Renaşterea Este denumirea curentului de înnoire socială şi culturală, care a apărut în

Europa, la sfârşitul Evului Mediu, în secolele al XV-lea şi al XVI-lea, caracterizată prin redescoperirea interesului pentru cultura şi arta antichităţii clasice.

UmanismulTermenul de Umanism (din latină: humanitas = omenie, umanitate) are două semnificaţii:

o Poziţie filozofică care pune omul şi valorile umane mai presus de orice, orientându-se în special asupra omului ca individ. Omul constituie astfel valoarea supremă, este un scop în sine şi nu un mijloc. Umanismul implică un devotament pentru căutarea adevărului şi moralităţii prin mijloace umane, în sprijinul intereselor umane. Axându-se pe capacitatea de autodeterminare, umanismul respinge validitatea justificărilor transcendentale cum ar fi dependenţa de credinţă, supranaturalul sau textele pretinse a fi revelaţii divine. Umaniştii susţin moralitatea universală bazată pe condiţia umană ca loc comun, sugerând că soluţiile problemelor sociale şi culturale umane nu pot fi provincialiste.

o Mişcare spirituală care stă la baza Renaşterii, apărută în Italia în secolul al XIV-lea şi care s-a extins în mod progresiv în Europa apuseană până în secolul al XVII-lea. Ea este marcată de reîntoarcerea la textele antichităţii greco-romane, care servesc ca modele ale modului de viaţă, de gîndire şi de creaţie artistică.

A început în Italia şi s-a răspândit în Europa occidentală. În această perioadă s-au produs profunde transformări sociale, politice, economice, culturale şi religioase, care au marcat tranziţia de la societatea medievală către societatea modernă. Societatea feudală a Evului Mediu, cu structura sa ierarhică rigidă, dominată de economia agrară şi sub puternica influenţă a Bisericii Catolice, a început să se destrame. În decursul Renaşterii, un rol determinant l-au avut oamenii de cultură şi artiştii, înclinaţi spre clasicismul greco-roman.

Noţiunea de "Renaştere" (în franceză: Renaissance) a fost folosită pentru prima data la începutul secolului al XIX-lea, mai întâi de către istoricul francez Jules Michelet, de la care a fost preluată de istoricul elveţian Jacob Burckhardt, în lucrarea sa fundamentală "Die Kultur der Renaissance in Italien" ("Cultura Renaşterii în Italia", 1860). Acesta din urmă a definit Renaşterea (în italiană: Rinascimento), perioada cuprinsă între pictorii Giotto şi Michelangelo. În acest timp, omul recapătă conştiinţa de sine ca individ, după o lungă perioadă de anihilare filozofică a personalităţii.

Renaşterea carolingiană, după numele lui Carol cel Mare, a reprezentat trezirea la viaţă a antichităţii şi, în parte, a culturii bizantine în cultura şi arta imperiului franc, în secolele al VIII-lea şi al IX-lea, în încercarea împăratului Carol cel Mare de a continua şi înnoi tradiţiile Imperiului roman.

Printre cele mai însemnate realizări ale Renaşterii carolingiene se numără ilustraţiile de carte din "Evangheliarul lui Carol cel Mare", păstrat la Viena, sau Capella Palatină din Aachen, care aminteşte de "Bazilica San Vitale" (sec. al VI-lea) din Ravenna, precum şi Capella Sankt Michael din Fulda, în stilul bisericii "Santo Stèfano Rotondo" (sec. al V-lea) din Roma.

Prezenţa învăţatului Alcuin (lat.: Alcuinus) la curtea imperială a stimulat transcrierea textelor vechi şi introducerea limbii latine ca limbă literară, fapt determinant pentru evoluţia ulterioară în istoria culturală a lumii apusene.

Aceasta se referă la caracteristicile de stil în arta şi arhitectura din timpul împăratului Otto III (983-1002), sub influenţa antichităţii şi a Bizanţului, pentru obţinerea unei "Renovatio imperii Romanorum". Aceste influenţe s-au exercitat mai ales în ilustraţiile de cărţi, artizanat şi în arhitectură (Capella Sf. Bartolomeu din Padeborn).

