A N U L III. — No. 1. 1 APRILIE 1 9 1 0 .

R E V I S T A P O L I T I C Ă wm ŞI LITERARĂ S

Director-proprietar-editor: AUREL CIATO,

S U M A R U L :

A. CIATO T i s z a şi Români i .

I. A G Â R B I C E A N U Copilul (nuve lă ) .

M. S T R A J A N U „Puterea suf le tească", studiu p s i h o l o g i c d e C. Rădule scu - Motru.

I. U. SORICU Piatra ( p o e z i e ) .

I. A D A M C â m p înţelenit , p i e s ă teatrală ţ ă r ă n e a s c ă .

I. U. SORICU R e v e d e r e , P e tărm (poez i i ) .

P. P A P A Z I S S U Scr i soare , D e ce nu sunt eu t r a n d a f i r u l ? . . . Cântece (poez i i ) .

ALEX. L Ă P Ă D A T U . . . . Din p o s e s i u n i l e domni lor Ţării româneşt i în Ardeal . — Vinţul

şi Vurperul.

IUNIOR Un P s e u d o p r o g r e s .

Dr. VALER M O L D O V A N . . G l o s s e .

HORIA P. P E T R E S C U . . . Fierarul ( p o e z i e ) .

H Y P E R I O N C â n t e c e ( p o e z i e ) .

T P e r p e t u u m m o b i l e (nuve lă ) .

AL. CIURA Cronica literară (La capătul pământului de Radu Roset t i ) .

A. C N o t e pol i t ice .

* * * Informaţiuni;

Redacţ iona l .

BIEL, mi CLUJ

Nr.iT. -\<Sâ& Exemplar legal

Tipografia Semln. teol. gr.-cat. Balázsialva- Blaj.

REVISTA POLITICĂ ŞI LITERARA = APARE ODATĂ PE LUNĂ =

D I R E C T O R - P R O P R I E T A R - E D I T O R : A U R E L C I A T O .

Cu co labo ra rea d l o r : loan Adam, I. Agârbiceanu, A. P. Bănuţiu, Lucian Bolcaş, Dr. Caius Brediceanu, Dr. L. Ciato, Ales. Ciura, Maria Cunţan, Dr. C. Maniu, Dr. Iuliu Maniu, A. A. Melin, Dr. V. Meruţiu, Dr. V. Moldovan, Dr. V. Niţescu, Vasile C. Osvadă, Horia P. Petrescu, M. Sadoveanu, Dr. Ştefan Pop, Dr. I. Raţiu, Luca Rusu, 1. U. Soricu, George Stoica, M. Străjan, Petru Suciu, Gavril Todica,

Dr. Alexandru Vajda, Dr. loan Vajda.

•

^ Í 8 ^ Condiţiile de abonare.

Costul abonamen tu lu i pe un an în t reg . 12 cor. „ xh an 6 „

Pen t ru s tudenţ i , învăţă tor i şi preoţi dela sat pe un an în t reg 8 „ „ xh an . . 4 „

în România si s t ră ină ta te , pe un an în t reg 15 „ „ 1/2 „ 7-50 b.

—-GE>

vw~ La redacţia „REV. POL. 81 LIT." se pot comanda următoarele cărţi:

Note şi reflexiimi la situaţia politică a Românilor din regatul ungar de Aurel Ciato. — Pre ţul unui exempla r 1 cor + 10 fii. por to pos ta i .

Äure! Ciato: C R O N I C I P O L I T I C E . Fase. I. Cu următorul cuprins:

Prefaţă . — Spre ideal . — P u t e r e a pr in­cipiului. — P s i h o l o g i a s ituaţiei . — P e ­ricolul r o m â n e s c . — D a c o r o m â n i s m . — = - - = = Reforma e l ec tora lă . = ^ =

P r e ţ u l unui f a s c i c o l n u m a i 3 0 fîleri -|- p o r t o p o s t a i .

Anul III. / N o . 1.

Revista politică şi literară apare odată pe lună.

REDACŢIA ŞI A D M I N I S T R A Ţ I A :

BLAJ ( B a l á z s f a l v a ) . Ungaria .

A B O N A M E N T U L A N U A L : 12 cor. Pentru s tudenţ i , învăţători , preoţi d e l a sa t : 8 cor.

în România şi s tră inătate: 15 cor.

T I S Z A SI ROMANII . Ceva neobicinuit ni-se înfăţişează

ochilor, un zor ca şi acela de a-ne îm­păca numai decât, de voie ori de nevoie, dar împăcare cu orice preţ!

Justhiştii şi-au propus rezolvirea echitabilă a cestiei de naţionalităţi, iar contele Tisza face apostolia împăcării cu Românii în lung şi latul ţării!

Cum s'au schimbat oamenii aceştia aşa, ca peste noapte, de unde aceasta dragoste fără să fie motivată nici cu o clipire de geană din partea noastră, ră­mâne deocamdată o chestie deschisă.

Fapt e, că în raporturile interne nu s'a schimbat nimic ce ar putea să justi­fice o asemenea schimbare de front şi aceasta e ce ne face, ca d'a capo să primim cu neîncredere chemările de si­renă. Căderea coaliţiei şi perspectiva unor lupte mai aprinse între diferitele partide maghiare, nu sunt motiv suficient de a crede în posibilitatea unui compromis, uneitransacţiuni între Maghiari şi Români!

Cunoaştem mentalitatea poporului maghiar şi ştim că nici un partid de al lor nu ar îndrăzni să desfăşure înaintea alegătorilor săi un steag, care pe noi să ne cheme la vieaţă. Pentru aceea vorbe goale, generalităţi nimic zicătoare, aceste sunt promisiunile, ce ni-se fac, pentru aceea nu este vorbă scăpată, care să nu fie mai târziu dementată, ciselită, ampli­ficată în sens patriotic genuin maghiar.

Dar dacă totuşi a ajuns chestiunea română aşa de-odată la ordinea zilei, din vreme-ce mai înainte, intenţionat, siste­matic şi consecvent se retăceâ şi se nega, ba s'a fost ajuns până la acel grad în negarea naţionalităţii noastre, încât din Români ne-au prefăcut în „cetăţeni cu buze valahe" — ni-se impune întrebarea, de unde totuşi aceasta schimbare?

vŞi un ochiu ager va observa numai decât, că nu în raporturile noastre in­terne, ci în altă parte e a se căuta nexul causal al acestor nouă încercări.

Am amintit într'un articol trecut de scrisele unui mare ziar german „Deutsche Tageszeitung". Ocupându-se acest ziar de chestiile noastre într'un articol înti­tulat: „Die ungarische Frage in reichs-deutscher Beleuchtung" — scrie în in­troducere: „Chestia ungară este în acelaş timp o chestie germană şi încă germană-imperialistă. Colo jos între Pojon şi Braşov se prepară lupta mare a popoa­relor; cine observă bine, poate să vadă deja primele începuturi; nici aceste nu sunt totdeauna fără vărsări de sânge". Trece apoi la chestia însaş şi conclude, că singura soluţie posibilă este constrân­gerea elementului maghiar la înţelegere cu naţionalităţile. Pe ce cale ? Răspunde tot foaia amintită: „Va fi problema unei viitoare operaţiuni diplomatice, ca aci să făptuiească un act hotărâtor". Aceste

Pag. 4. Nr. 1.

le scrie „Deutsche Tageszeitung" a cărui cuvânt în chestii politice este hotărâtor în Germania, care reprezintă nu numai pe agrari şi conservatori, ci şi politica oficială a imperiului.

Aceste enunciaţiuni ale marelui ziar german, au fost întărite pe urmă prin acte, cari denoată până la evidenţă pre-disposiţia atât la Berlin cât şi la Viena, pentru a câştigă elementul românesc şi a-1 alipi tot mai strâns la politica pute­rilor centrale.

Aceasta însă în chip trainic nu se va putea face, până când noi, ceşti de acasă nu suntem mulţumiţi. Că a urmat aceea presiune diplomatică, de care face amintire ziarul german, noi nu putem să ştim, dar apare ca un lucru neîndoios, că din Viena se urgitează împăcarea noastră. Şi pentrucă astfel, vrând ne-vrând chestia română e pusă la ordinea zilei, rolul dlui Tisza este foarte espli-cabil si este lesne de înţeles.

Politicul rafinat, care îşi teme su­premaţia rassei sale, ieşind pe teren, urmăreşte trei ţinte deodată. înainte de a-se fi ajuns ca rezolvirea chestiei române să primească o formulă pozitivă, vrea să influinţeze în toate părţile.

Accentuarea unităţii politice a sta­tului, care nu sufere organizaţie de partid pe bază naţionalistă este spusă Vienei şi în parte şi nouă. Este preţul, pe care îl ceri pentruca să nu-ţi dai marfa pe un preţ de nimica. Respectul pentru limba, religia şi cultura noastră sunt esclusiv spuse Vienei. Este ca şi cum ai lua în mână legea de naţionalităţi şi cu ea ai dovedi necunoscătorilor raporturilor dela noi, dalba libertate, de care se bucură naţionalităţile ca nici unde în patria noa­stră. Pe noi ne lasă răci aceasta gene-rositate a dlui Tisza, căci ea în felul cum dl Tisza înţelege rostul nostru de a fi, nimica nu înseamnă.

Tot ce ne sună în special nouă din multele enuncieri ale dlui Tisza este în­

cercarea rafinat născocită de a-ne desbina de o parte, şi ameninţările de altă parte. Cât pentru dl Khuen Héderváry — îi prepară groapa.

Pornind ca apărător şi susţiitor al dlui Khuen, tot ce spune apar.e înaintea norodului, ca spus cu autorizarea şefului. Astfel, îi câştigă dlui Khuen ce-i drept, o tabără, căreia îi creiează însă-şi o opinie, care poate în ultimul moment să difere de a dlui Khuen. Şi atunci dl Khuen poate să plece şi să facă loc dlui Tisza.

Dar să trecem la partea, care ne priveşte.

Declarăm înainte, că impresia noa­stră, mai mult, convingerea noastră este, că dl Tisza tot rolul de împăciuitor ce şi-1 iea, nu şi-1 iea cu gând curat, ci vrea simplu, să tulbure apele, pentruca să poată apoi pescui în tulbure.

Dacă ar cunoaşte dl Tisza amără­ciunea, ce clocote în sufletele noastre, dacă ar cunoaşte conştiinţa, ce dirigueşte şi cea mai ascunsă fibră a inimii noastre, atunci nu şi-ar fi luat atributul de îm­păciuitor, când ne provoacă la cea mai crâncenă luptă.

Cu conştiinţa liniştită pot să declar, că toate sutele de agitatori români, cari şi-au plătit cu sute de ani de temniţă curajul convingerilor lor, nu au agitat în aşa măsură massele poporului româ­nesc ca „împăciuitorul" Tisza.

Căci dl Tisza merge mai departe, chiar şi decât antecesorul său, pe care de altfel de formă îl desaproabă, merge mai departe decât Apponyi, şi vrea nici mai mult, nici mai puţin decât să in-hame în serviciul maghiarizării pe chiar vlădicii şi episcopii noştrii.

Si cu un cinism, care îti mână tot sângele în faţă, onorabilul domn Tisza se mai arată şi generos. Cică „ordonanţa ministerială, care pretinde

ca învăţământul religiei să se facă în şcolile de stat în mare parte şi sub toate împrejurările (!) în limba maghiară, — este o eroare gravă." Aceasta gre­şeală dl Tisza vrea să o repare. Şi iată, în schimb ce „contraservicii corespun­zătoare" pretinde dl Tisza: „Toţi acei, cari au fost sguduiţi în ţinuta lor paci-nică şi patriotică prin greşelile comise (adecă tot ei!) sunt datori a-şi dâ con­cursul lor deplin la afirmarea politicei naţionale maghiare în învăţământul poporal... Ei trebuie să ne sprijincască în promovarea învăţământului maghiar şi să ne dea ajutor la rezolvirea acelei chestiuni importante: în ce mod să se sanese definitiv situaţia actuală, care nu mai poate dăinui, a popora-ţiunii gr. cat. şi gr. or. de limba maghiară."

Adevărat, că aceasta situaţie odată sanată pe placul dlui Tisza, apoi e re-solvită definitiv şi soartea bisericii gr. cat. şi gr. or. române!

Dar să zicem, că dl Tisza s'a es-primat rău şi că nu ne-ar cere nici un contraserviciu pentru repararea unei greşeli, pe care nu noi am comis-o. Oare ce concesiune grozavă este în fap­tul, că ne dă voie pe viitor să facem instrucţia religiei în limba noastră ma­ternă? Ea tot nu se făcea altfel şi chiar de s'ar fi făcut, poate fi asigurat dl Tisza, ea nu ar fi contribuit cu nimic la ma­ghiarizarea noastră. Cu drept cuvânt numeşte dl Tisza aceasta ordonanţă mi-nisterială de o „şicană". Dar pe cine supără mai mult şicana aceasta, dacă nu pe vlădicii şi episcopii noştrii ?

Iar dlui Tisza tocmai vlădicii noştrii îi trebuiesc pentru scopurile sale, deci trebuie înlăturată aceasta şicană. în dis­cursul dela Orade nu-i numeşte, ci aminteşte numai elementele pacinice, cari prin greşeala comisă au fost îm­pinse în tabăra duşmană. în discursul dela Arad apoi iese cu arama pe faţă şi

îi învită direct pe prelaţii români sub ameninţare să dea mâna cu Maghiarii în serviciul aspiraţiilor maghiare, nimicind pe cei „2—3 politiciani de duzină", cari îşi ieau aerul de conducători chemaţi ai poporului românesc:

„Eu mai fac azi o ultimă încercare, fiindcă azi spiritele în tabăra noastră tot mai sunt încă înclinate spre o împăcare şi fiindcă cred că aduc astfel un serviciu ţării mele. Nu pot să ştiu încă cum are să fie rezultatul încercării mele, sunt însă convins, că succesul încercării mele atârnă de ecoul ce va deştepta chemarea noastră acolo unde ea se adresează. Dacă la chemarea noastră ni-vor răspunde din tabăra lor tot nizuinţele separatistice, şi dacă ei vor scăpă clipa aceasta istorică, atunci chemarea noastră pacinică se va pierde în pustiu şi atunci valurile se vor împreună peste capetele noastre şi va izbucni un război înfricoşat. Războiul acesta va cauză pagube şi naţiunei un­gureşti, naţiunea ungurească va avea însă totdeauna atâta putere, ca iz­bucnind războiul să sdrobească şi să spulbere pe duşmanii ei.

Aşa glăsuieşte „împăciuitorul" Tisza. Dacă am fi mai machiavelici ar trebui să credem, că dl Tisza vrea să facă pe agentul provocator, ca scoţindu-ne din sărite şi pierzându-ne răbdarea, să ne dedăm la acte nesocotite, cari să zădăr­nicească o soluţie favorabilă a chestiunei noastre naţionale tocmai în momentul, când ea pare a-ne suri de drept recom­pensă, drept încoronare a ţinutei noastre pacinice şi loiale din trecut.

Dar poate fi şi numai o ameninţare, ca nu cumva să ne prea luăm nasul la purtare, ci să ne împăcăm cu gândul de a ne reduce la minimul posibil aspi­raţiile şi pretensiunile noastre.

Reţinem din discursurile dlui Tisza încă câteva pasajii, din cari se va con­vinge fiecine cât de sincer poate fi dl

Tisza şi ce scopuri urmăreşte aievea. Dl Tisza nu vrea să-i recunoască pe acei „2—3 politiciani de duzină, cari înde­plinesc oarecare activitate, stăruesc şi fac sgomot pe terenul politicei naţio­naliste", că ar fi conducătorii chemaţi ai poporului. Pe aceştia vrea din contră, cu ajutorul vlădicilor să-i nimicească. De altă parte în discursul său rostit în Pesta în contra votului universal, iată, ce ne spune dl Tisza: „Şi vom mai vedea apoi un lucru: în ţinuturile ungureşti poporul de jos s'a înstrăinat deja sufle­teşte de conducătorii lui fireşti. în ţi­nuturile locuite de naţionalităţi, intelec­tualii n'au scăpat încă din mână frânele conducerii. Ce va urmă de aici, dacă vom introduce votul universal ? Urmarea firească va fi, că din ţinuturile ungureşti vor întră în cameră elementele cele mai îndoelnice, până când în ţinuturile româ­neşti si slovăcesti, vor obţine mandate cei-ce sunt floarea păturei intelectuale. Se va crea în parlamentul unguresc groaznica situaţie, că naţionalităţile vor avea de partea lor prevalenta atât spi­rituală cât şi morală."

Ei bine die Tisza, dar cum stăm atunci cu cei „2—3 politiciani de duzină?" Nu sunt ei conducătorii fireşti şi îndrep­tăţiţi ai poporului, când legătura între ei şi popor este aşa dc strânsă, încât prin votul universal să întăreşte numai po­ziţia lor? Şi nu crezi, die Tisza, că în contra Dv., a celor, de cari „poporul s'a înstrăinat deja sufleteşte", ar trebui să invităm vlădicii nu ca să Vă nimi­cească, ci ca să Vă înlăture dela un post, care nu cadrează cu situaţia, ce ocupaţi în mijlocul poporului ca reprezentanţi ai lui?

Dar dl Tisza, pentruca pretensiunile sale să aibă şi oarecare aparenţă de justeţă, recurge la un aşa zis reson de stat. Dl Tisza susţine că „din punctul de vedere al unităţii politice a sta­

tului nu se poate tolera existenţa partidelor cu alt caracter, decât cel maghiar."

Curat ca şi Bănffy, care ne spunea în 1905: „Este un mare adevăr, că numai statele naţionale au îndreptăţire de vieaţă. Statul, care nu ştie să devie naţional, ci rămâne cu caracteru-i poliglot, nu are viitor."

Curat ca şi Andrăssy, care vorbind de partidul naţionalist din dietă, ne spunea acum doi ani în plin parlament, că: „îndreptăţirea de a fi a acestui factor nu o recunoaşte", şi că cu „un astfel de factor, a cărui existenţă deja o con­sideră de contrară intereselor naţiunii", nu poate să stea de vorbă.

Ei bine, die Tisza, în punctul acesta nu vom căută a Vă convinge. Puteţi să vă faceţi teoria unităţii politice a sta­tului, cum vă convine, ea nu va schimbă nimic din situaţia reală. Şi realitate este existenţa noastră ca naţionalitate distinctă pe pământul acestei patrii. „Naţionali­tatea este grupa aceea de indivizi, care locuieşte pe un teritor compact şi are conştiinţa naţionalităţii sale" — zice Mancini. Veţi recunoaşte, că şi noi locuim pe un teritor compact, căci puteţi vedea cu ochii, — întrucât avem şi conştiinţa na­ţionalităţii noastre nu o căutaţi în teoriile de stat, ci întrebaţi-ne pe noi! Mai frun­zăriţi şi paginile istoriei şi vă veţi con­vinge şi mai mult. Negaţiunea poate fi uneori, înaintea tribunalelor, mare înţe­lepciune, în afirmarea unui neam însă este o grea responzabilitate.

Dar „naţionalitatea" pentru a fi de­săvârşită mai are nevoie de a-se con­stitui înlăuntru şi a-se manifestă în afară. Şi tocmai în aceasta vreţi să ne împe-decaţi. Pentru aceea nu vreţi să recu­noaşteţi existenţa partidului naţional român. Din vreme ce însă aceasta chestiune este o cerinţă organică, tot numai conştiinţa noastră va rezolvâ-o.

Puteţi fi asigurat die Tisza, că în faţa unei conştiinţe înalte cum e a nea­mului nostru, se frâng ameninţările şi se tocesc şi baionetele!

Dacă vreţi însă o împăcare cu ade­vărat, daţi naţionalităţii ce este a naţio­

nalităţii şi noi bucuroşi vom dă cum am dat şi până acum statului, ceea ce este a statului. Dar sub firma statului nu cereţi să vă dăm vouă, ce nu poate fi decât numai al nostru!

