Revista Noua 3 2012 Qxp8_revista Noua

Revista Nouă

F o n d a t ă d e B o g d a n P e t r i c e i c u H A S D E U l a 1 5 d e c e m b r i e 1 8 8 7S e r i a a I V - a , e d i t a t ă d e C e r c u l L i t e r a r « G e o B o g z a » d i n a p r i l i e 2 0 0 4

Anul VIII nr. 3 (72) /2012 http://revistanoua.servetown.com

Apare la CÂMPINA, ROMÂNIA

- apare de patru ori pe an -

Cercul Literar «Geo Bogza»al Casei Municipale de Cultură Câmpina

Revista NouăFlorin DOCHIA (redactor-şef)

Ştefan Al.-Saşa (secretar de redacţie)Acest număr apare cu sprijinul financiar al

Consiliului Local CâmpinaTextele propuse spre publicare se trimit în formatdigital, cu menţiunea «Pentru Revista Nouă» prin

e-mail [email protected] [email protected]

Sediu: Casa Municipală de Cultură «Geo Bogza»str. Griviţei, nr. 95, cod poştal 105.600 Câmpina,

jud Prahova, email: [email protected]

5 lei ISSN 1223 - 429X

în acest număr semnează: Florin DOCHIA,Christian CRĂCIUN, Iulian MOREANU, Ioan

VINTILĂ FINTIȘ, Mioara BAHNA, Ioan LILĂ, MariaBARAN, I. NECULA, Gherasim RUSU TOGAN, Paul

VINICIUS, Marian DRAGOMIR, Radu-IlarionMUNTEANU, Paul ELUARD, Alfred SCHAFFER,

Victor STEROM, Traian VASILCĂU, Valeriu MariusCIUNGAN, Ioana MIRON, Geo GALETARU,

Monica MUREŞAN, Ioan TODERIŢĂ, OctavianONEA, Camelia Manuela SAVA, Iulian SîRBU,

Radu FLORESCU, Florin CIOCEA, Sorin VÂNĂTORU,Dumitru ANGHEL, Ştefan Al.-SAŞA, MuguraşMaria PETRESCU, Cătălina GRIGORE, Lucian

GRUIA, Octavian MIHALCEA, Mihai ANTONESCU,Marian DULĂ, Florin FRĂŢILĂ, Serghie BUCUR

Materialele nepublicate nu se înapoiază.Responsabilitatea pentru conţinutul textelor

aparţine în exclusivitate autorilor.Tiparul executat la PREMIER Ploieşti

2 Revista nouă, 3/2012

editorial - Florin DOCHIA - Tristeţi de septembrie / 3; eseu - Christian CRĂCIUN - Din nou (şidin altă parte) despre canon / 7; ethica minima - Iulian MOREANU - A unsprezecea povestire

cu un copil / 12; poezie - Ioan VINTILĂ FINTIȘ / 16; cronica literară - Mioara BAHNA - IoanGroşan: O sută de ani de zile la Porţile Orientului / 18; opinii de la nisa - Ioan LILĂ - Poeziacriticii (II) / 22; cronica ediţiilor - I. NECULA - Cioran în ediţie academică / 25; opinii - MariaBARAN - Apusul postmodernismului. Răsăritul apocalipsei / 28; cronica literară - Gherasim

RUSU TOGAN - Între istorie şi inimă / 30; interviu - Paul VINICIUS a câştigat Premiul naţionalpentru poezie „Mircea Ivănescu” / 35; o antologie - Şcoala blândă de poezie. A treia carte /

37; poezie - Florin DOCHIA - Orb pe mare / 38; cartea de călătorie - Radu-Ilarion MUNTEANU- Relatarea unei experienţe salutare / 39; poezie franceză - Paul ELUARD / 42; poezie

olandeză - Alfred SCHAFFER / 43; poezie - Victor STEROM, Traian VASILCĂU / 44; ValeriuMarius CIUNGAN / 45; Ioana MIRON / 46; Geo GALETARU / 48; Monica MUREŞAN / 50; Ioan

TODERIŢĂ / 52; istorii literare - Octavian ONEA - Mărturii despre „Revista Nouă”. VictorBilciurescu (I) / 54; cronica literară - I. NECULA - Iulian Moreanu şi izvoarele fantasticului / 62;proză - Camelia Manuela SAVA – Balchik / 65; proză - Iulian SîRBU - Tragicul sfârşit optimist

al zilei de luni / 75; Radu FLORESCU – Erată îngeri / 77; poezie - Florin CIOCEA / 78; idei înlucru - Sorin VÂNĂTORU - Reflectări / 80; note de lectură - Dumitru ANGHEL - „Bună seara,

domnule Mallarmé!” de Ioan Toderiţă / 82; Epigrame de Ştefan Al.-SAŞA / 86; note delectură - Muguraş Maria PETRESCU - Dorina Brânduşa Landén - Nud încrustat într-un bloc de

gheaţă / 87; poezie - Cătălina GRIGORE / 92; note de lectură - Lucian GRUIA – NicolaeGrigore Mărăşanu – Arta poetică / 94; note de lectură - Cărţi prezentate de Octavian

MIHALCEA - Poetul pictează poveşti; Altarul idealului (Altari i idealit); Instinctul scufundării /96; Cărţi prezentate de Victor STEROM - Valeria MANTA TĂICUŢU, Laudate Dominum; MarianRUSCU, În jurul grotei; Aurel M. Buricea, Crucea din muguri; Vasile ANDRU, Păsările cerului /101; Cărţi prezentate de Mihai ANTONESCU - Spovedania unei stele fără cer; Poeme dinspre

altă zi; Legături de suflet / 103; pelingeneze - Christian CRĂCIUN - Amar de vară / 108;cronica actualităţii - Col. Marian DULĂ, Asociaţia „Cultul Eroilor” - Istoricii Câmpinei îşi

onorează urbea / 112; poezie - Florin FRĂŢILĂ / 117; cronica muzicală - Serghie BUCUR -Dirijorul Ovidiu Bălan / 118; cronica plastică - Serghie BUCUR - Elecţiuni afective

(Grumăzescu, Paştina) / Epigrame de Ştefan Al.-SAŞA / 123; iubiri de scriitori - GherasimRUSU TOGAN - Martha Bibescu, perla Carpaţilor sub seducţia cântecului poetic şi a iubirii / 124

(alte fragmente de dincolo de sfârşit)

Moto: Hai la joc! Hai la joc! / Să ne fie cu noroc!

De la apariţia numărului anterior,evenimentele s-au înghesuit să aibă loc,indiferente la caniculă şi la crizageneralizată a lumii. Nu am a mă lega învreun fel de acelea politice,înnebunitoare, pe alocuri mizerabile,imorale, ucigaşe de orice speranţepentru viitor, cu excepţia unei din ce înce mai posibile apocalipse – vă rogdefiniţi termenul! Dar ele vor fi în fundal,atâta vreme cât in patria nostra multesilve sunt şi orice sătean din frumoasa şiuscata Câmpie Română pare a fi zoonpoliticon cercetat de procurori pentruacţiunile sale electorale.

Altfel, nu sunt prea multe lucrurideosebite azi, aici, decât erau în secolultrecut sau acela ce l-a precedat. Lamarginea orientală a continentuluieuropean, aceleaşi întrebări despremersul următor al lumii se pun ca şi înceea ce numim Occident. Unele, poate,mai cu acuitate, altele mai în surdină,doar. Un fapt este, fără îndoială, clar:lumea în care se pun aceste întrebărieste alta decât aceea din urmă cu două-trei decenii. A vorbi, cum se maiîntâmplă, de chestiunea sincronizării

este, într-un sistem globalizat, superfluu. Reflectând la cele ce observ în juru-

mi, mi-am amintit de o analiză istoricistăa lui Jacques Attali despre care aflam învremea studenţiei. Conform acesteia,de-a lungul existenţei sale, lumea a fostdominată, în ordine cronologică, deForţa Fizică, de Religie, de Bani. Iarsecolul al XXI-lea va fi dominat deInformaţie. La rigoare, aşa par a stalucrurile, deşi aş fi tentat să afirm căInformaţia (respectiv, Cunoaşterea) astat dintotdeauna în fundamentulexistenţei lumii. Informaţia a costatîntotdeauna cel mai mult pe orice piaţă,indiferent de dezvoltarea ei, pe ea s-auconstruit şi pentru ea ori din pricina ei s-au prăbuşit imperii.

Secolul al XXI-lea are a da seamă, îndesfăşurarea lui, de modul în care sesprijină pe Informaţie, dar deja estevorba de moduri de stocare, de circulaţieşi de protecţie cu totul şi cu totul diferitede acelea din urmă cu puţine decenii.Utopiile/distopiile julesverniene,hgwellsiene, georgeorwelliene,aldoushuxleyene, ray-bradburyene par ase fi revărsat din virtual în concret,Minunata Lume Nouă a venit peste noi,Big Brother ne-a luat în grijă vieţile şi neconduce spre fericirea promisă de toţiprofeţii!

Dacă, adesea, ai senzaţia că trăieşti înreal povestea lui Josef K. din Procesul saute trezeşti dimineaţa întrebându-te dacănu cumva te cheamă Gregor Samsa,nimic nu este de mirare, metamorfozadeja s-a petrecut, eşti un purtătorobişnuit de cod numeric personal, unelement statistic pe care SocietateaCorporatistă îl foloseşte spre a seconserva, a se perpetua şi a se proteja,

poetul în cetate

Revista nouă, 3/2012 3

editorial

Florin DOCHIA

Tristeţi de septembrie

editorial


folosind cu pricepere erzaţuri dedemocraţie întrupate în ceea ce,îndeobşte numim Parlamente sau/şiGuverne. Este dincolo de orice îndoialăcă orice democraţie are un dulap cuschelete de dictatori. Cum şi oricedictatură (cu spusa prietenului RIM) areun exoschelet de democraţie.

S-ar putea afirma – dacă, într-un felsau altul, nu s-a tot spus deja – că Lumease află la o răspântie. Fiinţa umană seaflă la răspântie. Planeta care negăzduieşte (ne suportă…) se schimbă,cutumele naturale şi cele etice (o etică aexistenţei, văzută ca antropologie) cucare am fost crescuţi nu mai suntvalabile. Dacă organizarea socială a părutcă împinge omenirea spre un echilibrudupă cele câteva evenimente ce auurmat zarvei franceze de la 1789,imaginea actuală nu are nimicpromiţător în ea. Este lesne de observatcă lupul şi-a schimbat numai părul.

*Experimentele comunitariste odată

depăşite, la finalul secolului al XX-lea, nus-a reuşit nicicum ajunge la reabilitareavalorii afirmării individului. Doar recursulla reconfortanta filozofie nietzscheanăpare a mai lumina o cale de salvareinterioară, remitologizând câmpul deinterpretare existenţială. Personajuluisău mitologic, Zarathustra, compus dinsubstanţa altor trei – Zeus, Apolo şiDionisos –, cărora se cuvine să-iadăugăm şi figura unui dandy romantic(v. sugestia dr. Patrice Jean, în„Zarathoustra ou le prêtre deNietzsche”), se decodifică treptat caspirit salvator din mediocritatea la careStatul – atât de detestat de Nietzsche –ne obligă pentru a supravieţui,

îndepărtându-ne şi de idealul asceticpaulian, consubstanţial afizilor moşteniriidreptei mai mult sau mai puţin extreme.

Accesul la înţelepciune nu a fostniciodată uşor, nu s-a petrecut fără efort,drept pentru care interesul crescutpentru revizitarea textului nietzscheannu înseamnă succes general, ediţii demasă, livre de poche, ci comentarii poatesurprinzătoare, iluminante, adeseafoarte substanţiale, precum eseurile luiPierre Héber-Suffrin, Le Zarathoustra deNietzsche (Paris, PUF, 1988, 1992),Lecture de Par-delà bien et mal:anciennes et nouvelles valeurs chezNietzsche (Ellipses, 1999) şi cele aproapeo mie de pagini din Lecture d’Ainsiparlait Zarathoustra (Editions Kimé,2012, 4 vol., I. De la vertu sommeile, a lavertu éveil; II. A la recherche d’unsauveur; III. Penser, vouloir et direl’éternel retour; IV. Au secours deshommes supérieurs), despre aceasta dinurmă Michel Onfray notând, în Le Point:„Un commentaire lumineux d’Ainsiparlait Zarathoustra (…), révolutionne lalecture de Nietzsche et propose unesagesse pour aujourd’hui.” Supărătorpentru unii, crescuţi la şcoala Cursuluiscurt de istorie a PCUS, interesul estereal pentru această carte cu adevăratcomplicată, pentru că este, în acelaşitimp, lirică, poetică, ironică, împănată cureferinţe diverse, cu aluzii biblice, cucitate mitologice occidentale şi orientale,cu trimiteri la pasaje din alte cărţi alesale, e şi autobiografie travestită (ecouriale relaţiilor cu Richard Wagner sau cuLou Salomé), conţine reflecţii despre artade a citi şi de a scrie, jocuri de cuvinte,aliteraţii producătoare de sens, este uncomentariu permanent al filosofiei din


ultimii două mii cinci sute de ani. Oadevărată junglă – „forêt primitive”,spune Michel Onfray – în care PierreHéber-Suffrin marchează trasee pentrucălătorii spirituale surprinzător de actuale.

*Cum ne putem salva prin Nietzsche,

un filosof dispărut deja de mai bine deun secol?

Desprinzându-ne, pe cât posibil decotidianul dezamăgitor şi înţelegând cineeste Zarathustra, care este mesajul său,ce este în realitate supraomul.

Michel Onfray comentează: „Cineeste Zarathustra? Profetul supraomului.Care este mesajul său? El a anunţămoartea lui Dumnezeu, cerul gol de oriceidol, pământul devenit singurul spaţiupentru o viaţă supraumană; el învaţăputerea deplină a voinţei de putere,altfel spus forţa care, în viaţă, doreşteviaţa; prin urmare, el afirmă inexistenţaliberului arbitru; el mărturiseşte eternareîntoarcere a ceea ce este şi, în acestastfel, la identic: trăim ceea ce am dejaam trăit şi vom trăi veşnic în acelaşi mod;invită la a cunoaşte aceste adevăruri şiale iubi, amor fati, altfel spus, iubeşte-ţidestinul. Dacă omul urmează aceastăcale intelectuală, atunci el devine unsupraom - cunoaşte fericirea, bucuriapurei plăceri de a exista. Să precizăm căacest om poate fi, desigur, o femeie:supraumanul nu este o chestiune masculinăsau de virilitate, ci a speciei umane.”

Interpretarea este accesibilă şiconvingătoare. Există, cu siguranţă,printre noi, exemplare umane de acestfel, este foarte posibil să nu avemcapacitatea de a le re-cunoaşte… Aşacum nu avem simţuri şi instrumentedecât pentru patru dimensiuni ale

universului şi niciunele pentru cele alemultiversului. Atunci cum să ne alăturămlor? Care este cale devenirii spresupraumanitate? Poate că am puteaurma câţiva paşi, încercând căi deînţelegere propuse de numeroşicomentatori.

Amendabil şi amendat adesea,respectat întotdeauna, iată ce spuneGilles Deleuze, în Nietzsche et laphilosophie (Presses Universitaires deFrance, 1962): „Supraomul e îndreptatîmpotriva concepţiei dialectice asupralumii şi transvaluarea în contradialecticii aproprierii sau suprimăriiînstrăinării. Anti-hegelianismultraversează opera lui Nietzsche, ca firulagresivităţii. Poate fi urmărit deja înteoria forţelor. La Nietzsche, niciodatăraportul esenţial al unei forţe cu o altăforţă nu este conceput ca un elementnegativ în esenţă. În raportul său cu oalta, forţa care se manifestă nu o neagăpe aceasta, ci îşi afirmă diferenţa şi sebucură de această diferenţă. Negativulnu este prezent în esenţă drept ceea ceforţa extrage din activitatea sa: dincontră, rezultă din această activitate, dinexistenţa unei forţe active şi din afirmareadiferenţei sale. Negativul este n produsal existenţei înseşi: agresivitatea legatăîn mod necesar de o existenţă activă,agresivitatea unei afirmaţii. Cât despreconceptul negativ (adică negarea ca şiconcept), «nu e decât un palid contrast,născut târziu în comparaţie cu acelconcept fundamental, impregnat puternicde viaţă şi de pasiune» (vezi GenealogiaMoralei, I, 10). Elementului speculativ alnegaţiei, al opoziţiei ori al contradicţiei,Nietzsche îi substituie elementul practical diferenţei: obiect al afirmării şi al


bucuriei. În acest sens, există unempirism nietzschean. Chestiunefrecventă la Nietzsche: ce doreşte ovoinţă, ce doreşte acesta, acela? Nutrebuie să se înţeleagă ca o căutare descop, de motiv, nici de obiect pentruaceastă voinţă. Ceea ce doreşte voinţaeste să-şi afirme diferenţa.”

Primul pas, aş zice, este să fim noiînşine, să ne cunoaşte cu adevărat şi săne manifestăm deschis şi sincer forţaintelectuală. Se poate aşa ceva în acestezile? Iată că nu pot răspunde nici pentrucuriozitatea mea bolnăvicioasă.

Constat fără efort indiferenţa, dacănu şi agresivitatea, asupra culturii înpeisajul sociopolitic din preajmă.Singurul post de televiziune dedicat –TVR Cultural – a fost închis de un individnumit Elvis. Institutul Cultural Român,pe care nu l-am iertat uneori pentruderapaje de ordin moral, a încăput pemâna unui „liberal de orientaremarxistă”, un fel de pisicâine saucalmăgar politic, lipsit de orice viziunepost-modernă, cantonat spiritual(horribile dictu) în plin proletcultism,lipsit de orice anvergură internaţională,poate cu excepţia apropierii de vechilemişcări stângiste frankfurtiene dinpreajma lui Herbert Marcuse & co.Poate că chiar vrea să aplice teoria

omului unidimensional! Cert este căblocarea activităţii ICR a adus numaideservicii patriei noastre iubite. Iată unexemplu de „succes managerial”margist: „Marţi, 18 septembrie 2012,ora 18.00, a avut loc la ReprezentanţaComisiei Uniunii Europene situată încentrul Berlinului, pe celebrul PariserPlatz a doua lectură a scriitorului românNorman Manea la Berlin, organizată cusprijinul ICR. Aflată în pericolul de a fianulată, ca urmare a tăierii bugetuluiICR, desfăşurarea lecturii a fost posibilănumai datorită intervenţiei şi sprijinuluifinanciar acordat de partenerii deproiect: Academia de Arte,Reprezentanţa Comisiei UniuniiEuropene, Literaturwerkstatt, EuropeanBard College, Editura Hanser. Aceştiparteneri prestigioşi din spaţiul culturalgerman au demonstrat solidaritate şigenerozitate, dovada unei consolidaterelaţii între instituţiile culturale locale şiICR Berlin.” Asta în timp ce presasuedeză primea cu entuziasmtraducerea „Întoarcerii huliganului” înlimba potrivită pentru un foarte posibilPremiu Nobel.

Aş putea să mă opresc aici. Să nutransmit mai departe tristeţea mea. Bachiar să binecuvântez speranţa care emuritoare… Oare aşa să fie?

sem

nal

vse

mn

al

sem

nal

vse

mn

al


eseu

La începutul anilor 90 discuţiile desprecanon ocupau spaţiul nostru cultural.Polemicile erau aprige, se dădeauanateme reciproce de mai toţi papiicriticii, dar pînă la urmă focul lor s-a stinsfără cine ştie ce schimbări majore, doardin cînd în cînd mai răzbate cîte o rafalăpolemică în presa culturală. Asta şi dincauza modului vindicativ, superficial încare s-au purtat unele dintre dezbateri,de tipul „sculaţi-vă degrabă voi, să venimnoi”. Canonul, însă, este doar o listă.Este important să fii în listă dar şi cît desus eşti în listă. Sunt întrebări fireşti: cineface lista? Care este impactul ei public?Cum devine ea „oficială”? Care suntcriteriile? Cum şi Cînd au loc schimbăride ierarhie. Fac apel la cartea fundamentalăa lui Harold Bloom Canonul Occidental.Ea exprimă clar o puternică nostalgie(Elegie pentru canon este primul capitol)după valorile tari, valorile sigure. Pe caregîndirea postmodernismului le abhoră.Canonul este apoi legat de învăţămînt,ca instituţie fundamentală ce impunelista. Şi, implicit, de tradiţie. Putereaacestui cuvînt este deosebită în spaţiulnostru cultural care s-a construit de laînceputul epocii moderne, din sec XIX, petensiunea dintre „tradiţie” şi „modernizare”.Văzuţi uneori ca termeni ireconciliabili.Ghilimele de mai înainte vor doar să

sugereze că fiecare dintre cele douăconcepte, ca şi raportul dintre ele, auluat de-a lungul vremii sensuri diferite.O istorie detaliată a acestei confruntărirămîne a fi scrisă. „...chestiunea [este]de alegere între texte aflate în continuăcompetiţie pentru supravieţuire,indiferent cum am privi alegerea lor: cafiind făcută de grupuri sociale, instituţiide învăţămînt şi tradiţii critice dominantesau, aşa cum cred eu, de autori mai noi,care se simt aleşi de către anumite figuriancestrale”, scrie Bloom. Această privire,dinspre prezent spre trecut, are a neoferi surprize. Căci, dacă pînă la perioadainterbelică, ba chiar pînă la Generaţia 60lucrurile canonului par aşezate într-orelativă stabilitate, pentru ce urmează deatunci încoace seismica este mult maiagitată, ne lovim de o deconcentrantălipsă de criterii şi varietate a punctelorde abordare. Aşa cum s-a încercat la noi,înlocuind realismul cu suprarealismul încapul listei, ca să zic aşa, este un demerssărac în idee. În plus, apărarea canonuluiliterar şi demolarea lui sunt profundpolitizate, tot Bloom o spune. Asta faceşi mai complicată abordarea, într-ocultură care şi-a făcut din „apolitism” şi„autonomia esteticului” un stindard, oaxiomă şi un zid de apărare în vremuri deciumă ideologică. O altă aserţiune caretrebuie aprofundată ne atrage atenţia că„în canon se poate pătrunde doar prinforţă estetică, construită în principaldintr-un amalagam de stăpînire alimbajului figurativ, originalitate, puterecognitivă, cunoaştere şi exuberanţă înstil”. Toate cele cinci criterii ar trebuianalizate cu răbdare pentru a reconstruicanonul de azi. Vom vedea cu surpinderecă nu sunt deloc mulţi scriitori care

Christian CRĂCIUN

Din nou (şi din altăparte) despre canon


îndeplinesc simultan toate cele cincicondiţii. Politizarea ţine şi de faptul călista este irevocabil elitistă şi rodulacţiunii unei elite. Or, la noi, după 89asistăm la un foarte ciudat fenomen dedenigrare a elitelor, ipocrit se plînge petoate drumurile că nu avem o elită, înrealitate ea este împiedicată prin oricemijloace să se manifeste. Pseudo-eliteleconstruite în timpul şi după epocacomunistă (vezi cartea lui Boia) dicteazăşi contzrolează totul. „Elitist” a devenit înlimba română de azi un cuvînt puternicpejorativ, rostit cu o scrîşnire de măseleşi un stuchit de silă într-o parte, şiresentimentul de care va veni imediatvorba răsună puternic în această straniemutaţie semantică.

Ce putem observa? Iremdiabil calaţipe mecanismul împrumutării formelorfără fond, imediat după 1990 neo-ideologii s-au grăbit să desfiinţezecanonul, înainte chiar de avea unul binearticulat conceptual. Căci la noi nu seputea vorbi de o aşezare canonică liberă,în urma unei competiţii esteticeîndelungate, opţiunile fuseserăiremediabil afectate de regimuridictatoriale. Principalul acuzat al acestui„canon vechi” a fost, bineînţeles,bineînţeles, Eminescu, irevocabil centrulacestui canon. Am schiţat în altă parte odemonstraţie a justificării iremplasabilea acestei supremaţii eminesciene, carerespectă la scara culturii noastre cufidelitate criteriile lui Bloom. Ceea cespune Bloom despre Shakespeare, amputea transla în spaţiul bietei literaturiromâne despre Eminescu „Supremaţialui Shakespare /Eminescu/ este, suntsigur, stânca pe care va eşua, până laurmă Şcoala Resentimentului”. Căci

există şi la noi o foarte vocală astfel deşcoală. De fapt, un grup de presiune,militînd pentru un foarte îngust înţeles altermenului de modernizare. Care estecontextul istoric? Într-un fel, esteoarecum normal ca imediat dupăperioada comunistă canonul să fi fostperceput ca fiind ceva opresiv, impus pecriterii false de către partid, o bastiliecare trebuia de îndată dărîmată.Paradoxul este că polemicile s-au purtatla modul înlocuirii unei închideri cu altăînchidere. Dinamismul unui canon nupoate fi însă omis nepedepsit. Nu poţiintroduce în canon Şcoala de laTârgovişte scoţîndu-l pur şi simplu peMarin Preda, sau pe onirici, eliminându-lpe Nichita Stănescu. Purtată astfel,discuţia este cel puţin neserioasă. Aşa seface, că, pînă la urmă, canonul nu s-alărgit deloc, ci a rămas cam acelaşi. Pînăacum această „bătălie canonică” este unjoc cu sumă nulă. Nici măcar evenimenteculturale cum a fost apariţia Istoriei luiManolescu nu au avut impactul necesarunei schimbări canonice (nici nu şi-apropus, dimpotrivă, este o operăconservatoare, de consolidare, axiomaticnu-şi propune să schimbe nimic). Mareaproblemă a canonului literaturii româneconstă în sensul istoric specific pe care îlcapătă la noi termenii tradiţie vsmodernitate. Departe de a avea sensuriprimordial culturale, aceşti doi termenipolari, capătă la noi conotaţii politice şisociale care încarcă mult orice discuţie.Cînd vorbim de modernizarea literaturiiîn cele două mari epoci, post-paşoptistăşi interbelică, (şi poate şi în cea post-decembristă) vorbim de fapt deschimbări de mentalitate şi sociale multmai ample. Însuşi faptul că noua bătălie

ethica minima


canonică a obosit suspect de repedearată că există ritmuri subrepticespecifice pe care nu putem încă să ledepăşim. Poate nu a venit momentulunei schimbări, fructul nu s-a copt.

Deci care ar fi rolul şcolii în fixareacanonului? Aşezarea aberantă aînvăţămîntului nostru, în special a celuiumanistic, cariat de pseudoreforme,rolul de cenuşăreasă al limbii române(redusă la o funcţie pur comunicaţională,aşa cum prevăd documenteleministerului) au dus la o sărăcire, oamputare cantitativă şi calitativă acanonului. Cu vreo 17 scriitori înprograma de bacalureat (ei suntcanonul!), fiecare prezentat printr-unsingur text, cu subiecte de examene carenu stimulează nicidecum diversitatealecturilor... ci frizează de multe ori, să ospunem cinstit pragul imbecilităţii, nu sepoate vorbi de canon serios. Cred căsuntem singura ţară europeană cu osituaţie schizoidă a predării literaturii înşcoală. În programa de liceu există,fireşte, mai mulţi autori dar numai cei 17sunt în programa de bacalaureat. Căcinumai aceştia fixează pentru absolventcanonul. Restul sunt umplutură, nicielevul, nici profesorul nu le vor acordaatenţie suficientă. Aşa se face că„ultimii” autori cuprinşi în programarespectivă sunt Nichita Stănescu şi MarinSorescu. Asta creează dintru început înmintea elevului portretul unei literaturimoarte. Am povestit de mai multe oriîntrebarea dărîmătoare pe care mi-apus-o un elev sărac cu duhul (literaturii),dar extrem de corectă şi bine ţintită:dom’ profesor, azi mai trăiesc scriitori?Este întrebarea de la care ar trebui săpornească reconstruirea canonului

actual. Presiunea ar veni, aşa cum secuvine, dinspre prezent înspre trecut,într-altfel i-am studia pe Eminescu şiBlaga dacă am porni dinspre Nichita şiCărtărescu. Adevărata schimbare acanonului nu se va face decît înmomentul în care literatura actuală vaintra cu drepturi depline în programelede studiu liceal. Lărgirea programei debacalaureat în aşa fel încît toate textelestudiate să fie materie de examen arduce la o schimbare fundamentală agrilei de cunoaştere şi de percepţie. Lavîrsta pe care o are azi Cărtărescu,Nichita era de mult clasicizat în manualeşi programe. Vă scutesc de exemple decum se petrece acest lucru în Franţa depildă, unde texte foarte noi apar mereuîn programa de bacalaureat. Dar sătrecem de la teorie la practică, adică lalistă. Să vedem nişte modificări, pe carele enumăr absolut la întîmplare.

Să spun de pildă că unul dintre celemai puternice romane ale literaturiiromâne este cel numit Istorii, al luiMircea Ciobanu. Care lipseşte, inexplicabil,în mai toate „clasamentele” care se facocazional. Mult supra-evaluatele romaneale lui Călinescu, prin comparaţie, suntconstructe precare (Enigma Otiliei înspecial), pline de inadvertenţe epice,cusute cu aţă albă, făcute iar nu născute,tocmai de aceea foarte iubite deprofesori, fiindcă se vede însăilarea. Cualtă semnătură, ele n-ar fi intrat niciodatăîn canon, ar fi stat cel mult alături decele ale lui Cezar Petrescu. Apropo deCălinescu, ar trebui să băgăm de seamăcă biografia cea mai comprehensivă a luiEminescu nu mai este de mult cea a„divinului critic”, ci Hyperion, viaţa luiEminescu, a lui George Munteanu, carte


azi ţinută în anonimat. Exegezaeminesciană, în genere, suferă de o„înţepenire canonică” timorantă. Dacăscrii „de bine” de Eminescu eşti atacatdintr-o parte că eşti naţionalist, paseist,conservator, antisemit, dacofil,protocronist, etc. Dacă scrii „de rău”, eştiatacat din partea cealaltă pentru lipsă depatriotism. Patologic este cazul în carescrii de bine dar eşti acuzat că ai scris derău, cum a păţit Patapievici. Trec maideparte... De ce ne e frică şi azi săspunem că Ioan Alexandru este un marepoet religios, de stirpea lui Claudel? Esteacceptată cu chiu cu vai doar primajumătate a activităţii sale, maiexpresionistă. Nu şi perioada Imnelor.Lipsesc monografiile şi analizelecomprehensive (critica noastră ecantonată într-un „estetism” delocpostmodernist, lipsită de anverguraculturală a teologiei ori filosofieineapărat necesare). Francezii pot spuneliniştiţi că Péguy sau Claudel sunt mariscriitori religioşi, nouă ne e frică. DanielTurcea, alt exemplu, ar trebui situatprintre marii poeţi metafizici, în ierarhieimediat alături de Nichita Stănescu. Cinemai ştie de el, în afara specialiştilor? Saude Cezar Baltag? Ileana Mălăncioiu esteun poet clasic, ea nu există în manualeleîn care (tot sunt la modă studiile de gen)nu există nici o femeie! Jurnalul luiSteinhardt, unanim recunoscut ca unadintre cărţile majore apărute după 1990,nu este, totuşi, socotit suficient dereprezentativ pentru a fi subiect debacalaureat. Critica literară lipseşte înîntregime din „perspectivacomunicaţională” castratoare a predăriiliteraturii. Unul dintre cei mai puterniciprozatori de azi, Radu Aldulescu, n-ar

merita să intre în manuale, cel puţin prinromanul Ana Maria şi îngerii, în careelevul de azi s-ar regăsi cu problemelezilei, lesne recognoscibile? I.D. Sârbu nuvorbeşte mai profund despre comunismdecît alţi congeneri? Este o scamatoriepenibilă să le vorbeşti elevilor despremodernitatea eroilor interbelici pentrucă ei se duc la mare, poartă cămaşa cumânecă scurtă şi fără cravată sau se ducla un meci de box. Pentru elevii de azi,toate astea sunt la fel de „antice” ca şiîmbrăcămintea eroilor din Ciocoii luiFilimon. O discuţie dificilă este de purtatasupra „romanelor obsedantuluideceniu”, în ce măsură ele datează,devin imposibil de descifrat pentru uncititor de azi, străin de codurile secreteale epocii. Profesorii universitari carelucrează cu studenţii această temă s-aulovit demult de această înstrăinare acodului. Romanele acestea sunt, dealtfel, total absente din îngustaprogramă liceală. Dar unde este OctavianPaler, autor de succes şi înainte şi după1989? Unde este eseistica sclipitoare alui Paleologu? Unde este GabrielaMelinescu, scriitor de prim rang? Undeeste acea carte stranie între toa te daratât de „tinerească” Viaţa şi opiniile luiZacharias Lichter de Matei Călinescu?Unde este literatura non-fictivă de laVasile Pârvan la Emil Cioran? Unde estecapitolul literaturii concentraţionare?Care, în mod obligatoriu, ar trebui săcreeze un nou domeniu de teorietextuală. Unde sînt literaturabasarabeană şi cea a exilului? Unde esteexplozia literaturii memorialistice, carepresupune instrumente aparte deanaliză, dar lipseşte total din viziuneadespre cultură a elevului de azi?


M-am plasat la acest nivel, „de jos”,pentru că arată cît de profund vicioasăeste viziunea pe care-o avem asupracanonului. Lumea noastră literară estenombrilistă, exclusiv preocupată de sine,fără să înţeleagă mecanismul inerent alformării canonului, care nu este unul purliterar. Fiindcă antrenează a anumefilosofie a valorilor, în afara căreia totulse reduce la o luptă pentru putere întregrupuri de presiune simbolică, aşa cumîncearcă să ne convingă unii, care vădpeste tot boieri ai minţii. Problema estealta: România a intrat brusc, a fostaruncată în sens existenţialist, în lumeapostmodernă a relativizării tuturorvalorilor şi a nivelării non-ierarhice, fărăsă fi avut timp să epuizeze, precumculturile occidentale, deliciile şipericolele ierarhiioor bine articulate. Înconsecinţă, nici toleranţa la non-conformism. România suferă, cum s-aspus, de o „modernitate neîncheiată”.Asta ar putea fi, paradoxal, şi un avantaj,dacă am avea inteligenţa să speculăm

această defazare, cum am început săfolosim agricultura primitivă pentru afurniza produse bio. Lipsesc însăanalizele aprofundate asupra a ceea ceînseamnă modernizare, asupra traseelorde urmat. Profesorul Sorin Alexandrescuvorbea despre periodica recădere în pre-modernitate a intelectualităţii româneşti.Fenomen probabil vizibil şi în ceea cepriveşte reconfigurarea canonului.Pentru că nu e normal ca un elev sătermine liceul fără să fi aflat nimicdespre Octavian Goga de exemplu. Dar şidespre Anton Holban sau Gib Mihăescu.

Închei observînd un lucru elementar.Canonul literar nu este nicidecum ochestiune pur literară. El trimite sprecontexte mai largi culturale,etno-psihologice sau istorice. De aceeacercetarea lui ridică multe întrebări caredepăşesc un scriitor sau altul, o carte saualta. Canonul este o hartă cu toateformele de relief incluse, şi cu cît hartaeste mai exactă, cu atît teritoriul estemai accesibil călătorului.

22 septembrie 2012. Poezia la Biblioteca Municipală CâmpinaCezara Răducu, Florin Dochia, Liliana Ene


itinerarii afectiveethica minima

Doar ce se terminase emisiunea „Lamicrofon, melodia preferată”, când lauşă a sunat Costel. Costel este colegul declasă al copilului, şi stă în acelaşi bloc cuacesta, la etajul doi, însă, în timp cecopilul locuieşte la parter. Nu este preabun la învăţătură, însă îi place foartemult să citească, lucru ce o încântă petovarăşa profesoară de limba română,care nu poate totuşi să-i dea note preamari, pentru că în schimb Costel nu preaare habar de alte lucruri cum ar fi oanaliză literară, gramatică şi altele. Nicila engleză nu străluceşte, şi de multe oriciteşte cuvintele ca în limba română. Dealtfel, mai toate numele de autori străinişi personajele din cărţile acestora el lepronunţă aşa cum se scriu. Unele „sepotrivesc”, dar în cazul altora efectul eaiurea de tot - şi nu şti ce să zici despreel: că e prost, sau că face mişto.

„Salut! Ce făceai!?” îl întreabă Costelpe copil. „Citeam din lecturilesuplimentare”, vine răspunsul. „Și eu m-am apucat de ele. Aseară am terminatJane Eyre” (şi pronunţă cum se scrie, deparcă ar citi pe litere). „Bă, eu rămân lapărerea că tu te prosteşti în modintenţionat!” Copilul i-a spus asta de maimulte ori colegului şi vecinului său,convins că cineva care iubeşte atât demult lectura, nu are cum să pronunţe

greşit numele scriitorilor şi ale eroilorsăi. Costel nu răspunde, aşa cum nu afăcut-o niciodată, ceea ce-i întăreştecopilului convingerea sa.

„Hai să mergem pe Cristian!” ziceCostel, şi bagă capul pe uşă, ca să vadădacă mai e cineva în casă: „Eşti singur?”Copilul dă din cap, da. Costel dă laiveală, de la spate, unde o ţinuseascunsă până atunci, o sticlă de sucînvelită într-o hârtie de ziar. „Am furatdin sticlele tatii o litră de carcalete. Haisă vedem şi noi cum e! Mergem pe deal,nu ne vede nimeni…”

Cristian e numele dealului impunător,vizibil din orice parte a oraşului, unadevărat simbol al urbei. Nu e împăduritdecât până pe la jumătate, iar pe câmpiade la poalele lui se organizează toatepetrecerile în aer liber de 1 Mai sau 23August, când se adună lume multă ca sămănânce mici, să bea bere şi săurmărească spectacolele de pe scenaamplasată în buza pădurii.

„Tu ai dormit bine azi-noapte?!” îlîntreabă copilul pe Costel. „Ce vrei săspui?” „Zici să mergem pe Cristian, ca săbem?...” „Ei, să bem!... Gustăm şi noiacolo, tragem câte-un gât, ce marelucru?” „Păi, dacă e aşa, de ce să nu bemaici, acasă?” „Ei, cât mai umblăm prinpădure, până ne întoarcem, iese mirosuldin noi, aşa, acasă, e mai periculos, seîntoarce mama, tata, poate ai tăi, cineştie?...” „Tu ai mâncat bureţi nebuni!...”

Deşi primul gând ce i-a trecut copiluluiprin minte a fost să-i trântească uşa-nnas şi să se întoarcă la cartea sa, pesteun minut ies amândoi din bloc, salutândpoliticoşi câteva vecine care, au eiimpresia, se uită cam bănuitoare la ei.Costel a pus sticla într-o pungă de un leu

Iulian MOREANU

A unsprezeceapovestire cu un copil


pe care a scos-o din buzunar, dar tot areimpresia că toată lumea pe lângă caretrece ştie ce duce el acolo.

Pe Cristian se poate ajunge prin maimulte părţi, dar ei aleg, ca de la sine, fărăsă se întrebe asupra acestui lucru,drumul care trece chiar pe lângă şcoalalor, şi apoi pe lângă locul petrecerilorfestive din primăvară şi vară. Şcoala esteînchisă, deşi înainte de a intra în vacanţăli se spusese că în fiecare zi din vară, aicise vor organiza tot felul de activităţi.Veniseră de câteva ori, când ar fi trebuitsă se ţină nişte concursuri de ping-pongşi de şah, dar nici pomeneală de aşaceva. Tanti Anişoara, femeia de serviciunu văzuse pe nimeni pe acolo, şi niciFrederica, secretara, habar n-avea deastfel de acţiuni.

Copilul şi Costel au trecut mai multîn vârful picioarelor pe lângă şcoalapustie şi au apucat-o apoi pe o potecă,spre vârful dealului, trecând printresalcâmi bătrâni şi scorburoşi. Cărareaaceasta lasă, din loc în loc, de-o parteşi de alta câte un postament rămas pe-acolo din vremuri de care au auzit laistorie, când pe aici se zice că era opădure de sonde care au scos atâtapetrol încât toate străzile oraşului ar fiputut fi acoperite cu aur.

Din când în când trec pe lângă câte ovacă lăsată de capul ei să pască iarbanimănui, pentru ca mai apoi, sătulă fiind,să se întoarcă singură acasă după nişterepere de orientare ştiute numai de ea.

Cântece neîntrerupte de păsărinevăzute; şi totuşi, paradoxal, atâtalinişte. Doi îndrăgostiţi coborând alene,îmbrăţişaţi, cu paşi uşor nesiguri,sprijinindu-se chicotind unul de celălalt.Mici băltoace formate în urmele lăsate

de copitele unor animale mari, cai sauvaci; din unele sar broscuţe verzui ce aizice că sunt mai degrabă puse pe joacădecât speriate. Atât de mult verde că nicitoate acuarelele din lume nu ar fi deajuns ca să redea un astfel de tablou. Unpârâiaş subţire ca o nuia de alun, dincare probabil că sorb apă vieţuitoarelepădurii. Trosnituri inexplicabile de lemneuscate, pentru că nu are cine le atinge. Oadiere răcoroasă care vine dinsprepădure ca trimisă de palele unuiventilator vegetal. Câte un muşuroi uriaşrămas ca prin minune neatins decopitele animalelor. Din loc în loc,ciuperci otrăvitoare, temerar răsăritelângă potecă, sfârşind inevitabil subpicioarele trecătorilor pe acolo, pentruca nu cumva vreun neştiutor să se laseînşelat de frumuseţea lor letală.

Grădini cu pruni şi meri sălbăticiţi,delimitate de garduri făcute din mărăcinidar în care sunt scobite găuri ce îmbie lajefuitul fructelor, anunţă terminareapădurii şi ajungerea spre jumătateagolaşă a dealului.

Cei doi mai merg puţin, lăsândpădurea în urmă, apoi se opresc şi seaşează lângă un rug de mure golaş,aproape uscat; dacă ar mai înainta puţinar ajunge în vârful dealului, de unde aravea înaintea ochilor, ca-n palmă,întreaga panoramă a oraşului. Oricum, şide aici se văd zeci de case, parcă înfipteuna în alta, şi chiar şi acoperişul bloculuilor. Soarele deja străluceşte cu putere, şicopiii se întind pe spate, obosiţi,înviorându-se la atingerea cu spinările apământului încă nepătruns de căldură.

Alături, între câteva pietre înnegritede fum, aşezate într-un cerc aproximativsunt resturile unui foc cine ştie când


făcut. Costel se uită temător în jur – nu-inici ţipenie! - şi-i tremură mâna cândbagă mâna în punga de plastic. Încă nuîndrăzneşte să scoată sticla. Cei doiprieteni simt un fel de jenă pe care nu aucurajul şi nici nu ştiu cum să şi-omărturisească. Fiecare în parte are unputernic sentiment că este pe cale de aface un lucru ce nu trebuie făcut.

Costel scoate mâna goală din pungă,amânând împlinirea momentului pecare îl aşteptase atâta, dar pe care acumnu ştie cum să-l împingă la câteva ziledistanţă. „Bă, zice el, am citit JaneEyre…” „Mi-ai zis”, îi răspunde copilul.„Ţi-am zis?” face pe miratul Costel, darcopilul nu-i mai răspunde. De ce s-o filăsat convins să vină până aici? seîntreabă. Atâta amar de drum ca sătragă câte-o gură de carcalete – uite cănici măcar nu ştie ce e asta. „Ce ecarcaletele ăsta?” îl întreabă pe Costel.Acesta ridică din umeri, nici el nu preaştie. Un fel de… Mai bine ar scoate sticlaca să se convingă.

E o sticlă verzuie, de suc, de 300 demililitri, care la Aprozar costă 75 de bani.E un suc foarte bun, cu un gust real delămâie, dulce-acrişor, foarte acidulat, pecare mulţi îl beau chiar acolo, pe loc,lângă naveta de lemn din care sticlele îşiscot la iveală capacele de metal atins depuncte de rugină. Uneori e atât de caldîncât spuma sare din gura sticlei ca dintr-un sifon apăsat din greşeală, fără ca ceidin apropiere să se poată feri de jetullipicios şi plin de bule de gaz.

Costel nu a apucat să umple înîntregime sticla, doar puţin pestejumătate. Scoate dopul de plută careiese ca un sughiţ şi miroase gura sticlei.Se vede că nu îndrăzneşte să bea. „Trage

tu, primul”, zice. Copilul întinde mâna,dar şi-o retrage imediat: „vine cineva!”

Coborând agale dinspre vârful dealuluişi fluierând o melodie neclară, un bărbatcare cu fiecare pas se măreşte şi se totmăreşte, pare a se îndrepta direct spreei. Pe lângă acesta, lătrând prosteşte şiţopăind ca un ied, o javră de câine cât unmotan mai răsărit îi ţine o companiegălăgioasă, vădit nedorită de bărbat,care din când în când încearcă fărăsucces să-i tragă un şut.

Costel smulge sticla din mâna copiluluişi-i deşartă conţinutul în vechea vatrăcare devine un fel de mocirlă ce începesă miroasă a cenuşă proaspătă. Cu sticlanu ştie ce să facă: ar arunca-o, încearcăs-o facă nevăzută după o piatră ceva maimare, ar băga-o în sân, s-ar aşeza pe ea;o lasă până la urmă lângă picioareleaşezate turceşte şi frica aceeainexplicabilă îl face să tremure ca bântuitde friguri. Ba chiar i se aud dinţiiclănţănindu-i, de zici că a venit brusciarna şi l-a prins în pantaloni scurţi dedoc şi cămaşă. Spaima aceasta bruscă îlcuprinde şi pe copil, care, la rândul lui nuştie ce să facă – el nu are însă nimic deascuns. Nici măcar nu reuşesc săschimbe măcar două vorbe, să se punăde acord în cazul în care bărbatul,ghicind ce aveau de gând să facă, îi valua la întrebări. Şi dacă îi va certa, ba,mai rău de-atât, îi va reclama la miliţie?Aici, cel mai sigur, pentru că la şcoală,deocamdată, n-ar avea cui. Se şi vădtârâţi de urechi spre locul acela pe lângăcare trec mereu pe partea cealaltă atrotuarului. Mai mare ruşinea!

Cei doi băieţi abia au curajul să se uiteunul la celălalt, „am încurcat-o!” Parcăaerul încins de soarele ce a mai urcat pe


cer cam cât o săgeată miroase şi el aalcool. E însă doar o părere a lor.Denunţătorul şi judecătorul lor seapropie alene, de parcă ar avea tottimpul din lume ca să ajungă la ei.Fluieratul i se aude tot mai clar şi maitare, băieţii chiar recunosc cântecul, eMarina, pe care-l cântă Rocco Granata. Îlmai cântă şi un solist român, şi copiluluiîi vine să pufnească în râs aducându-şiaminte cum fredonează puştimea,parodiind, Crede-mă Marina/ Că mădoare splina/ Splina şi ficatul/ Când tevăd cu altul… Nu e timp, însă, de râs.

Bărbatul a ajuns lângă ei. Costelînghite în sec şi parcă nu mai are aer. Îlcunoaşte din vedere pe bărbat, dar n-arehabar de unde. Se pare că şi acesta pe el,pentru că se apropie şi se apleacă,aproape atingându-l cu faţa sanebărbierită. Îi prinde uşor bărbia înmână şi se uită fix în ochii lui: „Mă, tu nueşti al lui cutare?” „Ba da…” răspundeCostel pierdut. „Ce mai face tac-tu?”Costel dă din umeri, ce să facă?... facebine… „Să-i zici că am întrebat de el…”Costel dă din cap, o să-i spună. Bărbia i-afost eliberată, da, o să-i spună… „Poatemergem la peşte săptămâna viitoare.Aşa să-i zici!...” Capul lui Costel se totmişcă în sus şi-n jos, sigur, o să-i spună, osă-i spună negreşit, cum ajunge acasă,primul lucru ăsta-l face, îi spune depeşte…

Bărbatul a plecat deja, cu câinele dupăel. Al naibii, parcă era de la circ; cât timpbărbatul s-a oprit lângă băieţi, el s-aaşezat pe coadă şi s-a uitat mirat laaceştia, când la unul, când la celălalt.Acum a luat-o iar la goană, zici că e ogar,nu o javră ca oricare. Marina fluierat albărbatului nu se mai aude, iar el e din ce

în ce mai mic. Gata, a dispărut, de fapt aintrat pe poteca străjuită de copaci ceduce spre poalele dealului, pe unde auvenit şi ei.

Costel răsuflă ca o locomotivă. „Da’,te-ai speriat zdravăn!” zice copilul.„Parcă tu, nu!?” „Nu prea… Dar cine etipul ăsta?” „Habar n-am! Mi s-a părutcă-l cunosc de undeva, dar nu cred…”„Și-atunci, de ce ai zis că-i spui lui taică-tu… cu peştele.?...” „Şi ce-ai fi vrut săfac? Nu mă mai supăra şi tu… De fapt, dece ne-am speriat ca proştii?” se întreabăCostel. „Păi, de ce-ai zis tu – de proşti!”

Fără să se vorbească, băieţii se ridicăde la pământ şi-o pornesc înapoi. „Nicimăcar nu am apucat să gustăm dinsticlă… zice Costel cu ciudă. Şi maişmanglisem şi două ţigări… Se bate cupalmele peste buzunarele pantalonilor:„na, că am uitat chibritul acasă”. Copilulse opreşte în loc: „Asta nu, în nici uncaz! Aruncă-le imediat! Unde sunt?”Costel se caută pe sub cămaşă: „cred cămi-au căzut din sân în chiloţi, şi de-acolomi-au ajuns, habar n-am cum, direct înfund!” Copilul se pune pe râs: „Când osă tragi pârţuri o să miroasă a fum deţigară!” Îl bate apoi pe umăr peprietenul său: „Hai să facem o întrecere.Cine ajunge ultimul jos dă un suc!” Ceidoi o iau la fugă, chiuind, către potecace duce spre oraşul care se simte de aicicum începe să dogoare…

B


poezie

Ioan VINTILĂ FINTIȘ

FANTEZIE DE IARNĂ

În burgul iernii cu turnuri de fisticSunt baldachine roşii ţesute cu zăpadăAcolo dulci prinţese dansează din buricCu scarabei rubine în părul de lavandă

Trăsurile par triste claviaturi de ceaţăÎn parcuri primitive luceferi se rotescO baiaderă plânge cu mir de-argint pe faţăCa dintr-un vechi potir împărătesc

Eu sunt o troică între sânii tăiÎn loc de sfârcuri pictaţi cu zurgălăi

TOAMNĂ

Rectangulare caravane inefabile frunzeDans deasupra câmpiilor albastre lehuzeParcă ar fi o imensă şaretă cu turciÎnveliţi până la brâu cu şerpare de nurciToamna cu amiros de rugină şi boereascăPlânge peste lume cu o simfonie cereascăSăgetând hicsonleones savane împărăteştiTrecând din zodia racului în semnul

cu peştiSe ondulează după dealul somnoros

şi absentCum batista unei contese pentru

un referentIată este vremea pentru a ne iubiTomnă gri...

ZIŢA ZEIŢA

Rochie rază de lună peste coapsa ta croşetată

Prin cabarete parcă ai fi o balerină de ciocolată

Valsând după orchestra fără de corn şi trombon

Sub ninsoarea de păsări măiastre şi din carton

Ziţa Zeiţa poartă şaluri de spumă pe tâmplă

Parcă ar fi o robă dintr-o mânăstire căruntăCu trandafiri şerpuind aurii peste glezneTrece un vis prin grădina cu ciudate

miresmeSe-aude un gong ţiuind cum într-o sală

de teatruSau un strigăt de dincolo de nisipul

cel idolatruVisând cabale te aştept pe baldachine

de lemnAcolo să-mi răsai cu părul negru tern

şi eternN- avem timp ne aşteaptă la porţi o trăsurăCaii au potcoavele capsate cu parfum

de răsurăCeaţa s-a surpat peste oraşul de diamantZiţa Zeiţa voi fi amantul cel mai şarmantDa,striga păcatul din sânul tăuDecatifea...


SCATOLOGIE

Aveam o şaretă trompetă cu lacheu străveziu

Plutind majestuos prin oraşul albastrupustiu

Coboram uneori peste circul nevăzut şi superb

Fluturând peste cupolă un substantiv şi un verb

Storceam absintul dintr-un crepuscul barbarPână când lumina mirosea a frig şi nectar

Dar coapsa ta criminală ferecată-n lăcateNe îmbia cu dulceţuri şi cu păcate

Casele erau învelite cu pagini dintr-o antologie

Despre poemele solare pierdute undeva în pustie

Ce lume de vis dacă n-ar fi atâta scatologie...

POET REBEL

Intrase gara de zăpadă în sevrajDoi cai de pluş cântau din mandolineDulci manechine sucombate în vitrineHipocantelefante nemaivăzut colaj

Şi metanoic lumina le-nconjoarăCu pasul de gazelă selenară

Acolo printre parcuri şi statuiIbovnică femeia nimănui

Dansând cu un emir pe dromadereCum acrobaţi de aer la trapezParcă brăzdând cu alte emisfereO simfonie acordată-n fa diez

DIN LUMEA LUI NICĂIERI

În oraşul cu lustragii şi zâmbitoare şareteDomnişoarele sunt toate încălţate

cu ghete

Peste ziduri se pliază o ninsoare răzleaţăLumina din felinare se arcuieşte pe faţă

În cortegiul nevăzutelor triste fanfareFrunze de calciu se rostogolesc

pe trotuare

Numai eu desenez pe ferestre unpokemonTalus încovrigat după roata unui

poştalion

Visul tău lotus auriu tresărind peste apeDimensiunea luminii nu-l mai poate încape

Yoghinii plutesc într-un fum de smaraldPrin lumea de cristal trece prinţul Arald

Călare pe un roib de argint numai spumeDin lumea lui nicăieri către cea fără nume

oqwrt


cronica literară

Încadrat de Radu G. Ţeposu, în Istoriatragică & grotescă a întunecatuluideceniu literar nouă, în categoriascriitorilor care ilustrează fantezismulalegoric şi livresc, Ioan Groşan aduce,prin romanul O sută de ani de zile laPorţile Orientului – ediţia a III-a, Polirom,Iaşi, 2007 –, o creaţie care ilustrează pedeplin trăsăturile postmodernismuluiromânesc, punându-l în gardă pe cititor,de la început, prin titlul a cărui notăironic-polemică este evidentă.