Descoperirile geografice au schimbat radical reprezentarea asupra lumii. La 12 octombrie 1492, Cristofor Columb debarcă pe insula Guanahani din arhipelagul insulelor Bahamas şi descoperă, astfel, America. În acelaşi an, la 2 ianuarie, prin cucerirea Granadei de către regii Castilliei din Spania ("Reconquista"), dispare - după 800 de ani de dominaţie - ultimul bastion al prezenţei arabe în Peninsula Iberică. În 1497, Vasco de Gama descoperă drumul spre India, trecând în Oceanul Indian, pe la Capul Bunei Speranţe din sudul Africii. Prin expediţia întreprinsă de Magellan, între 1519-1522, dispar şi ultimele îndoieli asupra formei sferice a pământului.

Renaşterea continuă opera începută deja în sec. al XIV-lea prin "La Divina Commedia", monumentala creaţie a lui Dante Alighieri (1265-1321), sonetele şi scrisorile lui Francesco Petrarca (1304-1374), nuvelele lui Giovanni Boccaccio (1313-1375) reunite în volumul "Il Decamerone". Se reiau vechile genuri literare din antichitate - epopeea, satira, epigrama, biografia - şi se creează genuri noi, ca sonetul şi nuvela (Novella).

Dezvoltarea artei în Renaşterea italiană are loc la începutul secolului al XV-lea în Florenţa. Filippo Brunelleschi (1377-1446), cel mai însemnat constructor al Renaşterii, descoperă perspectiva liniară - caracteristică artei din această perioadă - şi realizează cupola Domului din Florenţa (1436). Lorenzo Ghiberti (1378-1455) devine cunoscut prin realizarea porţilor de bronz ale Baptisteriului din faţa Domului, numite, mai târziu, de către Michelangelo "Porţile Paradisului". Donatello (1386-1466), prin stilul său plastic, a influenţat şi pictura. Printre cele mai importante opere ale sale este statuia de bronz a lui David, prima sculptură care, ca în timpurile antichităţii, prezintă din nou corpul omenesc gol, fără veşminte. Alte sculpturi ale lui Donatello sunt monumentul ecvestru Gattamelata din Padova sau tribuna de marmoră Cantoria pentru Domul din Florenţa. În pictură, Cimabue (1240-1302) şi elevul său Giotto di Bondone (1266-1337) - frescele din capela "Scrovegni" din Padova şi din capela "Santa Croce" din Florenţa -, pot fi consideraţi ca precursori.

În anul 1500, Leonardo da Vinci (1452-1519) se întoarce la Florenţa, venind de la Milano, unde pictase fresca "Cina cea de Taină" pentru biserica Santa Maria delle Grazie. În acest timp, Michelangelo (1475-1564) lucrează la statuia de marmură a lui "David", care avea să devină semnul distinctiv al oraşului Florenţa.

Centrul de greutate al artei se mută la Roma, la curtea papei Iuliu al II-lea, care încurajează realizarea unor proiecte ambiţioase înăuntrul şi în afara Vaticanului. Domul "Sfântul Petru" (San Pietro), este construit după planurile lui Donato Bramante (1444-1514), în "Capela Sixtină" Michelangelo pictează plafonul şi fundalul ("Judecata de Apoi"). Rafael Sanzio (1483-1520) decorează camerele (Le Stanze di Raffaello) din palatul Vaticanului - printre alte motive, celebra "Şcoală din Atena", în care sunt figuraţi diverşi filozofi ai antichităţii. Tiziano Vecello (1488-1576) este cel mai însemnat reprezentant al Renaşterii în Veneţia. El pictează şi pentru Carol Quintul, care îl numeşte pictor oficial al curţii regale spaniole.

Un alt reprezentant de seamă al picturii din această perioadă a fost Correggio (1489-1534), care a trăit cea mai mare parte a vieţii sale în Parma, unde a realizat principalele sale opere (de exemplu, frescele din biserica San Giovanni Evangelista).

Sus: Cina cea de Taină

Jos: Doamna cu hermina

ambele Leonardo da Vinci

În arhitectura Renaşterii se pot deosebi două tendinţe:O primă tendinţă este caracterizată prin folosirea formelor de

expresie ale antichităţii. Aceasta se realizează în jurul anului 1500, în perioada de apogeu a Renaşterii, prin construcţiile clare şi armonice ale lui Donato Bramante, şi se răspândeşte în tot restul Italiei. Se folosesc ca elemente de construcţie coloanele, pilaştrii, capitelurile, frontonul triunghiular, arcadele, preluate din tratatul de arhitectură al lui Vitruviu ("De architectura", sec. I î.Hr.), la care se adaugă cupolele (Domul din Florenţa, Bazilica Sfântul Petru din Roma). Faţadele sunt concepute ţinându-se seamă de simetrie şi ordine. Arhitecţii sunt consideraţi artişti şi aparţin păturii cultivate a societăţii.

