PROLIFERAREA ARMELOR NUCLEARE CONTINUĂ

Masterand: Radu MOINESCU

INTRODUCERE

Mediul de securitate actual, ca şi sistemul internaţional în întregul său pot fi înţelese pe deplin doar în strânsă corelaţie cu sistemul internaţional configurat în timpul războiului rece, ale cărui rezultate directe şi nemijlocite sunt.

Impactul războiului rece asupra prezentului şi viitorului comun al omenirii este mai important decât s-ar putea crede la prima vedere: în timpul războiului rece s-a format actuala generaţie de lideri care conduc astăzi majoritatea statelor lumii, în special principalii actori din arena internaţională; în timpul războiului rece au fost cristalizate principalele concepţii privind ordinea internaţională care au modelat atitudinea clasei politice şi populaţiei; pentru prima dată în istoria omenirii, războiul rece a consacrat un sistem internaţional caracterizat de existenţa a două superputeri globale, diferit faţă de perioada precedentă, definită de existenţa unor puteri regionale, chiar dacă unele dintre ele aveau aspiraţii globale; persistenţa încă în gândirea unor actori politici că ceilalţi prezintă pentru ei o ameninţare, deşi în planul relaţiilor interstatale s-au stabilit unele acorduri de cooperare pe multiple planuri şi parteneriat; organismele militare ale statelor au fost proiectate şi construite în timpul războiului rece, în baza unor principii de ducere a acţiunilor militare care se dovedesc astăzi ca depăşite, dar structurile militare construite atunci sunt menţinute în linii mari şi astăzi sau, în cel mai bun caz, se află în proces de restructurare şi transformare, proces asupra cărora îşi pune amprenta şi revoluţia tehnico-ştiinţifică a ultimilor ani, în special în domeniul tehnologiei informatice.

Totodată, profundele transformări care au loc pe scena politico-militară internaţională, diversificarea continuă a fenomenelor de criză, menţinerea instabilităţii la nivel regional şi subregional, proliferarea armelor de distrugere în masă chimice, biologice, radiologice şi nucleare/ADMCBRN, a tehnologiilor şi materialelor nucleare, a armamentelor şi mijloacelor de transport la ţintă (vectorilor), accesul uneori necontrolat la acestea, amploarea fenomenului terorist şi preocuparea sporită de perfecţionare a acţiunilor acestuia pe plan mondial, amploarea comerţului ilicit cu muniţii şi materiale radioactive, cu agenţi biologici şi chimici, constituie un real pericol pentru omenire, ceea ce determină o viziune nouă asupra descurajării şi asigurării securităţii vieţii în general. Aceasta impune din partea factorilor responsabili luarea măsurilor de anticipare a pericolelor, evaluarea consecinţelor, efectelor de masă şi de natură ecologică ce pot fi produse de unele acţiuni ostile, necontrolate sau accidentale.

S-a crezut la un moment dat, că, în această epocă a supertehnologiilor, armele de distrugere în masă (ADM), în special armele chimice şi cele biologice, nu mai prezintă o ameninţare majoră.

Renunţarea la politica de descurajare nucleară în relaţiile dintre cele două superputeri, SUA şi URSS din perioada războiului rece, noile relaţii instituite între SUA, statele membre NATO şi Federaţia Rusă (moştenitoarea marii majorităţi a arsenalului nuclear sovietic), a determinat trecerea arsenalelor nucleare în fundalul relaţiilor internaţionale. Această nouă situaţie a deschis însă calea rezolvării unor diferende dintre state pe calea armelor, a războiului, ca instrument principal al politicii. Aceasta a determinat ca în prezent să fie în curs de desfăşurare o serie de conflicte deschise, dintre care cele mai virulente au loc în Afganistan şi Irak, chiar dacă situaţia din aceste state pare a evolua spre normalizare, precum şi cel de la începutul anului 2009 din Fâşia Gaza, dintre Israel şi mişcarea palestiniană Hamas, în timp ce în alte zone ale globului unele conflicte considerate îngheţate, au un mare potenţial de a reizbucni (Kosova, Transnistria, Congo, Georgia etc.).

