsoletus carpaticus, Cărăbuş arvensis carpathus, Cărăbuş planicollis ssp. carpathica, Nebria transsylvanica, Trechus carpathicus, Duvaliopsis transsylvanicus — toate din..Munţii Bucegi.

Ortoptere: Isophia braenipennis, Poecimilon atfinis, Mezotettix frarw-sylvanicus, Isophia haozi, Odontopodissima carpathica, Chortippus ocro-leucus — din Munţii Cozia.

Lepidoptere: Erebia pharte romaniae, Erebia prone, Psodos dioszghy, Tortrix wassiana — din Munţii Bucegi.

Miriapode: Scutigera coleoptralta, Eupolybotrus transsylvanicus — Munţii Cozia.Crustacei: Scorpionul carpatic (Euscorpius carpaticus) în Munţii Cozia şi cu ani în urmă şi în

Subcarpaţii Buzăului.Vertebrate:Amfibieni: Triturus montandoni montandoni — Munţii Bucegi. Reptile: Vipera amodytes

amodytes — Munţii Cozia.

ANIMALE RELICTE

Dintre relictele identifcate pe teritoriul României, reţin atenţia cele din Izvoarele reci de la Corbii Ciungi (jud. Dîmboviţa): Turbelariatul Dugestia gonocephala: Ostrocodul — Ilyodromus olivaceus. Rotiferi: Macrotrachela musculosa, M. quadricornifera, M. nana, M. niobia russeola, Lacane mira; Trichoptere: Adicella filicornis, A. syriaca, Lithas obscurus; Hidracarieni: Tartarothhyas romanica, Bandakia Corsica, Athienemannia scherweri. Lor li se adaugă numeroase coleoptere din Munţii Bucegi: Nebria gyllenhali, Bembidion jellanni deubeli, Amara erratica, Amara qnenseli, Pterostichus kokeili, Gaurodytes solieri, Helophorus glacialis, Corymbites cupreus, Hypnoidus rivularius, Otiorrhynchus mono; lepidoptere: Argynnis pales arsilache, Pyrgus andromedae, Pyrgus cacaliac, Zygacna exulans, Orodennias quenseli, fhyacia grisecens, Orenaia alpestris.

INDEXUL REZERVAŢIILOR NATURALE DIN ROMÂNIA GRUPATE PE JUDEŢE

Denumirea rezervatiei Natura rezervaţiei Suprafaxta (ha)

Judeţul Alba1. Cheile Rîmeţului complexă 2002. Iezerul Şurian complexă 203. Iezerul Ighelului complexă 5004. Şesul Craiului de la Scărişoara-Belioara floristică 225,75. Laricetul de la Vidolm floristică 91,56. Pădurea Sloboda floristică 207. Molhaşurile de la Căpăţîna floristică 138. Cheile Întregalde floristică 809. Tăul fără fund de la Băgau floristică 410. Poienile cu narcise de la Negrileasa floristică 511. Pădurea de la Cheile Ucazului floristică 2512. Arboretul de la Măgureni floristică 1013. Făgetul de la Cetatea Dacilor floristică 3514. Cheile Văilişoarei floristică 8015. Piatra Ceţii floristică 816. Calcarele de la Bemetea geologică 2617. Calcarele de la Ampoiţa geologică 0,2018. Detunata Goală şi Detunata Flocoasă geologică 14,5019. Calcarele de orbitolite de la Piatra Corbului paleontologică 120. Dealul cu Melci paleontologică 4,3021. Calcarele de la Valea Mică paleontologică 122. Locul fosilifer Gîrbova paleontologică l,5023. Gheţarul de la Vîrtop speologică 124,9024. Complexul carstic Scărişoara speologică 200,7125. Vînturile Ponorului-Huda lui Papară speologică 2,00