A doua tendinţă, proprie mai ales ţărilor nordice, îmbină elementele antice cu tradiţiile stilului medieval, în care predomină liniile verticale combinate cu ogivele gotice. Se adaugă ornamente şi arabescuri (în Spania). Maiştrii de construcţii sunt meseriaşi. Exemple: în Franţa, aripa de vest a palatului Luvru din Paris (1550-1558), realizată de Pierre Lescot; în Germania, castelul din Heidelberg şi primăria din Augsburg, construită de Elias Holl.

Muzica din timpul Renaşterii corespunde "vârstei de aur" a polifoniei. Genurile cele mai frecvente sunt "messele", "motettele", madrigalul şi cântecele cu acompaniament instrumental. Din punct de vedere teoretic, importante sunt scrierile compozitorului flamand Johannes Tinctoris (1435-1511), în care prezintă şi susţine tendinţele înnoitoare în muzică.

Unul din cei mai importanţi compozitori ai acestei epoci este Giovanni Pierluigi da Palestrina (1525-1594), care cu a sa "Missa de Beata Virgine" (1570) marchază trecerea spre baroc. Se stabilesc contacte între muzicienii de diverse naţionalităţi, centrul de atracţie fiind, şi în acest domeniu, Italia. Astfel compozitorul spaniol Tomás Luis De Victoria (1548-1611) este cel mai important reprezentant al şcolli de muzică din Roma, în timp ce italianul Andrea Gabrieli (1510-1586) conduce "Die Münchner Hofkapelle". Cu Giovanni Gabrieli (1553-1612) şi Claudio Monteverdi (1567-1643) se dezvoltă muzica monodică şi se face trecerea către genul muzicii de operă.

Spiritul Renaşterii italiene a pătruns în Franţa datorită unor personalităţi ca Leonardo da Vinci şi Benvenuto Cellini, prezenţi la curtea regelui Francisc I şi participanţi la proiectarea decorării palatului din Fontainebleau. Scriitorul François Rabelais (1494-1553), călugăr benedictin, autor al povestirilor "Horribles et Épouvantables Faits et Prouesses du très renommé Pantagruel" (1532) şi "Vie inestimable du grand Gargantua, père de Pantagruel" (1534), întruchipează tipul perfect al umanistului renascentist. Joachim du Bellay (1522-1560) redactează manifestul "Pleiadei", intitulat "Défense et illustration de la langue française".

Pictorul flamand Jan van Eyck (ca.1390-1441) este considerat întemeietorul picturii Renaşterei în Flandra şi în Olanda. Rogier van der Weyden (1400-1464) călătoreşte în Italia, unde este foarte preţuit, influenţând prin lucrările sale şcoala de pictură din Ferrara. În tripticul "Grădina plăcerilor", Hieronymus Bosch (1450-1516) prezintă de o manieră fantastică păcatele omeneşti, într-o lume imaginară, supranaturală. Alţi pictori din această perioadă sunt: Hans Memling (1433-1494), Dirk Bouts (1415-1475), Hugo van der Goes (1440-1482). Printre manierişti se numără Bernard van Orley (1488-1541) şi Jan van Scorel (1495-1562). Erasmus din Rotterdam (1466-1536), cel mai important reprezentant al umanismului de anvergură europeană, îşi redactează majoritatea scrierilor în limba latină.

Arta germană era orientată, în special, spre tradiţiile stilului gotic. Konrad Witz (ca.1400-1445) pictează peisaje sub influenţa artei flamande. Cu opera lui Albrecht Dürer (1471-1528), pictor, desenator şi gravor, se realizează legătura cu arta Renaşterii, după modelul celei italiene. Ciclurile de gravuri în lemn, "Patimile" şi "Viaţa Mariei", sunt cunoscute în întreaga Europă. În special compoziţia sa "Cei patru Apostoli" (1526) arată ataşamentul la eleganţa picturii italiene şi forţa sa de exprimare. Dürer întreprinde călătorii în Italia şi în Ţările de Jos şi întreţine strânse legături cu artiştii epocii. Contemporanul său, Matthias Grünewald (1480-1528), pictează încă în stilul evului mediu.