Din cele afirmate mai sus rezultă că în lume are loc o reconfigurare a raporturilor de forţe, în care puterea militară are sau capătă inevitabil un rol din ce în ce mai mare, constituind o preocupare

1

a tuturor statelor mai mari sau mai mici, care doresc să se impună în plan mondial, zonal sau regional.

Deoarece problema armelor de distrugere în masă este preocuparea permanentă a actorilor internaţionali, România consideră combaterea proliferării acestora „o altă prioritate a preocupărilor vizând pacea şi securitatea statelor lumii, din cauza amplificării riscului de folosire iraţională a rezultatelor dezvoltării ştiinţei şi tehnologiei moderne. În pofida unor progrese majore privind reducerea arsenalelor nucleare strategice şi a unor succese importante obţinute în implementarea acordurilor internaţionale de neproliferare, pericolul distrugerii civilizaţiei umane şi a vieţii, prin folosirea unor astfel de mijloace, se menţine încă ridicat. Sporesc, totodată, riscurile ca armele de distrugere în masă să facă joncţiunea cu terorismul internaţional sau ca terorismul nuclear să fie promovat de regimuri iresponsabile. Aceste evoluţii creează probleme grave de securitate la adresa cetăţenilor, comunităţilor şi instituţiilor statelor democratice”1.

Realităţile conflictelor din ultimele decenii, au reliefat însă o cu totul altă perspectivă şi au repus în operă un principiu care începuse să fie uitat, şi anume acela, că nici o forţă din lume, nu renunţă benevol la mijloacele de luptă de care dispune, decât dacă apar altele mai performante, şi în consecinţă, mai eficiente. Astfel, strategii timpurilor noastre, au înţeles că armamentul de înaltă precizie nu înlocuieşte ADM, deoarece în orice moment, există posibilitatea folosirii lor de către anumite forţe. În aceste condiţii, pe lângă arma nucleară şi materialele radioactive, posibilitatea folosirii armei chimice şi a celei biologice (deşi interzise prin tratate internaţionale) rămâne ameninţarea cea mai periculoasă şi a începutului prezentului mileniu.

Evoluţia mediului actual de securitate impune din partea specialiştilor analiza şi reevaluarea pertinentă a tuturor elementelor care constituie motive de îngrijorare la adresa securităţii naţionale şi internaţionale şi desprinderea concluziilor şi măsurilor ce trebuie puse în aplicare pentru monitorizarea, prevenirea, diminuarea sau eliminarea surselor de conflict.

Procesul de reevaluare a securităţii naţionale şi internaţionale, ce fusese modificat după sfârşitul războiului rece, a fost din nou modificat datorită dezvoltării şi amplificării fenomenului terorist, care a căpătat din ce în ce mai mult un caracter internaţional şi o amploare pe care lumea nu a mai întâlnit-o.

Dezvoltarea ştiinţifică şi tehnologică, diversificarea şi evoluţia industriilor prelucrătoare a determinat apariţia riscurilor tehnologice, cu un grad înalt de periculozitate, determinate de evenimentele, accidentale sau premeditate, ce pot fi produse la unele obiective economice (chimice, nuclearo-energetice, petrochimice, depozite de carburanţi, instalaţii petroliere etc.), laboratoare şi instalaţii destinate activităţii de cercetare ştiinţifică etc. finalizate cu emisii radioactive, noxe industriale şi chiar agenţi biologici, care pe lângă efecte asupra fiinţelor vii pot avea şi un puternic impact asupra mediului; acestea constituind, totodată, şi atracţia elementelor teroriste.

Impactul asupra mediului înconjurător al riscurilor şi ameninţărilor la adresa securităţii internaţionale a căpătat noi conotaţii după sfârşitul războiului rece. În prezent nici un stat posesor de arme nucleare nu are nici un motiv raţional de a folosi aceste arsenale şi deci de a produce distrugeri de mare amploare pe planeta Pământ, chiar dacă unele state, pe fondul unor considerente de ordin religios sau de altă natură, ameninţă în mod iresponsabil cu producerea şi folosirea acestora.

Crizele şi conflictele care apar în plan zonal sau regional sunt în atenţia organismelor internaţionale de securitate, care caută soluţionarea şi gestionarea acestora exclusiv prin mijloace paşnice, impunerea şi edificarea păcii şi stabilităţii în lume.