Judeţul Arad26. Lacul Bezdin complexă 25,0027. Dosul Laurului floristică 31,0028. Bălţile de la Gurahonţ floristică 2,0029. Runcu-Groşi floristică 248,6030. Pădurea Măgura floristică 111,8031. Pădurea Pleşa floristică 173,7032. Pădurea Dealul Mocrii floristică 16,1033. Pădurea Prundul Mare faunistică 16,6034. Izbucul de la Călugări geologică 24,60

Judeţul Argeş35. Rezervaţia din Masivul Iezer- Păpuşa complexă 1200,0036. Cheile Dîmbovicioarei-şi Cheile Brusturetului complexă 150,0037. Microrelieful carstic de la Cetăţeni complexă 10,0038. Parcul dendrologic de la Mihăieşti floristică 57,5039. Poiana cu narcise de la Negraşi floristică 32,0040. Valea Vîlsanului faunistică 17,0041. Calcarele de la Albeşti paleontologică 0,5042. Granitul de la Albeşti paleontologică 0,5043. Locul fosilifer Suslăneşti paleontologică 1,00

44. Peştera de la Uluce speologică 5,00

Judeţul Bacău45. Arboretul de tisă din Munţii Nemirei floristică 10,0046. Pădurea Runc floristică 57,5047. Pădurea Arsura floristică 34,5048. Pădurea Slănic-Moldova floristică 571,0049. Pădurea Cambur floristică 32,6050. Izvorul Alb floristică 2,0051. Parcul dendrologic Hămeiuş floristică 47,5052. Parcul dendrologic Dofteana floristică 25.7053. Dealul Perchiu floristică 90,60

Judeţul Bihor54. Defileul Crişul Repede complexă 220,7055. Cetăţile Ponorului şi Valea Galbenei complexă 92,3056. Săritoarea Bohodeiului complexă 174,6057. Cetatea Rădesei complexă 20,0058. Valea ladului-Dealul Mare floristică 2,0059. Dealul Pacău floristică 8,0060. Poiana cu narcise Goronişte floristică 10,0061. Pîrîul şi Lacul Peţea floristică 4.0062. Pietrele Boghii geologică 289,8063. Locul fosilier din Valea Lion paleontologică 0,2064. Reciful de rudişti de la Valea Crişului paleontologică 0,4065. Calcarele tortoniene din Valea Cernioara-Tăşad paleontologică 0,4066. Peştera Vadu Crişului speologică 10,0067. Castrul din Valea Sighişelului, cu peşterile:

Măgura, Corbeasca şi Dealul Cornii speologică 420,4068. Peşterile din Valea Leşului speologică 2,0069 Peştera Vîntului speologică 100.0070. Peştera Urşilor speologică 1,0071. Peştera Meziad speologică 0,50

Judeţul Bistriţa-Năsăud72. Bilă -Lala complexă 800,0073 Valea Repedea complexă 222,0074 Tăul Zînelor complexă 1,5075 Parcul dendrologic Arcalia floristică 15,9476 Zăvoaiele Borcutului geologică 10,0077. Piatra Corbului geologică 5,0078. Peştera Izvorul Tăuşoarelor speologică 70,90

Judeţul Botoşani79. Stînca Ştefăneşti complexă 1.0080 Pădurea Horlăceni floristică 5,2081. Pădurea Ciornohal floristică 77.1082 Pădurea Tudora floristică 124.7083 Pădurea Stuhoasa-Suharău floristică 60,7084. Pădurea Vorona floristică şi faunistică 151,6085 Ripiceni floristică 1,0086. Codrul Eminescian floristică 1018,30