A. C ia to .

C O P I L U L . Moş Vas i l e a v u s e n o r o c d e ş a s e copi i

z d r a v e n i şi d e ş t e p ţ i , a s c u l t ă t o r i şi iuţi , d a r ma i la u r m ă îl b ă t u D u m n e z e u c ' o fată — m u t a mor i i . T o ţ i copi i i-se a ş e z a r ă in g o s p o d ă r i i n o u e , n u m a i copi lu l d e - a ş e p -t e l ea , fata c e a t ă l ă l a i e îi s t â î n c ă p e c a p şi lui şi b ă t r â n e i , şi n ' o ma i p u t e a u m ă r i t a . U m b l a t - a u ei şi la b a b e v r ă j i t oa r e . da t - : :u l i turghi i p e l a c â t e ş a p t e b iser ic i d e o d a t ă , d a r î n z ă d a r , fata lor t o t n e m ă r i t a t ă r e ­ni â n e â . Si c r e s c u s e V i r o n i c a m a r e c â t u n b ă r b ă t o i u , şi t o t a ş a d e b i n e î n c h e l m a t ă , şi s e p u r t a pr in c a s ă şi p r i n c u r t e s o m ­n o r o a s ă , ca şi c â n d i -ar s t â vec in ie p e och i o r b u l gă in i lor . C â n d se a p l e c a d u p ă v r ' un g ă t e j — g e m e a , c â n d d u c e a o d o ­ni ţă cu a p ă se a p l e c a t a r e în p a r t e a o p u s ă , ca şi c â n d a r v r ea să s e r ă s t o a r n e d o m o l , cu gr i je , să nu-ş i s f a r m e o a s e l e . C â n d v o r b e a V i r o n i c a s l o b o z e a un g l a s g r o s , ca d i n t r ' o b u t e , c â n d c e r c a , r a r d e t o t , s e c â n t e , p ă r e a în tâ iu că s c â r ţ ă e c u m p ă n a fântâni i , apo i c ă s b â r n ă e din ar ip i le fine, n e v ă z u t e , o s u t ă d e b o n d a r i g roş i .

F e r i t - a D u m n e z e u să vezi o h a i n ă c u ­r a t ă p e e a . C h i a r D u m i n e c a s c h i m b u r i l e c u r a t e nu- i s t ă t e a u a ş a d e c â t p â n ă f ăcea c â ţ i v a paş i . S ' a r fi p ă r u t c ă ' n ju ru l ei p l u ­t e ş t e un a e r î n g r e u i a t d e funingine , d e s m o a l ă , a şa d e î n g r a b ă i-se t e r f e l ea iia c u r a t ă .

» D o a m n e tu fată« îi z i cea m ă s a , b ă ­t r â n ă şi năcă j i t ă , » c u m d e nu t e fereş t i d e gozu r i . Ia p r i v e ş t e - ţ i ha ine l e !«

D a r V i r o n i c a nu le p r i v e a , nu-i r ă s ­

p u n d e a , ci î ngh i t ă c â t e v a n o d u r i , şi-şi v e ­

d e a d e t r e b u r i .

A d e c ă v ine v o r b a aşa . D a r t r e b u r i n u p r e a făcea , o d o n i ţ ă d e a p ă , îşi p u n e a ma­nile în şo ldur i , ş ' a t â t . L a b i s e r i c ă o d u c e a în silă păr in ţ i i , iar d e j o c şi flăcăi, f ugea ca d e foc.

» D o a m n e , m ă i m o s n e g e « , z i cea b ă ­t r â n a , o a r e cu c ine să s a m e n e fata a s t a ? Ai c r e d e că- i c u r a t m a m a p a d u r i i « .

» T u vei şt i cu c ine s a m ă n ă , s p u n e a m o ş n e a g u l . E u unu l m ă l a p ă d d e e a .

— Auzi -1 , auzi-1, p ă g â n d e o m . P t i i ! b a t ă t e p u s t i a d e b ă t r â n ! D o a r nu- i g â n d i . . . ?

— C e să g â n d e s c ? E u n u g â n d e s c n i m i c . D a r m ă ui t la fata a s t a şi-mi v i n e să î n t ru în p ă m â n t d e r u ş i n e « .

In v i e a ţ a lor l u n g ă , p l i n ă d e z b u c i u -m a r e , s i n g u r e l e v o r b e r e l e c e şi-le s p u n e a u , s i n g u r e l e n e m u l ţ ă m i r i , e r a u p e n t r u fa ta a s t a m u t ă l a i e , V i r o n i c a .

— » B a t a r d e - a m p u t e a - o m ă r i t a ! « Z i c e a b ă r b a t u l .

— E t r e c u t ă d e d o u e z e c i şi c inc i , la a s t a să n u m a i g â n d e ş t i t u « s p u n e a fe-m e e a a m ă r î t ă .

— »Ba m ă g â n d e s c . Ii l a s c a s a a s t a d e p e a t r ă , îi las m o ş i e , îi d a u d o u ă pă-r e c h i d e b o i . N u şt i t u v o r b a c e e a :

S ă r a c i l e s u t e l e , C ă m ă r i t ă s l u t e l e .

Şi c â n d a fost să î m p l i n e a s c ă V i r o n i c a anu l al d o u e z e c i şi c inc i lea , î n t r ' o t o a m n ă ,

s e a d e v e r i s ă v o r b e l e m o ş n e a g u l u i . Un fecior m a i t o m n a t i c d i n sa t , s ă r a c c u m u - i d e g e t u l , p e ţ i p e V i r o n i c a .

F a t a r â s e p r o s t e ş t e , c â n d îl auz i p e fec ior v o r b i n d u - i d e d r a g o s t e , r â s e şi fugi în c u r t e , şi r â s e ac i m a i d e p a r t e d e r ă ­s u n ă o g r a d a .

M ă - s a ieşi d u p ă e a . — N e b u n o c e eş t i , h a i în c a s ă , şi t ac i

o d a t ă c ă ai s ă d a i d e d r a c u . D a r fa ta n u s e p u t u o p r i p e n t r u t o a t ă

l u m e a a s t a . F u g i în g r ă d i n ă , şi r â s e a c i m a i d e p a r t e .

In c a s ă s e făcu r e p e d e î n v o i r e a î n t r e s o c r i şi g i n e r e . C â t c e s 'o r face ves t i r i le , s e c u n u n ă . P o s t u l C r ă c i u n u l u i să- i a p u c e b ă r b a t si m u e r e .

F l ă c ă u l u i celui t o m n a t i c i-a fost p r e s t e p u t i n ţ ă să v o r b e a s c ă d o u ă v o r b e cu fa ta î n a i n t e d e c u n u n i e . D e c â t e o r i c e r c ă să s e a p r o p i e d e e a , f ugea t ă p ă l ă g o a s ă , r â z â n d c a o n e b u n ă .

î n d a t ă d u p ă c u n u n i e , în cu r su l p o s t u l u i d e C r ă c i u n , ce i do i b ă t r â n i s e s t i n s e r ă lin, u n u l d u p ă a l tu l , a d u r m i r ă u ş u r a ţ i , s c ă p â n d d e c e a m a i g r e a p o v a r ă a vieţii lor , d e V i r o n i c a .

A c u m t ă l a l a i a r e m a s e s t ă p â n ă în c a s ă . Si b ă r b a t u l s ă u ori c â t e r a d e t r e c u t cu v r â s t a , or i c â t e r â d e l a c o m d u p ă p ă m â n ­tu l şi v i t e le r ă m a s e d e l a socr i , la t re i s ă p ­t ă m â n i d u p ă m o a r t e a soc r i l o r m e r s e la p o p a să c e a r ă d e s p ă r ţ a n i a . N u m a i e r â d e t r ă i t cu V i r o n i c a .

— T u ai ş t i u t că- i m u t ă l a i e şi nu p r e a h a r n i c ă , d e ce - a i l u a t - o ? Ii z i se p o p a .

C r e d e a m c ă s e va ma i s c h i m b a d u p ă c u n u n i e z ise b ă r b a t u l . D a r v ă d eu c ă nu s e s c h i m b ă . P ă r i n t e , or i la no i în c a s ă , or i în g r a j d . Or i rufe le n o a s t r e , ori a le unu i c e r ş i t o r . Or i m â n c a r e a n o a s t r ă , ori l ă t u r a p o r c i l o r . T o t a t â t . A ş a nu s e p o a t e d u c e o v i e a ţ ă î n t r e a g ă « . Şi î n c e p u să b l a s t e m e j u g ă r e l e d e p ă m â n t şi boii şi c a s a d e p i a t r ă .

F ü c h i e m a t ă şi n e v a s t a V i ron ica . V e n i c u p ă r u l n e p i e p t e n a t , d e s c u l ţ ă , m u r d a r ă , lă la ie . D a r la t o a t e v o r b e l e d e î n d e m n s p r e

î n d r e p t a r e a pop i i , e a r â s e . U n s i n g u r c u ­v â n t n u s c o a s e din g u r ă . P ă r e a c ă t o t c e a u d e , t o t c e v e d e , t o t c e - o î ncun ju ră , n u n u m a i aici în c a s a pop i i , ci î n t o a t ă l u m e a , n u o i m p r e s i o n e a z ă c u n i m i c .

C u b ă r b a t u l s ă u , vezi b i n e , n u se c e r t a d e loc , c u m a r fi v ru t el, c a b a r e m i a ş a să-ş i m a i r ă s b u n e p e t i că loş ia vieţi i lui. E a t ă c e a t ă c e r e a p e ş t e l u i , u m b l a g r e o a i e p r i n c a s ă , şi p ă r e a f o a r t e m u l ţ ă m i t ă .

V e c i n e l e , vecini i , n e a m u r i l e îşi p i e r ­d u r ă , d e o d a t ă cu b ă r b a t u l , or i c e n ă d e j d e d e î n d r e p t a r e .

— A s t a - i c i u m a sa tu lu i . — A s t a - i r u ş i n e a n e a m u r i l o r — A s t a - i b l ă s t ă m u l lui D u m n e z e u . — A s t a - i m a m a p ă d u r i i in t ă l p i . V i r o n i c a n u auz i â , n u v e d e a , d in t o t

ce - i sufla v r ' u n u l în u r e c h e , ori îi p u n e a s u b och i . D e c â n d îi m u r i s e r ă pă r in ţ i i fu­n i n g i n e a a c e e a n e v ă z u t ă , c a r e - i m u r d ă r e a h a i n e l e ei , s e a ş e z a , în s t r a t t o t m a i g r o s şi p e pă re ţ i i ca se i , a ş a c ă d e d e p a r t e p ă r e a c ' a fost p u s ă la fum, c a s a c e a d e p i a t r ă a h a r n i c i l o r b ă t r â n i .

B ă r b a t u l , r u d e n i i l e , v e c i n e l e î n t r ' o zi a f la ră un luc ru d e n e c r e z u t . V i r o n i c a , n e ­v a s t a c e a lă la ie , e r â g r e a m a r e .

— » A s t a a m a i t r e b u i t ! Z ise d e s n ă -d ă j d u i t b ă r b a t u l .

— S ă n e f e r e a s c ă D u m n e z e u d e v r ' o a r ă r a r e , z i c e a u f e m e i l e cu g r o a z ă .

— A s t a - i p e d e a p s a c e n e - o t r i m i t e

D u m n e z e u p e n t r u p ă c a t e l e n o a s t r e , z i ceau

n e a m u r i l e .

Ş i ' n s t a r e a a c e a s t a , V i r o n i c a îşi d u c e a v i e a ţ a d e m a i î n a i n t e . S e p u r t a t o t a t â t d e î n c e t c a şi m a i î n a i n t e . îşi n u t r e a p a s e r i l e şi porci i cu a c e e a ş p l ă c e r e . O b a b ă b ă ­t r â n ă , v ă z â n d u - o , îi s p u s e , c ă a r fi b i n e să î n c e a p ă a d â c â t e c e v a d e mi lă s ă r ac i l o r .

V i r o n i c a , î n t â i a o a r ă î nv io ra t ă , t r e z i t ă c a d i n t r ' u n vis l e n e ş , v i e a ţ a ei , s e a p u c ă cu t o t suf letul d e p r a c t i z a r e a mile i . N u e r â un s ă r a c , c a r e s ă p l e c e d e l a c a s a ei n e m â n g ă i a t . î n c e p u ch i a r să facă d e t re i

ori p e zi m ă m ă l i g ă , n u m a i să a ibă d e u n d e să d e e să rac i lo r .

T i m p u l na ş t e r i i se a p r o p i a , d a r b ă r ­b a t u l nu c u t e z a să - i v o r b e a s c ă nici o d a t ă d e s p r e a s t a : îi e r a s c â r b ă . A s e m e n e a şi r u d e l e . N u m a i v e c i n e l e m i l o a s e î n c e p u r ă să- i d e â s fa tur i , p e car i , m i n u n e , Y i ron i ca le p r i c e p e a î n d a t ă şi le a s c u l t a . î n c e p u r ă s 'o î m b ă r b ă t e z e , d a r n u a v e a u d e c e , p e n t r u c ă V i r o n i c a n u se t e m e a , d e ce a v e a să fie, nici câ tu - i n e g r u s u b t u n g h i e .

In sfârşi t î n t r ' o s e a r ă V i r o n i c a î n c e p u să g e a m ă , d a r n u m a i la c e l e a d in t â i du re r i c e - o j u n g h i a r ă . î n d a t ă ven i o v e c i n ă b ă ­t r â n ă şi pr iv i cu g r o a z ă la V i r o n i c a , f emeia c e a t â l ă la ie r â d e a . D a r nu ma i r â d e a p r o ­s t e ş t e ca î n a i n t e . Z i m b e t u l ei e r â plin d e o l u m i n ă d e o s e b i t ă ca re - i î n d u l c e a p a r c ă t o a t ă fa ţa ei b ă r b ă t e a s c ă , îi î n c ă l z e a ochi i şi ii u m p l e a d e l ac r imi .

— » D o a m n e V i r o n i c o , di c e z i m b e ş t i , di c e râzi« î n t r e b ă f e m e e a î n g r o z i t ă ?

— V i n e , r ă s p u n s e V i r o n i c a cu a c e e a ş l u m i n ă în o c h i .

— C i n e v ine ? — V i n e cop i lu l . V i n e fec io ru l ! r ă s ­

p u n s e b o l n a v a , î m p u r p u r â r d u - ş i ob raz i i m a r i . — D e u n d e ştii tu că- i fec ior? făcu

b a b a n e d u m e r i t ă , căc i , ori c â t a moş i t , î n c ă n ' a v ă z u t o f e m e i e b u c u r â n d u - s e la a p r o p i e r e a cea su lu i d e g r o a z ă .

— »Ş t iu , z ise ş o p t i n d V i r o n i c a . E u îl şi c u n o s c . A i să vez i n u m a i c e fecior d r ă ­g u ţ va fi!«

N ' a m a i v o r b i t a p o i , d a r o s i n g u r ă s t r â m b ă t u r ă a feţii n ' a v ă z u t b ă t r â n a , u n s i n g u r g e a m ă t n ' a m a i auzi t . V i r o n i c a , lu­m i n a t ă la fa ţă ca şi c â n d u n fuior din r a ­z e l e s o a r e l u i i-ar c ă d e a p e o b r a z i , s t â în p a t , cu ochi i închiş i , n u m a i d in c â n d în c â n d îi d e s c h i d e a , şi p r i v e a u n e s p u s d e ferici ţ i .

» E b ă i a t , e f ec io r« , ţ i p ă d e o d a t ă b ă ­t r â n a a p u c â n d p e cel n o u veni t în c â r p e .

î n t r ' o m i ş c a r e d e fulger V i r o n i c a sări d in p a t şi-şi î m b r ă ţ i ş e feciorul , s ă r u t â n d c â r p e l e în cari m o a ş a îl şi învă l i se .

— C u l c a t e — s ta i în p a t , p e n t r u n u ­m e l e lui D u m n e z e u . C e faci tu?« s t r i gă m o a ş a .

C u m a r e g r e u t a t e p u t ü b ă r b a t u l , c a r e î n t r ă a t u n c i în c a s ă , s 'o a ş e z e în p a t . D a r V i r o n i c a n ' a v e â l ipsă d e p a l . D i m i n e a ţ a se scu lă , şi n i m e n ' a m a i p u t u t - o c o n v i n g e să s e c u l c e .

B ă r b a t u l , r u d e n i i l e ca r i v e n i s e r ă , se m i n u n a u cu toţ i i d e m a r e a s c h i m b a r e c e o v e d e a u în firea a c e s t e i f eme i . A v e a a c e e a ş fa ţă m a r e , la tă , p u ţ i n p a l i d ă , d a r t o t u ş a p r o a p e n ' a i m a i fi c u n o s c u t - o . E r â a ş e ­z a t ă în t o a t e t r ă s ă t u r i l e o b r a z i l o r a t â t a du l ­c e a ţ ă şi l iniş te s e n i n ă , î n c â t n i m e n ' a r ma i fi zis că- i u r i t ă V i r o n i c a . G lasu l ei s e s u b ţ i e , c a p r i n t r ' o m i n u n e , şi e r â p l in d e m l ă d i e r e c ă l d u ţ ă . Ia r în ochi i ei s e t r ez i d e o d a t ă o î n t r e a g ă l u m e a d u r m i t ă , cu t o a t e b u c u r i i l e şi griji le ei. C â n d p r i v e a la l ea ­g ă n u l u n d e d u r m e â copi lul a lb , c u r a t , f r u m o s şi m a r e , p u r p u r a d e s â n g e îi în­văluia obra j i i , och i i ei e r a u s c ă l d a ţ i in 1 a e r ă m i.

N ' a t r e c u t o s ă p t ă m â n ă , şi n i m e n ' a r m a i fi c u n o s c u t o g r a d a şi c a s a V i r o n i c ă i . S t r ă l u c e a u d e c u r ă ţ e n i e . Si d e c â t e o r i i sp răv iâ c e v a n o u , a l e r g a în c a s ă la l e a g ă n , îşi p r i v e a m u l t cop i lu l , îl s ă r u t ă în a e r , ca să nu-1 d e ş t e p t e , şi eş iâ iar la lucru . V o r b i â pu ţ in şi a c u m , d a r v o r b a - i e r â c u m i n t e şi a ş e z a t ă N ' a t r e c u t o lună , şi n i m e nu-ş i m a i a d u c e a a m i n t e , c u m a fost V i r o n i c a î n a i n t e d e a a v e a cop i lu l .

P ă r e a că-şi l ă p ă d a s e t o a t ă fiinţa ei d e m a i î n a i n t e şi s e n ă s c u a d o u a o a r ă .

B ă r b a t u l , r uden i i l e , vecinii , p o p a din s a t c l ă t i n a u b u c u r o ş i din c a p , se m i n u n a u , şi b i n e c u v â n t a u cop i lu l .

I. A g â r b i c e a n u .

Puterea sufletească". Studiu

IX.

psichologic

Trebuinţa de a completa o lacună a ştiinţă moderne în cea mai însemnată problemă a ei.

Dar pe cât de l iber şi putern ic se vede azi omul înafară, ca cucer i tor al na ture i mate­r iale, pe atât de mic şi s lab se simte privind înlăuntrul său. Aci el află, că şi voinţa sa e supusă acele iaş legi de cauzalitate, ca re hotăreş te toate fenomenele natur i i ; că moştenind pr in naş ­tere însuşiri le unei lungi serii de s t răbuni , ca re se pierde în negura vremilor t recute , el e de­par te de a avea acea l ibertate de lucra re , ca re şi-o închipuia. P e cât de ur iaş se vede înafară, pe atât de pitic se simte înlăuntul său.

Cum se expl ică acest fapt de na tură a descuragiâ pe om şi a-1 duce la pust i i rea vieţii in te rne? Cauza este, că ştiinţa de până acum s'a depăr ta t de problemele cele mar i ale cuno-ştinţii şi le-a lăsat în umbră, a renunţat la cu­noştinţă în înţeles mai adânc, cum zice filozoful german Eucken . îndată ce însă aces tea p rob leme se impun din nou, lucru firesc şi inevitabil, atunci ne găsim în ară ta ta s tare de subiect ivi tate a cunoştinţei , analogă aceleia, în ca re se afiâ omul faţă cu na tu ra exter ioară la începutul ci-vilizaţiunii.