Parodică încă de la început, carteaaduce, mimând canoanele prozeitradiţionale, câteva personaje aflate înprim-planul naraţiunii – doi călugări,Metodiu şi Iovănuţ, împreună cu carecititorul parcurge spaţiul romanesc, dinstepa străbătută de hoardele tătare şipână în Moldova, proaspăt rămasă fărăBarzovie-Vodă, plecat cu doi însoţitori,spătarul Vulture şi rapsodul Broanteş,spre Stambul pentru a-şi cere tronulînapoi –, traseul străbătut de aceştia,prin ţară, dar şi în afara hotarelor, fiindpretextul autorului pentru a construi, pede o parte, lumea operei, iar pe de altăparte, pentru a-i dezvălui cititoruluipreumblarea epică, altfel spus, uneltele,maşinăria şi mecanismul, pe care lefoloseşte la construcţia romanului, iar,împărtăşindu-i acestuia din taineleprocesului de creaţie, cartea capătă şistatut de metaroman, înscriindu-se, şiprin acest aspect, în amintitul

postmodernism. De exemplu, naratorulcomentează, tehnic, în Episodul 17.Drumuri sud-est europene, în legăturăcu impactul întinderii unei anumitescene asupra receptării: O insistenţăprea mare asupra mesei (repetăm,obişnuită) ar putea părea Cetitoriului odivagaţie pofticioasă, tezistă.

O observaţie care se impune oricăruicititor al cărţii este că scriitorul nu puneaccentul asupra istoriei / diegezei, ciasupra discursului despre istorie, iar„instrumentul” principal din orchestrăeste, fireşte, cuvântul, pe care I. Groşanîl foloseşte excepţional de bine,situându-se, mai ales prin relevareapotenţialului comic al acestuia, înilustradescendenţă a magistralului I. L.Caragiale. E relevant, în această privinţă,de exemplu, dialogul dintre cei doicălugări şi un răzăş fără simbrie, care stăde strajă la hotare, după ce aceştia trec

Mioara BAHNA

Ioan Groşan: O sută deani de zile la Porţile

Orientului

elecţiuni subiective


proba verificării cărţii de identitate, prinrecitarea unor versuri din Mioriţa: cândacesta le spune ca a fost pus de domn sapăzească, sorgintea schimbului de replicie evidentă: – Care domn? – întrebăMetodiu. – Cum care domn? Domnul! –Bine, bine, da’ care? – Păi, câţi sunt? –Unu, câţi să fie! – Păi, acela m-a pus! –Stai puţin: da’ cine-i domn la Ieşi? –Vodă. – Care Vodă? – Ei, care Vodă! Păi,câţi Vodă sunt? – Unu’! – răspunseMetodiu. – Ei, vezi? – Şi cum îl cheamă?– Pe cine? – Pe Vodă. – Care Vodă? –Care te-a pus aici. – Păi, ce, nu ştiţi cumîl cheamă pe Vodă? Ia staţi puţin: voi deunde veniţi? Sus mâinile!

De fapt, trei linii de forţă are romanul,sau, mai bine-zis, din trei direcţii îi vinevaloarea: din cunoaşterea foarte bună amecanismului limbii şi a culturii românescrise şi orale, începând cu epoca vecheşi până în contemporaneitate, şi,desigur, din talentul artistic.

Mai mult, scriitorul subliniază, mai înglumă – mai în serios, valenţele salutareale cuvântului pentru perenitatea noastrăistorică: În faţa năpăstuirilor ce au venitpeste noi, neputându-ne totdeauna, dinmotive lesne de înţeles, împotrivi cufapta, ne-am împotrivit cel puţin cuvorba, aluzie, între altele, şi la „hazul denecaz”, pilon notoriu al filosofiei şi alexistenţei naţionale, în general.

Romanul se compune din 230 deepisoade, cu titluri explicative, amintindde scrierile cronicăreşti, de-a lungulcărora, poposind în tabăra tătară, înospeţie la tânărul han, călătorind,odihnindu-se la hanul Stăniloaei, mergândla vizir, la palatul sultanului, la Veneţiaetc., personajele sunt flancate de ochiulvigilent al naratorului care ba se detaşează,analizând obiectiv materialul oferitcititorului, ba empatizează cu personajelesau simulează această atitudine ori chiar

apelează la uniscienţă, sporind notaironică a textului: de pildă, relatândîntâlnirea dintre Huruzuma, sora tânăruluihan, şi Barzovie-Vodă, se degrevează deresponsabilitatea autenticităţii, arătândcă mulţi au zis după aceea că Huruzumal-ar fi privit de două ori.

În prezentarea acestui theatrummundi, naratorul atribuie personajelor odublă funcţie, pe lângă aceea de actanţifăcându-i şi observatori ai fenomenuluicultural, românesc în primul rând. Deaceea, în manieră postmodernistă, prinintertextualitate, sunt aduse ecouri dinscrierile unui număr foarte mare defăuritori ai culturii, româneşti îndeosebi,care, coroborate cu o mulţime deprocedee lingvistice (între care deraierilexicale, calambururi – să vedem dacă sepoate mişcula ceva –, simbolism fonetic– numele lui Cancioc, Parnasie, Surducetc. –, jocuri de cuvinte etc.), creeazăaproape trei sute de pagini de roman,caracterizate prin ironie, autoironie,umor rafinat, ale căror ţinte sunt toateinstanţele comunicării narative, autorul,naratorul, personajele şi chiar cititorul,căruia, adresându-i-se, la începutulEpisodului 31. Un episod mai slab, tot înideea de metaroman, îi spune: Vei aveaacum în faţa ochilor tăi încercănaţi,mărite Cetitoruiule, un episod mai slab.În chip firesc, din gunoiul memoriei taleîncercate, răsări-va întrebarea: „Da’ de ce?”

Astfel, celebra afirmaţie a mitropolituluiSimion Ştefan prin care formulează oprecoce pentru noi teorie a circulaţieicuvintelor devine în dialogul lui Iovănuţcu Huruzuma: Oamenii trebuie să fie cabanii. Ăia sunt mai buni care îmblă întoate ţările. Şi frumoasa şi culta tătăroaicăîi replică în stil caragialian: Ce’şt copil?!

Iar amintirea lui Grigore Ureche, prinsintagma originii noastre de la Râm seface în acelaşi context. Metodiu, şi el, ca

eseu


să-l gratuleze pe tânărul han, îşi ia însprijin vorbele lui Alecsandri: eşti înputere şi vei fi având şapte vieţi înpieptu-ţi de aramă, iar acesta, dezamăgitde propria-i condiţie, li se plânge că:De zece ani umblu teleleu, parcă aşa sespune, prin stepă, n-am casă, n-ammasă, n-am decât o tradiţie, fraţilor.Sunt, scuzaţi-mi expresia, nomad! –victimă şi el a crizei economice, cares-a abătut asupra ducatelor italiene,privându-l de posibilitatea de a se angajala vreun duce, după ce a studiat la secţiaclasice, la Padova, obţinând diplomămagna cum laude.

Ca şi Mahomed al II-lea, personajuldin Răceala lui Marin Sorescu, hanul luiGroşan îngroaşă parodia prin confesiuneape care le-o face oaspeţilor moldoveni înlegătură cu neîmplinirile sale – s-a întors,după studii, acasă la vechile obiceiuri:prad pustietăţile şi mă hrănesc cu visuri –şi cu preocupările mai ales pentruliteratura neamului său, de a căreiconsolidare se ocupă din trapul calului,aşa cum şi afirmă că a învăţat să citească:Suntem o cultură tânără (…). Noi (…) ampornit de la foarte puţin. Ce zic eu? Dela zero. (…) puteam eu lăsa versul liber?O mare poezie trebuie să aibă ritm.Unde nu e ritm, acolo nu e poetică şi opoezie va să zică ceva fără poetică? –întreabă el retoric şi doct, copleşit depreocupări paşnice, ale lui şi ale întregiitabere tătare, unde oaspeţii moldavigăsesc tineri stând la rând să schimbecărţile pe care le-au împrumutat cualtele, nişte femei plivesc un strat deceapă, iar Huruzuma, la fel depreocupată şi ea de înălţarea artelor, caşi fratele ei, deplânge situaţia în care seaflă căci: Degeaba ştiu scrisul şi cititul.N-am cu cine schimba o impresie, olocuţiune, decât cu frate-meu.

Apelând, prin urmare, la

intertextualitate, la parafrază, IoanGroşan oferă o perspectivă asupraspiritualităţii reflectate în cuvânt,străbătând-o cu frenezie ludică – fiindcă,parafrazându-l pe M. Sadoveanu, a căruioperă este reper nu numai în construcţiapersonajelor şi a textului, ci şi sub aspectnarativ, aşa ne-a fost scris, s-avem tihnavântului şi nestatornicia apelor –, plecând,cum am văzut, de la folclorul românesc,mai ales de la Mioriţa, trecând princronicari (Gr. Ureche, deja citat, M. Costin:Nu sunt vremile supt oameni, ci oameniisupt vremi), ajungând apoi la DimitrieCantemir (Descriptio Moldaviae sauGâlceava povestitorilor cu lumea), laIancu Văcărescu (Le-am dat teatru –spune domnitorul mazil despre popor,iar spătarul Vulture îi răspunde: Le-ai datteatru să-l păzească pe dinafară că nuintra unu, se temeau…), apoi la D.Bolintineanu (Soarta noastră fuse crudăastă dată…), la C. Negruzzi (Femeia totfemeie!), la Grigore Alexandrescu(Răsăritul Semilunii. La Stambul), laNicolae Bălcescu (în descrierea dulceluiplai al Moldovei, intersectându-l cuCreangă: Dacă din inima dealurilorVasluiului o iei în sus pe lângă vechilepodgorii domneşti, pe drumul numitacum „drumul forestier”, şi dacă ajungipe culmea cea mai înaltă a munteluiCeahlău, vei vedea o ţară mândră şibinecuvântată între toate ţărilesemănate de Domnul pe pământ. Easemăna a fi un măreţ şi întins palat, capd’operă de arhitectură, unde legamama naratorului motoceii la un capăt,de crăpau mâţele jucându-se cu ei…),din nou la Ion Creangă (zbârrr! pe-odugheană sau: Eu însă nu ştiu alţii cumsunt, dar, când mă gândesc ce era prinţară, parcă-mi saltă şi acum inima debucurie!), la M. Eminescu (băiet fiindsau: Tu eşti copilă, asta eşti şi trebuie să


stai acasă – îi spune Iovănuţ Huruzumei),la O. Goga (să-l fi lăsat la plug, să firămas acasă…), apoi la T. Arghezi (Puiun bob, din el răsare…), la Ion Barbu, M.I. Caragiale, Liviu Rebreanu, Marin Predaetc., pentru a nu aminti decât câtevanume de scriitori români, fără a ocoli niciliteratura universală, din care nu-iamintim decât pe Fr. Villon, V. Hugo (unpersonaj se numeşte Cosette), pe M.Proust (la umbra unor tătăroaice…),Maiakovski (Nu trageţi, tovarăşi!) etc.

Nici expresiile latineşti nu scapăneafectate de verva ludică a scriitorului:Animi volant, corpora manent sau: ibibene, ubi sum; ut pictura, lectura sau:Pulvis et umbra sumus etc.

Dintre formele de manifestare acomicului, în romanul lui I. Groşan, aşacum arătam mai sus, ironia esteexploatată cel mai mult, fiindcă aproapenimic nu-i scapă. Spre exemplu suntrăsturnate o seamă de toposuri (Nu desuflet mi-e teamă – afirmă călugărulMetodiu – (…) De trup mi-e frică. Trupul– această necunoscută).

Ludicul are, de asemenea, un rol importantîn construcţia cărţii, manifestându-se latoate nivelurile, lingvistic, narativ etc. Depildă, iapa spătarului Vulture se cheamăLaika, iar stăpânul i se adresează –oximoronic, în contextul istoric – hanuluispunându-i cinstite tătar, fiindcăpersonajele se află într-o continuăcompetiţie – nedeclarată – prin cautăsă-şi demonstreze superioritatea minţii,fără a abdica totuşi, asemenea celor alelui Sadoveanu, de la politeţe, bun-simţ,cumpătare. De aceea, spre exemplu,Metodiu îi atrage atenţia lui Vulture:Departe nu eşti de adevăr, spătare Vulture(…). Atâta doar că-l vezi numai dintr-o parte…

Picanteriile, cuvintele sau scenele cunuanţă erotică, de asemenea, nu puteaulipsi, cum e, spre exemplu, povestea

Mădălinei, harnica ciobăniţă, trăindsingură, fericită, asemenea celor dinMăgura Tarcăului, dar visând la o turmămai mare şi la câini mai bărbaţi, vizitatăde ursul cu apucături umane.

Aşadar, parodiind istoria, societateacontemporană, arta însăşi, iubirea, maimult sau mai puţin romantică (Huruzuma,sora hanului, nedezlipindu-şi capul desfioasa claviculă a tânărului călugărIovănuţ), Orientul, Occidentul, lumea sud-est europeană, de la graniţa dintre ele,bărbaţii şi femeile, problema feminină înconcepţia otomană, comunismul cutextele lui propagandistice, contaminatecu cele religioase sau invers – Domnul e-ntoate (…). E-n cele ce, cum ar veni, suntacum, da’ şi-n cele ce, cum s-ar zice,mâine vor râde la soare –, filosofia(Metodiu observă că lui Iovănuţ îi placemaieutica), pe cel care stăpâneşte şi pe celaflat sub stăpânire, călugărul şi mireanul,ospitalitatea şi spiritul defensiv tradiţional(la intrarea în Moldova, cei doi călugăricălători sunt întâmpinaţi cu: – Bine-aţivenit în Moldova, da’ staţi pe loc! Mâinilesus!), făcând din limbă principalul actant alcărţii, Ioan Groşan oferă cititorilor osinteză sui-generis a spiritualităţiiromâneşti. Şi poate că suta de ani de zilede la Porţile Orientului înseamnă doarintervalul până când, între Orient şi noi, s-a produs legătura inalienabilă,manifestată pe toate coordonatele, încâtpână şi sfinţii despre a căror descinderela hanul Stăniloaiei (omoloaga Ancuţeidoar în materie de bun privat, hanul,fiindcă, altfel, e o femeie cât malu’, care,în locul vorbei dulci a acesteia, îiapostrofează pe oaspeţi, deloc sensibilăla poveştile lor: Poveşti, ai? N-am eudestule poveşti pe cap? Să le mai ascultşi pe ale voastre? ) relatează unul dintrepovestitorii de la han, exclamă oareunde dracu’ am nimerit noi?


opinii de la nisa

Unde am rămas ? Conduite à ce point,la philosophie des idée est une sorted’atomisme ! Pe această direcţie a pornitConstantin Trandafir în analizarea prozei,a poeziei şi a temelor majore aleliteraturii ! Trimiteri subtile, fără a faceparadă de cultura sa vastă, ci vrînd săajute cititorul să înceapă a discerne întrevaloarea unui text şi însăilarea decuvinte genital/geniale fără de gîndire /simţire poetică. „Poezia – precizeazădomnia sa în „Conversaţie în bibliotecă“– înseamnă cunoaştere, iar metafora euna dintre căile ei regale.” (Pag.83) Şiabia acum vine comentariul bazat pecoordonate ştiinţifice, analizate cumijloacele literare: „Poezia lui IonStratan se sprijină (...) pe coliziuneaestetică a metaforei.”, „...idee şi imagineîn cuvînt, ezoteric şi pitoresc senzorial,gravitate şi dezinvoltură, melancolie şiexuberanţă, metafizică şi cotidian...” Dar,„E dreptul unui critic să aibă punctul săude vedere...”, susţine ConstantinTrandafir – şi aici îi dau dreptate, pentrucă eu, de exemplu, nu scriu decît despreceea ce îmi place mie şi nu doresc să-miimpun un punct de vedere „caustic-criticastru”! Comentîndu-l pe fostul meuvecin din Cîmpina, pe care l-am pomenitîn romanul „Parfumul păpuşilor deporţelan”, pentru că venea din cînd în

cînd pe la mine şi fumam amîndoi aşezaţipe prispa casei , privind îngînduraţieternitatea risipită în norii duioşi de fum,Constantin Trandafir, scriitor el însuşi, nuse poate desprinde de poezia gîndirii şisubliniază, deschizînd alte drumuri, maimetaforice: „...dar cu anticipări aleesteticii urîtului şi ale grotescului înliteratură...” De ce mi-a plăcut aceastăsusţinere ? Pentru că misticii au o mareapetenţă pentru dramă, cum zice şiConstantin Trandafir! Iată-ne pe un tărîmstrivit de bocancii moraliştilor, pentru că,ajungînd la Eminescu, iată o frază bogatăîn sensuri meditative: „Mitul a fostrostogolit în Infern de mulţimeadetractorilor!” şi „... o furie unică seabătu asupra poetului în perioadaimediat postdecembristă...” – dupărăzmeriţa aia de carton cu voie de laPoliţie!!! (Caragiale avea dreptate!) Dece se dedau aceşti „neica nimeni, iapiciorul de pe mine” – cum scria IonGheorghe, la posteritatea lui Eminescu ?Din simplu motiv că ei nu ar fi în starenici măcar să-i copieze Opera, pentru căle tremură mîna, le seacă fîntîna, şi semasturbează, cu privirea trează, spartăîn fragmente, de pizde inerte ! E voiamea şi expresia aşa trebuie să seeternizeze, fară a declanşa un noian deofense ! Iată ce scrie acest Cărtărescudespre Eminescu: „În copilărie era „micşi îndesat”... Eu îmi amintesc acum de uninterviu dat de acesta la un p(r)ost deteleviziune şi iată ce preocupări filozoficeavea dmnia sa, cînd susţinea că nu poatesă-şi emită opera lui genitală din cauzavecinului de la etajul superior, caretrăgea apa la toaletă după ce i se pişa încapu’ lu’ dumnealui !!! Am rîs cu lacrimi,pentru că nu ştiam cine era insul, nu-l

Ioan LILĂ

Poezia criticii (II)


citisem, nici nu vreau, îmi ajungeprofesiunea lui de credinţă: jos cu ăştiacare, în loc să se masturbeze... Am fostvirulent ? Îmi cer scuze şi mii de ventuze!Dar mai trebuie să-i spun ceva acestuipro-fund, vopsit în pizdama: Nu areEminescu nevoie să fie apărărat, pentrucă el este esenţa limbii romane! „...deunde se vede că patetismul sentimentalnu-i face bine artei poetice.” Eu ce ziceam?

vioară barocăviola da gambaclavecinUn altul, Valeriu Cîrstea, îl atacă pe Ion

Creangă ! Dacă n-are alte valenţeculturale, cum să se afirmeze şi el printredormeze ? Cică Ion Creangă este crud(de la cruzime ), sau că personajele luiaşa şi pe de din vale de Rovine, ai năimit-o-n mărăcine ! Săracul cu peticul şipeticul cu văzul monstruos din GrandHotel «Victoria Romană» al lui Caragiale!Numa’ că devine de se-mpătureşte predos !!! « Pîlnia şi Stamate » devine astfellucrarea de referinţă ce ne face ferferiţă« Apoi, “mais l’époux le jour de l’an /savait tout et dans une crise / envoya auvatican / leurs deus corps en troisvalises“! Trecem peste, pentru că ardeveni inutilă această bibliotecăînfăşurată în ea însăşi!

«Şi Blecher se simte terorizat deobiecte…» Mi-a plăcut fraza asta pînă lanebunie, pentru că, stînd şi meditînd,sau doar şezînd şi nemetitînd, trebuie săne sprijinim pe cîteva imagini: obiectele!Astea, obiectele, sînt real-imaginare, deunde şi izvorăşte «atracţia pentruliteratură a lui Robert Musil.» Iată deunde s-a născut «Omul fără însuşiri»! Dinirealitatea culturii ! Mă va ierta maestrulConstantin Trandafir că i-am folosit

ideile? Credinţa mea se adîncea în eaînsăşi de dinainte de „Complexulindividualităţii”!

*În tablourile lui Gustav Klimt este o

formidabilă revărsare de culori ! Spaţiiimense concentrate într-o idee aarmoniei prin explozia de sensuri ce austîrnit şi scandaluri irevenţioase, însensul auster că „Originea lumii” nutrebuie expusă (cum am făcut-o eu intextul de mai sus!), dar ea este dejacuprinsă între laturile Universale ale unuitablou expus la Paris (şi nu vreau să vădestăinui autorul !).

De ce am început aşa ? Pentru că,societatea este deajuns de refulată şi deisterică ! A desena „originea lumii”...isteria atinge paroxismul!

Ce se întîmplă mai departe înaproapele nostru interior? Zone curpinseîn melancolia conversaţiei în bibliotecă!Ca la Klimt! Sau ca la Pascal: „Ainsi l’hommeest si malheureux, qu’il s’ennuieraitméme sans auqune cause d’ennui...”Dar Pascal cunoştea acest principiu de laPlutarque („Vie de Pyrhus”): „...de preandrede repaus...” Iar eu nu cunoşteam mainimic, dacă nu citeam! Apropos de citit:eu cred că sînt unii care au scris mai multdecît au citit! Eu, mărturisesc sincer, credcă am citit cîteva literaturi, nu cărţi, şi nuam scris mai mult de un metru linear! Aziscribii au ajuns la metru cub şi la toneîndesat-majore !

Urmează pagini dense despre ŞerbanCioculescu („Mai degrabă obiectivitatease numeşte, aici, probitate.”), care seperinda printre noi cu o sfială majestoasă,Eugen Ionesco (critic francez de origineromană – cum este acreditat în Franţa),ca şi Brancuzi (Constantin Brancuşi) –

eseu


sculptor francez de origine romană,deşi, bietul de el (gorjean de-al meu!)nu a expus niciodată în Franţa – trăiascăAmerica !!! Ca sa nu mai pomenim decîtde Anna de Noailles, princesseBrancovan, commtesse de... (Paris 1876– Paris 1933); Constantin Ciopraga, care„pune piatra de temelie la prestigiulcriticii istoriografice”; N. Steinhardt –„cu o eseistică a intelige,ţei inventive”...

«„Cel mai” nu convine spirituluicritic, darămite nepriceperii în materieori a adversităţii de toate felurile.»Vorbeam despre Marin Preda ! De cenu îi plăcea maestrului să i sevorbească despre „Moromeţii”? S-oîntrebăm pe Aurora Cornu?

Octavian Paler, săracul, pendulîndîntre „securitatea de altădată şi teroareacanaliilor care profită de libertate”! Aiciam rămas descumpănit total şiirevocabil! Bre, cînd înfruntai matalesecuritatea, cînd erai director general temiri pe unde, sau după ce te-ai bucuratde libertatea venită cu subtilitate tot de

la strălucitorul răsărit ? Să nu neprefacem că ne prefacem ! Auzi frază ladomnia sa: „Nici Ceauşescu n-a fostinsultat cum au fost insultaţi cei care, cuani în urmă (n.n.: după ce li s-a luatciolanul !), au îndrăznit să rişte „nebunia”de a nu fi laşi”! Va să zică, douăzeci demilioane au fost laşi, şi numai vreo doi-trei au fost aşa şi pe dincolo! Istoria nu sepoate scrie în felul ăsta, falsificată !

Va să zică, eşti director general oviaţă întreagă, şi apoi începu să scuipicînd bate vîntul frunza-n dunga de lapantaloni!!! Divagaţia asta îmi aparţineîn totalitate, nu are nici o legătură cutextul analizat, dar nici să patinăm peurmele unor camelioni în plină prerie aistoriei nu cred că este cazul ! Punct!

Auzi frază plină de taine - denepătruns? - la Ov. S. Crohmălniceanu:„Reţin atenţia, cu deosebire,observaţiile despre nevroză şicomplexul oedipian la HortensiaPapadat-Bengescu”.

Nisa, august 2012

19-22 iulie 2012. Tabăra de poezie Artgothica 2012, Sibiu, Casa cu CariatideFlorin Dochia, Ion Mureşan, Ioan Moldovan


Ştiam de procesarea acestei cărţi şi-amaşteptat apariţia ei cu înfrigurare şi cu ocuriozitate mistuitoare. Pentru ceiinteresaţi de spiritul cioranian, dezbaterile sale româneşti, până lastrămutarea pe malurile Senei, actualaediţie academică întocmită de MarinDiaconu – Cioran, Opere, vol.1-2 (EdituraFundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şiArtă, Bucureşti 2012) - va rămâne pentrumultă vreme, de nu cumva pentrutotdeauna, un moment de referinţă.

Totalizând peste trei mii de pagini,cele două volume ale ediţiei întocmitede harnicul editor Marin Diaconu acoperăintegral perioada românească apublicisticii lui Cioran şi întreaga sacorespondenţă, primită şi expediată descepticul răşinărean după definitivaînstrăinare. Este, putem spune, o ediţiede excepţie şi mult folositoare celorinteresaţi de activele tânărului Cioran,înainte de a se strămuta pe malurile Senei.

Şi mai precizăm în introducereaacestei cronici fugoase şi cordiale căMarin Diaconu era, de departe, cel maiindicat să realizeze aceastămonumentală ediţie. Dăduse atâtedovezi că este bine familiarizat cuosârdiile tânărului Cioran de dinainte destrămutarea lui într-o altă limbă, că nu seputea să nu-i reuşească proiectul de aalcătui o ediţie de excepţie. Mai

publicase culegerea Singurătate şi destin(Humanitas, 2001), cu articolele disipatede tânărul Cioran prin revistele româneştiinterbelice, şi la fel publicase masivulvolum Pro şi contra Emil Cioran (Humanitas,1998) cu toate cronicile apărute înpublicistica românească, la cele cincicărţi apărute în ţară, înainte de a adoptalimba franceză ca vehicul pentru toateobsesiile sale fragmentare. Şi tot MarinDiaconu a publicat cele două volumeÎntâlniri cu Cioran (Fundaţia Naţionalăpentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2011) cuo mare varietate de mărturii despreCioran, menite să-l umanizeze şi să ni-lapropie afectiv şi comprehensiv. Editorulera, prin urmare, bine familiarizat cuuniversul juvenil ventilat de Cioran, învremea când zburda prin publicisticanoastră interbelică.

Recenta alcătuire academicăbeneficiază, pe lângă grafica de excepţieşi de o generoasă prefaţă semnată deacad. Eugen Simion – de fapt oadevărată monografie cioraniană -oportună, documentată şi plină desavoare, însumând 273 de pagini - carepoate căpăta statut şi circulaţieindependentă, având menirea de acompleta fericit bibliografia cioraniană.

Acum despre carte. Primul, din celedouă volume ale ediţiei lui MarinDiaconu, reuneşte toate cele cinci cărţicu care Cioran a îmbogăţit eseisticaromânească interbelică, înainte de aalege exilul parizian. Regăsim aicivolumul de debut Pe culmile disperării(1934), apoi Cartea amăgirilor (1936),Schimbarea la faţă a României învarianta princeps din 1936, neautorizatăde Cioran, Lacrimi şi sfinţi (1937) şiAmurgul gândurilor (1942).

cronica edițiilor

I. Necula

Cioran în ediţieacademică

atitudini


Ca editor scrupulos, cu ştiinţareeditării, Marin Diaconu reconstituietraseul livresc al izvodirilor lui Cioran,vorba lui Hegel, cu drum cu tot, împreunăcu cronicile pe care le-a generat fiecareapariţie, reproduse şi ele la Note şicomentarii. Regăsim în aceste notaţiitoate cronicile reproduse de editor învolumul Pro şi contra Emil Cioran,publicat de acelaşi editor în 1998. Auurmat, cum se ştie, cinci decenii deinterdicţie, când Cioran a lipsit dincultura românească, dar a fost reeditatîn perioada postdecembristă, când agenerat alte cronici şi dări de seamă, pecare editorul nu le mai reproduce, dar leconsemnează conştiincios, cu toateexplicaţiile trebuincioase.

Volumul 2 al ediţiei la care ne referimreuneşte volumele Îndreptar pătimaş,rămas inedit până în anul 1991, şi Razne,articolele distribuite de Cioran prinrevistele vremii, ordonate cronologic deeditor şi mai cuprinde manuscriselepăstrate de fratele scepticului, Aurel Cioranşi un mare volum de corespondenţăexpediată şi primită de Cioran de-alungul anilor. Regăsim aici multe scrisoriinedite, care n-au fost incluse în volumulScrisori către cei de-acasă, alcătuit deDan C. Mihăilescu în 1995 şi publicat laEditura Humanitas. Regăsim, bunăoară,scrisorile adresate Ecaterinei Săndulescu,lui Pompiliu Constantinescu, lui IonChinezu (numai una din trei, câte amdepistat noi la Muzeul Literaturii Române),lui Tudor Vianu, Octav Şuluţiu, precum şicele două scrisori adresate lui Blaga,publicate şi de noi în revista Oglindaliterară din noiembrie 2007. Nu ştiu deunde a apărut ideea eronată că noi amindicat ca provenienţă arhiva CNSAS. Nu,

provin de la M.L.R., de unde cred că le-aprocurat şi Marin Diaconu. De la CNSASprovine nota informativă depusă desursa Cristina (Cristiana) Cioran în urmaunei vizite făcută scepticului la Paris înseptembrie 1982 şi care este reprodusăşi de Stelian Tănase în volumul săuCioran şi securitatea (apărut la EdituraPolirom, Bucureşti, 2010, p. 320-323).

Să mai zăbovim puţin asupraepistolarului lui Cioran. Dacă există ocivilizaţie a dialogului epistolar, atunciscepticul de la Răşinari o întruchipează închip prototipal. N-a lăsat nici o scrisoarefără răspuns, dar nici n-a mai continuatparteneriatul epistolar cu cineva care i-alăsat vreo scrisoare fără răspuns. Era deo corectitudine exemplară, ceea ce şiexplică relaţiile sale epistolare consistenteşi îndelungate. Cu ceva timp în urmă,bunăoară, George Guţu a descoperit laBiblioteca Naţională Austriacă 158 descrisori expediate de Cioran filosofuluiaustriac Wolfgang Kraus pe parcursul a19 ani de corespondenţă - publicate încele din urmă, în 2009, şi în limbaromână, la Editura Humanitas. In aceeaşiordine de idei aş mai menţiona cele 27de scrisori expediate muzicologuluiGeorge Bălan şi publicate de adresant învolumul mărturisitor, In dialog cu EmilCioran apărut la Cartea Românească în1996, la un an după săvârşirea expeditorului,apoi lunga corespondenţă întreţinută cutânăra profesoară de filozofie din Koln,Friedgard Thoma, începând cu anul1980, şi desigur cu celebra eseistăspaniolă Mariana Zambrano. Sunt filoanede mare interes biobibliografic, iareditorul acestei ediţii n-a explorat decâto parte din ceea ce a cultivat cuconsecvenţă şi cu stăruinţă Cioran.

poezie


Ca unul care m-am interesat deaceastă secvenţă a activităţii lui Cioran,am identificat peste 50 de scrisoriadresate de Cioran unora dintreapropiaţii săi, precum Mihai Niculescu,Dumitru Stăniloaie, Leonard Schwartz,George Astaloş, Leopold Ferdinand,Petru Vintilă, Iosef Czapki, Dinu Săraru,Al. Busuioceanu, Constantin Amariu şiîncă mulţi alţii care aşteaptă să fieadunate într-o carte distinctă, încompletarea volumului întocmit deDan C. Mihăilescu în 1995. Departe demine gândul de a aduce vreun reproşeditorului, vreau doar să subliniezapăsat că universul cioranian a fost şi arămas o ispită pentru multă lume şi sedovedeşte greu de explorat în totalitate.

Oricum, cartea d-lui Marin Diaconueste, fără îndoială, cea mai complexădare de seamă despre Cioran,indispensabilă oricărui cititor interesatde nuanţele scepticismului activat delocatarul de sub streaşina Parisului. Orecomand cu căldură tuturor iubitorilorde literatură bună, celor interesaţi deobsesiile lui Cioran, de lucru binegândit, bine făcut şi bine perspectivat.

Noutăţi? Faptul nou cu adevărat înediţia d-lui Marin Diaconu estecorespondenţa primită de tânărulCioran de la corespondenţii săi din ţară.Printre ei se detaşează scrisorileexpediate de tânăra profesoară dinSibiu, Margareta, care i-a trimis, înperioada 12 decembrie 1939 – 5noiembrie 1940, nu mai puţin de 18scrisori afectuoase – un adevărat romande dragoste ţesut cu fire de borangic şicu toată recuzita sentimentalăobişnuită. Am descifrat chiar, înscrisorile tinerei profesoare, semne de

gelozie faţă de Ecaterina Săndulescu, cucare, bănuiesc că era colegă decancelarie. Pe onoraţii colegi şi colegemai ales îi nedumiresc. Isteaţa D-naSăndulescu nu pierde nici o ocazie de amă iscodi în privinţa ta şi a mea.Procedează cu mine întocmai ca unsavant cu un cobai. Inventează, cre, viseîn care îi apari tu şi pe care mi le spuneatentă, observând reacţia. Teribil m-aşstrâmba la ea! Sunt sigură că dacă te-omai vedea o să-ţi spună că e convinsă cănu te iubesc. (vol.2, p.1445).

Orice rând inedit, aşternut de Cioranîntr-o situaţie oarecare prezintă uninteres deosebit pentru captiviifenomenului cioranian. Editorulreconstituie traseul românesc ventilatde Cioran, dar, cum arătam şi mai sus, îlreconstituie cu tot evantaiul de semneîncrustate de tânărul răşinărean şi defamilia sa în spaţiul dintre Carpaţi şiMare. Numeroasele imagini de familie,actele şi facsimilele reproduse cugenerozitate de editor, manuscriselegăsite de editor în arhiva păstrată cusfinţenie de fratele scepticului fac dinactuala ediţie o carte de referinţăpentru cercetătorii izvodirilor lui Cioran.Nu mai spun de numeroasele notelămuritoare, incluse de editor lasfârşitul fiecăruia din cele două volumeşi care singure alcătuiesc un tezaur deinformaţii şi de limpezimi epistemice lacare vor face apel, suntem siguri, viitoriidoctoranzi ai speculaţiilor lui Cioran.

B

Nimeni nu a reuşit până acum să facăo încadrare oarecum pertinentă şi sigurăa fenomenului. Printre atâtea altedefiniţii, postmodernismul poate ficonsiderat şi un fenomen cultural-istoric,ce a clarificat geneza unor fenomeneculturale moderne, prezente încă în viaţanoastră contemporană. Acestefenomene au fost percepute de cătrepostmodernism drept documente aleunei arhive, prin detaşarea critică faţă demodernism. Cu această ocazie, au fostrecuperate documente consideratemarginale. Acestea din urmă, într-orescriere a istoriei modernului, au pusîntr-o nouă lumină genealogiileacceptate,descoperind că ceea cedevenise de-a lungul modernităţiivaloare a presupus numeroase opresiunişi excluderi. Postmodernismul susţine cătocmai aceste excluderi constituie parteaesenţială al proiectului. Curentul poate fivăzut ca o tentativă particulară de criticăa modernului,ce are în vedere atâtproiectul modern în ansamblu cât şidiferitele sale ipostaze, forme în careacesta s-a dezvoltat. El a furnizat un setde tehnici de analiză critică,un anumitlimbaj, lucruri care pot fi implicate îndiverse domenii, facilitând comunicareadintre ele. Aceasta perspectivăpostmodernă a permis atât ieşirea dincarapace a specialiştilor cât şi observarea

unor corelaţii neaşteptate întrediscursuri aparent diferite. Am sesizat pemăsura ce ne afundam în studiu, că ceamai valoroasă moştenire apostmodernismului în sine nu rămânecritica, ci combinaţiile ideatice favorizatede acesta, jocurile de limbaj pe care le-aprodus şi le-a acceptat. Consecvent cusine, conceptul nu a intrat în logicamodernă a depăşirii ci a reprezentat unpunct de întoarcere în sens matematic, odeplasare nu înainte ci lateral, revizuindmodernul cu scopul de a experimenta oaltă faţă a lui. Astfel putem înţelege acelpost- din postmodernism ca un alt eu.

Începând cu noul mileniu , observămo intrare a postmodernismului într-uncon de umbră. Acest lucru se datoreazăatât plafonării naturale a unui curent cea fost odată într-o mare vogă, cât şifolosirii excesive a termenului în anii’90,având atâtea sensuri,încât oriceelucidare a lui determină o lungă şianevoioasă explicaţie. Dacă privimfenomenul din sfera intelectualului,postmodernismul nu a fost doar omodă, în care trebuia să ne încadrăm laun moment dat; a fost şi o promisiune.O promisiune privitoare la revizuireaculturii moderne. Dacă stăm bine săanalizăm,curentul a constituit singuratentativă de a integra perspective şiteorii divergente, demontate dinordinea în care modernitatea le aşezase,pentru a le recombina în moduri inedite.Însă prin comparaţie cu anverguracelorlalte curente (clasicismul,romantismul, barocul),postmodernismul a dominat relativpuţin; doar ultimile trei decenii aleveacului trecut, fără a ne încânta cu nicimăcar o capodoperă.

eseu


opinii

Maria BARAN

Apusulpostmodernismului.Răsăritul apocalipsei

Atunci când aducem în discuţietermenul postmodernism ne raportămde cele mai multe ori la reconsiderareaexperienţelor umane, eliminareatensiunilor limbii, a multitudinii derecilclări culturale. Dar şi discursurileapocaliptice au avut acelaşi scop ,punând preţ pe o reîntemeiere a lumiiacesteia, încercând să identificemodalităţi de compatibilitate cu realul.Postmodernismul anunţa într-unoarecare fel apocalipsa, o schimbaremultiplă, care-i propunea omuluidiverse căi de a fi. Numai că aceste căinu au dus întotdeauna către oevoluţie, ci mai degrabă către oinvoluţie.… Aşa cum bine spuneadomnul profesor Ion Buzera înProximităţi critice: “diferenţa dintrediscursul apocaliptic şi celpostmodernist, pare a fiprevizibilitatea totală a unuia faţă deimprevizibilitatea celuilalt”.

Prin raportare la celelalte curente

literare, tendinţa postmodernă păleşteinevitabil. Vom folosi un limbaj maiplastic, deoarece există deja suficientde multe discursuri tendenţioase carede fapt se pierd în detalii şi uităesenţialul: Postmodernismul esteasemeni unui copil adoptat de cătremodernism cu personalitatea în plinăformare,care pur şi simplu nu-şicunoaşte urmaşii, dar nici menirea.Ceea ce ne face să credem că nu estesuficient de puternic pentru a fiindependent. Schimbările au avut loc lanivelul formei, conţinutul rămânândsolid tradiţional. Se produce în acestmod un adevărat furt stilistic altrecutului, o veritabilă necrofilie. Dupăcum se poate sesiza, postmodernismuleste încă la ora actuală un termen carese află în căutarea propriei sale sfereconceptuale. Acest lucru trebuie privitşi ca un avantaj în ultimă instanţălăsându-ne nouă, contemporanilor,libertatea deliberării…


19-22 iulie 2012. Tabăra de poezie Argothica 2012, Sibiu, Biblioteca AstraCălin Derzelea, Ioan Vintilă Fintiş, Leo Butnaru, Marian Dragomir; sus: Adrian Suciu

Valer Popa, Frumoasele Sabine, roman,(Editura Casa cărţii de Ştiinţă,

Cluj-Napoca, 2012).

Romanul „Frumoasele Sabine” prinuniversul reflectat şi modalitateaexpresivă asumată, se pare, la o lecturăsuperficială, că s-ar înscrie pe traiectoriaromanelor memorialiste, gen ceinundase literatura noastră de dupăoptzeci şi nouă. Realitatea narativă, însă,ne aduce în atenţie, prin lectură,bineînţeles, o carte încărcată de suflumemorativ dar, în aceeaşi măsură,ornată cu suflul unei realităţi dejaînscrisă în istoria neamului nostruromânesc, sub efigia eternului:suferinţele unui neam, într-un moment-blestem, al istoriei noastre. Aşadar,cartea nicidecum n-are „tonul narativ” alunor „Amintiri din copilărie”, scrierefascinantă pentru momentul de liniştepatriarhală a neamului său, şi „glăsuită”de un geniu care, dincolo de operă, ne-alăsat ca moştenire spirituală, în planartistic, imaginea copilăriei, cu toateconvulsiunile ei.

Astfel, chiar dacă în centrul acesteiepici se află imaginea deveniriloriniţiatice a unui copil, cartea nu înclinăînspre simple scene memorialistice,dimpotrivă, scriitorul ne seduce printr-o

cronică dramatică, în care timpulrememorării devine cel al durerii,cronicizat sub semnul durerii.

Sabinele? Imagine halucinantă aconfruntării inocenţilor, înscrişi petraiectoria durerii, cu o lume brutală,incoerentă, în care visătorii cad îngroapa cu lei!

Şi totuşi, neasemuitul copil de moţ,n-a mai plecat prin ţară, „cu cercuri şi cuciubară”, ci, de astă dată cu nădejdea căva deveni „domnul învăţător”, într-untimp bântuit de legi barbare, de războimondial ce va schimba faţa lumii.

Sugestiv ne apare de altfel însăşidepământenirea eroului cărţii:Învăţătorul Victor aduce din Ardeal,„pentru a fi pregătit să devină învăţător,urmând cursurile la Şcoala Normală dinTârgu-Jiu… pe elevul Ioan Sântion”,prezentându-l înţeleptului directorŞtefan Mihăilescu, creatorul tinere şcolinormale, spirit pacifist ce va fi depăşit,însă, de vâltoarea evenimentelor, cabeneficiar al unei burse oferite de cătredoamna Aretia Tătărescu, soţia primuluiministru, de pe atunci, al României.Jalnic, cum în Vechea Românie, oasemenea bursă îl reprezintă pe copilulde moţ drept ofrandă a unei cerşetorii ,în lumea lui „fusei şi fură”!

Aici, însă, va trăi şi revelaţiaMonumentalelor Brâncuşiene, aflate înclipa înscrierii lor în mitologia neamuluişi percepute de către copilul de moţ prinfiltre adiacente, dat faptului că veneadintr-o lume cu imaginea ştrangulată, decătre unii din pseudo intelectualii locului.

Plecarea în lume a fiului de moţ areloc de altfel în preajma dezlănţuiriigenocidului al doilea mondial, anticipatşi la noi de către degringolada mişcării


cronica literară

Gherasim RUSU TOGAN

între istorie şi inimă

legionare şi a golului politic cauzat de ofalsă admiraţie faţă de dictatură şi ţăriproducătoare de dictatori.

Dar să revenim la viaţa de elev a luiSântioan, adus de învăţătorul VictorBologa, din partea de lume răpită de laŢara-Mamă, acum prins în viforniţatimpului atât de dureros contorsionat. Înşcoală, trăieşte sub presiuneaaderenţilor la legionarism, precumconducătorul de internat ArvintePopescu, comandant legionar, urmat deo şleahtă de repetenţi, precum PopescuSabin, Dogaru V. Vasile ş.a. Distanţareasa de aceşti indivizi va fi taxată cubrutalitate, dar lumina întăritoare vaveni în primul rând din parteaprofesorului de limba română PetrePanaitiu, „un mare suflet, originar dinMacedonia grecească”, fiind atras înspreviaţa cenaclieră şi cea de bibliotecă,surprins fiind de lecturile copilului demoţ. Astfel, prin diversele activităţi ce lepune la cale reuşeşte să-l salveze, pe el şipe alţii, de sub influenţele decadente,distructive şi repulsive, totodată.

Contrar unor asemenea educatori cemenţin atmosfera de dreaptă ţinutămorală, este atitudinea habotnică apărintelui-profesor, aflat într-o totalănecunoaştere a dogmelor şi supus uneihabotnice atitudini, absolutizându-şicomportamentul, chiar ca „reformator”în propria sa religie. Preotul Ion Popescule explică oficierea spovedaniei în grup:„Eu voi spune o rugăciune şi când veţiauzi că zic: se vor ierta toate greşelilepăcătosului, atunci voi vă spuneţi fiecarenumele şi gata. Sunteţi iertaţi…” Laintervenţia lui Sântion, interesa „dacăare valoare o asemenea spovedanie”,comparându-i procedura cu ritualica din

biserica satului, explozia devoratoare apreotului este peste măsură, taxându-l,în urma mărturisirii că-i greco-catolic, deeretic şi papistăşie. Bruscat animalic, adoua zi, preotul-bătăuş şi-a dat-o înpetic, expunându-le elevilor o aiurităistorie a bisericii greco-catolice, însoţităde un alt şir de ameninţări.

Ceea ce frapează încă de la primelecapitole ale romanului este artasurprinderii unor tipologii umane îndiversitatea lor, la care se adaugăinserţia de concepe opoziţionale, prinintermediul unor personaje înscrise înfirescul situaţiilor, prin dialog, portret şicomentariile scurte şi sugestive aleautorului. Asemenea forme alelimbajului artistic dau naturaleţe şidistincţie, totodată, acţiunii, într-oevoluţie ce-i oferă cititorului spaţii deimplicare în ţesătura acţiunii, printr-uninteres ce emană tocmai din acest „firescnarativ”, creat de autor.

Cât priveşte evoluţia elevului din ŢaraMoţilor, rătăcit în această lume brutală;violentat fizic şi psihic, clădit fiind dintr-un aluat greu de mulat după intereseimediate, el rezistă încercărilor la careeste supus în mediul de viaţă şcolară,dobândind astfel rezistenţă morală şimai târziu o nouă conştiinţă de sine. Maimult viaţa îl implică într-un firesc procesde iniţiere, configurându-i personalitateace se va contura prin timp. În plansentimental, trăieşte sub valul deevenimente ce se precipită odată cuvârsta, fiorii primelor semne de dragoste,învăluiţi în faldurile celei mai autenticepurităţi ale vârstei. Sabina, fata ce urmasă-i fie parteneră în piesa „Sânziana şiPepelea” ,pregătită sub îndrumareaprofesorului Panaitiu, îi blochează



voinţa, determinându-l să se retragăuluit de frumuseţea ei. Explicaţia face dealtfel trimitere la mult îndrăgitul tabloual sabinelor, experienţă usturătoare,greu plătită de către Ionuţ.

Tabloul lui Jaques-Louis David„Sabinele” dăruit de către diriginteleManolescu şi adus în dormitor, trezeştefuriile pedagogului Popescu-Fux care îşietalează atât prostia şi incultura cât şicomportamentul animalic, mai ales faţăde Sântion. Scena maltratării tânăruluieste de o cruzime ce aminteşte deprocedurile gărzilor legionare, ilustratăprintr-un limbaj frust, de periferie: „Tepricepi tu la artă, mă? De unde eşti tu,mă? Aha, din Munţii Apuseni, adică moţşi aici vrei să te dai hoţ? Ai ajuns tu sămă înveţi pe mine istorie? Şi prinzându-lde urechea stângă îi arde o palmă peobrazul drept, apoi făcu acelaşi lucru şipe celălalt obraz şi după ce-l izbi deperete, corpul plăpând şi neprihănit seprăbuşi la podea, gemând”. Şi culmeaironiei, deşi dirigintele său îi ia apărarea,la propunerea hainului pedagog, noulsubdirector Petrescu îl sancţionă „pentrudezordine în internat” trimiţându-l laculesul cartofilor de la ferma din Vădeni.

Oază de linişte şi de regăsire a uneilumi autentice, lipsită de brutalităţi , deură şi desconsideraţii, ferma îi dăposibilitatea cunoaşterii omului simplude la ţară, dărui pământului, precummoş Olaru, unde copilul înstrăinat de aisăi, descoperă similitudini de viaţă ce-limpulsionează să-şi deschidă sufletul,să se confeseze, reclădindu-se înfirescul acestei lumi similare cu cearămasă departe.

Plecarea de la şcoala normalăgorjeană, după şase ani de şcoală şi

transferul la Timişoara, este cauzată deminciunile şi matrapazlâcurile directoruluiadjunct şi acoliţii săi. Pentru a nu fi folositca martor în sustragerea de bunuri, esteîndepărtat fulgerător, însoţit de opatalamaua mincinoasă, care însă pesteani, sub alte presiuni ale vieţii, vor deveniacte de acuz, siluitoare de libertate.

Şi astfel, evantaiul tematic seîmbogăţeşte cu detalii noi, precum viaţabogată a oraşului, cu teatru şi opera lui,viaţa din lumea satelor, cunoscută caurmare a deplasării normaliştilor cudiverse acţiuni culturale, prilej de acunoaşte oameni şi locuri. Capacitateascriitorului de a glisa de la un aspect laaltul, dă vervă şi inedit paginilor,ocazionând intrarea în scenă a unor noipersonaje, cu alte caractere şi mod deviaţă. Optica şi felul de viaţă al ţăranilordin jurul oraşului, dar mai ales freamătullumii din jur îl pun într-o veşnică stare dealertă, participând la mutaţiile lumii dinjur. Astfel, călătoreşte într-o garniturămilitară, vede soldaţi aflaţi în pragulplecării pe frontul din vest, la şcoală sebucură de o primire complet diferită decea din Târgu Jiu, cucereşte respectulprofesorilor şi colegilor, surse deîncredere în viaţa şi destinul său.

Dacă perioada gorjeană a vieţii deelev străbătută de Ion Sântion esteprezentată în culori sumbre,predominând cenuşiul, oglindirea celeitimişorene pare să fie cu mult mailuminoasă, poate chiar predominatoarepentru întregul scenariu prezentat. Aicigăseşte înţelegere din parteaprofesorilor, inclusiv a directorului careinvesteşte în el încredere, dincolo demurdara fişă de comportament care l-aînsoţit. Mai mult, aici publică primele


versuri, debutând ca poet, câştigăconcursul de bursă, este angrenat înviaţa artistică a şcolii, mijloc decunoaştere a lumii bănăţene, inclusiv aoamenilor, cu morala şi felul lor de viaţă.Sub aspectul reperelor morale, fiul demoţ trece printr-o perioada, deasemenea, învigoratoare, câştigându-şiîncrederea în forţele sale dar şi faţă deoamenii din jur. Cu o forţă artistică demare putere analitică, autorul nereprezintă totodată şi o Timişoară-Babilon, respectiv zonă de refugiu,urmare a dezastrului produs de război:„Era înghesuială şi lume multă pe străzi,în tramvaie şi autobuze, mulţi îşi căutauun adăpost şi un rost în acest primitororaş, presaţi ori alungaţi de război şi defrontul ce se apropia tot mai mult deinima ţării…” În această lume pestriţă,elevul aflat la pragul ieşirii dinadolescenţă, se familiarizează şi cu viaţapolitică a momentului, cu intersectărilerelaţionare dintre români, bănăţeni şisaşi, nu lipsite de ostilităţi, mai ales întreprimii doi, urmare a deşertului politicprin care a trecut România după primulrăzboi mondial. Invazia sovietică, urmarea spargeri frontului de la Iaşi, aducepeste România şi inclusiv Timişoara grelepoveri sociale, însoţite de o staredevastatoare a relaţiilor umane.

Directorul Chevereşan, la înlocuirea luicu profesorul de limba română Petrescu,face apel direct la elevii din claseleterminale de se feri din faţa barbarieiinstaurată de trupele ruseşti şi partizaniisârbi, „dedaţi la jafuri şi scandal”. Darprecipitarea evenimentelor, îl vadetermina şi pe tânărul moţ să-şischimbe mediul de viaţă, şi inclusivşcoala; odată cu eliberarea Clujului,

apropiindu-se astfel şi mai mult delocurile natale.

Cu o forţă şi siguranţă mai puţinetalate în prezentarea celor douămomente ale vieţii copilului de moţ,autorul ne introduce în atmosferatumultoasă a Clujului, lume aflată subpresiunea unor vremuri barbare. Laînceput, Clujul apare învolburat deconfruntările româno-maghiare, cuurmele dictatului încă emanând o urăpestilenţială, peste care se vasuprapune, bestial şi barbar,comunismul, cu securitatea posesoare aunor mijloace represive diabolice.

Ne-a putea întreba prin ce scriitorulValer Popa dă autenticitate evenimentelor,devenite fundalul unui scenariu în caregeneraţiile tinere ale acelor vremi îşicăutau devenirile? Răspunsul paredescoperit în modul de a topievenimentul frust, adunat amalgam, cadocumentare artistică şi ca martor „peviu” al acelor vremi. Dăm câteva mostre:

„Ungurii comunişti umblau să adunesemnături favorabile menţineriiArdealului de Nord în componenţaUngariei, «că numai Ungaria ştie săadministreze Ardealul», spuneauaceştia”. Sub o altă coloratură esteprezentat mesajul comuniştilor evrei: „Sămai renunţaţi la costumul naţional şi laatâtea cântece zise patriotice. Să văîncadraţi în marea familie a popoarelorlibere din Marea Uniune Sovietică. Veniţişi înscrieţi-vă în Uniunea tineretuluicomunist care vă asigură…” Desigurprintre emisarii ideologici ai momentului,existau şi activişti ce le ofereau tinerilor,(căci în rândul lor se desfăşurauasemenea scenarii propagandistice),cunoaşterea partidelor politice româneşti,


lumea literaturii, literatura lumii

fiind menţionate Partidul NaţionalŢărănesc, a lui Maniu, apoi PartidulSocial Democrat, dar acestea nu sunt laconducerea ţării şi nici nu prea a voie săse manifeste”, comentează autorul, învirtutea stărilor de lucruri ale timpului.

De acum, de la absolvirea şcoliinormale, personajul de referinţă alromanului va intra în valul furtunos alviţii studenţeşte a timpului, cu oscilaţiidiverse, frământări politice şi cruzimicauzate de arestări, schingiuiri, vânzăride conştiinţe, disimulări şi multe alteforme ale dictaturii. Clocotul timpului sepreschimbă uneori într-un vacarmdureros şi continuu. Mişcarea departizani, ştrangularea conştiinţelor,ademenirea şi culpabilizarea unoroameni nevinovaţi; toate asemeneaaspecte se învălmăşesc în paginileromanului, preschimbându-l într-ocronică, din ale cărei pagini ne simţimsăgetaţi de fiori apocaliptici!