Judeţul Braşov87 Masivul Bucegi

(Bucşoiu, Valea Mălăeşti, Valea Gaura) complexă 1588.00

88. Masivul Piatra Craiului complexă 1459.2089. Tîmpa complexă 1203,0090. Valea Arpăşelului complexă 736,0091. Poiana cu narcise de la Dumbrava Vadului floristică 391,9092. Dealul Cetăţii-Lempeş floristică 274,5293. Pădurea Bogăţii floristică 1,00 94. Mlaştina Hărman floristică 6,0095. Pădurea şi mlaştina Prejmer floristică 30,0096. Mlaştina de la Stupini floristică 5,0097. Mlaştina de la Dumbrăviţa Bîrsei floristică 0,5098. Bazaltele de la Rupea geologică 8,9699. Calcarele de Bazalt Piară Cioplită geologică 0,50100. Coloanele de bazalt de la Racoşul de Jos geologică 1,05101. Locul fosilier Purcăreni paleontologică 0,04102. Locul fosilier Gîrbova paleontologică 0,50103. Punctul fosilier Carhaga paleontologică 1,00104. Lonnl fosilier Vama Strunga paleontologică 10,00

Judeţul Brăila105. Pădurea Viişoara floristică 1693,60106. Insula Mică a Brailei faunistică 5336,00

Judeţul Buzău107. Pădurea Frasinu floristică 158.00108. Pădurea Spătaru floristică 150,00109. Pădurea Milea-Viforîta floristică 134,00110. Pădurea Brădeanu floristică 2,20111. Colţii Balei-Siriu floristică 275,00112. Sărătura de la Costeşti floristică 1,00113. Pădurea Văleanca floristică 1,40114. Vulcanii noroioşi

de la Pîclele Mari şi Pîclele Mici geologică 5,00115. Sarea lui Buzău geologică 100,00116. Grunjul sau Piatra Albă geologică 0,50117. Focul Viu geologică 0,25

Judeţul Caraş-Severin118. Cheile Nerei-Beuşniţa complexă 3368,00119. Cheile Caraşului complexă 894,50120. Valea Mare floristică 488,00121. Lunca Pogănaşului floristică 2,00

Judeţul Călăraşi122. Pădurea Ciornuleasa floristică 73,20123. Pădurea Tămădău floristică 35,00

Judeţul Cluj124. Cheile Turzii complexă 175,70125. Fîneţele Clujului de la Copîrşaia floristică 7,50126. Fîneţele Clujului-Valea lui Craiu floristică 2,88127. Fîneţele de la Suatu floristică 9,20128. Valea Morii-Feleacu floristică 2,00.129. Pîrîul Dumbrava floristică 1,00130. Izvoarele Someşului Cald-Beliş floristică 6490,30331. Tinovul Mare de la Izbuc floristică 8,00132. Cheile Turului floristică 20,00

133. Săraturile de la Băile Turda floristică 4,00134. Lacul şi Valea Legiilor faunistică 20,00135. Lacul Ştiucilor faunistică 25,00136. Lacul Geaca faunistică 25,00137. Stufărişurile de la Sic faunistică 2,00138. Cariera Corabia geologică 0,50139. Locul fosilifer Coruşu paleontologici 4,00140. Peştera Vîrfuraşu speologic 1,00

Judeţul Constanţa141. Cheia complexă 285,00142. Valul lui Traian complexă 5,00143. Istria-Nuntaşi complexă 120,00144. Grindul Chituc-Goloviţa-Smeica complexă 900,00145. Pădurea Hagieni floristică 207,40146. Dealul Alah-Bair floristică 25,00147. Fîntîniţa-Murfatlar floristică 19,70148. Pădurea Dumbrăveni floristică 345,70149. Ganaraua Feţii floristică 168,30150. Dunele de la Agigea floristică 25,00151. Lacul Techirghiol faunistică 10,00152. Pădurea Esechiol faunistică 168,10153. Locul fosilifer Credinţa paleontologică 6,00154..kocul fosilifer Seimeni paleontologică 0,50155. Reciful Topalu paleontologică 8,00156. Locul fosilifer Aliman paleontologică 34.52157. Locul fosilifer Cernavodă paleontologică 3,00158. Gura Dobrogei cu peşterile Lilieci şi La Adam speologică 15,00159. Peştera Limanu speologică 25,30