Spania, abia eliberată de sub dominaţia maură, se ataşează cu întârziere Renaşterii europene. În secolul al XVI-lea, pictorul oficial al curţii regale spaniole este Tiziano, deşi el, personal, nu a fost niciodată în Spania. Alonso Berruguete (1450-1504), cel mai important pictor spaniol din această perioadă, lucrează în special în Valladolid. Reprezentant al manierismului tardiv este El Greco (1541-1614), un discipol al lui Tintoretto. În jurul anului 1560 se construieşte palatul "El Escorial" în apropiere de Madrid, important centru al Renaşterii spaniole.

Încă înainte de epoca Renaşterii, Anglia a cunoscut o literatură înfloritoare, reprezentată prin:

Geoffrey Chaucer (ca.1340-1400), considerat "părintele poeziei engleze"; (John Dryden), autor, printre altele, al "Povestirilor din Canterbury" (The Canterbury Tales).

William Langland (ca.1330-1400), autor al poemului alegoric "Piers Plowman".

Thomas Malory (1395-1471), autorul primului roman în proză din literatura engleză, bazat pe legenda regelui Arthur şi a "Cavalerilor Mesei Rotunde".

Sub denumirea, de altfel controversată, de "Renaştere engleză" se înţelege mişcarea culturală şi artistică din Anglia de la începutul secolului al XVI-lea până la mijlocul celui de al XVII-lea, perioadă paşnică de dezvoltare după sfârşitul Războiului de 100 de ani şi al Războiului celor două roze. Această perioadă include lunga domnie a reginei Elisabeta I, de aceea mai este denumită "Epoca Elisabetană".

Pentru marea masă a populaţiei din acele timpuri, înflorirea culturală şi artistică ce a caracterizat Renaşterea nu a produs nicio schimbare în modul de viaţă sau de reprezentare a lumii. Referindu-ne, însă, la numărul restrâns al personalităţilor în diferite domenii de creaţie, putem spune astăzi că noile orizonturi spirituale şi liberalizarea moralei au creat un anumit tip de "Om al Renaşterii" ("Homo universalis renascentista"), caracterizat prin înţelegere ascuţită, deschisă oricărei idei, simţ deosebit al frumosului, dorinţă de afirmare şi renume, individualism cu posibilităţi de dezvoltare multilaterală, adversar al dogmelor şi ideilor preconcepute. În aspiraţia sa spre universalitate, înlătură orice barieră care-i stă în cale, se arată curajos în proiectele sale şi plin de forţă în acţiune. Este prieten şi cunoscător al artelor, colindă - fără dificultate - filosofia şi literatura, înlocuieşte legile morale cu cele estetice. "Omul Renaşterii" este, în primul rând, un umanist cu larg spirit de toleranţă.

În contrast cu acesta, nu dispar fanaticii, partizanii unei singure idei, care văd în fiecare reprezentant al unei păreri contrare, nu un adversar de idei, ci un duşman personal ce trebuie anihila

Ca orice mişcare socio-culturală, şi Renaşterea, după o perioadă de apogeu, cunoaşte un declin, în care ideile înnoitoare lipsesc iar epigonii realizează, în cel mai bun caz, lucrări de imitaţie.

Declinul Renaşterii a fost favorizat şi accelerat de două împrejurări:o Decăderea politică şi economică a Italiei, începând deja în prima jumătate a secolului

al XVI-lea, bântuită de războaie nesfârşite, ce au culminat cu jefuirea Romei ("Sacco di Roma", 1527) de către trupele de mercenari ale lui Carol Quintul. Aceasta a dus la slăbirea puterii şi prestigiului papalităţii, la decăderea oraşelor-state, ca Florenţa şi Milano. Descoperirea unui nou drum spre India, prin înconjurul Capului Bunei Speranţe, slăbeşte substanţial situaţia economică a Veneţiei şi Genovei.

o Ca reacţie la Reforma religioasă iniţiată în Germania de Martin Luther, Biserica Catolică instituie Contrareforma şi tribunalele inchizitoriale, adevărată lovitură de graţie împotriva libertăţii de gândire. În urma Conciliului din Trient (1545-1563), se alcătuieşte o listă a cărţilor interzise, considerate eretice în cazul că vin în contradicţie cu dogmele bisericeşti ("Index librorum prohibitorum", 1559). Galilei este constrâns să-şi abjure public convingerea asupra rotaţiei pământului în jurul soarelui, nu fără a şopti pentru sine "eppur si muove&;;;quot;. Filosoful Giordano Bruno (1548-1600), combate teza aristoteliană, admisă oficial de Biserică, a unui univers închis, reprezintă un umanism panteist şi va fi ars pe rug ca eretic, în urma sentinţei tribunalului inchizitorial. La Geneva, sub dominaţia lui Jean Calvin, teologul şi medicul spaniol Miguel Servet (1511-1553), pentru faptul de a fi pus sub semnul întrebării dogma Sfintei Treimi, sfârşeşte în acelaşi fel, condamnat pentru blasfemie, de data aceasta de un tribunal protestant.