Nu avem cunoştinţă dacă până înprezent s-au stabilit sau nu similitudini,în plan ideologic, cu alte creaţii, apăruteîn aceste două decenii de la evenimentul1989! După câte cunoaştem, oasemenea carte pare să fie unică, maiales în ce priveşte mediul şi durerosultimp istoric străbătut.

Dar, posibil că în prezentarearomanului s-a omis din atenţiesublinierea, cu o mai accentuatărevenire, pe ideea salvării individului prindragoste şi omenie, într-o lume în carefrumosul şi echilibrul vor trona, subsceptrul pluralităţii aspiraţiilor, într-oviaţă dăruită binelui.

Toate aceste deziderate sunt undevadeparte de timpul ce tronează în paginileromanului. Şi totuşi personajul

romanului, chiar supus oprimării, nu-şiva pierde virtuţile umanului:

„Poate că am mâniat zeii prin aspiraţiila care nici originea nici soarta nu-midădeau dreptul”, meditează tânărul,supus valului opresiv. Şi totuşi, eroulnostru îşi păstrează încrederea într-untimp al marilor împliniri: „ Sper, cred căprin iubire se va împlini rotundul cerculuisolar, îngemănarea celor două jumătăţi,cele două suflete, aşa de adânc săpate înpiatră de dalta sculptorului pe PoartaSărutului”.

Format, în expresia plastică a lui IonelPenea, „între două monumente culturaleromâneşti excepţionale: sculpturasimbolică a lui Constantin Brâncuşi şipoezia filozofică a lui Lucian Blaga” ;adăugăm în încheiere un ultim aspect.Marele merit al scriitorul dedublat înpropriul său personaj, constă în forţaartistică prin care, zguduitorul roman neconvinge despre o realitate,

Vremi la rând ascunsă „sub preş”, şichiar de mulţi şi uitată!

Rămânem recunoscători autoruluipentru o asemenea carte, elogiu aduscelor ce s-au zbătut să supravieţuiascăîntr-o lume nebună, purtând în sufletlimpezimile solare ale unui ideal!

B

„Poezia ar trebui să transmităceea ce se petrece cu mine şi în mine”

Paul VINICIUS: Poet, dramaturg,jurnalist, născut la 24 ianuarie 1953, laCraiova. Debut literar publicistic în1982, în revista Amfiteatru, cu poezie.Din 1982 şi până în prezent îi apargrupaje de poeme în majoritatearevistelor literar-culturale din ţară.Membru fondator al cenaclului literarUniversitas (1984-1990), coordonat deprofesorul universitar şi criticul MirceaMartin. Debut editorial în 1998, cuvolumul de versuri Drumul până laospiciu şi reîntoarcerea pe jumătate(Ed. Crater, Bucureşti), urmat devolumele de poezie Eclipsa (Ed. Crater,Bucureşti, 1999), Studiu de bărbat. În2004 îi apare tipărită piesa de teatru Şinoi am fost în America (Ed. Palimpsest,Bucureşti), iar în 2005, Un poem pentruIoan Flora (Pagoda Press, S.U.A.), urmatde volumul de dramaturgie ColoniaGrafitti/Working class, heroes class(Ed. MLR, Bucureşti, 2006).

În 2011 apare volumul de poemeLiniştea de dinaintea liniştei (EdituraTracus Arte, Bucureşti), volum care acâştigat Premiul naţional pentru poezie“Mircea Ivănescu” înmânat în cadrulTaberei internaţionale de poezie“Artgothica” Sibiu.

Marian DRAGOMIR: Bună ziuadomnului Paul VINICIUS, încep cu oîntrebare ex abrupto: Ce doriţi sătransmiteţi prin poezia dvs.?

Paul VINICIUS: Consider că poezia artrebui să transmită ceea ce se petrece cumine şi în mine la un moment dat pebaza experienţelor mele. Poezie amfăcut de la o vârstă fragedă, dar amajuns să o gust în deplinătatea ei laCenaclul Universitas. Revenind la ce aţiîntrebat, cred că ar fi ciudat ca poezia sătransmită altceva decât experienţapersonală, dar această transmitereareprezintă posibilitate de exprimare pecare altcineva nu poate să o exprime,deoarece aparţine sinelui. Poetul este celcare vede lucrurile cum sunt îndeplinătate lor, sentimente, fapte etc. pecare alţii nu le percep, acest nevăzut esteceea ce îl reprezintă cel mai bine pepoet.

M. D.: Ce reprezintă acest nevăzut? P. V.: Acest nevăzutul este ceea ce

majoritatea oamenilor nu văd, deoarecenu sunt croiţi în a observa dincolo desine şi de existenţa aceasta. De aici arderiva întrebare: Ce este poetul? – Aşacum am spus şi mai sus, el este cel cevede lucrurile pe care lumea în generalnu le vede, ei nu văd că de exemplul


poezieinterviu

Paul VINICIUSa câştigat Premiul

naţional pentru poezie„Mircea Ivănescu”


eseu

faptul că genunchiul domnişoarei începesă se ridice la cer, sau că în acel con delumină ce se zăreşte în cameră aparfiinţe celeste.

M. D.: Cum aţi caracteriza ceea ce dvs.scrieţi?

P. V.: Ideal este să fac o carte care sănu semene cu niciuna dinainte şi să nusemene cu nimic după, adică să fac unexperiment. Bineînţeles că rămâneexprimarea sinelui, dar modul deexprimare este foarte diferit de la cartela carte, să pot spune o poezie, cum nu amai spus-o nimeni, aceasta esteîncercarea scrierii mele.

M. D.: Cum vedeţi tânăra generaţie şimodul de a se exprima. Mai suntrelevanţi tinerii poeţi pentru istorialiteraturii?

P. V.: Generaţiile, după mine, şi celedinaintea celei din care fac parte, ţin deprezentul evenimentelor istorice. Existăscriitori care rămân în istorie în modinevitabil, aşa că nu ştiu de a câta generaţieliterară vorbim în momentul actual.

M. D.: Ce s-a întâmplat după revoluţiecu poezia românească?

P. V.: Literatura română a suportat şiea modificări de esenţă, cel puţin însuperficiile ei, astfel încât s-a doritrevizuirea estetică a canonului.

Nouăzeciştii s-au dezvoltat sub auspiciilecenaclului „Universitas”, condus deMircea Martin.

Generaţia 2000 aproape că s-aconsacrat instantaneu, în sensul că suntnişte nume care au rămas în memorialiterară. Ei sunt printre puţinii care şi-audat seama că termenul de generaţieliterară este un mic artificiu al criticii despecialitate, care se apleacă pe unmanifest. Dar cine duce manifestulacestei generaţii, câteva nume,individualităţi clare ale literaturii, ca deexemplu Marius Ianuş şi Dumitru Crudu(semnatarii Manifestului fracturist). Maisunt încă cinci nume care vor rămane înistoria literaturii, după părerea mea,restul, care au făcut parte din aceastăgeneraţie, nu au reuşit să se individualizatprin modul lor poetic. Mulţi, chiar şi înmomentul poetic actual, nu reuşesc săfacă faţă manifestului programatic lacare aderă şi acest lucru îi scoate în afaranotorietăţii. Acum când „douămiismul” aluat calea clasicizării aştept să văd undene vor duce formulele literaturii actuale.

M. D.: Vă mulţumim domnule PaulVinicius pentru acest interviu şi felicităripentru premiul “Mircea Ivănescu”acordat volumului Liniştea de dinaintealiniştei.

19-22 iulie 2012. Tabăra de poezie Argothica 2012, SibiuJuriu, organizatori şi premiaţi...


o antologie

Cenaclul literar „Lira 21” (sau „şcoalablândă de poezie”, conform lui AdrianSuciu) continuă să editeze antologii depoezie substanţiale, în care să fiecuprinşi creatori ai genului stimabilisau/şi semnificativi care se manifestă cuprecădere în spaţiul virtual, pe site-urilemenţinute cu grijă şi ardoare deîmpătimiţi ai comunicării.

Cristina Ştefan o realizează pe cea de-atreia (Editura Art Book, 2012), peste 500de paginicu 55 de poeţi şi reproduceridupă 20 de pictori. Important: ultimasecţiunea a cărţii conţine biografii aleautorilor, de unde oricine poate afladiversitatea direcţiilordin care caresoseşte propunerea poetică, cel maiadesea foarte inspirată!

Se civine să aducem şi numelecreatorilor la cunoştinţa cititorilor noştri:Cezarina Adamescu, Mihaela NicoletaAionesei, Ottilia Ardeleana, FlorianAntonescu, Cornel Armeanu, loan Barb,Eugen Barz, Mihaela Băbuşanu Amalanci,Mi reia Bălan, Gabriela Beldie, loanBerghian, Silvia Bitere, Paul Blaj, AdrianaButoi, Dan Tudor Calotescu, Jeanette Carp,Adelina Clondir, Adrian Creţu, VioletaDeminescu, Carmen Dima, Maria GabrielaDobrescu, Teodor Dume, Radu LucaDupeş, Ioana Mihaela Fraiu, Ana MăriaGîbu, Carmen Tania Grigore, Elisabeta losif,Maria Doina Leonte, Veronica Pavel

Lerner, luliana Linte, Mihaela Meravei,Andrei Măjeri, Lucian Mănăilescu, SorinMicuţiu, Raluca Leontina Neagu, MirelaOrban, Radu Andrei Popa, Camelialuliana Radu, loan Raţiu, Ioana CătălinaRoşculeţ, Aurel Avram Stanescu, DeliaStăniloiu, Bogdan Stoian, Cristina Ştefan,Sebastian Şufariu, Virgil Titarenco, AnaTudoran, Vlad Turburea, FlorianaTurculeanu, Cristian Ţîrlea, Ana Urma,Andrei Velea, Dragoş Vişan, LuminiţaZaharia, Mariana Zavati Gardner.

Cum remarcam atunci când am scrisdepre twitteratură, chiar dacă semanifestă cu precădere în mediul digital,unde se tot spune că funcţionareacriteriului valoric nu este neapăratbazată pe exigenţă, se simte nevoiaieşirii „pe hârtie”, accesului pentru toatesimţurile. Oricum, „suntem prizonierii /cuvintelor / ne mai vorbesc doarfotografiile / amăgindu-ne alb-negru”, cuspusele subtilei poete Maria Dobrescu.

(Florin DOCHIA)

Şcoala blândă de poezie

A treia carte


poezie

Florin DOCHIA

Orb pe mare

1.

alergam în neştire de la orizont la orizontmereu în direcţii opuseorice oprire era o moarteşi eu am murit de nenumărate ori

ieri am atins un orizont cu privirea:dormeai acolo, prinţesă, în umbră,pântecul tău se ridica şi cobora în ritmul respiraţiei zorilor,lumina răsărea de după sânii tăicum soarele de după dealurila marginea mării, la marginea pădurii

oasele ni se odihneau împletite în cărnuricum în trestiile din delta mekonguluidorm gloanţele vechiului război vietnamez

alergam nebun între orizonturicăutându-te înainte de a te inventa,înainte de a te iubi fără de speranţă.

2.

o tristeţe asurzitoare,o ceaţă pe strada cu trotuare înguste -tu treci senină la braţul lui şi râzi într-o cascadă de cristale

nu mă vezi, nu ştii cumlacome vârste-mi alergă pe chipdoar sufletu-mi tânăr te păstrează-ncrustatăîntr-o carne uitată

orice răsărit e de fapt o trădare

umbra ta la braţul lui o dezvăluieprinsă-n picăturile reci - lacrimi ale cocorilor plecaţi spre ţărmuri neştiute

trece şarpele la răstimpuri ca o prevestireînconjoară somnul şi se retrageîmi lasă numai sunetul paşilor tăiîmpletit cu sunetul paşilor luişi cascada de cristale pe asfaltul umedîn tristeţea asurzitoare a ceţii.

3.

am ascuns nostalgia sub pernăca o armă de rezervă.încep să fac istoria neantului.

4.

a dat buzna pe strada mea singurătateala braţ cu una dintre micile tristeţi

sfâşietoare,cea care mă trezeşte mereu înainte de

răsăritul soareluişi-mi taie cu un bisturiu albastru privirea

altfel, strada e pustie,nici moartea nu mai face vizite la

domiciliutrebuie s-o caut prin cotloanele unei vieţi

nesăbuiteşi să mă programez din timp,să mă feresc ca de dracul de haznaua

trecutuluica să nu mi se-mpută hainele de carnavalîmbrăcate de dragul prinţesei care tot

întârzie,să nu mi se spele masca bucuriei de pe

chipşi să se vadă rânjetul deşertăciuniişi al aşteptării unei paşnice dezmierdăricare nu va veni niciodată.


cartea de călătorie

Medicul francez de origine românăJean Velicy oferă publicului românofonun original portret al istoriceşte vitregiteiprovincii*, ocazionat de relatareasavuroasă a unei excursii pe care aconceput-o, a pregătit-o minuţios şi acondus-o, prin teritoriul intracarpatin.Autorul este preşedintele asociaţieimedicilor urologi din Normandia, iartradiţia acestei asociaţii profesionalepresupune călătorii anuale în toatedirecţiile rozei vânturilor, în organizareacâte unui membru. Când i-a venit rândul,Jean Velicy nu se putea gândi la o altăţintă touristic-culturală decât provinciasa natală. Scopul său era dublu. Celprimordial, a crea colegilor de asociaţie,implicit de specialitate, ocazia de acăpăta, pe teren, o imagine, cât maicompletă cu putinţă, a unei entităţietnoculturale cu o istorie politicăfrământată, privită implicit dinperspectiva aproape complementară apropriei identităţi normande. Însubsidiar, deşi din textul incitantei cărţinu rezultă direct, documentareaanterioară, realizată cu acribie,sugerează un profil aprioric. Cunoaştem,din surse exterioare lecturii cărţii,propensiunea medicului normand pentruo istorie a Ardealului, ca entitatespecifică. Nu e, într-o cronică deîntâmpinare, locul pentru a discuta

sensul unui atare demers, în particularinterferenţele inevitabile cu istoriaromânilor, subiect al multor lucrăriistoriografice fundamentale. Concepţiapersonală în materie a autorului trebuieluată ca atare, rolul şi rostul cronicii estede a evidenţia elementele deoriginalitate, bogăţia informaţiei,talentul narativ, investiţia emoţională,contabilizarea cu acurateţe şi fineţe atrenasferului de informaţie către oaspeţiifrancezi, stilul savuros şi cuceritor.Elemente care conferă cărţii o calitateremarcabilă şi un interes major, atâtpentru publicul românofon, indiferentunde anume plasat, cât şi pentru celfrancofon. N-am găsit în textul cărţii vreoreferire la o eventuală intenţie de a oferiacestuia din urmă o versiune franceză acărţii. Ca cititor român, din România,consider că utilitatea şi interesul uneiretroversiuni în franceză depăşeşte netcercul socioprofesional al autorului. Şipentru a da greutate acestei opinii,precizez că termenul originalitate, folositpentru a caracteriza optica autorului,pentru care nutresc sentimente deadâncă prietenie, sugerează, fie şiindirect, că această optică e diferită de amea. Pe ici, pe colo… Diferenţa de opticăe firească, pledoaria pentru extindereamaximă a valorilor textului e naturală. Şinu doar deoarece originile meleteritoriale se plasează în aceeaşiRomânie intracarpatină, termen pe care-lprefer. Ci deoarece cu cât numărulcititorilor în ambele limbi ar creşte, cuatât probabilitatea ca cei atraşi decunoaşterea subiectului de a-şi completatablourile aperceptive individuale creşte.

Nu vom face un rezumat al cărţii. Deşiavem deja semnale că interesul publicului

Radu-Ilarion MUNTEANU

Relatarea uneiexperienţe salutare


românofon excede deja tirajul. Ne vomlimita la a schiţa itinerariul şi uneleelemente de originalitate. Careoriginalitate începe cu titlul. De o abilăambiguitate: Dincolo de păduri, Ardealul.Denumirea Transilvania, cu o arie decunoaştere mai largă, fie şi din motivedistorsionante (vezi romanul de purăficţiune dar de mare popularitate al luiBram Stocker), chiar asta înseamnă: ceeace se află dincolo de păduri. Adicădincolo de bariera montană ce despartecâmpia panonică de podişul mărginit delanţul carpatic. Acest dincolo exprimăperspectiva maghiarilor, stabiliţi în fostaprovincie romană, după 4 secole de marimigraţii, în expansiunea lor spre est. Iaretimologia toponimului de sorgintemaghiară Ardeal (Erdely), rămânecontroversată. De ce am explicitataceste amănunte semantic? Pentru asublinia că aburul pleonastic al titlului eun original joc de cuvinte, exprimând,subtil, concepţia personală a mediculuinormand. Un joc de cuvinte inteligent,cu forţă de atracţie. Nu poţi trece pelângă un stand pe care s-ar afla cartealui Jean Velicy fără a te simţi atras s-orăsfoieşti. Efectul atractiv e impecabilcompletat de imaginea coperţii,concepută şi realizată artistic de autor:o biserică maramureşană de lemn,privită printr-o fereastră vegetală.Maramureşană? Dar Maramureşul e altăprovincie decât Transilvania strictosensu. Dar care a făcut parte două secoleşi jumătate din principatul autonom (subsuzeranitate otomană) numitTransilvania. Autorul dă, însă, date şidespre jumătatea de teritoriu istoricaparţinând României pe care-l numimBanat. Aşadar, sub titlul subtil şi

inteligent ambiguu, subiectul cărţii, subpretextul relatării unei excursii,naraţiune cu funcţie ce metaforizează operspectivă exterioară, cumvaeuropeană, este ceea ce obişnuesc anumi România intracarpatină. Care, însă,din perspectivă maghiară, face parte dinUngaria mare, milenară, distrusă deexpansiunea otomană şi care fureintegrată abuziv regatului rezultat dindualitatea imperială de la 1867. Autorulpropune o perspectivă pe care o doreştecât mai obiectivă cu putinţă, subliniindnuanţa identitară, ca entitate politico-istorică şi etnoculturală. Putem acceptasau nu nuanţa personală a perspectiveauctoriale, mai exact o putem acceptaîntr-o măsură mai mare sau mai mică,ceea ce e incontestabil e onestitateaintelectuală a autorului. Onestitateextinsă până la a sublinia lipsa fireascăde pretenţii ştiinţifice. Am citit însă nu


puţine articole în periodice istorice maipuţin cuprinzătoare ca bogăţie şiadâncimea informaţiei. Implicit autorulîşi recunoaşte o anume subiectivitate. Cacititor consider această nuanţă ca făcândparte nu din minusurile cărţii ci,dimpotrivă, din calităţile ei. Conturând opersonalitate aparte a perspectivei şichiar a tabloului zugrăvit.

Calitatea majoră a cărţii o socotim a fi,dincolo de o perspectivă unitară, cu care,repet, putem fi de acord – ca cititori -, înmăsuri firesc diferite, nuanţa discret darpitoresc enciclopedică. De la istorie purşi simplu (vezi capitolul rezervatcavalerilor teutoni) la istoria în portrete,de la folclor, întâi de toate musical lagastronomie. Enciclopedie în marş,relatată cu talent reportericesc, cu fineţeşi cu exact atâta humor cât condimentcere o masă cu preparate ardeleneşti. Cuhorinca aferentă, evident.

Am sugerat, repetat, libertateacititorului de a se plasa, ca atitudine, peoricare din cele 360 de gradesexagesimale faţă de concepţiaidentitară, sugerată din când în când,de autor. Ceea ce este, naturaliter, untruism. Fără a preciza cel puţin unelement de diferenţă personală, cacititor, faţă de concepţia, mai degrabăimplicit, a lui Jean Velicy, acest truismar fi gratuit. De ce ţin, totuşi, săprecizez un astfel de element? Unproveb… bănăţenesc (sic) spune cădacă un cui spune că nu poatepătrunde într-o grindă de stejar,trebuie să crezi ce spune cuiul.Consider că toate aprecierile pozitive laadresa cărţii, care au completăacoperire în text şi pe care le-am făcutcu aceeaşi onestitate intelectuală ca

cea sesizată la autor, sunt accentuatetocmai de acest exemplu de diferenţăde opinie. Personal consider că faptulistoric cunoscut ca Unio triumnationum este elementulesenţialmente definitoriu al istorieimedieval târzii şi postmedievale aţinutului intracarpatin, dacă este caacesta să aibă o istorie a lui ca atare. Pecale de consecinţă, relativizareaconsecvent sugerată de autor, poate fiprivită ca uşor distorsionată dinperspectiva mea. Dar perspectiva mea edoar una din cele 360 posibile. Ei, bine,tocmai din acestă perspectivă, poate adiferenţei maxime faţă de a autorului,salut cu entuziasm cartea, dar mai alessalut iniţiativa experienţei collectivecare a stat la baza ei. Şi-mi asum odatămai mult cu convingere toate aprecierilepositive pe care cititorul online le-aparcurs mai sus. Cartea doctorului JeanVelicy merită promovată mult dincolode sfera restrânsă în care a fost difuzatăpână acum.

---------------------* Dincolo de păduri, Ardealul, Editura

CIMEC – Institutul de Memorie Culturală,Bucureşti, 2011

B


poezie franceză

Paul ELUARD(1895-1952)

Poet suprarealist, magician al limbajului,explorator al subconştientului, conştient căpoeziei îi trebuie o cale de cunoaştere, deînţelegere a unui univers ontic, e Paul Eluard,în cele trei poeme alese pentru REVISTANOUĂ întru publicare, ni se dezvăluiemeditativ şi uşor patetic. Din vers în vers,poemul se încheagă atitudinal, în răsuciriinedite cu fantezie şi cu inepuizabilă uimireîn faţa vieţii.

De aici provine asocierea prospeţimii şitruda inspiraţiei. Astfel, ni se relevăstrădania elaborării. Perpetuu dornic aexperimenta totalitatea suprafeţelorsensibile, poetul Paul Eluard posedă unpresentiment al adâncimilor sufleteştiimplicate într-un monolog-dialogat cu olume pe care n-o vede, dar o simte cum seinsinuează în sinele său, uimindu-se. În fine,în această poezie se învederează tot maisublimat competiţia dintre real şi imaginar,între închipuit şi trăit într-o formulă văditpersonalizată.(Victor STEROM)

FORŢA SPERANŢEI

Atâtea mărturii aş putea face:Nimic nu-mi aparţine cu-adevăratIar drumul unde-n capăt sfârşi-voiTrist în moarteîl fac precum un sclav de greu încovoiat.Numai amarul e al meu întreg:Lacrimi, sudoare,nesfârşită trudă.în ochii lumii ce sunt eu? Nimic.Obiect de milă, de ruşine hâdă.

Îmi place să mănânc, să dorm, să beau Mă-ncearcă nostalgii peste măsură Sunt ca oricare, mintea-mi pierd uşor Sunt fiară-n căutare de căldură. Dorm prea puţin, la chef nu mă întind, Nu-mi pasă de femeile frumoase

Mi-e inima golită suferind, Continuă să bată păcătoasă.

MAI BINE DECÂT TINE

Mai bine decât tine cine mă poate şti?Oh, ochii tăi în care somnul pe amândoi

ne ţineAu dat luminii mele de bărbat0 soartă ruptă din regatul lumiiMult mai înaltăDecât aştrii din cerul nopţii, al minunii.Ah, ochii tăi în care m-afund, mă regăsesc,Au dat paşilor mei cărări de cântÎnalte, neatinse de pământ.În ochii tăi, cei ce-ar voi s-arateÎntreaga noastră grea singurătate,Nici nu mai sunt cei ce credeau c-ar fi.Mai bine decât mine cine te poate şti?

îN ADÂNCUL INIMII

În adâncul inimii, în adâncul inimii noastreSe va răsfrânge într-o zi cerulDe-azur din ochii tăi,Câmpiile şi crângurile, vara şi fluviul;Doar el, fluviul,Însufleţind aparenţa crestelor.Iubirea noastră-i dragoste de viaţă,Dispreţ faţă de moarte e.Chiar când lumina ei e contrazisă,Iubirea-i flacără mereu aprinsă.În ochii tăi e-o zi ce nu răsare,Dar nici n-apune;Mai blândă decât pieritorii trandafiriîn apele amiezii-nvăluiţi.

În adâncul inimii mele sunt ochii tăi, Mai înalţi decât cerurile toate, Cu miezul lor de noapte.Săgeţi de bucurie-s ochii tăi care ucidRegretul, absenţa şi speranţa.Dar viaţa, viaţa ce-i?Omenească lumină sub limpezi ochii tăi.

Traducere: Paula ROMANESCU


poezie olandeză

Alfred SCHAFFER

Poet, actor şi editor, Alfred Schaffer s-anăscut în 16 septembrie 1973 laLeidschendam, în Olanda. După terminareastudiilor de litere, apoi de cinema şi deteatru la Leiden, a emigrat în Africa de Sud -1996, unde a obţinut titlul de doctor şi alucrat la Universitatea din Capetown.

Dintre volumele de poezie publicate,amintesc doar câteva: Ascensiunea lui laperiferie (2000), Rare păsări rătăcitoare(2062), Nici o mână peste ochi (2004),Muzica pe care o merităm (2005) şi Cuşcă(2008). În 2005, Alfred Schaffer a revenit înOlanda, unde a stat până în 2011, laAmsterdam. Actualmente locuieşte din nouîn Africa de Sud. Poetul Alfred Schaffer simtecum cuvintele reprezintă starea decomunicare directă şi confesiunea din Eu, Tuşi El, dintre Tot şi Toate - întreg şi parte, suntîn firea lucrurilor. Experienţa poetică a luiAlfred Schaffer se soldează cu reale câştiguripentru universul expresiei, cum şi îndomeniul sensibilităţii, al elaborării laxe, alemoţiei. Prin poemele propuse, avemdovada lirică a unor incursiuni spirituale înlumea secretă a simbolurilor şi a gândurilorsublimate ideatic. (Victor STEROM)

SECRETUL CORESPONDENŢEI CABUMERANG

Acum, o să-ţi povestesc totul./Era şi timpul, e drept,în jurul meu, oameni care citesc,până acum cel puţin nu am văzut

pe nimeni scriind.„Despre ce vrei să-ţi vorbesc?”Mă simt bine aici, ca într-un vagon

de clasa întâi, de unde privesc persoanele defilând.Călătorii se amuză spunându-ii povestiri

savuroaseşi schimbând priviri pe furiş. Aplecându-se cât mai mult, curioşi, pentru a nu rata cumva pasajele cele mai

captivante.

Ajunşi la punctul terminus,mă regăsesc alături de femeiacare fusese aşezată pe diagonală faţă de mine.Tot trage de fustăşi trebuie să inventez ceva.Spun deci: „Confund vara cu iarna”Iar ea spune: „N-ai ce să faci.”

Îmi este teamă de oamenii cu priviri inocente.

Pe drum,în partea de jos a scărilor unei clădiri

monumentalea apărut un contratimp.Doi „bărbaţi ţineau în aer un paralelipiped alb, mare,pentru a capta lumina soarelui.

Era o şedinţă foto cu nişte copii îmbrăcaţi în hăinuţe atât de drăguţe... Nici urmă de părinţi.

Fotografia îşi pusese nişte ochelari enormi,de efect,care aveau doi ochi falşi lipiţi de lentile.

Aşa că nu vedeam mare lucru.

Ceea ce făcea ca totul să pară şi mai amuzant

Poate că şi copiii credeau acest lucru.

A trebuit să-mi adun tot curajul pentru a-ţi scrie

Mi s-a făcut şi foame, dar ţie?Acum iau masa de searăla prânz pentru ca totul să fie digerat

cu uşurinţă.Bizar, seara, când mă uitpe fereastra autobuzului,mă simt de parcă aş fi singurul care ştiece s-a întâmplat în timpul zilei.

Traducere de Linda Maria BAROS şi Jan H. MYSJKIN


poezie poezie

Victor STEROM

V O C Ivase pline cu vocizimţi vorbitoricu hotarele niciunde

T O A M N A„cad frunzele ca soldaţii pe front”

eu strâng în braţe un nor care plânge iubind

S E C E T Afântâna nu mai are umbră a uscat-o seceta-n câmpie

se încinge litera-n cuvântşi-n poemverbul îmi ia foc

C R U C E Ade când îmi duc crucea ca pe o sărbătoare am sufletul plin de umeri ca Tine Doamne

V I S Eo lizieră de visepoate pătrunde într-o alchimiede rădăcini pufoase

M A R G I N Eorbii nu văd nicio marginete pot striga doar dinlăuntrul lorcătre o altă lume

Traian VASILCĂU(Republica Moldova)

Alt psalm cu mama

Îţi tace sufletul, parcă-ar zăceaÎn rochia de iarbă-nmormîntat.La templul lui, biet rob îngenuncheat,Am poposit să-i spun că voi pleca.

Trăsura Domnului nu e departe,Iar tu, ca să nu-mi mai pot fi străin,Eşti candelabrul dintre Zi şi NoapteŞi eu, de-atîta Cer, flaut devin!

Diamantul binecuvîntării

Îmi amintesc de maica meaCum sta-n genunchi şi se rugaŞi ceru-n faţa-i coboraSă nu se roage singurea.

Şi-n clipa cînd se ridica,Cerul la loc se înălţa,Iar lacrima pe faţa saCa diamantul strălucea,

Şi de smerenii mîna-mi greaBinecuvîntu-i culegea.


poezie

Valeriu Marius CIUNGANŞOTRON

urmam atent dunga de cretă,lăsată de copii pe-asfalt,când ondulată,când dreaptă,desenul ezitant din lumea lor concretă

când întreruptăde saltul elicoidal al unui gândde dragoste, intens,în sboruri scurte,kamikaze,ceaţă şi condens

şi paşii mei fără greşealăurmau aceste mari chenare desenate,şotronul părăsit de salturi, teneşi albi-platformă de aterizare.cuvântul părăsit de versplutea într-un desant sinucigaş,în spaţiul de parcare gol, imens

păşeam aproape impecabilurmând tăcut dunga de cretădesenul ezitant din lumea lorconcretă !

MICĂ DOAMNĂ

eşti doamnă mică domnişoarăzăpada mieilor tu primăvară ?eşti zori de zi amurgmilog sublim sau palid demiurg ?eşti cer albastru tinăeşti lujer rădăcinăiubire ori pricină ?

eşti domnişoară mică doamnăeşti secetă tu ploaie crudă toamnăe vis ce te opreşte şi te-ndeamnă ?eşti pescăruş tu piatrăeşti lună câine care latrăieri şi-ndată ?

eşti vorbă tu tăcere

ţărână pasul nepăşit ce piere ?eşti cal tu fir de iarbăeşti pace vrajbă ?neînsemnat ce mult înseamnăoh domnişoară mică doamnă !

eşti muritor sau zeutu suflet călător, pribeag, plebeu ?secundă tu , tu mereu,tu timp răstimp şi fără timptu dis de dimineaţă searătu doamnă mică domişoară !

POTOPUL

ne cunoscusem primăvaraşi ce dacăploua cu ciocuri griînfipte-n gheaţa griaripi încremenite-n promoroacă

ne cunoscusem primăvaraluminoase săbiistrăfulgerau copacica zeci de lumânări aprinsestol de vrăbii

ne cunoscusem primăvaraşi nu ne cunoscusem parcăploua cu refuzate paseridin ceruri reci cu paseri reciîn trista noastră în derivă arcă

ne cunoscusem primăvarapluteampe-al paserilor moarte fluviuci aripile noastre udevâsleaucontra curentului-n diluviu

ne cunoscusem primăvaraşi ce dacă

uitasem sborulînlănţuiţi pe-un pat călduţ de porumbeiabia căzuţine scufundam încetîncet cu trista noastră arcă !

literaturii, literatura lumiipoezie

Ioana MIRON

CALEA ROMANĂ„Ei ne strigă: huliţi!“

Paul Celan

*** . doar câteva momente şi toate nimicurile devin zmee colorateauzi paşii celor care aleargă acolocu plasa de fluturi le auzi râsetele ne-ar trebui o sincronizarene-am dezbrăca şiam fugi pe străzifără prea multe gânduri noaptea toate locurile cunoscute se pierd şi toate astea pentru că nu există o noaptepropriu-zisă în lumina unui ochi ieşit din orbităm-aş lăsa studiată o bucatăde pânză vechene leagă în jurul guriiar fi grozav să vedemla geamul din stânga susfaţa unei bătrâne printre crizanteme

*** . mi-aduc aminte de anii în caregeneraţia mea scria dimineţile erai mai odihnithainele de bumbac te făceau mai optimiste o zi ca oricare alta gospodineletranspirate îndesau în sacoşe carnea care prindea umbră tocată pentru mici şi ţigărifără timbre după vocile lor îmi dau seama că eluni şie zi de târg şi asta face căldura şi mai insuportabilă pe lângă bazarurile cu nimicurirătăcesc printre străzile încurcate încerc să mă conving că slăbiciunea mea pentruciocolată e naivăcaut o cofetărie şi ţin batonul de ciocolatăascunscu grijă să nu mă descopere cineva că sunt

gurmandănu mai ştiu dacă în copilărie mâncamciocolatăam înţeles cât de greu e să fii cariat cu toate căpână la urmă nu am avut decât două plombemă aşezla o masă liberă şi mi-aduc aminte de anii în care generaţia mea scria pe atunciciteam Gunter Grass ş.a..m.d.

***. azi m-am trezit cu o hârtie în geamdaune, nervi la şapte paşi deburicul târgului

totul miroase aici a transpiraţie de copil şimandarinetufişurile, copiii, salutul vecinilor, câinele care dă din coadăbătrânii holbaţizilele alunecă foarte uşor (locuiesc undeva în pantă)

***. nimic aici şi totuşi (şi araţi capul cu degetul arătător)nestatornicia obiectelor trece dincolo în strângerile de mână eşti înconjurat de erori şi plăteşti chiria după ceai dezinfectat patul sub care ai găsit şerveţele mototolite cu aspect bizar spermofil

*** .putem arăta altfelceea ce se făcea sau nu se facea aveaun scop precis nu s-ar putea schimbanimic discuţiile se tot lungeau dădeam


historia mirabilis


ortu′ popii oarecum jenaţi cuaripile frânte telefonulstătea în faţa radiouluiîncepeam să ne aducem aminte oricând şi oriunde de bufonii noştri preferaţiîn faţa cinematografeloro dădeam pe tras de pipăla scurt timp după aceeachiar mă interesa să am domiciliul stabilvedeţi dumneavoastră, locuiţi intr-onebuloasăla fel ca şi mine

*** .printre şipcile gardurilorneschimbată din vremea Renaşterii purtând aceeaşi cască de motociclistguvernam tinereţea spre o ţarăa ridurilor de expresieprintre şantierele copilăriei acoloun zmeu ne va îmbraca în haine de hârtie imaginea noastră se contura împingândoraşul în cizme şi blugiacolovisam la comun

*** . aveam o nebunească pasiune pentrufenomenefilamentele şi foliculii de lumină fac partedin creierul meu mai puţin ruşinosmai puţin conectat la pachetul de biscuiţi dinbanca neatinsă de vreo cârpă curată aveamretina chircită şi priveam cu ochi telescopicjocul fascicolului de laser pe dermele transpirate în laboratorul de fizică acolounde cablurile abia vizibile făceau conexiunea cu nervul meu optic şinebuneasca mea pasiune pentru fenomeneleoptice

***. stai la geam şi aştepţi popa-prostu deştept care mă fluieră

în aer miros de transpiraţie îmbâcsită pe lacolţurio cerşetoare cu fâşul rupt şi şlapi de gumămiroase a gogonele stricate femeile spală covoraşe frecându-le cu nărav băieţanii îşi freacă pieptul ras nimiczornăitul tricicletelor pipereazăaerul cu scârţăitul roţilor de plastic şi când starea de lehamite ar fi singura care te-ar face fericit desfaci o beretotu-şi urmează mersultranspiraţia, cerşetoareacovorul, roatarâgâitul

*** .ochiul lumii într-un perpetuum în careclipirea TeVeului e demenţială şicroieşte noi mitologii urbane prinparcurile cu pavele eco undeoamenii cu globii oculari dilataţi încearcă să înţeleagă că năravul tinereţii te prinde ca-ntr-oectoplasmă şică trupul bătrâncios e un trench-coat pentru o inimă bolnavăpentru că suntem intelectuali suntemdoar intelectualipentru că a existat întotdeauna intelectulsintetizator pentru care ar trebui sădesprindem stereotipul de pe retina elasticăşisă viermuim undeva mai departe de maşinile second hand decreierul ultradeştept şi bun la toate derăzboaie, arsuri şi psihoze dartu eşti încă un copil şivezi în fiecare deget un animăluţdegetul mare-ursuldegetul mic-iedulinelarul-lebăda sau ursul polardegetul din mijloc-animalul urât, fără numeşitot aşa cândîmpreunăm mâinile

Geo GALETARU

Aceste dovezi gălăgioase ale neantului

zăpada de anul acestaa venit peste noi ca o floare rănită.gesturile tale au gustul înţelepciunii.o apă mirată – cerul fără sărbătorişi cine cutreieră întâmplările noastre

sălbatice?aşterni mici parabole pe hârtie.(nu ştiu dacăDumnezeu e de acord cu asta.)e atâta risipă inutilă de compasiune,ca şi cumîngerul cetăţii ar plânge încă pe umărul tău.acelaşi ritual neîmplinit al amiezii.aceeaşi fastă alunecare în gol.zilele trec pe sub cer – mogâldeţe suave,dar cerul e departe. doar lumea lui e aproape,lumea în care privirea tainventează lucruri de care nu ai nevoie.dacă nu ţi-ar creşte în pupileaceste dovezi gălăgioase ale neantului.

Acolo sufletul tău

lumina şi golul,golul şi visul – acolo e adevărul tău orbitor,sărman copil dus de mânăpe câmpia nesfârşită şi atroce,acolo sufletul tău simtebalanţa nevăzută înclinându-se...

Acolo şezum şi râsem

la marginea unei ape triste acolo şezum şi râsem

era iarbă până la cer în dimineaţa sălbatică

ascultaţi tăcereane spuse prizonierul acelei ferocităţi

albastre

ascultaţi cum curge vântul peste pleoapede îngeri

nu plecaţi încă din gările sonore ale lumiinu ridicaţi mâna asupra umbrei rănite

întâmplările voastre sunt scuturi fragileşi dincolo de maluri se-nchid aceleaşi semnecu care nu mai dovediţi nimic(decât poate un triumf al vieţii impudice)

la marginea unei ape triste acolo şezumşi râsem

era iarbă până la cer în dimineaţa sălbatică

şi noi eram singuri în acea beţie inexistentă

Am fost aici

metaforele curgpâlcuri – pâlcuriîmpung cerulcu ţipătul lorcatifelat

ce frumosîn grădina desfrunzităce toamnă tânărăpe buzele taleamare

am fost aiciunde ne-a învinsviaţa

dar poezia -ce moartetriumfală!



Aproape – departe

scriuscriuscriusuntviuviuviuaproape – departede viaţa – viaţăde viaţa – moarte

Asta era totul

beţivii nopţii se propteau de zidurile nopţii,înaintau apoi cu o floare roşie în mână,asta era averea lor searbădă şi semnul

trufiei,ca şi cum viaţa le-ar mai fi dat o săptămânăde trăit pe pământul care se despica sub ei,ca un ocean fără gânduri, ca o groapă cu lei,în care îşi aruncau pieile stătute, din altă

dimineaţă,dar asta era totul, viaţa fără de viaţă,şi amintirea unui copil cu pumnii duşi la gurăîntr-un ţipăt uimit, ca un rest de arsură,asta era totul în noaptea care nu se mai

sfârşea,şi dorul de moarte şi dorul de-o stea

care nu mai venea.

Bucuria şi singurătatea

am învăţat să păşesc peste pragul de auracolo bântuie teama şi splendoareaacolo e golul căptuşit cu păsări târziişi ninge cu cenuşă pe mările somnului

am pierdut perfecţiuneaacea nălucă fierbinte

străjuindu-mi seteaasemenea unui stâlp orbitorlângă fântânile în agonie

pleoapele au culoarea viduluiîn lumina ca o mireasmă străinăce-mi veghează bucuria şi singurătatea

(decisunt singur şi voi pleca să dormîntr-o iarnă mai curată decât a voastră)

Ca nişte păsări solitare

straniu sună pielea ta în dimineţile strălucitoare,

de parcă prin aer ar trece gânduri nerostite:gânduri de înger, de pasăre solitară sau de cărăbuş auriu.cineva îţi soarbe privirea şi o restituie chipului care-ţi pândeşte mersul pe cer.şi zilele trec trec trecprin tineca nişte păsări solitare,ca nişte cărăbuşi aurii.

Ca şi când aş fi cuvântul

numeşte-măcu umbra tade ieri

numeşte-măca şi cândaş fi cuvântuldin inimazădărniciei

ca şi cândaş locuiîn clipa fragedăa lumii

historia mirabilispoezie

Monica MUREŞAN

Povestea copacului Phoenix

A fost odată un copac orfan apărut nu se ştie cum şi de ce n-avea fraţi nici surori nici un singur fir de iarbă să-i fie alături nu avea nici măcar vreun rost să apară într-o margine a gropii degunoicreşteau la fel de repede şi el şi groapaiar poemul cu ochii obosiţi l-a înfiat primind în schimb o rază de lumină verdele ei timid clipea rar în căldura amieziidar strălucea în fiecare dimineaţă nu i-am reproşat nimic poemului atât i-am zis: de-acum vezi că în fiecare zi trebuie să-l mângâiel e un copac orfan şi puiandrunici nu ştii când se veştejeşte adu-i o floare desenează-i o pajişteşi hrăneşte-l bine cu toată dragosteaa ta şi a mea şi a muzelorîmpreună îi putem făuri o grădină de cuvinteaşteaptă şi ai să vezi cum creşte un copac minune!*Aceasta este povestea unui copac şi a unui om ce trăiesc pe Planeta Iubirii drama noastră sunt Tăietorii de copacidin groapa de gunoi: ei sunt tot oamenidar plămădiţi din alt soi de pământ aura lor e veşnic cenuşiedar eu îi văd şi pot povesti totul chiar dacă mulţi nu vor credeunii îşi fac un hobby din a reteza copacii şi a fura cerul.Aşa sparg hoţii de cenuşă casa

Tatălui Ceresc în nopţile când cerul şi-a zăvorât poarta albastră.Acum veţi înţelege de ce spuncă aceasta este drama Planetei…*Cu timpul fiecare copac îşi are păsările pe care le merită după cum şi noi fiinţele OM avem copacii pe care-imeritămşi aerul şi chiar planeta viaţa moartea...un muritor are nevoie de timp pentru a înţelege prin ce trecee ca şi cum nu prinzi bine programul vieţii tale cu orice fel de aparatai nevoie de o antenă bună sau de o răbdare bine antrenată să ţină loc de antenăpentru aparat îţi trebuie bani pentru antenă – credinţăoricine ştie: răbdarea creşte dincredinţă.Dar când Domnul te-a băgat pe lista lui de prioritate nimic nu este imposibilconectat la alarma divină trupul simte primul această calitativă schimbare

în evoluţieceva din tine doare dând un semnal - de fapt este locul în care te-a atins Elajungi în sfârşit să contabilizezi singur şi eficient alocaţia zilnică de dragoste şiură bucurii sau regreterogi chipul din icoană să fie mai generos cu timpul şi cu toate celelalte.Recunoşti în cele din urmă: suntem încă formele embrionare ale unui Univers perfectibil în care am fost uitaţi nemântuiţi şi fără putinţă de desăvârşireşi încă nu pricepem rostul pentru care e voia Lui să ne doară îl certăm că ne-a părăsit cu inimă prea uşoară



nu desluşim de ce vrea durerea aceea din noi să doară cu inima grea îi cerem să-şi ia înapoi durerile şi-i dăm lui chinurile zicând că nu-s ale noastregata oricând să primim în schimb darul lui de a nu simţi durerea dar vai ce plăcută-i senzaţia că deşi încă prizonierii nepriceperii despre noi nu suntem singuri şi plini de un optimism incurabilcontinuăm să ne dorim aceste tranzacţii riscante.*Câtă încredere trebuie să ai în pământul

ăsta care se cutremură se îneacă se pârjoleşte şi când nu face nimic din toate astea

te fulgeră te doboară te acoperă grosolan cu pietre tot mai mari şi bulgări tot mai mici fără să-i pesece fals şi totuşi ce puternic pământul ăsta orb mut şi surd crăpat şi însetatsă fie el indiferent pentru că nici noinu-l iubim nu-l respectăm şi când îl dorim de fapt vrem să-l posedăm şi atât?altfel de ce ne e dat să-l călcăm în picioare şi de unde această frică să nu-ţi fugăpământul de sub picioaredar ce altceva să calci: apa cerul focul...unii se pare că au făcut-onu degeaba se spune crede şi nu cerceta

tu însă ce altceva ai mai important de făcut decât acel prim pas de cuceritor pentru ca apoi să nu te mai opreşti cu toate că ştii foarte bine noi nu iubim bucata noastră de pământ

ci paşii ce-l calcă: paşii noştri tot ce-i al nostru aparenţa că ne-am marcat teritoriul ce-l avem de străbătut de la început şi până la sfârşitcrezându-ne tot mai atotputernici...

câtă încredere trebuie să ai ! *Soarele mă privea cu ostentaţieîndreptase toate razele împotrivă-mi şi mă scana bucată cu bucatăvântul se dădea de ceasul morţii nu-i ajungeau patru răspântii îmi clănţăneau dinţii auzindu-l cum spune că-mi acordă o atenţie amicalădegeaba întrebam: ce-am făcut ?am călcat iarba recunosc am mai şi smuls-o de nervi ce-am avut dar numai câteodată am aruncat gunoaie le-am împrăştiat am poluat apa da dar unii au mai lăsat să cadă şi o bombă-două nu înţeleg de ce să fim condamnaţi cu toţii la grămadă ?!

într-o astfel de dimineaţă ursuză de iarnă e bine să dai dovadă de prudenţă aş zice să te culci la loc aşteptând să vezi ce aduc următoarele ceasurisigur dacă te pierzi cu firea poţi uita lesne că tu eşti stăpânul universului, posesor de noroc divin sau şi mai bine fă cum spune preotul : trebuie să ne înălţăm minţile!

desigur spre a domoli odată şi odată natura asta îndărătnică.

poezie

Ioan TODERIŢĂ

Un semn că moartea...

Un clopot ce se zbate în inimi ca un leagănar fi iubirea noastră şi semn divin, precum, stând sub icoană fruntea, plecată-n

dulce reazămiluminează tâmpla de gânduri ce n-au cumsă vadă-n jur mânia satanei ce-i m-aseamăn.

Vor mai, de timp, pecetluit, sui, încovrigateamintiri, solii, să bată-n porţi cu pumnii:acele-mbrăţişări, ce ne-au legat în funiişi-n paşi înşiruiţi, pe marginile lumiiatunci, în viers cântat încet pe săturate.

Un semn că moartea nicicând nu mă-nspăimântă

eşti tu, contrară ei, când fără de om milă,nu-mi dai răgaz, să-mi număr suflarea-mi

calofilăpe un accent silabic, cel convertit la sfântăeternitate-multă, de om ce moare-n silă.

Cristianică

Trei boabe de fasole într-un ghiveci cu untlumina va preface salcâmul în cuvânt ca strigătul de mamă, întors la mine-o clipăsă-şi afle-n fiu risipa de faptă şi ispită,îmbrăţişarea leagăn, sărutul cel curând.

Ştiu, voi muri odată, strigi „tu” la „ea” convins.

Hai, Tată! Lasă-mi crucea şi cuiul neatinsîn lemn să fiu târziu întors ca niciodatăca tu să plângi cu plânsul acelor ochi

de piatrăpe-acest suiş nevrednic în spaima celor vii.

Petrec, din nou, din ou, lumina în stihiiCe mulţi Irozi de pradă cu măştile pe frunţi,al Romei fast şi scaun vor să ne-nvredniceascărătăcitori în pânda privirii cea lumeascăpe cruce m-am suit, ofrandă celor mulţi.

Dinspre dincolo, de ce...

Cu îndrăzneală-ţi rezemi gândulsă tot priveşti reminiscentăîn „bulbi de aur” doar cuvântul,sonoră, starea elocventă.

Da, printr-un verb copulativîndemni un substantiv, să-şi facădin epitet contur pasivşi moartea-ţi pare idolatră.

Că dinspre, dincolo, de ce,mi-i dat să-ndur acest avântn-am parte nici de sâmbeteîn timp, ce-i scris, să aflu stând.

Scrisoare

Poate ţi-au mai scris şi alţiio scrisoare cu... gest-aţiicum să plângi, hulind cantaţiisă trăieşti în spre cei mult.

Doamne, timpul, dor ocult,mi se sfarmă-n atrii dulci,sângele vestind nălucişi, din lume, fuga-n brânci.

Doamne, din mine o partes-a-mplinit cât se cuvine:dor de om şi dor de tine,şi de-atunci petrec în moarte.



Ce-a fost azi, va fi şi mâine

Bortelită sită-n acesub povară de grâu copt,prin doi ochi de sârmă toarceceru-n mâini sucit în opt.

Treeram un snop de floareprin salcâmul despletitcu trei crengi – un cerc rotitşi-n priviri circumpolare.

Vântul fuge-n sihăstrieca Socrate, mai silenic,şi, se ştie, ‘n veşnicieni-i destinul dat endemic.

Numai cumpăna pe siliştisaltă-n sus, scurmând octave,oscilaţii, ce prin mirişticlopoţesc tăcerea-n salbe.

„‘am!”, mai drept încolăcit,pe tăruş, flămând un câine...ce-a fost azi, va fi şi mâine,doar un glas, de tălmăcit.

De mă...

De mă, cu vergi, mângâi în cătini,pe umeri moi şi-n covrigatăplecare-a mea în ierbi ca-n plăpumi,asmute noaptea-n râpi curată.

De mă, întors prin os în sângeaştepţi, să văd cum bate-n porţiun pumn, ce-n inimă se frângeopreşte clipa, dacă poţi.

De mă, ca-n vorbe de ocară,

alungi în vers, cu ritm a-metricdin cuvântări ce au să moară,de tine, Doamne, fug eretic.

Plouă

Două pietre, centripete,şi scânteia din genunisuie-n florile din mâinicu spirale-n piruete.Simfonii în „la minor”:curgerea cascadelor,şoapta morţii celor viite-a cuprins şi n-ai să ştii.O suflare cât un sunet,scăpărată-n om, mărunt,jarulcarulcu cenuşătot răstoarnăşi încinge,hora nunţii în sobor,ce distinge,omu’n zbor,şi sărutul care frige.Într-un geam cu cer cernitO gutuie sferotatăstă de strajă-ntr-o muşcată,să privească-n cerc rotitscârţâitul dintr-o poartă.Pe cotlon,un ceas de apăuniform, tăcerea-ngroapă.Plouă! strigă cucuvaiaŞi-avea ploaiasă înceapăsufletul într-o oglindăspartă-n ochi cu o andrea,cât vrea ea.

eseu


istorii literare

Am mai vorbit despre „Revista Nouă”.Atât în Muzeul memorial „B.P.Hasdeu”,cât şi în Salonul „...n...o...u”, ca prefaţă laciclul de recitaluri muzicale Eutherpe la„Revista Nouă” (modalitate de a dabilete de intrare, muzeul fiind închis înacea perioadă, planul de încasărirămânând, însă, plan!), susţinute îndiferite săli, de muzicieni de calibrediferite: pianista Maria Siminel Fusteri,conferenţiară universitară laConservatorul „Ciprian Porumbescu” dinBucureşti, la 22 Mai 1984, la Institutul deCercetări şi Proiectări pentru Petrol şiGaze din Câmpina; flautistul ViorelBădiceanu, acompaniat de pianistulHoria Cristian, la 23 Iunie 1986, tot laICPPG; Viorel Bădiceanu, Tudor Mihai –vioară şi Cătălin Petrescu – violoncel, toţitrei de la Teatrul Muzical din Braşov, la13, 15 şi 22 Octombrie 1986, în salamare a Casei Ştiinţei din Câmpina. Sau, înSalonul „...n...o...u”, din 16 Decembrie1987, de la Filarmonica de Stat (acum„Paul Constantinescu”) din Ploieşti,dedicat celor 100 de ani de la apariţia„Revistei Noui”. Am scris şi chiar ampublicat despre „Revista Nouă”. Maiexact, mi s-a publicat. În „Ramurialmanah ’90”. Articolul Un periodicpentru Iulia Hasdeu: „Revista Nouă” (la

paginile 287-297).Revin acum, publicând, nu in extenso

ci, in integrum, mai întâi mărturiile luiVictor Bilciurescu, Istoricul cerculuiliterar de la „Revista Nouă” (1887-1895),dezvăluite, la nici trei ani de la încetarearevistei, în efemera „Publicaţiunile unuigrup de iubitori ai literaturei şi aiştiinţei”, Tomul I – Cele di’ntîi douăcoale, Aprilie 1898, Ploesci, StradaAlexandru al II-lea, 96, la paginile 4-8.

Revista ploeşteană este descrisă înAcademia Română, Publicaţiunileperiodice româneşti (ziare, gazete,reviste), descriere bibliografică de NervaHodoş şi Al. Sadi Ionescu, din ServiciulBibliotecei Academiei Române, Cu oIntroducere de Ioan Bianu, bibliotecarulAcademiei Române, Tom I, Catalogalfabetic 1820-1906, Bucureşti, LibrăriileSocec & Comp. şi C.Sfetea, Leipzig, OttoHarrassowicz, Viena, Gerold & Comp.,1913, la p. 532: „Publicările unui grup deiubitori ai literaturei şi ai ştiinţei. Ploesci.Apr. 1898. 1 pe lună, în două coale. 4°, 6(33 x 24). Anul (24 coale) 10 lei. Tip.«Gutenberg», C.Niculescu & StelianIonescu.” În cartea sa, Bucureşti şibucureşteni de ieri şi de azi, Editura„Universul”, Bucureşti, 1945, VictorBilciurescu ne spune că publicaţia era„condusă de profesorul DimitriePompeiu, mai târziu doctorul înmatematici din Paris, membru alAcademiei Române şi preşedinte alAdunării Deputaţilor, unul din savanţiinoştri cu reputaţie europeană; cucolaborarea profesorului AndreiLăzărescu, un profund cunoscător înmaterie de ştiinţe pozitive; a lui Const.Nottara magistratul, şi a” sa, VictorBilciurescu. Că „a dăinuit prea puţin,

Octavian ONEA

Mărturii despre„Revista Nouă”.