Judeţul Covasna160. Muntele Puciosu-Turia complexă 4,90161. Valea Iadului-Turia complexă 3,00162. Mestecănişul de la Reci floristică 14,00163. Mlaştina de la Ozunca-Băi floristică 8,00164. Tinovul Luci floristică 120,00165. Turbăria Apa Roşie floristică 25,00

Judeţul Dîmboviţa166. Pădurea Cocora şi Cheile Horoabei complexă 367,20167. Pădurea şi Cheile Zănoagei complexă 983,30168. Valea Lucăcilă floristică 193,30169. Izvoarele de la Corbii Ciungi faunistică 5,00170. Locul fosilifer Plaiul Domnesc paleontologică 0,50.171. Locul fosilifer Plaiul Hoţilor paleontologică 0,50

Judeţul Dolj172. Pădurea Ciurumela de la Poiana Mare floristică 8,00173. Locul fosilifer Bucovăţ paleontologica 4,00174. Rezervaţia ornitologică de la Ciupercenii Noi faunistică 500,00

Judeţul Galaţi175. Pădurea Breana floristică 88,30176 Pădurea Pogăneşti floristică 33,50177. Pădurea Gîrboavele floristică 100,00178. Dunele continentale de la Hanu Conachi floristică şi faunistică 199,30

179. Locul fosilifer Rateş—Tecuci paleontologică 1,50180. Locul fosilifer Tirighina paleontologică 1,00

Judeţul Giurgiu181. Pădurea Angheleşti-Bucşani floristică 4,30182. Pădurea Comana floristică 438,50183. Pădurea Manafu floristică 83,30184. Pădurea Ciornuleasa floristică 75,20

Judeţul Gorj185. Cheile Sohodolului complexă 20,00186. Cheile Corcoaiei complexă 10,00187. Cheile Olteţului floristică 20,00188. Pădurea de castani Pocruia-Tismana floristică 32,40189. Peştera Cioaca cu Brebenei speologică 10,20190. Peştera Gura Plaiului speologică 1,00191. Peştera Muierii speologică 10,00192. Peştera Polovragi speologică 5,00

Judeţul Harghita193. Lacul Roşu şi Cheile Bicazului complexă 960,80194. Lacul Sf. Ana complexă 78,40195. Mlaştina de la Sîncrăieni-Ciuc floristică 1,00196. Mlaştina Budos floristică 3,00197. Mlaştina „După Bunea" floristică 40,00198. Mlaştina Beneş floristică 4,00199. Mlaştina Valea Mijlocie floristică 4,00200. Tinovul Luci floristică 270.00201. Tinovul Mohoş floristică 40.00202. Băile Borsec floristică 0.50203. Dumbrava Harghitei floristică 2,00204. Pîrîul Dobreanului floristică 3.50205. Peştera Şugău geologică 17,00

Judeţul Hunedoara206. Parcul Naţional Retezat complexă 2000207 Muntele Vulcan complexă 5.20208. Cheile Crivadiei complexă 5.00209 Piatra Iorgovanului, Albele, Piule complexă 820.00210 Măgura Uroiului complexă 10,00211 Conul Vulcanic al Cetăţii Deva complexă 31,00 212. Lacul Cîlcescu complexă 200213 Pădurea Bejan floristică 42,00214. Parcul dendrologic de la Simeria floristică 70.00 215 Pădurea Slivuţ floristică 506.00216. Pădurea Chizid floristică 129,00217. Fîneţele de la Pui floristica 13,00218. Mlaştina Peşteana floristică 2,00219. Parîngul Mic floristică 0,50220. Dealul Poieni floristică 1,00221. Faţa Fetei floristică 8,00222. Fîneţele de la Nucşoara floristică 10,00223. Peştera de la Tecuri speologică 16,70224. Peştera Şura Mare speologică 4,00225. Lunca Ponorului speologică 20,00226. Complexul carstic Cioclovina Ponorici speologică 50,00