Complementaritatea utilizării mijloacelor militare şi a celor nemilitare în soluţionarea crizelor şi conflictelor este astăzi evidentă şi mai eficientă decât oricând în istoria omenirii. Dar soluţiile politice sprijinite de măsuri de descurajare prin mijloace militare sau, după caz, de utilizarea efectivă a acestui instrument de putere pot conduce la rezultate durabile în timp, care să asigure stabilitatea, ordinea şi securitatea internaţionale, într-o lume democratică şi sigură.

1 Preşedinţia României, Strategia de securitate naţională a României, ediţie 2007, p.16.2

CAPITOLUL IMediul de securitate

1.1. Scurte considerații asupra mediului de securitateUltimii 20 de ani au însemnat pentru întreaga lume o perioadă zbuciumată, caracterizată de

transformări profunde la nivel global, transformări ce ţin atât de redesenări ale frontierelor, cât şi de schimbări de regim şi ideologie. Redesenarea graniţelor a însemnat sporirea numărului de actori statali la nivel global, iar schimbările de regim şi ideologie au generat noi tipuri de actori şi forme surprinzătoare de manifestare a acestora. Au căpătat o importanţă tot mai mare, datorită rolului manifestat pe scena globală, actorii non-statali (corporaţii, ONG-uri etc.), ale căror acţiuni sunt uneori dificil de prevăzut. De asemenea, unele dintre acestea au preluat practici şi obiective pe care statele nu şi le mai puteau permite. Alte fenomene disturbante tind să sufere mutaţii majore, căpătând statut deplin de actor al scenei internaţionale, un actor al cărui chip este din ce în ce mai greu de identificat, aşa cum se întâmplă în cazul terorismului.

Riscurile şi ameninţările au căpătat un aspect internaţionalizat „reuşind” să ignore, în manifestările lor, graniţelor statale, ceea ce a avut ca urmare o estompare rapidă a diferenţelor dintre securitatea internă şi cea externă. Această estompare a condus, la rândul său, spre manifestarea tendinţei majorităţii actorilor statali de a acţiona, în ceea ce priveşte domeniul securităţii şi apărării, în cadrul unor iniţiative sau organizaţii regionale sau globale. S-au dezvoltat, astfel, sau sunt în plin proces de dezvoltare, politici de securitate şi apărare comune pe plan regional sau/şi global.

În această direcţie se pot înscrie şi extinderile NATO şi UE către est, acestea fiind procese ce influenţează în mod vizibil sistemul relaţiilor internaţionale, cu implicaţii dintre cele mai importante asupra mediului internaţional de securitate, din cel puţin două motive. Primul ar fi faptul că ambele procese aduc cu sine transformări ale situaţiei geopolitice şi geostrategice în regiunile din proximitatea României. Al doilea motiv este acela că evoluţia acestor procese se află în relaţie directă cu realizarea obiectivelor de securitate ale României, starea mediului intern de securitate al ţării noastre depinzând într-o sporită măsură de acestea. Deşi reacţii imediate şi concrete nu au existat, este de aşteptat ca, în lipsa unor motivări adecvate ale principalilor actori ai lumii, reacţii de opoziţie de natură geostrategică şi geopolitică să se producă în viitorul apropiat.

Totodată, din punct de vedere geopolitic, se poate observa că Europa dispune de două dimensiuni a căror joncţiune nu a putut fi realizată complet, joncţiune ce ar fi putut facilita manifestările Europei în direcţia realizării unei politici de securitate şi apărare care să reflecte atât interesele cât şi implicarea tuturor membrilor săi. Este vorba de dimensiunea euroatlantică şi dimensiunea euro-asiatică, ambele incluzând realităţi pe care nu le poate ignora. Părerea generală este că, prin lărgirea NATO către est, dimensiunea euroatlantică a Europei s-a întărit. Dar acest lucru a generat pe de o parte dificultăţi în gestionarea celorlalte dimensiuni, readucând în actualitate faptul că în geostrategie nu există nici pauze, nici spaţii neocupate, pe de alta fricţiuni chiar în dimensiunea euroatlantică.