Victor Bilciurescu (I)


fiindcă Dim. Pompeiu a trebuit să plecela Paris pentru desăvîrşirea studiilor,Andrei Lăzărescu a fost strămutat dinPloeşti la catedra de matematici de laliceul din Craiova, Nottara a intrat înmagistratură, încât rămânând singur,publicaţia a încetat să mai apară” (p. 264).Bilciurescu mai spune că revista a apărut„prin anul 1898-899” (tot acolo). Dar laBiblioteca Academiei există doar unnumăr, primul, iar în alte biblioteci nul-am găsit nici pe acesta.

În numărul păstrat, după un cuvântînainte, netitrat şi nesemnat, urmeazăObservări asupra Istoriei, de DimitriePompeiu, Profesor de Istorie la Şcoala deAdulţi din Ploieşti; poezia Apari să dailumină..., de Mihail Eminescu; studiile luiBilciurescu, Istoricul cercului literar de la„Revista Nouă” (1887-1895), semnat, şiO poezie a lui Nicoleanu, nesemnat, încare compară textul poesiei De ce tăceţi,din ediţia de la Fraţii Şaraga, din Iaşi,1895, cu manuscrisul aflat „în colecţia deacte şi documente ale grupului de«iubitori ai literaturii şi ai ştiinţei»”,unde-l adusese, desigur, Bilciurescuînsuşi, autor ce preferă anonimatul;articolul În contra Alcoolismului, deA.Lăzărescu-Nanoveanu, profesor, ValeaAlbă (Poezie), de Victor Bilciurescu, Celeuna sută şi una fabule ale d-lui Sion, deP.P.Carp, şi Ţiganul [ce să facem acum,să-i zicem Romul?!] lipsă la Apel(Snoavă), de Victor Bilciurescu.

Multele semnături ale lui Bilciurescune fac să credem că el era, ca şi la„Revista Nouă”, Maecena publicaţiei.Tabla de pe coperta a III-a: «Între altematerii, tomul I al acestor „Publicări” vacuprinde şi următoarele lucrări: 1) Unelettre de Stéphan Golesco; 2) Manuscrise

ale lui I.Heliade-Rădulescu; 3) Poeziivechi; 4) Un studiu asupra cavalerieiromâne; 5) O scrisoare inedită a lui C. A.Rosetti; 6) Două profile de teatru; Iulianşi Manolescu; 7) Scene din mişcareaţărănească de la 1888; 8) Falşificări înindustrie şi comerţ; 9) Un profil literaruitat pe nedrept: D.Racoviţă; 10) Sunetuldin punt de vedere fisic şi fisiologic; 11)O colecţie de Documente istorice şipolitice; 12) Croquiul după natură; 13)Un studiu asupra lui Nicoleanu; 14)Asupra lui Conachi; 15) Iencuţa (Amintiri);16) Opera ştiinţifică a lui Bacaloglu», neîndeamnă la supoziţia că „Publicările”încercau să continue cumva „Revista Nouă”.

Mi se pare important să reproduc maideparte Istoricul cercului literar de la„Revista Nouă” (1887-1895). Fără a-lpune, însă, între ghilimele şi lăsândneatinse ortografia timpului şiparticularităţile lexicale ale autorului. Cuscuze pentru cei care nu pot citi şi, maiales, înţelege limba română decât înortografia academică din 1953. Aşadar:

Nu mă dau în lături să mărturisesc călucrarea ce cerc să întreprind aci, va fianevoioasă pentru mine şi că netăgăduitalţii ar fi fost mai chemaţi să osăvîrşească. Ceea-ce mă face însă sănădăjduesc că şi eu aş putea-o scoate labun liman, este numai împrejurareaprielnică că întemeierea acestei grupăriliterare şi aceia [sic!] a organului ei depublicitate, mi sunt bine cunoscute de laobîrşia lor.

Daca m’aş încerca să înlănţuescmişcarea literară a acestor opt ani demuncă, cu aceia ce a purces-o sau aumplut-o, ori dacă m’aş încumetabunioară să dovedesc înrîurirea asteimişcări asupra mersului de pe acea


vreme a literilor [sic!] noastre, poate căar fi o îndrăzneală din parte-mi.Povestind însă faptele ast-fel cum s’ausăvîrşit, cu scurte lămuriri ici şi colea,pentru ca isvorul de lumină să curgă fărăpiedică şi călăuzit numai de adevăr,socotesc că încercarea nu va părea maipresus de puterile mele.

Se poate ca strădania mea de astăzi săfie de vre un folos; să slujească maitârziu acelora ce se vor îndeletnici cuîntocmirea unei Istorii a Literatureinoastre contimporane şi sprijinescbănuiala mea pe faptul că până aci, toatedesluşirile ce s’au dat prin diferite studiicu privire la cercul de la Revista nouă, nusunt nici desăvârşite nici drepte.

Aşa, de pildă D. Dr. W. Rudow, înlucrarea d-sale: Geschichte desRumänischen Schrifttums, zice: „Vlăhuţăse uneşte spre sfîrşitul anului 1887 cu Dela Vrancea şi cu V. Bilciurescu şi câte-şitrei întemeiază o foaie literară lunară(Revista Nouă* [trimite în subsol la:Geschichte des Rumänischen Schrifttumsvon Dr. W.Rudow, pag. 209])”... pe cîndde fapt, adevăraţii întemeiători cari auînjghebat gruparea şi au plăsmuit viaţarevistei sunt, după cum se va vedea,D-nu Macedonski şi cu mine. Tot aşa nueste dreaptă afirmaţiunea D-lui EneaHodoş prin care arată în a D-sale Istorie aliteraturei române, că: „noi, odatăgrupaţi, am cerut D-lui Hasdeu să necălăuzească**” [Manual de Istorialiteraturei Române de Enea Hodoş, pag.90] căci şi aci, lucrurile s’au petrecutîntr’alt-fel. D-nu Macedonski şi cu mineam rugat pe D. Hasdeu să primeascăconducerea şi în urmă, primind D-sa, ahotărît singur de ce anume scriitoridoresce să fie înconjurat.

Deci mărginindu-mă, cum zisei, laculegerea faptelor aşa cum ele s’auurmat, a rar însoţite de oare-cari lămuririnemeşteşugite din parte-mi, păşesc lalucru.

IPrin Iulie 1887, D-nu Alexandru

Macedonski, cu care de mult aveamstrînse legături de prieteşug, îmipropune să cumpăr titlul revisteiLiteratorul al cărui director şi proprietarera; revistă ce apărea o dată pe lună înBucureşti. M’am învoit cu condiţiea de amă ajuta să lărgesc sfera ei de activitate,prin îmbunătăţiri aduse formatului şiconţinutului ei, prin conlucrarea tuturorcondeielor noastre cunoscute şi prinaşezarea ei într’un local anume pregătitîntr’acest scop. D. Macedonski, fireşte, aprimit bucuros propunerea şi amândoine-am pus pe lucru, colindând Bucureştiipentru a ne câştiga colaborarea scriitorilorcu renume literar cunoscut şi căutând unlocal propriu pentru întruniri şi redacţie.

Din înţelegerile mele cu D.Macedonski, am fost de la început depărere să stăruim pe lângă D-nu Hasdeuca să ne facă preţioasa cinste de a priimisă ia loc în fruntea noastră; prin urmarecel d’întâi cu care am căutat să luămînţelegere a fost D. Hasdeu, pentru ca săne asigurăm căpetenia ce avea să necălăuzească.

La început, D. Hasdeu n’a voit săprimească astă însărcinare, făcîndu-ne săvedem că o mulţime de alte îndeletnicirinu-i îngăduiau să mai lucreze într’altăparte. După mari stăruinţe, repetate demai multe ori, rugându-l să primeascădirecţia fără să lucreze direct, ci numai săcontroleze vremelniceşte materia fie-cărui


număr înainte de a se da la tipar şi dincând în când să presideze întrunirileliterare ce hotărîsem să ţinem o dată pesăptămână la revistă, marele scriitor afăgăduit să ia direcţia, cu condiţie numaica d-nii Delavrancea şi Vlăhuţă să nulipsească printre cei-l’alţi colaboratori,fixând în acelaş timp câte-va nume alescriitorilor de cari ar dori să fie înconjurat.

Îndeplinindu-se cea mai de căpetenienăzuinţă a noastră, aceia [!] de a vedeape d. Hasdeu hotărît să primească a necălăuzi, ne-am asigurat treptat concursulscriitorilor ca d-nii: Urechiă, Ispirescu,Delavrancea, Vlăhuţă, Gion, Racoviţă,Bianu; pictorilor ca d-nii Mirea şi Alpar;sculptorilor ca d-nii Valbudea şiGeorgescu; compositorilor ca d-niiC.Dimitrescu şi D. Voreas şi a unui întregcerc de scriitori, publicişti şi iubitori ailiterelor, sciinţelor sau artelor, cumbunioară d-nii: Ang. Demetrescu [!],Mincu arhitect, Ciru Oeconomu, Ştef.Mihăilescu, Quintescu, Stăncescu, Ştef.Velescu, B.Florescu, Clavel, Artur Stavri,Ţincu, Rădulescu Niger, Teleor şi alţii.Însuşi d-nu Gherea a asistat în rouărânduri la şedinţele literare ce se ţineauîn fie-care Sâmbătă seara, iar d. Caragialio singură dată, făgăduind amândoi căvor scrie ceva, făgăduinţă însă care pânăla încetarea revistei, n’am avut fericireasă o vedem îndeplinită. Ba pentru a faceşi mai trainică legătura dintre noi şi d.Gherea, întreg comitetul de redacţie, înfrunte cu directorul, am mers în Ploeştipentru a vedea pe d. Gherea şi a’i întoarcevisita ce ne făcuse la una din şedinţe.

Aproape toţi scriitorii din Bucureşti,afară bine înţeles de cei grupaţi în jurul„Convorbirilor Literare”, cărora d.Macedonski şi cu mine cerusem să

conlucreze la revistă, s’au prins bucuros.Acolo însă unde am întâmpinat greutăţisimţitoare, a fost la alegerea localului,căci ţineam ca dânsul să îndeplineascăurmătoarele cerinţe: să se găsească încentru pentru a fi la îndemâna tuturormembrilor, îndestulător, aşa ca să aibăcel puţin trei săli încăpătoare şi să ni seînchirieze pe timp de cel puţin cinci ani,pentru ca să deprindem pe abonaţi,librari şi corespondenţi cu una şi aceiaşi[!] adresă.

După multe cercetări, neputând găsiun local după dorinţa noastră, a trebuitsă ne mulţumim cu unul care îndeplineanumai două dintre condiţiuni: era încentru (str. Regală No. 16), liber pentrucinci ani, dar neîncăpător căci aveanumai două odăi, din cari pe cea de ladrum am hotărît’o pentru redacţie şiadministraţie, iar pe cea-l’altă pentrudirecţie şi întruniri.

IIO dată localul închiriat, alcătuit şi

instalat mobilierul trebuincios şi găsiteelementele în stare de a munci cu folosşi temeinic la această operă literară,precum şi căpetenia (stăpânul, cum îiziceam noi) cea mai vrednică de aîndruma cu pricepere, acestă muncă,urma fireşte să aibă loc o înţelegere la ol’altă, pentru a hotărî, unde? când? şicum trebuia să iasă astă revistă literară?

La cea d’ântâi consfătuire s’a hotărîtca: revista să apară o dată pe lună, la 15,tot sub numele Literatorul, începând însăcu No. 1 Anul I; să aibă formatul 4° mare;să coprinză numai lucrări originale şiinedite, un portret-biografie, ilustraţiisau composiţiuni musicale; să setipărească în atelierul grafic pe atunci

Socec şi Teclu; tirajul să fie de 2500exemplare a 5 coale şi tot la aceastăconsfătuire s’a fixat ziua inaugurăreiLiteratorului.

Această inaugurare a avut loc pe laînceputul lunei Noembre 1887 în localulrevistei. Au fost de faţă toţi scriitorii,publiciştii, artiştii, iubitorii de sciinţe şiarte, cari făgăduiseră concursul lor şiaproape toţi representanţii presei dincapitală. D. Hasdeu a arătat în toastulsău că primeşte direcţia revistei, la carefăgădueşte că va lucra cu drag înpuţinele sale ore libere şi cere ca toţi ceide faţă să facă acelaş lucru, pentru ca săse asigure publicării aceştia [!] un mersregulat şi o viaţă statornică.

La o a doua consfătuire se hotărăşteca ori-ce lucrare, pentru a putea fitipărită în revistă, pe lângă că trebue săfie inedită şi de preferinţă originală, săfie citită la şedinţele ce de aci înainte sevor ţine în toate Sâmbetele seara, înauzul tuturor membrilor şi să capeteaprobarea acestora.

D. Hasdeu în urma stabilirei acestuiprogram, întreabă care din cei de faţă auceva de citit pentru No. 1? D. Macedonskiciteşte „Noaptea de Mai” o poesie a sainedită, scrisă înadins pentru primulnumăr al revistei, care se primeşte fărădiscuţie. Îmi aduc aminte că refrenul:

„Veniţi, privighetoarea cântă şi liliacule’nflorit”, a plăcut chiar d-lui Vlăhuţă.

Alte câte-va poesii şi o nuvelă, caris’au mai citit în acea seară, de câţi-vatineri, al căror nume sunt dator să’l tac,nu s’au primit. D. Hasdeu spune că înşedinţa viitoare trebuesc citite toatelucrările pentru No. 1 şi făgăduesc că vorciti d-nii: De la Vrancea, Ispirescu,Vlăhuţă, Gion, Racoviţă şi Bianu.

Ne mai fiind nimic de citit, directorulroagă pe membrii ce erau faţă, să aleagădintre dânşii pe aceia cari vor întrupacomitetul de redacţie şi se hotărăşte prinbuna învoială ca astă sarcină să o ia d-nii:Delavrancea, Vlăhuţă, Macedonski şi cumine, la care d. Hasdeu n’are nimic de zis.

Aci, intervine o întâmplare careschimbă cu totul mersul de până acum allucrurilor; d. Vlăhuţă declară că nu poateprimi să fie redactorul unei revisteintitulate Literatorul, pentru cuvântul căaceasta ar însemna continuarea uneireviste la care mai înainte n’a conlucratşi că de vreme ce s’a hotărît ca să seînceapă cu Anul I No. 1, este de părere săi se dea o nouă denumire. Numai cuaceastă condiţie d-sa ar primi să facăparte din comitetul de redacţie. Lapropunerea aceasta se asociază şi d-niiDelavrancea şi D.Racoviţă, iar d. Hasdeuspune că titlul nu are nici o însemnătateîn casul de faţă, d-sa ţine numai cacoprinsul ei să fie folositor. D. Macedonskiînsă nu împărtăşeşte vederile d-lui Vlăhuţăşi a partizanilor şi declară la rându-i că seopune din răsputeri la ori-care altădenumire afară de aceia de Literatorulstabilită la întâia consfătuire, când d.Vlăhuţă nu fusesede faţă; la care d.Vlăhuţă răspunde că în casul acesta, nunumai că nu primeşte să facă parte dincomitetul de redacţie, dar că nici nu vamai colabora şi se scoală pentru a eşi. D.Macedonski îl întâmpină în cea-l’altăodaie destinată pentru administraţie şicearcă să’l facă să înţeleagă că trebue sărenunţe la propunere şi văzând că acestarămâne nestrămutat în hotărîrea celuase, se adresează mie ca să nu primescschimbarea titlului. Eu cunoscând însăcondiţiunea cu care d. Hasdeu primise să



ia conducerea revistei şi ştiind căneparticiparea d-lui Vlăhuţă ar putea sărăcească pe d. Hasdeu de acea dragostecu care începuse să lucreze, îi amrăspuns că nu înţeleg pentru ce ar insistacu atâta rîvnă asupra unei întitulări carenu e pe placul unor membri principali şitot de o dată factori indispensabilipentru traiul revistei. D. Macedonskiobiectează atunci că această zîzanie nueste accidentală, ci a fost mai dinainteplănuită intenţionat de d. Vlăhuţă pentrua scormoni duşmănii vechi; din carepricină, este de părere că faţă de intrigilefăurite de acesta în potrivă’i, unul orialtul e demn să se retragă. Ameninţărilese îndârjesc atunci de o parte şi alta înaşa chip, că dacă câţi-va din noi n’am fimijlocit pe dată, vrajba ar fi sfîrşit scandalos.

D. Macedonski văzându-se fără nici unpartisan şi în urma mijlocirilor noastrecari erau îndreptate numai în spre d.Vlăhuţă, ne părăseşte pentru a nu se maiarăta nici o dată pe la revistă. Şi iată prince întâmplare revista în loc să apară subnumele de „Literator” cum se anunţaseşi cum toţi o aşteptau, iese la lumină alt-fel botezată.

Sunt de atunci 11 ani şi astă-zi nu suntdomirit asupra adevăratei pricini care aputut determina pe d. Macedonski să sedespartă de o situaţie ce singur îşi creaseşi nu’mi lămuresc cum a găsit mai binecu cale să se lipsească de o operă la acărei urzeală fusese un părtaş sârguitorşi pentru care până atunci făcuse oare-carijertfe, numai pentru banala ambiţie canoua întreprindere să fie botezatăîntr’un fel şi nu într’altul?

Pentru cine a cunoscut de aproape ped. Macedonski, nu mai rămâne înduoialăcă această ambiţie n’a putut fi causa

adevărată şi singură a hotărîrei luate dedânsul, ci au trebuit să existe mai dinvreme animosităţi între d-sa şi d.Vlăhuţă, cari degenerând la urmă într’ovrăjmăşie mai accentuată, n’a aşteptatde cât o ocasie prielnică pentru ca să sedea pe faţă. Această părere, care şidânsa nu e de cât o bănuială, mi se parea fi cea mai apropiată de adevăr. Are săse vadă însă mai departe că ura aceastanu se sfîrşeşte aci.

IIIDupă plecarea d-lui Macedonski, se

înţelege că o mulţime de cestiunihotărîte mai dinainte nu’şi mai aveaulocul şi urmau negreşit să fie modificate,bunioară: titlul revistei trebuia acumschimbat, comitetul de redacţie alt-felalcătuit, din pricina rupturei cu d.Macedonski, poesia „Noaptea de Mai”de şi primită, nu mai putea fiîntrebuinţată. Pentru a chibzui toateacestea, se hotărăşte a 3-a consfătuirepe Sâmbăta viitoare, când directorulroagă pe toţi cei de faţă ca să aducă sprea se citi tot materialul pentru No. 1.

Într’adevăr, Sâmbăta următoare areloc cea de a 3-a întrunire, la care d.Hasdeu citeşte Cuvîntul înainte pentru ase tipări în fruntea N-rului 1. Printr’însul,eruditul autor arată într’o limbă ale căreifarmece îi sunt cu atâta prisosinţăcunoscute, chipul cum a fost hotărît să iaasupră-şi conducerea revistei, „viindîntre noi cu sacul său de poveţi încercate,ca să ne ferească de câte păţise el însuşiîntr’o viaţă literară îndesată şi necurmatăde peste un pătrar de veac”, laudă apoiideia tinerilor că „s’au pus, cum ar fi doritsă facă şi dânsul la început, la adăpostulunui cărturar vechiu de zile, rece la creier


şi cald la inimă”, se spovedeşte apoi depăcatele sale de pe vremuri: socialism,realism şi gongorism şi sfîrşeşte prin aface cunoscute „marginile câmpuluipeste cari să fim hotărîţi a nu trece”,zicând că: „revista nu va fi nici socialistă,nici zolistă, nici gongoristă” dar că: „aci ise opreşte prevederea”. Prevedere, careîn mare parte s’a realizat, căci după treiani abia de la apariţia acestor rânduri, D.Hasdeu începe la revistă publicarea unorstudii spiritiste: Sciinţa sufletului, Somnulşi sufletul, Ipnotismul în spiritism, ş.a. carimai târziu întrupează volumul Sic cogito.

După D. Hasdeu citesc d-nii: Ispirescu,Sarea în bucate, basm; Delavrancea,Hagi-Tudose, nuvelă; Vlăhuţă, Iertare,poesie; Gion, Din Istoria Fanarioţilor;Bianu, Asachi, biografie; Racoviţă,Teatrul nostru; şi eu o poesie Plâns declopot; cari primindu-se, materia N-rului1 este gata şi pusă sub tipar.

Se hotărăşte – de astă dată definitiv –după o discuţie la care iau parteDirectorul şi d-nii Bianu, Delavrancea şiRacoviţă, ca revista să se intitulezeRevista Nouă, iar comitetul de redacţiesă se alcătuiască din d-nii Delavrancea,Al. Vlăhuţă şi eu.

Totul fiind pregătit, se trimit a doua zimanuscrisele la Stabilimentul de artegrafice din str. Berzei şi firmei Socec &Teclu şi peste câte-va zile primacorectură se împarte autorilor, iar la 15Decembrie 1887 primul număr, îngrijit şiartistic alcătuit ca cuprins şi ilustraţiuni,apare în mijlocul aşteptării generale. Nuam la îndemână impresia de pe atunci apresei din ţară şi de peste munţi, carenu’şi putea stăpâni admirarea în faţaunei publicări atât de interesante caconţinut şi aşa de bogat înzestrată ca

hârtie, tipar şi beletristică. Mi’aduc bineaminte că singur m’am dus la tipografiede am adus la revistă în trei sănii o partedin tiraj şi toată noaptea, răposatulD.Racoviţă, secretarul C.Ghionis şi cumine, am lucrat la expedierea primuluinumăr şi a doua zi de dimineaţă 1000 deexemplare erau pornite la poştă.

De aci încolo numerile apar regulat la15 ale fie-cărei luni şi o mulţime descriitori dau năvală la şedinţele deSâmbătă seară, unde se citesc şi seprimesc ori resping articolele destinatepentru revistă.

IVSâmbetele seară se ţineau şedinţele

cam în chipul următor:De obicei pe la 9 ceasuri sala de

şedinţe, puţin încăpătoare, era înţesată.D. Hasdeu citea cel d’întîi articolul d-salepentru numărul următor şi sfîrşindu-l, întotdeauna anunţa discuţia deschisă. Bineînţeles că nimeni n’a avut nici o datănimic de obiectat. D. Hasdeu însăcitindu-şi articolele şi supunându-lediscuţiei celor de faţă, voia prin aceastasă dea pildă celor-l’alţi că ori-ce articol,ori de unde ar veni el, trebue să treacăprin controlul tutulor membrilor şi cănimeni nu trebue să se supere dacăarticolul nu i se primeşte.

Se da apoi cuvîntul acelora ce aveauceva de citit. Autorul îşi citeamanuscrisul, care se discuta de toţi ceide faţă şi dacă întrunea aprobareamajorităţii, se primea spre a fi publicat încel d’întîi număr.

Bucăţile de muzică, presintate decompositori, pentru a fi admise seexecutau în auzul tutulor de către d.Dimitriu absolvent al Conservatorului din


Bucuresci la pianul ce revistacumpărase numai pentru acel scop şi sejudecau de comitet, de amatori şi despecialişti ca maestrul C. Dimitrescuprofesor de violoncel la Conservatoruldin Bucuresci, D.Voreas,I.Paraschivescu, etc. De obiceiu muzicaalterna cu ilustraţiunile şi acestea dinurmă se alegeau de către artişti în unirecu comitetul. Fiind-că fie-care numărconţinea o biografie-portret, directorulhotăra ce anume biografie trebuie să sepublice în No. viitor şi însărcina peacela ce avea s’o întocmească.Producţiile pictorilor Mirea, Grigorescu,Voinescu, Alpar şi a[le] sculptoruluiValbudea, ce am reprodus în revistă, aufost mai întîi fotografiate prin atelierileautorilor sau în galeria d-lui Dr.Calenderu şi reproduse după negativ înHeliografie la Stabilimentul de artegrafice Socec & Teclu. Cu notiţelebibliografice asupra publicărilorapărute în cursul lunei se însărcinaserăDirectorul şi d-nii Bianu şi Lugoşianu.

Membrii cei mai obicinuiţi laîntrunirile de Sâmbătă seara erau dnii:Hasdeu, aproape nelipsit la nici una dinşedinţe; Urechiă, Delavrancea, Vlahuţă,Speranţă, Gion, Bianu (Minuzio), Pitiş,Ispirescu, care n’a putut veni de cât întrei rânduri, căci trei zile după ce ne-acitit basmul ce scrisese pentru revistă,Sarea în bucate şi care se sfîrşeşte cufrasa: „Şi mai încălecai p’un fus, sătrăiască şi cel ce a spus”, şi-a datobştescul sfîrşit1) [1) Biografia lui PetreIspirescu de Delavrancea, Revista NouăAnul I, No.3, pag.88]; D.Racoviţă2) [2)D.Racoviţă, până a murit, a lucrat cumultă dragoste pentru revistă. Dinnefericire însă întreagă astă activitate

se mărgineşte numai la cei doi ani de laînceput]; Lazăr Şăineanu, Neniţescu,N.Iorga, Mincu, arhitect, CiruOeconomu, Mirea, pictor, Cosmovici,Valbudea, sculptor, Quintescu,C.Dimitrescu, compositor, Georgescu,sculptor, Lugoşianu, Stef. Velescu,D.Voreas, Ştef. Mihăilescu, I.Alpar(Paraschivescu) pictor, C.Nottara, artistal Teatrului Naţional, Stăncescu,O.Neuschotz (De Iassy), direcoru[l]revistei germane LitterarischeRomänien ce apărea în Bucuresci şi carea tradus mai multe articole din revistanoastră; Em.Grigorovitza, Artur Stavri,George [!] din Moldova (Dr. Kernbach),Traian Dumitrescu [!], Th. Dumbrăveanu,Jiquidi, însărcinat cu ilustraţiaanecdotelor populare ale d-luiSperanţă, G.Adamescu, Rădulescu-Niger, Ţincu, Teleor, Catina, ScarlatOrăscu, Cruceanu, etc.

Articolul se încheie cu avizarea:(Urmează) şi semnătura lui VictorBilciurescu.

Parantezele drepte [ ] sunt alenoastre. Urmează şi la noi.

B

cronica literară

Nu cred că mai surprinde pe cinevaponderea poeţilor în areopagul literaturiinoastre mai vechi şi mai noi şi nu credîntr-o genă mai specială care ar privilegiafirea valahă, în tentaţia sa de a cochetacu exprimarea versificată. S-a totîncetăţenit ideea că versificarea,exprimarea în imagini este o operaţiefacilă, la îndemâna oricui, care nu temobilizează - ca pe prozatori, bunăoară -un timp mai îndelungat, uneori ani dezile, la masa de scris. Elaborarea uneipoezii nu reclamă condiţii speciale şi nicio adăstare mai îndelungată în faţa coliialbe de hârtie. Ea poate fi procesatăoriunde – între două staţii de troleu, pestradă, parcurgând distanţa de la ieşireadin bloc şi până la centrul de pâine celmai apropiat - oriunde poţi fi traversatde o imagine-blitz, care să articulezeulterior ideea unui poem.

Sigur că schema, aşa simplistă cumeste înfăţişată aici, nu-i cuprinde şi pemarii creatori (Nichita Stănescu,Holderlin, Rilke, Emily Dickinson), care-aufost hărăziţi cu geniu, cu har şi cu graţiedivină şi-au redat Cuvântului funcţiilebiblice iniţiale, de agent al actului dezidire, dar câţi dintre numeroşii noştripoeţi au făcut saltul de la exerciţiuamatoric şi cochetărie la lucru revelat şibine aşezat în rosturi desăvârşite? Amfăcut această mai generoasă introducere

tocmai pentru a încerca o explicaţieplauzibilă a disproporţiei dintre numărulcelor consacraţi exerciţiului poetic şinumărul mult mai redus al celorpredispuşi discursului narativ.

Ar mai fi o problemă. Mulţi considerăcă exerciţiul liric se resoarbe exclusiv dinintensitatea trăirilor subiective şi dinclocotul stărilor pasionale, că n-arreclama un cumul teoretic prealabil, oimplicare mai adâncă în problemelecunoaşterii, o adăstare mai îndelungatăîn lumea cărţilor şi a lecturilor. Aşa seexplică şi precaritatea intelectuală amultora dintre cei implicaţi în exerciţiulpoetic - a tractoriştilor, a strungarilor, atextilistelor - integraţi imaginaruluipoetic. Cred că suntem ţara cu cel maimare număr de poeţi - aflaţi deja într-otreaptă de afirmare publică - al cărornumăr de plachete publicate este maimare decât cel al cărţilor citite în toatăperioada formării lor intelectuale.

Sigur, toate aceste reflecţii, oarecumabrazive, răsfrâng lumea actuală apoeziei, faţă de care s-a încetăţenit ideeacă activarea ei, a poeziei, nu reclamăcultură, cunoaştere, informaţie, ci-ideajuns presupusa revelaţie divină şiaplecarea autorului spre frumos, spreartă, spre inefabil. E o idee la care nusubscriem pentru că poezia este totuşiun act de cultură, iar cultura nu serezumă la ceea ce-a reţinut poetul într-oşcoală de tractorişti, dar ne reprimămtentaţia unor prelungiri a problemei.

Evident, toate acestea şi încă multealtele asupra cărora nu mai insistăm înaceste rânduri subîntind imaginarulpoetic, nu şi genul narativ, care reclamăun proces de elaborare mai susţinut, maiinsistent, mai stăruitor şi o bună cunoaştere

I. NECULA

Iulian Moreanu şiizvoarele fantasticului


poezie


a tectonicii omeneşti. Vorbim despreproza elaborată, cu substanţă, cu nerv,cu descinderi fabuloase şi cu o bunăştiinţă a organizării planurilor narative,nicidecum de confesiunile subiective,cele ce supralicitează facultateamemoriei şi caută să reconstituie cât maifidel un traseu de viaţă fad, histrionic şiunduios. Apoftegma cu viaţa mea e unroman o găsim rostită la tot pasul, dar arfi cumplit dacă fiecare dintre cei ce-orostesc, chiar s-ar apuca să-l şi scrie.

Din nefericire, majoritate prozatorilormai noi mizează mult pe factorulbiografic şi pe reconstituirea cât maiexactă a destinului său în lume şi-nvraiştea unor împrejurări aleatorii. Parcăîntenţionat îşi reprimă orice activare afuncţiei imaginative şi orice extrapolareîn mitic, în fabulos, în fantastic. TitiDamian (Umbra), Gh. Mocanu (Borta),Sterian Vicol (Memoria lui Femios), IonRusu (Moartea Ruşilor) sunt doar câtevadin exemplele în care reconstituireabiografică ţine loc de construcţie epică şise converteşte în structură romanescă.

Nu spun, Doamne fereşte, căelementul biografic trebuie prohibit dinliteratură, spun doar că jurnalul biograficsingur, oricâte zorzoane stilistice i-aminfuza, nu garantează valoarea literară,aşa cum o fotografie oarecare nucreditează arta fotografică. Ar fi absurdsă se creadă că valoarea literară a uneinaraţiunii stă în concordanţa dintreoperă şi real, dintre faptul literar şipresupusul său corespondent dinrealitate. Valoarea de adevăr, proprieliteraturii confesive, aşa cum a proliferatîn ultimii ani prin amintirile foştilordemnitari din preajma lui Ceauşescu –Al. Bârlădeanu, Paul Niculescu-Mizil,

Petre Roman, Ion Iliescu - sau a foştilordeţinuţi politici, nu constituie un indiciuşi pentru recunoaşterea valorii lorliterare. Gulagul comunist a îmbogăţitliteratura memorialistică, dar nu şinumărul scriitorilor, pentru că nu toţicare-au dat seama de tragedia vieţii lorşi-au scris pagini mistuitoare, auconfirmat sub aspectul valorii literare.

De asta spun, m-am bucurat când amvăzut că proza lui Iulian Moreanu (Cerbulînsetat, Editura Premier, Ploieşti, 2012)se legitimează din alte temeiuri decâtcele îndeobşte întâlnite, că autorul ştiedespre travaliul literar că este un act decreaţie şi nu unul de reproducere, în altregistru, a ceea ce există deja, a existării.Că-ntre lumea-nchipuirii şi lumea ceaaevea, cum le distingea Eminescu existăraporturi şi legături, dar în nici un caz oidentitate deplină.

Or, tocmai aici intervine artaprozatorului câmpinean, în activareafuncţiilor imagistice, a închipuirii, afanteziei, în constituirea unuimicrocosmos subiectiv plasat în pânteculcronotopului (cronos-timp, topos-loc)real şi-n găsirea filonului viguros, capabilsă susţină o construcţie literarădesfăşurată. De aici şi strădaniaautorului de a descoperi o fisură princare fabulosul să invadeze realul, să-iclatine temeiurile şi să înstructurezeîntreaga desfăşurare narativă.

Pe unde se strecoară fantasticul înreal şi ficţiunea în textura epică? Generalvorbind, ştim că există mai multemijloace de a induce fantasticul într-opartitură epică decomplexată. M. Eliade,bunăoară, folosea ca elemente devandalizare a firescului, de destructurarea logicului şi de uzurpare a ordinii date o

proză

recuzită mai specială, preluată dincalabalâcul doctrinelor paranormale,yogiste sau tantrice. Era, fireşte, unmijloc - preluat şi de alţi scriitori implicaţiîn genul acesta de literatură fantastică.

Iulian Moreanu foloseşte un altşperaclu pentru deschiderea spre fictiv aestablismentului izomorfic şi pentrudestructurarea lui cu mijloacele ficţiunii.Cel mai adesea recurge la ideea citiriigândurilor, ca mijloc de inducere afantasticului într-un cadru balzacian alpozitivităţii compoziţionale. Instantportrait, Change You mind, dar şiContestaţie admisă sau Apel amânat seresorb din această tehnică a citiriigândurilor, destructurând niştedemersuri narative din firescul tentei lorprocesuale, aceea de a se desfăşura subforma clasică a discursului epic, aşa cums-a încetăţenit printre prozatori. Undeva,în decursul povestirii apare un declic,care schimbă demersul şi întreagaperspectivă a naraţiunii.

Ceea ce surprinde la proza lui IulianMoreanu este tocmai natura reactivilorredondanţi care parazitează la unmoment dat desfăşurarea acţiunii, îischimbă cursul, o taie precum maionezaşi-o drenează într-o direcţieneaşteptată. Soţii Vasile şi AnicaSpiridon, bunăoară îşi fac speranţe că lise va încredinţa calitatea de însoţitorpentru ăl bătrân, ajuns într-o neputinţătotală, numai că totul se năruie în faţacomisiei medicale, unde bătrânul arată,dintr-o dată, o luciditate şi o vigoareperfecte. La fel pictoriţa din Instantportrait, citind gândurile unui personajşi închipuirile ce-i confiscaseră atenţia,îi încredinţează la plecarea din vernisajun tablou intitulat bărbat privind

revista, care ilustra exact obsesia ce-lstăpânise la un moment dat.

Uneori, planurile – cel real şi celînchipuit - se încurcă atât de zălud că şipersonajele par derutate în înţelegereanoului curs luat de ansamblul faptelornarative. Ce atâta?... Crezi că ai nimeritîntr-o poveste? Eşti într-o realitate cât sepoate de normală – îi spune Yolanda,sora geamănă cu poliţista care tocmaiamendase personajul principal dinContestaţie admisă.

Cred că nu greşesc afirmând căpunctul forte al prozei lui Iulian Moreanuîl constituie tocmai diversitateamijloacelor de inducere a ficţiunii într-uncadru real, marcat de consistenţă, depozitivitate, de corporalitate. Cel maiadesea, am mai spus, recurge la ideea,productivă de altfel, a citirii gândurilor,dar la fel de facilă se dovedeşte şidereglarea planurilor temporale, ca şicând nisipul din clepsidră s-a vărsat înafară şi autorul se străduieşte să adunela un loc firele risipite.

Altfel, ce să spun? Nu vreau să facrisipă de vorbe mari, dar cred că IulianMoreanu este o frumoasă promisiune aepicii noastre contemporane. M-amoprit cu deosebire asupra posibilităţilorsale constructive, dar admit, fireşte cănu-i lipsit nici de celelalte abilităţi,subliniate de Florin Dochia în prefaţacărţii, iar atunci când îşi va recoltatemeiul ficţiunii şi în mitologia popularăsau miticul locului, vom putea spune căavem de-a face cu un prozator deperformanţă neîndoielnică. Îl creditez cutoată convingerea şi-l recomand cucăldură tuturor celor doritori de lecturicrocante şi bine articulate sub aspectconstructiv.



proză

Dedicaţie: Clubului Femina

Treceam aproape în fiecare zi pe lângămaşina lui. Era o maşină elegantă, mare,ce torcea ca o pisică aristocrată pestrăzile oraşului, aşteptând parcă să fieadmirată. Înfrigurată mă făceamautomat mai mică. Şi nu ştiu de ce. Pur şisimplu o senzaţie organică mă năucea. Şimă micşoram pe măsură ce măapropiam de acel vehicul strălucind pestrada largă, insuficient de largă totuşipentru un asemenea exemplar minunat.

Îl ştiam de ceva vreme pe proprietarulmaşinii care era mândru de valoareamaşinii pe care o conducea. Necunoşteam din vedere. Oficial nufuseserăm prezentaţi niciodată, deşi eraucâţiva ani buni de când fusese aruncat pescena socială şi politică a urbei. Însă ochiialbaştri ca un cer incandescent nu sefixaseră asupra mea decât atunci cândîntr-o doară am intrat val-vârtej în biroulce avea uşa aproape de stradă. Nici nuam realizat când am traversat curteaminusculă în care se răsfăţau nişteghivece cu flori ascunzând verandacochetă. Îmi înfrânasem timiditatea şi amapăsat cu putere pe clanţă, intrarea meafiind mai vijelioasă ca o furtună de vară:

- Bună seara! V-aţi uitat luminile aprinseşi s-ar putea să nu mai puteţi pleca dincauza bateriei! M-am gândit că fac bine

dacă intru şi vă anunţ… şi cuvintele rostiteîn viteză îmi păreau fără sens acum…cinedracu m-o fi pus să intru… mă apostrofa ovoce în interior… şi ultimele silaberămăseseră undeva în gât, fiindcă amrămas pironită de cea mai albastră şi maiintensă privire ce mi-a fost dat să întâlnescvreodată… parcă doi magneţi mă opreausă mă mai mişc, aşa inertă cum eram…

- Da?! Era un da mirat şi senin ce păreacă vrea să mă iscodească mai mult, mai înprofunzime: ei, şi ce-i cu asta înţelegeameu din pauza ce-a survenit acestui da cepărea în mod miraculos bisilabic…care emotivul venirii tale la ceas de seară,frumoaso? Care ţi-s gândurile? Ha, lababa să ghicească, parcă auzeam glasulţigăncii din parcul central ce-mi citise înpalmă în ultima clasă de liceu…ai săiubeşti doi ochi albaştri întâlniţi la ceas deseară…un om de bine, frumos, dar caren-are norocul să te aibă…la ceas deseară…hai, plăteşte baba cu un ban…

- Poate că e bine să ştiţi şi să mergeţi…să le stingeţi…dacă aş fi avut număruldumneavoastră de telefon vă sunamdoar, nu mai intram…

- Bine, hai să vedem…stinse aleneţigara în scrumiera ce trona în mijloculmesei solide, un birou de stejar ceacapara întreg spaţiul. Molusca moartădin stânga, o doamnă cu o mască de gletpe figură nu-şi întrerupse convorbireatelefonică, pe când celălalt ocupant alîncăperii se uita surprins la mine: ce-o fişi cu nebuna? Nu pare cerşetoare! Echiar culmea să dai buzna aşa! Şi la oraasta! Într-adevăr, cu rochia înflorată, cuunghiile lăcuite de un roşu aprins şibuzele conturate atent în aceeaşi nuanţăsemănam cu o lunatică. Şi în următoareasecundă cămaşa albastră, ochii albaştri,

Camelia Manuela SAVA

Balchik

pantofii albaştri se îndreptară în direcţiamea, mâna parfumată mă luă patern dupăumerii care îmi tremurau zgomotoşi şiieşirăm afară în curte: adevărul eraacolo, martor al nebuniei mele…Cu ungest simplu scoase telecomanda, un clicşi luminile se stinseră ca prin farmec,trimiţându-ne direct în întunericul străzii.

- Gata, mi-am îndreptat greşeala. Suntobosit şi uituc câteodată, deşi par un inssobru şi organizat. Uite, ai aici carteamea de vizită cu numărul meu de telefon,dacă ai vreodată vreo problemă, nu ezita,poţi apela. Când vrei, sună fără grijă.

Nu îmi amintesc dacă am mai îngăimatmulţumesc sau la revedere. Ceea ce erade spus fusese spus. Însă mă ardea acelalbastru adânc şi până acasă am plutit pevaluri infinite ce se lărgeau, se deschideaunemiloase înaintea mea, înfricoşătoare,gata să mă înghită…un pas de-aş fi făcutgreşit şi cădeam în gol…nu se afla nimeniîn preajmă să mă prindă, să mă trezeascădin visare…Şi dacă ceea ce trăisem cu cinciminute mai devreme nu fusese decât unvis? Probabil era un deja vue…ceea ce îmighicise ţiganca în parc o fi doar un flashdin viitor? Sau trăisem cu adevăratîntâmplarea? Oricum, episodul nu a avutefecte secundare sau consecinţeimediate….Nimic de genul acesta. O altăprimăvară la fel de frumoasă şi năzuroasăca aceasta îmi dăduse spasme în piept şiroiuri de fluturi. Acum acest anotimp măfăcea să fiu severă, serioasă, încăpăţânatăcu mine, fără să-mi fac procese deconştiinţă, de ce, cum şi când… uitasemincidentul cu luminile…

***Era o zi capricioasă. Dimineaţă se

arătase soarele timid şi la prânz norii

cerneau tacticos ploaie măruntă deaprilie. Un telefon şi vocea aurie adoamnei Marina Ionescu, de o politeţedesăvârşită venită parcă din alte vremuri,mă anunţa că mâine, între orele cutareşi cutare trebuie să mă prezint la şedinţaComitetului Local al Femeilor Voluntare.Da, bineînţeles că o să fiu acolo…nuputeai să-i refuzi nimic acestei femei…

***Fără să realizez, a doua zi m-am trezit

în sala de şedinţe a Clubului OrganizaţieiFeministe unde funcţiona Comitetul ce îşireluase activitatea de când venise laconducerea Direcţiei Culturale nouadirectoare, un om minunat, dedicatmuncii sale şi, în general activităţilorculturale de tot felul şi pentru toatevârstele. Aşa că voluntarele reînnodau otradiţie veche de peste patruzeci de ani,întâlnindu-se la o cafea, la o bârfă ca-ntrefemei (ştiau tot ce mişcă în cer şi pepământ, mai ceva ca OrdinulTemplierilor), ele ştiau tot ce mai e prinoraş, ce e viu şi ce nu, cine s-a maicombinat cu cine, însă cine avea nevoiede ajutorul lor, îl primea de îndată, fiindcăse ocupau cu tot felul de donaţii şi actecaritabile, de întâlniri culturale, discuţii,mese rotunde, conferinţe, etc. aşa că m-au adoptat şi pe mine, cea mai tânărădintre ele, ca şi pe Alexandra, directoarea.Din momentul în care am păşit timidă însala de şedinţe, a lor am fost pe veci…

Aglomeraţia şi gălăgia infernală îmidădeau impresia că nu începuseră şi cătot puneau ceva la cale. Am ochit unscaun liber într-un colţ mai retras, ca încaz de nevoie să mă retrag fără săderanjez pe cineva, şi am început sătastez un mesaj, ceea ce nu se face, dar



proză

era imperios necesar, cui dacă nudirectorului meu de la şcoală, să îi cer cudoar zece minute înainte de a fi în clasăsă mă învoiască din motive întemeiate. Eo impertinenţă pe care nici eu nu osuport, cum să mă anunţe omul că nupoate veni cu doar zece minute înaintede întâlnire! Ce bine că e înţelegător şi,oricum, în mai puţine cuvinte decât suntscrise aici am transmis ideea, ca să parmai convingătoare că la această şedinţăaveam de salvat lumea!

Şedinţa a început cu salutul “şefei” şicu ordinea de zi care conţinea o surprizăşi aşa şi pe dincolo, că îşi va faceprezenţa între noi o personalitatecunoscută a oraşului şi onorabila noastrăprezidentă încerca să menţină suspansulcând deodată se făcu tăcere şi uşa sedeschise. Înăuntru pătrunse un aer receşi proaspăt, adus de personajul meu careintră maiestuos şi sigur pe el.

Am simţit în acea clipă că mă pulverizezşi că fiinţa mea îşi dorea cu ardoare sădispară. Creierul meu îmi trimiteaavertismente că sunt la locul nepotrivit,în momentul nepotrivit. Mă gândeam căera mai bine să mă fi dus la şcoală, că nu-mipriieşte să mă ţin aşa prin şedinţe şi altealea…dar nu putusem refuza invitaţiaşefei mele de club, cea mai şarmantăfeministă din oraş pe care o admiram decând mă ştiam. La noblesse oblige…

Scopul venirii atât de intempestive amusafirului misterios sau care fusese ţinutla secret cu insistenţă era unul ascuns:şefa şi invitatul ei aveau un plan. Înaintede a ne introduce în subiect şi a ne daexplicaţiile de rigoare, se făcurăprezentările, deşi nu mai era nevoie,toată lumea ştia cine este bărbatul carese înfăţişa elegant ca scos din cutie, e o

expresie şablon, dar aşa stăteau lucrurile!Domnul Daniel Popp urma să oferepentru membrele clubului posibilitatea dea vizita Balcicul, vechi oraş românesc de lamalul Mării Negre, acum pe teritoriul ţăriivecine. Aplauzele l-au intimidat şi maitare pe invitat, încât discursul său s-aredus la câteva fraze de genul că a venit înîntâmpinarea propunerii conduceriiclubului şi el nu a făcut decât să fie deacord şi să achite nota de plată la finalspre vizitarea reşedinţei de vară a fosteiregine a României din perioadainterbelică. Aştepta să ne punem deacord asupra datei plecării, de toatecelelalte formalităţi ocupându-se el.

În rumoarea creată, că, deh, femeilesunt mai rele ca găinile când vine vorbade gălăgie, cotcodăcind toate deodatăîntr-o mie de graiuri, m-am gândit să măridic pe furiş şi să plec, crezând că nufusesem observată, mai ales că loculdiscret pe care mi-l alesesem îmi permiteao evadare silenţioasă, dar întinzându-măsă iau umbrela sprijinită de perete - v-amzis că în ziua aia plouase, aceasta m-atrădat la modul mişelesc: a ajuns fulgerătorla podea cu un pocnet asurzitor. Lumea aînmărmurit, toate privirile s-au întors îndirecţia mea…nu mai era timp de scuze,ochii albaştri m-au reperat de la masadin centru de unde ne domina pe toateşi îmi spuneau sărut mâna mimat dinvârful buzelor; am dat din cap siderată ladepărtare de mii de ani lumină…Măfăcusem albă ca varul, apoi roşie cadracu, încercând să maschez impoliteţeadezastruoasă. Musafirul s-a ridicat înpicioare, profitând de liniştea astfelcreată. Îi făcusem deci un bine. Nu ştiamdacă mă mai priveşte sau nu, măfăcusem mică şi nu îndrăzneam să mai

ridic privirile din pământ. Îşi lua larevedere de la noi urându-ne să nebucurăm de întâlnirea noastră şi încheie:

- Rolul meu se sfârşeşte deocamdatăaici astăzi, nu rămâne decât să fixaţi dataplecării şi doamna Ionescu mă va anunţace hotărâre aţi luat. Îşi îndreptă manşetelesacoului său elegant, trecu uşor spre uşă,levitând printre perechile de ochi care îlaţintiseră, fiecare sorbindu-i parfumul ce-llăsa generos în urmă.

Doamne, ce-i asta, m-am trezit cămurmuram. Rămăsesem acolo lipită descaun încercând să înţeleg ce se petrececu mine… o viaţă de om…

Hărmălaia ce s-a iscat m-a propulsat înalte ere, căci mă înălţasem fără să mai iauaminte la ceea ce se petrece în jurulmeu…în mintea mea se produceauconexiuni, compilaţii, complicaţii, senăşteau imagini de demult, din vremurimagice, pe când Regina Maria a RomânieiMari îşi invita prietenele vara la Balcic, pemalul Mării Negre. Printre ele se aflauîntotdeauna şi scriitoarele mele preferatecare o însoţeau pe Alteţa Sa şi care sebucurau de a fi în suita regală, apropiateale Casei Regale. Mă închipuiam printre eleca o umbră tăcută venită dintr-un alt timpca să le asist, să le admir: elegante,inteligente, devotate, sincere. Îşi beauceaiul sau cafeaua, discutau literatură,filozofie, politică… câteva contururi ştersese mai derulau prin faţa mea când Elcomandante, a se citi şefa, concluziona cuo voce puternică: vom face o listă cupersoanele doritoare, acum că am căzut deacord şi am stabilit data exactă a plecării,mai rămâne să primim şi acceptul doamneidirectoare care trebuie să ne facălegitimaţiile până atunci, dar e floare laureche, nu vă faceţi probleme în acest

sens. Se supunea la vot hotărârea, seanunţa următoarea întâlnire a clubului…Am ridicat maşinal mâna, deşi nu eramconştientă pentru ce mai exact, dar prinsesemo frântură: era undeva pe la sfârşitul luimai, nu aveam nevoie de paşapoarte, cidoar de câţiva bănuţi de buzunar. Amsorbit şi ultima înghiţitură din ceaşca decafea - mă dau în vânt după o cafea bunăla orice oră din zi şi din noapte! Şedinţanoastră se termina furtunos la fel ca şicelelalte de până acum. Era timpul să măîntorc printre pământeni, eventual laşcoală, dar cum nu simţisem că trecuserădouă ore, adică tot atâtea câte aveam şi laşcoală în ziua cu pricina, m-am alungatînspre casă după ce trăisem pe planetacolorată a viselor. Trebuia să deschid ochii,să revin la cotidianul care ne înghite zi de zi…

Pe drum spre casă mă ajunse din următocmai directorul care prin geamulmaşinii lăsat în jos îmi aruncă:

-Hei, feministo, ce-ai mai salvat azi?Îmi venea să-i spun că am pierdut

bătălia, nu a găsit-o el cumva, fiindcăeram aiurită…trebuia să îi răspund tot cuo glumă, fiindcă e o persoană care ţine lagenul ăsta de şotii, dar am răspuns mecanic:

-Plec la Balcic peste o lună. Va trebuisă-mi găsesc un înlocuitor pentru şcoală.Mulţumesc pentru înţelegere.

-Nu-ţi face probleme, du-te liniştită. Şiai grijă de tine!

-Da, şi tu!Era una dintre cele mai senine persoane

din câte cunoşteam, copilăros şi energic,un amestec de inteligenţă şi har, darîmprăştiat şi uneori disipându-se în miide lucruri pe care le începea deodată.

***În preziua plecării, se întocmea lista,


note de lectură


mai bine zis se definitiva şi surprinzătorcâteva persoane dădeau înapoi, invocândvarii motive de a nu mai merge şi fiindcătotul era pus la punct, achitat în avans, secăutau persoane demne de încredereanoastră să le înlocuiască pe cele trădătoare.Dar cine era dispus aşa nitam-nisam săplece într-o excursie în mijlocul săptămâniiîn ţara vecină, chiar dacă for free, vorbaamericanului, adică gratis nene. Îndezorientarea generală fiecare vorbea cufiecare, se sunau fine, vecine, nepoate,cumetre pentru a lua parte la procesul deridicare a nivelului cultural al urbei. Darsă ardem etapa băşcăliei că nu mai arerost să vă spun cum a fost de haios, îmivenea să râd ca proasta de una singurăde tabloul hilaro-comic ce se picta singurîn faţa mea. Sinceră să fiu acceptasem săîntru în jocul lor şi sub vraja sunatului ampus mâna pe telefon şi am întrebat-o peDora dacă vrea să vină cu mine. După opauză de respirat, a cerut voie să suneacasă şi să vadă cum stau treburile, apoia primit undă verde că da, se putea…I-ampropus şefei numele Dorei şi a fostîncântată să audă că mergea cu noi, aşacă până seara febrile amândouă nefăceam bagajele.

A doua zi la ora cinci a.m. englezesceram în formaţie completă la punctul deîntâlnire, cam buimace, dar pline deentuziasm. Am fost strigate într-o ordinedesâvârşită şi am urcat într-un autocarmirabolant care a sosit cu o întârziere dedouăzeci de minute, după cum socoteamnoi, însă şoferul de cinci stele care acoborât spilcuit şi pomădat fusesechemat exact la ora la care se oprea înfaţa noastră după ce alimentase înprealabil. Un bună dimineaţa milităresc afost însoţit de un zâmbet prietenos,

peste măsură de prietenos.Surprizele continuau să ne ţină treze

fiindcă s-au înfiinţat cam în acelaşi timpşi ochii incandescenţi ai domnului DanielPopp care cu eleganţa-i specifică ne uradrum bun, asigurându-se că ne simţimconfortabil. Prezenţa sa foarte matinalănu se datora numai complezenţei, ci şifaptului că pleca odată cu noi, numai căîn direcţia opusă, spre capitală undetreburi urgente îl solicitau: îl chemadatoria fusese răspunsul prompt laîntrebarea unei coţofene dacă o să neînsoţească şi dumnealui. Galant, acompletat că i-ar fi plăcut să meargă cunoi, o vacanţă i-ar fi prins tocmai bine,dar afaceri urgente îi cam dădeau bătăide cap. Şi fără să mai lungim vorba ampornit fără să ne dăm seama că neaştepta un drum inedit…

Altă surpriză ce ne-a făcut să fimvigilente, cel puţin pe Dora şi pe mine,nu era cerul înnorat, ci picăturile de apăce se prelingeau în autocar printr-o firidăascunsă, neputând fi depistată cu ochiulliber cu niciun chip. Am suportat custoicism picătura chinezească, fiindcă nune puteam manifesta ca nişte fiinţenăzuroase neştiind cu cine avem de-aface, adică ce fel de om era şoferul.Chicoteam nebuneşte de fiecare datăcând ne ajungea câte o picătură de apăîn cap sau pe obraz şi ne strângeamchircindu-ne una într-alta pe scauneleconfortabile. Asta până la primul popascând ne-am luat inima în dinţi şi ne-amdus cu o plângere la Vali, căci astfel serecomandase şoferul nostru că senumeşte. I-am atras atenţia că nu vomuita micul incident dacă nu vom primi oporţie dublă de îngheţată la masa deseară - după cafea, îngheţata este a

doua mea mare patimă. Jovial şi pontos,s-a prins în jocul nostru şi nu ne-apierdut nicio clipă din ochi pe totparcursul. Avea ochi senini şi frumoşi,albaştri şi nevinovaţi, dar nu putea să-idepăşească în intensitate pe cei pe careamintirea îi purta cu mine.