227. Peştera Zaicului speologică 1,00228 Peştera cu corali speologică 1,00229. Peştera Piatra Topliţei speologică 1,00

Judeţul Ialomiţa230. Pădurile Caiafele şi Moroiu faunistică 478,90

Judeţul Iaşi231. Pădurea Cătălina-Cotnari floristică 7,60232. Pădurea Roşcani floristică 34,60233. Pădurea Uricani floristică 68,00234. Pădurea Humosu floristică 73,30235. Pădurea Poieni-Cărbunărie floristică 9,30236. Pădurea Călata floristică 1,90237. fineţele de la Valea lui David floristică 50,00228. Valea Lungă floristică 0,20239. Valea Ilenei floristică 10,00240. Dealul Repedea paleontologică 5,80

Judeţul Maramureş241. Pietrosul Mare complexă 3300,00de la Baia Mare floristică 500,00243. Tăul lui Dumitru floristică 1,50244. Tăul Brebului floristică 1,00245. Mlaştina Vlăşchinescu floristică 1,50246. Lacul Morărenilor floristică 20,00247..Mlaştina Poiana Brazilor floristică 4,00248. Stîncăriile Sălhoi-Zîmbroslavele floristică 5,00249. Gorunetul de la Ronişoara floristică 62,00250. Laricetul de la Coştiul floristică 0,70251. Gorunetul de la Ocna Şugatag floristică 44,00252. Stîna lui Vartic floristică 10,00253. Cornedei-Ciungii Bălăsinii faunistică 800,00254. Izvorul Albastru al Izei geologică 100,00255. Cheile Babei geologică 7,00256. Lacul Albastru geologică 0,50257. Creasta Cocoşului geologică 50,00258. Cheile Tătarului geologică 4,00259. Locul fosilier Chiuzbaia paleontologică 50,00

Judeţul Mehedinţi260. Valea Cernei — Domogled complexă 10.000,00261. Porţile de Fier complexă 423,00262. Cazanele Dunării complexă 115,00263. Gura Văii-Vîrciorova floristică 303,96264. Pădurea de liliac de la Ponoare floristică 20,00265. Pădurea Stîrmina floristică 100,00266. Locul fosilifer Sviniţa paleontologică 93,10267. liceul fosilifer Bahna-Vîrciorova paleontologică 1,00268. Complexul carstic Topolniţa-Epuran speologică 100,00

Judeţul Mureş269. Zău de Cîmpie floristică 3,0027d Pădurea Mociar floristică 48,00271. Parcul dendrologic Gurghiu floristică 48,00272. Pădurea Lăpuşna floristică 62,00

273. Pădurea Brădăţel floristică 48,00274. Vălenii de Mureş floristică 2,50275. Lacul Fărăgău faunistică 35,00276. Lacul Ursu geologică 46,00

Judeţul Neamţ277. Ceahlăul complexă 4073,20278. Cheile Bicazului complexă 2218,90279. Munticelu-Cheile Şugăului complexă 90,00280. Pădurea Goşman-Tarcău floristică 171,30281. Pădurea Vînătorii Neamţului floristică. 70,60282. Dealul Vulpii-Boţoaia floristică 2,00283. Parcul dendrologic de la Văleni floristică 3.00284. Dumbrava Roşie floristică 0,50285. Codrii de Aramă floristică 6.60286. Codrii de Argint floristică 1,80287. Stînca Şerbeşti geologică 5,00288. Piatra Teiului geologică 0,20289. Locul fosilifer Pietricica paleontologică 23,00.290. fcocul fosilifer Cozla paleontologică 5,00291. Locul fosilifer Cernegura paleontologică 5,00292. Peştera Toşorog speologică 1,00

Judeţul Olt293. Pădurea Topana floristică 14400294. Pădurea Seaca-Optăşani floristică 8,9029o. Pădurea Călugăreasca floristică 58,00296. Casa Pădurii floristică 13,00297. Rezervaţia Boianu faunistică 2,00