1.2. NATO şi noul mediu de securitateÎn timpul războiului rece, forţele nucleare din Europa au jucat un rol important pentru

descurajarea unui război de proporţii pe continent şi în lume,În noul mediu de securitate, Europa şi-a redus radical dependenţa de forţele nucleare,

strategia statelor fiind aceea de prevenire a războiului, şi diminuare, cu tendinţa spre eliminare, a escaladări nucleare.

În concordanţă cu reducerea rolului armelor nucleare s-a constatat că în strategia Alianţei, poziţia nucleară a NATO a fost redusă drastic. La încheierea Războiului Rece, forţele nucleare ale NATO au luat măsuri unilaterale de anulare a programelor lor de modernizare, astfel2:

2 Manualul NATO, Ed.2004, p.53.3

- Franţa a anunţat prima încetarea fabricării rachetei Hades şi şi-a redus tipurile de sisteme de producţie nucleară de la şase la două; astăzi, forţele nucleare franceze independente posedă doar patru submarine purtătoare de rachete balistice cu lansare din submarin (SLBM) şi o aeronavă Mirage 2000N cu rachete aer-sol cu rază medie de acţiune;

- Statele Unite şi Marea Britanie au anulat planurile pentru o rachetă nucleară tactică aer-sol; de asemenea, ca precursoare a ultimelor decizii de eliminare a sistemelor nucleare cu lansare de la sol, Statele Unite au anulat şi planurile pentru un sistem de urmărire nucleară a rachetei sol-sol LANCE şi pentru producerea unui nou proiectil nuclear de artilerie de 155 mm;

- Marea Britanie a renunţat la LANCE-ul nuclear şi la producerea noului obuz nuclear, la capacitatea nucleară tactică maritimă bazată anterior pe nave de suprafaţă şi la toate armele nucleare cu lansare aeriană, astfel eliminând rolul nuclear al aviaţiei sale cu dublă capacitate; submarinele Trident sunt acum singurul sistem nuclear al Marii Britanii.

În octombrie 1991, ca urmare a iniţiativei Preşedintelui Statelor Unite Bush, NATO a decis să reducă numărul armelor disponibile pentru cele 4 forţe sub-strategice din Europa cu peste 85% (termenii „strategic” şi „sub-strategic” au sensuri uşor diferite în ţări diferite; armele nucleare strategice sunt definite în mod normal ca având rază „intercontinentală” – peste 5 500 km; armele nucleare „sub-strategice” sunt considerate cele cu rază scurtă şi medie de acţiune, şi se referă în primul rând la arme lansate din aer, specifice avioanelor NATO cu capacitate dublă şi la un număr restrâns de focoase Trident ale Marii Britanii). Această reducere a fost încheiată în iulie 1992. Ca parte a acestor reduceri, toate focoasele nucleare pentru forţele sub-strategice NATO cu lansare de la sol (inclusiv artileria nucleară şi rachetele sol-sol) au fost eliminate, iar bombele gravitaţionale cu lansare aeriană au fost reduse cu peste 50 %. În plus, au fost eliminate toate armele nucleare destinate forţelor maritime de suprafaţă. Procesul de eliminare a inclus aproximativ 1 300 arme de artilerie nucleară şi 850 focoase de rachetă LANCE. Toate focoasele nucleare care fuseseră repartizate acestor forţe au fost şterse din inventarul NATO. Majoritatea au fost deja eliminate, iar armele rămase vor fi eliminate în viitor, dar în unele contexte acestea mai pot să includă rachete balistice cu rază medie de acţiune, deci, cu rază inferioară;

Statele Unite au eliminat, de asemenea, complet, toate sistemele non-strategice/sub-strategice navale, cu excepţia rachetelor de croazieră nucleare cu lansare de pe submarin, care nu mai sunt desfăşurate pe mare pe timp de pace. În plus, s-a încheiat complet rolul nuclear al avioanelor cu capacitate dublă îmbarcate pe portavioane. Astăzi, singurele arme nucleare cu bază terestră disponibile pentru NATO sunt bombele nucleare ale Statelor Unite, care pot fi transportate de avioanele cu dublă capacitate ale câtorva dintre Aliaţi.