***Balchik. Asta am văzut scris undeva în

depărtare pe un panou gigantic - de genulBraşov la noi - cocoţat în vârf de munte, căciaşezarea era împrejmuită de o colinămuntoasă, în dreapta noastră, şi de mare, înstânga. Era ora prânzului, oră comună celordouă ţări europene vecine. Drumul e camrudimentar şi amândouă, şi eu şi Dora,suntem dezamăgite de peisajul inesteticarhitectural din centrul civic: clădiri vechi,neîngrijite, scorojite. Străzi torsionate,înguste, aproape pustii, neîmbietoare.Coboară spre mare, mereu tot spre mare.Autocarul urmează panta rectilinie ca şi cumam merge în cerc şi simţim trepteleimaginare care se aştern sub noi până lamare. Văd figurile insipide, inodore,neprietenoase ale bulgarilor. Nu-mi plac.Nu-mi inspiră încredere şi nu au niciun haz.Par oameni vicleni, un popor fără ospiritualitate prea puternică, de altfel nici nune vom înţelege cu ei în vreo limbăeuropeană de circulaţie, ci numai în românăsau prin semne, că nu pot reţine dinamalgamul lor de sunete decât dobreden edobrivecer, adică un fel de bună ziua şi bunădimineaţa. Nu vreau să intru în vreopolemică pe temă lingvistică sau istorică şisă-mi prind urechile aşa de florile mărului,dar simt că nu mă pot acomoda cu aceastănaţie de slavi, care nu mă impresioneazăîn niciun fel. Oricum, pentru mineslavitatea înseamnă că sunt tabula rasa.

Balcic.Avea o istorie impresionantă ce-şi

trăgea sevele încă din Antichitate, acesteafiind apoi revitalizate în Evul Mediu. Unamalgam de civilizaţii şi naţii, însă acumerau bulgari şi atât. Însă marea, da, mareaera magnifică! Am rămas fără de cuvinte,adică speechless. Un sentiment de fricăpune stăpânire pe mine: dacă totcoborând atât o să ajungem direct învaluri? Însă şoferul ştia cu exactitate deneamţ ce face: a parcat à la carte în faţahotelului pe care l-am recunoscut.Respirăm uşurate – arată ca în imagineade pe internet: ce înseamnă să teinformezi în ziua de azi! Deşi oraşul lasă dedorit, marea e fascinantă! Copleşitoare! Eun cuvânt englezesc care mie îmi placeawessome, dar nici limba română nu emai prejos…marea e incandescentă şifantastică. Şi trebuie să mărturisesc că pemine marea nu m-a atras niciodată ca ideede scăldătoare, de înotat mi-e frică să înot,pentru mine marea a existat şi va existamereu ca formă de viaţă de sinestătătoare, cum sunt munţii, limitânduscatul şi făcând trecerea spre cer. Mareamea e mai mult poetică, întâlnindu-necurioasă la mal, ea e doar calea spre cerpe care îl sărută la orizont, în depărtări,misterioasă şi atrăgătoare. Marea e unmagnet înfricoşător şi plăcut totodată,prelungindu-ne nouă privirile la nesfârşitînspre cer, prelungindu-ne nouă sărutuldat ca o chezăşie a legăturii noastre cupământul, noi care, stând la mal, aspirămla soare şi înalt. Şi Vali îmi împărtăşeşteîntrucâtva aceste idei, fiindcă primul gestpe care îl face este să sărute marea,stropindu-se fanatic pe ochi, pe mâini.

Balcic.Un oraş de cretă. De jur împrejurul


semnal editorial


apei se conturau stânci albe, priectându-se pe un un tablou verde frenetic. Aici şicopacii sunt altfel. Cumva altfel. Salcâmiisunt alt soi, teii şi ei par diferiţi, vegetaţiaaproape luxuriantă se hrănea cualbastrul cerului, când senin, când noros.Nu a încetat o clipă să ne urmăreascăploaia. Pe drum a plouat torenţial şi,când am sosit la destinaţie, dintr-o datăs-a oprit strecurătoarea norilor; imediatce am crezut că o să scăpăm a început săplouă iar, turnând cu găleata numai unmoment, ploaie curată de primăvară,fiindcă soarele ne-a şi zâmbit prietenosde după stânci, răsfăţându-ne fără săsperăm prea mult, ca apoi să sestârnească valuri de apă, în ropotenemiloase. Cineva aplauda acolo printrenori parcă îngăduind sosirea noastră.

***Cazarea e în regulă, nu ne dă nimic pe

spate, hotelul îmi aduce aminte depensiunile de la noi unde e cât de câtcivilizat, dar nu foarte luxos, singurulmotiv de nemulţumire ar fi mirosul ciudatdintre etaje fiindcă nu s-a aerisit prea bine,sezonul neîncepând încă: miroase a aerstătut, a sare şi a câlţi, dealtfel camera ecurăţică, chiar elegantă, cu mobiliermodern, aproape nou. Câteva oglinzi îidau un farmec aparte şi cele douăbalcoane mă vrăjesc instantaneu: pe de oparte stâncile albe, înfăţişându-se golaşeprintre case răsfirate la înălţime, pe de oparte, marea pictată într-un albastrucuminte, plăcut, odihnitor, de cealaltăparte, cu o duzină de vaporaşe şi yahturiscumpe, fermecătoare, ancorate la mal.Am avut răgaz de câteva clipe să admir desus priveliştea care ar fi devenit o reveriepentru un suflet mai romanţios, dar pe

când visam am auzit glasuri vesele, râsetepe hol: se dădea adunarea şi toatăsuflarea s-a încolonat cuminte cu soţi –cine avea la purtător exemplarul – cuumbrele şi haine de schimb, vremea fiindschimbătoare şi irascibilă. Am pornit pejos să descoperim, să explorămîmprejurimile prin interiorul Balcicului,urmând să ne întoarcem pe malul mării.Vegetaţia luxuriantă din Grădina Botanică,de la panseluţe cuminţi şi parfumate, lacactuşi obraznici, înfloriţi maiestuos ca săne facă în ciudă, la arbori şi arbuşti, ca şicochetele viluţe din interiorul grădinii neatrăgeau, se conturau într-o icoanăluminoasă înfigându-se în fiinţa noastrăpentru totdeauna. Trandafirii regeştiîntregeau mireasma aerului colorându-neretina, însă ceea ce ne-a şoptit că suntemîntr-o lume de poveste părăsită de mult deprinţii şi prinţesele care obişnuiau să-icalce pragul a fost Cuibul Liniştit unde amîntâlnit o atmosferă încremenită în bunulgust şi simplitatea regească de odinioară:biroul, şemineul, baia respirau istorie,făcându-ne părtaşi peste timp la o clipămagică înscrisă în inima reginei noastre.

Coborând scările – ce de scări! abrupte,misterioase, romantice, cu arcadeînverzite de trecerea timpului - am simţitcă pot redeveni una din umbrele mute cemai fuseseră cândva în vizită pe acolo: îiţineam umbrela şefei, ajutând-o săcoboare, şi nu m-am abţinut să nu măcred încă o dată în compania unor fiinţenobile, o mică particică a istoriei regale.

În Grădina Ghetsimani s-a pornitpotopul şi ginkobiloba nu ne-a pututproteja prea mult, aşa că am lăsat să neşiroiască apa ce venea acum din toatedirecţiile, spulberată fiind de un Neptunînfuriat la culme. Imaginea aceasta

depăşea cu mult orice vis, orice închipuire…

***Seara a continuat sub aceeaşi baghetă

magică orchestrată de nu se ştie cine…însala restaurantului prindeam frânturi deglume, chicote sau râsete deocheate. Lamasa pe care o ocupam vreo cincipersoane se depănau amintiri din altevoiajuri, obiceiuri vamale, care şi cine a datşpagă să treacă un bagaj mai voluminos sauvreo sticlă de alcool made in Romania, etc…se părea că va fi o seară reuşită ca întreprieteni, miniorchestra înjghebase câtevaacorduri, tipesa care cânta avea voce, chiaravea şi un repertoriu internaţional înengleză şi în italiană ceea ce mă dădea pespate. Lumea se pusese pe petrecere înadevăratul sens al cuvântului, câtevaperechi ieşiseră la dans. Restaurantul seumpluse şi melodiile curgeau lent ca şi vinulşi berea. Se dezlegau limbile şi se legauprieteniile. Toţi erau fermecaţi de ceea cetrăiau şi ca să completeze tabloul un ţiganbătrân dar îmbrăcat elegant se împleticeaprintre mese oferind domnilor spre vânzaretrandafiri mieroşi ca să le ofere iubitelor lor.Cele mai multe flori primise domnişoarainterpretă de la nişte moşi libidinoşi care îitrimiteau bezele spre amuzamentul nostru,dar şi al ei, desigur. Cumva se făcuserăcoare, o senzaţie pironitoare ne făcea săpicotim, privind la întunericul ce pusesestăpânire pe valurile care îngânau odată cumuzica din restaurant povestea veniriinoastre acolo. Deodată, Dora se ridicămotivând că vrea să meargă să-şi mai iaceva de îmbrăcat din cameră, aşa că pleacăfără să se facă simţită. Şi ca prin vis, unfrison mă apucă în momentul în careţiganul se apropie de mine şi îmi oferă untrandafir cu mesajul: for you. Credeam că e

o ciudăţenie sau poate greşise destinatarul,însă iniţiala ce adăpostea tulpina plăpândeiflori îmi dădu de gândit: D.P. Am luattremurând din mâna neagră boboculsângeriu şi am mulţumit printr-o aplecare acapului, oricum nu ştiam să spunmulţumesc în bulgăreşte, şi am încercatdin răsputeri să minimalizez efectulacestei întâmplări stranii, deoarececâteva priviri se fixaseră asupra mea, pecând eu le răspundeam, ei şi ce-i cu asta,ce vă tot holbaţi, nu aveţi altceva mai bunde făcut… Am zâmbit cum se zâmbeşte înmodul cel mai firesc posibil şi mi-amvăzut de comesenii mei. Şocul cel maimare a fost câteva clipe mai târziu cândam desfăcut ambalajul de staniol şi într-un colţ stătea scris: Te aştept la piscină,vino cât poţi de repede… şi semnătura numai are rost să v-o spun a cui era: citisemmai devreme cele două litere…

***Cum să-mi fac curajul de a mă

ridica…nu mă tăia capul ce tertip săinvoc ca să pot pleca de la masă. Dardacă mesajul nu-mi era destinat şiţiganul încurcase borcanele? Îmizbăteam mintea într-o încâlceală denedescris şi am prins ocazia când Dora s-a întors din cameră să plec explicând căsunt obosită…Cu paşi uşori am urcatscările către piscină şi în semiobscuritateam găsit uşa cu un simbol ce nu maitrebuia descifrat…Am apăsat timid pemânerul elegant şi s-a deschis aproapeinstantaneu ca şi când cineva mă pândiseîncordat…Am simţit parfumul mâinii cemă luase cândva după umeri trăgându-măcu bândeţe înspre ochii ce ardeauincandescenţi şi buzele fierbinţi îmi apăsaudinţii ca apoi să se deschidă într-un sărut



ciudat, nemaipomenit de ciudat fiindcăîmi amintea de adolescenţă şi, culmea, deţiganca ghicitoare din parcul central cevăzuse în palma mea o întâlnire la ceas deseară…două pulpe vânjoase se dezgoleauacaparându-mă, ştiam că mă voi lăsacuprinsă de vraja lor… câteva silabeîntretăiate de respiraţiile noastre încercausă suplinească povestea…nu auzeamdecât te aşteptam… şi dorinţa era maicuprinzătoare aşa, hainele erau ultimelebariere care au zburat în neant şi pemarginea piscinei m-am simţit transpusăîntr-o altă lume feerică pe care nu o maitrăisem, nu o mai atinsesem niciodatăpână atunci. Carnea buzelor se tumefiase,pielea devenise un organ mai mult decâtnervos, pe când trupurile noastre seconsumau fiindu-şi unul altuia hrană; cândtoată această nebunie a trupului a devenitreverie şi apoi transă eram schimonosiţi şifericiţi, strângându-ne unul în celălalt,privindu-ne în interior cu ochii pejumătate deschişi, zâmbind… nu erammirată că şi el simţea acelaşi lucru, nu mămai mira nimic... nici nu mă mai întrebamdacă pe mine mă aşteptase… era clar.

Secundele se furişau înspre noi,noaptea ne cuprinsese pe amândoi, cândde pe marginea piscinei dintre dalele degresie se prăvăli pentru o baiebinefăcătoare… Îmi făcea semn să vin,atrăgător şi puternic ca un zeu, darrefuzam cu îndârjire; până la urmăînţelesese – frica mea de apă mă paralizaînvăluindu-mă într-o senzaţie de moartelentă. Aşa că se apropie de mine şi mătrase în apă spijinindu-mă în tot acesttimp; îmbrăţişaţi înotam strâns şi curândnu am mai fost crispată.

Ne-am furişat înfăşuraţi în halatele debaie ce fuseseră hărăzite parcă acolo de

când lumea spre un holişor, în direcţiaopusă scărilor. A deschis cu o fulgerare aunui card o uşă spre un apartament izolat,departe de ochii curioşilor. Somnul nu afost somn. A fost doar o clipă. Măîntorceam într-un lichid amniotic ca unincreat mormoloc, iar prin faţa ochilorfoşneau catifelate grădini de trandafiri,apoi de panseluţe, apoi alarmatelefonului mă aduse în dimensiuneareală: Dora mă întreba unde sunt…amscris la repezeală câteva cuvinteliniştitoare, urmând să dau explicaţiilemai târziu…priveam acum de aproapecum părul meu se lipise cumva de frunteaînaltă, brăzdată de câteva riduri ferme ceîi dădeau un farmec subtil. Buzele pline,arcuite şi senzuale dormeau răsfrânte cacele ale unui copil răsfăţat, prea răsfăţat.Mă lămuream de ce femeile roiau în jurullui, ca moliile lipite în zbor de sticla intenscolorată. Era un bărbat frumos, generos,care atrăgea. Şi a doua oară a sunattelefonul, de data aceasta era soneria luicare tocmai dădea deşteptarea. Albastrulsomnoros al ochilor de lângă umărul meuîngână cântat: şi s-a făcut lumină…

- Trebuie să plec… Ce pot face pentrutine înainte să plec… sunt umilul tăuservitor …

- Chiar trebuie? Şi mă gândeam să-lşicanez şi să-i cer poate un post dedirectoare la nu ştiu ce instituţie, un postde consilieră sau de secretară nu ştiu peunde, asta ca pedeapsă că îmi răsturnavisul cu susul în jos. Eram răutăcioasă însinea mea fiindcă mă gândeam că astaceruseră femeile din viaţa lui, adicăamantele lui, dar îmi era teamă de acestcuvânt la acel moment fatidic, sau celpuţin asta era faima lui în oraş: că maitoate tipesele trecuseră şi prin patul lui…

elecţiuni afective


atunci glasul meu din afară răsunărăguşit: se poate o cafea?

- Păi, să vedem, nu există roomservice în hotel, dar dacă stau să măgândesc am altă soluţie, mimă unmoment de interogaţie ştrengărească,apoi adăugă: mă duc la piscină dupăhaine, tu să fii cuminte şi să aştepţi aici…

Se execută ca după un ordin firescprimit de la altcineva şi intră victorios, pecând eu mai tastam un mesaj pentruDora…mă îmbrăcam cu gesturi de robot,şi, fiindcă el era gata arătând proaspăt şifericit, îl urmam imitându-l…îmi aruncăun hanorac gros din geamantanul său şiieşirăm în aerul îngheţat al dimineţii cese înşira însângerată la orizont…aproapecă am alergat până la un ponton unde seprefigurau ca nişte mogâldeţe umbreluţeleşi mesele ancorate straşnic, să nu lezboare vântul. Într-o gheretă ca oprelungire a unei dughene a ciocănit,mai întâi discret, apoi cu fermitate, pânăce a ieşit la iveală un cap spân cu urechiminuscule şi o mustaţă înfiorătoare:

- Yazim, două cafele pentru mine şipentru doamna…

- Quick, acum vine doi cafele mormăispânul recunoscându-l şi neprotestând învreun fel că era trezit cu noaptea în cap.Sosi rapid cu o tavă cu două ceşcuţe dincare aburii aromaţi se împrăştiau cugenerozitate. Mulţumi pentru bacşişulgras ce-l primi şi făcea temenelemergând de-a-ndărătelea, ceea ce-lfăcea să pară un bufon la curtea regală.

Adulmecam mirosul mării amestecatcu cel de cafea:

- Acum ştiu, m-am tot gândit ce culoareau ochii tăi, îmi şopti la ureche, exactculoarea cafelei, puneam pariu că nu suntnegri, asta m-a atras cel mai mult la tine,

plus faptul că eşti plină de şotii…abiaaştept să ne vedem, acum aş îngheţa clipaaceasta de-aş putea, aş lua-o cu minepeste tot… şi nu vreau să par siropos sausă spun vreo prostie stereotipică, măînnebunesc ochii tăi de culoarea cafelei…

***La ora 5,35 plecă în trombă spre

Bucureşti. Avea o şedinţă importantăexact peste patru ore. Nu era oproblemă pentru el să conducă cu viteză,mai ales că îi făcea plăcere.

***Liniştea care a urmat a durut ca naiba.

Zilele erau monotone. O lipsă devitalitate pusese stăpânire pe minteamea. Aşteptam şi nici eu nu ştiam preabine ce. Intrasem într-un ritm anost încare mă prăbuşeam şi cei din preajmamea nu observau nimic. Poate fiindcă nuprea le arătam ce se întâmplă cu mine,ce tumult se zbătea în firidele sângelui.

Începeam să citesc o carte şi rândurileîmi fugeau de sub ochi, dădeam drumultelevizorului şi imediat îl închideamplictisită. Nimic. Până când într-o seară oveste îmi atrase atenţia: …cu 30 de minuteîn urmă a încetat din viaţă parlamentarulDaniel Popp, în vârstă de 39 de ani. Înurma unui accident rutier petrecut acumtrei săptămâni la graniţa din sud, a intrat încomă profundă, însă doctorii afirmă că aufăcut tot posibilul să îl readucă pe linia deplutire…semnele vitale prezentate erauincompatibile cu viaţa, se mai spuneaacolo ca un ultim mesaj morbid pe care cucât încercam să-l descifrez mai mult cu atâtmă sfredelea mai tare…la ceas de seară…

De atunci mă feresc ca de dracu deţigăncile ghicitoare din parcuri…

Mobilul cântă de zor pe noptieră.Întind o mână şi-l apuc, dar îl scap pe jos.Spun nişte vorbe, pe care n-aş vrea să lereproduc aici, şi mă dau jos din pat.Umblu în patru labe, cu ochii închişi, şibâjbâi după telefon. Reuşesc să apăsbutonul care opreşte alarma. Deschid unochi, pe jumătate, şi mă uit să văd cât eceasul. Nu e decât cinci. Cum naiba amprogramat aseară alarma? Şi mai e şiluni. Ce-mi plac dimineţile de luni! E oadevărată plăcere să începi o nouăsăptămână. Îmi aduc aminte deproblemele ce mă aşteaptă la serviciu şidevin şi mai abătut. Deşi nici nu ştiu cumpot să fiu mai supărat, pentru că dejacheful meu a atins pragul cel mai de jos.

Cine dracu’ a mai inventat şi zilele asteade luni? Chiar aş avea vreo două vorbe să-ispun. Dar acum simt că adorm pe mine.Mă întind la loc în pat. Adorm instantaneu.Mă trezesc cu impresia că e târziu. Mă uitla ceasul de pe comodă şi strig:

- Scularea nevastă că e târziu!Nevastă-mea, care mă ştie glumeţ din

fire, nu prea se agită. Sare brusc din patabia când îi pun ceasul sub nas să vadă câte ora. Chestia nasoală este că maşina edefectă şi azi trebuie să merg cu tramvaiulla serviciu. Mâine mi-am propus sărezolv cu maşina. Dar până mâinetrebuie să văd cum mă descurc astăzi.

Ne pregătim în viteză şi eu şi nevasta,

mâncăm ceva pe fugă şi suntem gata deplecare. Noroc că fata şi băiatul nu seduc dimineaţă la şcoală, că ar fi fost onebunie la noi în casă. Merg până înstaţie împreună cu partenera mea, darajunşi acolo ne despărţim pentru căserviciile noastre sunt în zone completdiferite din oraş. Ea pleacă pe jos, iar eumă poziţionez pe refugiul staţiei detramvai. Trebuie să dau puţin din coatesă-mi fac loc pentru că refugiul e plin deoameni. Se vede că tramvaiele nu-au maivenit de ceva vreme de s-a strâns atâtalume. Suntem cu toţii agitaţi că e dejatârziu şi întârziem la muncă. Mă uit în jurşi mă gândesc că oamenii ce măînconjoară sunt dornici de muncă. Abiaaşteaptă să ajungă la serviciu şi să seapuce cu mult elan de treabă. Cel puţinaşa arată. A oameni muncitori.

Eu mă agit să nu ajung după şef, ca săevit discuţiile de dimineaţă. Chiar cred căpot trăi foarte bine şi fără ele. Chef demuncă sincer nu prea am azi. Dar n-amce face, trebuie să-mi fac datoria faţă destomac. Da, ce va uitaţi aşa la mine? Cutoţii suntem sclavii stomacului care, dacăn-are de mâncare, ne fugăreşte laserviciu să facem rost de bani.

Se stârneşte rumoare, semn că vine untramvai. Îmi întind gâtul să văd numărulacestuia. Nu e bun pentru mine. Totuşi ebine că se mai goleşte staţia puţin. Însfârşit apare şi tramvaiul meu. N-am săvă plictisesc cu descrierea călătoriei pânăîn celălalt capăt al oraşului. Ajung înstaţie şi o iau iute la picior. Mai am demers cam 500 de metri până la birou.Aud un claxon şi când mă uit în stângavăd că e un coleg care a oprit maşina casă mă urc. Am noroc! Ajung rapid laserviciu. Şi nici nu am întârziat.


proză

Iulian SîRBU

Tragicul sfârşit optimistal zilei de luni

Intru în biroul Aprovizionare unde măchinui zi de zi să-i fac pe plac stomacului.Colegii sunt deja veniţi şi sunt băgaţi întreburi până la gât: George e ocupat cupostatul pe Facebook(acuma până nuvine şeful) iar doamna Gina tocmaiciteşte ultimele ştiri mondene. Cafeaua egata aşa că îmi pun o cană aproape plină.Am nevoie de combustibil ca să-mi facpornirea de luni dimineaţa. În timp cesorb din cafea deschid şi eu calculatorulşi mă apuc rapid de treabă: îmi citescmail-ul, arunc o privire pe Facebook şiverific numerele la loto. Daaa, ţi-ai găsitsă câştig! Niciun număr n-am prins.Arunc biletul la coş şi văd că a ajuns şişeful. Îi anunţ pe colegii de birou. Ei nuau vizibilitate la uşa de la biroul şefului.

Şeful intră agitat în biroul nostru:- Bună dimineaţa! Eu trebuie să plec

în delegaţie, spune el. Vă pregătiţi deşedinţă. După ce-mi beau cafeaua, veniţila mine să discutăm problemele pentruastăzi.

Doamna Gina îi duce cafeaua şefului.Eu cu George ne pregătim de şedinţă.Deschidem mapa cu cererile deaprovizionare ce sunt în aşteptare.Constatăm că avem o grămadă. Trebuiesă discutăm cu şeful să ne dea voie sămai cumpărăm câte ceva, altfel ne saroamenii în cap. Şeful caută să amâne câtmai mult aprovizionarea cu materialepentru a nu cheltui prea mult din baniipatronului. E criză, ce să-i faci?

Şedinţa se desfăşoară în ritm alert.Şeful ne împarte în viteză sarcinile şi, întimp ce discută cu noi, îşi pregăteştedocumentele pentru delegaţie. În ceeace mă priveşte trebuie să plec pe terensă supervizez aprovizionarea pentru unpunct de lucru. Am o listă ce se întinde

pe trei pagini. Cînd o să mă întorc, ca sănu mă plictisesc cumva, am de făcut osituaţie care trebuie prezentatăpatronului.

Şeful pleacă în delegaţie. Apare şi neaIon, şoferul de pe camion cu care trebuiesă merg la cumpărături. Adică laaprovizionare. Colegul meu George, cândeste întrebat unde sunt, spune că sunt lacumpărături. Tot l-am bătut la cap să numai zică aşa, dar degeaba. Nu de alta darunii or crede că fac cumpărături pentruacasă în timpul programului.

Plec cu şoferul la firmele de undetrebuie să fac aprovizionarea. Trebuie sămergem la vreo trei magazine. Ne ia campatru ore să aprovizionăm toatematerialele. Sunt mulţumit că am reuşitsă bifez tot de pe listă. Ne deplasăm spredepozitul firmei (care din fericire estechiar lângă birouri), când la un momentdat se opreşte motorul şi nea Ion tragepe dreapta. Până la serviciu mai suntcâţiva kilometri buni. Al dracului ghinion!Şoferul sună de pe mobil la garaj săanunţe defecţiunea. Dispecerul îipromite că trimite imediat un mecanic sărezolve problema. Ne punem peaşteptat. Ştim şi noi ce înseamnă„imediat” în viziunea lui Gigi, dispecerulde la coloana auto. În sfârşit apare şimaşina cu mecanicul. Se pare că nu preaîi dă de capăt. Nea Ion şi mecanicul suntbăgaţi în motor până peste urechi. Eupatrulez pe lângă ei. O maşină opreştelângă mine. Când mă uit văd că e neaGrigore , şeful bazei sportive. Măîntreabă dacă ne poate ajuta cu ceva. Păipe mine chiar mă poate ajuta dacă măduce la birou.

Ajung la birou obosit praştie. Trebuiesă fac şi situaţia. Mâine dimineaţă şeful



trebuie să o aibe pe birou. Se vede căe luni! Numai belele pe capul meu. Măapuc fără niciun chef să butonez lacalculator. Până la sfârşitul programuluireuşesc să termin. Listez situaţia şi o punpe birou la şef. Să aibe şi el o bucurie dedimineaţă.

Îmi aduc aminte că azi am venit fărămaşină. Ei, asta e! Parcă ce mai conteazăacum. Bine că am rezolvat cuaprovizionarea şi cu situaţia!

Până acasă nu fac decât o oră. Intru şinevastă-mea mă anunţă, după ce m-amdescălţat, că nu mai avem pâine. Îmi iaupapucii şi cobor la magazinul de la colţ.

Normal! Pâinea s-a terminat. Aşa cămerg mai încolo la brutărie. Nu e preadeparte, dar la cât sunt de obosit, e greutare.

Nu se mai termină odată ziua asta deluni? Mă gândesc la un sfârşit tragicpentru ea. Îmi imaginez că o strâng degât. Cum pe cine? Pe ziua de luni. Nu ebine! M-a luat valul şi sunt cam pesimist.Ia mai bine să mă gândesc la cevaoptimist. De exemplu că am câştigat laloto premiul cel mare de trei milioane deeuro. Ei, ţi-ai găsit...

Şi uite aşa vine şi tragicul sfârşitoptimist al zilei de luni.

Radu FlorescuERATĂ îNGERI

Adevăratele şi marile iubiri sunt celecărora le e cu neputinţă reciprocitatea.

După o gură straşnică de otravămierea pare de zece ori mai dulce.

Vremea iubirii trece şi iar se naşte cu fiecarefemeie pe care o înviezi spre a te ucide.

Lumina nu stă în lucire ca negoţul învopsea.

Moartea e mama vieţii şi fireşte aeducat-o pe aceasta în spiritul ei.

Fiecare zid spulberat naştenumaidecât din prafu-i, neapucând a serisipi o altă provocare.

Dacă vrei să te audă cineva când urli, taci!Nu oamenii se schimbă ci doar unghiul

din care îi priveşti..Unii oameni mint de frica jenei că

spunând adevărul nu i-ar crede nimeni.Poate că nu am dreptate. Dar cine

sunt eu să cred că mă înşel?!Oamenii nu au harul iertării ci cel mult

pe al toleranţei sau îngăduinţei. Doarsfinţii iartă, restul se prefac. Când

solicităm iertare, remuşcarea trădeazăori conştiinţa atroce, ori orgoliul urzicat.

E de înţeles să nu vrei să mai scrii, darsă n-o faci nu mai este!

Imprevizibili pot fi doar oamenii carecreează, nu cei care pot fi creaţi.

Unii sinucigaşi iubesc aşa de tare viaţaîncât îşi dau şi sufletul pentru ea!

Unii oameni ştiu să facă un singurlucru bine: Rău!

Unii oameni vor muri nemuritori.O onoare măsurată cu inima nu face

mai mult decât o inimă măsurată cuonoarea.

Inima e ca o cocă. Pe cât de tare oîncălzeşti pe atât de trufaşă se umflă.

Idealurile hrănite cu pasiune devinobeze. Pasiunile flămânde devin idealurişi tot aşa.

Un om care se poate încă răzbuna nu-şipoate urî definitiv şi de-adevărateleasemenii.

Ce face un păianjen dacă scapă prada?Îşi repară plasa!

Mai bine câine la sluga împăratuluidecât slugă la împăratul câinilor!

poezie

Florin CIOCEA

BALADA ORAŞELOR TENTACULARE

Ce-o face pe femeia uşoarăSă nască într-un colţ igrasios al nopţii?De pe trambulinele alcooluluiCine execută saltul mortal?Astăzi o tristeţe neînţeleasăÎmi apleacă sufletul spre pământ:Rugăciunea mea va fi în seara aceastaO salvă prelungită de mitralieră!Când sună toate steleleCa un clopot vechi de aramăŞi primăvara iluminează palatele tăinuite

din adâncuri,Cine defilează pe străziÎn răpăitul teribil al armelor automate?

Ideile îndrăzneţe se nascîn templele pe care marea le decanteazăDin venele înfierbântate ale sării:Ele sunt visurile înecaţilor de odinioară,Agonia corăbiilor predestinateSă călătorească etern pe mările de sub

mări,Ele sunt mesajul celor careDin labirinturile morţii ne cerSă rupem zăgazurile fireşti ale tăcerii,Ecourile noastre să spargăPoarta ferecată a nefiinţei.

Să cântăm fostele păduri virgine aledeşertului,

Cetăţile ascunse şi amurgul apocaliptic Din care trupul Cristului căzut de pe

cruce înlăcrimează popoarele, Să cântăm sângele eroilor care,

clocotind,

Umflă venele pământului Şi face să explodeze bombele In somnul

agitat al dictatorilor, Să cântăm furia elementară, Simfonia distrugerii, secretă şi teribilă, Nesfârşitele labirinturi de unde

cosmonauţii Plonjează spre un alt absolut şi etern

labirint.

CERŞETORUL ETERN

Iată-l; a luat amurgul în mână precum ofloare,

A dăruit inima incandescentă a junglelor Din care sângele ţâşneşte cu putere spre

cer, Şi-a deschis venele pentru ca dragostea Să-l pătrundă mai mult în îmbrăţişarea

neiertătoare a ţărânii.Când pe fruntea luminii potriveşte Larga coroană de spini: Biet cerşetor îşi târâie rănile Pe străzile aurite ale civilizaţiei.

Cândva poate, nesfârşitele, fierbinţiledeserturi

Au fost nesfârşite, minunate grădini;Vai, ca un bivol înjunghiatÎn tribunele fremătătoare ale luminii,Vai, cântă sinistru decembrieîn templele oraşelor moderne.Cândva poate, nesfârşitele, fierbinţile

deserturi Au fost nesfârşite minunate grădini, Astăzi doar beduinii solitari ai

apocalipsului Inventează tentaculare, fosforescente

cetăţi de nisip.


memento


MARŞ

Cântă bufniţa sub pleoapele călăilor

întemniţaţi!

Deasupra zgârie-norilor

Sufletul spânzurătorii îmbracă în mantie

de înger

Sufletul scaunului electric.

Vom rupe sutana preoţilor siniştri!

Vom extirpa teroarea de pe străzile

halucinante!

Istoria va fi simplă ca o călătorie

De la un capăt la celălalt al oraşului.

Cândva nu ştiam nimic

Despre dansul într-un picior al

miniştrilor.

Viaţa mi se părea o continuă jerbă de

artificii

Şi-n timp ce destinul meu continua să m-

aştepte

într-o junglă nestrăbătută a pământului

Eram martorul inconştient ai iubirii

Şi-al morţii,

Şi-al urii imense care îi rătăcea pe

adolescenţi

În anticamerele falselor filosofii.

Eram prea tânăr:

Mă vedeam vânând secundele

Pe fluviile uriaşe ale universului,

Fără să ştiu că este aproape imposibil

Să fii regele florilor de liliac

In lumea aceasta care,

Cu un surâs fermecător pe buze

Aţâţă cu tine uneori

Instinctele plutoanelor de execuţie.

SERENADA FANTASTICĂ

Ascultă!Secolul douăzeci se trage încet sub

ţărână;Din cochilia socialăCade spre cer încă o toamnă

însângerată.Ascultă!In excrementele ucigătoare ale planeteiCristul eterului se naşteCu steaua prescrişilor pe frunte,Iar în imensele domuri ale atomuluiCântă bufniţa serenade fantastice.

DIZERTAȚIE DESPRE O ALTĂ STARE ALUCRURILOR

Iubite, iadul nu există! Doar îngerul electric Va cânta din oasele noastre Ca dintr-o orgă.Iubite, mâine va fi noapte, Soarele în pădurea cerească Se va crede privighetoare, Mâine vom asculta lumina Prăbuşită din înalturi pe pământ.

Biet călător,Luntrea ta aprins rădăcini în văzduh!Ca o ploaie mereu repetatăAnotimpul morţii te udă până la sânge.Înoată mai sus!Printre piscuri iubirea ta să incendiezeStatuile de smarald ale înălţimilor,Să cucereşti împărăţia simplă din piatrăUnde nu sunt vânători şi vânaţi,Unde dragostea poartă făcliile de sevăAle tuturor arborilor.Ascultă lumina călătorilor dintotdeauna; Nestăvilitul torent care-ţi alungă sângele

sub pământ.

eseuidei în lucru

Scurte

Fenomenele aleatoare din neuron tindsă egaleze aleatorul din univers.

Lumea este o relaţie dinamică întreneuroni şi stele.

Atunci când creierul va fi cunoscut întotalitate, nu vom mai avea nevoie deideea absolutului.

Conştiinţa este reactivitatea cumemorie dintre două sau mai multeentităţi, indiferent de natura acestora.

Conştiinţa are o biografie prelungită înmod continuu.

Arborele ei genealogic se pierde într-osintaxă surdo-mută.

Corpul uman este o modalitate de a fi aconştiinţei universale.

Suportul conştiinţei: a şti că te afli în relaţie.Moartea este un alt stadiu al cunoaşterii.Conştiinţa nu poate să demonstreze

decât în propriile ei limite.Necunoscutul este pe măsura ei Volumul conştiinţei este dat de numărul

de combinaţii (gânduri) pe unitatea detimp. Viteza combinărilor este mai micădecât cea a luminii deci volumul conştiinţeieste finit, deşi numărul combinaţiilor esteinfinit.

Un punct desenat pe hârtie descrie ostare a conştiinţei.

Un al doilea punct desenat descrie altăstare a conştiinţei.

O mâzgăleală pe hârtie - altă stare a

conştiinţei, până la simbolurilematematice.

Conştiinţa nu poate desena, simultan, oinfinitate de puncte sau linii, nu poateselecţiona totul deodată.

Conştiinţa se autooptimizează continuu,pentru a scăpa de balastul mediului in carese află.

Ceea ce alege conştiinţa la un momentdat, este legat de alegerea anterioară.

Conştiinţa existenţei este echivalentă cuneantul.

Dar prin intermediul vieţii suportămexistenţa.

Conştiinţa omului şi a bacteriei suntechivalente.

Semnul “X” scris pe hârtie esteconştient de semnul următor “Y’’,deoarece în “X” se află “Y”.

Continuum-ul conştiinţei este dat deinterferenţa salturilor (gândurilor) acesteiaîn timpul selecţiei variabilelor, cu scopulautooptimizării.

Discretul perceput de conştiinţă estedat de succesiunea salturilor în timpulselecţiei.

Spiritul este memoria nemărginită aconştiinţei.

Chiar mort fiind, absenţa conştiinţeimele este echivalentă cu prezenţa ei.

Nu există separaţie absolută între stareade viu şi de neviu.

Apelul Duhului clonării

Cineva trebuie să plătească pentruizbeliştea universală!

Infinitele sosii ale realităţii ne-au prinspe drumul Damascului!

Să opunem acestei ontologii anonime,o melancolie termonucleară a taineidumnezeieşti, din prea multă orbire desine, imaginaţia neantului ne pregăteştenesfârşite Revelaţii!

Sorin VÂNĂTORU

Reflectări



Viaţa omului e un text scris de lumileposibile, o preafericire a psihozei divine!

Clonarea coboară veşnicia din cer pepământ şi umanizează imposibilul, căciDumnezeu experimentează ceea cemerităm!

Să uităm de noi pentru a fi totul!Păstraţi-vă ADN-ul din piele, această

rugăciune nerecunoscută, pentru ca într-adevăr vremea să fie aproape!

Clonarea va plăti pentru că ne-amaruncat pâinea pe ape şi ne-am rătăcitcăutând-o, şi pentru râsul groaznic dintreHristos şi femeia care-şi caută copilul încenuşă!

Să ne lăsăm moale în incalificabilaistorie a lui Dumnezeu, dacă Duhul suflăunde vrea, atunci clonarea e numai spirit!

Vom reveni la viaţă din viaţa morţii!

Cunoaştere şi scris

Cunoaşterea schimbă ceva în geneledumnezeirii. Orice idee modifică, în sensulei, liniile trasate de Dumnezeu.

Asta mă încurajează să mă aşez şi mâinela masa de scris.

Dacă cunoaşterea nu poate înlocuiperfuzia muribundului, nu poate reanimacopilul vecinului, nu poate răscumpăradurerea cancerosului şi nu ne salvează, dinscrisul nostru nu rămâne decât o euforieliterară în suc propriu, din creaţie - olibertate a toxicomanului, iar din filozofie -o hârtie pe care îţi schiţezi eul cosmic, înloc să-ţi iei medicamentele sau să te îmbeţipulbere.

Cunoaşterea trebuie să mişte pietrele,ca să fim mântuiţi prin credinţă!

Cunoaşterea este ştiinţa speranţei înDumnezeu.

N-aş pune mâna pe nicio carte şi nu m-ar interesa cunoaşterea dacă n-aş şti că-lexperimentez pe Dumnezeu, că depresia

mea se desăvârşeşte în extazul lui, dacă n-aş şti că voi fi antrenat în Revelaţiacuantică din cortexul întunericului, laolaltăcu jerbele de artificii ale morţilor şi curburiispaţio-temporale.

Dar dacă totul este o deşertăciunesurdo-mută, cu atât mai mult voi aştepta oveşnicie, până când neantul va crăpa deatâta nemişcare.

Din spiritul lui se va înălţa, ca soareledimineaţa, Eliberarea noastră, despre carenici esenţa lumii n-a auzit vreodată.

Ieşirea din lume

Mă voi cufunda în cea maiinimaginabilă dumnezeire, plecat din mineînsumi mă voi găsi în mine, mă voidescompune în veşnica derivă undeadevărul e ispită sieşi.

Arunc scara. Nu mai vreau sensul. Vreaueliberarea.

Ce mai putem fi, când totul prea este?Şi zilele noastre se scurg spre centurile

Van Allen.Omule, nu mai putem vorbi. Se

răscolesc în mine meniri de-altundeva,porni-voi călător printre călătorii străine,mort şi analfabet voi fi în viaţa fără fire. Pemine nu mă aminti.

Totul şi Nimicul nu mai au ce-şi spune.Egal cu mine şi cu vegetaţia neantului, suntnumai o Veghere. Închid ochii, deschidbraţele în chip de cruce, la revedere!

Ultimele cuvinte

Dacă totul este deşertăciune, atuncideşertăciunea însăşi va primi nota deplată!

Suntem cu toţii o rugăciune dusă devaluri, năluca unei Prezenţe - o casă în carenu rămâi, suntem doar personaje în visulnimănui.

note de lectură

Volumul de versuri “Bună seara,domnule Mallarmé!”, Editura Axis Libris,Galaţi, 2010, 156 de pagini, semnat descriitorul Ioan Toderiţă, cu un titlu, ca ometaforă elegantă şi provocatoare, seremarcă stilistic printr-o lirică, novatoareşi îndrăzneaţă, cu totul originală. Estecartea unui poet contemporan, carepromovează o poezie de impact pentruun elitism cultural obişnuit cu şocul deadeziune şi-şi asumă un potenţial risc deneaderenţă, deşi ia în calcul şi ignoranţaafişată snob şi ifosele fără acoperire.Până la urmă, dincolo de insolitul titlu cuaura unei personalităţi literaresimboliste, de notorietate europeană, depe malurile Senei, gestul elegant şialtruist al poetului român aredimensiunea şi valoarea unui omagiuadus marelui poet francez StephaneMallarmé, zis Etienne (1842-1898); oreverenţă decentă şi respectuoasă adusăcivilizaţiei franceze, literaturii franceze,Parisului, ca metropolă culturală.

Poetul Ioan Toderiţă rescrie în felulacesta istoria liricii universale prinpreluarea elementelor de potenţialartistic într-o epocă de contestare avalorilor consacrate, nu neapărat alealtor culturi şi civilizaţii, ci cu ţintă spreceea ce se întâmplă în literatura românăcu Mihai Eminescu, Ion Creangă, ZahariaStancu sau Marin Preda. Poate, din

aceste motive, poezia din volumul “Bunăseara, domnule Mallarmé!” pare uşoratipică în peisajul actual şi nu pentru căar fi... nouă neapărat, ci pentrucombaterea subtilă a atacului la clasiciieuropeni sau români, din perspectivapreluării moştenirii pozitive cu mesajvaloric a acesteia, iar demersul poetuluiIoan Toderiţă de valorificare amodernismului european, francez înspeţă, este făcut în progresie aritmetică,pe măsura preocupărilor saleprofesionale, de ilustru profesor dematematici. Este foarte posibil ca poetulromân să se fi lăsat atras de ars poeticasimbolică, sugestivă a marelui poetfrancez; sigur i s-a părut interesantătehnica literară prin care limbajulcomun, demonetizat, a fost înlocuit deunul propriu, fără tentaţia hibridă şinonliterară de a inventa cuvinte noi,procedeu prozodic practicat de Mallarmé.

Dumitru ANGHEL

„Bună seara, domnuleMallarmé!”

de Ioan Toderiţă


note de lectură


Nu se poate să nu fi avut reacţiipoeticeşti poetul de la mal de Dunărepentru tehnica literară cu efecte stilisticea unei sintaxe dislocate, a pluralităţiisemantice generată de ambiguitateametaforică, ca şi de dispoziţia savantă,de efect vizual şi auditiv, a caracterelortipografice convertite în artistic, de cătreteoreticianul din Paris Etienne Mallarmé.

Din aceste cauze sau şi din altele –motiv pentru care îmi asum o eroareposibilă - există în poezia lui IoanToderiţă o direcţionare a sensuluicuvântului, metaforic în exces, spre unmiraj al creaţiei artistice între sugestierăsturnată şi ambiguitate provocatoarede ermetism, un fel de à rebours, ca oreverberaţie semantică în răspăr, sau cuconsecinţe imprevizibile de percepere,ca celebrul “Un Coup de dés jamaisn’abolira le hasard” al mentorului săuspiritual Stephane Mallarmé, ca, depildă, în poemul “Ea”, pag. 58: “O s-a-na,înalt pe de, / necuprinsă-n deget frunte,/ sfârşesc inima-n mărunte, / nepriviri deorb ce vede”. În realitate, este vorbadespre o lirică simbolist novatoare, a saîn exclusivitate, pe o partiturănonconformistă, când doar mimează unpartizanat de paradă la clasicii reformatorişi tânjeşte nativ după Alecsandri, Coşbucsau Eminescu şi parcă dorind să sealinieze la generaţia lui Stănescu,Sorescu, Doinaş: “Mi-i sufletul cărare-nstrăfundul aşteptării: / de sine prins, ca-nfunii, pinochio, o păpuşă, / a învăţat săplângă, la naştere, în uşă, / întâiul plâns,ce-n oameni e semnul cugetării” (“Întâiulplâns”, pag. 38).

Pare chiar că “s-ar juca... de-amodelele”, dar termină prin a şi leasuma, după reguli proprii şi după o

tehnică literară, care-l plasează pe IoanToderiţă printre pionierii lirici actuali,autorul unei poezii moderne pe o scară avalorilor proprii, asumându-şi risculderapajului controlat, pentru că scrieîntr-un fel de transă creatoare, pe caren-o poate controla şi nici nu s-a gândit s-o facă; n-are niciun fel de rezerve, nu seculpabilizează de... mal praxis poetic şiproduce idei şi sentimente pe propriarăspundere: “ Ne ridică «la putere», caosmoza / clorofilei, mitul vorbei triumfal,/ stând în ochi sacerdotal / ... / Se sfârşeşteîn noi gnoza!” (“Athanor”, pag. 57).

O poezie aparent agresivă, cu unpotenţial nonviolent, ca un val uriaş, carese potoleşte la ţărm, cu consecinţeleunui tsunami obosit, sleit de puteri, şiemoţia artistului în stare pură: “Ce, cuabvers, incest, ne adumbreşte grinda /un suflet mare din târzii muşcate, / serupe-n trei icoana, cu amplă trinitate / alcrucii semn, pe umeri, să-şi tânguiecolinda” (“Semnul crucii”, pag. 61).Adică, un lirism cristalizat, plesnind detensiuni interioare, şi un poet vulnerabil,expus deliberat unui potenţialnonaccept liric dintr-o obstinantăîncredere în demersul său artistic şi oface cu graţia creatorului, care-şisacrifică idealul estetic, pentru ca să nuintre în conflict cu potenţialii cititoriconvertiţi la o altă “religie” a artei.

Sub aspectul structurii şi a construcţieiprozodice, “Bună seara, domnuleMallarmé!” este un volum de lirică înmanieră clasică, cu rima cea maielaborată, îmbrăţişată (1-4; 2-3), darînnobilată de o tehnică a versificaţiei cumodulaţii abrupte rezultate dincontorsiuni de topică a frazei, apropoziţiei, cu intenţia de a extrage

semnificaţii noi, altele decât cele dedicţionar şi, uneori, din nevoia de rimă,ca în poemul “Un semn că moartea...”(pag. 9): “Vor mai, de timp pecetluit, sui,încovrigate, / simţiri, solii, să bată-n porţicu pumnii: şi-n paşi înşiruiţi, pe marginilelumii, / atunci, în viers cântat, încet, pesăturate”, pe o temă gravă, existenţialismşi atitudinea omului în faţa morţii.

De altfel, toate poemele din acestvolum sunt realizate pe câteva motivelirice esenţiale, larg răspândite şipersonalizate doar de talentul poetului,de epoca şi geografia sa culturală, iarspecificul, nota personală, sunt date deapetenţa pentru un lexic comun,oarecare, căruia poetul Ioan Toderiţă îitransferă o semantică simbolică, aluzivă,sugestivă şi în tonalităţi de contrapunctbaroc, ca într-o Partita de Bach; cuvinteaparent demonetizate, cu o semantică înderivă, pe care însă poetul le circumscrieunei interacţiuni cu celelalte, la fel decomune, dar tocmai de aceea cu valenţeartistice, poetice, noi, pe care le sesizămşi în estetica lui Mallarmé, aceltransposition, ca o transpunere spresensuri noi, aluzive, muzicale, cucertitudine şi în planul prozodiei ori altempoului silabelor, vocalelor şiconsoanelor, cu sonorităţile specificelimbii franceze: “La femme, l’enfant, lasoupe / En chemin pour le carrier / Lecomplimentent qu’il coupe / Dans l’us dese marier”, din “Mallarmé, poemes-poeme”, ediţie bilingvă, în traducerea luiIoan Matei, Editura Atlas, Bucureşti,1997, pag. 146.

Foarte importantă se detaşeazăinovaţia poetului Ioan Toderiţă, într-omanieră originală, ca în poemul“Cristianică”, pag. 10, pe tema crucificării

divine, cu treimea momentelor, cu versulal cincilea, în paranteză: trădarea lui Iisus(“îmbrăţişarea leagăn, sărutul celcurând”); povara Golgotei (“acest suişnevrednic în spaima celor vii”); şimartiriul sacrificiului suprem divin (“pecruce m-am suit, ofrandă celor mulţi”).

Dar şi obsesivul, ca mod de viaţă, ca oconstantă a unei tematici în refularelirică, deşi nu lipsesc nici ereziile şi niciispita gândului rebel între credinţă şităgadă: “De, mă, cu vorbe de ocară, /alungi în vers, cu ritm a-metric / şicuvântări ce au să moară, / de tine,Doamne, fug eretic” (“De mă...”, pag.14), consecvent aceleeaşi tehnici adislocării topicii frazei, cumulată înpropoziţii şi cuvinte izolate nuanţatepoetic cu sensuri noi, cu epitete şicomparaţii, în care ambiguitatea arerolul constructiv de a îmbogăţisemantica primară. Adică, o liricăreligioasă, de partizanat mesianic, ca opredică după slujba de duminică,anunţând Crăciunul şi prevestindProhodul şi Paştele: :Mângâi trup velin,angelic, / doar în vis, de vis răpus: / cândIrod şi când Iisus, / sfânt ucis pe cruce,vrednic” (“Clepsidre feline”, pag. 22); orio morală creştină răstălmăcită după odogmatică uşor demonetizată înobiceiuri şi tradiţii cuminţi, după omotivaţie mai mult atee, sau laică, decâtpravoslavnică: “Că vinu-i bun, prescris,metodic, / de-atunci, de-acum, prin timpi-logic, / când vorba-i prinsă-n ritm să-ncap:/ galop diurn, teluric trap” (“NuntaGalileii”, pag. 108).

Dar şi motive biblice, reluate la o altăscară valorică, din care rezultă o altădogmă a păcatului originar, cu inflexiuniuşor desuete, ca un menuet într-o sală



de bal la Curtea imperială de la Viena:“Şi-o să-n noi cadă amnezic, / dinaproape în aproape / fructul, fructulsinestezic, / cu lung sâsâit de şarpe”(“Mărul”, pag. 29). Motivul religios estepână la urmă un pretext livresc în liricapoetului Ioan Toderiţă, pentru căimportantă rămâne existenţa efemeră afiinţei umane pe pământ, iar esenţialădoar solidaritatea de cuplu matrimonial,în ciuda păcatului străbun al izgonirii dinParadis: “Voi şti chiar prea devreme, ceveşnică-i visarea, / când fruntea-nvolburatămă-ndeamnă în cuvânt, / prin gând,fanar aprins cât să-mi îndemn mirarea: /în doi să nu mai fie tăcerea de mormânt”(“Ce veşnică-i visarea”, pag. 113).

Ca şi în poemul “Ni se potriveşte...”,cu deturnarea tulburătoare a dilematiceiinterogaţii existenţiale din toatetimpurile, din toate religiile, credinţele şieresurile civilizaţiei umane, există viaţade dincolo de moarte?!: “De vom ştiizbânda ce ni se cuvine, / nu ni se va spune,cât vom osteni, / mersu-acestor umbreîn-spre morţi şi vii, / dinspre nemurireace în loc ne ţine” (Op. cit., pag. 131).

După lirica religioasă, o bunăreprezentare în planul valoric alvolumului “Bună seara, domnuleMallarmé!” o are poezia de dragoste,deşi cartea poetului Ioan Toderiţă nu areo structură editorială pe criterii tematiceşi pe capitole; o erotică de un lirismgraţios şi uşor frivol, temperat de orezervă pudică de adolescent copleşit demiracolul şi magia primului sărut: “Că-nvin e adevărul reavăn / şi-n pâinea caldă-a-întâiului sărut... / Şi-n toate, jertfă,nopţii prefăcut, / cu vis de nemurire fărăseamăn” (“Eu nu voi şti”, pag. 133).