Judeţul Prahova298. Masivul Bucegi complexă 3849,80299. Tigăile Mari-Ciucaş complexă 3,00300. Culmea Zăganului-Ciucaş complexă 5,00301. Şuviţele Benii-Ciucaş complexă 2,00302. Aninişul de la Sinaia floristică 1,37303. Codrul secular Glodeasa floristică 347,00304. Pădurea Socoreşti-Mislii floristică 75,00305. Pădurea de stejar de la Plopeni floristică 10,70306. Poiana cu narcise de la Valea Rea floristică 2,00307. Poiana cu narcise de la Floreni floristică 1,00308. Creasta stîncăriei de la Tohani floristică 2,00309. Vîrful Omu geologică 1,00310. Martorii de eroziune Babele, Sfinxul geologică 2,00311. „Baba" din Vînturiş geologică 2,00312. Muntele de sare Slănic-Prahova geologică 2,00

Judeţul Satu Mare313. Grădina Cailor floristică 10,00314. Valea Ierului floristică 3,00315. Mlaştina şi dunele de la Vermeş floristică 60,00

Sectorul Agricol Ilfov316. Lacul şi Pădurea Snagov complexă 1727,00317. Pădurea Căldăruşani floristică 468.00318. Pădurea Balamuci floristică 4,80

319. Pădurea Rîioasă floristică 54,80

Judeţul Sibiu320. Lacul şi golul alpin Bîlea complexă 120,40321. Iezerele Cindrelului complexă 450,00322. Dealul Măgura floristica 11,50323. Dealul Furcilor floristica 5,00324. Mormintele de la Caşolt floristică 5.90325. Pădurea de tisă Arpaşu floristică 86.40326. Tinoavele de la Valea Frumoasă floristică 7,00327. Tinoavele de la Lunca Prigoanei floristică 8.00328. Lacul fără Fund-Ocna Sibiului geologică 0,20329. Vulcanii noroioşi de la Hăşag geologică 100.00330. Calcarele de hipuriţi de la Cisnădioara paleontologică 1,00331. Calcarele de la Turnu Roşu paleontologică 26,40

Judeţul Suceava332. Munţii Căliman complexă 850,00333. Munţii Rarău-Pietrele Doamnei complexă 337,90334. Cheile Zugrenilor complexă 159,00335. Cheile Lucavei complexă 40.00336. Pădurea Dragomîrna floristică 131.00337. Pădurea Zamostea-Lunca floristică 116,00338. Tinovul Şaru Dornei floristică 35.00339. Tinovul Grădiniţa floristică 225,60340. Tinovul de la Poiana Stampei floristică 677,00341. Tinovul de la Lucina-Găina floristică 1,00342 Ochiuri floristică floristică 5,00343 Pădurea Valea Putna floristică 284,00344. Pădurea Crujana floristică 32,30345. Codrul secular Giumalău floristică 314,20346. Codrul secular Slătioara şi Plaiul Todirescu floristică 854,30347. Răchitişul Mare floristică 177,50348. Fîneţele seculare de la Bosanci-Frumoasa floristică 14,00349. Fîneţele seculare de la Bosanci-Ponoare floristică 24,50350. Dealul Toancelor floristică 3,00351. Lunca de la Salcea floristică 10,00352. Pădurea Demăcuşa , floristică şi faunistică 238,60353. Moara Dracului geologică 7,00354. Clipa triasică Pîrîul Cailor geologică 0,50355. Piatra Buhei geologică 1,40356. 12 Apostoli geologică 200,00357. Piatra Pinului şi Piatra Şoimului paleontologică 1,50353. Piatra Ţibăului paleontologică 10,00359. Stratele de la Pojorîta paleontologică 0,50