Odată cu încetarea Războiului Rece, într-o altă schimbare semnificativă, pe continentul european au avut loc schimbări profunde privind planificarea şi folosirea armamentului nuclear, precum şi luarea a o serie de măsuri de micşorare a numărului de mijloace de folosire.

Într-o altă iniţiativă unilaterală, din decembrie 1996, miniştrii de externe şi ai apărării din statele membre NATO au anunţat că extinderea Alianţei nu va presupune o schimbare în poziţia sa de reducere drastică a armelor nucleare şi că NATO nu are nici „o intenţie, plan sau motiv să desfăşoare arme nucleare pe teritoriul noilor ţări membre, nici nu are nevoie să schimbe oricare aspect al poziţiei nucleare sau politicii nucleare ale NATO şi că nu prevede nici o necesitate viitoare de a proceda în acest mod”.

La această dată, pericolul mare pe care îl reprezintă terorismul, atât pentru securitatea naţională a statelor angajate total împotriva acestuia, cât şi pentru securitatea globală, poate fi identificat şi cuantificat ca atare, datorită, printre altele, şi utilizării armelor de distrugere în masă, deocamdată la scară mică, dar există proiecte de achiziţionare şi întrebuinţare şi a armelor nucleare (aşa-numitele „bombe murdare”, construite din material fisionabil sustras, în cele mai multe cazuri, de la depozite din fosta URSS).

Armele de distrugere în masă (din care fac parte arma chimică, arma biologică, arma radiologică și arma nucleară) posedă o putere distructivă nelimitată, iar folosite pe spaţii întinse şi în toate mediile, ele sunt capabile să producă efecte foarte mari, chiar catastrofice, pe suprafeţe întinse şi într-o perioadă de timp foarte scurtă. Dintre acestea voi aborda în continuare câteva aspecte de ordin general privind arma nucleară și arma radiologică.

4

CAPITOLUL IIScurte considerente privind arma nucleară și arma radiologică

Arma nucleară este cea mai puternică armă de distrugere în masă, capabilă să producă, în timp scurt, pierderi mari umane şi materialele, să creeze mari zone contaminate radioactiv şi, totodată, un impact cu consecinţe grave şi pe termen lung asupra factorilor de mediu.

Scurt istoric. Baza fizică a armei nucleare, reacţia de fisiune în lanţ a uraniului, a fost descoperită în 1939. Imediat după descoperire, în cel mai mare secret, a început o aprigă competiţie de cercetare ştiinţifică în domeniul energiei atomice.

După cercetări ştiinţifice intense, în 1945 a fost creată prima bombă atomică, a cărei experimentare a avut loc în iunie 1945 într-un poligon (Alamogardo) din deşertul Nevada.

Următoarele două bombe au fost confecţionate şi folosite de americani asupra Japoniei determinând capitularea acesteia la 2 septembrie 1945. Prima bombă a fost lansată asupra oraşului Hiroshima, la 06 august 1945, iar cea de-a doua a fost lansată la un interval de 3 zile (09 august 1945) asupra oraşului Nagasaki. Acestea au marcat momentul prin care SUA ieşea din război ca unica putere nucleară din lume.

În decurs de câteva secunde fiecare din bombele lansate, au omorât, numai prin acţiunea undei de şoc, zeci de mii de oameni, mulţi alţii murind din cauza arsurilor mortale provocate de emisiunea de lumină a exploziei, cât şi de incendiile pe care aceasta le-a declanşat. O altă parte din victime au murit de boala de iradiere provocată de radiaţia penetrantă. Mulţi supravieţuitori au orbit din cauza strălucirii foarte mari a sferei de foc.

Noua armă cu o putere foarte mare de distrugere a determinat, mai târziu, intrarea unor state cu potenţial ştiinţific şi economic, dar şi a altora, într-o aberantă cursă a înarmării nucleare.

Monopolul nuclear al SUA nu a durat însă mult. URSS a explodat prima sa încărcătură nucleară (bomba termonucleară) în anul 1949.

Se poate spune că odată cu intrarea Uniunii Sovietice în posesia armei nucleare s-a marcat, startul competiţiei înarmării nucleare, prin aceea că ambele ţări, SUA şi URSS, au dezvoltat cu succes o generaţie de arme nucleare mult mai ucigătoare. În comparaţie cu armele termonucleare din anii cincizeci, bombele nucleare produse în anii patruzeci produceau explozii nucleare considerabil mai mici.