Ideile Renaşterii nu pot fi însă înăbuşite, ele sunt apărate de oameni curajoşi ca Erasmus din Rotterdam, Francis Bacon sau René Descartes (1596-1650), filosoful olandez Baruch Spinoza (1632-1677), care îşi propun ca obiectiv fundamental transmiterea unui mesaj eliberator şi purtător de bucuria pe care o dă cunoaşterea iar secolul al XVIII-lea va relua spiritul Renaşterii sub forma iluminismului francez.

Istoric Ca prim reprezentant al umanismului poate fi considerat Protagoras,

sofist grec din secolul al V-lea î.Chr., pentru care "omul este măsura tuturor lucrurilor". Termenul de "humanitas" îl întâlnim deja în

scrierile lui Cicero, în care omul ocupă un loc aparte printre alte vieţuitoare. În Evul Mediu, se vorbeşte despre "humaniores litterae", care reprezintă ansamblul cunoştinţelor profane predate în facultăţile de arte (artes liberales), spre deosebire de "diviniores litterae", care îşi au sursa în studiul Bibliei şi sunt predate în facultăţile de teologie.

În secolul al XVI-lea, "umaniştii" studiau ceea ce ei numeau "umanităţile" (studia humanitatis), înţelegându-se prin aceasta

scrierile clasice ale antichităţii. Pentru aceşti erudiţi ai Renaşterii, noţiunea de "humanitas" avea acelaşi sens ca în epoca ciceroniană şi însemna acea cultură care, desăvârşind calităţile naturale ale omului,

îl fac demn de acest nume. Cuvântul "Umanism" în înţelesul actual apare mult mai târziu, şi anume în 1808 în scrierea lui Friedrich

Immanuel Niethammer

În mod tradiţional, istoricii situează începuturile umanismului modern în Italia secolului al XIV-lea, fiind legat de numele lui Francesco Petrarca şi Giovanni Boccaccio. După invadarea Imperiului Bizantin de către turci, un mare număr de învăţaţi greci se refugiază în peninsula italică, aducând cu ei manuscrise în limba lor de origine. Literaţii italieni, ca Guarino din Verona, Francesco Filello sau Giovanni Aurispa, învaţă limba greacă veche şi traduc în italiană operele clasice greceşti. Poezia latină a epocii romane este redescoperită graţie lui Lorenzo Valla, iar Coluccio Salutati şi Gian Francesco Poggio traduc în limba italiană operele scriitorilor romani.

Umanismul se propagă în primul rând în Germania şi Olanda. Ambele ţări cunoscând o mare expansiune a imprimeriilor, se organizează adevărate târguri de cărţi care favorizează schimburile culturale.

Johannes Reuchlin se opune împăratului

Maximilian I, care voia să interzică scrierile în limba ebraică, cu excepţia Bibliei. Reuchlin afirmă că textele interzise fac parte din patrimoniul cultural al omenirii. În Germania, umanismul a pregătit calea Reformei lui Martin Luther. Discipolul său, umanistul Philipp Melanchton, profesor de Filologie la Universitatea din Wittenberg, redactează prima formulare ştiinţifică a principiilor Reformei în lucrarea "Loci communes rerum theologicarum" (1521), iar în 1540 redactează "Confesiunea de la Augsburg". El dorea ca răspândirea Protestantismului să se realizeze cu mijloace paşnice şi s-a străduit să păstreze unitatea Bisericii apusene.

Erasmus din Rotterdam, teolog şi erudit olandez, este unul din cei mai eminenţi umanişti din perioada Renaşterii şi Reformei din secolele al XV-lea şi al XVI-lea, "primul european conştient" (Stefan Zweig). Prin poziţia lui critică faţă de Biserica Catolică, este considerat precursor al reformei religioase, deşi el însuşi nu a aderat la protestantism, preconizând în mod conştient spiritul de toleranţă religioasă

În Anglia, Thomas Morus scrie o lucrare fundamentală de istorie a ideilor politice ("Utopia", 1516), devine cancelar al regelui Henric VIII, dar - opunându-se reformei religioase a acestuia - cade în disgraţie şi este executat.