Suntem avizaţi deci a ne în toarce luarea aminte asupra lumei din lăuntru, asupra lumei sufletului, ca re e mai adâncă şi mai anevoie de cunoscut decât lumea dinafară, a naturi i fizice, Psihologia empirică, ca ştiinţă a sufletului, t r e ­buie lărgi tă p r in o ramură specială a ei, prin ştiinţa specială a voinţii omeneşt i , numită Etho­logie. Dificultăţile acestei ştiinţe sunt cu atât mai mari , cu cât fenomenele sufleteşti sunt mult mai complicate decât cele as t ronomice , fizice şi fiziologice. Pe când aces tea sunt determinate de condiţiunile mediului exterior , car i se pot cu­noaşte cu prec iz iune matematică, şi se pot p r e ­vedea, pent rcă le putem vedea şi pipăi, şi le putem măsură ; în de terminarea cugetării , sim­ţirii şi voinţii omeneşti , pe lângă împrejurăr i le mediului dinafară, cosmic şi social , intervin şi condiţiunile mediului interior, sufletesc, adecă însuşiri le mora le şi intelectuale a le indivizilor, car i împreună cu însuşiri le fisiologice, ca bază a lor, sunt moştenite dela generaţ iuni le ante­r ioa re ; ba încă acestea formează par tea p re -cumpeni toare şi decisivă în mot ivarea voinţii.

de C. RADULESCU'MOTRU. ( C o n t i n u a r e ) .

Şi aces tea nu se pot măsură şi cunoaş te ; prin u rmare prevederea , ca re e carac te ru l distinctiv al şt i inţelor exper imentale , aici este cu nepu ­tinţă. Legea eredităţii fisiologice este în contra ei. Se poate p revedea însă modul de simţire şi de lucra re , într 'un moment dat al vii torului, când e vo rba de o colectivi tate de indivizi, de o naţ iune, sau de omenimea în t reagă; pen t ruca atunci avem de a face cu ca rac te ru l special , c a r e e acelaşi pent ru toţi. Şi, pr in deducţ iune, s 'ar putea prez ice însăş voirea şi faptele indi­vizilor, dacă nu cu o preciziune matematică, cel puţin aproximativ, pentru multe cazuri , şi chiar pentru toate, dată fiind cunoştinţa c a r a c ­terului , egoist sau altruist, viţios sau vir tuos. O asemenea ştiinţă meri tă oare mai puţin nu­mele de ştiinţă, decât cea întemeiată pe datele s imţur i lor dinafară ?

Cunoşt inţelor despre vieaţa sufletească li-s 'ar putea negă ca rac te ru l ştienţific numai când s 'ar constată, că fenomenele ei nu sunt supuse legii universale a determinismului . E dovedit însă din contră, că cu cât ca rac te ru l unui individ, este mai desvoltat , cu atât mai bine se pot p r e ­vedea faptele lui, în anumite împre jurăr i ale vii torului. Avem deplină înc redere în un om de carac te r , şi pu tem şti dinainte primejdii le, c ă r o r am fi expuşi din par tea unui criminal, cunoscut ca a tare . Pa r t ea ho tă râ toa re în luc ră ­rile aces tor indivizi sunt însuşiri le moşteni te pr in naş tere şi dezvol ta te pr in felul lor de până aci, iar nu condiţiunile date ale mediului exte­r ior ; acestea sunt numai prilejul de a se ma­nifestă al ace lo r dintâiu. Şi tot aşa stă lucrul şi cu celelalte fenomene sufleteşti, cu imaginile, noţiunile, cugetăr i le , s imţemintele. Toa te se for­mează şi se desvoal tă în u rma impresiuni lor privi te dinafară, după fondul psihic al fiecăruia. In ace laş mediu, unii cugetă, s imţesc şi lucrează într 'un fel, alţii într 'altul. Imaginea unui lucru d. e. nu se formează numai din ceeace aduce c re ru lu i impres iunea nervului sensibil, ci mai a les din disposiţiunile psihice şi fisiologic aflate aci, pe car i impres iunea voinţii dinafară numai le deşteaptă. Organele s imţuri lor comunică c r e ­rului numai unele elemente din luc rur i l e cu car i vin în a t ingere , pe car i adecă le vedem, le auzim, le pipăim ş. a.; aceste e lemente conşt i inţa le p re luc rează după firea şi dispozi-ziţiunile noas t re sufleteşti, şi dă naş te re imagi-

ni lor ce avem despre lumea dinafară. Astfel, că în fiecare imagine, vizuală, tactilă, auditivă sau a al tor simţuri, se poate deosebi par tea fi­zică şi partea, mult mai complicată , psihică. Această complicaţ iune e şi mai mare în feno­menele super ioare ale sufletului, în noţiuni, în cugetare şi vorbire . Şi din păs t ra rea aces tora în memorie , din reamint i rea şi recunoaş te rea identităţii lor în vieaţa de toate zilele se con­chide la unitatea şi identitatea eului sau a sufletului.

Studiul defectuos asupra vieţii sufletului a p rodus cunoşt inţe greşi te . Omul a fost privit ca un automat, ca re pr imeşte escitaţiunile lu-mei dinafară pr in nervii sensibili; acestea t rec apoi pr in centrul pr incipal al s istemului nervos , pr in creer . de unde ies şi se manifestă, cu aju­torul al tor organe , ca expresiuni ale cugetării , simţirii şi voinţii. Nu s'a ţinut samă de fondul sufletului moştenit prin naş tere şi înavuţit prin experienţă . De aici e lementele cele mai puţin însemnate , senzaţiunile, car i se confundau cu funcţiunile fisiologice, adecă cu fenomenele ma­teriale, erau socot i te ca elemente esenţiale, şi funcţiunile super ioare , cele mai complicate ale sufletului, se considerau ca părţ i secundare , ca r i de aceea nici n 'ar fi supuse legii de termi­nismului. Vieaţa sufletească era c rescu tă ca un epifenomen, ca ceva, ce n 'ar t rebui să fie şi c a r e nici nu se poate studia în mod scientific ca celelal te fenomene ale naturi i , supuse legii de cauzali tate.

In trecut , tocmai cont ra acestei vederi , determinizmul sufletului era crezut ca pr imordial , iar al naturi i ex te r ioare numai ca un comple­ment al acestuia. Legile naturi i erau privite ca ho tă râr i ale voinţii divine; aces tora erau sub­ord ina te legile omeneşt i ca expresiuni ale vo­inţii sociale, si acestui determinism social era

1

subordinată voinţa individului. Descar tes şi Newton priviau ca legi ale naturi i numai acelea, car i nu se pot der ivă dela altele super ioare , car i erau subordinate axiomelor matematice, socot i te ca ştiinţă desăvârşi tă , asemenea ştiinţii lui Dumnezeu. Şi toate mişcăr i le din natură, de terminate de legile ei, erau expl icate nu din punctul de vedere mecanic , ci teleologic, ca ex­pres iuni ale voinţii Ziditorului.

Determinismul voinţii se poate constată în mod prac t ic încă din epocele primitive, dela pr ima înt rebuinţare a unel te lor de muncă. Săcurea , pârghia , roa ta au fost inventate ca mijloace de a mări pu terea bra ţe lor omeneşti , erau, după expres iunea unui savant, o p re lun­gire a organismului , p recum propr ie ta tea , ca o

creaţ iune a voinţii şi lucrăr i i omeneşt i , e soco ­tită ca o pre lungi re a personali tăţ i i omului. Omul întrebuinţa legile naturi i înainte de a fi avut o ştiinţă teoret ică despre determinismul lor. Din contră, când conştiinţa lui s'a mai desvoltat , credinţa ce o avea despre na tu ră eră tocmai con t ra ră determinismului ei scientific. Aristotele, reprezentan t de frunte al culturii antice, consideră na tura numai ca o posibil i tate, faţă cu legile necesa re ale raţ ionamentului . Acestea e rau expl icate ca expresiuni ale ener­giei menite a dă forma lor fenomenelor lumii mater iale .

Determinismul naturi i începu a fi r ecu­noscut de abia în t impuri le moderne, şi nu fiind impus convingeri i pr in sine însuş, pr in însem­nătatea sa, ci tot ca o u rmare a t rebuinţei şi îndemnului sufletesc. Dogmele creş t ine ce reau o cunoştinţă a naturii curată de supersti ţ iunile t recutului , car i o împoporau cu tot felul de zei şi demoni, cereau o na tură vrednică de a fi opera lui Dumnezeu. După această p regă t i re veni rândul aplicării matemat ice lor în studiul naturii , ca să apropie cunoşt inţe le ei de ştiinţa divină. Astfel s'a pus fundamentul mecanice i şi cu ia a întregei ştiinţe moderne , întemeiată pe legea universală a înlănţuiri i cauzale a feno­menelor .

Astfel, în teoria savanţ i lor s'a în tors p r o -porţ iunea între rolul determinismului sufletesc şi a celui fizic. Astăzi natura nu mai e socot i tă ca un şir de fenomene întâmplătoare, car i pot fi aşa sau altfel, cum le hotăreş te voinţa divină, care s ingură are o existenţă reală şi to tdeuna aceeaşi . Această pu te re şi, pr in ea, pu te rea su­fletească a omului, subordinată puterii divine, a devenit pentru ştiinţele exper imentale cestiuni problemat ice , că ro r nu li-se poate dă o des le-ga re şi un răspuns ştienţific, căci nu se pot calculă matemat iceş te . după date p rec i se ale exper ienţe i

însă aces tor teoret icieni le scapă din ve­dere, că această nouă situaţiune a ştiinţii despre natura exter ioară e p rovoca tă şi determinată tot de t rebuinţele sufletului, ca şi pregăt i r i le şi în­temeierea ei. „Adevărur i le nouă găsiră o aşa de întinsă răspândi re în lumea modernă din cauză, că ele completau în modul cel mai na­tural unitatea sufletească a omului nouă lor tim­puri . Omul modern să deosebeşte de omul antic pr in o afirmare din ce în ce mai pronunţa tă a personali tăţ i i sa le" . Omul modern nu se mai mulţămeşte , ca cel antic, să fie simplu un mem­bru al unei comunităţi , al gintei, al familiei şi statului, supus puteri i ne ţărmuri te a capi lor

acestora , a pa t r ia rhului sau a păr in te lu i de fa­milie, a regelui sau a consuli lor . El voieşte înainte de toate să fie r ecunoscu t ca om, ca persoană , cu drep tur i egale tu turor semenilor , tu tu ror membr i lo r familiei şi statului, fără ex-cepţ iunea capi lor acestora . înşiş i socialiştii , cu toată tendinţa lor sp re comunism, re levează în pr ima linie dreptur i le individului, întregi şi uni­versa le , fată cu socie ta tea si cu autori tăţ i le publice.

Această s ta re sufletească t rebuia întocmită pe convingerea în existenţa unui te ren solid, ce să poată servi de razem omului , ca re se în­cumetă a-şi croi o vieaţă pe p ropr iu l său risc. Acest te ren nu puteau fi legături le de înrudire , de rasă şi de rel igiune, de altădată, omul mo­dern 1-a găsit în na tura dinafară, ale cărei legi sunt s ta tornice şi se pot vedea şi cunoaşte cu prec iz iune F ă r ă convingerea în determinismul şi s inguranţa naturii , toată act ivi tatea omului mode rn a r fi păru t fără rost. De aceea din idealul religiunii creşt ine, din însuşiri le lui Dumnezeu, acelea car i s'au întipărit mai adânc în inima lui au fost desevârş i rea oglindită în armonia legi lor naturii , ca expres iuni ale voinţii divine, şi bunătatea, expr imată în po runca : iu­beşte pe aproape le tău ca pe tine însuţi. Cea dintâiu a dat creşt inului convingerea , că ur ­marea legilor natur i i nu poate să-1 ducă decât la bine, şi că spiritul omenesc , plănuit după asemănarea spir i rului dumnezeesc , le poate des­coperi , lărgind pe fiecare zi ce rcu l ştiinţii. P o ­runca iubirii, menită a in t roduce şi în societatea omenească armonia legilor naturii , „pacea şi buna învoire" , este o problemă mai grea, a căre i des legare este reserva tă viitorului.

O s ta re sufletească asemenea acesteia ni-o a ra tă filosofiia şi mora la stoică, înaintea erei creşt ine. Despr inderea de legături le familiei şi societăţii a runcase pe filosofii stoici în studiul fenomenelor fizice. „Trăieş te conform naturi i" ,

erâ maxima lor. însă lor le l ipseau împrejurăr i le pr ie lnice şi puternice le mijloace, ce şi-le-a crea t ştiinţa modernă. Prevederea , însuşirea ca rac te ­r is t ică a ştiinţei de azi şi atât de necesa ră pent ru activitatea şi pu te rea omenească , a tunci era numai providenţa divină; omului îi erâ imposibilă.

Convins despre determinismul naturii ex­ter ioare , omul modern l'a- pus la temelia tu tu ror cunoşt inţelor , nu pe u rma observaţ iuni i şi ex-perieinţei , ci pr in determinismul sufletului, ca o cer inţă a acestuia pen t ru conse rvarea unităţii sale. Numai pr in observaţ iunea exer ioară el n 'ar fi obţinut de cât un foarte mare grad de p r o ­babil i tate; pent ru o cert i tudine deplină ar t rebui să avem datele viitorului chiar în momentul de faţă, pen t rucă baza cert i tudinei este intuiţiunea. F ă r ă influenţa puteri i sufleteşti, individul n 'ar putea face deosebire între sine şi reali tatea din­afară, ca s'o observe şi s'o studieze. Adevăra ta real i ta te , cea mai ap roape de noi, este deci r e ­alitatea sufletului, care , depar te de a fi un epi­fenomen al naturi i externe , o real i tate secundară , este, din contră, fondul fiinţei noas t re ; iar in-teliginţa cu legile ei este p roduc tu l voinţii de a fi, şi, pr in urmare , inteligenţa şi real i ta tea ex te r ioa ră a lumii mater ia le , ca re este reflexul şi i luziunea inteligenţei, este o real i tate secun­dară . Pr in u rmare , ştiinţa sufletului a r t rebui să aibă întâietatea şi să se rvească de normă. O împiedecă însă eredi ta tea fisiologică. Acelaş de terminism există în fenomenele sufleteşti ca şi în ale natur i i ex te r ioare ; însă nu-1 putem obse rva cu aceeaş prec iz iune ; pen t rucă în aces te fenomene intervin şi predispoziţ iunile mora le şi intelectuale, moştenite împreună cu organismul , dela generaţ iuni le an te r ioare ; şi chiar dacă am cunoaş te aceste predispoziţ iuni , nu putem şti exper ienţa t recutului , sub care s'au format ele şi dela car i citârnă, în mare par te efectele lor în viitor. M. S t r a j a n u .

P I A T R A . La poaria celor mari băiui-am. Erâ acolo zvon şi câni, Şi nu erâ loc de odihnă Pentru pribeagu 'nvins şi frâni.

M'am îndreptai călrăi coliba Ascunsă 'n iărmuriiai vale Ai ei plângeau. Şi-am plâns cu dânşii Şi iarăş am pornii pe cale.

Când ie împrejmue amarul Sfrângându-fj sufleiul în mreaje, Mai cauţi în palat odihna, Când veşnic ţi-e durerea siraje?

Mi-am răzimai de piairă tâmpla O clipă şi m'am odihnit. — Ah piaira a 'njeles durerea Dar omul, omul n'a simţii!

I. U. Soricu.

C â m p în ţ e l e n i t Piesă de teatru ţărănească.

(Fragment din actul I.).

S c e n a VI.

P e « o u l i ţ ă a s a t u l u i .

Scena r ămâne un moment goală, când se aude Sugaciu cântând dispre crâşmă. Vocea lui răguşită şi falsă, se în t re rupe urît de departe , de poticniri le mersului său împedecat . — Din sfor ţarea aceea chinuită, abia să a leg versur i le , ca să ajungă mai mult ghicite, cu cât se apropie şi beţ ivul:

Foa ie verde , grâu bănat, N'am de ce fi supărat , Cât o r fi c râşme în s a t . . . Că voi bea, la care-oi vrea, Şi-oi plăti , când oi p u t e a . . .

(Sugaciu ajunge în scenă cu pălăr ia în mână. Râde s ingur şi flutură din cap, aşa ca de un gând al l u i . . .)

. . . Mh! nu zău, auzi v o r b ă . . . Da la o adică, de ce să nu beau ?. . . Numai boii nu beau v i n . . . Da oamenii? . . . — Fiin'că s'a găsit un nebun, care s'o stâr-niască că băutura duce la boală . . . Ha­haha . . . Şugubăţ român. . . râde de oa­meni . . .

(îşi pune pălăr ia în cap.) Eu sunt bolnav când nu beau. . . (Cearcă s'o pornească îngăimând versur i le) :

N'am de ce fi supărat , Cât or fi c râşme în s a t . . .

(Din s tânga vine Manole, veteran dela 1877, cu înfăţişare încă şi mândru par 'că de decora -ţiunile, car i îi umplu pieptul ilicului).

S c e n a VII.

M a n o l e ş i S u g a c i u .

Manole (ca în bat jocură) : Da ce, ţi-a fătat vaca, Sugaciule?

Sugaciu (râzând senin): Vaca cea care n'o a m . . .

Manole : Faci chef în sec, atunci . . .

Sugaciu (ca într 'o r ecu legere ) : Şi pentru cine a-şi strânge? — baba

mi-a luat-o Dumnezeu . . . fata mi-i la

pâne bună . . . ştii, slujăşte la profesor. . . De băiat ce să zic? — zile să aibă şi să trăiască!

Manole ( încredinţat) :

Aha, da, Sandu e băiat vrednic . . . Sugaciu :

Bună parte, badaproste. . . Manole (ca de-un lucru ştiut):

A terminat miliţia.. . Sugaciu :

O h o . . . a dat-o la spate . . . As' pri­măvară . . . să vezi lucru . . . (râde) vine acasă chipurile să se apuce de treabă.. . Dă băiatul meu încolo după o treabă, se întoarce încoace, nu merge . . . Ce vrei, să subţiase în armată, nu degeaba ajun-săse el grad... Aici cui să porunciască? (Râde şi flutură din cap). într'o ZÍ, numai îmi văd băietul că mă iea de-oparte. . . Ştii ce, tată ? — Zice e l . . . eu nu stau la ţară, să mă pros tesc . . . eu nu sunt pentru muncă . . . eu am învăţat acum, mi-i ruşine să mai duc sapa de coadă . . . (Tresăr ind cu admiraţie). Auzi tu minte, la plod?. , tea!. . Cum deschide şi armata asta capul românului. . . Ce mai dura-vura . . . (Mândru): Băietul meu a ajuns azi gardist la o r a ş . . . străjent măi . . .

Ştii tu ce-i un străjent?.. (Luându-ş i

sama). N u . . . tu trebuie să ştii, că ai fost în răsbel . . . (Tot mai cu admiraţie): Trăieşte ca un b e i u . . . Haine, leafă . . . ciupituri.. . Boer măi, nu ca noi, nişte proşt i . . .

Manole ( ironic):

Te pui cu norocul? Sugaciu:

Şi-acum ce-mi mai trebuie? — Cât pe mine şi în pungă . . . Mai ducă grija de-acum alţii . . . Eu ce să mai perd? — doar năravul.. .

(Porneş te îngânând cântecul . Când să ieasă din scenă să mai în toarce odată la Manole, care-1 pr ivea din urmă) :

Boer, măi, — feciorul Sugaciului. . . nu ca n o i . . . ehe i . . .

(Să p ierde dând din cap).

Manole (îşi iea pălăria şi face semnul crucei ) :

Fereşte doamne pe român, de mintea cea proastă . . .

S c e n a VIII.

J V I a n o I e ş i Ş e o l a r i i .

(Un şco la r a leargă din s tânga, ropotind descul ţ pr in colbul de pe drum. Cum dă cu ochii de Manole, se opreş te de-odată bucuros) :

A h a . . . nu-ţi mai dăm drumul de-a c u m . . .

(Se în toarce iute cu faţa înapoi, face semne din mână şi chiamă) :

Veniţi cu toţii, că uite moş Manole... Manole:

Bată-v'ar norocul, poşodicurilor. . . că nu vă mai săturaţi de răsbel . . . Las' că va veni el şi vremea voastră! . .

întâiul şcolar ( rugător) :

Să ne spui şi azi c e v a . . . (Pe depar te s 'aude ropotul şcolar i lor . Vin

cu toţii în goană, îmbrâncindu-se şi chemându-se în de ei. In t ră în scenă cu toţii, împreună cu un vârtej de colb după ei. Apucă care de ca re pe Manole cu v o r b a . . . îl t rag de mână şi-1 aşează pe butucul de lângă gard).