Cu timpul, urmare a revoluţiei cercetării ştiinţifice, apariţiei noilor tehnologii, arma nucleară s-a perfecţionat, ducând la diversificarea ei.

Cercetările desfăşurate în ultimii ani ai sec.XX, urmare a opoziţiei organizaţiilor mondiale de securitate, a mişcărilor de protest desfăşurate în unele state au dus la diseminarea armamentului nuclear şi descoperirea unei noi arme, arma nucleară cu neutroni, o a treia generaţie de muniţii nucleare, după cele nucleară (de fisiune) şi termonucleară (de fuziune), considerată un tip de armă ce produce efecte numai asupra fiinţelor vii, fără a distruge tehnica militară şi infrastructura (decât pe suprafeţe foarte mici, la zona de impact) şi a crea zone mari de contaminare radioactivă.

Totodată, existenţa unor mari cantităţi de deşeuri radioactive rezultate în urma proceselor ce au loc în industria nucleară (în special centralele nuclearo-electrice) şi apariţia unor preparate obţinute pe cale artificială, a determinat apariţia unei noi categorii de arme – arma radiologică.

Substanţele radioactive pot acţiona asupra fiinţelor vii (oameni şi animale) prin iradiere exterioară cât şi interioară, la pătrunderea acestora în organism prin organele respiratorii, traiectul gastrointestinal sau prin rănile pe care acestea le au. Nu au miros şi culoare, de aceea pot fi descoperite numai cu ajutorul unor mijloace speciale. Impun măsuri severe de protecţie, tratamentul personalului iradiat este de lungă durată, iar leziunile genetice pot afecta generaţiile următoare.

Substanţele radioactive pot fi folosite în stare lichidă, solidă sau de aerosoli, cu ajutorul bombelor de aviaţie, rachetelor şi proiectilelor de artilerie.

Pot fi răspândite pe mari suprafeţe de teren şi în cazul avariilor produse la centralele nuclearo-electrice.

5

În ultimii ani s-a dezvoltat şi folosit în acţiunile militare de pe diferite Teatre de Operaţii muniţie încărcată cu uraniu sărăcit.

Uraniul sărăcit este uraniul care rămâne după îndepărtarea (extragerea) principalilor izotopi radioactivi pentru obţinerea uraniului îmbogăţit (din uraniu natural sau reciclarea combustibililor nucleari) utilizat în armele nucleare şi combustibil la reactoarele nucleare. Acesta se introduce în corpul unor categorii de muniţii pentru aviaţie, elicoptere şi vehicule blindate.

Mijloace de întrebuinţare. În paralel cu cercetările privind armele însele, era studiat modul de transport la ţintă (vectorul purtător) al acestor arme, ca şi a altora.

Invenţiile şi cercetările în tehnologia rachetelor a dus la producerea de către URSS a primei rachete balistice intercontinentale (ICBM), în anul 1957, urmată curând de SUA. Până atunci vectorul principal era bombardierul strategic. Concomitent cu cercetările privind rachetele cu rază mare de acţiune, s-au perfecţionat şi cele cu rază medie şi scurtă, astfel încât, în momentul declanşării crizei rachetelor sovietice amplasate în Cuba, SUA şi URSS posedau deja rachete cu încărcături nucleare, îndreptate unele spre teritoriul celeilalte. În acel moment nu exista nici un mijloc care să poată intercepta sau neutraliza aceste arme, odată lansate pe traiectorie.

Astăzi, printre cele mai performante mijloace de întrebuinţare a armei nucleare, putem enumera: aviaţia; artileria de calibru mare; submarinele; rachetele balistice. Acestea folosesc muniţii sub forma de bombe, rachete purtătoare, proiectile şi torpile; pot fi întrebuinţate şi sub forma de fugase nucleare etc.