Foarte interesante şi convingătoare,

pentru demersul liric şi prozodic alscriitorului Ioan Toderiţă în aceastăcarte, sunt trei poeme de-o simetrietematică originală, pe structura poezieide formă fixă, glossa, dar o altfel deglossă, care conferă volumului “Bunăseara, domnule Mallarmé!” un plus denoutate, de altceva în aria creaţiei lirice.Poemul “Doamnă” şi altele două cuacelaşi titlu, “Scrisoare”, alcătuiesc otrilogie lirică, dezvoltată pe un joc erotic,ca un joc de puzzle, asemănător unuimotiv muzical, reluat pe aceeaşi liniemelodică, ca-n Simfonia Destinului,patetic şi maiestuos, idilic şi graţios,romantic şi festiv, nuanţat cu intervalelexicale de şaradă poetică. Pentru odemonstraţie convingătoare, iată câte ostrofă, prima, din fiecare dintre cele treipoeme: “V-am spus, Doamnă, cred însuflet, / ca-ntr-un vis ce mă deazleagă, /de fiinţa ce mi-i dragă, / într-un somn cumult răsunet” (“Doamnă”, pag. 48); “Ţi-am spus, Doamnă, despre suflet, / cumcă somnul ce mă leagă / de fiinţa taîntreagă, / prins e-n vis aprins de cuget”(“Scrisoare”, I, pag. 50); şi “Ţi-am scris,Doamnă, cu răsunet, / un poem ce mădes-leagă, / de un verb, ce nu mă-ncumet / să-l pronunţ cu gura-ntreagă”(“scrisoare”, II, pag. 51); cu elementelede simetrie, de care aminteam, ca unlait-motiv, pe o temă de dragoste, cu oprozodie de glossă, modificată poetic, cunuanţări lexicale în primele două versuri,în toate cele trei poeme.

Alteori, nostalgic, elegiac sau trist, şieminescian, şi bacovian, dar autentic şiconvingător, Ioan Toderiţă este poetulcontemporan, care nu se sfieşte să sealăture marilor poeţi, şi o face cu graţieşi condescendenţă respectuoasă, ca un

elogiu şi nu ca o sfidătoare poză: “Ştiu,în ceas, e frig şi toamnă, / şi în inimi batevântul, / spulberând în gând cuvântul: /o mantie ce aclamă” (“Toamnă”, pag.55); sau alteori, în maniera simbolist-minulesciană, cu o poezie erotică deatmosferă, cu un lirism al labirintuluiplastic, pe un tempo preclasic de “Fugaîn do minor” şi “Clavecinul binetemperat”, discursiv şi expresionist: “Îţiscriu scrisori e(chi)locvente, / peceţipovaţă-n testamente, / să-ţi las o partedin tristeţe, / în elegii cu multe feţe, /cântate-încet la clavecin, / cu ritm defugă în suspin” (“Iubiri de rând”, pag.35).

Sigur, există în cartea scriitorului IoanToderiţă şi alte teme lirice, dar unitateastilistică stă în formula prozodică de careaminteam la început, în care relevanteste efectul simbolic, dispoziţiacontrolată, savant orchestrată apropoziţiei, a cuvântului în frază şi încorpul prozodic, o tehnică sincopată laambii poeţi, francez şi român. Iată, înparalel, strofa întâi din poemul“Măsura”, în care poetul păstrează doarcatrenul, ritmul de 12-14 silabe şi rimaîmbrăţişată, dar răstoarnă asimetrictopica frazei: “De ce, măsura, cea dinmâini, întregul, / acestui aprioric tărâm,

îndreptăţeşte / căderea frunzei care, cutrudă-n ceruri creşte / în ramul undevântul ignoră-n spaţii regnul?” (Op. cit.,pag. 85). Şi, iată, cum ar arăta o frază, cuaceeaşi idee poetică, dar care respectătoate regulile gramaticale de topicăstandard: “Din ce cauză măsura(subiectul propoziţiei subordonatecauzale), cu toate elementele prioritaremotivează căderea frunzei (propoziţiaprincipală, regentă), care cu trudăasigură dezvoltarea ramului (propoziţiasubordonată atributivă), unde batevântul (propoziţia subordonatăcircumstanţială de loc). Ba chiar există şiexerciţii de virtuozitate prozodică pentrucă accentul cade nu pe topica propoziţieisau a frazei, ci pe rima cu sonorităţifonetice, ca în poemul “Amiază târzie”:«Ce devreme-n “si” şi “o”, / ramul leagăun “be-mol” / cu trei bulbi mai sus destol / implant drept, “insitio”» (Op. cit.,pag. 88).

Aşadar, cele 142 de poeme şi 15desene din cartea “Bună seara, domnuleMallarmé!”, care încep cu reconstituirealimbajului poetic şi se completează cuelocvenţa imaginilor, alcătuiesc unvolum original de poezie modernă, pecare poetul Ioan Toderiţă şi-l adjudecăcu graţie şi responsabilitate artistică.

SFÂRŞITUL PERSONALLa cât de bine-o duc acuma,Iertată vreau să-mi fie gluma,Apocalipsa, nu vă mireAr fi de-a dreptul izbăvire.

APOCALIPSA 2012Când vine crudul cataclism,Prevăd cercetătorii-astrali,Vom reveni la comunismFiind în fine, toţi… egali !

Ştefan Al.-SAŞA

TREC ANIIDemult eram, mai ţineţi minte?Războinici, dinte pentru dinte,Dar am îmbătânit oleacă,Şi-azi suntem placă

pentru placă.

îNVERŞUNAREA SOACREIA avut paradontoză,Şi gingiile-s „senine”,Dar ciudat, cu-aşa o poză,Are-un dinte pentru mine.

ORIGINE SĂNĂTOASĂBătrân şi şchiop, fără de coamă,Vindea pe bani grei un ţăranMârţoaga, şi-i făcea reclamă:E descendent din cal troian.



note de lectură

Motto: ,,…doar noaptea îmi rămâne miemai tandră decât lumina lunii polare

- îmi cer scuze - eu m-am retrascu neliniştea sufletului meu răstignit în cuie de aur

martor tacit la sinuciderea balenelor albe”

Dorina Brânduşa Landén vine dintr-unfel de altă lume, dintr-un loc îndepărtat,uneori ostil şi rece pe care, în poezia eichiar îl simţi la propriu. Aici, ori de ce fel arfi ea, euforia păleşte şi devine argintiu-sticloasă „în ploaia rece’’. Spaţiul vast,întinderile nemărginite, aspre, îngheţate,împietrite stau inexorabil sub semnulmitologiei nordice sau scandinave.Categoriea spaţiului (fizic) nu poate existafără acest tip de credinţe, care acceptă, cubărbăţie şi curaj (aşa cum face şi autoarea)adevărul, aşa cum este el transmis şiperceput de muritori. ,,Tu eşti în mine/ şimă îmbrac în tine’’ aminteşte oarecum derugăciunea Crezul, doar că în acest caz,zeul Odin sau Woden în varianta anglo-saxonă, corespondentul lui Zeus, estestăpânul cerului şi al pământului, „pleoapa”echivalentul ochiului atoatevăzător. Odineste zeul morţii (chiar şi al celei fizice),care miroase ameţitor „a migdale amare/şi a zăpezi nespus de adânci şi stătute’’,este moartea care stă ,,între mine şi zeu’’,este zeul vegetalului pur din care nenaştem ,,Poate este timpul să ştergem/

culorile drăgălase/ diminutivele/ săcreştem din nou din pământ/ încropindu-ne biografii imaculate/ fără zâmbetulstandard arborat în locurile publice/ să nenaştem prozaic din pântec/ alcătuirefragilă/ sprijinind tristeţi colosale’’ şi carestăpâneşte ,,zbaterea ploii/ şitransparenţa ceroasă/ … / limba materieivegetale’’, este zeul abisurilor şi alprimăverilor colorate de un anonim ,,pânăla spasmul/ la febra împerecherii brutale’’,sau zeul vegetalului în care intrăm prinmoarte ,,tu schimbă-ţi carnea cu mine/într-o zi/ îmi va creşte trifoi/ din podulpalmelor’’, este zeul războiului, uneori alneputinţei exprimate prin furie ,,mâna luia cântărit timpul/ ce linişte zvâcnind aspart bolta cerului/ limpezindu-mă deasprime/ râzând răguşit/ sub încheieturamâinii lui -/ pulsul/ căuta absolutulbastioanelor/ până la naştere/ despicândsimetria singurătăţii’’. Este zeulsingurătăţii care ,,se aşează la o masă demarmură/umflându-se/ luând totul înstăpânire’’. Este zeul înţelepciuniiuniversale, al arborelui înţelepciunii, alcunoaşterii şi al iniţierii, al raţiunii, careconsideră că ,,uneori viaţa este

Muguraş MariaPETRESCU

Dorina BrânduşaLandén - Nud încrustatîntr-un bloc de gheaţă

insuficientă’’. Odin este zeul rătăcitor,care trăieşte sub semnul inspiraţieipoetice. De aici analiza detaşată şi rece,însingurată şi precisă, tăioasă şi durexprimată poetic, asemenea tăieturiiprecise făcute ca de un chirurg. DorinaBrânduşa Landén, un Iona nordic (înlatineşte Ionas înseamnă porumbel)încearcă să-şi găsească răspunsuri laîntrebari majore. Dacă încercarea eiexprimată printr-o întrebare retorică,,cine mă strigă/ şi mai adânc coboară înmoarte/ o cercetează cu de-amănuntul /înlăuntrul şi în afara/ propriei meleepiderme uzate’’ este lipsită de supunere,răzvrătită, atunci ea nu numai că va fiînghiţită de peştele cel mare (balena albă„o burtă de animal exotic’’), ci s-ar puteasă moară odată cu el (peştele), sau cu ea(balena). Doar că poeta nu va fi înghiţităde balena albă, ci va rămâne într-un blocde gheaţă, încastrată pe vecie în poziţiefetală, trăind în locuri unde nu estecunoscută de nimeni.

Zilele şi nopţile, timpul în general,capătă întinderi mult mai mari decât ceeace percepem noi în spaţiul sud-european,o altă dimensiune mai largă, mai mare, denecuprins, nelimitată, dar supusă peceteisingurătăţii. În mod paradoxal, ceea ce artrebui să devină libertate absolută estesupus apăsării. De aici şi profunzimeanostalgiei, sentiment care ,,nu se poateverifica matematic/ tinereţea se consumape neştiute /se contracta scăpărând despaimă şi efort/ …/ mestecând în tăcerelucrurile inutile’’. Acţiunea verbală înpoezia Dorinei Brânduşa Landén este unade propulsare într-un timp şi într-unspaţiu de viitor în trecut ,,voi fi o aripă defluture/ pulbere contemplând/ creştereaierburilor/ transparenţa ascunsă/ ochiuluişi auzului// eu voi fi/ lotus/ în ceasul cândse însămânţează/ pământul/ grâul rodind

/ fără de mine.” Timpul Dorinei BrânduşaLandén nu doar se dilată acolo, ci seîntinde la nesfârşit. El pleacă dintr-odescriere peisagistic impresionistă,,aproape de golf/ dar foarte departe/ nicinu mai văd marea/ o mână albă de sare/ridicată spre cer’’. Această pictură se vedeprintr-o fereastră ,,udă de ploaie’’ careconstituie rama tabloului, atmosfera luide singurătate apăsătoare căpătândconturul (rămânem tot în stilulimpresionismului) unei forme aparte,gigantice, groteşti, hâde, exprimândmoartea într-o altfel de formă fizică ,,mi-am văzut mâna stângă nespus de mare/ …/ tu schimbă-ţi carnea cu mine’’. Si dinnou ajungem la o senzaţie fizică de frig,transmisă de tablou ,,decembrie stă lapândă /adânc îngropat în inima mea / … /decembrie m-a aruncat pe fereastră /încrusta de frig.’’ De aici raportul ei / alomului cu ,,moartea neînsorită’’.

Titlurile poeziilor din Vânzătorul deimagini anunţă definiţia ce urmează săfie dată în poezie, în timp ce în volumulLa nord de sufletele voastre definiţiile numai există, poeziile fiind doarconsecinţele titlurilor. De exemplu:Planeta - ,,se adună planetele la primelesemne/ aproape mi-e frică’’, sauBiografie - ,,Biografia mea e desăvârşită/… / în împărăţia regilor şi nebunilor/noapte după noapte joc șah/ cu bizarechipuri de os/ încă umed’’, sau Tulburare- ,,Pasărea aceea mare grăbind spremiazănoapte/ … / ce devorantă furiemuşcând aerul întunecat cu zăpada/ o-nvăluie îmbrăţişarea pământului/ uşortulburată/ carne care ninge/ pieleaplanetei umflată’’, sau Zbor - ,,zborul/aceasta posibilitate/ pe lângă care amtrecut/ cu mult înainte de a înţelege/ căvoi muri singură/ cu globurile ochilor/foarte albe’’. Revenind, putem afirma că



asemenea poeziilor în sine şi titlurile lorsunt definitorii, explicaţiile nefiind din celesimpliste, şcolăreşti, ci profunde şinemărginite, asemenea spaţiului geograficîn care locuieşte acum Dorina BrânduşaLandén. Deci lucrurile sunt, dezvoltându-se în enunţul poeziei foarte simple: titlulanunţă subiectul, iar poezia este enunţiativă,metafora enunţului anunţat în titlumaterializându-se corolar în poezie. Tonulacesta este definitoriu, de tristeţe, deînsingurare şi de risipire în vastul spaţiunordic. Cum ar putea fi altfel pentrucineva care vine din însoritul sud europeanşi trăieşte în ţările nordice? Datorităspaţiului geografic, sentimentul de vină sepropulsează într-o altă dimensiune ,,suntvinovat/ am ucis jucăria mecanică/ eraceva artificial/ nesemănând cu nimic/ euaveam s-o uit/ şi ea avea să mă uite//singura taină rămâne-va/ mâna mea carese făcuse curată// mi-a fost teamă/ de laînceput până la sfârşit/ voi ucide şi voi fiucisă foate blând/ poate cu sticla pisată/acolo unde somnul/ e dulce şi adânc’’. Înaxa aceasta imaginară, orizontala(întinderile geografice imense) „în jurulnostru/ se aude pustietatea’’ se intersecteazăcu verticala ,,atât de înaltă/ încât poţivedea prin ea’’, ca un crez, cuvintele, cepar a fi desenate în gravuri populate cupersonajele lui Salvador Dali. Ţâşnind ca oşuviţă de sârmă, ,,cuvintele/ stivuite canişte lemne ude/ şi ochiul păsării mute/gravat cu metal şi motoare/ vietatefragilă/ veghind sub chircitele steleneutre/ în voia unui cer sângeriu/ precumo ceaşcă de ceai prăbuşindu-se’’.

Poeziile Dorinei Brânduşa Landéntrimit şi amintesc de vremurile deînceput când ,,într-o după-amiază deduminică/ acolo unde nimeni nu vine dinurmă/ şi umbra se amestecă înainte/ casoarele să fi străbătut cerul/ au fost doar

preliminariile’’ sunt bântuite desinguratate. Ele sunt ca nişte fotografiisepia dintr-un album. Le citeşti / te uiţi laele şi fiecare poezie / fotografie îţisugerează altceva. Ele alunecă uşor înmetafora de la timpul verbal prezent,într-un prezent ancestral, cu valoareaxiomatică, de la raportul cu Dumnezeu,pe de o parte, la raportul femeie / bărbatpe de altă parte, către femeia creatoare,poeta ajungând în final la poezia dedragoste unde, desigur, registrul seschimbă în totalitate, atingând, chiar lapropriu, cote de senzualitate nebănuită -Sărut ,,spada spintecând/ membrana/dintre acest trup fără întoarcere/ şisărutul tău care mă acoperă/ cu desenesimetrice/ precum ţărâna faraonilor/ înpântecul pramidelor// amândoi ştim/spaima/ precum seva întunecată acărnii/ pe care o beau taurii/ picătură cupicătură/ şi patima/ pe care numaifiarele o înţeleg/ cu venele lor de vioară/străpunsă de vânt’’. Ele se desfăşoarăîntr-un decor arid, uscat, dominat numaide generaţia pietrei ca punct dereferinţă, de mare, ca o casă pustie.

Mergând pe ideea de auto-definire,„sunt pantera/ ghepardul/ îmbătat dearoma/ sângelui plâns în deşert/ suntgazela devorată de zei/ pe acoperişulcerului/ sunt regina războaielorpierdute.// Priviţi!/ Mă sprijin pemarginea eternităţii’’, căutând să-şi deaun răspuns la întrebarea simplă şi firească,,şi noi unde suntem/ în cele din urmă?’’,poeta încearcă din ce în ce mai mult să seexplice vis-à-vis de ,,adevărata greutate/vestitoare/ a unei libertăţi provizorii’’ încontextul obârşiei ei. Teoriile abordatesunt diverse. De exemplu teoria cercurilorconcentrice, o ,,geometrie interioară/ măcircumscrie într-un cerc/ … / singurătateatrupului meu/ … / prefigurătoare a morţii

şi neantului/ SOLEDAD’’, care-i preiauimaginea mărind-o din ce în ce mai mult,acel coşmar în care poeta se simte prinsă,fără şansă de scăpare, raportul fiind unulclar: ea vs moartea ,,singură noaptea aud/respiraţia propriei spaime/ de a fi maipuţin liberă/ mai mult înlăuntrul acestuicoşmar/ … /ah, doamnă/ nu mai existărefugiu/ numai eu şi tu/ dincolo deposibilitatea de fugă’’. Persiflarea morţiiface ca ea să devină ,,doctorul roşu’’, iardricul este acea limuzină ,,ce poartătrupul/ prea devreme argila si ceara’’.Aceasta este, ca o concluzie, imagineaomului modern. Rămân şi mai plăcutimpresionată la lectura poeziei Maraton,care mă duce cu gândul la Cezar Ivănescu;aceeaşi spaimă nesubstanţială, dar carecuprinde sufletul şi fiinţa cu perfidie,,spaima de a găsi înlăuntrul tău spaţiialbe/ nesubstanţializate adică/ a sositclipa adevărului fără nici un preambul’’,paradoxuri (de genul celui imaginat deCezar Ivănescu ,,! Nu-şi uită carnea tiparulei ciudat’’ - Rod), ,,moartea este aproape/viitorul este împărăţia ei’’, tonul aspru şiironic ce o abordează cu familiaritate, cuacelaşi roşu sângeriu şi gâlgâitor, care dinneant naşte spuma sângelui „supt odatăcu sămânţa morţii’’, umilind carnea,,leoarcă de sudoare/ în mijloculmormanelor de citostatice/ întrebări alemoralei creştine/ ce mai faceţi/ cum sesimte bătrâna doamnă/ eu am văzut-oagăţându-se cu unghiile/ dar tot tristăera/ aproape transparentă/ culoareacăpşunei şi spiralele ei/ nu-i decât pânda/aproape a noastră/ umilinţă a cărnii’’,jocurile de imagini reflectate în oglinzileparalele, ce multiplică universul /universurile la nesfârşit, în mijlocul cărorasuntem noi toţi „fantome multiplicate /între sunt şi am fost/ nesfârşitul izvor alchinului/ plumb topit este locul

solitudinii/ maraton al bolnavilorincurabili’’, ea, moartea însăşi, cu ,,buzestacojii’’, trezindu-se în zorii zilei ftizică,scuipând ,,visele carbonizate de pestenoapte’’. ,,Moartea/ articulându-minumele/ cu tandreţe nătângă’’.

Lumea Dorinei Brânduşa Landén esteabstractă, oamenii ei sunt asemenealiterelor alfabetului sau asemenea,,figurilor de şah pe o masă de jad’’, fărăputinţă de control a existenţei lor, sau amişcărilor pe care ar vrea sau ar putea săle facă. Mişcările sunt impuse, dictate deundeva din noapte, piesele de şah fiinddoar simple figuri ce se proiectează întaină într-un univers miniatural o ,,scoicăînlăuntrul căreia zaci tu’’. Universul dinscoică, închis, mic, fără perspectivă şilumină este poate cel al peşterii luiPlaton, la fel limitată, în care doarvânzătorul de imagini, cu imaginaţia luidin ,,cristalul de stâncă’’ are controlul,pentru că el este o plăsmuire reală, darfără de trup, care se naşte din aburi,domnind peste o lume aparentă,existentă în prezent şi populată cujaguari solitari sau într-un viitor trecutpopulat de tainicii traficanţi de cuneiforme.Ciudat, mai încolo se adevereşte că lumeaaceasta este ca un oraş într-un suflet.Oraşul este perfect construit, asemeneastructurii chimice organice a unui cristalde sare, în ea înfloresc trandafiri, eapredispune la imaginaţie, este un întregpeisaj. Aceasta este lumea poetică aDorinei Brânduşa Landén, în care norduleste blestemat, apa este amară, crezuleste întruchipat în totem, zeii abundă,,,aerul/ este mai greu decât/ forma depasăre/ pe retină’’. Aceasta este lumeaoniricului în care însăşi poeta visează că-şiaminteşte de un somn din viitor când eaera fluidă şi se iubea cu o groapă de lei. Înproiecţia viitoare a timpului trecut din vis,



se făcea că ea se afla într-un oraş, pe ostradă pustie, în care ,,visele semetamorfozează în bătrâne reverenţe/… /cu ochii şlefuiţi în faţete/ în toatădesăvârşirea unui peisaj abstract.’’Lumea aceasta este legată de lumea pecare noi o percepem prin omul de lângănoi. Lumea aceasta bântuită de mituri şitaine, aduce la lumină realiăţti sigure(?!) ,,roca răbdătoare’’, aerul caremiroase a praf, deşeurile industriale,vrăbiuţele zgribulite, continentele înderivă, disperările controlate,foametea, ,,lanuri de ovăz cu spiculmoale’’, teama zilei de mâine, cimentulfierbinte, frumuseţea şi murdăriaoraşelor. Aceasta este lumea în careoamenii voit vor răni, dezmierdândbuzele ,,cu o urmă de sânge’’. Lumeaaceasta cu mii de chipuri, este născutădin repaosul somnului, adică din,,nucleul propriei morţi/ din care nicisoarele de la miezul nopţii/ nu-l maitrezeşte’’, neavând cum să lupteîmpotriva întunericului după careomenirea a fost creată, ea fiind însetatăpermanent de repaos ,,dormi suflet almeu/ în tăcerea cea mare a oceanului/închide-ţi cei o mie de ochi/ spală-ţicele o mie de feţe/ retrage-ţi în adâncneodihna cuvintelor/ înfăşoară-ţiarmura în jurul oaselor lui/ sau a uneiiluzii’’. Există aici o disperare. Punctulde pornire în această teorie a genezeieste inversat, adică de la moarte laviaţă. Elementele biblice sunt brodatepe o pânză modernă, subliniind raportuldintre lumina divinităţii, pe de o parte şifragilitatea omului, pe de altă parte ,,n-am cum să-i spăl picioarele/ să-ilimpezesc văzul/ adâncul şi înălţimea –ce echilibru fragil!’’

În jocul de-a hai-ku, unele poezii cumar fi Strada, dacă ar fi mai scurte, ar

putea fi considerate astfel ,,greutateaploii/ căutând lângă mine/ celălalt trup/lesne de descifrat’’ sau ,,pielemartirizată/ strada/ interpusul între/frenezia faptului divers/ şi lamascutului’’, sau Despre femeie, ,,înadâncul ei/ moartea se agăţa/ precumiedera’’, sau Somn ,,a te supune/somnului/ precum/ o piatră tulburând/forma unei meduze’’, Dorina BrânduşaLandén este vânzătorul de imagini saunumărătorul de vise, care va încerca săconvertească durerile, căutând un altfelde vizibil pe care nimeni să nu-lrevendice, dar care să poată fi integratoriunde. Pornind de la un peisaj în caretimpul a întârziat, mergând spre unsfârşit de zile, străbătând cimitiruliernilor polare, intuind umbra lupiloralbi, a dimineţilor pline de ploaie, auriulverii, culorile calde ale anotimpurilor,dar fiind ,,născute statui din rugina/corăbiilor cu naufragiaţi/ într-oeternitate mizerabilă’’, încercând prin,,voluptatea tăcerii/ să ne modelămdestinul nostru de ceară’’, „putrezindpe buze roşii hulpave’’ până să ajungemsă ne transformăm ,,în marioneteipotecate pe viaţă’’, Dorina BrânduşaLandén ne propune întoarcerea la Olume nouă, care să pornească de la ora,,Zero/ acestui ceas prevestitor demoarte/ ora când chipurile noastre seschimbă/ declinându-şi apartenenţa lapământul/ dulce amar pe care părinţii/încă în carne şi oase/ îl sapă cu mâinilegoale/ continuă să trăiască/ sau leretează şi mor.’’

..........Dorina Brânduşa Landén- Vânzătorul de imagini, (Editura

Călăuza v.b., 2010, 87 pp.) - La nord de sufletele voastre,

(Editura Călăuza v.b., 2011, 65 pp.)

Cătălina GRIGORE

conversaţie

îngerul m-a întrebat

din spatele oblonului de staniol

cum îmi mai merge

cum de continui să scriu poeme

despletite

pentru că gândesc m-am străduit să-i

răspund

în speranţa că uitându-mi ideile

mă voi scuti de suferinţă

ştii şi tu cum e să te opreşti din plutit

pentru a cădea liniştit de pe pleoapa

aerului

în haznaua cu melancolie

într-o zi te voi lua să zburăm cu aripile

băgate în buzunar

îmi zise

într-o zi te voi aştepta cu doliu la poarta

inimii mele

i-am spus

despre o apariţie

atâţia ani de aşteptare şi acum umbra

se află

în casa mea

în camera mea translucidă

de la fereastră i-am mirosit paşii

scurgându-se pe trotuar

o lovitură în uşă

încă una mult mai apăsată

genunchii degetelor sărutând metalul

şi eu deschizându-mi sufletul

de când te aştept!

învârt cheia în broască

şi o arunc

nu trebuie să ne deranjeze nici măcar

praful

trag jaluzele aduc două pahare cu linişte

pe al meu îl beau imediat cu sentimentul

ăla că

în sfârşit umbra se află

în casa mea

în camera mea translucidă

abia mai târziu observ că îmi seamănă

leit

aşa cum stă pe fotoliu în întuneric

că are ochii mei nasul meu melancolia

mea penibilă

trebuie să fii fost 4 după amiaza

când a dat să plece

poezie


plimbare prin labirint

visez ploaia în acest deşert planificatsimt că doar aicisunt ca în uterul tuturor mamelor

mă iau de mânăo să mergem împreună printre coastele

pământuluiîmi arăt dintr-o mişcare totul pe dreapta aveam începutul lumii iată-l şi pe dumnezeu cu cele 99 de feţe

ale luidacă priveşti după colţ o să îl vezi pe

străbuniculcopilărind în tundrăse aude un cutremur în sala oglinzilor nu te mişca acum te rogs-ar putea să se prăbuşească dedaldacă-i priveşti frica în ochişi-atunci o să întinerim printre cactuşifără să vrem

scrisoare

scumpul meu tată, scumpa mea mamă...

am să mă bat în duel în zorii zilei şi fiindcă se poate întâmpla să mă

împuşce greu să scriu asta acum aici e noaptetârziu de totse aude un croncănit o smuciturăcând o să aud foc o să ridic braţulşi o să tragla douăzeci de paşi mă aştept cu un alt

chipeu cea de azi fată-n faţă cu eu cea de

mâineşi întunericul dezgheţându-se ca o

infecţie binevenităcând o să aud foc o să ridic braţulsă nu se spargă oglinda din pricina astavedeţi voi sunt un pic neliniştităsă nu ne scoatem ochii cu cioburiînainte de termen

o să vă scriu şi mâinedeşi e posibil să prind miros de hoit şi

de vomădar nu vă faceţi grijio să ridic braţul când o să aud foc

vis anonim

plonjez în timp cu mâinile legate la spatepisica îşi freacă torsul de timpanul meuscoate un sunet abia pipăibil curând se va sparge între două valuri

prinse anapodanimic nu mai e pus muchie pe muchieşi asta îmi dă o mare speranţă că mâine

s-ar putea să leşindupă două ore mă voi trezi proaspătăcu mintea albă mai ceva ca o rufă

apretată

sigur că am o grămadă de speranţe cum ar fi

să nu ajung peste 15 ani ca mamasă nu am un copil ca mine sau mai binesă nu am niciun copilsă nu fac de mâncare să nu îngrijesc

nicio rudă sănu muncesc să scriu încă poezie să fiucitită răscititădar parcă mă şi văd ridată rujată rimelatăieşind din timp cu mâinile crucedeasupra pieptului


note de călătorienote de lectură

Regretatul critic literar Marin Mincuafirma cu deplină îndreptăţire:„Mărăşanu are proprietatea sa literară,care se leagă de toposul acvatic, pe carenumai el a ştiut să-l individualizeze şi să-ltransfere în textul poetic.” Masiveleantologii LEVIAThANul (editura „Grai şiSuflet – Cultura Naţională” Bucureşti,2004) şi FIARA IMPARĂ (Ed. TipoMoldova,Iaşi, 2011 - colecţia Opera omnia –poezie contemporană) stau mărturie.

Am analizat spaţiul acvatic la poetulNicolae Grigore Mărăşanu (născut la 6decembrie 1937, în comuna Măraşu,casa natală fiind demolată în timpullucrărilor de desecare din Insula Mare aBrăilei) cu exemplificări din primaantologie, urmând caracteristicilematricei stilistice blagiene, adaptată laspaţiul dunărean (fluviu, Insula Mare aBrăilei şi Delta).

Orizontul spaţial inconştient alteritoriului menţionat mi se pare a fiunul vegetal-labirintic, străjuit de sălcii,trestii, plauri şi ostroave.

Spaţiul acvatic reiterează mitul eterneireîntoarceri, perpetuarea ciclului vieţii şimorţii, trimiţându-ne la momentulgenezei. Feeria peisajului, jocul deumbre şi lumini, reflexiile în oglinda apei,predispun la visare.

În spaţiul labirintic al deltei, timpul stă

pe loc sau curge fabulos, uneori orientatspre viitor, alteori spre trecutul amintirilor.

Sufletul poetului, identificat cu fluviul,se manifestă când liniştit, ca apelelimpezi, când tumultos, ca apele tulburi,revărsate.

Volumul pe care-l comentăm,TRIUMFUL INOCENŢEI (Ed. „Grai şi Suflet- Cultura Naţională”, Bucureşti, 2011),ediţie bilingvă, reprezintă şi el oantologie alcătuită ca o artă poetică.Traducerea inspirată în limba albanezăse datorează poetului albanez, licenţiatîn filosofie, Baki Ymeri.

Starea de graţie de la care porneştepoezia, este pentru Nicolae GrigoreMărăşanu, mirarea, privirea curată acopilului care are capacitatea de a seuimi în faţa spectacolului existenţei:„Inocenţă, / eu de mic încercând a-ţirosti numele/ te-am numit Poezie;”(Triumful inocenţei)

Lucian GRUIA

Nicolae GrigoreMărăşanu – ARTA

POETICĂ



Puritatea / neprinana şi uimirea /inocenţa sunt surori gemene care,susţin, ca spiralele de ADN, viaţa lirică:„În flăcări arde inocenţa / iar sora ei de-alături / neprihana / îi pune trepiedul lapicioare / să-i sprijine căderea-nmistuire // Astfel cum stau / tăcute şirănite / una de spini / cealaltă de iubire/ declin / divina / danie / a lumii”(Gemenele)

Când gemenele îşi dau mâna, harulcoboară asupra poetului, transfigurându-l într-un preot al cuvântului ce oficiază întemplul Poeziei: „Tărâm al inocenţelor /pe care o iubire reconstituie temple / şiunde piatra, / mirarea apei, / şi sunetulrazei / reconstituie celălalt trup al meu -/ (...) / tu, / care atâtea izbânzi mi-aidăruit / şi nu mi-ai cerut nimic înschimb, / decât puţină contemplaţie.”(Puţină contemplaţie)

Şi iată cum descrie Nicolae GrigoreMărăşanu, actul creaţiei sale lirice: „Alegcuvintele după virtuţi/ şi zidesc în idee//parcă aş împleti cu mâinile funii de aur/un prunc parc-aş lua în palme/ şideasupra capului îl ridic/ să-l arăt iubiriice abia l-a născut// într-atât/ Adoratăeşti inimii, Poezie!” (Templul)

Poezia lui Mărăşanu, închinată iubiriide semeni, dobândeşte un caractersacru. Ştefania Mincu menţionează: „LaMărăşanu, reprezentările poetice suntreal mitologice – dacă se poate spuneaşa; sunt cum le va numi poetul însuşi,mai târziu, cu un termen inspirat, niştemito-semne; pe scurt sunt sacro-profane, nu fac parte dintr-un sistemsimbolic, nu întruchipează semnificaţiidincolo de ele, ci se autoreprezintă întimp ce, realmente, sunt, printr-ojoncţiune totală, între planul ontologic şi

cel al semnului.” Poemul Bătrânul pescar şi anghila

este chiar intitulat mitosemn. Poeziareprezintă o alegorie a vieţii şi morţii încare perpetuarea speciei esteexemplificată prin uriaşul efort alanghilelor care în fiecare an se adună înacelaşi loc: „de şapte zile bătrânul / ţinemoartea de zgardă şi nu poate muri. /(...) / Şi numa´ ce i se arată din noapte /unduitorul dans al anghilei / printreierburi traversând uscaturi / zvâcnindpeste zăgazurile fluviului / să depunăouă de smirnă spre Simplegade.” Şi iatămitosemnul: „noaptea, / dacă aşeziurechea pe pieptul de mal, / auzimugetul Sargasselor”.

Iată şi alte imagini hierofanice:„lebădă care îşi spală aripile în soare”(în mitologia greacă Leda a fostfecundată de eus metamorfozat într-oploaie de aur); „catargele se înfigeau înnori” (un fel de axis mundi); „o moarteîngenunchiată de un surâs” (acceptareaînţeleaptă depăşeşte grozăviainevitabilului) etc. Mitosemnuldezvăluie, pornind de la concret, o altărealitate, transcendentă. Se petrececeva asemănător cu dezvăluirea fiinţeila Heidegger, cu ieşirea ei dinascundere. Pentru filosoful german,când locuirea devine autentică, adicăomul se pune pe sine în acord cu fapulde a fi armonios în lume, fiinţa apare înopera artistică sub semnul frumuseţii,adevărului şi libertăţii, eternizânddemersul poetului.

Aceasta este şi dorinţa lui NicoaleGrigore Mărăşanu: „O dorinţă maiam -// ascunde-i morţii/ flamuraacestui poem,/ să lumineze” (Odorinţă mai am).

note de lectură

Poetul pictează poveşti

Pentru Liviu Vişan, starea poetică nuţine decât de vocaţie, înfruntând,iubindu-le, zidurile unei adânci închisoriinvocate. Acest mult aşteptat volum,Închisoarea de maximă alcoolemie(Editura Detectiv Literar, Bucureşti,2012), propune concurarea înalteloridealuri estetice. Bineînţeles, dacăaprofundăm una dintre sintagmele deînceput ale autorului, Cerul se vede ca oprăpastie, vor rezulta asumări ce neîndreaptă către de mult clasicizatul pasajnietzschean, Când te uiţi adânc în abis,se va uita şi el în tine. Această recluziunepune în contact cu Absolutul, în acelaşitimp apropiat şi impenetrabil. Ca oprofesiune de credinţă lirică, sunteminiţiaţi în tainele unei pasiunimistuitoare. Treptat, adevărurilerevelate acaparează: La început credeamcă-i doar o joacă/ de îngeri îmbătaţi cupraf de lună,/ dar când părea că totul osă treacă/ patima devenea tot mainebună. (Povestea amantei mele).Şarada condamnării poetice ţine decaracterul definitiv al aventurii: O ducacasă noapte când se-mbată,/ cândpielea trupului e ca hârtia/ şi n-o voipărăsi, cred, niciodată,/ amanta vieţiimele: poezia. (Povestea amantei mele).Liviu Vişan alege ca model pentruilustrarea traiului întru lirism peenigmaticul creator romantic francez,

Gérard de Nerval, cel scos din colbulistoriei şi apreciat la justa valoare despiritul hiperimaginativ şi percutant alsuprarealismului. Poemul închinatpărintelui Fiicelor focului poate fiîncadrat în apropierea tributului adus deEmil Botta, în volumul Pe-o gură de rai,memoriei marelui fantast. Vorbim,desigur, de vibrantele versuri din Gérardde Nerval. Ca un vis surprins într-ofotografie sepia, tragicul sfârşit nemarchează şi acum: Pe strada vechiulfelinar/ s-au fost oprit Gérard Nerval/ şiatârna de un grilaj/ într-un uşor şi tristtangaj.// Avea un sfanţ în buzunar/ şi-ungând să fugă spre Fanar/ pe când cudeşte degerate/ şi-a scris biletul: Curaj,frate! (Balada lui Gérard de Nerval).Parcă paşim, înfioraţi, pe Rue de laVieille-Lanterne, spaţiu crepuscular, detrecere spre un Levant încărcat cumisterioase arome duse. Invocareavinului ia dimensiuni villoneşti. Ritmulsângelui viei stârneşte o adevăratăcavalcadă a versurilor inspirate.Ascensiunea, în fond scopul subtilului jocal poeţilor, se face prin escamotarealestului teluric. Şi cu ajutorul fluiduluicreator: Doar halebardele din vin/ îmitaie gâtul fără chin,/ mai iute ca oghilotină/ cu lama unsă de lumină.// Îmiiau în braţe căpăţâna/ albă şi mare, cume luna/ cu ochii afundaţi cât pruna/ şi-oport sub braţul stâng, la cer,/ ca pe uncoif de cavaler/ din care-am scuturatţărâna. (Decapitare). Aceste versuridesfăşoară miraje acaparante, urme prinmişcătoarele nisipuri bătute de astrultalentului incandescent. Poetul picteazăpoveşti. Orientări cromatice înspreOrientul contemplat cu fineţea uneimelancolice clătinări de aripă: Un pictor

Cărţi prezentate de

Octavian MIHALCEA


note de lectură


neştiut şi încă tânăr/ avea o pânză sul peal său umăr/ precum cămila-n drumulspre Sumer/ purta în ochi un petic vag decer.// În urma lui ecoul unui cântec/ducea culori de curcubeu în pântec/ şi opoveste tristă despre mila/ de-a răsplătiîn plin deşert cămila. (Misterul). Aşa cumne-a obişnuit în remarcabilul volumLicenţioase, Liviu Vişan păstrează şi înacest nou volum deja caracteristicapecete ludică, deschizătoare de noiuniversuri metaforizate. Ironice conflicteanimă acest univers poetic greuprevizibil. Cuvintele poartă misiuniinedite: Se-auzea prin cercevele/ uncolind cântat de Hruşcă./ pluşul de pecanapele/ mirosea a praf de puşcă.//Luptătoru’avea-n porthartă/ şi vă rog săţineţi minte,/ ordin: artă pentru artă/ şinu dinte pentru dinte. (Istorioară derezbel). Erosul, caracterizat totuşi depuritate, se întâmplă într-un banal trende noapte de pe vremea odioaseidictaturi. E o noapte a revelaţieisenzuale, cu intensitate numai aparentmomentană: Călătoream cu-n tren denoapte iarna,/ de mine se-ncălzea onavetistă,/ c-o mână-mi descheia încetvestonul/ la nasturii cu stemă comunistă.(Tren de noapte). Ca o iniţiere înnepătrunsul tainei întâlnirilor ce temarchează, totul apare firesc, stabilit deo superioară forţă benevolentă: Măîntorceam ca dintr-o dezertare,/ fusesemdupă un cazan de ţuică,/ nu măgândeam să legăn pe picioare/ aromaunui trup de nevăstuică//Şi în balansultrenului de noapte,/ la un macaz i-amlunecat sub crupă/ că n-am să uitnicicând călătoria/ pe când eramlocotenent la trupă. (Tren de noapte).Transfigurările ludice sunt pictate

afectuos. Unii prieteni ai poetului, artiştişi ei, se regăsesc în ingenioase poeme cuadresă. Este aşezat un fald transparentpeste cele mai mici detalii ale realităţii:Viaţa e atât de amplă/ par examplă/viaţa noastră/ nici anostă şi nici vastă.//Prinsă-n pânzele de in/ viaţa este unsuspin/ şi bogată şi datoare/ tuburilor deculoare. (Poem despre viaţa pictoruluiIvan Turbincă Ivanov). De un elogiu crudse bucură levantinul teritoriu livresc.Detalii subtile din lumea paginilorinspirate marşează prin faţa noastră înspiritul artei pentru artă, atât de stingherîn actualele circumstanţe desacralizate:Papirusuri şi vechi tăbliţe, pergamente/şi, din cerneluri, broderii, letrine/ şi texte-n care literele-absente/ au preacurvit seaflă-n cap la tine./ Un crivăţ, poate, să lerăsfoiască,/ deştiul de iască, alb, deconţopist/ ce nu vrea niciodată săgăsească/ plumbul tiparniţei atât detrist,/ dezamorsat în necitite file,/ dar cuefect omorâtor, Emile! (Portret debibliotecar). Dansuri rituale, pirueteaeriene decupate parcă din universulplastic al lui Marc Chagall, brodeazădelicat poetica lui Liviu Vişan. Aici,muzele au un loc privilegiat. Binecamuflate procesiuni misteriosofice sedesfăşoară odată cu trecerea fiecăruipoem. Repetând un posibil model al luiHefaistos, ajungem, poate himeric, înjosul Dunării, lângă acei cai ce odatăpăşteau de-a dreptul pe pajiştile celeste:O potcoavă arde-n jarul/ ce mocneşte-nrăsărituri/ pe când beat şi trist fierarul/bate vorbele în nituri/ pe imensa nopţiigură/ ca vizera de armură/ prin careclipesc vicleni/ cavaleri danubieni.(Povestea fierarului de cuvinte). Ironiaeste adânc împletită cu elemente adânc

spiritualizate, trepte urcate spre cerulDumnezeirii. Aflat în zodia evadării,poetul mărturiseşte că Se-ntâmplă săvisez că-n frunte/ îmi creşte cornul dehârtie/ răzbind prin gratiile frânte/ pe unpervaz de puşcărie.// Falus de vis şipoezie/ e cornu-acesta de hârtie!(Scrisoare din Închisoarea de maximăalcoolemie). Încă mai sunt cântatesăgeţile ce nu ucid. Acest volumcuprinde şi o falie poetică exprimată într-o inedită cheie destins-hermetică. Cifrulpoate fi dezlegat numai cu mângâierisubtile, oaspeţi fiind la acest regal înacelaşi timp candid şi dureros. Culoareaversului se dilată, obscurizată: Într-unhan ca un năvod/ stă poetul octopod/ capăianjenul în pod/ pe ochiuri ce nu sevăd// Şi cântă la un pian/ cu opt mâinide filigran/ versuri de Barbilian/ de cadţurţuri din tavan (Cină la Uvedenrode cumeniuri reci şi crude nu cu melci ori cuGertrude nici cu oaspeţi sau cu rude).Licorile bahice, omniprezente în volum,au rol incantatoriu. Oficiant al vechiuluirit liric, Liviu Vişan alchimizează stărifluide, ajungând la sublimări sclipitoarepurtate mereu în sânge de cei caretrăiesc poezeşte. De un poem special sebucură Mircea Brăiliţa, alt împătimit aloniricelor decantări literare. O sfioasărază de lumină însoţeşte acesteinubliabile neiges d’antan: Semiprofilultânăr pătimeşte/ mai alb decât luminace-l hrăneşte/ nu dintr-un foc ce umblăprin hârtii/ ci chiar din poezii arse devii.// Parcă recită fără să vorbească/acele poezii cu trup de iască/ ce în almarilor poeţi compendiu/ vor provoca unnemaistins incendiu. (Toast).ConstantinArdeleanu și Alex Ivanov sunt numai doidintre confrații cărora poetul le dedică

afectuoase poezii. Imaginile se fabricăîntr-un ritm delirant, demn de o artăcombinatorie superioară. Atmosfera edensă şi culorile, tari. E un maximalizantbazar al complexităţii: Vedenii despremirodenii/ concordii şi mizericordii/ şitranspiraţi beţivi piraţi/ beau în zadarlapte de var/ pentr-o postumă neagrăciumă/ şi cu-n picior de lemn fac semn/că nu sunt mateloţi, ci hoţi/ şi au cârlig înloc de mână/ pe cânepa de la parâmă/şi peste ochi petic de piele/ să ţină cursuldupă stele (Cântec marinăresc). Totuşi,cea mai puternică e ironia sorţii.Cuvintele nu sunt multe. Încă mai putemsă râdem, să ne amintim: Când l-au fostdus cu forţa la colhoz/ bunicul meu cântaLa vie en rose…(Inedit Piaf). Liviu Vişanparticipă la reînvierea stării de Levant.Uneori, năzdrăvană tablă de şahaplaudată de nimfe, alteori, marmurăamară, în sânge. Poemul dedicatmagistrului Şerban Foarţă îşi are locul înatmosfera eterată a rimelărilor. Acestemetafore ni se arată decernate la TârgulGaudeamus, carte de îmbătătură: Iatăsemiluna vidă/ furată de la coridă/ nu ecorn de vânătoare/ ci sugiuc debeutoare/ ca să suni după licoare!// S-oumpli cu vorba tristă/ dacă pleci la vreoconchistă/ la cocoane toledane/ făr’ deastfel de guidoane// să le scrii cu pene-gene/ dând atac la damigene/ cantilenemadrilene.// P.S. După ce-a fost tatuată/pielea poate fi păstrată/ semn de cartecatenată (Guidonul espagnol – cu cernelide protocol dar amicalmente gol).Umbrele grele pot fi pictate cu freneziaiubirii iar carnea grea a cuvintelor sepoate răsuci, îmbătată cu jarul marilorinsomnii creatoare. I-am pus poeziei peburtă/ inelele lui Saturn, spune Liviu



Vişan sub influenţa fascinaţiei diademelorde fum ale poeziei. Poeţii vor bea mereupoezie. Pleoapele vor pluti, lovite, sprepomul vieţii. Să gustăm din poezie,devorându-i potirele înlăcrimate!

Altarul idealului (Altari i idealit)

Poetul albanez din Kosova, MexhidMehmeti, resimte adierea vântuluicotropitor ce vesteşte o eră a suferinţei,sfâşierea lumii spiritului atât de multinvocată în vers. Interiorul este mereuvulnerabil, confruntat fiind cu eroziuneabătăilor inimii. Însă, volumul bilingvromâno – albanez Noapte lungă(Amanda Edit, Bucureşti, 2012)subliniază că nu au pierit muzele şiviziunile pe care acestea le generează,visuri cromatice din inefabila zonă ateritoriilor paradisiace. În versurisensibile sunt pictate poveşti dedragoste amintind voluptăţi primordiale.Asistăm la o binevenită evadare dinrealitate.

Asta pentru că ultragiantele zile cecurg implacabil, cu rezonanţe întunecategenerând angoasa, sunt şi ele oglinditeîn versurile lui Mexhid Mehmeti. Extazule alungat, pofta de somn şi de dragostefiind supusă clar-obscurului. Umbrele seapropie: Vai ce noapte lungă!/ O sută deani / Voi citi/ Cartea Infernului/ Carelasă/ Îndrumări mincinoase/ Despregăsirea Raiului.// Noapte lungă de o sutăde ani! (Noapte lungă). Veşnicareîntoarcere a călăreţilor apocalipseisapă linii bizare pe trupul vieţii. Ca omărturisire apodictică, poezia vizeazăabsolutul, punctul apropiat de nemurire:Dragii mei,/ De-aţi ştii voi/ Cât doarenespusul/ Ce se transformă/ În

poezie…(Cum se scrie poezia). Este vorbade profunde internalizări pe urmele uneienigme existenţiale de prim rang.

Venerarea altarului liric poate garantafiinţarea în veşnicie. Verticala rămâne unideal inalterabil, în pofida durerilorcopleşitoare. Persistă sentimentulinadecvării, greşită alcătuire a mersuluiprin lume. Pecetea răului esteomniprezentă: Totul doare/ Şi tedoboară./ Încă o urzică.// În pielestrăină/ Doar diavolul este liniştit. (Înpiele străină). Circumstanţele politico-sociale rezonează cu obscuritateagenerală. În acest mediu neprielnic, dinsufletul poetului izbucnesc înalte efluvii:În mine ceva se trezeşte,/ Ies rubaiate defoc,/ Zidul cetăţii se dărâmă/ Şi uncântec aprinde toate voluptăţile./Undeva în cer,/ Tobele păstrează focul însprânceană,/ Dorurile se-ncălzesc lasoare/ Precum în gerul din poveste./Firele de iarbă moartă,/ Sunetele inimii,/Din frumuseţea cântecului/ Se trezesc.(Trezirea cântecului).

Prin traducerea excelentă a poetuluiBaki Ymeri, Mexhid Mehmeti învăluiediscutabilele realităţi mundane cunimbul inefabilului, ca o forţăcompensatorie în absolut. Iubireatransfigurează lumescul într-o albastrăsculptură, totul pentru dobândireaechilibrului visat.

Instinctul scufundării

Volumul de versuri al lui VictorSterom, Destinul umbrei (Amanda Edit,Sinaia, 2012) aprofundează regimulnocturn, tuşele expresioniste intervenindpe fondul unor profunde meditaţii.Atingerile selenare veghează plonjarea în

vastele ape interioare. Vieţuirea înoglinzi se află, paradoxal, sub semnulludicului cu aspect terifiant: iată că ştimce suntem / un ciorchine de coşmare / odespletire de scunde. // dacă îmi trebuieo umbră / o iau cape o joacă / adegetelor noastre, (dacă îmi trebuie oumbră). Traseele acestor alunecoaseteritorii pot fi brăzdate cu abisuri, formeaprofundate ale perenului cinis et umbrasumus. Crepusculul invocă îndepărtareaspre cele mai fluide taine: lăuntrice apemă sorb/ în pâlcul de sunete/ bucurându-se că plec. (strâns ca un pumn). Ecourithanatice populează singurătateapoetului. Subtil, persistă ameninţareafantomaticelor destrămări. Situarea îninima atmosferei apăsătoare vine cuacea aură saturniană proprieestetizărilor lirice deznădăjduite. Tăcerilesunt greu suportabile în mediul apăsătoral unor cvasipermanente ploi sufleteşti.Este chemată, ca una dintre puţinelesoluţii salvatoare, perechea visată depoet, întru restabilirea echilibrului:aştept să vii nevăzută/ în odaia mea dincer/ cum vine lacrima-n fior.// cumtremurul razei/ în răsărit de lună/ şi-numbră tuturor (cum tremurul razei).Mesajul poetic este esenţializat.Formulări mazilesciene dau forţă acestorimagini înfiorate: cel ce te priveşteacum/ e urma sângelui meu/ şi norulultimei chemări, (cel ce te priveşteacum). în solitudine se pot regăsi şivechile instincte ale echilibrului, sub olună ninsă, din prea multă iubire. Dar,iluzia siguranţei va fi zguduită de gurileflămânde ale timpului putrezit.Eveniment fatal, îngroparea în labirintpoartă către inimă aerul fetid al fiinţăriipe limba şarpelui. Poetul pare a fi pe

malul unei posibile Insule a morţilor,poate asemănătore celei puse în operăde Arnold Böcklin. Veşnice căutări par afi inundate de întunericul brăzdat timidde lumină. Sunt ameninţate chiar şiodată constantele sacramentale. Frigulasaltează vasta filozofie a crucii.Temperate ecouri ale esteticiiexpresioniste se regăsesc în versurile luiVictor Sterom: acolo te voi căuta/ te voicuprinde/ în gândul meu despre moarte./ziua stă pe fruntea şarpelui/pe cornulmelcului/ căutăndu-şi umbra printrestele, (dar sunt puţin câte puţin).Călătoriile se apropie de evaziuneaonirică. Oglinzile se scufundă în umbrelunare. În spiritul clopotarului Carhaixdin capodopera lui J.-K. Huysmans, LaBas, misterul pune în mişcare ecourileinteriorităţii: ţipătul păsărilor/ îl vădposesiv/ sub clopotele enigmatice/durerea arborilor/ smulşi de furtună/ îmitrece de tâmple în sus.// spuneam îngând/ că te pot visa în ceruri/ cape ostrigare din urmă. (spuneam în gând).Suntem în faţa unei experienţe lirice delimită. Patimi crepusculare incendiazăpământul şi cerul. Tainele mateineveghează durerosul proces almetamorfozelor: acum mă ascund înspatele tainei/ dincolo de ochii trufaşi/până când va ţine coşmarul./ carelucrează încet/ dislocând bucată cubucată/ fiinţa mea nobilă, (când însuşitimpul îmi este). O specială rafinatezzaau aceste versuri despre inimacuvintelor. Imaginea flagelării ia valoareaunei constante ontologice pentruimaginarul poetic ultragiat ce, prinsublimare, tinde către dezmărginire.Poezia lui Victor Sterom nu lasă locniciunei aluzii vernaculare, stările lirice



note de lectură

exprimate vizând zonele superioare alespiritului. Acuitatea şi profunzimea trăiriisunt incontestabile. Penetrantelemetafore întregesc un peisaj alcomplexităţii ca profesiune de credinţă:o agonie de care mă apropii/ cumsomnul de o floare/ când în oglinzi îmimoare visul./ cu paşi mărunţi încerc săfug/ cu timpul unui clopot spart/ înpalme./ şi iarăşi urlu-n aşteptarea/ celuicare nu mai soseşte/ informa mea degoluri în care sunt. (ca mii de faruri).Estetismul aduce aproape ochii uneisuperbe lumi de dincolo. Subtilitatea serostogoleşte odată cu umbra visului. Pepământ se aud, între cărţi şi tablouri,valurile întunecatei mări. Taină rostogolindsângele într-o spaţio-temporalitateabolită, totuşi cu apăsătoare nuanţenocturne. Frigul e resimţit în cele maiprofunde straturi ale fiinţei, alături dedureroase tăceri fluide. Mereu va existaun vultur ce sparge limitele şinecuprinderile, împreună cu inevitabileleesenţe flagelante: văzusem nevăzutul/ şiera timp să mai văd ceva/ din toatepărţile năvălind./ cele ce nu stau într-unloc/ şi în ceaţa lor celestă/ însângerându-mă. (deschizându-mi-se sub tălpi).Versurile lui Victor Sterom suntrezultatul puternicei atitudini reflexiveabordând şi aprofundând temeincandescente. O cromatică elocventăînsoţeşte aceste explorări ale abisului,spre a îmbogăţi, incontestabil, arealulpoetic românesc.