— Că de mult nu ne-ai mai spus n imica . . .

— Hai azi că-i sărbătoare.. . — Numai o întâmplare.. . — Şezi ici cu no i . . . — Da nu scapi de noi, ca de scai. . .

Manole (zimbeşte voios şi se lasă aşezat de băieţi pe buş tean) :

Măi.. . da poznaşi mai sunteţ i . . . tăiaţi drumul oamenilor, aşa cu nepusă m a s ă . . .

întâiul şcolar (cu ochii setoşi) : Ştii ceva de harapi. . .

Alt şcolar:

Zici că la răsboiu, erau şi harapi printre turci?

Alt şcolar: Sau cum se luptau cerchejii?

Alt şcolar. Şi cum se îmbătau ruşii?

Manole (duce manile la urechi , ca n ă u c i t ) :

Pfiu. . . Dumnezeu să vă înţeleagă, că nu ştiu pe cine să ascult . . .

întâiul şcolar:

Atunci spune, ce vrei . . . (Cu autori ta te) : Tăceţi m ă i . . .

Un şcolar (care nu se poate s tăpâni) : Cu Gri viţa c e e a . . . ce-a fost ?

Şcolarii (saltă bucuroş i şi nestăpâniţ i ) : Griviţa. . . Griviţa. . .

Manole ( luminat):

Mare foc măi băieţi şi la Griviţa. . . Tea! . . Da, d a . . .

(Râde ca de-o amintire şi dă din cap) :

Să vedeţi ce mi-se întâmplă: . . . Dădusem noi, românii, aşa iureş

până sub un m a l . . . credeam că acolo-i cetatea. . . Când colo, a ş . . . ne amăgise numai o c h i i . . . Ce-i de făcut ?. . Gloan­ţele veniau gârlă . . . şi pân' la T u r c . . . se mai întindea un ş e s . . . Ne-am cinchit cu toţii sub umărul cela de pământ şi ne-am făcut una cu e l . . . Să dăm înapoi... nu mai era c h i p . . . înainte, nu mai ştiam ce ne aştepta. . . Odată se amăgeşte ro­mânul, c'a doua oară deschide och i i . . . Cine corbii mai ştia ce ni-se pune în c a l e . . . Don' căpitan Groza să frământa pe pământ ca pe grătar. . . Numai se uita la mine din când în când. . . şi eu la el... într'o vreme mă întrebă: — Ce-i de făcut, Manole?.. Eu, care pe atâta eram pornit, zic: Să mă trag aşa pe pântece, don' Căpitan şi să văd cam ce ne aş­teaptă în drum. . . Te 'mpuşcă măi, taci din g u r ă . . . Eu îi zic: C'apoi de asta am venit a i c i . . . Noi pe ei şi ei pe noi... care cum ni-o fi s c r i s . . . El râde de m i n e . . . Nu, Manole, treabă ar fi să ştim şi noi ce-i pe a c o l o . . . Dar pe de-asupra noastră chiuiau plumbii de par'că îi bătea cu biciul de dinapoi. . . Stând noi

a ş a . . . mă mai uit eu în dreapta, trag cu ochii în stânga,.. când, ce să vezi, mai în urma noastră. . . într'un cot de pârău, erau nişte tufe de răchiţi . . . Eu de colo, z i c . . . M'am gândit la ceva don' Căpi­tane şi arăt pâlcul din v a l e . . . înţelesul ne-a fost uşor . . . Ne-am furişat câţiva şi am tăiat întâiu ca la două-zeci de pari, n'or fi fost mai mulţ i . . . I-am bătut roată în pământ aşa ca 'n chip de boloboc şi amandea băiete pe înpletit împrejur. . . Cât ţi-ai trage sufletul, ţarcu nostru gata... Apoi l-am scos din pământ, l-am prăvălit pe-o coastă. . . şi umple-1 pe urmă înă­untru cu ce te duce mintea . . . mantale rupte, câlţi dela ambulanţă, chipiuri, că­meşi . . . mă rog până n'a mai încăput . . . Don' căpitan râdea şi nu mai putea de bucurie . . . Ne-am pus amândoi în dosul butei noastre şi hai la taval . . . mână-1 băiete . . . taval, taval . . . Ţarcul se rosto­golea înainte şi noi îi dăm blende din urmă. . .

împroşcau gloanţele prin împletituri de parcă le-ar fi semănat . . . Auziam când sfârâiâ plumbul înăduşit în câlţ i . . . Că­pitanul . . . numai trăgea din când în când cu o chiana.. . îl simţiam cum se încruntă . . . Lucru curat nu vedea e l . . . Dela un timp numai, zice să ne întoarcem.. . Am tras rotogolul înapoi, haide, h a i . . . până am ajuns la adăpostul nostru. Am stat până noaptea şi apoi ne-am strecurat prin întunerec înapoi la lagăr. . . Ce-o fi vorbit Căpitanul cu cei mai mari . . . ce-o fi plănuit. . . Că apoi a doua zi la sfântul Alexandru, românii au dat năvală şi au luat Griviţa. . . Ci că în cinstea împăra­tului rusesc, Alexandru al IlI-lea, ca dar de ziua lu i . . .

întâiul şcolar: Frumos, dar i-aţi făcut . . .

Manole: Dar împărătesc. . .

Un şcolar (cu amărăciune) :

Şi drept mulţumire, ruşii ne-au luat Basarabia...

Pag. Yb_

Manole:

Iacă aici a greşit-o împăratul. . . Şcolarii (cu toţii):

Să trăieşti, moş Manole. întâiul şcolar:

Iureş băieţi. Un şcolar:

Hai de-a prinsele. (Copiii se op re sc gata de fugă şi la un

semn o po rnesc în goană pe întrecute, r id icând colbul din urmă, ca într 'un vâr te j . Moş Manole pr iveş te din urmă dus).

S c e n a IX.

M a n o l e ş i I ţ i e .

Iţic (vine din stânga, silind o vesel ie sgomotoasă) :

H e e e i . . . ce mai faci bade Manole... Nu te-am văzut de mul t . . . îmi eră dor, zic z ă u . . .

Manole ( încurcat) : Cum mă v e z i . . .

Iţic: Si tot cu decoraţii . . . ce mai cinste...

(îşi ames tecă degetele prin decoraţ i i ) : Bravo.. . Te-ai dus acolo la răsbel, da încaltea ai venit acasă om mare. . . Ştii ce, sunt de aur, bade? — câte parale fac?. .

Manole (atins): Nu-i vorba aici de parale. . . Liber­

tatea ţărei nu să plăteşte . . . Iţic:

Zou? — aşa trebuie să fie... Şi ce bătaie aţi dat turcilor!.. Ei, ce z i c i . . . Aiaia.. .

Manole : Poi, îi dusăsem destul în spa te . . .

Iţic (schimbându-se iute): Să nu-mi uit vorba . . . (îl a d u c e în

faţa scenei).

Ce facem cu datoria ceea? — ştii, s'a făcut acum tocmai două su te . . .

Manole (ş tergându-şi t âmple le în­gândura t ) :

Multe parale, doamne. . . Iţic (hotărât) :

Şi nu mai pot aşteptă. . . iacă vine săceratul şi să-mi plăteşti . . .

R E V I S T A P O L I T IC Ă ŞI L I T E R A R A .

Manole : Da nu vezi că nu s'a făcut nimica?

Iţic (iritat): Eu nu ştiu de asta . . .

Manole (revenind cu nedumer i re ) : Zece poli! . .

Iţic (vârându-se în sufletul lui Manole) : Ce-i mult pentru dta? — hai? . .

Manole : Nu zic de mul t . . . da vezi că n'am

luat decât o vadră de vin pe e i . . . Iţic:

Da de atunci, cât face?.. Manole :

Hai . . . s'o tot p u n . . . cinci l e i . . . Iţic:

Cinci lei atunci . . . da după un an s'au făcut z e c e . . . şi zece lei la alt an s'au ridicat două-zeci . . . şi când aşi sta să socotesc! . . Da eu sunt om bun, n'am pus dobândă m a r e . . . Şi apoi crezi că-i puţin de atunci? Nu uita bade Manole, că-i păcat . . . Dacă uiţi dta, ţine minte hârtia din buzunarul m e u . . . Ce, sau poate ai uitat că ne-am răfuit an după an ?. . Eu sunt bun, te-am tot lăsat . . . am schimbat numai înscrisul. . . (Râzând cu batjocură). Vezi că dta nu băgai de seamă pe atunci, erai venit dela râsbel . . . Intrai în crâşmă şi-mi z iceai . . . (încet şi respicat) jidane... Eu, ferească Dum­nezeu, nu m'am bătut cu turci i . . . Atunci, ştii, când ai venit să cinsteşti satul . . . când ti-am dat vadra de v i n . . .

Manole (descurajat) :

Mi-aduc aminte . . . Iţic :

N'am zis eu, — bade Manole, eu nu dau decât pe parale. . . D t a . . . m'ai în­jurat şi te-ai bătut în pept peste . . . (Arătând i ronic decoraţi i le) cum le zici. . . Şi ai Strigat.. . ( încet şi apăsat, vărându- i - se în suflet) te scot jidane de perciuni de a ic i . . . cum am scos pe turci din Griviţa . . . Şi eu ţi-am dat v i n . . .

Manole (apăsat): Da parale nu-mi cereai cu gura

toată. . . Mă pândiai tot când eram strâm-

torat şi atunci îmi schimbai sinetul după cum voiai . . .

Iţic ( inervat) : Şi crezi că mult am să te tot amân ?

(Ridică vocea) . Am nevoie de parale (Sbuc-nind). Ce crezi că aici eşti acolo cu turcii... (Gâfăînd). Ce, nu este judecată? n'avem jandarmi ?

Manole ( îmblânzit şi temător ) : Nu-i vorba de asta, dar n'am cum

să mă-'nchipui a c u m . . . Iţic :

Eu nu ştiu de asta . . . Eu am hârtie la mână. . . Dacă n o r fi parale. . . ai b o i . . . şi dacă mor boii până atunci . . . Ştii . . . (Tainic şi răzbunător) te SCOt din casă, aşa cum ai scos pe turci de acolo... Haaa. . . Si eu stiu să mă b a t . . . măcar Că n'am de astea. . . (întinde mâna obraznic la pieptul lui Manole).

Manole (aprins, îi dă pes te mână) : Nu te întinde, c ă . . .

Iţic: Bine . . . lasă că vom vorbi n o i . . .

(Ameninţă cu degetul şi iesă). Manole (singur, îşi ieâ pălăr ia din

cap şi r ămâne aşa pe gândur i , mirându-se la urmă singur) :

Mtatata!.. i i i

S c e n a X.

î n v ă ţ ă t o r u l ş i M a n o l e .

învăţătorul (vine repede din dreapta) : Da ce-i Manole ? ce erâ aici cu Iţic ?

Manole (trist, dă din cap) : Ia păcate, domnule învăţător. . .

învăţătorul ( într istându-se): Eraţi chiar întărtaţi...

Manole: Şt i ţ i . . . datoria c e e a . . . V'am mai

spus eu odată . . . învăţătorul:

Aha! Manole:

Mă strânge în chingi să i-o plătesc... învăţătorul (abătut şi el, îşi spune

p a r c ă sieşi, cu nedumer i re ) : Două sute de lei, dela o vadră de

vin ! . . (Rămâne pe gândur i şi se miră).

S c e n a XI.

î n v ă ţ ă t o r u l , M a n o l e , S u g a e i u .

(S'aude din s tânga chiuitul lui Sugaciu, ca re se în toarce pe drum. De-a fară):

Străjent de uliţă, m ă i . . . Da ce cre­deţi, vă jucaţi cu feciorul Sugaciului? ehei! . .

(întră fluerând în scenă. Cum dă cu ochii de învăţător , t r ece s t râmbându-se apar te şi că l ­când încet pe la spatele grupului , fără ca să-1 ieie cineva în seamă).

învăţătorul (revenind din gânduri , repetă ca într 'o recu legere ) :

Pentru o vadră de v i n . . . două sute de lei. (Rămâne împetrit) .

Sugaciu (când să iesă pr in t re culise, zice apar te , ca pentru el numai, a ră tând pe în­văţă tor) :

Aista-i de cei cu alcoolul... hâhâhâ... (Se pe rde râzând).

Manole (desnădăjduit): Şi-acum vrea să-mi ieâ sufletul, pă­

gânul ! . . (Cu revoltă) . Că-ţi v i n e . . . învăţătorul:

S s s s . . . Nu zice vorbă mare. Manole (învins):

Că nu mai ştiu ce să zic şi de drep­tatea din ţara noastră! — Am ajuns slugă la cine să nu crez i . . .

învăţătorul:

Vina a fost a noastră, dar trebuie să ne îndreptăm — Nu mai merge . . . Să căutăm calea cea bună . . . Străinii ne-au găsit nepregătiţi şi încrezători. — Eram ca nişte copii nevinovaţi, cărora le mă­nâncă cânii pânea din mâni. Azi însă am deschis ochii.

Până acum am fost copii, ni-s'a iertat, dar de-acum, ştiu eu, dacă vom tot scăpă pânea, să nu se zică că suntem proşti, sau bicisnici . . .

Pentrucă uite ce-e: (îl ieâ de mână şi-l t r age pe un buştean, aşezând u-se amândoi ca la o vorbă mai lungă).

Nu cu tânguiri şi revoltă vom birui pe duşman. . .

Ceialalţi s'au întărit din vina noastră, căci să-ţi dau o pildă: — Nu viermele e vinovat de rană, ci prima sgârietură,

în care s'au încuibat viermii . . . Ei, dacă căutam noi dela început buba, s'o fi curăţit şi spălat, nu s'ar fi format cui­barul cel putred, în care să se plodesc viermii . . .

Manole:

Ce ne mai putem face noi, de-acum? învăţătorul :

Dacă vrem să trăim, trebuie să ne scuturăm din toropeală. . .

Manole: E multă dreptate în cele spuse.

învăţătorul: De ce să ne învrăjbim în contra

străinilor, când vina cuibărirei lor este a noastră. Toată virtutea ar fi să-i lăsăm odată din spinare, căci i-am purtat d e s t u l . . .

Manole (cu ochii mari şi setoşi) :

Da domnule . . . ce bine e să mai poţi trage nădejde.. .

învăţătorul :

Când crezi în ceva, trebuie să iz­buteşti.

Manole:

Dar noi suntem săraci acum! învăţătorul:

Nu e însă totul pierdut, dacă ne-am strânge rândurile.. . E vorba de răsboiul cel nou, la care trebuie să pornim. . . Un râsboiu lung şi sfânt, în care vom lupta cu munca şi credinţa noas tră . . . La bătălia aceasta mare, vom putea lua parte cu toţii, tinerii ca şi bătrânii şi mai ales mamele . . . Şi aşa ne vom re­cuceri volnicia, vom fi ai noştri, la noi acasă. . . Veneticii? — ţine minte vorba mea: de trupul sănătos nu se leagă boala . . .

Manole (pe gânduri ) :

Aşa trebuie să fie, cum zici. învăţătorul (tot mai hotărât, se

scoală în p ic ioare şi pune mâna dreaptă pe umăru l lui Manole, ca re se r idicase şi el şi-i vorbeş te cu înbărbă tare) :

Am purtat noi răsboaie şi de sânge, am trecut prin vremuri gre le . . . şi după

ce am scăpat ţara de sabia duşmanilor, s'o perdem acum, în timp de muncă şi de pace, prin neştiinţă şi îngăduire?

Manole (urmărind cu sete) :

O să ne blasteme copiii. învăţătorul (cu ochii aprinşi ca

de-o cucer i re ) :

La lupta cea nouă atunci . . . (îi s t rânge mâna).

Manole (ca într 'o r ecu lege re ) :

Cu muncă dreaptă şi cuminţenie . . .

(Se vede venind din s tânga preotu l satului bă t rân aproape dar tot verde. Manole se r e ­t rage scoţ indu-şi pălăr ia , pe când învăţătorul întimpină pe preot cu căldură) .

învăţătorul:

Tocmai mă gândeam la Sfinţia ta. (Să iau de braţ şi t r ec amândoi în lungul

uliţei sp re dreapta) . Ce bine îmi pare că mi-ai eşit în

cale, voiam chiar . . (Se pe rd pr in t re culise cu aerul , că pun

ceva la cale). loan A d a m .

R e v e d e r e . Iníinde braţul tău spre mine, Cuprinde-mă la al tău sân, Ca floarea pe-o mlădiţă verde La pieptul iău vreau să rămân.

De ce nu vreai să spulberi norul Ce 'nlunecă privirea ia! De-am fost o clipă de 'niunerec, Un veac ţi-am fosi curată stea.

De-am fost o lacrimă pierdută Ţi-am fost şi cântecul senin Ţi-am fost limanul de odihnă, De-(i fui odată un suspin.

Cuprinde-mă la al tău suflei, Înseninează fruntea mea, Redă-mi comoara ce o lume Azi nu poate să mi-o redea 1 . . .

I. U. Soricu.

P e t ă r m . 1

Cu-aceeaş patimă în suflet Privesc nedumerii în zare. — Sălbatecă vi-i hora, valuri Turbate şi spumegăfoare.

Ce vuet surd, ca glas de codru Izbit în faja de furtună, Când arbori, frunze, flori şi ape Vuesc cu groază împreună.

Prin undele, ce bat în ţărmuri Ca luptătorii în cetate, Luntraşul istovii îşi poartă Lopetile îngreoiate.

Şi nu ştiu cum îmi vine-acuma Când el s'afundă 'n valuri: par'că Eu m'aş simţi cu mult mai bine Lângă luntraş, colo pe b a r c ă ! . . .

I. U. Soricu.

Din posesiunile Domnilor Ţării româneşti în Ardeal. — Vinţul şi Vurperul. —

Se ştie că Vlad-Vodă Ţepeş (1456—1462) a fost cel din urmă domn al Ţării româneşt i , care a stăpânit în mod efectiv Amlaşul şi Făgă­raşul, ca feude ale coroanei ungureşti ]). Urmaşii săi, afară de un singur caz la 1503, nu-şi mai afirmară pretensiunile pentru stăpânirea acestor două vechi posesiuni româneşti t ranscarpatine, decât menţinându-le în titlul lor de domnie până departe în seci. XVII 2 ) . Trei din ei însă — Radu IV cel Mare ( 1 4 9 6 - 1 5 0 8 ) , Radu V dela Afumaţi (1522 1529) şi Radu VI Paisie (1535— 1545) — dobândiră noi stăpâniri în Ardea l 3 ) . Şi a n u m e : cel dintâiu — Ştremţul (Aldiod) şi Gioagiul de sus (Felgyogy); cel din urmă — Vinţul de jos (Alvincz) şi Vurperul (Borberek) cu satele româneşti (possessiones valachorum) ce ţineau de ele: Inuri (Aorsómezö), Cârna (Karna), Răcătău (Rakató), Sibişani (Szebesen) şi Ascuta

(Vashegy) 4)-Istoricul pe scurt a! acestor două din urmă

posesiuni îl găsim cuprins în raportul comisarilor (Paul Bornemisza, episcopul Vesprimului, şi George Vernherus) trimişi de regele Ungariei la 1552 în Ardeal să cerceteze veniturile fiscale ale ţării, — raport în care se arată că Ludovic II (1536—1526) cedă Vinţul şi Vurperul — ce până atunci aparţ ineau naţiunii săseşti - lui Radul, Voevodul transalpin, primind în schimb dela el cetatea Poenari din Ţara românească (arce Trans­alpina Ponayer dicta). Aceasta ca chezăşie a cre­dinţei şi bunei înţelegeri de amândouă păr ţ i le 5 ) ,

') D. O n c i u l , Ti t lu l lui M i r c c a cel Bă t r ân şi p o s e ­s iuni le lui, în Convorbiri literare X X X V I I (190a 1 , 228 sq.

2 ) A p r o a p e c o n s e c v e n t p â n ă la M a t e i u B a s a r a b ; d u p ă a c e e a la C o n s t a n t i n Ş e r b a n B a s a r a b şi, d u p ă câ t n e a m i n t i m , la G i i g o r e s c u Gh ica .

3 ) Onc iu l , ibidem, 230 1. Mai d e a p r o a p e a t r a t a t c e s t i u n e a Păr . C a n . B u n e a , în Vechile episcopii româneşti, Blaj 1902, 28 32.