Judeţul Timiş360. Parcul dendrologic Bazoş floristică 64,40361. Săraturile de la Diniaş floristică 5,00362. Pădurea Cenad floristică 314,00363. Movila Şişitaş floristică 0,50364. Mlaştinile de la Satchinez faunistică 74,00365. Lotul fosilier Rădmăneşti paleontologică 4,00

Judeţul Tulcea366. Valea Fagilor floristică 154,20

367. Pădurea Babadag floristică 300,00368. Arinişul de la Erenciuc floristică 47,90369. Pădurea Caraorman floristică 840,50370. Pădurea Letea floristică 2745,90371. Insula Popina faunistică 86,00372. Periteaşca-Gura Portiţei-Bisericuţa faunistică 3900,00373. Sf. Gheorghe-Palade, Perişor-Insula Sahalin faunistică 16.400,00374. Roşca-Buhaidva-Hrecisca faunistică 34.600,00375. Refugiile de cuibărit şi migraţie faunistică 60.00,00376. Coloniile mixte de cuibărit

Uzlina-Marchelu-Plopu-Murighiol-Tatanir faunistică 100,00377. Locul fosilifer Bujoarele paleontologică 8,00378. Locul fosilifer Aghighiol paleontologică 3,00

Judeţul Vaslui379. Pădurea Bălteni floristică 22,00380. Pădurea Bădeana floristică 126,70381. Pădurea Seaca Movileni floristică 48,10382. Pădurea Hîrboanca-Brăhăşoaia floristică 69,50383. Pădurea Valea Urii floristică 100,00384. Pădurea Călineşti floristică 365.00385. Coasta Rupturilor-Tanacu floristică 6,00386. Movila lui Burcel floristică 12,00387. Fînaţul de la Glodeni floristică 6,00388. Nisipăria Hulubăţ paleontologică 2,50389. Locul fosilifer Măluşteni paleontologică 2,50

Judeţul Vîlcea390. Munţii Cozia complexă 4462,00391. Pădurea Latoriţa floristică 71,00392. Şiroirile de pămînt şi piramidele de pămînt

de la Stăncioiu geologică 38,90393. Şiroirile de pămînt de la Goranu geologică 2,90

Judeţul Vrancea394. Rezervaţia Reghiu-Scruntaru complexă 125,00395. Pădurea Tişiţa floristică 307,00396. Pădurea Lepşa-Zboina floristică 220,00397. Pădurea Cenaru (I, II) floristică 383,20398. Pădurea Izvoarele Nărujii floristică 78,00399. Pădurea Schitu Dălhăuţi floristică 190,00400. Cascada Putnei geologică 10,00401. Focul viu de la Andreiaşu de Jos geologică 12,00

CUPRINS

PREFAŢAOCROTIREA ŞI CONSERVAREA NATURII ÎN ROMÂNIA

PARCUL NAŢIONAI.. RETEZATREZERVAŢII COMPLEXE

REZERVAŢII FLORISTICE ŞI FORESTIEREREZERVAŢII FAUNISTICE

REZERVAŢII GEOLOGICE ŞI GEOMORFOLOGICE.REZERVAŢII SPEOLOGICE

REZERVAŢII PALEONTOLOGICE.PLANTE OCROTITE, ENDEMISME ŞI RELICTE

ARBORI OCROTIŢIANIMALE OCROTITE

ENDEMISME ŞI RELICTEINDEXUL REZERVAŢIILOR NATURALE DIN ROMÂNIA PE JUDEŢE

Apărut 1993. Bun de tipar 7.IV.1993 Coli tipar 22,5. Format 16/70X100..Tiparul executat la S.C. „Universul" S.A. Filiala Alexandria.sub comanda nr. 3020-t.

Scanare, OCR şi corectura : Roşioru Gabi rosiorug@yahoo.comAlte titluri disponibile la : grupul HARTI_CARTI la http://groups.yahoo.com/Carte obţinută prin amabilitatea dlui. Sergiu Babei