B

Valeria MANTA TĂICUŢULaudate DominumEd. Valman, Râmnicu Sărat, 2012

Poeta râmniceană Valeria MantaTăicuţu trăieşte în acest volum - carecuprinde 150 de rugăciuni poetice,inspirate din Psalmi şi turnate în formafixă a sonetului - drama biblică; seidentifică vădit cu însuşi fenomenul însine; îl acceptă ca pe un destin propriu.Se poate desprinde aici, din acesteversuri, un întreg „scenariu” dramatic,pentru că face mărturisire directă:întruparea în verb a unei cunoaşteri.Cuvântul, la distinsa doamnă a poezieicontemporane, nu este doar expresiagândului sau a unei drame existenţiale, cieste însăşi drama. Remarc în acest volumstarea de natură înfiorată, de puterniceaspiraţii spirituale precum la Arghezi,Crainic ori Voiculescu. Închei spunând căValeria Manta Tăicuţu foloseştesimbolul, parabola şi alegoria; astfel,adâncimea şi amploarea creează otensiune persuasivă - semne ale uneistructuri dialogale.

„furtună de zăpadă Ţi-e mânia / şipedepseşti cu biciul şi toiagul / cumvântul năvăleşte-n vălmăşagul / de norihaotici, înteţind urgia; / ia de la noi,Părinte, astă cupă, / căci nu ne baţi acumîntâia oară / şi-am devenit o pradă preauşoară / la cei ce vor de Tine să ne rupă;


Victor STEROM

/ fii drept şi bun, că ne eşti împăratul, /iar noi, târâş prin gropile imunde, / numai avem pe unde ne ascunde; / deci,terminând cu plânsul şi văitatul, /amvrea lumina doar să ne inunde. (furtunăde zăpadă Ţi-e mânia)

Marian Ruscuîn jurul groteiED. Premier, Ploiești, 2012

Marian Ruscu, mai ales cunoscut capoet, vine în proză cu acest prim romantemporal şi spaţial în care scriituratextului este alertă, captivantă şi ferităde preţiozităţi gratuite. Limbajulpersonajelor, unele memorabile, cum arfi Ciprian, Aritina, George, Hellen,Florian, Coralia, Voichiţa, Lucia - destulde numeroase - interferează oportun.Autorul trăieşte în jurul grotei unpermanent deja vu, curiozitatea fiind aiciomniprezentă şi consumă momente şiîntâmplări de o pronunţată epicitate,care invită pe narator să le observemişcarea lăuntrică şi motivaţiapsihologică. Putem releva că MarianRuscu ştie să vadă în profunzime realulîmpins uneori până-n braţele irealului,misterului şi să-l imagineze pentru a daficţiunii semnificaţia potenţială.Compoziţia volumului trădează efortulconstructiv, nevoia de circularitate şisimetrie. Astfel, episoadele suntdimensionate din perspectivaprincipiului generator şi formator: eticul.George Bernard Shaw spunea că „Artaeste oglinda magică pe care o creezipentru a reflecta visele tale invizibile înimagini vizibile.” Ce este altceva acestroman dacă nu oglinda oglindită în

oglindă - cum frumos spune însuşiscriitorul Marian Ruscu.

Aurel M. BuriceaCrucea din muguriED. SemnE, București, 2012

Despre sonete, în general, s-a scrisrelativ puţin, chiar dacă sonetulpresupune artă geometrică şi fineţurilexicale, şi chiar dacă el, sonetul, a fostpracticat de părintele sonetuluimondial Francesco Petrarca, deinegalabilul nemuritor WilliamShakespeare, iar mai aproape de noi,de Mihai Codreanu sau de VasileVoiculescu. În sonete, Aurel M. Buriceafoloseşte caracteristic forme tropice aleliteraturii de cunoaştere, îndeosebi:simbolul, parabola şi alegoria, iararmonia dintre cuvintele bine clădite-nvers este exemplară. Trăirea nostalgică,prozodia şi intuiţia arată dăruire,talent, perseverenţă. În fine, sedescoperă în fluxul poetic al unorsemne a căror decodare rezidă înmişcarea lăuntrică a eului liricrevelându-i evoluţia intrinsecă. Emoţia„văzută” în fiecare sonet este ca luminaunei stele ce veghează labirintulgândirii textul devenind fluxul şirefluxul amintirii.

„raza ultimei toamne în gând o port /mere coapte cântă la fereastra mea /chiar dacă afară lin cad fulgi de nea / şi-acest sfârşit de Iunie nu-l mai suport /calea tristă din suflet sub zăpadă /compune soarta celui ce-am fost să fiu /scufundat în cuget, până-n zori târziu /taina câmpiei venea să mă vadă /galbene lanuri de grâu vibrau în prag / şi



note de lectură

floarea soarelui înflorea cu dor / acestspaţiu de legendă mi-a fost drag / de-amtopit algebra din flori de pelin / vine clipaca prin moarte să cobor / viaţa dedincolo să ştiu s-o alin.” (ultima toamnă)

Vasile AndruPăsările ceruluiEd. Accent Print, Suceava, 2011

Personajele centrale, Tofana Melidonşi Sandu Tariverde, sunt convocate faţaunei instanţe conflictuale pe nivele dementalitate diferite, întru motivareaactelor de viaţă trăite. Sunt două vocidistincte, două moduri de a trăi eşeculpersonal ca pe o stare normală şicotidiană. Ceea ce pune în valoarepolifonia adevărului şi creeazăposibilitatea unei reexaminări de fond.Însă, tensiunea confruntării prismaticeinduce retrăiri dureroase ale fiecăreiclipe de căutare, într-un exerciţiu intensde terapie a vinei, în perspectiva salvării.Vasile Andru ştie că sunt cel puţin douăfeluri de a concepe şi de a perceperealitatea. Unul este cel care sepotriveşte cu o mişcare inteligentă deînţelegere spontană a minţii, acestalimitează conceptul de „actual” laprezentul imediat, la realul cotidian,adică la ce se întâmplă sub ochiinaratorului, şi altul, este cel care consistăîn a desprinde din întâmplările şimomentele imediate ceea ce esteoarecum susceptibil de durată. Cu altecuvinte, mintea care concepe în acestmod actualitatea, raportează faptulparticular la generalitate, faptulvremelnic la ideea de durabil, în fine,efemerul la permanent.

Spovedania unei stele fără cer

Moto:Poemele astea-s ca o ruga târziePentru stele, fluturi şi păreri de răuCe s-au ivit cândva, fără să ştie, Din albastrul sufletului tău.

„Înger stingher, stea fără cer”. Măurmăresc obsesiv aceste versuri, partemirabilă din întregul volumului PLANTAŢIADE VISE al poetei Mădălina Olteanu,volum trilingv, român, francez, japonez,apărut la Editura Eubeea în 2011, cu oprefaţă de Nina Ceranu. Poezia: ultimulrefugiu al singurătăţii de noi. Îmi tot spunasta, privind intens lumina unei candele ceşi-a regăsit întunericul şi noaptea. Îmi spunasta, citind şi recitind spovedania uneistele fără cer, şoptită în trei limbi, darpentru aceiaşi fiinţa cosmică pitită învremelnicia cărnii noastre şi obligată să neîndure cu lacrimă cu tot: „Ea, venită deneunde / toamna îmi cere să-i trec puntea/ spre malul de ceaţă, / Şi tot ea să cântmă învaţă / să zbor fără aripi / să tac şi săfiu / cealaltă femeie / nălucă / ce maizăboveşte ades în trupu-mi, / uitucă.”(Cealaltă femeie) Stea, născându-se într-un anotimp al pieirii, oferind mai înaintechiar de a primi, călătorind în caleaursitoarelor, să le scurteze ajunsul. Cemăreaţa rătăcire de sine întru sine,Doamne, pe care Mădălina Olteanu otransfigurează în poem, năucitor, cel puţin


Mihai ANTONESCU

în limba română! „Am un dar pentru tine/ anotimp al pieirii / aş vrea să-ţi ofer / euo stea fără cer, / un luceafăr stingher /înnoptat la fereastră-mi. Ia-l şi să le spuicelor ce-ntreabă / ultima dată unde amluminat / să le mai spui / că e vremeanaşterii mele / şi c-am plecat / cu daruri /ca să-ntâmpin ursitoarea cu haruri!!(Luceafăr stingher) Cum, inevitabil,tristeţea e apanajul marii poezii? Cum,înstrăinarea sau plânsul, cum despărţireade „celălalt”? Sunt în cartea asta poemeîn care umbra e tocmai rostul luminii,frigul, tuşa anotimpurilor, strigătul,început în retorica suferinţei! „M-amnăscut prea târziu? / sau poate mult preadevreme?! / Venisem, ştiu bine, /cugeruri demente. / În oraşul pustiu / mănăscusem, / când / santinela nopţii /părăsise postul de veghe / şi umblanăucă, / în zeghe / de aur, / vestea că-nfragilul vis / am intrat /eu, / nou-născuta,/ ca-ntr-un abis.” (La crucea nopţii). E,totuşi, o împăcare venind dinspre poemulaşternut în albul paginii anticipândresemnarea, una conştient asumată,după ce, mai întâi, sinele şi simţul au totrărit sita inevitabilului, până la înger:„Dacă tot sunt aici, / acum, / încerc să-ntorc copilăria / în picătura de soare / aacestui decembrie. Va fi mai frig, / totmai frig... Şi eu n-am ştiut niciodată / sădansez pe alt ritm / decât al îngerului dinmine” (Dacă tot sunt aici). MadălinaOlteanu scrie cu uimirea genei, cu ochiulblând înrourat peste cuvinte, cu flacăragurii înflorind măceşii unei culmi al căreinume doar ea îl ştie, cu albul viscolit altrupului scrie, poemul spovedanie,poemul nălucind între viaţa şi moarte, cao punte pentru talpa destinului pornit încolind spre un alt luceafăr, fără cer, la

rându-i: „Dând în rozul măceşilor / voiaştepta să fiu chemată la ospăţul / ori ladezmăţul culorilor / ieşite din fire / îmivoi închide visurile într-o mănăstire, / peun vârf de vis / şi-n lumina altei dimineţi./ Voi dicta câteva cuvinte: dor, floare, /aripă, / clipă / să se încropească din ele /versurile ce nu le-am, scris…” (Rozulmăceşelor). Şi, încă: „Pe plantaţie amsperanţe si vise / Le ud de-o viaţă / Ledescânt / Le feresc şi de iele / Şi de-unluceafăr stingher / rătăcit / rămas şi elfără cer şi ele / visele mele, / şi-au pusuneori aripi prea scurte /alteori / prealungi, /dar sfioase să zboare şi s-au găsitdestui / să le taie din întinsoare!”(Luceafăr stingher). Doar prinspovedanie, poeta intră în marele vis alcreaţiei. Prin lepădarea de şinelevremelnic, întru aşternerea în marele,abisalul concret. Spre a te limpezi, musaisă te îngânduri, tulburi, mai întâi, pare afi până la urmă semnul şi sensulpoemelor Mădălinei Olteanu pentru noi,cei ce, încă mai aspirăm la un cer. Atunci,„Adun resturi de anotimp / şi mi le prindîn păr. / Mi-l înfloresc ca pe un măr / înprimăvară. /u scântei din foc / Îmidesenez ochii, / inimii îi dau forma /palmelor tale.” (Forma inimii)

Poeme dinspre altă zi

Moto: Niciodată nu e prea târziu sănegociezi cu veşnicia ta. Mai dai tu, mailasă ea... Dacă e literatură!

„Şi, cum sta aşa, din niciunde a venit oaripă de vânt ahab, lovindu-l în tâmplăpe poet, îngenunchindu-l până la uimire.Pe urmă, încă o alta l-a lovit, îngenunchindu-lpână la strigăt. Dar, cum strigătul nu are



formă, nici tipar, poetul întoarse şicealaltă tâmplă, aşteptarea păsării ceavea să i le aducă.”

Aceiaşi veche, adâncă înţelepciune,străbate ca un fascicul luminos poemelelui Puiu V. Moiceanu şi din ultima(deocamdată) carte ajunsă la noi,MARFARUL CU VISE. Am putea zice căsfătoşenia, profunzimea cugetării, cum şipunerea în relaţie a sinelui cu timpul şidurata, sunt cheia de bolta a filonuluipoetic dintotdeauna, punctul limităexcelent rostuit între ironicul înlăcrimatşi cumintele resemnării. „Te lupţi cu tineînsuţi / nu ai destulă răutate / Curajoşiiplâng şi ei / lacrima e oglinda ochilor /goliciunea gândului aşteptarea / Suntîncă păcătos / cu ce cumpăr dragostea /cu ce plătesc adevărul / Suflet rătăcit înlumină / vii şi pleci, câine vagabond”. E olume în poemele astea fără rimă, vibrândspre cititor din toate alcătuirile ei,arătându-ni-l pe mirabilul poet în atâteaipostaze, stări şi trăiri cum altfel nici nuni l-am putea închipui, dacă-l cunoaştemcum trebuie. Puiu V. Moiceanu a fost,este şi a rămas în permanentăcompetiţie cu sinele şi curgerea. Curgerepe verticală, dacă ne putem închipui aşaceva, căci, de la o carte la alta, poetul nuare în vedere decât înaltul, treaptă cutreaptă suind, pe sine însuşi străduindu-se a se zidi întru firesc şi înţelegere: „Aiceva de spus,spune / Opreşte şoaptapentru rugă / Ştiu totul despre tine / şitotuşi nu ştiu nimic / Îmbătrânesc iubind/ Am ars toate scrisorile / în careminţeam / Vreau să gândesc / ca să potvisa / Mi-e teamă de mine / Am rămasacelaşi animal ciudat”. Aici, în acestvolum, mai cu osebire ca în oricare altuldinainte, realul şi închipuirea se

împletesc pe străvechi teme desprefiinţă şi etern, jocul luminii şi-al umbrelorinsinuează noi şi surprinzătoare faţeteale textului nud, iar metafora e doaratunci când inevitabilul o naşte, cumdeşertul îngenunchiat pe uscăciunea luinaşte bobul de apă în floarea de cactus:„Ştiu de ce mor fericit / mulţumit că tevăd rar / Nu m-a tulburat zâmbetul tău /Păgân nu te-am sărutat / îmblânzităinspirai groază / Râsul furtună între ape /Liniştit îmi scriu testamentul / Moartea ecurierul meu / Ştii ce eu nu ştiu /celibatarii trăiesc mult”. Poeme venindparcă dinspre o altă zi, mărşăluind spreun alt început, scurte, fără titlu, utilizândpuţine cuvinte, dar cu o aşa mareîncărcătură de idei şi de trăiri, reflectateîntr-atâtea ipostaze şi oglinzi, că aproapeîmi par a fi concluzii-rezumat al altorpoeme, neapărat în metru antic, rostitecândva pe la curţile subţiri ale unormitice Elade: „Neîncrederea mereu lapândă / să slujească ameninţarea /duşmănia născută perfidă / Ne saturămsau nu / până întâlnim fericirea / laslumea sa vorbească / Spovedania nu-icompliment / Clipa e bolnavă dedragoste / Sufletul nu se poate înapoia /recunoscător până moartea / aşteaptămărturisirea”. Sau, vag adiind dinspreVillon: „Nu pot muri de două ori / Râd,zâmbesc numai odată / Chiar de plângîntotdeauna / Inima rămâne scrisoare /Necitită / Pot dansa, umbra nu mă calcă/ Râsul, adolescent naiv / E îmbătat cubusuioc / Eu mă dreg cu lacrima / Toţicâinii mă ştiu / a trecut un zurbagiu”.MĂRFARUL CU VISE al poetului Puiu V.Moiceanu (Nabuco, cel răsfăţat de muzeşi prieteni) se vădeşte a fi, în realitate, unOrient Expres în toata regula, circulând

numai cu învoire dinspre Marele Acar,înspre gara inimilor noastre în veşnicăaşteptare. „Cred numai în mine / Dacă eloc în iad / n-am cum să ajung în rai / Măsimt singur, e vina mea / să fiu judecat /Părăsesc lumea şi nu ştiu / să cânt latrompetă / Renunţ la funcţia de gropar /mă angajez acar / să dau undă verde/MARFARULUI CU VISE.”

Legături de suflet

Asemeni vechilor fântânari, care, undeaflă un izvor, acolo zidesc o fântână,Măria Niculescu face din poemele eiadevărate fântâni pentru seteaosteniţilor astei lumi. Spirit profundreligios şi cuvânt-rugăciune, poetaaşteaptă la răspântia vremuirii ei să nelumineze calea cu un surâs înveşmântatîn aburul ochilor catifelaţi şi să ne deapentru drumeţie o carte cu poeme deşoptit şi de ajuns unde ne mână plecatul.Astfel dăruind, pe sine se dăruieşte întruneuitarea celorlalţi si măreţia celei careESTE în templul logosului.

Volumul IUBIRE NEÎNRIPATĂ SAU„FIORI DE ODISEE” Edit. Amurgsentimental, 2012, e unul de sonete-acrostih şi, cum spune Liviu Zamfirescuîn prefaţă, „mai scoate la iveală unperfecţionist preocupat de şlefuireapână la brialantare a creaţiei, aexperienţei poetice”. Subscriu. MariaNiculescu şi-a impus de-a lungul timpuluiforţa creatoare în sonet, rondel, catrensau vers liber cu o măiestrie unanimrecunoscute şi o tenacitate de inginerconstructor. Versul sună frumos, înalt, cuprofunzimi şi rezonanţe de clopot într-oBucovină părelnic atinsă de mânasfinţilor călugări. Sonetul-acrostih „tot

sonet rămâne pe fond”, formă fixă încare poeta aşterne văzul şi duhul celorluaţi în seamă de ea şi nemuriţi aici, într-o carte de tot mirabilă: „Nemărginiri îşipun veşmânt aparte, / O, Doamne Sfântşi Unic Creator / Respir şi-mi spun ,,- A Fie-ncântător!, / Ah, de s-ar duce firu-mimai departe!” / Broda-voi flori în spicbogat de raze, / Ostroave s-or trezi dinvis, lagune, / Nimicul va să piară înminune, / Din dune reci s-or naşte mii deoaze / Rodiri de foc voi dărui Iubirii, /Exod a mii de visuri în colind / Am să-lînchei în Ţara Nemuririi.” (RODIRI DEFOC) Sau: „Desprinse din albastrulînserării / Arginturi ronde-n mare, lin,pătrund, / Neanturile dorm visândprofund, / Briliante plâng în caleaneuitării. / Respiră Firea,-i linişte şi pace,/ Etern şi Efemer sărut şi-au dat, /Halouri nasc arpegii deodat’ / Un îngercheamă îngeri să se joace, /Ţărmuritoare, pe cuprins, ea, Luna /Aşterne tainic val ca-ntotdeauna.”(ETERN EFEMER) Astfel, Maria Niculescuvădeşte o fină introspecţie în psihologiaabisului sufletesc, de unde irump întruspaţialitate poeme-vis brodate pefantasticul imaginaţiei creatoare.„Cristale dinspre celestinul burg / Auînceput, lucirea, să-şi arate, / Regaluri,ronde lacrimi argintate, / Mirabil curg peclipa din amurg / E vremea când, pe-ostradă-n Paradis, / Nepreţu-a mii denopţi fermecătoare / Feerică, mirabilă-ntâmplare / Un Cer şi un Pământ o fac„de vis” / Lumini în filigran, ce pitoresc!,/ Genuni aprind, halouri, mii de astre /Extaz şi vis, în suflete sihastre / Rodesc,cu Zâna lor se veselesc.” (EXTAZ ŞI VIS)Ori: „Hai, inimă, nu te-ntrista pe lume,/O lume ce îţi face înadins, /Rodeşte



zâmbet pentru orice ins, / Iubeşte far’de-a vrea ceva anume. / Adeseori ai fostdezamăgită / Grăbeşte’a ei durere săasculţi, / Ascultă, dar, copiii din adulţi, /Răpeşte-i din haotica ispită, / Balsamaşterne pe tristeţi tăcute, / Extazul lorextazul tău va fi, / Ajută-i, Dumnezeu vasă te-ajute.” (COPII DIN ADULŢI)Mărturisesc, am citit cu nedisimulatăbucurie sonetele-acrostih, mainumărându-mă, vai lume!, şi eu printrecei luaţi în seamă de poetă, să înţelegîntr-un final ce dar nepreţuit este fataasta pentru contemporanii ei, ce bucuriea ochilor văzând-o cum umblă şi cesărbătoare a inimii auzind-o abiaşoptindu-mi numele, anume pentru ea,parcă: „M-a regăsit în noaptea dintrezodii / Istoria din timpul viitor / Hoinarpierdut pe-a vieţii scenă-actor, / Aveamla mine-un coş, un coş cu rodii / lubirea-mbătrânise fără mine, / Avea un chipridat de plânsu-i lung, / l-am pregetat îngrabă să-i alung / Tristeţea, mă certândde-a’ mele vine. / O clipă a fost de-ajuns,numai o clipă, / Nesocotinţei însă i-amplătit: / Eram, dar nu mai sunt cel

răzvrătit, / Simt, iar, că sunt, iubirilorrisipă. / Când am privit la rodiile mele /Un vis de-argint le prefăcuse-n stele.”(SUNT, IUBIRILOR, RISIPĂ) Oîngenunchere în cuvânt şi-n inima de totfierbinte a lumii, sunt aceste sonete-acrostih. O promisiune şi-un îndemn întrucărţile unui mâine previzibil, căci MariaNiculescu e departe de a-şi fi rostuitultima şoptire pe rotundul timpuluilimită. Cu satisfacţia, cu mărturisitulorgoliu al celui care i-a mai zis şi-n altedăţi de bine, trec această frumoasă carteîn contul izbânzilor poetei, ca semn alpreţuirii mele dintotdeauna şi-al unuigând ce-mi leagă sufletul de Ea: „DorinţaTa-i poruncă pentru mine / Iar ţelul celsuprem stă-n împlinire, / Vezi, Domnulmeu, înspre nemărginire / Iubirea-mi seînalţă să mă-mpline. / Nealta decâtflacăra Iubirii / Aprinde rugu-nstrăluciriimele / Iveşte-Ţi, dară, chipul printrestele, / Urma-voi calea blândă a Dăruirii. /Binevoieşte, Doamne, si m-alege, /Imensul înspre Tine voi străbate, / Rodi-voi făr’ de număr nestemate, /E timp sădesluşesc pioasă lege.” (PIOASĂ LEGE)

v semnal v semnal v semnal v semnal v semnal v semnal v

poeziepelingeneze

Moto: „Ei, ce vreţi, domnule – auînvins muştele!”

Curzio Malaparte, KAPUTT

Ce să mai scrii la sfîrşitul acesteiveri toride în care muştele au biruit(din nou!) asupra culturii române? ICR,Arhivele Naţionale, TVR- Cultural,decizii privind învăţământul, plagiate,ministru al culturii mârlan... sunt doarcâteva victime ale muştelor. Ca să-lparafrazez pe bătrânul cronicar:Boieri, dumneavoastră, m-au ruşinatpăgânul! După ce neo-păgînii aubatjocorit din toate poziţiile culturaromână, ce ne mai rămîne dezis/făcut? Citez doar cîteva consecinţepentru aducere aminte. „Cea maiprestigioasă sală de concerteamericană, Carnegie Hall, anunţăpentru stagiunea din această toamnăun concert cu lieduri de George Enescuşi compoziţii de Dinu Lipatti. Soliştiisunt doi pianişti români stabiliţi de anibuni la New York. Tot la New York,celebrul festival de film al oraşului îl vaavea ca invitat pe regizorul CristianMungiu, cu premiera ultimului săufilm. Asta în timp ce mai mulţi actoriamericani urmează să citească poemede Nichita Stănescu, cu ocazia lansăriiunei antologii in engleză a poetului.

Dar existenţa acestor evenimente, înparte finanţate de Institutul CulturalRoman de la New York, este maifragilă decât viaţa unei lăcuste petrotuarul Fifth Avenue. De ce? Pentrucă românii nu mai sunt siguri că se potimplica”. În Turcia „În mijlocul celuimai popular şi monden bulevard alIstanbulului se află catedrala SanAntuan, locul unde, pe 1 octombrie2012, ar trebui să se desfăşoareconcertul ansamblului Raro în care,alaturi de instrumentişti germani,japonezi sau ruşi, cântă şi românulRazvan Popovici. Gazdeleevenimentului: Institutul CulturalRomân si Institutul Goethe dinGermania, în al carui program oficialconcertul a fost deja inclus. Dar, cumai puţin de 6 săptămâni înainteadatei concertului, românii îi anunţă pecolegii de la Institutul Goethe şi peinstrumentişti că nu mai pot susţinefinanciar concertul”. În Suedia: „Cucâteva săptămâni în urmă, presasuedeză anunţa cu tam-tam venirea laStockholm a unei laureate a premiuluiNobel pentru literatură. Evenimentul,finanţat în mare parte de AcademiaSuedeză şi Muzeul Nobel, ar fi urmatsă o aibă în centru pe invitata specialăa Institutului Cultural Roman, HertaMuller. În aceeaşi perioadă, laimportantul târg de carte de laGoteborg se pregatea un stand comunal institutelor culturale europene.Ideea fusese a românilor şi rapidadoptată de colegii din UE. Dar acum,atât acest stand cât şi venirea HerteiMuller la Stockholm este pusă [sicn.m.] sub semnul întrebării..” Cauza?Reducerea aberantă a bugetului ICR cu

Christian CRĂCIUN

Amar de vară



o treime, în urma căreia au trebuitoprite proiecte grele, la care se lucrasede ani de zile. Muştele au învins,păgânii ne-au ruşinat! În disperare decauză, s-a apelat la cerşeală: actoriiamericani recită pe gratis iar soliştiirenunţă la onorariu, persoane privatecare nu au nici obligaţie faţă decultură încearcă firave sponsorizări,autorităţile americane plătesctransportul şi cazarea echipei luiMungiu, celelalte Institute culturaleeuropene fac chetă pentru a ajuta ICR.Iată că am ajuns la o ruşinoasăcondiţie culturală de silvuplemesieudin cauza unor indivizi care urăscvisceral ceea ce nu înţeleg, culturaadică. Informaţiile de mai sus le-amextras din analiza unei importanteagenţii de ştiri, pentru completare văsugerez să vedeţi şi acest interviu:http://www.observatorcultural.ro/index.html/articles|details?articleID=27500.Sau, din agenţia de ştiri Mediafax:„Artişti şi manageri culturali auprotestat marţi la MinisterulFinanţelor, faţă de reducereabugetelor instituţiilor culturale şidesfiinţarea TVR Cultural, depunândteancuri de cărţi la intrarea în clădire,cu mesajul „Aţi zidit culturavie!”.Aproximativ 20 de persoane,reprezentanţi ai Coaliţiei SectoruluiCultural Independent, o platformăinformală care reuneşte în jur de 12organizaţii culturale din Bucureşti şiCluj-Napoca, ce a organizat acestdemers, s-au strâns marţi, la ora13.00, în faţa sediului MinisteruluiFinanţelor. Printre acestea s-au aflatscriitorul Vasile Ernu şi coregrafulMihai Mihalcea. Participanţii la acest

protest sub formă de flash-mob auvenit echipaţi cu zeci de cărţi pe carele-au aşezat în teancuri în faţa uşilorglisante de la intrarea în MinisterulFinanţelor, afişând pe acest „edificiu”o foaie cu textul „Aţi zidit culturavie!”. „Este un semnal de protest faţăde cele mai recente măsuri aleGuvernului”, a declarat pentruMEDIAFAX Raluca Voinea, curator şicritic de artă, referindu-se la tăiereabugetului Institutului Cultural Român(ICR), prin rectificarea bugetară, alAdministraţiei Fondului CulturalNaţional (AFCN), care ar urma să numai primească contribuţia anuală aLoteriei Române, reprezentând peste95% din bugetul Fondului, şi ladesfiinţarea TVR Cultural. „Şi nu ştimcând se vor opri”, a mai spus aceasta.Voinea a mai atras atenţia cămişcarea Coaliţiei Sectorului CulturalIndependent este una a oamenilorcare produc cultura contemporană„vie”, în România, fără prea multăîncurajare din partea statului, iar printăierea fondurilor pentru cultură,„practic, toată munca de ani de zile eca şi cum n-ar fi fost”. Ea a mai spuscă nu se aşteaptă vreo reacţie dinpartea decidenţilor politici, dar sepoate transmite un semnal cătrecomunitatea culturală, pentru caaceasta să devină conştientă că poateface front comun pentru a nu fiignorată de deciziile politice.

De altfel, pe lângă protesteleinterne şi externe, deloc puţine, petiţiicu mii de semnături, trei laureaţi aiPremiului Nobel, Herta Müller,Elfriede Jelinek şi poetul TomasTranströmer au protestat împotriva

cronica plastică

schimbării de statut a ICR şi areducerilor bugetare.

În aceeaşi ordine de ideifinanciare, încă o veste tristă: adispărut revista ROST, una dintre celemai bune şi mai elegante reviste degândire tradiţională şi religioasă de lanoi. Din pricina, fireşte, lipsei defonduri. BOR are desigur altepreocupări decât de a subvenţiona cuo fărămitură o asemenea tribună degândire teologică neafiliată. De ladispariţia Ideilor în dialog nu m-ammai întristat aşa...

Scriam în numărul trecut despreTraian-ul cu lupoaică, statuia luiGorduz expusă pe treptele Muzeuluide Istorie. Între timp, cam toatălumea care trece pe acolo se pozeazăcu ciudăţenia, i s-au pus covrigi încoadă animalului etc. Ceea ce dănaştere la nişte happeninguri suigeneris destul de simpatice şi deaproape bănuiesc de intenţia ascunsăa provocării cu care ne-a momitsculptorul. Mi-a dat apă la moară însăun interviu de la Garantat 100% alartistului Sorin Dumitrescu. În stilu-iapodictic atât de şarmant, acesta aafirmat că Gorduz este mai importantdecât Brâncuşi. Poate nu mai mare,dar mai important. Demonstraţia:impecabilă, puteţi urmări arhiva cuinterviul.

A fost o vară olimpică. Pe de oparte, ar merita analizată în paralel„stilistica” ceremoniilor de deschidere:cea de la Beijing şi cea de la Londra.Prima impresionând printr-o singurăcalitate: grandoarea, capacitatea deutilizare ad libitum a masselor deoameni, a doua printr-o discretă

(auto)ironie, siguranţă de sine privindRolul istoric, percepţie evolutivăasupra istoriei.

Rămânem la sport: o mai vecheobservaţie, crainicii noştri n-auînvăţat (dacă au învăţat undeva) săcomenteze o înfrângere. Nu-i vorbanici o victorie nu ştiu să o califice daracolo parcă, în euforia generală,lucrurile sar mai puţin în ochi. Darcând este vorba despre o înfrângere,mai ales una unde aveam ceva şansepe hîrtie, crainicul băştinaşcomentează ca şi cum i-ar fi fost furatceva personal, ca şi cum a fost înjuratde mamă. Cînd un sportivmărturiseşte, lucru aiuritor, că îndomeniul lor (în care am fost cândvafruncea iar acum nu mai suntemnimic: canotajul) practic nu auantrenor şi fiecare se antrenează camcum îi vine la socoteală, nimeni nuinsistă, evident. În dezastrul în carese zbate sportul românesc numărulde medalii de la Jocurile Olimpiceeste o performanţă mult mai maredecât pare în realitate. Apropo: IvanPatzaichin mărturisea că la concursulorganizat de el anul trecut la Mila 23pentru cele mai bune echipaje decopii s-au înscris mai puţine echipajedecât avea el premii. Copiii Delteipreferă bărcile cu motor, unii cicăstăteau pe mal şi râdeau de cei carese chinuiau la rame. Semnificativ, nu?Cât despre victorie, ea estetotdeauna meritul nostru, estevictoria României şamd. Ca în foartemulte alte domenii, justa măsură,limbajul decent, bucuria ca şidezamăgirea bine temperate suntpăsări rare.



Din acelaşi domeniu: un noucuvânt face ravagii printrecomentatorii noştri sportivi: vintage.Pe care până şi altfel simpaticiicomentatori ai Turului Franţei (ceîntîlnire între sport, promovareturistică şi cultură ştiu să propunăfrancezii, rafinament extrem) l-aufolosit până la intoxicare atunci cânderau difuzate imagini cu câştigătorii deacum mulţi ani ai câte unei etape,contribuind astfel la sporireacaracterului ţopesc (de la ţoapă, nu dela Ţopescu) al limbii române de azi.Mulţumesc, chiar nu era nevoie!

În general, parcă Jocurile de laLondra au avut parte de cele maiterne, mai lipsite de inspiraţiecomentarii pe care le ştiu de decenii decând urmăresc olimpiadele. Nu mai zicde gîgismele (de la Gâgă) de tip„Assemblée nationale du Québec”,adică Parlamentul, Adunarea Naţionalădin provincia canadiană, tradus desuava voce teveristă prin „ansamblulnaţional din Q.” Scăpare? Nu!Frumoasa incultură care impregneazăîn profunzime toate ţesuturilefrumoasului nostru spaţiu public.

Bookfestul din vară a avut douăprezenţe de marcă, evident fără să sebucure de mediatizarea acelei nulităţimuzicale şi scenice care îşi zice ladygaga. Mă refer evident la BernardPivot şi Michel Houellebecq. I-amputut urmări pe amândoi, atât dediferiţi şi atât de asemănători însiguranţa că reprezintă o mare putereculturală. Am admirat tensiuneainterioară a lui Houellebecq şiumorul lui Pivot. Care a fost magnificşi în emsiunea Eugeniei Vodă. Chiar,câteva dintre emisiunile saleantologice nu ar putea fi achiziţionateşi redate şi pe televiziunea noastrăacefală?

Dintre cărţile verii aş aminti ovariantă inedită a Jurnalului Fericirii,apărută la Polirom sub controlulinepuizabilului George Ardeleanu. Mairar ca la noi un centenar să fiesărbătorit cu o asemenea izbândăeditorială excepţională. Şi ediţiaacademică a Operelor lui Cioran. Nemai tragem sufletul. Bine că s-aterminat această prea tristă vară aculturii noastre. Ce ne va aducetoamna?

v semnal v semnal v semnal v semnal v semnal v semnal v

cronica actualității

După ce la 9 iunie 1949 lua fiinţăSocietatea de Ştiinţe Istorice dinRomânia, iar în 1951 se organizaSubfiliala Valea Prahovei, cu sediul laBreaza, cu istorici din Breaza și Câmpina,din 1979 se constituie Subfiliala Câmpinaa SŞIR, prin transferarea activităţiiSubfilialei Valea Prahovei la Câmpina.Din subfilială făceau parte 36 deprofesori din zona Câmpina - Breaza. Dinanul 2007 subfiliala se transformă înFiliala Câmpina a SŞIR, datorită creşteriicalităţii comunicărilor prezentate,abordării unei palete largi deproblematici ale istoriei românilor și aleistoriei universale. În ultimii ani s-adiversificat și componenţa membrilorFilialei Câmpina, astfel ca pe lângăprofesorii de istorie se numără șimembrii asociaţiei „Cultul Eroilor”Câmpina (Marian Dulă, Dumitru Pârvu şiGheorghe Nedelcu), preotul paroh alBisericii „Sf. Nicolae” (părintele PetruMoga), inginerul silvic Adrian Popescu,mari iubitori de istorie.

Despre activitatea Filialei Câmpina aSŞIR s-a scris în presa locală și judeţeanăatunci când au fost acţiuni maiimportante: adunarea generală anuală,cercurile pedagogice ale profesorilor deistorie, excursiile documentare, dar șidespre organizarea, la Câmpina, a

Consiliului Naţional al SŞI din România.Activităţile au fost prezentate cuprofesionalism de către jurnalişti, pentruinformarea publicului cititor.

Cu o manieră profesionistă, despreacţiunile, comunicările și manifestărileFilialei Câmpina a SŞIR, specialişti înistorie și pedagogie au prezentatactivitatea recentă a filialei în STUDII ŞIARTICOLE DE ISTORIE, LXXIX, 2012, ISSN0585-749X.

În paginile acestui număr, al Studiilorpe 2012, este prezentată și comunicareaProfesorului dr. Gheorghe Râncu,directorul Colegiului Tehnic ForestierCâmpina – Prahova, MĂRTURII DESPREBASARABIA ÎN RAPOARTELEDIPLOMATICE REMISE CĂTRE M.A.S. DECĂTRE GRIGORE GAFENCU, ŞEF ALLEGAŢIEI ROMÂNE DE LA MOSCOVA (17AUG. 1940 – 22 IUNIE 1941). (1)

Comunicarea profesorului GheorgheRâncu, care se întinde pe 12 pagini, estebine structurată și documentată, cu noteexplicite și cu trimiteri la documente raredin arhive. Autorul face o strălucitătrecere în revistă a evenimentelor epociiși evidenţiază activitatea diplomatică aomului politic Grigore Gafencu, înperioada de dinaintea declanşăriirăzboiului pentru eliberarea Basarabiei șiBucovinei de Nord.

În Jurnalul de lectură, de la pag. 317 lapag. 332, al prof. dr. Bogdan Teodorescu,sunt aduse în fața cititorilor materialelepublicistice apărute în anul 2011, făcândaprecieri asupra cantităţii, dar și acalităţii unora dintre publicaţii. La loc decinste sunt prezentate şi primele Anuareale S.Ş.I.R. Filiala Câmpina (2010 si 2011).Deşi au apărut în anii trecuţi pe coperta I,ele au fost lansate în acelaşi an: Anuarul

Istoricii Câmpinei îșionorează urbea

Col. Marian Dulă

Asociaţia „Cultul Eroilor”


cronica plastică


2010, cu ocazia împlinirii a 508 ani deatestare documentară a Câmpinei, la 8ianuarie 2011, iar Anuarul 2011, cuocazia Conferinţei Naţionale a S.Ş.I.R., înnoiembrie 2011. Ambele anuare aubeneficiat de susţinerea financiarăintegrală a Consiliului Local și PrimărieiCâmpina. Sunt scoase în evidentă unelemateriale de importanță istorică aparte:„Şcoala din Filipeştii de Pădure” – prof.Marius Brezeanu, din ediţia 2010 aAnuarului şi „Câmpina în perioadaRegenţei (1927-1930)” – prof. MariusZaharia, „Trupele germane şi celeromâne, din aliaţi, inamici?” – col.Marian Dulă, C-dor. Dumitru Pârvu,„Ateneul popular <B.P. Haşdeu> - Focarde activitate cultural-artistică” – prof.Cecilia Caraboi, „Şcoala țărănească de laPoiana Câmpina” – prof. FlorinCosmineanu, „Ion Câmpineanu,Revoluţionar, militar, om politic şi decultură, francmason” – col. Marian Dulă,„Dr. C.I. Istrati – Sfârşitul şi posteritatea”– prof. Gheorghe Stanciu, „Aspecte alemediului privat în Câmpina după 1990” –prof. Victoria Vâlcu, în ediţia 2011 aAnuarului.

JURNAL DE LECTURĂ- BogdanTEODORESCU*

Şi anul 2011 a avut o recoltăpublicistica bogată: 10 cărți, destulepremiate încă din vară şi 5 reviste, unelela primul număr, altele deja intrate întradiţie. Anvergura tematică a fost dintrecele mai largi, de la şcoala din Panaci, laşcoala de la Panciu, ambele din Moldova,dar, una din Ţara de Sus, cealaltă dinŢara de Jos, de la sexagenara filialăbârlădeană a S.Ş.I.R. la mai mult decâtseptuagenarul conflict mondial de la

jumătatea secolului trecut, de larăzboaiele balcanice (cu 2 lucrări) laCarol al II-lea într-o nouă monografie. Sămai semnalăm o cercetare de istoriefinanciară - ,,Gorjul bancar” şi nu înultimul rând un volum de ,,Contribuţiibibliografice la istoria Buzăului”, demersrarisim chiar la istoricii profesionişti.

Mai putin poate decât altădată,desigur si datorită absenţei resurseifinanciare, revistele noastre au fostconcentrate anul trecut in Muntenia şi înOltenia; Prahova ne-a dat două publicaţii,Câmpina făcând un adevărat tur de forţăcu două volume ale „Anuarului” lansateîn acelaşi an (10 ianuarie si 12 noiembrie2011), iar de la Ploieşti ne-a sosit unmasiv volum de studii.

În planul publicaţiilor judeţene, anul2011 a fost cu deosebire favorabil mai cuseamă colegilor din Prahova şi Dolj(despre acestea din urmă vom continua

discuţia şi într-un număr ulterior).Astfel de la Ploieşti a ajuns la noi unvolum monumental de peste 375 depagini adunând studii şi comunicărisusţinute în două sesiuni succesive, unadin 8 aprilie 2009, cealaltă un an maitârziu, la 5 mai 2010. Sunt 70 demateriale, un efort considerabil decercetare, dar şi de redactare şi nu înultimul rând de publicare, la care şi-auunit eforturile Filiala judeţeană aS.S.I.R., ,,Societatea Culturală - MileniulIII” şi sindicatul ,,Şcoala Prahovei”,despre care am aflat din prefaţa luiPolin Zorilă că a oferit susţinereamaterială necesară tipăririi volumului.

Majoritatea covârşitoare a studiilor şicomunicărilor au proporţiile uneiexpuneri într-o reuniune ştiinţifică şiaparţin profesorilor din Ploieşti şiPrahova (unii cu titlu de doctor saudoctorand). Aici mi se pare a fi marelecâştig al acestei cărți, care continuăcumva la aceleaşi proporţii ,,Anuarul”apărut în mai multe numere lajumătatea anilor ‘90.

Din aceiaşi categorie şi din aceiaşi ariegeografică provine şi cel de-al doileavolum al ,,Anuarului” de la Câmpina,promis spre susţinere de Primăriaoraşului la zilele festive din ianuarie2011, pregătit şi tipărit în vară-toamnă şilansat cu prilejul Conferinţei Naţionalede anul trecut.

De la început se poate observacontinuitatea cu volumul de la Ploieşti,mai întâi prin numărul de autori (18)profesori de istorie din oraş şi dinîmprejurimi (unii cu mai multe articole)majoritatea comunicate în reuniuniledin ultima miercuri a fiecărei luni la salade la ,,Casa Tineretului”, gazda

primitoare a unor reuniuni de anvergurăşi pentru S.S.I.R.

Tematica volumului cuprindesubiecte de istorie generală, dar are catoate revistele de filială, care serespectă, o foarte consistentă rubricăde istorie locală şi în care intră aşezări(Filipeştii de Pădure sau chiar Câmpina,surprinsă în perioada regenței),evenimente (relaţia militară germano-română în august 1944), instituţiiurbane (Ateneul popular ,,BP Haşdeu”,,,Şcoala ţărănească” de la PoianaCâmpina personalități (Ion Câmpineanu,cine altul, sau doctorul Istrati), cu ofoarte interesantă evaluare a mediuluiprivat în oraş, după 1990, care dupăcum am aflat produce sponsori şipentru acţiunile noastre.

Subliniind încă odată meriteleincontestabile ale promotorilorpublicaţiei în frunte cu domnul profesorGheorghe Râncu, am recomanda pentrunumere viitoare şi o rubrică didactică,atât de necesară nu numai celor tineri,într-un moment în care schimbarea şcoliise arată şovăielnică, decidenţii ezităcopleşiţi de discuţii contradictorii,rămânând până la urmă hotărâtoraportul de idei, proiecte şi atitudini alpracticienilor de la catedră. (2)

În DAREA DE SEAMĂ CU PRIVIRE LAACTIVITATEA SOCIETĂŢII DE ŞTIINTEISTORICE DIN ROMÂNIA INTRE ANII2007-20011, de la pag. 337 la pag. 344,autori: Andrei POPETE-PATRAŞCU şiDorina NICHIFOR, se trec în revistă celemai importante acţiuni ale conduceriicentrale a S.Ş.I.R. şi ale filialelor, îndomeniul cercetării ştiinţifice, dar şi peplan pedagogic.


cronica muzicală


Este apreciată pozitiv activitateaFilialei câmpinene a S.Ş.I.R., atâtprezența la şedinţele lunare,simpozioanele organizate în urbe, cât şicolaborarea cu alte colectivităţi cupreocupări în domeniul istoriei. Tematicaşedinţelor se referă şi la mentalulcolectiv („Profilul mental alcâmpineanului de la începutul sec. alXXI-lea” – prof. dr. Gheorghe Râncu),precum şi la viaţa cotidiană („Viatacotidiană în Câmpina” – prof. MarinCerasela). Între Filiala Câmpina a S.Ş.I.R.,pe de o parte şi Filiala Câmpina aAsociaţiei ,,Cultul Eroilor”, condusă decol. Marian Dulă şi parohia „Sf. Nicolae”,păstorită de preot Petru Moga, pe dealtă parte, există parteneriate decolaborare în domeniul istoriei şi alculturii.

Remarcăm, pentru a le lua la rând, căîn aproape toate filialele s-au desfăşuratsimpozioane ştiinţifice, de regulă cuprilejul unor manifestări festiveorganizate de comunitatea locului, şi că,în aceste situaţii, s-au reunit comunicăriîn mod esenţial ale profesorilor dinjudeţe, bucurându-se uneori şi departiciparea unor istorici profesionişti.

De-a lungul timpului s-a impus chiar oanume preferinţă tematică. Astfel. laBârlad, a fost celebrat permanentAlexandru Ioan Cuza, identificat nu fărămari strădanii drept fiu al urbei; laCâmpulung şi Buzău istoria medie a fostla ea acasă iar la Craiova si Reşitapreponderentă a rămas istoria secolelorXVIII şi XIX. În fine, la Câmpina şiConstanta au avut câştig de cauză viatacotidiană, şi în cea dintâi localitate şimentalul colectiv, cu deosebire cel din

ultimul veac. Treptat aceste reuniuniştiinţifice au consacrat parteneriateinteresante cu alte organizaţii (la fel deneguvernamentale), precum ,,CultulEroilor” (la Argeş şi la Câmpina), cuinstituţiile religioase ale locului (la Resitaşi la Câmpina), cu posturi de radio (laReşiţa) sau cu Muzeul Marinei (laConstanta).

În consecinţa acestor activități s-audezvoltat publicaţii cu o tenaceperiodicitate, precum Tezaur, la Buzău,Muscelul din Câmpulung, Clio de laReşiţa,sau recentul Anuar de la Câmpina(ajuns într-un singur an, 2011, la aldoilea număr). (3)

Autorii Dării de seamă subliniazăeforturile comunităţilor locale, precum şiale filialelor din teritoriu pentrugăzduirea, finanţarea, organizarea şidesfăşurarea şedinţelor anuale aleConsiliului Naţional. Câmpina a fostgazda reuniunilor la acest nivel în anul2009, dar şi în 2011.

Sub aspect organizatoric, ConsiliulNaţional a desfăşurat patru şedinţeplenare anuale (la Bucureşti în 2008,Câmpina in 2009, la Reşiţa în 2010 şi laMioveni in 2011), reuniuni consacrate deregulă unui dialog nu de puţine orifructuos între filiale şi conducere.Problemele majore care au revenitmereu in discuţie au avut în vederestatutul disciplinei istoriei în planurile deînvăţământ, statutul profesorului, nevoiaschimbării în şcoală; la dificultăţile de totfelul din activitatea curentă,evidenţiindu-se corespunzător şisuccesele obţinute.

Recapitulând, activitatea filialelor s-aconcretizat după cum urmează: cinci

organizaţii au desfăşurat cursuri de vară,cu participarea anuală a 15-17 judeţe,patru au găzduit reuniuni ale Consiliuluinaţional, simpozioane relevante şiparticiparea a unor membri ai conduceriiSSIR au avut loc în 15 localităţi. Revisteproprii s-au tipărit în judeţele: Buzău,Caraş-Severin, Dâmboviţa şi Dolj, precumşi la Câmpulung, Piteşti, Câmpina şiPloieşti, iar numere speciale SAI laConstanţa și Călăraşi. În 10 judeţe,inclusiv Bucureşti, au apărut subsemnătura membrilor noştri cărţi decertă valoare. Din cele 25 de filiale, două(Dolj si Gorj), au activat cu respectiv 65de membri, media numerică încadrându-se însă intre 20-25 membri; Braşovul s-areorganizat în 2010, Sibiul şi Galaţii aureapărut în 2009, respectiv 2011, ca şiIaşii, Bihorul a funcţionat fără a-şi achitacotizaţia, iar Mehedinţi, Ialomiţa,Suceava şi Tulcea au intrat într-o lungăamorţire. (4)

Încă de la primele ediţii, AnuarulS.Ş.I.R. Filiala Câmpina, s-a făcutcunoscut în rândurile istoricilor şiiubitorilor de istorie din toată ţara. Celedouă ediţii au fost răspândite înbibliotecile şi şcolile câmpinene, laFilialele S.Ş.I.R. din ţară, precum şi cătrealte instituţii de cultură. Materialele şicomunicările publicate s-au bucurat deaprecierea cititorilor. Cu ocaziaCURSURILOR DE VARĂ – TIMIŞOARA2011, publicaţiile apărute sub egidaConsiliului Local Câmpina şi a FilialeiCâmpina a S.Ş.I.R., Anuarul 2010 şiAnuarul 2011 au fost remarcate de ceiprezenţi, iar ediţia 2010 a fost premiatăcu Premiul ,,Aurelian Iordănescu”. S-ademonstrat încă o dată „spirituldezvoltat de comunicare”, „atracţia spre

elitism” şi „deschiderea la nou” acâmpineanului, ca să cităm din prof. dr.Gheorghe Râncu.

În ultima zi a Cursurilor, au fostacordate diplome tuturor profesorilorparticipanţi şi s-au înmânat PremiileSocietăţii de Ştiinţe Istorice din România,pe anul 2010, fiind astfel evidenţiatăcontribuţia membrilor S.Ş.I.R. lacunoaşterea şi promovarea istorieiscrise: Premiul ,,Nicolae Iorga” - prof.univ. Dr. Bogdan Murgescu pentrulucrarea: „ România şi Europa”; MiodragCiuruşchin: lucrarea ,Relaţii politico-diplomatice ale României cu Serbia înperioada 1903 - 1914”; Nicu Pohoaţăpentru lucrarea “Politica externă aRomâniei în timpul RăzboaielorBalcanice”; Laurenţiu Constantiniupentru lucrarea “Uniunea Sovieticăîntre obsesia securităţii şi insecurităţii”;Premiul ,,A. D. Xenopol” - GheorgheNichifor, Dorina Nichifor şi AndreiPopete Pătraşcu, pentru lucrarea „DincăSchileru, o legendă vie a Gorjului” şiGheorghe Birău, pentru lucrarea, „GorjulBancar”; Premiul „Constantin C.Giurescu” - doamnei Angela RotaruDumitrescu, pentru lucrarea„Învăţământul românesc din Banat”;Premiul „Gh. Brătianu” - domnuluiNicolae Magiar, pentru lucrarea“Protocolul Proto- presbiteriatulMehadiei”; Premiul „AurelianIordănescu” - revistelor: „Studii şicomunicări - istorie şi societate” editatăde Filiala Prahova a SŞIR, „Anuarul SŞIR”editat de Filiala SŞIR Câmpina, revista„Historica” editată de Filiala SŞIR Dolj,„Historia CNET” editată de filiala SŞIRGorj şi „Muscelul” editată de Filiala SŞIRCâmpulung Muscel.



interviu poezie

Nu putem încheia aceste rânduri fărăa aduce şi un cuvânt de mulţumireorganizatorilor, dar şi conduceriiSocietăţii de Ştiinţe Istorice din România,cu deplina convingere că şi în acest ancursurile au constituit un succes deplin.Avem să părăsim Timişoara cu gândul caorganizarea unui eveniment ştiinţifico-metodic de o asemenea amploare, anecesitat, pe lângă resurse financiare, ocapacitate managerială deosebită atuturor celor implicaţi, pe ansamblu sausecvenţial, în buna derulare aactivităţilor programate. (5)

------------------* Profesor dr., secretar general al

Societăţii de Ştiințe Istorice din RomâniaNOTE:1. STUDII ŞI ARTICOLE DE ISTORIE,

LXXIX, 2012, ISSN 0585-749X., pag. 58-692. STUDII ŞI ARTICOLE DE ISTORIE,

LXXIX, 2012, ISSN 0585-749X., pag. 317-332

3. STUDII ŞI ARTICOLE DE ISTORIE,LXXIX, 2012, ISSN 0585-749X., pag. 337-338



B

Florin FRĂŢILĂ

în aer

În timpul acesta nu mai sunt euCel ce îmi poartă pantalonii înnoptează peziduriUndeva a rămas umbra din sufletDincolo se ascunde mascululCâinele mă priveşte ca pe o femeie de ser-viciuDispari, curvă bătrână din mine!În copilărie am vrut să zbor cu glonţul peţeavă.

Sărbători fericite

Cupe de vin roşu curgând din pocalePe străzi, prin locuinţe tandreMâini încleştate pe un pat de lemnÎncrustat în chip de părinţiÎncărcătoare şi petale multicoloreAruncate gurilor ucigaşe la 12 noapteaMai ştii?! Astăzi a fost Sfântul CrăciunVa fi poate şi anul nou peste vreo două zileSe aruncă daruri retezate pentru fiecareNe vom bucura şi ne vom odihni cuminţi pentru totdeauna.

Miraj

Nu poţi ieşi din mine pe furişCa de la casa roz, de după colţAltcineva plătind în locul tăuCu altă sumă –Ce dragoste vrei lăsând să intretoţi în treburile toamnei tale –Şi câte nopţi mai aide dat –Arde-mi buzeleCuvintele m-au îngropat înviitura simţurilorNu mai văd decâtPeniţa ca o cârjă ruptăÎn cârciuma acestei nopţi.