4 ) B u n e a , ibidem, d u p ă K ő v á r i L á s z l ó . - T o a t e lo­ca l i t ă ţ i l e e n u m e r a t e aci s u n t în c o m i t a t u l Albe i d e j o s (Vinţu l şi V u r p e r u l p e M u r e ş , faţă în faţă, p u ţ i n m a i j o s d e Alba - Iu l i a l F a p t u l c ă în Documentele Hurmuzaki (II 2, 572) se g ă s e ş t e Algyogy în loc d e A l d i o d ( cum s e n u m i â p e a tunc i Ş t r e m ţ u l ) a l ă c u t să s e c r e a z ă că e v o r b a d e Gioag iu l d e j o s , d in c o m i t a t u l I l u n i e d o a r e i . P e n t r u c e l e d o u ă G ioag iu r i , N Io rga , Neamul românesc în Ardeal şi Ţara ungurească, B u c u r e ş t i 1906, I, 252 sq. şi 394 sq . A s e m e n e a p e n t r u Vin ţ , ibidem, 229 sq

5) H u r m u z a k i - D e n s u ş i a n u , Documente II —4, 721. — E v o r b a d e c e t a t e a n u m i t ă a s tăz i , p r in in f luen ţă l i t e r a ră , a lui Ţ e p e ş - V o d ă (căru ia Cronica Tării îi a t r i b u e z id i rea , în C ă p ă ţ î n e n i , c o m . C o r b e n i , j ud . A r g e ş . Cf. Marele dic-

aşa dar întru reînoirea vechilor raporturi politice, pentru care mai de mult, în seci. XIV şi XV, se dăduse Domnilor noştri Amlaşul şi Făgăraşul , iar acum, la începutul seci. XVI, Ştremţul şi (iioagiul de sus ').

Cesiunea pare a se fi făcut în anul dintâiu al domniei lui Radul dela Afumaţi şi a ÍoíX pusă în legătură cu desele refugieri din acest an ale Domnului român in Ardeal, pentru a găsi adăpos t şi a căută ajutor împotriva lui Mehemed-Beg la Voevodul transilvan loan Szapolyai 2 ) . Căci din 1522 se crede a fi diploma prin care Capitolul din Alba-Iulia introduce pe noul stăpânitor în posesiunea domeniilor de curând confer i te 3 ) , cari, după cum se spune în raportul citat, fură ocupate, în numele Domnului român, de loan Szalathay*). Sarcina acestuia erâ, negreşit, de a strânge veniturile cuvenite stăpânului său, veni­turi ce, pe atunci — sub Vojvodis Transalpinis — se arată a fi fost, numai dela satele depen­dente, de trei sute floreni anua l 6 ) .

Radul stăpâni Vinţul şi Vurperul până la sfârşitul vieţii. Cu moartea lui (2 Ianuarie 1529) cestiunea moştenirii acestor domenii se deschise. Cei dintâi competitori fură, fireşte, vechii pose­sori, Saşii. Intr 'adevăr. în o scrisoare a lor cătră Arhiducele Ferdinand, din 6 Ianuarie 1529 — • patru zile deci in urma uciderii lui Radul — după ce arată că prin moartea Voevodului mun­tean, Vinţul şi Vurperul şi-au recăpătat vechia libertate, se roagă, ca nişte credincioşi supuşi ce-1 recunoşteau ca rege al Ungariei, să nu dăruească nici unuia din solicitatori aceste

lionar geografic al României, a d n o m e n , şi a r t d-lui V. G. S t e p h a n e s c u în rev. Arhitectura I 119061, No 1.

C ă în P o e n a r i r e z i d a t p e v r e m e a lui R a d u l d e l a Afumaţ i g a r n i z o a n ă u n g u r e a s c ă , e d o v a d ă s c r i s o a r e a lui Nie. T o m o r i , c a s t e l a n u l F ă g ă r a ş u l u i , d a t ă în A r g e ş la 10 S e p t e m v r i e ( = S a b b a d o p o s t f e s tum N a t a v i t a t i s M a r i a e ) 1524 c ă t r ă S ib i i en i , p r in c a r e - i r o a g ă să l a s e l i be r ă t r e ­c e r e n e g u s t o r i l o r c e a d u c p rov iz iun i în c e t a t e a d e l a P o e n a r i ( ad Cas t rum P o y n a r ) . C o p i e la A c a d . R o m . Cf. N . Io rga , Stud, şi Doc, III , p . X L V I I .

' ) O n c i u l , /. c. -) B u n e a , c„ d u p ă Szi lágy S á n d o r , 3 ) H u r m u z a k i - D e n s u ş i a n u , Documen'e 11—3, 408 .

D o c . se c u n o a ş t e n u m a i d i n t r ' u n s c u r t r e g e s t c o m u n i c a t d e E d e r lui E n g e l {Geschickte der Moldau und Walachey I, 204), în c a r e s e s p u n e c ă anu l e rup t , d a r că, d u p ă t i t u l a t u r a r e g e l u i L u d o v i c , s e c r e d e a fi 1522.

4 ) H u r m u z a k i - D e n s u ş i a n u , Documente I I—4, 721 . 5) Ibidem, 722.

domenii , până ce rnai întâiu nu se vor revizui drepturile lor x ) . Cu alte vorbe — tari pe aceste drepturi — Saşii reclamau vechile lor bunuri .

Dar cuvântul hotărîtor în această cestiune nu putea fi, atunci cel puţin, la Ferdinand, ci la rivalul său loan Szapolyai, stăpânitorul de fapt al ţării. Şi dela acesta, probabil, Vinţul şi Vur-perul au tost solicitate de cel al doilea compe­titor la moştenirea lor, de succesorul în domnie al lui Radul dela Afumaţi, dela Moise-Vodă Ba-sarab (1529—1530), Domnul Turcilor şi deci par­tizanul Ardelenilor. Căci în această afacere — pro ratione Vincz et Borberek — se găsiâ la 1 Iulie 1529 un trimis al noului Voevod român în cetatea Sibiiului 2 ) .

Ferd inand nu satisfăcu cererea Saşilor şi nici Szapolyai pe a lui Moise Basarab 3 ) şi cu atât mai puţin, dacă cumva ea se va fi tăcut, pe a succesorului acestuia Vlad-Vodă (1530— 1532), despre care un act omagial al lui Radul Paisie cătră regele Ungariei din 7 Ianuarie 1543 ne spune hotărît că a fost cu totul devotat Im­per i a l i lo r 4 ) : Vinţul şi Vurperul au rămas vacante până la 1532, când doi noi competitori la stă­pânirea lor se iviră: George Reicherstorffer, cu­noscutul sol la curtea lui Petru-Vodă Rareş şi autor al Horografiei Moldovei din acea vreme, care le solicita dela Fe rd inand 6 ) şi Niculae Ko-czárdy, castelanul cetăţii Visegrádul de Sus, care le şi obţinu — perpetuo jure — la 2 Martie ( = Sabbato proximo ante Dominicani Oculi) dela Szapolyai 6 ) .

Dela Koczárdy Vinţul şi Vurperul trecură — cumpărate fiind cu opt mii de floreni — în posesiunea lui Ştefan Majlăth, Voevodul Ardea­lu lu i 7 ] , care le stăpâni până când, t recând în partea lui Ferdinand, se răzvrăti împotriva lui Szapolyai (Octomvrie 1529). Atunci acesta, des-posedând pe rebel de bunurile sale, îi luă cu puterea — per violentas manus — domeniile cumpărate 8 ), pe cari se pare că începu acţiunea de răzvrătire 9), restituindu-le lui Radul Voevodul Ţării româneşti , »cujus vetusto jure fuisse per-hibentur«, — zice Antoniu Verancsics într 'o scri­soare adresată curând după aceea Episcopului loan Statilius din Alba- lu l ia 1 0 ) .

') Pub. în Archiv, des Vereines für siebenbürgische Landes-Kunde, N F . X X V I , 627 8.

2) Hurmuzuki-Iorga, Documente, XI, 853. 3) Iorga, Studii şi Documente III, p. L. 4 ) Hurmuzaki, Documente II— 1, 2 4 0 - 1 ä ) Hurmuzaki, Documente I I—1, 82. 6 ) Ibidem,

I I - 4 , 25 şi 471. 8 ) Ibidem, 471. 8) Ibidem, 663. 9 ) Şincai, Cronica Românilor, ed. 2-a, II, 278. 1 0 ) Hurmuzaki, Do­cumente II - 4, 237.

Aşadar Radul Paisie dobândi Vinţul si Vur ­perul pe temeiul vechilor drepturi ce le-ar fi avut asupra lor. Engel credea că donaţ iunea s'a făcut ca răsplată a ajutorului pe care domnul Ţării româneşti l-ar fi dat lui Szapolyai în timpul pregătirilor militare începute în Ardeal, înainte de a se cunoaşte scopul marei expediţiuni tur­ceşti din 1538, îndreptată, cum se ştie, împo­triva lui Petru-Vodă R a r e ş 1 ) . Lucrul nu se mai poate susţinea. Dar, evident, ţinând seamă de împrejurări, noua cesiune a domeniilor mureşene s'a făcut şi cu scopul de a atrage in partea re­gelui maghiar pe Voevodul român în lupta pentru coroană ce, încetată câtva t imp prin pacea dela Orade (1538), reîncepea acum din nou cu Imperialii.

Moartea lui Szapolyai, întâmplată curând după aceasta (22 Iulie 1540), nu aduse nici o schimbare în posesiunea domeniilor dela Vinţ şi Vurper , pe cari Radul Paisie le stăpâni până la sfârşitul domniei sale, încasând, ca şi fratele său Radul dela Afumaţi, veniturile cuvenite. Faptul reese l impede din raportul menţionat la început, al comisarilor regelui F e r d i n a n d 2 ) . Căci dacă cumva vre-o schimbare s'ar fi ivit în posesiunea acestor domenii , fără îndoială că ea ar fi fost menţ ionată .

Cu sfârşitul domniei lui Radul Paisie (1545), se încheie stăpânirea efectivă a Domnilor români în Vinţ şi Vurper, rămase acum la dispoziţia lui Martinuzzi, locotenentul regesc al ţării, care le ţ inu pentru sine sau, mai bine, pentru combina-ţiunile sale politice. Astfel el transformă mănă­stirea Predicatorilor — din care Koczárdy încă îşi făcuse reşedinţă — în castel d o mn esc 3 ) şi conferi unul din satele româneşti ce am văzut că ţineau de domeniu lui Petru More 4 ) . In sfârşit, se pare că aci, în Vinţ, eră acel »unum castellum« pe care »Baratul«, cum îi ziceau şi ai noştri, îl dădu în 1547 ca locuinţă Vistierului Barbul din Ţara românească, ce, fugind de urgia lui Mircea Ciobanul, trecu munţii împreună cu alţi tovarăşi, să caute mântuire şi adăpost în Ardea l B ) . Pri­beagul, ginere al tiranului său domn şi poate chiar fiu (natural) al lui Neagoe-Vodă Basarab 6 ) ,

') Engel, Geschichte der Moldau und Walachey, Halle 1804, I, 215 nota.

2) Hurmuiîaki-Densuşianu, Documente II 4, 722. De altfel singurul care era îndreptăţit a reclama Vinţul şi Vurperul, Ştefan Májlath, se găsiâ în tot acest timp în captivitate la Turci, iar fii săi abia în 1551 reclamară dela regele Ferdinand, prin dieta din Târgul-Mureşului, restituirea posesiunilor cumpărate de părintele lor şi con­fiscate cu puterea. Ibidem, 663. s ) Ibidem, 721.

4) Ibidem, 722. 5) Ibidem, 417. 6) Iorga Documente-Hurmuzaki X I , p. III şi Pretendenţi domneşti, în Analele Academiei Române, seria 2-a, XIX, 227.

merită desigur o atare locuinţă, de care însă el nu avü parte mai îndelungată. Căci re­clamat fiind la Sultan de răzbunătorul său socru, în urma unei scrisori dojenitoare şi ame­ninţătoare ce primi dela Poa r t ă 1 ) , Martinuzzi ttebui să îngăduească ca protejatul său să fie prins si dus în Ţara r o m â n e a s c ă 2 ) unde Mircea-Vodă Ciobanul puse de îi tăie capul la 22 Apr. 1548 3 ) .

Dar, pe lângă faptul foarte însemnat că a fost posesiune a Domnilor din Ţara românească, — Vinţul mai stă în legătură cu trecutul nostru si prin împrejurarea că aci a fost închis şi apoi ucis Aron-Vodă, domnul Moldovei. întâmplările sunt b ine cunoscute: nevoind a se infeodâ cu totul lui Sigismund Báthory şi trădat de Hatmanul său Ştefan Răzvan, Aron-Vodă fu prins în ziua de 23 Aprilie 1595 de garda ungurească ce-o avea pe lângă sine şi predat lui Gaşpar Komis şi Francisc Daczo, trimişii Principelui Ardelean. Aceştia îl trecură munţii împreună cu soţia (Stanca Doamna), cu fiul (Bogdan-Vodă) şi ave­rile sale. La 10 sau 11 Mai prisonierul Voevod se găsiâ în Braşov 4 ) , unde, cu un an mai înainte, se făcuse ctitor bisericii Sf. Nicolae din Schei.

' ) H u r m u z a k i - D o n s u ş i a n u , Documente I I—4, 417. 2) Ibidem, 4 i 8. 3) Io rga , Documente X I , /. c. *) D u p ă I. Istoria lui Mihai- Vodă Viteazul, Bu­

c u r e ş t i ' 1904, I, 249 - 2 5 4 .

pe care o isprăvi de zidit, o împodobi cu zu­grăveli, o dărui cu toate odoarele şi o întări cu venit de douăsprezece mii aspri pe fiecare an 1J. Dela Braşov Aron-Vodă fu dus şi închis în ca­stelul domnesc dela Vinţ, unde amintirea asa­sinării lui Martinuzzi (17 Decemvrie 1551) îi va fi fost un semn al sfârşitului tragic ce i-se pre­gătise. Şi, într 'adevăr, după doi ani de temniţă grea şi amară, nefericitul Voevod fű înveninat din porunca lui Sigismund Báthory 2 ) , pent rucă , scrie Mihai-Vodă Viteazul în cunoscutul său me­moriu adresat împăratului Rudolf II, a voit să asculte de Măria Ta, şi nu de Principele Ar­dealului 3 ) .

Nefericitul său mormânt nu se mai gă­seşte la Vinţ »Vantul a măturat de mult — scrie dl Iorga, care 1-a căutat zadarnic în două r ându r i 4 ) — cenuşa aceluia căruia i-s'a zis cel rău, mai înainte de a i-se putea zice cel nenorocit*. Singurul lucru ce mai mărturiseşte astăzi acolo, lângă cursul lin al Murăşului, tragicul sfârşit al lui Aron-Vodă, sunt ruinele castelului domnesc de osândă şi peire.

A l e x . L ă p e d a t u . ') Istoria bisericii Scheilor Braşovului, p u b . d e d. St.

S t i n g h e , B r a ş o v 1899, 174. 2) S î rbu , op. cit, 253 . 3 ) P a p i u , Tcsaurul de monumente istorice I . 254, 4 ) Io rga , Neamul Românesc în Iransilvania şi Ţara ungurească I, 229.

S c r i s o a r e . . . . Şi iar suspini şi p l â n g i . . .

De doruri ne 'nţelese iar inima-ţi o frângi, Şi caji nemângăiată, la rândul de scrisoare, Ce mâna mea 'nfr'o clipă 1-a scris tremurătoare... Şi cum mă ştii departe, de tine 'nsfrăinaf, Prin alte, noi tărâmuri visând neîncetat, Te biruie-aşteptarea şi-amarul despărţirii, Şi 'nvinsă cazi de-apururi, durerii şi gândirii! — înseninează-ţi fruntea şi 'nalţ'o tot mai lin;

Eşti tânără, frumoasă şi mândră ca un crin, Iar inima-mi te simte în doru-i, ca alt' daiă, De-al urii întunerec rămasă ne 'ntinată. 0, stinge-ţi dar ispita din ochi-ţi mai curând, înlătură din suflet durerea ori cărui gând Ce se perindă 'n minte-ţi; în zâmbetele tale, Fă lumea amintirii din nou să se răscoale, Ca 'n şoapte plutitoare, să simţi venind din nou, Seninul fericirii — al dragostei ecou.

<g. .Papazissu.

De ce nu sunt eu trandafirul? Zâmbeşte dulce trandafirul In faţa 'naltelor fereşti, Şi veşnic cată înlâuntru: — Atunci la geam tu te iveşti, Şi-fi reasemi capul de fereastră; Clipeşti din gene tot mai lin, Şi-ţi dai pe spate părul galben, Iar sufletu-ţi de doruri plin,

II simţi aprins ca o văpaie, Când capu-ţi pleci spre trandafir Sâ-i rupi petalele cu gura; Surâsi uşor, apoi te miri, Te miri că-ţi se aprind obrajii... Şi ochii tăi rămân pierduţi. — De ce nu sunt eu trandafirul, Să mă desmersi să mă săruţi?...

P. Papazissu.

U n P s e u d Omenimea e dividată în două tabere , cari

pe lângă toată adheziunea ur iaşă ce esistă între ele, prezintă tendinţe con t ra re , sau mai bine zis poar tă între sine o luptă pent ru exlusiva ajungere a unei ţinte. Lupta se dă în cursul miilor de ani, cu învingeri , cu desastre , cu veacur i de subjugare , cu puternice rescoa le şi reacţ iuni . E lupta dintre două sexuri , lupta pent ru putere . S'a început din vremile închegă­rii celei dintâi horde , a dat naş te re mat r i a rcha-tului pre is tor ic , a condus la în locuirea lui prin pa t r ia rcha t — o u rmare firească a obştescului obieeiu de a răpi temeile t r ibur i lor s treine —, a condus la desăvârş i ta subjugare a femeii, la impotenta ei zeificare din evul mediu iar azi la mişcăr i le femeniste, car i cer deocamdată d rep ­turi egale cu cele ale bărbaţ i lor . Es te aceasta o luptă rea lă şi continuă, cu toate res t impur i le de aparentă pace . Crea rea aces te i păci, c red că este cea mai însemnată dator in ţă şi neces i ta te a veacur i lor u rmătoare . Genera la cul tură şi în­ţe legerea adevăra te lo r in terese îi va da odată naş te re .

Obiectul de azi al acestei lupte s t răvechi , postula te le femeniste au să-şi ajungă real izarea, cu toată opoziţia ce li-se face. încetul cu înce­tul, para le l cu se lec ţ ionarea unei mulţimi de^ femei în adevăr intelectuale, cu abandonarea exageră r i lo r anormale ce le găseşti azi la ma­jor i ta tea femeilor emancipate. Când se va fi a les aceas tă mulţ ime ideală de femei, va urma deplina emanc ipa re de sub tutoratul bărbătesc^ emanciparea economică, căreia îi urmează in-mediat cea socială. Va însemna aceas ta o nouăj! e ră în vieaţa omenimii , va desfiinţa atomul nu;, p rea sănă tos al societăţii m o d e r n e : familia, iarj socie ta tea nouă, întemeiată pe coincidinţa inte­rese lo r tu turor , va termina p rocesu l de pace şi egal izare prin in t roducerea dragost i i l ibere. Acesta este viitorul ideal. Un vii tor condiţionat de o mulţime de t ransformări p remergă toa re .

Azi, în mijlocul instituţiilor şi prejudiţi i lor sociale între car i trăim, nu s'a putut ajunge nici la cel mai mic g rad de independenţă economică a femeii. Să nu luăm în cons idera re minimul promil al ace lo r femei, car i formează e scep ţ i e ; ' este aşa mic aces ta , încât nebăgarea lui în sea­mă nu se poate imputa nici ca p re t e ra re n ; c i ca ignoranţă. Câte sunt femeile cu pregăt i r i , ca r i le as igură t ra iu l fără să fie silite a r e cu rge la odiosul jug al căsătoriei , sau la un ajutor dela vre-un om aproape de ea ? Şi câte sunt fe-

o p r o g r e s . melle, car i câştigă cu munca fizică şi să nu fie silite să r ecurgă la aceleaşi mijloace sau fără să fie înjenunchiate sub povara traiului inde­pendent , căzând până la prosti tuţ ie, ca re le asi­g u r ă un t imp oa reca re plusul fără care nu pot fi. Des igur minim!