În Franţa, umanismul pătrunde prin învăţaţii şi artiştii italieni aflaţi la curtea papală din Avignon (printre aceştia Petrarca). Traduceri din Titus Livius şi Aristotel circulau deja la curtea regelui Carol V le Sage. Războaiele lui Francisc I în Italia au contribuit la luarea de contact şi cunoaşterea curentelor culturale aflate acolo în plină efervescenţă. Francisc I creează Collège des lecteurs royaux, unde se predau limbile clasice greacă şi latină, precum şi ebraica de către Jacques Lefèbre d'Étaples. Etienne Dolet propagă gândirea inspirată din Platon, adaptată creştinismului, fapt care influenţează poeţii "Pleiadei" ca Pierre de Ronsard sau Joachim du Bellay. Montaigne susţine că raţiunea permite omului să se elibereze de ideile preconcepute. François Rabelais întruchipează perfect modelul umanismului din epoca Renaşterii, luptând cu entuziasm pentru reînoirea gândirii în spiritul antichităţii clasice, ideal filozofic al timpului său.

Umanismul respinge în mod clar apelul la credinţe supranaturale pentru soluţionarea problemelor umane, dar nu şi credinţele însele; unele curente umaniste sunt chiar compatibile cu unele religii. El este în general compatibil cu ateismul şi agnosticismul, dar acestea din urmă nu îi sunt necesare. Cuvintele "ignostic" (american) şi "indiferentist" (britanic) sunt uneori aplicate umanismului pe motiv că acesta este un proces etic, nu o dogmă asupra existenţei sau nu a zeilor; umaniştii pur şi simplu nu au nevoie să se preocupe de asemenea probleme. Agnosticismul sau ateismul singure nu implică în mod necesar umanismul; multe filosofii diferite şi uneori incompatibile se întâmplă să fie ateiste. Nu există nicio ideologie unică şi niciun set de comportamente unic la care să adere toţi ateii, şi nu toate dintre cele proprii ateilor sunt umaniste.

Conform umaniştilor, este în sarcina oamenilor să găsească adevărul, prin opoziţie cu căutarea lui în revelaţie, misticism, tradiţie sau orice altceva care e incompatibil cu aplicarea logicii asupra dovezilor observabile. Cerând ca oamenii să evite acceptarea orbească a unor opinii nesusţinute, el sprijină scepticismul ştiinţific şi metoda ştiinţifică, respingând autoritarismul şi scepticismul extrem şi făcând din credinţă o justificare inacceptabilă a acţiunilor. De asemenea, umanismul afirmă că o cunoaştere a binelui şi răului se bazează pe cea mai bună înţelegere a propriilor interese şi a celor comune ale indivizilor în loc să izvorască dintr-un adevăr transcendental sau vreo sursă arbitrar localizată.

Umanismul include o atitudine optimistă faţă de capacităţile oamenilor, dar nu implică opinia că natura umană este pur binevoitoare sau că absolut fiecare persoană e capabilă să se ridice la înălţimea idealurilor umaniste de raţionalitate şi moralitate. El implică nu mai mult decât recunoaşterea că te ridica la înălţimea potenţialului tău înseamnă multă muncă şi necesită ajutorul celorlalţi. Scopul suprem este prosperitatea umană; îmbunătăţirea vieţii tuturor oamenilor. Focalizarea este pe a face bine şi a trăi bine aici şi acum şi a lăsa lumea mai bună pentru cei care vin după noi, nu pe a trece prin viaţă suferind pentru a fi răsplătiţi după.

Umanismul influenţează în mod hotărâtor viaţa secolului al XVI-lea. La început ştiinţele nu erau incluse şi se găseau la marginea acestei mişcări. Asfel Bernard Palissy sau Ambroise Paré nu acordă nicio atenţie autorilor antici, preferând să se bazeze pe experienţă şi practică. Se studiază totuşi scrierile lui Arhimede, iar Copernic afirmă că experienţa trecutului este necesară pentru noi descoperiri.

Umanismul influenţează şi viaţa politică. Umanştii amintesc suveranilor datoriile lor faţă de Dumnezeu, faţă de supuşi şi faţă de ei înşişi (Niccolo Machiavelli: "Il Principe", 1532). Ei apelează la popor să participe la viaţa publică.

Educaţia copiilor ar trebui să urmărească în primul rând instruirea copiilor cu noi cunoştinţe pentru a-i face mai umani.

În ceea ce priveşte literatura, umanismul pune pe primul plan teme ca natura, virtutea, gloria şi iubirea.