Radio România Muzical a dedicatemisiunea lui, de duminică, 12 august 2012,la orele serii, maestrului dirijor Ovidiu Bălan,unul din cei trei mari şefi ai OrchestreiSimfonice a Filarmonicii ploieştene „PaulConstantinescu”, personalitate de prestigiua Muzicii româneşti a ultimilor 5 decenii, cuocazia împlinirii venerabilei vârste de 70 deani! Emisiunea începuse cu înregistrăriconcertistice ale pianistei Anca Borşan,celebre compoziţii pe care distinsa solistă le-a interpretat de foarte tânără, dacă amreţinut corect, pe când avea doar 17 ani.Prezentată ca elevă a maestrului OvidiuBălan, marea pianistă a reverberat peundele hertziene cu câteva capodopere,între care şi un Schubert remarcabilexecutat. Medalionul realizat de redactoraal cărui nume din greşeală mi-a scăpat (voceexcelentă pentru genul rubricii pe caredânsa o prezintă în fiecare duminică seara),a privit însă personalitatea europeană amarelui dirijor Ovidiu Bălan, prin trasarealiniilor uriaşei activităţi pe care mereuexuberantul şef de orchestre o susţine pepodiumurile a numeroase Filarmonici dinRomânia şi ale lumii. Evocarea domniei sale,pe durata căreia s-a amintit şi numeleFialrmonicii ploieştene, a emoţionatcronicarul – martor al nuitatelor concerte pecare dl Ovidiu Bălan le-a condus cuimpecabilă măiestrie, pe scenele Filarmoniciide la Ploieşti, ale Casei de Cultură fostă aSindicatelor şi apoi în sala Ion Baciu a

sediului autentic al Filarmonicii, din stradaAnton Pann 4. Prins cu treburi de arhivă, amnotat, totuşi, piesa de final a emisiunii,intitulată „Suita bănăţeană”, de ConstantinBobescu, dirijată la momentul înregistrării,de magicianul baghetei binecunoscută nouă,în seara amintită, Ovidiu Bălan! Nuanţelemuzicii noastre naţionale, în ritmurile eipopulare din epocile lui Brăiloiu, Enescu şiBartok, simetrii sonore de o acurateţăexemplară, curată, sută la sută românească,culorile armonizate în paşii de joc din doineşi învârtite şi brâie şi hore şi sârbe – şirag deperle ale folclorului neaoş românesc, învirtuozitatea orchestrală desăvârşită, mi l-aureadus pe maestrul Ovidiu Bălan în faţaochilor: zâmbitor, afectiv şi respectuos,radiind de bucuria revederii cu publiculmeloman, totdeauna iubindu-l cu valurile deaplauze şi mai mult decât meritatele bis-uri,precum şi cu fastuoase buchete cu flori!

Răsfoind colecţia de programe de sală –rodul muncii cu profesională pasiuneîntocmite de d-na Dr. Miruna Negrea –magnifică panoramă a vieţii FilarmonciiPaul Constantinescu, la care luarăm parteîn satgiunea 2011-2012, călătorind prinmemoria afectivă şi prin cronicile serilorsimfonice semnate de magistrul OvidiuBălan, onorat să fii fost la toate acestea,refac traseul carierei istoric străbătute pedurata stagiunii 2011-2012, la pupitrulFilarmonicii ploieştene, de ilustrul muzicianşi dirijor Ovidiu Bălan, vrăjindu-ne defiecare dată cu magica sa baghetă.

În 2011: pe 13 octombrie, Concertul înRe minor, de Brahms, la vioară – RăzvanHamza; în 30 noiembrie, un exuberantMaurice Ravel, cu Concertul în Sol major,la pian – Daria-Ioana Tudor. În 2012:dezinvolt şi plutitor în Concertul deConcerte susţinut, în compania a trei elevide la „Carmen Sylva” – liceul de arte dinPloieşti, în seara de 26 ianuarie, Concertul

cronica muzicală

Serghie BUCUR

DirijorulOVIDIU BĂLAN


nr. 1 în Sol minor, de Mendelssohn-Bartoldy, la vioară – Raluca-MariaConstantin, apoi, în tumultul Concertului nr.20 în Re minor de Mozart, la pian – LuciaPopescu; după pauză, apoteoză cuConcertul nr. 2 în Re minor, de Wieniawski,la vioară – Alexandru Mihai. În 15 martie, peportativele Orchestrei Paul Constantinescu,Portretul componistic Marius Herea, cupianista austriacă Sophie Huang, într-unAllegro de concert, apoi – triumf! – duoulSophie Huang (pian) şi Cosmin-HoraţiuStoica (vioară), în Rapsodia din Sonata dubluconcertantă, urmat de un alt triumf:soprana Irina Iordăchescu, strălucind înLargo & Elegie din opera Cassanova. La olună şi ceva, pe 12 aprilie, în Sonata a III-a„în caracter popular românesc”, de Enescu,la vioară – Cosmin-Horaţiu Stoica. În 7 iunie,acel Trio solistic fulminant, cu Silviu Albei înConcertul în Re minor pentru trompetă, deTelemann (bis – o Vocaliză, de Rahmaninov),cu Maria Mateş în Concertul pentru fagot,de Nino Rota şi apoi cu Veceslav QuadriniCeaicovschi la vioară, în Concertul în Reminor, de Brahms.

Portretul muzicianului dirijor OvidiuBălan ni-l oferă de fiecare dată cânddomnia sa este prezent pe podiumulFilarmonicii Paul Constantinescu, prinprogramul de sală al serii simfoniceanunţate, doamna Dr. Miruna Negrea, pecare, cu sentimentul că şi dânsa i-l dedicăsincer, îl consemnez aici: „Ovidiu Bălanaparţine generaţiei de dirijori recunoscuţipe plan internaţional. S-a născut laBucureşti, unde şi-a făcut şi studiilemuzicale, mai întâi la Liceul de Muzică şiapoi la Conservatorul „CiprianPorumbescu”. Din anul 1968 devine dirijorde orchestră. În 1970 participă la CursurileInternaţionale de Dirijat de la Hilversum(Olanda), unde studiază cu maeştrii JeanFournier şi Marius Constant, apoi, în 1971

merge la Cursurile de Vară organizate deAcademia de Muzică din Nizza – unde îl areca profesor pe Fernard Quattrocchi. Doi animai târziu este invitat în SUA, patru luni,unde se perfecţionează cu mari dirijori caEugene Ormandy, de la PhiladelphyaSimphony, cu sir George Solti, de la ChicagoSimphony, cu Zubin Mehta, de la LosAngeles Simphony Orchestra, cu AntonioCeccato, de la Detroit Simphony, cu SeijiOzawa, de la Boston Simphony şi SanFrancisco Simphony. Maestrul OvidiuBălan, în calitate de dirijor, a colaborat cutoate orchestrele filarmonice din Româniaşi a condus orchestre din Bulgaria,Germania, Iugoslavia, Polonia şi SUA. Faceturnee în Italia, Spania, Gibraltar, Germaniaşi SUA, cu Filarmonicile din Ploieşti, Bacău,Cluj, Râmnicu Vâlcea, Craiova, Constanţa şiIaşi. Alături de orchestra filarmonicii „PaulConstantinescu” Ploieşti, al cărui dirijorpermanent este, participă din 1995 şi pânăîn prezent, la Concursul Internaţional deVioară „Rodolfo Lipizer” – Gorizia, Italia,desfăşurat anual, în septembrie. Pentrumerite artistice deosebite, în anul 1975 aprimit Premiul Criticilor Muzicali dinRomânia, pentru cea mai bună interpretarea Simfoniei a IX-a, de Beethoven, şi a unorlucrări muzicale româneşti, iar în anul 1982a primit ordinul „Meritul Cultural”. Îndecembrie 2003, maestrului Ovidiu Bălan is-a decernat titlul de „Cetăţean de Onoare”al Municipiului Ploieşti. Cea mai recentădistincţie este „Sigiliul Oraşului Gorizia”,primită în anul 2005, din parteaautorităţilor italiene, în semn de preţuirepentru cei zece ani de colaborare ladesfăşurarea Concursului „Rodolfo Lipizer”.În prezent, maestrul Ovidiu Bălan estedirector onorific şi prim-dirijor alFilarmonicii „Mihail Jora” din Bacău”.

În cheia profundei preţuiri, La Mulţi Aniîn Sănătate, Maestre Ovidiu Bălan!


VIZIUNI GRUMĂZESCUCalendarul expoziţional 2012 al Galeriei

ploieştene de Artă a consemnat, pentruperioada 6 – 13 iunie, un panoramicalcătuit pe Tapiserie, Pictură şi Grafică,datorat artistei plastice Maria GrumăzescuVoicu. Vernisată în după-amiaza zilei dejoi, 6 iunie, această complexă expoziţie apus în valoare o multiplă privire dininteriorul Artei plastice contemporane,prin expresive construcţii de idei în imaginide o originalitate care atrage atenţia - închip unic - şocant. Stilul artistic şi formulade exprimare au definit figurativul însorgintea lui acut-cerebrală , secvenţializat– prin tehnici elaborate ştiinţific – pe treiorizonturi plastice, desemnându-se treicategorii distincte, şi totuşicomplementare, în entităţi organice aleNaturii: Florile, Oamenii şi Caii.

Nuanţat raportate la reprezentărifilosofice, ele reflectă convergenţaFocului cu Aerul, Apa şi Pământul –constitutivele vieţii noastre terestre.Conceptuală prin această expoziţie, artaplastică a Mariei Grumăzescu Voicu(născută pe 14 august 1965) defineşte ogândire neo-barocă de inspiraţie post-avangardistă, desfăşurată pe schemeaparent incifrate, care, prin criptareasentimentului creator, dezvăluie

universuri enigmatice savantcromatizate, dificil inteligibile în mesajullor, cu gershwiniene rezonanţe muzicale.Nu odată am sugerat organizatoriloradaptarea unor fundaluri sonore, emisefireşte, de surse electronice la modă,fundaluri care, puse în acord cu tematicafiecărei expoziţii în Galeria UAP, arintensifica şi facilita atmosfera „citirii”oricărei lucrări, subtilizând înţelegerealor cu vizibilă uşurinţă, a privitorilor. Euaş fii sonorizat această foartepersonală... personală MariaGrumăzescu Voicu, spre exemplu, cuSimfonia nr. 1 de Gustav Mahler –compoziţia de o sobră şi provocatoarerezonanţă psihologică prin partitura eigrandioasă în accente constructiviste.

În interiorul acestei capodoperemuzicale m-am simţit trimis de majoritatealucrărilor expuse de artista plasticăMaria Grumăzescu Voicu, în mijloculcărora am stat şi am reflectat, pe 1 şi în6 iunie, cumpănind atent asupra fiecăreicompoziţii aflate pe simezele Galerieiploieştene. Explicate prin expresiilapidare, combinînd naturi şi stadiievolutive, aparţinând erelor terestre,lucrările doamnei Maria GrumăzescuVoicu se auto-reprezentativizează, devinposibile embleme ale unor inevitabilelucrări în serii departajabile. Relevantă arfi seria de Oameni-Peşti, seria deOameni-Fluturi, precum şi acea reflexiv-provocatoare serie a Florilor-Marine –elaborări în geometrii secrete, tangentela empatiile calculatorului. Îţi trebuiechiar o oarecare pregătire sau iniţierematematică, oprindu-te în faţaOamenilor-Peşti desenaţi / pictaţi învariante şi la scări diferite, tonalităţilereci fiind şi ele motiv de contemplare

interviucronica plastică

Serghie BUCUR

Elecțiuni afective


sobră, în care scopul pare să justificemijloacele. Şocul este, prin urmare,starea ce îţi încearcă retinele şi nervii –silindu-se a accepta ingeniozitateatratării subiectului, ca gest final, de luareîn consideraţie a unei viziuni artistice cevoieşte cu orice preţ (că tot ne aflăm înanul Caragiale), progresul.

Intercalând lucrări ceva mai lesne dedeslegat, expozanta ne-a convins deprofunzimile gândirii sale artistice, învarietatea care îi permite să „vadă idei”(Camil Petrescu), odată cu excelentultablou Paznicii Cetăţii – o hiperbolă întonuri prepondrent calde, puse înexpresive geometrii simetrice, din careemană o forţă sustenabilă în plan istoric,definitorie. Te afli, privind-o, în faţarăzboaielor din Mesopotamia dar şi aacelor din imperiile Romane de Apus şi deRăsărit, a acelora dintre Daci şi Romani,de cucerire a Constantinopolului sau aVienei, a Moscovei sau, mai încoace, aKuweitului, a Irakului sau aAfganistanului! Peste tot cetăţi, pazniciiacestora a fost un element esenţial înperpetuarea raselor şi popoarelor, iarabnegaţia şi răspunderea – cu preţulsacrificiilor supreme plătit – au fost„cheile” decisive în tragicile epoci revolute.

Nonconformismul artei plastice a MarieiGrumăzescu Voicu are, în ansamblulexpoziţiei din iunie 2012, chiar efectul unorexplozii de idei şi trăiri estetice cu bătaiepresupusă lungă şi ţinte atinse în mijloc, cuprecizia dorită (calculată?). Riscurile însănu vor ocoli această temerară atitudineultra-modern exteriorizată. De la o vreme,se rosteşte şi se pune în practică un slogancare, pentru gustul şi preferinţele spiritelorclasicizate, sună aşa: „Înapoi, la Natură!”Vom apuca să-l restaurăm?

OVIDIU PAŞTINA îN RAPSODII CROMATICE

Între 15 mai şi 15 iunie 2011, foaierulde la etajul I al Academiei de ŞtiinţeEconomice din Bucureşti, sediul clasic(vechi) – Piaţa Romană numărul 6, agăzduit Expoziţia de Pictură, Desen şiTapiserie a Maestrului Ovidiu Paştina,intitulată „Rapsodii Cromatice – PopasRetrospectiv”. Vizitată în ziua de 1 iunie,vreme de aproape două ore, m-amreîntâlnit cu Opera Magna a distinsuluiArtist plastic, sub al cărui profesorat amurmat Şcoala de Artă a anilor 1972 –1977, la clasa domniei sale, de Pictură &Grafică. După un an de zile – răstimp dereflecţie responsabilă în registrulmeditaţiei –, elevul se întoarce laizvoarele creaţiei dascălului său;discipolul contemplând retro, creaţiamaestrului său.

Discreţie stenică şi Valoare artistică –aceste trăsături directoare caracterizează,în ansamblul ei, exhaustiva personală aMaestrului meu, Ovidiu Paştina, care s-aconstituit într-un eveniment plasticnaţional, în inima capitalei României şidespre care, fie şi acum, doar o paginăde gazetă mai aminteşte! Socotimaceastă expoziţie una de apogeu, oproiecţie gigantică şi revelatoare pentruarta plastică românească a începutuluide secol XXI! Exerciţiu de grandioasăcomplexitate artistică, „Rapsodiilecromatice” reunite sub acet generic –pentru mine, cu reverberaţii sonore, auredat dimensiunea polisemantică acreaţiei ovidiu-paştiniene. O impresionantăpanoramă a Frumosului exprimat prinlucrările expuse, personala adăpostită olună de zile, de Academia bucureşteană


de Studii Economice, a reprezentat înrealitatea celebrarea unui mare artist alPrahovei, recunoscut în CapitalaRomâniei şi ignorat de capitala judeţuluipe care ilustrul creator - originar din AlbaIulia - l-a adoptat...! Şi căruia Maestrul i-a dăruit inclusiv lucrări monumentale dereferinţă în istoria Artelor plastice, precummozaicul de pe latura de nord a „CaseiAlbe”, perpendiculară pe intrarea B.

De altfel, sugestiv subintitulată „Popasretrospectiv”, această uriaşă desfăşurarede picturi, desene şi goblenuri a etalatfrumuseţea, filosofia şi forţa ideilor care,în substanţa lor artistică, au exprimatgândirea şi concepţia Artistului consacratde o Operă ce se întinde de durata uneijumătăţi de veac, diversitatea ei,structurată capital pe criteriul valoric aletapelor ce însumează orizontulCapodoperei în posteritate. Parfumul deromanţă cu Ioana Radu şi Emil Gavriş,liniştea din tăcerea lui Lucian Blaga,timpul prins pentru o clipă cât unmileniu, de Mihai Eminescu, în MementoMori – astfel de sentimente m-au decelatde la o lucrare la alta – vreo 150, dacă nugreşesc – călătorind prin învâltoratelesimfonii Rapsodii I şi II ale eminetuluinostru şi al universului, George Enescu!

Dramatismul este o condiţie, desigur,secretă, sub presiunea căruia MaestrulPaştina (ştiu că) lucrează. Acestdramatism l-am văzut cu ochii mei, întoţi anii în care i-am fost elev la ŞcoalaPopulară de Arte (cu sediul mai întâi înpodul clădirii cu 4 etaje, vizavi de fostalibrărie I. L. Caragiale (în corpul fosteiPrimării), stradă în capăt cu faimoasacofetărie Piccadilly (lângă librăria CarteaRusă), apoi într-al Palatului Culturii,(deasupra sălilor Bibliotecii judeţene

Nicolae Iorga). Observaţiile referitoare lafelul cum desenam sau pictam peşevaletele personale, se împleteau cuexplicaţii şi polemici câteodată diametralopuse, finalmente constructive, în carediscipolul şi-a fomat elevi, studenţi şiurmaşi întru profesie. Ne-o poateconfirma in integrum artistele plasticeMarilena Ghiorghiţă şi SperanţaŞtefănescu! Vorbele Maestrului OvidiuPaştina, de fiecare dată însoţite degesturile temeinice, cu creionul, cucărbunele, cu pastelul sau cu pensula,erau rostite scrâşnit, (fel de a fi alardeleanului din cremene zidit), din fibraelocinţei şi a vocaţiei pedagogice şiartistice, pe bună dreptate crezulDomniei Sales estetic. Într-o vizită laatelierul d-sale din Sudul Ploieştiului,aceeaşi stare am trăit-o; ascultând şiurmărind pledoaria Maestrului înlegătură cu o pânză sau alta, cu un desensau altul, spunând vorbele apăsat, ferm,cu o vehemenţă conştient constructivă.

Cu toate acestea, pictura, grafica şitapiseria ieşite din mâinile MaestruluiOvidiu Paştina, respiră un calm planetar!O robusteţe odihnitoare, o trăireeminamente romantică. Am regăsit-o înAutoportretul d-sale, în suita de Flori şiNaturi statice, în constelaţia de Peisaje –ardeleneşti prin excelenţă, cu o gravărevelaţie în portretul Mamei artistului!Nostalgia şi melancolia se însoţesc înşoaptă, într-o contemplare religioasă, pesuita peisajelor cu Iarna surprinsă înhabitaturi locuite de oameni şi vietăţilede pe lângî casele lor, în stânci şi dealuriprivite ancestral, în Nudurile cu liniaturăclasică, în care Maestrul semnificăsenzualul în raportul trupului feminin cudestinul acestuia, lăsându-i graţia şi



unicitatea să determine sensul biunivocal iubirii împlinite prin dorinţa-subiect alEternei Poveşti!

Detaşarea artistului de subiectul pictat,în chip miraculos se preface în opusul ei,astfel că, privitorul devine prizonierulNudului sau Peisajului sau Naturii sauPortretului semnat – cu o grafie aproapeirizată – Ovidiu Paştina. Prin efectele de osimplitate cuceritoare a stilului în care d-sa elaborează o temă, Maestrul transmiteacea senzaţie de cuminţenie odihnitoare,vindecătoare de stresul zilnic, eliberândcompoziţia de istovitoare amănunte şiartificii de fond şi de formă. Atitudinal şicontemplativ, oricare tablou OvidiuPaştina revigorează caractere şisentimente de o nobleţe patriarhală, de odemnitate astăzi desfigurată de libertăţiledevenite agresiuni.

Universul plastic paştinian e o continuăexplozie de jerbe florale şi alcătuiridendrologice, de acoperişuri şi ocoaledomestice, în care perspectiva este subtilînlocuită de axonometrie; o descriere

suavă a caselor şi grădinilor şi a livezilor,în tuşe aparent timide, ca nişte crinolineaduse în muzeu, care însă povestescdespre plimbări în uitarea de sine,vânători regale şi despre arta şederii înfaţa oglinzii (remember romanul doamneiBengescu!). Crinii - flori prezente înnumeroase tablouri iscălite de DomnulOvidiu Paştina, trec în marmură; chipurile,portretele Ovidiu Paştina deprindfragilitatea visului; peisajele OvidiuPaştina reformează rosturile Naturii, iarnudurile Ovidiu Paştina teleporteazăfemeia în mistice ecuaţii carnale.Supleţea le-o induce – magie la vedere –desenul de sorginte egiptean, transpusîn rafinate orizontale, curbe, verticale,frânte şi oblice. Sentimentul Veşnicieirezidă din fiecare lucrare semnată deMaestrul Ovidiu Paştina. Personala de laAcademie de Ştiinţe Economice dinBucureşti, în vara anului 2011, aîntreţinut şi înrădăcinat acest sentiment– la puterea lui incalculabilă şi de cel maidurabil preţ estetic.

NOŢIUNI ASEMENEAÎn statul nostru anormal,Doar două linii corespund:Reforma nu are final,Iar lăcomia-i fără fund.

LACOMII ŞI SFÂRŞITUL LUMIIDeşi nu ştiu ce este lipsa,Adună zilnic bani peşin,Că vor să-i prindă-apocalipsaCu buzunarul cât mai plin.

LUCRARE DE DOCTORATAceastă fină translatoareA obţinut chiar doctoratulC-o teză imorală-mi pare:Atunci când ş-a tradus

bărbatul!

Ştefan Al.-SAŞA

CALUL TROIAN AL PUTERIIAm tras cu toţi reforma în

cetate,Apoi din ea ieşit-au, ca surpriză,Şomaj, scumpiri şi pensii

amputate,Iar la final, pârdalnica de criză.

CORUPERE DE MINISTRUNu i-au băgat în casă-un

cal troian,Ci doar o „iepuşoară” cu dichis,Având pe dinafară corp „baban”,Dar care „conţinea” şi sifilis.

CATEGORII

De sărbătoarea Dragobete

Sunt două sorturi de băieţi:

Cei mulţi aleargă după fete,

Ceilalţi se schimbă-n…

”drago-beţi”.

GRIJA FAŢĂ DE APROAPESunt singur, un bătrân

evlavios,Şi azi, înconjurat doar de

tenebre,Mă mai întreabă dacă-s

sănătos,Patronul de la Pompele

funebre.

poezieiubiri de scriitori

Martha Bibescu „Ultima orhidee”,cum o denumise biograful său Ghislainde Diesbach, pare să fie, prin vremiprelungită de către admiratorii săi „ocapodoperă clasică, de o rânduiresavantă şi somptuoasă” (1). Se născuse,oare, hărăzită de Parce pentru a fiplăcută şi iubită, urmare a farmecelor pecare, pretutindeni, cu gestica unuinabab, le împărţea semenilor, dar maiales admiratorilor ei.

Provenea dintr-o familie cu veacuri deistorie în urmă, şi-n acelaşi timp cusângele-osmoză a populaţiilor ce şi-audisputat aici dăinuirea; din neamurineînfricate de teroarea turcească,dimpotrivă, prin timp, mulţi devenindfuncţionari cu ranguri mari în imperiu şiapărători dârzi ai spiţei ce le-a dat viaţă!Oricum, Martha Lahovary, ce va deveniprin căsătorie Bibescu, este o sinteză aneamurilor ce s-au retras şi au dăinuit înCarpaţi, iar de aici ţesându-şi relaţii deneam şi glorie în întreaga Europă.

Această mlădiţă aristocraticăprelungea, prin ivirea sa pe lume, oistorie, încâlcită, tulbure şi adeseoricontestată, fiind prin toate fibrele ei,articulată parcă nativ la mediuloccidental de viaţă. Iar Parisul îi vadeveni cuibul său de idealuri, marcatorde noi şi noi deveniri pe curba destinului.

Marta s-a născut pe 28 ianuarie 1886

(1888, după declaraţiile sale de maitârziu), dintr-un tată, Ion Lahovary, custudii la Paris, ajuns ministru-delegat alRomâniei la Paris şi Emma Mavrocordat,văzuţi ca „o familie excentrică” . Era atreia fată a acestei familii ce aştepta cusufletul la gură ivirea unui băiat, fapt ceo condamnase la o copilărie completvăduvită de căldura maternă. Şi mai alesde la naşterea şi moartea prematură abăiatului, apărut ulterior, dar fulgerătorsecerat de febră tifoidă. Casa a devenit „altar în memoria fiului dispărut”; mamauitând complet de cele trei fete, de acărui educaţie, excepţională de altfel, seocupă doar tatăl, care le alege cele maiprestigioase pensioane din apusul Europei.

Lipsa dragostei materne, doarcompensată de cea paternă, o va face camai târziu să scrie în Jurnalul său: „El mi-a servit drept mamă!” El i-a spus:„Sângele femeilor cel ce face ca bărbaţiisă fie bravi” (2). Alături i-a stat şi bravulsău bunic, Alexandru Mavrcordat, viţădomnească, de la care a învăţat că„istoria este scrisă mai ales deînvingători” iar reuşita în viaţă o dănobleţea spiritului, cultura, talentul şi nuîn ultimul rând viţa aristocratică pe careo porţi prin sânge. Purtată pe căileformaţiei sale de tată, bunic şiunchi,asimilând o cultură vastă şidiversă, un comportament aristocratic,adolescenta a devenit repede una dintrecele mai încântătoare adolescente aleBucureştiului, cucerind-o până şi peRegina României. Astfel, Regina Maria vascrie în Memoriile sale cele mai caldecuvinte închinate de o aristocrată pursânge, unei tinere cu o personalitatefascinantă, aflată pe calea devenirilor,întru cucerirea absolutului:

Gherasim RUSU TOGAN

Martha Bibescu,perla Carpaţilor sub seducţiacântecului poetic şi a iubirii



„Din cea mai fragedă copilărie, Martapromitea să devină frumoasă şi voia încăde pe atunci onoruri. Mai marii lumii,regi, prinţi şi alţii, persoanele celebre,artişti de talent, oameni cu carierenemaipomenite o atrăgeau irezistibil pefetiţa cu ochi mari, căprui şi vii, curioşi săşie tot”. De fascinaţia ei n-a scăpat niciartista Carmen Sylva, poeta-regină: „Prezenţa ei mă interesa, mă stimula;adoraţia pe care mi-o mărturisea, îmimăgulea vanitatea mea tânără. Purtamun nume mare care unea două lungidescendenţe, Marta o ştia, o ştia chiarmai bine ca mine, căci, încă de la aceavârstă, ca toţi cei din familia Lahovari,era o adevărată enciclopedie. Foarteinteligentă, se bucura de o memorieprodigioasă, căreia nu-i scăpa nimic.Alături de ea simţeam că mă aflu înprezenţa cuiva cu mult mai în vârstă camine. Acest copil cu ochi pătrunzători şicu un spirit veşnic treaz, nu avea nimicnaiv în persoana sa” (3).

De o asemenea laudă, puţin muritoriau mai avut parte şi mai ales atunci cândea venea din partea elei mai prestigioaseregine, dintre puţinele pe care le-a avutRomânia modernă !

Explicabil ca în mediile bucureştenemai ales să se dezlănţuie fel şi fel declevetiri, având-o ca subiect pe aceastătânără de viţă nobilă şi promiţătoare,incluzând ca subiect o eventuală idilăîntre ea şi prinţul moştenitor Ferdinand,care, aşa cum se va dovedi, i-a rămasîntreaga viaţă aproape, considerând-oconfidenta sa cea mai credincioasă,căreia , după ani şi ani, îi va aducemulţumirile sale.

Suntem îndreptăţiţi să credem faptulcă bărbaţii de suflet care au contribuit la

formarea sa , i-au construit acea platoşăcare să-i ofere invulnerabilitatea dar şiarma prin care să subjuge pe oricareintrus ce i-ar fi violentat intimitatea. Câtpriveşte arta mulării sale pe tiparelecelor mai exigente coduri aristocratice,împărţind dozat contribuţia între mediulce i-a favorizat formaţia şi sângele puraristocratic moştenit. Aşadar, veşnicaprimenire a lumii sale şi nevoia perpetuăde „ alb” i-au incitat mereu devenirile,într-o înflorire continuă şi adoraţieperpetuă a celor însetaţi de imaginea ei.Iar o mare carte spirituală derecomandare în viaţă, revenim, decâtflorilegiul de laude ale Reginei noastre,nici că se putea. Netezindu-i-se astfelcalea, Orhideea din Carpaţi va păşi falnicpe drumul gloriei fără de hotar.

poezie

De la un an la altul, bunicul AlexandruMavrocordat s-a apropiat tot mai multde sufletul nepoatei sale, fiindu-i „ unghid spiritual de seamă”, Iar tatăl şiunchiul său Jaques Lahovary i-au condusprimii paşi de intrat în lumeaaristocratică. Cu toate acestea, MarthaLahovary îşi avea un fond psihicinteriorizat şi tainic, rezultat alprocesului de . Cu toate acestea, MarthaLahovary îşi avea un fond psihicinteriorizat şi tainic, rezultat alprocesului de autocenzurare continuă.Experienţa trăită cu verişoara sa Zoe, decare se apropiase iniţial sufleteşte „ încâtnimeni n-o mai despărţea de ea”, estegrăitor. „ când fata plecase ( de laBrătăşeanca) la Bucureşti, la dentist,Martha trăise o schimbare totală…cândverişoara a revenit, … mi-am dat seamacă există în mine o altă forţă, pe care oignorasem, înainte de a-i verifica efectul;detaşarea” Asociindu-i acestui momentşi efectul distructiv din familie, cauzat demoartea fratelui în anul următor, biografulse pare că a găsit „cauza atracţiei simţitătoată viţa pentru elementul fantastic saucel puţin ciudat al tentaţiei de a-şitransfera unele aspiraţii spre animale şichiar figuri mitologice” ( 4).

Astfel a crescut Cosânzeana,strălucind odată cu răsăritul soarelui, iarîn locul purificat au înflorit nădejdile. Înaceeaşi măsură, celor din neam le sădeavoinţa de a se înălţa cât mai sus,accedându-i astfel pe coordonateletimpului. În fapt, prea puţine cronici şi-au înscris în paginile lor acel vaier care aurmat ritualului sacrificării fecioarelor pealtarul măreţiei neamului. Mai direct,,situaţia prinţesei Martha Lahhovary, cumugurii maturităţii abia daţi în pârg,

aminteşte de obiceiurile ce se împlineaupe la curţile noastre domneşti şiboiereşti, nu cu mult în urmă. Respectivdouă căi erau pregătite, pentruîmplinirea predestinării, după legilepământului: calea monahală şi caleacăsătoriei programate.

Frumoasa plămadă a Lahovarilorsetoşi de a dăinui prin purificăridinastico-aristocratice şi de sânge,devenise, aşadar, Aleasa, Fiinţa - Jertfă,cea care prin frumuseţe, eleganţă,inteligenţă şi daruri cu har artistic, să-şisalveze neamul, chiar şi pentru timpiimoderni!

Şi-ntregul ritual părea să îmbraceturnură de basm. Prinţul GeorgeValentin Bibescu, os domnesc, în toatăsplendoarea ce i-o aşeza pe umeritrecerea de curând a pragului celor douădecenii de viaţă, i se arătase firaveicopile ca întruchipare a salvatorului ceavea s-o răpească şi s-o ducă undeva,departe, în castelul viselor sale…

Jurnalele ei ne oferă pe momentdovezi că, iniţial, ea l-a iubit şi câtădezamăgire a trăit mai târziu. „Frumos,fabulos de bogat, încăpăţânat, adulat deo mamă pentru care nimic altceva nuexista, George Valentin Bibescu este unom capricios, infidel şi egoist care o vaprivi pe Martha ca pe o decoraţie: odatăprimită, nu mai e râvnită! Atât! Martha l-adefinit perfect: ”A crezut toată viaţa că esuficient trecut niciodată prin minte săofere şi el ceva în schimb.” (5).

Degringolada a început încă dinperioada ce s-a scurs dintre logodnalipsită de fastul ce s-ar fi cuvenit, avândloc la 24 octombrie 1901, şi căsătorie.Martha trăise dureros pasivitateaprinţului, la scrisorile sale, cu ton



romantic, potrivite de altfel momentului;cultivându-i convingerea că în fapt nicinu i le citise!

Căsătoria, la rândul ei a fost supusăgrabei, ca pretext fiind moartea , laConstantinopol, la 20 mai 1902, a celuice urma să-i fie socru.

Cine îşi va pune răbdarea la încercare,să analizeze secvenţial comportamentulacestui prinţ-puştan, din această perioadăîncărcată de evenimente supreme înviaţă, va constata cu uimire ce marepăcat s-a comis atunci, distrugându-sefericirea năzuită cu atâta ardoare deaceastă podoabă de fată ! Pentru cătimpul căsniciei sale, pe viaţă, va curgetulbure, fără nimic lumină.

În clipa acestor momente unice dinviaţa sa, tânăra prinţesă trăia sincerbucuria că va părăsi în curând colivia deaur a prematurii sale adolescenţe, purtatăde mână prin aburii auriţi ai dimineţiisale de împliniri, de către acest Făt-Frumosal imaginaţiei sale. Plecaseră în voiajul denuntă, în compania prinţesei ValentinaBibescu, soacra sa, şi guvernanta Hamm.

În privinţa tânărului însurăţel, firesenzuală şi brutală, aflăm de lamonograful cel mai de încredere înanalizele sale, faptul că prinţul „ s-apurtat cu ea fără menajamente şidelicateţe, ca şi cum ar fi primit-o peMartha din partea unei patroane debordel şi nu din cea a unei virtuoasedoamne Lahovary” (6) . Prin timpii cevor urma, tânăra soţie va trăi alte şi altemomente de umilinţă şi încercări de a ise distruge personalitatea; năbădăiosulprinţ cu greu cenzurându-şi pornirilepasionale. El o trata „ ca pe un obiectpreţios”, proiectat pe scene dure deviaţă, adeseori abandonând orice urmă

de control, jignind-o în public fărămenajamente.

Ca mamă, prinţesa a fost bântuită deo responsabilitate ce-i depăşea vârsta şiforţele. „Posada întreagă se roagăpentru ea…Bătrânele din sat îi plâng demilă şi repetă cu subînţeles, „ Micanoastră prinţesă, biata de ea, i-au stricatfirul vieţii”. Cu referire la starea demamă, însăşi prinţesa va nota în jurnalulsău, cu sinceritatea dată de scurgereaanilor: „Ce bine îmi amintesc desentimentele mele de acum 50 de ani.Nu voiam cu nici un preţ să-mi iau înbraţe fetiţa…mă dezgusta…Mai târziu,mi-am iubit fiica ca pe o persoanăoarecare, faţă de care ai obligaţii. M-aimpresionat prin delicateţea extremă şisufletul ei fără prihană” ( 7).

E momentul să amintim cititoruluifaptul că această femeie excepţională, înanii terorii comuniste îşi va pulverizaabsolut întreaga avere , inclusiv vestitelesale bijuterii, pentru a-şi putea scoate pefată şi toţi ai săi din ghearelecomunismului! Dar să revenim.

De-acum, de la naşterea fetiţei, înviaţa Marthei Bibescu se vor deschidenoi modalităţi de comportament şidrumuri de urmat, incitată fiind de soţulsău, pentru care aventurile cu amantevor fi nelimitate, ştergându-şi din manierepână şi dramul de atenţie ce s-ar ficuvenit să-l rezerve „fecioarei”, imaginenobilă în care a înrămat-o al său părinte.

Ca urmare, pentru ieşirile sale dindecorul familiei, ce s-au succedat fără denumăr, cu eleganţă, discreţie,rafinament şi maliţiozitate a-i aducereproşuri şi etichetări, invocând moralafamiliei, codurile de care aristocraţia nuducea lipsă; toate la un loc ne par lipsite

poezielumea literaturii, literatura lumii lumea literaturii, literatura lumii

de fundament motivaţional şi conformegândirea modernă a strălucitei noastrearistocrate. Prin urmare, goana căutăriiabsolutului în care se hazardase cupatimă şi distincţie o credem motivată şica urmare, crâmpeiele din cele de eatrăite îi dau specific şi măreţie, într-olume în care fardul de suprafaţă era pefeţele tuturor.

Avea 17 ani când Martha Bibescuîncercase pentru prima oară să-şivindece rănile sângerânde, printr-unpartener de singurătate şi de inimă, aflatchiar în preajma sa şi în acelaşi timp cuatenţie şi respect ocrotindu-i venirea înneamul lor cu nume şi ranguri răsunătoare.Acest ales era vărul soţului, EmanuelBibescu, un tânăr bine cunoscut în cercurilearistocratice şi culturale franceze, unapropiat al scriitorului Marcel Proust, laa cărui popularitate dar şi personalitatecontribuise mult, alături de fratele săuAntoine, diplomat şi vestit curtezan. Înplus, relaţiile dintre scriitorul francez şiEmmanuel erau prizonierii pătimaşei bolia homosexualităţii, fapt ce-i extrage dinnormalitatea cotidiană. „Este un enigmatic,marcat de inteligenţă, bun simţ şisuperioritate morală. Atitudinea luirezervată şi melancolică reprezintă oadevărată provocare pentru exuberantaMartha. Ea îi scrie rânduri aprinse, Emanuelîi impune să fie „cuminţi”. A doua maredezamăgire. Este o lecţie aspră pentrutânăra prinţesă care învaţă că e mai binesă se facă iubită fără a iubi neapărat.” (8).

Monotonia vieţii de la Posada, spartăde zborul de la cuib al prinţesei MarthaBibescu este trăit parcă printr-o orgolioasăsfidare a destinului său chinuit. Aflată înfloarea tinereţii, violentată de o căsnicielipsită de căldura unui cămin conjugal, cu

spiritul său avid după inedit şisplendoare, prinţesa trăieşte la Posadaexistenţă de eremită, alungată parcădintr-un templu bântuit de năluci.

Posada, apăsată de umbra munţilor şităcerea mormântală a pădurilor, îi paretinerei femei ostracizată e semeni, uncolţ de lume izolat şi sinistru, „Deşisoarele se ridică târziu, observă prinţesa,şi apune devreme, zilele sunt de olungime vecină cu disperarea”. Şi totuşi,această lume, observă monografistul, „îioferă din abundenţă prilejul să visezealtă viaţă şi să scrie” (9).

Dar să-i acordăm acestei prinţese aspiritului românesc feminin întâietatea şiîn curajul de a-şi înfrunta destinul, degajatde complexe şi falsă pudoare. Asemenea,să nu-i omitem forţa interioară de a sereînscrie pe orbita vieţii reale, ori de câteori factori brutali încearcă să-i dezechilibrezespiritul, să-i reteze cutezanţele.

O forţă interioară ţâşneşte ca un izvordin propria sa inimă, de fiecare datăcând tânăra nevastă jertfită unui destinostracizat, apoi ca o Cosânzeană dinpoveste, chipul său surâde regeşte! Maimult decât atât, cunoscându-i felul încare i se deşirase firul destinului, credemcă acestei regine a frumosului, niciodatăpasărea nădejdii nu i-a căzut cu aripilepentru totdeauna frânte. Dimpotrivă, eraea însăşi conştientă de excepţionaleledaruri primite din partea Creatorului:„Sunt umilitoare fără să vreau” suspinaprinţesa, simţindu-se copleşită de mulţimeadarurilor primite: „inteligenţă, graţie şifrumuseţe, farmec şi forţă de seducţie”.

Şi totuşi, pentru noi clarificări, săavem în vedere starea ei de prinţesărobită de Ciclop, în hăul unei peşteriunde se decapitează orice tentaţie de




regăsire a zborului - Posada. În pragulunei primăveri ce se va dezlănţuidevoratoare, Marta Bibescu trăieşterevelaţia începutului unei magice poveştide dragoste, întâmplare a fiinţei sale, înexpresia poetului, ce-i va oferi avânt şidescătuşare dintr-o existenţăîncremenită…” Există ani hotărâtori, vanota prinţesa mai târziu, în jurnalul său,dintre toţi aş numi anul 1909. A avutasupra celor viitori o influenţă pe care n-am încetat s-o simt nici azi” (10).

Dar să încercăm dezlegarea enigmei.Revelaţia i-o pricinuieşte întâlnirea cuKronprinz-ul Germaniei, Wilhelm,respectiv prinţ moştenitor, sosit laBucureşti „ unde trebuia să dea unchiuluisău mai în vârstă, Carol I bastonul defeldmareşal prusac, pe care acesta îlaştepta de mult timp” (11).

La acest eveniment, emblematicafamilie Bibescu figurează, bineînţeles, pelista invitaţilor, deşi capriciosul prinţGeorge Bibescu se arată nemulţumit deomiterea rangului de pe invitaţie, cât şide atribuţiile ce-i sunt oferite. Spredeosebire de soţ, tânăra-i soţie areprezumţii aparte: „Am crezut că văd cumapare un fel de înger luptător al spirituluial spiritului credinţei, sprijinit în sabie şicu ceva mistic în jurul ui, notează ea ladata de 22 aprilie 1909, …mulţumită săevoce impresia pe care o lăsase …cuprilejul primei întâlniri” (12). Darsentimentele sunt reciproce, iar dezvăluirealor este ritmată de pasionala dezlănţuirea prinţului german. Seara, prinţesaMaria, sosind la Palatul Ştirbei, împreunăcu Kronprinz-ul, i-o prezintă pe Martha,drept prinţesa Bibescu.

Prinţul moştenitor al Germaniei „are26 de ani, o talie de o supleţe neverosimilă,

accentuată de umerii largi, şi un capstraniu”. Impresionată, Martha cade înmrejele seducţiei sale. Dar,oare, dintr-ostare intempestivă naivă ? Îi urmăreştegestica „înrobirii”: „îi ia mâna, i-o sărută,continuând apoi să o reţină în mâinilelui, fixând-o „cu un fel de atenţie gravă”.Şi iarăşi ne apare o îndoială: Dar dacăKronprinz-ul a fost, iniţial, pregătitpentru o asemenea aventurăsentimentală – programată? În fapt, secunoşteau multe despre spiritul acesteifemei; cât şi marea sa penetrare în viaţaaristocraţiei franceze şi a lumii artistice,factori influenţabili ai politicii franceze,din zorii secolului al XX-lea, atât devulnerabile, în privinţa conflictelor dintreimperiile putrede şi falimentare structural.Să dăm însă spaţiu de tranşare aproblemei, în raport de evenimentele cevor urma. Să nu uităm însă faptul căpentru prinţ, gestica este chiar limbajulseducţiei sale: „…are graţie serafică, odegajare şi o forţă de seducţie de careeste perfect conştient, căci repetăaceastă manevră cu toate doamnele careîi sunt prezentate, păstrând o clipă mânalor largă la piept,mai înainte de-a oapropia de buze”. Efectul acestui jocscenic e total: „ Toate doamnele se ridicătulburate, urmărind cu ardoare pe acestprinţ de pastel şi oţel care va comandaîntr-o zi vreo şaptezeci de milioane deoameni” (13). Iată, deci, că un asemeneaprinţ avea toate atuurile pentru a-şiracola în centrul său de interese opersonalitate care să-i favorizeze intrareaîn cercurile atât de contrastante, alelumii franceze! Iar Martha Bibescu era şicredibilă, dar şi capabilă să schimbeinterese şi, implicit, concepte, acumcând lumea europeană era în fierbere şi


derută! Iar prinţul Wilhelm este implicatprin toţi porii fiinţei sale, în acest joc alseducţiei, reuşind să depăşească, subochii unor fiinţe clevetitoare, hotarulunui comportament rigid, mai puţin deuzanţă protocolară. Şi din nou pluteştepeste noi obsesiva întrebare: Juca prinţulun anume derutant cadril al intereselorpolitice, prin care Germania dăruiseRomâniei un rege, iar acum se cuveneasă-i facă prezentă personalitatea imperială?

Oricum, departe de prezumtivul jocde culise al timpului, Martha ia parte laîntregul program rezervat acestui, dealtfel curtezan afemeiat, după cum i sedusese buhul. Iar ea va nota cu toatăsinceritatea, în Jurnalul său:”S-a purtatgalant…în felul special al unui om binecrescut şi care vrea să placă. E o nuanţăde politeţe pe care n-o întâlneştiniciodată la regi”, observă prinţesanoastră, setoasă de zboruri şi împliniri, îndincolo de hotarele unei lumi încorsetateîn neputinţă şi izolare (14).

La Buşteni, Comarnic, Buftea şiBucureşti, cele mai importante locuri încare a fost plimbat prinţul; peste tot,atenţia lui fusese îndreptată înspreprinţesa română. Un moment de graţie,trăit de către cei doi, îl marcheazărecepţia de la Buftea, din casa prinţuluiŞtirbei, când cei doi reuşesc să seîntreţină în intimitatea salonului în carese odihnise înaintea balului. Căzuse,aşadar, prinţul în mrejele seducţiei preafrumoasei noastre prinţese ? Desigur, elva încălca norme, îşi va periclita chiar şiinvestiţia de continuator al acestuiimperiu lutos, acaparat de o pasiunecare, oricum, onorează pe a noastrăprinţesă! Atentă, atât la protocol, cât şila cântecul inimii, ceea ce Martha va

nota în Jurnalul său, la 22 aprilie 1909, s-a preschimbat prin vremi, credem, înargumente pro şi contra, cu referire laacuzele ce i s-au adus acestei femei de omoralitate indiscutabilă şi intangibilă încomportament, dar vulnerabilă laatitudinile maliţioase, atât de prezente înepocă. Marta povesteşte în Jurnalul săufaptul că prinţul „ …doritor să cunoascăsentimentele francezilor… o rugase să-ispună adevărul asupra opiniei publicedin Franţa, pe care o bănuise defavorabilăatât tatălui său, cât şi lui însuşi…” Este,credem, momentul în care prinţesa dinCarpaţi, pentru o clipă, barem, deluciditate, îşi depăşeşte seta, să ne fieiertată expresia, megalomanică. Astfel,din relatările Marthei se întrevede clarintenţia kronprinz-ului de a uzita deinteligenţa şi cunoştinţele Marthei, înfavoarea politicii germane: „Îmi spune brusc:Faceţi asta pentru mine, scrieţi-mi tot cese întâmplă, ce auziţi”. Iar eu i-am spus:„Scrisorile mele n-au cum să vă intereseze.”„O, ba da, am nevoie de ele, vreau atâtde mult să ştiu ce se spune acolo.Scrisorile dumneavoastră mă pot ajuta”.

Desigur că dacă adăugăm la modul încare a decurs relaţia kronprinz-ului cuMartha şi rugămintea adresată soţuluide a nu se încălca preceptele vieţiiofiţereşti, dar, oricum, de a-i permitesoţiei ca prin intermediul corespondenţei,el să fie la curent cu evenimentele dinFranţa, în numele uzatei camaraderieiofiţereşti; astfel vom putea da sensrelaţiei, ca având determinante politico-diplomatice. Bineînţeles, în situaţieimplicându-se şi limbajul erotic. Dovadăşi prima scrisoare adresată frumoaseiromânce, de după plecarea sa intempestivă,în care îi mărturiseşte că „arde de


poezie


lumea literaturii, literatura lumii lumea literaturii, literatura lumii

dorinţa de a o îmbrăţişa” (15). Şiurmează invitaţia de a vizita din nouGermania, căreia familia Bibescu îi va dacurs, prin plecarea de la Posada, la Paris,e unde apoi, la 13 iunie se urcă împreunăîn trenul e noapte spre Berlin. Momentulîntâlnirii celor doi îndrăgostiţi pare să fieapoteotic, pentru Martha, cel puţin:„Soarele care se înalţă a doua zi, 15iunie 1909, va lumina cea mai glorioasăzi din viaţa Marthei Bibescu… o zi cu orestrălucitoare, a cărei amintire îi vailumina lunga-i viaţă şi a cărei ultimă razăva îmblânzi crepusculul final, comenteazăautorul monografiei. Iar Martha îşi careitera adeseori, în aducerile sale aminte,apoteoza acelei zile în care a trecut prinistorica poartă a Brandemburgului. „Istoria,cu «I» mare, comentează eroina acesteiaventuri fără pereche, îmi strânge inimacu o spaimă pe care nu îndrăzneam să orecunosc a fi încântătoare” (ibidem, p.241; Cf. jurnalului, 18 ianuarie, 1923).Imprudentă, uita, oare, de capcana încare intrase? Dovada lipsei de cenzurăsau a setei de autenticitate, suntdovedite de clipele trăite în intimitate,cu adâncă rezonanţă în sufletul lor, şi cuprea puţine efecte pentru aşa-zisaînfruntare a istoriei momentului. Cine sedebusolase, oare, dacă la mijloc a fost,totuşi, pus la cale un greu previzibil actde implicare diplomatică a unei persoanecu interese adiacente statului vizat?Ambii subiecţi sau, dimpotrivă, dragosteaîşi urma cursul, în dincolo de restriştii şideterminări ale momentului! Astfel,Martha pătrunde, prin intermediulkronprintz-ului Wilhelm în lumeaaristocraţiei imperiului germanic,predominând-o prin eleganţă şi spirit, deunde şi înflăcărarea adolescentină a

viitorului prezumtiv împărat, îndrăgostitpeste poate. Aceleiaşi stări se adaugă şiînfrigurata ţinută a prinţesei din Carpaţicare, aşişderea, trăieşte o adolescenţăîntârziată. Este momentul în carediabolicele urzeli, dacă ele au existat, aufost uitate, în numele unui sentimentînălţător, prevestitor de atingereasublimului ca destin: iubirea. „Îmi jură oprietenie eternă, sigură. Vai, cefericire!”, notează Martha la 15 iunie1909, în Jurnalul său (16).

De la omul de rând şi până la capeteleîncoronate, cu toţii sunt încântaţi deaceastă stea a Carpaţilor, iar suverana,după ce-i va fi prezentată, îi va spunemai târziu fiului ei cel mare că-iplăcuseră ochii tinerei femei, nu atâtpentru că erau frumoşi ci „ pentru că tepriveau ca dinspre un suflet sincer” ( 17).Cele zece zile pe care le-au mai adăugat,la puţină vreme, de a le petreceîmpreună trec asemenea unui vis, îndineuri, curse de cai, manevre navale;jocuri scenice bine ticluite, în care seînscriu momentele de tandreţe, dedragoste, cu spaţii idilice de adâncărezonanţă în sufletul lor..Astfel, după oexcursie în care prinţul o toropeşte cuatenţia lui dezlănţuită, Martha sedestăinuie în aceeaşi seară jurnalului:„Drum încântător, la peste două ore dedus, cânt sunt singură cu el, cuautomobilul, aşezată la dreapta lui, înfundul maşinii… E foarte aproape demine… Vorbeşte, o Prinţ ,o, colegian! Areo viaţă pură, mi-a mărturisit totul, cu oîncredere naivă. Mi se pare că-i văd inima”.

Desigur, suntem înclinaţi să credemcă prinţesa şi scriitoarea noastră este întotalitate cuprinsă de vraja unei trăiriunice, dăruită parcă de Creator întru


purificare şi dor de viaţă. Linţoliul uităriis-a aşternut în fapt peste tot trecutul săuînvolburat, fapt dovedit, credem, şi devoita uitare de sine, ce se iterează parcă,pentru o stare unică irepetabilă:sentimentul fericirii totale!

O scenă cu semnificaţii multiple, încare cei doi îndrăgostiţi sunt implicaţi, sepetrece la 17 iunie, pe când se aflau înfaţa castelului lui Wilhelm I: „ Kronprinz-ule îmbrăcat în albastru închis, ca unadolescent englez” scrie Masrtha,îmbrăcată la rândul său într-o toaletă rozşi o pălărie neagră. Se admiră reciproc,pentru a încheia râzând împreună: „Ceeleganţi suntem!” A doua zi, mergând laKoning Warthausen, prinţul evocătoaleta ei din ziua precedentă şi îi spune:

„- M-am simţit atât de rău azi-dimineaţădin pricina dumneavoastră. Am fosttulburat… Eraţi atât de încântătoareieri…” (18). Şi astfel le-a fost dat celor doisă atingă clipa extazului, în fapt semn alunei dureroase plecări… Martha, neatenţionează biograful ei, atât deamatoare de literatură, a uitat celebrareplică a lui Victor Hugo: „Nu, viitorul nuaparţine nimănui…” şi oricâte schimbăriale istoriei, „conforme visului său” vaîncerca Martha Bibescu înspe apusulvieţii să cuteze, cu referire la prinţulviselor sale, observă prietenul său,Şerban Sideri, ea „se înşeală miraculos”.În fapt, toate suprapunerile de fapte şiîntâmplări sunt „Schimbări ale istoriei,pentru a o face conformă visului ei”. Otemă, observă Ghislain de Diesbach, anenumăratelor evocări orale sau scrise,în care grandoarea, poezia şi adevărul sevor amesteca atât de bine, încât va figreu să le mai deosebeşti” (19). Scenadespărţirii lor, consumată la Weimar,

lumea lui Gothe, încărcată de magie şitaină, oferă momentului o indubitabilăstare de legendă şi unicitate. Fiindcădoar Aleşilor le este dat să trăiascămiraculoasa atingere a absolutului, desub vraja acelei clipe să nu se maidesprindă niciodată!

Şi totuşi, nu putem omite dilemabiografului cât şi tuturor celor pe carechipul acestei zâne i-a încărcat de farmecşi splendoare şi ca urmare ne ceremscuze pentru răbdarea de care uzităm,apelând la citatele de rigoare: „…a fostMartha Bibescu amanta Kronprinz-ului,aşa cum au acuzat-o duşmanii ei, lasfârşitul primului război mondial? Sau nui-a fost decât o prietenă foarte scumpă,cu atât mai dispreţuitoare faţă de ceeace se spunea despre ea, cu cât se ştiainocentă? Lectura corespondenţei nuîngăduie să tragi concluzia unei legăturicarnale”, conchide autorul (20). Dar,pentru a-şi şterge starea dilematică depe conştiinţa sa, cât şi a cititorilor săi,autorul aduce drept compensaţie laeventuala „ nuntire” în cer, mărturiaautoarei din jurnalul său, 6 februarie1966, de altfel târziu înrămată pe axatimpului! Extragem: „Gurile rele au spuscă mi-a fost amant. Nu este adevărat.N-am fost niciodată metresa lui. A fostcu totul altceva. Dar cui s-o spun?Nimeni nu m-ar crede dacă aş spune-o”.Din acest punct, diarista divaghează,comparând „dragostea cavalerească”…„sentimentul care nu mai are valoare, cuaurul şi monezile antice”, care „nu maiau curs, indiferent de cât sunt defrumoase! Aceste piese devin desuete,înainte de a deveni medalii”.

Va urma


Documents

Revista Noua 3 2012 Qxp8_revista Noua