Ce efect a re azi in t ra rea femeilor în ce r ­cur i le de activitate rezerva te pană acum băr ­ba ţ i lo r? E aceas tă in t ra re în adevă r un p rogres , cum îl numesc unii? Es te ea u rmarea înaintări i sociale a femeii?

Intrarea femeii în masse în terenul indu­str iei a prezenta t deja fenomene, car i r ăspund îndeajuns aces tor întrebări . Fenomene le ob venite pe terenul de activitate pur intelectual sunt prea r a r i decât să le putem lua de carac ter i s t ice .

Invenţii le tehnice ale veacului t recut şi al acestuia ce l 'am început au p rodus o adevăra tă revoluţ ie în industr ie . A fost un adevăra t mers triumfal calea, ce au făcut-o unele maşini de producţ iune . Au cupr ins întâi fabricile mari , au pă t runs apoi în industr ia de mijloc, lăsând deopar te numai liniştitul atel ier al meser iaşului mic. Au fost primite cu urale de bucur ie : Se vor înmulţi p roduc te le în propor ţ i i u r iaşe ; vor fi mai bune; spesele de p roduce re vor scădea uimitor, va scădea în u rmare şi preţul de cum­p ă r a r e a p roduc te lo r industr ia le , le vor putea avea şi cei mai lipsiţi, vor aduce genera la mul­ţ u m i r e . . . Ştim cum ş'au împlinit maşinile acest măre ţ rol p r o r o c i t . . . E le au cauzat în primul rând in t rarea femeii în industr ia mare . Ele, şi nu pret insa înaintare cul turală a femeii.

în locul muncei grele, fizice, ca re o pu­teau suporta numai bărbaţ i i s'a in t rodus o muncă uşoară la apariţ ie, ca re se mărgineş te la îna-n u a r e a maşinelor pur ta te de pu te re moar tă . O muncă, care nu oboseş te braţele, nu-ţi rupe spi­narea , nu te face să doreşti un sfert de ceas l iber să poţi odichni pe masa de atelier , o muncă uşoară, câteva m i ş c ă r i . . . dar care îti sapă zi de zi sănătatea, îţi apasă zi de zi tot mai adânc coşul pieptului, îţi brăzdează pe faţă tot mai multe cre ţe t impurii , îţi dă ochi lor ape tulburi , pierdute, bătrâneşt i . O muncă u ş o a r ă . . . o faci şezând, două t re i m i ş c ă r i . . . 0 pot face şi femeile, nu t rebuie puterea braţelor . Şi fe­meile ispitite de bănişori i car i iar putea şi ele câştiga, p leacă în lungi ş i reaguri spre uşa fa­bricii , unde le aşteaptă faţa zimbitoare a înţe­legătorului p ropr ie ta r .

Indust r ia textilă până la începutul veacului t recut e ră exluziv o ocupaţ ie bărbătească . Se cerea o pu te re deosebită . La finea deceniului p r im al acelui veac s'a inventat maşina de ţesut una dintre cele mai geniale şi mai complicate invenţii. Ajunge o minimă pu te re pent ru a câ r -mui bra ţe le de fier, car i poar tă enormele speteze avântă suveici le cu o iuţală uimitoare. Un braţ de femeie ajungea. De sine înţeles, maşina de ţesut s'a aplicat mai întâi în Anglia, unde înfloria de veacur i o vestită industr ie textilă. Lângă atelierul destul de mic al ţesetorului de până acum şi a fabricilor primitive, se ridică enorme fabrici, aranjate cu nouăle maşini. Fabr ic i le aceste a t rag un anumit număr de bărbaţ i şi femei, p roduc o mare canti tate de producte , le desfac în masse, cu pre ţur i mai mici decât preţul de pană atunci. Pa t r i a rcha la industr ie mică de casă nu poate supor ta concuren ţa de­schisă astfel, bărbaţ i i sunt siliţi să între tot mai mulţi şi mai mulţi în atel ierele mar i de fabrică. Plata bărbaţ i lor se acomodează după ceia a femeilor, caid pres tează acelaş lucru; e aşadară mică, neasămăna t mai mică decât venitul, ce-1 avea odinioară în atelierul său scutit de valu­rile unei aşa mari concuren ţe . E a nu ajunge suma de lipsă pent ru traiul familiei. în curând soţia munci torului îl urmează în fabrică, mun­cesc amândoi să poată chinui pană la p rox ima sâmbătă. Suma de femei a t rase astfel pe piaţa muncii fac inconşt ient o mare concuren ţă bă r ­baţilor; cău ta rea puter i lor de muncă scade din zi în zi, pa ra le l cu ea scade şi răsplata muncii ; c o n c u r e n ţ a împotr iva ce lor rămaşi încă acasă, creşte în propor ţ i i mar i în u rma scăder i i spe-se lor de producţ iune , si leşte tot mai mulţi in­dustr iaşi independenţi , să între în legături le fabricii. Şi aces t p r o c e s se continuă fără între­rupere , ajutat de păcă tosu l l iberal ism economic — nume ademeni tor —, care nu pune grani ţă desvoltări i economice , nici când se prezintă astfel de fenomene, ci o încrede „puterii cohe -ren te" , ca re conduce vieaţa economică.

„Urmăr i l e acestei „ independenţe econo­mice'" a femeii -•- aşa numesc mulţi această miser ie — ni-le poves tesc mai cuvântă tor cifrele statisticei. Creş te rea plăţii munci tor i lor textili din Anglia în cursul veacului t recut prezintă un disparent minim asămănându-o cu c reş te rea ei în acele ramur i ale industriei , unde nu au pe ­netrat astfel de e lemente conturbă toare . Dacă vreţ i , e un p r o g r e s în acest neînsemnat plus. Insă un p r o g r e s relativ, ca re asămănat cu mă­r i rea genera lă a plăţilor, cu ieftinirea enormă a banului şi cu r id icarea generale i b u n ă s t a r i ,

prezintă un r eg res înspăimântător . — Şi s ta ­tistica mortali tăţ i i copii lor! Aceştia sunt numer i i cei mai mult spunători . î n butul genera le i r idi­cări a higiénéi masselor , înpotr iva scăder i i m o r ­talităţii copii lor ce s'a observat în t impul din urmă, în ţ inuturi le industr iei mar i textile — s t ingerea mici lor vieţi se ridică din an în an cu sume mari .

Şi aces ta e numai un exemplu. Ace la ş p r o c e s deşi poate nu în acest tac t acce l le ra t — se desvoal tă în toate industri i le unde au î n t r ă t femeile. Să ne aducem aminte de fabricile c a r i lucră cu maşini de tors , de fabricile mar i de ţigle, fabricile de cement şi mai ales de indu­str ia tutunului .

Pre tu t indenea aceleaş i cauze, aceleaşi u r ­mări. Capitalul esploatează invaziunea femeilor, ext inde tot mai mult te renul care poa te cupr inde şi munci toare ; bărbaţi i câşt igă tot mai puţin, în u r m ă eventual ajung fără apl icaţ ie; câş t igul nu acope re nici pe depar te t rebuinţele vieţi i , mizeria creş te din zi în zi şi cu ea boale le , cr imele, alcoholismul, prosti tuţia. Rezul ta te le „ p r o g r e s u l u i " . . .

Sau observa t funestele u rmăr i ale aceste i concuren te între munci tor i si munci toare . S'a ce rca t remediul . Azi este încă o p rob lemă n e ­utra l izarea noului e lement; o problemă, c a r e devine din zi în zi mai actuală, deodată cu p rog resa rea par t ic ipăr i i femeii în industria m a r e , deodată cu p rog resa rea tehnicei .

Muncitori i ajunşi la cunoşt in ţa cauzei m i ­zerii lor au porni t în nenumăra t e rândur i m i ş ­căr i înpotr iva munci toare lor . Adesea femeile s'au a lă tura t mişcăr i lor cari ce reau măr i r ea plăţii. Greve le urmate din astfel de postulate nu au dus niciodată la rezultat . Fac bărbaţi i g revă? sunt o mulţ ime de femei cari sunt gata să le ia locul. Ia r greve le comune se sfărşiau curând , p u r u r e a cu un fiasco p rovoca t în pr ima linie de necons tan ţa şi neorganizarea munci toare lor . O organizare a munci toare lor ajunse la în ţ e l e ­ge rea stării lor, o sol idari tate a l o r cu bărbaţ i i poate a r ajunge ceva Dar cât este p â n ă la aceas tă organizare şi solidari tate, şi cât de p r o ­blematic e rezultatul şi celei mai bine conduse g reve ! Azi, e aproape un optimism exagera t să crezi în astfel de rezul ta te . — Unii mai p r o p u n o emigrare în masse din ţ inuturi le industr i i lor de felul ce lor amintite. E o p rob lemă foar te grea, dacă ne gândim câte sunt motivele e c o ­nomice şi ex t raeconomice , car i leagă o p o p u ­laţie de pământul ei. Şi oa re locul celor ce s 'ar duce ca să uşureze soar ta ce lor rămaşi, o a r e nu l-ar cupr inde în cu rând naivi m u n c i t o r i

Pag. 24.

s t re in i? — Mai corec tă ne apare o altă p r o ­punere . Statul să organizeze p lasarea rami lor de industr ie . Să nu permi tă cong lomera rea şi centra l izarea rami lor amintiţi, ci să îi împartă în forma aceia, ca pe un anumit te r i tor să funcţioneze fabrici, a că ro r fel de p roduce re permite in t ra rea femeilor, alături de fabrici, car i dau apl icaţ ie numai bărbaţi lor . Astfel s'ar pune stavilă concurenţe i , fiind două pieţe de muncitori , una de bărbaţ i şi alta de femei, cari nu pot pene t ra una în alta. Dar unde avem asi aceas tă pu te re a statului şi mai ales unde avem această tendinţă mare de a ocrot i atât de mult munci tor imea în potr iva in terese lor capitalului pe r sona l? Şi cine ne poate as igura că tehnica nu va in t roduce şi în industr ia de fer, în in­dustr ia lemnului , a minelor etc. astfel de maşini car i vo r deschide femeilor şi aces t te ren care a r avea menirea să cont ra lanseze ? Şi ce se fac ramii de indrust ie car i sunt legaţi de loc ? Si încă o sumă de întrebări , car i t rebuie să ne facă să ne îndoim şi despre rezul ta tul acestui mod, ca re în teor ie ni-se pa re atât de acomodat .

Des legarea acestei probleme, credem, că se va naş te odată cu învingerea tendinţii ce pa re a se manifesta tot mai mult în legislaţiu-nile s ta te lor mode rne : cu par t ic iparea direct ivă — deşi adeseor i cam brutală — a statului în vieaţa economică ; odată cu democra t izarea sta­te lor şi după rea l izarea unor însemnate postulate

social is te; cu decadenţa puteri i capitalului privat cu averea capitalului economic comunist ; în fine cu aceia r id icare a conşt i inţă şi inteliginţii femeilor dor i toare de independenţă, ca re va p roduce o înţeleaptă organizare .

Am marca t aces te caracter is t ice urmăr i a intrări i femeii în industr ie cu gândul să a ră tăm cât de neîndreptăţ i tă este p reamăr i r ea acestei pre t inse emancipăr i economice . Şi nu sunt aces te s ingurele u rmăr i t r is te! Şi aces te urmăr i se ara tă de fapt şi mai ales se vor ivi în viitor în toţi ramii de activitate în car i va întră un nu­m ă r însemnat de femei. E de lipsă o prealabi lă s t ra formare a întregii vieţi economice , ca să ajungă femeia la acea independenţă, ca re şi-o pune azi de ţintă — şi a cărei corec t i ta te şi îndreptă ţ i re ştim să o înţelegem şi să o apro­băm — fără să fie urmată ea de apariţii bolnă­vicioase. Şi şi atunci, va t rebui să fie deja r i ­dicată femeia la ace l g rad de cul tură şi eman­c ipare sufletească, ce l'am amintit mai sus Ar lipsi temelia înt regei zidiri, să l ipsească această r id icare cul turală. Tendin ţe le femeniste de azi, abs t răgând foarte desele exageră r i — pa r a ne da proba unei desvoltăr i conşti i şi sănă toase sp r e acest ideal.

Dar amintitul p r o g r e s de azi este un p seudoprog re s !

München. I u n i o r .

C â n t i.

Flori albastre cresc şi asi In grădina noastră, Şi-astăsi răndunele vin Stol din sare albastră.

Numai tu de când te-ai dus Draga mea pierdută, Alte sări te-ascund în sân Şi mi te sărută.

Cântă 'n văi privighetori, Inima-mi se frânge: — Vei mai reveni 'napoi Ori în veci te-oi plânge?

e e e. Răsărit-au mii de crini In grădina noastră: ---Bate-mi vântule mai lin De astăzi la fereastră.

Adu-mi iar parfum de flori, De părăuri şoapte, Cântec de privighetori Să m'alinte 'n noapte.

Iar când luna pe fereşti Varsă rase albe, Tu să-mi spui ca 'n vremi poveşti, Cu copile dalbe.

P. Papazissu.

G L O S S E . Dr. Vaier Moldovan.

Democraţie? E ştiut că la postul de comite suprem după

lege nu se cere nici o cualifîcaţie. Ca să poată fi cineva notar pe sate

t rebuie să aibă maturi ta te şi se fi absolvat cursul administrat iv de un an.

Iar şeful unui comitat poate fi şi un anal ­fabet. De aceea până în vremile din urmă fîşpănia erâ un asii bun pent ru magnaţi i scă­pătaţi sau ambiţioşi. Cine a urmări t cu atenţie numiri le de comiţi supremi ale noului guvern Khuen îi va fi bătut la ochi că numărul mag­naţi lor a scăzut foarte, şi e cu p reponderan tă zdrobi toare elementul la teineri lor burghezi . .Să fie asta un semn al vremii? O rnică isbândă a curentului democra t ic ?

Criteriul negat iv adecă r educe rea magna­ţi lor ne-ar îndemna să răspundem cu da. Numai cât este şi un cri teriu positiv care ne pune pe gândur i .

Tot statist ica despre ocupaţ iunea de mai înainte şi s tarea socială a noilor fişpani ne ara tă intenţiunea pr incipală , scopul urmări t de guvern , când şi-a recru ta t statul fişpanilor.

Ne bate la ochi că cei mai mulţi comiţi supremi sunt recruta ţ i dintre funcţionarii admi­nistrativi. Un număr neobicinuit de mare de vice-comiţi activi şi penzionaţi. In număr mare vedem şi pe r soane cari au mai fost fişpani în era l iberală.

Ce rezultă de aici? Că pe guvern nu de democra ţ ie 1-a durut

capul. Poate nici pr in minte nu i-a venit aşa ceva. Scopul lui a fost ca să trimită pe capul

comitatelor, dela cari se aşteptă la o resis tenţă cu mult mai mare decum a întimpinat de fapt, nişte bărbaţ i destoinici şi cu cvalifîcaţie sau cel puţin cu p raxă în ale administraţiei . A cal ­culat bine şi logic:

Administraţ ia a re multe păcate , şi funcţio­nari i multe slăbiciuni. Acum un comite suprem care cunoaşte din experienţa p ropr ie admini­straţia, ştie toate chiţ ibuşuri le şi părţ i le s labe ale ei, a re în mână o a rmă atât de puternică , încât în caz de a r fi întimpinat rezistenţă s e ­r ioasă putea face mult rău funcţionari lor r e ­zistenţi. Pe când unui comite păpuşe care idee n 'are de administraţ ie şi nu e bun de alta. decât se subscr ie acte şi se reprez in te la ban­chete, de sine înţeles, că între împrejurăr i le

politice actuali nu i-ar fi luat guvernul nici un folos.

lată la ce se reduce pret insa democraţ ie a guvernului .

Câteva şire pentru Dr. Lueger:

Pe când la noi în Ungar ia oamenii popo­rului pândim înzădar după semnele vremii, pr intr 'o legătură de idei foarte na tura lă ne vine în minte vieaţa şi activitatea fostului p r imar al Vienei.

Căci înt reaga lui operă nu e al tceva decât încoronarea democrat ismului .

Când neînsemnatul advocat Dr. Lueger şi-a început car iera politică atât de var ie şi în rezul ta te atât de bogată, Austr ia nu cu mult erâ mai înainte decum e Ungaria azi. Clerul înalt şi nobi l imea înaltă conse rva toa re şi cu tradiţii feudaliste, tocmai aşa apăsa asupra vieţii pu­blice cum o simţim noi în Ungaria.

Func ţ ionăr imea erâ pusă la dispoziţia şi discreţ iunea latifundiilor.

Dr. Lueger a înţeles că e o ţintă v rednică de un bărbat cu concepţ i i înal te de-a mătură din cale aceste rămăşi ţe a-le veacur i lor feudale şi a clădi temeliile unei Austri i pu te rn ice în pături le mar i a-le micei burghezimi. Şi e o pildă de profundă p r e v e d e r e polit ică platforma pe ca re s'a pus Dr. Lueger ca se nu-şi c reeze dela început duşmani direcţ i în cercur i le pe cari voia să le combată, ci să-i deoblige oa recum până la un grad o a r e c a r e pr in o par te a p ro­gramului său.

Dacă de pildă Lueger a r fi fost de fapt numai un demagog şi nimic al tceva, e râ cu mult mai simplu pentru el, să se alăture sau să se pună în fruntea part idului celui mai radica l al soc ia l -democra ţ i lor sau se c e r c e r egene ra rea l iberal i lor prin l inguşirea velei tăţ i lor semitice. In cazul acesta din urmă ajungea un şef de­mocrat , cam ca Vaszonyi în Pes ta . L u e g e r însă a înţeles că un democra t semitic sau ch ia r un soc ia l -democra t ar fi fost un postav roşu pent ru nobil imea feudală şi c lerul înalt.

Pe când învăl i toarea de social ism creşt in şi antisemitismul au fost tot a tâ tea mijloace de a timpi rezistenţa ant idemocraţ i lor , ai angaja până la un g rad oa reca re , iar pe de altă par te a lucră

cu s tăruinţe de fier pentru democra t iza rea în­tregii vieţi publice, pr in separa rea birocraţ ie i de nobil imea înaltă şi a runcarea ei în bra ţe le democraţ ie i .

Dacă ne vom dă seamă de greutăţ i le ce a avut se înt impine Dr. Lueger şi sub masca socia l -creş t ină şi antisemită, dacă ne vom re ­aminti obstacolele ce i-le-a pus în cale la în­ceput chiar şi coroana şi în t reaga dinastie, apoi ne putem închipui că Dr. Lueger nu ajungea la nici un rezultat politic, şi toată opera sa s'ar fi prăbuşi t de sine, dacă nu avea adânca pă­

t runde re a situaţiei, cunoaş te rea oameni lor şi a mij loacelor mai bune sp re scop.

Măsura cu care se măsoară bărbaţi i mar i este to tdeauna rezultatul practic al operii lor.

Dacă ne cugetăm, că acest om înainte de moar tea sa a putut vedea cu ochii rezul tatele muncii sale, adecă democra t izarea Austriei, iar după moar tea lui am văzut adunaţ i "în* ju ru l coşciugului lui pe toţi aceia, cari la început i-au fost potrivnici , începând cu însăşi coroana , a tunci cu drept cuvânt putem zice, că Dr. Lueger a fost un om mare.

Perpetuum mobile. De bună seamă, că nu e prea bine dacă

dintr 'un sat ies prea mulţi oameni învăţaţi. Şi chiar bine să fie, atunci opriţi ar trebui să nu se facă mai mulţi învăţători, nici popi, nici 1 1 0 -tarăşi, decât are satul trebuinţe, că vine vremea de din cei mai buni prietini se fac duşmani de moarte, rudenii şi oameni pacinici până atunci nu se pot suferi unul pe altul şi nu arareori să ia satul întreg la ceartă, la păruială, că cutare să fie notarăş şi nu celalalt.

Aşa erâ şi cu dascălul Ilie Prescură. S'a dus la pedagogie cu credinţa lui Dzeu, că până ce absoalvă şi îşi capătă diploma, până atunci e de mult mort dascălul din satul lui, din Ghergheleni. Erâ dascălul ăsta destul de bătrân si tuşea de i-se cutremurau creerii. 0 tusă seacă, ce o avea el, de când erâ tinăr şi oamenii în toată toamna, când se începea iarăşi şcoala ziceau, că n'are să mai ajungă primăvara. Si iată-1 ajuns acum a fi de 19 ani dascăl acolo tot tuşind şi văie-tându-se, de la urmă nu-1 mai credea nime, că are ceva Ba unii ziceau, că de aceea tuşeşte, pentrucă nu ştie ungureşte şi având şi o mare familie şi fiind sărac, ca toţi dascălii, aşa credea, că îi va fi milă inspectorului de el şi îl va su­feri până la un cuincuenal în slujbă. Dară mi­nunea lui Dzeu, îndată ce a mers Ilie Prescură la pedagogie se vedea cu ochii cum se întramă dascălul de acasă Niculae Corcolea Pe când Ilie ajunse pe anul al treilea, de acasă îi sosi vestea, că Corcolea nu mai tuşeşte de loc şi beâ ceva apă vindecătoare, de care s'a îngrăşat acum şi e roşu ca sfecla. Apoi să nu-ţi fie năcaz! De putea Ilie să prevadă una ca asta nu se ducea la preparandie , ci îşi vedea de altă carieră, să făcea notarăş ori popă. Că bine ştia el, că nu se poate pune cu Corcolea.

Corcolea drept, că erâ din lumea veche, dar avea multă pricepere pentru şcoală. De când el e învăţător stranele îs pline de cantori. Apoi şi Dumnialui aşa un glas mai avea de să-1 asculţi o săptămână. Când a venit el dascăl aci, lucrul cel mai de căpetenie i-a fost, că toţi copiii de şcoală, să înveţe glasurile şi cântările din bise­

rică. Ştia el bine, că asta aduce copii la şcoală şi tace pe oameni să-şi dee tot pentru ea. Pe când Ilie chiar astea nu le avea. Cântăreţ nu erâ de loc. Ba prin sat se spunea, că la examenul de cântări ar fi fost şi vlădica de faţă şi când a ajuns la Ilie rândul, vlădica vede în protocol scris, că n'are glas. Vrând să ştie c u m de n 'are glas, l'a pus să cânte. Şi-a cântat Ilie — a tre­buit să cânte — de îi curgeau şi lu vlădica lacră-mile de râs. Aşa ceva n'a mai auzit. Făcea cam aşa cum face cocoşu când îl strângi tare de gât. Şi striga Ilie de se cutremurau ferestrile, că vrea să-şi aducă glasurile — avea mai multe glasuri — să şi-le aducă la potriveală.

— Ce spuneţi voi, zise vlădica cătră pro­fesori, că n'are glas, şi el are doauă glasuri.

Si de atunci cam aşa îi merse ,vorba acasă în sat, că are două glasuri. Una însă o avea şi Ilie, şi rudeniile lui o spuneau într 'una, că ar fi tare învăţat şi ştie şi ungureşte, pe când cel bătrân nu ştie mai de loc. Cu toate acestea vedea el bine, că până ce îi stă Corcolea în cale, nu poate face nimic. Poate avea zece di­plome, că până ce nu se va penzionâ acela, el va trebui să ia lumea în cap, să meargă pe undeva prin munţi, să-şi petreacă tinereţele pe acolo, să-şi părăsească satul, unde toate aşa bine erau odată pregătite pentru el. El băiat zdravăn, acum învăţător, iar acasă îl aş teptă Măriuţă judelui, fru­moasa Măriuţă. Erau ca şi logodiţi şi mama fetei nici nu-i mai zicea Măriuţă, îi zicea Măriţi, că doară ca m â n e erâ să fie dăscăliţă. Cine ar fi fost ca el ? Om cu casă, cu masă, cu avere, cu neamuri multe, ar porunci şi la notareşul în cancelarie şi la popa în biserică şi comuna întreagă s'ar în­vârti după cum ar vrea el.

Toa te chiar aşa ar fi fost dacă ar fi murit dascălul cel bătrân. Ala însă nu vrea să moară de fel. A aşteptat Ilie cu diploma în mână un an de zile, ca să vadă ce va fi, dar toate au fost înzădar, Corcolea părea, că nu vrea să ştie de moarte. A încetat să mai tuşască şi se vedea cum întinereşte pe zi ce merge. Ilie a trebuit să ia frunza în buză. A mers la o staţiune de învă-

ţător pe undeva prin munţi , a mâncat ce a putut, a fost vai de capul lui pe unde erâ, iar acasă nea­murile Iui şi ale judelui au rescolit toate pietrile să-1 scoată pe învăţătorul ce-1 bătrân, dar toate au fost înzădar. Ala încă îşi avea neamurile lui, cari nu vreu să ştie de llie. Satul erâ tot într 'o hărţuială, cu toate acestea n'au putut ajunge la nimica; Corcolea stă ca stânca şi nu vrea să ştie de penziune.

llie vedea cum planurile lui din tinereţe se fac pe încetul nimica, că trec anii unul după altul fără ca el să poată ajunge acasă Măriţi judelui s'a tăcut iarăşi Măriuţa şi s'a măritat, aşa că el acum nu mai avea pe nime în sat afară de ai lui, cari încă sau săturat de a se bărţuî cu ai das­călului cel bătrân. Intr 'aceea se făcuse mare şi o copilă a dascălului cel bătrân şi într'o zi veni Corcolea la tatăl lui llie şi zise:

— Ştii ce, să ia ficiorul Dtale, pe Simina, pe copila mea, cea mai mare Ne încuscrim şi da dacă ne putem înţelege mai bine.

— De bunăseamă să gândiâ acum bătrânul Prescură. Cu mai multe neamuri ajunge omul la mai mult. Şi dacă îi e socru, tebuie să-i fie şi omul.

La o lună ospăţul se făcu. llie şi Simina deveniră o fericită pereche de oameni. Toa te ar fi fost bune, dacă ar fi putut ei rămânea aci. Nicăiri nu i-se părea aşa bine lui Lie ca acasă. Crescut pe aceste plaiuri, toată vieaţa îi erâ le­gată de ele.

E alta vara, alta iarna aici, alţi-s oamenii şi alte-s poveştile lor. Secerea, fânul, dumine­cile, jocurile, cântecile sunt altcum, cum el nu a văzut, nu a auzit aşa pe nicăiri. Şi i-ar fi plăcut să nu se mai întoarcă în Brădeni, în munţi , unde a răbdat destulă foame şi unde nu s'a putut împretini de loc cu nimica.

Numai, că acum erâ alt năcaz mai mare. Dascălul cel bătrân avea să mai capete un cuin-cuenal chiar la toamnă, când voia să meargă în penzie, şi să-şi lase ginerele în loc, numai că acum erâ altul la preparandie , Vasile Cucu, un băiat numai ca acela. De abia a gătat anul întâi şi când a venit acasă a făcut, ce n'au mai văzut oamenii . E nu numai un cântăreţ bun, dar a făcut cor şi teatru cu tineretul din sat Şi mai e şi dulce la vorbă de nu este o fată să nu ro-şască când se gândeşte la el. El încă nu s'a hotărit pentru nici una, dar ie face ochi dulci la două, la fata curatorului şi la a lui Inache Ăştia doi cheltuiesc o avere numai să-1 scoată.

— Vezi ăsta-i năcazul dragii mei, zise acum învăţătorul. Asta mă mancă şi pe mine. Ar trebui şi tu să mişti ceva. Vezi, la popor îi tre-bue să-i areţi ceva, să ştie, că te pricepi şi că ai tregere de inimă pentru el. Eu să nu fi fost cântăreţ de mult trebuia să mă fi dus de aici, N'ai ce face. Dascălul trebuie să fie altcum, ca ceialalţi, că dacă nu, e rău.

— Bine, dar ce să fac întreabă llie aproape desperat .

— Vezi, ocupă-te cu ceva, bunăoară cu afaceri de economie. Eă vre-o întreprindere Raiffeisen sau altceva, ce aduce parale. Asta le

place oamenilor şi ajungi de fără tine nu pot face nimic.

— Hm, zise llie şi toată noaptea nu putu durmî. Se tot gândiâ, că la ce ar putea îndemnă sătenii să ajungă şi el la creangă verde. Banca e odioasă. Se îndatorează oamenii cu cale, fără cale şi tot lui îi bagă de vină. Vre-o reuniune pentru a se ajuta economii unul pe altul e o nimica toată. Oamenii se ajută ei şi fără taxele la reu­niune. 0 societate de a ţinea boltă e to tdeauna în primejdie de a se dâ peste cap.

— Ştii ce, zise dimineaţa dascălul cel bă­trân, tu să faci cu oamenii o moară de foc. Noi t rebue să mergem cu bucatele tot preste Olt, la morile de râu, iar primăvara şi toamna, când Oltul nu e nici îngheţat nici descheţat, t rebue să alergăm până aproape de oraş ca să măcinăm. La o moară de foc i-ar merge aici foarte bine.

Tot anul acela a fost llie în drum. N'a fost o moară de foc în apropiere, să nu o cerceteze la faţa locului, umblă să studieze, să facă calculi, cât a costat motorul, pietrile, zidirea; ce costă oleul, cărbunii de piatră, morarul şi după toate aceste cam cât venit curat ar fi să fie. La Paşti erâ cu planul gata şi când s'a coborât din Bră­deni iarăşi cătră casă, avea planul morii de foc la el. Chiar în ziua întâi de Paşti îi spusă şi popii, că ce are de gând cu poporenii , i-a spus amănunţi t şi planul morii de foc, aşa că popa a rămas tare mulţumit şi a făgăduit, că şi el are să cumpere câteva acţiuni şi va sprijini cu tot sufletul planul lui llie.

A doua zi de Paşti a vorbit popa aşa de frumos pe lângă planul lui llie, încât neamurile lui Vasile Cucu, a dascălului, care absoalvă azi mâne, erau să moară de năcaz, că sătenii cât de iute se alătură la llie Prescură. Corcolea Ni-culae încă rămase foarte mulţumit de isprăvile ginere-său.

Toţi oamenii mai de frunte, afară de nea­murile lui Vasile Cucu, Inache şi curatorul pri­mar — toţi s'au declarat gata de a fi părtaşi la moara cea nouă, ce o lăsară acum toată în grija lui llie Prescură. Acesta se şi puse îndată pe lucru, aşa că pe secere moara de foc pufăia în capul satului, pe locul unuia dintre"*părtaşi a lui Văsălie din Gruiu.

Un an de zile ii erâ gândul lui llie Prescură tot la moară. Stiâ bine, că soartea lui e legată de moara din Ghergheleni. Dacă îi va merge bine, el are să fie învăţător acolo; dacă nu, el n'are ce căută acasă. Şi mereu scria la socru-său să mai dea pela moară, să vadă ce mai e pe acolo, să bage de samă, ca să iasă bine, cu ve­nitele, să prindă oamenii inimă. Dar de acasă îi veneau ştiri nu prea îmbucurătoare . Că moara e cam scumpă şi cheltuielile sunt mari. Cărbunii de piatră mancă tot venitul. De u n d e să mai plătească oleiul, pe morar şi — Doamne f e r e ş t e — ş i vre-o reparatură, ce nu să'ştie ceasul, când va trebui să o facă? llie nu mai putea stă în Brădeni şi de abia apucă să vadă ce e cu moara Când veniră sărbătorile Crăciunului nu stiâ pe unde e drumul mai scurt, că îi scrise şi socrul său, că să penzionează la sfârşitul acelui

Pag. 28. Nr. 1.

an şi el avea de gând să se pună în legături cât se poate de prietineşti cu sătenii. Când ajunse în capul satului să dă jos, să vadă ce e cu moara.

— Bună ziua, zise el cătră cei doi oameni, cari povesteau încet într 'un colţ.

Amândoi se sculară şi merseră înaintea în­văţătorului, care tocmai să gătea se între înlăuntru, să vadă cum merge motorul

— Dar cum mai e cu moara? întreabă în­văţătorul.

— Ar fi ce ar fi, răspunse Văsălie din Gruiu, dacă n'am avea cheltuielile cele multe, aşa nu-i nimic. De nu ne-am fi băgat capul de tot în moara asta! Numai cărbunii de n'ar fi, dar aceia-s foc pe noi.

— Cred zău! Dacă n'ar trebui nici cărbuni apoi tot morar să fii. Dacă am avea un perpe­tuum mobile, aşa ar fi, zise învăţătorul.

— Ce-i aia întreabă Vasilie repede? — Ce să fie, aşa ceva, ce să mişcă întruna.

Nu-ţi trebuie nici cărbuni, nici olei, nici nimic, merge ca ceasul când îl tragi. Dar de ăla cine ştie, când vor şti face oamenii

— Nu ţi-am spus, zise acum Vasilie cătră celalalt. Voi gândiţi că eu îs prost!

— Ce le-ai spus? întreabă Ilie şi el curios* că ce le-a putut spune Văsălie

— Le-am spus, că eu cunosc un ţigan, care ştie face de acele, ce ai zis Dta. l-am spus de moara noastră şi mi-a făgăduit că nu se lasă până nu ne face una de aceea pent ru motor. Mi-a trimis acum de vre-o trei săptămâni vorbă, că dacă îi trimitem zece zloţi vine să ne înţe­legem. Dar cum să vrea să înţeleagă ăştia, că un ţigan poate face lucru de acela ? Acu aici eşti Dta — spunele!

Şi se întoarse mândru în cealaltă parte. — Hm, zise dascălul, cam neîncrezător. în­

văţaţii caută după perpetuum mobile acum de sute de ani şi să-1 fi descoperi t un ţigan de pe aici. Ar fi o mare minune. In sfârşit ce mai stii ?

— Şi cum zici? Ce fel de ţigan e ăla al Dtale? întrebă acum învăţătorul pe Văsălie.

— Să vii să vezi, ce are în curte die învă­ţător! A făcut un firez de taie dela sine. Are o căroaie de numai o îndreaptă şi umblă tot luga. Oamenii zic, că e cu dracu. Dar cu ăştia n'am cu cine mă înţelege. îmi pare bine de Dta. II aduc eu pe cheltuiala mea. Să vezi numai . Numai aşa putem ţinea moara, altcum suntem pierduţi. Cu cărbuni de piatră nu o putem răzbi.

La trei zile sosi ţiganul. Ilie le-a spus la oameni, că fac o încercare, care le va aduce sute de zloţi, că n'au să se teamă de nimic, are el bine de grije să nu facă ceva ţiganul. Oamenii s'au învoit cu toţii. A venit la moară mai tot satul să vadă minunea.

Dascălul s'a pus îndată la masă, a luat cerneală şi peana, ce le aduse pentru scopul acesta, şi a început să mi-1 lege pe ţigan cu scri­soarea. Că nimănui acest secret nu-1 va mai dâ, că pentru el are să capete dupăce i-a succes 100 de zloţi. Să leagă, că nu va strica moara şi

stă bun cu toată familia lui, că dacă nu va merge cu perpetuum mobile, o va face tot cum a fost mai înainte. Ţiganul puse degetul pe crucea de-desupt , iar oamenii văzând scrisoarea oftau mai uşuraţi .

Ieşiră cu toţii la motor. Ţiganul se uită bine în jur, pipăie cazanul de câteva ori caşicând ar fi voit să ştie de e sătul, deschide uşa dela cuptor să uită înlăuntru. caută câteva şiroafe, mai scutură de o roată să vadă de stă ţapăn motorul, apoi dă poruncă să umple cazanul cu apă. Pânăce oamenii împlinesc porunca dată, ţ iganul scoate nişte chei, desşirofează unele şini le muta airea, ia mănosul de dindărăpt şi în locul lui pune o verigă anume. Scoate din lada adusă cu el o roată veche de fier — a fost dela vr'o maşină de îmblătit — şi îi caută locul unde o va putea înşirofâ. Pe aceasta o leagă cu bu­tucul dela roata cea mare cu o curea potrivită, apoi pune cărbuni şi lemne în cuptor.

începu şi dascălul a-şi pierde curajul, iar ceialalţi părtaşi erau buni bucuroşi dacă n'ar fi fost de faţă să vază, ce face ţiganul, cum le desciocolă motorul, pentrucare ei s'au băgat în datorii până în grumazi.

— Bagă de seamă frate Culiţă — Culiţa îl chema pe ţigan — bagă de seamă, să nu strici ceva, şi glasul dascălului tremura, ar fi vrut şi el să scape şi de moară şi de ţigan, că de loc nu-i venea la socoteală ce lucră ăla. Ceialalţi părtaşi veniră acum şi ei mai aproape, căci sim-ţiau din frate Culiţă, cum îi zise învăţătorul ţi­ganului, că nu e bine, ce lucră acela.

— - Ai de grije măi ţigane, ai de grije să nu ne caliceşti.

— Lăsaţi-mă în pace, că ştiu eu ce fac, zise ţiganul mănios. Puse foc în maşină.

— Aşa ştim noi că merge, cu foc, îndrăzni acum unul să zică, dar noi tocmai ăla vrem să-1 cruţăm.

— Numai acuma mai trebuie foc până por­neşte. De aci încolo merge ea, de ea până-i lumea. Vedeţi roatele ăştia să mână una pe cea­laltă, ca la ceas. Trebuie numai să le porneşti , celelalte şi le fac ele, explică ţiganul la oameni.

— Să nu vă temeţi nimica zise el iarăş, ca să liniştească pe cei de faţă, dacă nu va merge punem la loc tot cum a fost şi sănătate bună .

Cazanul începu să sfârâie în toate înche­ieturile.

— Trebuie făcut foc mare aşa că dacă o pornim, să aibă putere destulă.

Flăcări ieşiau pe horn şi pe încetul începu şi motorul a se clătină în temeliile, în cari erâ ferecat.

Bieţilor părtaşi li-se stingea inima de frică, cu toate că învăţătorul da să-i încurajeze cu un glas t remurător şi spăriat.

— Gata zise ţiganul. Acum îi dăm drumul. Feriţi-vă! La aceasta trase de inelul dela manoş . Dară nu se mişcă nimic. Mai trase odată. Iar nimic. Smânceşte atunci din toate puterile, ve­riga se rupe, ţiganul se răstoarnă, iar motorul porneş te ca vântul.

— Daţi cureaua jos strigară unii, că bate moara în vânt.

— Nu-i slobod zise ţiganul, că merge prea uşor şi plesneşte cazanul. Băgaţi pe moară.

— Nu-i fără un pic de ovăs! — Băgaţi-1 ăla. Dar iute. Motorul mergea de se cutremură pământul

sub picioarele oamenilor. Toţi s'au grămădit acum împrejur şi se uitau spăriaţi. că c- va urmă. Se vedea pe ţigan, cum îşi pierde şi el curajul şi se năcăjeşte din răsputeri să împiânte veriga ce s'a rupt iarăş la loc, dar nu putea de fel.

Motorul mergea ca sălbatic. Roata cea mare se învârtea cu nişte înieptături înspăimântătoare, iar plumburile de deasupra nu se mai puţeau cunoaşte în învârtituri. Să mişca motorul încât se părea că toată moara să clătină. Oamenii în­cepură a se grămădi de frică cătră uşă, iar când unul strigă de dincolo: Daţi cureaua jos. că nu mai e nimic de măcinat şi se rod pietrile frunză, stâ şi ţiganul pe chibzuri, că ce se facă.

— N'o daţi, că plesneşte cazanul răspunse Culiţă şi meşterea încă se pună veriga îndărăpt.

La cuvintele acestea eşiră oamenii in ruptul capului din moară.

— Plesneşte cazanul, strigară acum mai mulţi şi o luară la fugă uitându-se din depărtare , că ce are să urmeze.

Mania oamenilor afară se făcu furtună. în­văţătorul nu cuteza să iasă şi el. Ştia bine, că

toată vina au să o pună pe el. Se ascunse după nişte pietri mari în moară şi de acolo se ruga.

— Fă ceva frate Culiţă, fă ceva, că ne omoară oamenii. Strigătele dinafară se auziră preste sgomotul asurzitor dinlăuntru. Culiţă încă tot meşterea la verigă. Motorul erâ într'o bubui­tură grozavă. Dincolo în moară stâ ascuns mo­rarul şi strigă mereu să dee cureaua jos . că se tocesc pietrile de tot. Nor de prav se ridică. In învârtirea cea mare sări şi cureaua, iar în clipa ceialaltă roata cea mare cu un trăznet subţire să desface de motor şi iese prin păreţi în drum.

— Dă ţ igane! strigă acum desperat învă­ţătorul şi puse mâna pe o săcure. pe care o aruncă cu toată puterea în motor. O noauă de­tunătură şi nor de aburi se ridică în sus. De frică, că a plesnit cazanul, a sărit iute pe uşă Culiţa. Dar nu putu scăpa. Aşa o bătaie încă n'a mâncat de când 1-a făcut Dumnezeu. In pânze albe l-au dus acasă.

Răcnetele ţiganului, ce se auziau bine în moară făcură şi pe Ilie să o ia repede în sus pe trepte cătră podul morii, de unde sări în ruptul capului jos şi o luâ pe furiş pe sub gar­duri la sănătoasa. Nici rămas bun nu şi-a mai luat dela nime. Dar nici la alegerea de învăţă­tor nu s'a arătat. Ii erâ frică, că oamenii încă nu şi-au uitat de perpetuum mobile. T .

CÂNTECE. Când tace floru ' nfrunziţilor plopi

De-odată cu svonul din crâng Când luna sărută bujorii din strat

Şi apele 'n graiul lor plâng, — Ca mugurii tineri ce prind a zimbi

In vârful plăpândului crin, Să simţi şi tu mirul vieţii de vis

O, geana mea 'nchide-te lin!

IV.

Sună picurii 'n fereşti Par' că cer intrare

Să-mi împărtăşiască iar' Veşti din depărtare.

Să-mi aducă poate ştiri Dela scumpa mamă,

Care poate-n lacrime Dureros mă chiamă:

I.

O. lună cum mă vesi culcat Cu capul sub fereastră Sărută-mă cu-n zimbet cald Din lumea ta albastră.

Trimite-o rasă de argint In noaptea păcii mele Să mă adoarmă cu poveşti Din lumea cea cu stele!

II.

Când văd dumbrava 'n floare Şi crângul că 'nverseşte Simt flacăra vieţii In sufletu-mi cum creşte, Simt ceva ce mă 'ndeamnă, — Când inima-mi tresare — Să plec încet cu gândul Pe-a visului cărare!

III.

Când glasuri de clopot în tremur duios La strungă să tânguie rar

Şi stele răzleţe, ca lacrimi de-argint Din negura zării răsar,

. . . Ori din geamul străveziu De lângă movilă! . . . .

Poate-o veste dela tin' Dulcea mea copilă!

Hyperion.

Cronica literară. I ^ a d u D . î ţ o s e f c t i : Lia C a p ă t u l p ă m â n t u l u i . Note din călătorie. Bucureş t i . „Minerva". 1910.

Un gen l i terar puţin cultivat mai nainte vreme, începe a se încetăţeni cu încetul şi în l i teratura noastră . După minunatele note de drum ale dlui N. Iorga, au apărut în şir câteva t r aducer i de seamă în bibliotecile de popula­r i za re — r e m a r c ă m Fes te t icz : „Ţărmur i b i za re" — iar mai nou d. Radu D. Rosett i s'a dedicat acestui gen l i terar întocmit după infalibila re­ţetă a lui Hora ţ : „utile dulci". Dl R. Roset t i a re m a i j n u l t e lucrăr i în acest gen, astfel „Din Egipt" , „Din largul lumii", dar aces te nu au pă t runs până la noi, şi nu le-am văzut nici r e ­marca te în revis te . După te rminarea acestei lucrăr i , ca re ne dă interesante note de drum din pa r t ea cea mai nord ică a Europe i , Scandi­navia, capul Nord, Spi tzberg — aflăm că fostul poe t liric al deceniului penult im s'a încălzit deabinele în noul gen li terar, că şi-a luat de curund geamantanul şi a porni t -o sp re colţul nord-ves t ic al Africei. O să ne surpr inză în curând iarăş cu o car te , în care — mai ştii — vom azista şi la fioroase scene din vână toare le de l e i ! . . .

Autorul acestei căr ţ i a sc r i s mult, în toate genur i le , cu un no roc mai mult sau mai puţin constant ; pr in 1898, pe v remea apariţ iei „Foaiei pent ru toţi", e ră foarte cetit şi a t insese r e c o r ­dul gloriei l i terare .

De aci înainte soar tea se schimbă; g r u p ă ­ri le nouă nu mai ţin seamă de favoritul de eri al publicului , cri t ica începe ai contestă multe din calităţile l i terare .

A scr i s mai puţin în timpul din urmă, dar cetitorii obişnuiţi cu scr isul Iui, îl cetiau cu destul interes . Volumele din u rmă ni se pa r foarte interesante pent ru mai multe motive, întâiu pen t rucă avem aşa de puţine cărţi de l i tera tură obiectivă; al doilea pen t rucă ne p r e ­zintă pe au tor într 'o lumină cu totul nouă.

L i te ra tura de imaginaţie — subiect ivă — e reprezen ta tă destul de bine, înafară doar de roman, de nu cumva ni-1 va da d. Sadoveanu în „Apa mor ţ i lor" . In teresul publicului pa re a se în toarce acum spre o l i teratură mai ob iec­tivă, unde imaginaţia e s t r imtorată pe al doilea plan, sau e eliminată da capo. Se ce tesc tot mai cu p lăcere notele de drum, descr ie r i e tno­grafice, ce rce tă r i asupra ruini lor uitate etc. In teresul aces ta e cu atât mai explicabil la pu­blicul nostru , cu cât s'a sc r i s foarte puţin în

aces t gen, iar romanul ştiinţific ne l ipseşte cu totul — nici m ă c a r în t r aducere nu avem decât 2—3 lucrăr i ale celebrului Iules Verne!

Genul aces ta l i te rar umple deci o lacună şi ne e foarte bine-venit .

Autorul ne poar tă , — în car tea d-sale de 258 pp. — într 'un turneu cam grăbi t pe coas ta norvegiană , după îmbarca rea dela H a m b u r g , sch i ţându-ne amănun te interesante asupra vieţii pe vapor , lăsând să t r eacă pe dinaintea och i lo r nost r i într 'o ser ie de imagini cinematografice, insule, cascade , amurgur i , fiorduri, reni, balene şi rămânându- i v reme şi pentru reflexii fugare de ordin etnografic.

Iată o pagină, în ca re autorul ne vorbeş te despre vizitiul din Ge i rager şi despre cul tura Norvegieni lor . E o pagină, pe ca r e neamur i le abondente în analfabeţi nu o pot ceti, decât roş indu-se :

„Ne spune cum a învăţat pa t ru clase pr i ­mare , cum s'a instruit în în tunerecul lunilor de ia rnă la cele 3 biblioteci ale satului, cum e fericit că înţelege aşa de bine nemţeşte , că s'a hotăr î t să ce tească pe Schil ler şi pe Goethe în original .

Amicul cu care sunt în stolkjaer, un neamţ — iar am reuşi t să scap de ungur — e atât de entusiasmat de noua cunoşt inţă, că-i ce re adresa , ca să-'i ofere o ediţie popula ră din sc r ie r i le lui Schil ler . La rându-mi îi cer o în­semnare , promiţând să-i expediez din pr imul o r a ş ge rman volumele lui Goethe. F ă r ă nici o p ro t e s t a re prefăcută, vizitiul opreş te calul şi ne sat isface dorinţa cu p l ă c e r e :

Lars P. Gjörvad Gei ranger

pr . Aalesund. Norge . Fer ic i tă ţară. în ca re un munci tor de

rând pr imeşte mai bucu ros o ca r te decât cel mai g r a s bacş iş !

Când să mâne calul iar, deodată La r s Gjörvad se în toarce că t ră mine şi-mi face o rugăminte :

— Ştii c e? T e rog ca în loc de scr ie r i le lui Goethe, să-mi trimeţi volumele Carmen Silvei. Am ceti t câ teva poezii a le reginei d-voast re şi mi-au plăcut foarte mult. Cum sun t mai g reu de p r o c u r a t în văgăuna asta decât ediţiile ma­relui poet german, n'o să te super i dacă îţi ce r acest serviciu.

Cum să nu-i p romi t ? Ba voiu face să parv ină aceste rândur i chiar Ca rmen Silvei, pent ru ca suverana , luând cunoştinţă de in te re ­santul Ei admirator , cu graţ ia- i cunoscută , Să-i expedieze inspiraţi i le cu autograful regal , în persoană . Ce bucur ie o să fie pe La r s Gjörvad când le-o pr imi! O să se ducă ves tea în tot distr ictul .

Vizitiul nos t ru nu este s ingurul tip de acest fel în Norvegia . Astăzi cul tura a ajuns

aci aşa de răspândi tă , că nu se mai află în tot cuprinsul ţării un singur locuitor care să nu ştie cel puţin să scrie şi să cetească.

Nu există colibă în care să nu pă t rundă o gazetă.

După cum foarte bine a observa t Rabot , pr incipala ocupaţ ie a norvegianului — afară de pescuit — e cetitul. Contr ibue la aceasta şi clima „căci cu cât te ridici mai spre Nord, cu atât popoare le se ins t ruesc mai mult, şi cu cât te apropii de Ecua tor , cu atât se dau mai mult t rândăviei" .

Car tea a re şi o mulţ ime de ilustraţii, reu­şite dar cam mărunţe le . Autorul , în afară de observaţ i i le propr i i s'a slujit şi de studiile p r e ­ţ ioase ale al tora, car i au pe t recut timp mai în­delungat în Scandinavia.

E7o lectură foarte plăcută şi instructivă, deşi noi — con t ra r părer i i dlui I. Teodorescu expr imată în prefaţă —• am dori, ca autor i lor acestui gen l i terar să ii se îngăduie o doză mai bunicică de — subiectivism.

Altfel lucrarea , ori cât de in teresantă a r fi, miroase, chiar fără vina autorului , a Baedecker .

Al. C iura .

»Abstragand dela aceste consideraţiuni, in-stituţiunea asigurării ni-se impune şi ca o com­pletare a organizaţiei noastre social-economice, precum şi ca un mijloc de educaţie economică pe seama poporului nostru*.

* * *

România e în ajunul votării unei legi in­dustriale nouă Se manifestă mare interes în faţa deslegării acestei probleme vitale în progresul economic al fraţilor de dincolo. Toată suflarea românească sinceră doreşte ca:

a) încuragiarea industriei naţionale fapt să se facă; să nu rămână tot literă moartă;

b) doreşte valorificarea forţelor româneşti în industr ie: începând dela lucrul intelectual, pe toată linia, până la ultimul ziler. Îndeosebi pentru lucrul intelectual, sunt absolvenţi ai şcolilor de comerciu; absolvenţi ai şcolilor de meserii. Dacă legea nu se îngrijeşte de ei, să-i plaseze la rosturi cu viitor pentru neam şi ţară — nu e mirare, că toţi aleargă după funcţiuni de stat.

Astăzi, lupta între popoare se dă pe teren economic. Dacă nu ştim să ne fortificăm, să pre­parăm adevăraţi ostaşi pentru această luptă — nici învingeri nu vom repurta.

Fire-te, că »Revista Israelita«, >• Cronica Is-raelită-< şi alte fiţuici jidoveşti — ţipă de pe acum împotriva legii, ce va să fie.

Cronica economică. Boicot contra laptelui, nu pentrucă ar fi bun

şi ieftin, ci pentrucă e prea scump, 36 bani litrul, la lăptăria săsească din Braşov. Această urcare exagerată în preţ a produs o viuă şi justă agi­taţie în sinul poporaţiei din Braşov şi cu deo­sebire în şirele meseriaşilor şi muncitorilor.

In 13 Martie, adunarea muncitorilor a decis boicot contra »Molkerei «-ului şi o adresă mini­strului de agricultură, cerându-i să detragă ace­stei societăţi ajutorul de stat.

In acelaş t imp, conducerea partidului mun­citorilor a luat măsuri pentru înfiinţarea unei cooperative de consum, care să lifereze alimen­tele necesare pe preţuri mai omeneşti .

*

Societate românească de asigurări. — Di­recţiunea »Solidarităţii*, în şedinţa din 19 Dec. 1909, pe b iza raportului secretarului său, dl I. I. Lăpedatu, s'a ocupat de cestiunea înfiinţării unei bănci româneşti de asigurare. Decisiune defini­tivă nu s'a adus, din cauza complexităţii pro­blemei, dar credem că nu preste mult se va aduce, şi anume în sens posit 'v. Căci, cu toată dreptatea, se zice în Raport.

»In urma împrejurărilor deosebite în cari t răim: lipsiţi de avuturi mari, stăpâni pe pro­prietăţi mediocre ; lipsiţi de funcţiuni publice şi avizaţi numai la profesiuni libere, suntem unul din popoarele cele mai avizate la ajutorul şi sprijinul instituţiunii de asigurare«.

Informaţiuni. I f L u e g e r .

Luptător neînfrânt toată vieaţa s'a, se păriâ, că şi cu moartea vrea să iee lupta, aşa de cum­plit s'a sbătut, s'a chinuit, pânăce în u rmă a căzut şi el, în totdeauna biruitorul!

Un oraş mare, împărătesc, întreg era în picioare, şi în aceasta grandioasă esundare a mulţimii se manifesta toată alipirea, toată dra­gostea, tot devotamentul , ce a putut să-'şi elupte în vieaţa sa un om singur prin vrednicia sa proprie.

Dar în afară de oraşul Viena, a cărui pri­mar de model a fost Dr. Carol Lueger, la ştirea morţii lui, s'a cutremurat o ţară întreagă, toate popoarele unui vast imperiu, şi depar te peste graniţele propriei sale patrii, în străină ţară, a îmbrăcat un neam recunoscător mantia de doliu.

A arătă şi a tălmăci toate meritele acestui mare bărbat, ar fi astăzi un lucru de prisos, căci toată vieaţa lui a fost o carte deschisă, pe care toţi au putut 'o ceti.

Un singur merit de ar avea, acela de a fi dat popoarelor ţării sale o patrie şi încă ar fi destul pentru a-i încorona fruntea cu laurii ne­muririi.

Când popoarele Austriei se sfăşiau între sine, când nu se mai recunoştea nici drept, nici autoritate, când nu se găsiâ simburele, care să-i închiege pe oameni într 'o mai înaltă comunitate de sent imente şi emoţiuni , când tendenţele cen­trifugale pariau că ameninţă deja chiar existenţa

statului, s'a ridicat deodată Lueger şi înscriind pe steagul său ^libertatea popoa?elor«, le-a dat noţiunea patriotismului austriac şi le-a condus : straje puternică la dăinuirea Dinastiei.

Nouă, Românilor, ne-a fost Lueger un bun prietin, nu numai din simpatie, pe care a mani­festat'o cu diferite prilejuri într'un chip, ce ne onorează, ci ne-a fost prietin pentruca ne-a pre­ţuit, pentruca a înţeles valoarea elementului ro­mânesc şi a făcut să se ştie aceasta şi la Viena în toate cercurile diriguitoare.

Prin Lueger , graţie stăruinţelor lui nobile şi generoase, am ajuns şi noi să tini apreciaţi ca un factor, de care va trebui să se ţină seama în vederea nuoilor transformaţiuni, ce sunt în pregătire în monarhia noastră

Pentru a arăta şi caracterul personal al acestui om superior, ar fi destul să amintim, că el, piimarul Vienei, a murit aproape sărac.

Asociindu-ne şi noi jalei generale a popu-laţiunii Austriei, dorim ca spiritul lui mare să străbată şi să lumineze minţile urmaşilor şi a soţilor lui de principii, şi atunci Austria va fi puternică în temeliile iei, atunci vor dispărea animozităţile dintre popoară şi într 'o comună şi sinceră conlucrare se va adeveri cum nu se poate mai elocvent puterea adevărului că: »justitia est regnorum fundamentum«.

V a s i l e d e S t r o e s c o .

O ştire îmbucurătoare, nespus de impor­tantă ţine şi azi într 'o emoţiune, ce-ţi înalţă su­fletul, populaţ iunea orăşelului nostru. Dl Vasile de Stroesco, român din Basarabia a donat »Fon-dului cultural* din Blaj suma de 100,000 cor. Este un dar princiar, dar nu în mărimea sumei e a se căută importanţa faptului Ceeace dă acestui act generos o însemnătate deosebită, este, că prin el s'a manifestat într'un chip cum nu se poate mai splendid solidaritatea tuturor Româ­nilor în afirmarea naţionalităţii noastre. Un Ro­mân din Basarabia robită, unde în împrejurările date banul nu mat poate ajută, vine în sprijinul fraţilor săi din Transilvania, vine în sprijinul acelora, cari astăzi sunt în prima linie de bătaie pentru a apără şi a susţinea cinstea steagului, demnitatea şi vieaţa naţională.

Şi deşi o r todox îmbie ajutorul său unui fond cu caracter confesional greco-catolic ! Este acesta un gest aşa de conştient şi cu atât mai important , cu cât ne vine dela un român din altă ţară, care se ridică preste veleităţile noastre confesionale. Este un memento pentru noi, ca în greaua situaţie, ce ni-s'a creat, să ne reculegem, să fim toţi una şi să-i îngropăm sub dispreţul nostru profund, pe toţi mărunţeii, pe toţi ma­niacii şi fariseii, cari sub mască confesională îşi fac trebşoarele, ne tulbură raporturile şi ne îm­piedecă în închegarea strînsă a şirurilor tocmai în vremurile de cea mai grea primejdie.

Dar este de altă parte şi un advert isment şi este şi o dojana adusă scumpilor nostru fraţi din România "»liberă*, cari la dreptul vorbind,

onoare excepţiunilor, nu-şi iau nici măcar inte­resul de a-ne cunoaşte, necum să ne ajute.

Se adevereşte vorba, că numai celce su­fere ştie aprecia suferinţele fratelui său.

De altfel, de acest act acâta de elocvent, ne vom mai ocupă în numărul viitor, căci sosin-du-ne în momentul din urmă ştirea, abia am putut să răpim din foaie acest modest locşor, eliminâd alte bucăţi deja anunţate pe coperta revistei.

Şi până atunci mulţumind confratelui ba­sarabean pentru acest semn de dragoste, pentru acest interes înalt, ce-1 poartă causei noastre, îi zicem: la revedere în mijlocul nostru, unde îl vor aştepta şi braţele şi inimile deschise.

A. C.

REDACŢIONAL. Cu numărul de faţă „Revista politică şi

literară" îşi începe al IlI-lea an de existenţă. N u vrem să facem bilanţul perderilor şi

al esperienţelor de multe-ori amare, ce am în-durat în cursul celor doi ani trecuţi, căci le considerăm ca inherente oricărui început, ci bucuroşi, că am putut răsbate până aci, încre-dinţaţi, că pentru viitor este so l id aşezată te-mel ia , pe care v o m putea de aci înainte mai cu înlesnire să clădim, — ne s i m ţ i m înainte de toate îndatoraţi să m u l ţ ă m i m tuturor spri-jinitorilor morali a-i revistei, cari urmând chemări i noastre au contribuit la realisarea scopului , ce n e / a m propus.

Ş i dacă astăzi n u p u t e m să ne mândr im cu „întreprinderea", credem înse, că o m loial, n u va putea să n u recunoască sănătatea morală, direcţia ideală şi bunul s imţ în apreciarea justă a lucrurilor, în tot ce s'a scris până aci în revista noastră.

U n sprijin mai intens iv material din par­tea publicului cetitor ar putea să îndrepte şi scăderile, pe cari noi b ine le vedem, ar putea să u m p l e lacunele, spre cari mereu ni-e în ­dreptată atenţiunea.

Facem apel mai ales la cei bun i a-i n o ş ­tri, cari apreciind cu dreaptă măsură străduin­ţele noastre, nădăjduim, că vor şi încerca să răspândească acest organ în straturi tot mai largi.

A n u n ţ ă m la acest loc, că toţi aceia, cari ne vor câştiga trei abonaţi noi la revistă, vor primi u n an de zile revista gratuit.

Dl Oprea Popa, arendator şi mare pro­prietar în Cenade, a avut bunăvoinţa să solviască costul a-lor 2 exemplare din revista noastră abo­nament pentru doi studenţi dela universitatea din Budapesta. Mulţumind dlui Popa pentru acest sprijin generos, rugăm pe dnii studenţi din Bu­dapesta, cari reflectează să primească acest dar, să ne aviseze.

R e d a c t o r r e s p o n s a b i l : I O A N MIHU.