6

CAPITOLUL IIIProliferarea armei nucleare

3.1. Riscul nuclearDupă sfârşitul Războiului Rece şi căderea Cortinei de Fier, riscul unui război nuclear a

scăzut considerabil. Există totuși o serie de state şi organizaţii teroriste care au programe agresive de înarmare sau caută să achiziţioneze materiale și tehnologii de producere a armelor nucleare. Dintre acestea, în ultimii ani, Iranul și Coreea de Nord manifestă o preocupare sporită de a achiziționa material radioactiv și tehnologie care să le asigure posibilitatea producerii de muniție nucleară și vectorii de transport la țintă.

Din analiza situaţiei internaţionale contemporane şi a evoluţiei crizelor şi conflictelor ce au loc în lume, România consideră că „Una dintre consecinţele globalizării se regăseşte în impactul direct pe care evoluţii şi procese transnaţionale îl au asupra securităţii naţionale, precum şi în propagarea într-un efect de cascada a ameninţărilor neconvenţionale la nivel internaţional. Se poate astfel afirma că statele şi societăţile se confruntă în prezent cu un fenomen de globalizare a riscurilor. Printre principalele provocări generate de acest fenomen, România identifica în cadrul politicii sale de securitate ca provocări majore: terorismul, inclusiv sub formele sale biologice, chimice sau informatice, agresiuni economico-financiare”3.

Un potenţial pericol îl reprezintă la această dată amploarea pe care a luat-o crima organizată şi posibilitatea de a sustrage şi comercializa către diverse organizaţii teroriste materiale radioactive, în special din spațiul exsovietic. Activităţile teroriste din domeniu se preocupă de cumpărarea, dar şi de sustragerea de tehnologii şi produşi cu apartenenţă nucleară. Cazul infractorilor români care, în anii 1994-1995, au sustras de la uzine chimice din ţară uraniu îmbogăţit, pe care l-au traficat apoi în Occident, este un avertisment pentru instituţiile de siguranţă ale statului, în intensificarea măsurilor de prevenire şi combatere a unor astfel de activităţi.

Eforturile statelor membre şi nemembre NATO sau partenere de înlăturare a tuturor vulnerabilităţilor critice din economie şi societate, în general, vor pune stavilă acţiunilor infracţionale şi teroriste.

Activităţile umane, inclusiv cele militare, pot fi influenţate printre altele şi de existenţa ameninţărilor şi riscurilor nucleare și radiologice. Acestea se manifestă sub forme diferite, astfel:

- proliferarea şi diseminarea necontrolată a tehnologiilor şi materialelor radioactive, a munițiilor, a vectorilor purtători, dar şi a altor mijloace letale neconvenţionale;

- expansiunea reţelelor şi activităţilor teroriste şi a crimei organizate transnaţionale (criminalitate economico-financiară, trafic transfrontalier ilegal de persoane, droguri, materiale radioactive şi strategice, de armament şi muniţie etc.);

- degradarea mediului ambiant, prin nerespectarea normelor ecologice, precum şi existenţa în proximitatea frontierelor naţionale a unor obiective cu grad ridicat de risc;

- pericolul declanşării unor conflicte militare zonale ca măsură punitivă extremă împotriva unor regimuri dictatoriale din state care încalcă prevederile convenţiilor şi tratatelor internaţionale în domeniul materialelor radioactive și armelor nucleare, dezvoltând în ascuns programe militare nucleare, care acordă sprijin unor organizaţii teroriste şi a căror politică de sfidare şi şantaj reprezintă, prin consecinţele posibile, o ameninţare în creştere la adresa liniştii şi vieţii popoarelor;

- existenţa stocurilor de muniţii nucleare, neacceptarea, complexitatea şi costurile ridicate ale distrugerii (neutralizării) acestora;

- proliferarea armelor nucleare, atât din punct de vedere al muniţiilor, cât şi al vectorilor;

3 Guvernul României, Carta albă a securităţii şi apărării naţionale, Bucureşti, 2004.

7

- refuzul (amânarea) aderării sau nerespectarea deliberată a angajamentelor asumate, tratatelor internaţionale de reducere a arsenalului nuclear;

- interesul (preocupările) manifestat prin achiziţionarea/producerea de arme nucleare de către state nerecunoscute oficial ca posesoare de asemenea arme; acest lucru are loc sub masca folosirii energiei nucleare în scopuri pașnice

- ameninţarea cu arma nucleară şi întrebuinţarea materialelor radioactive în unele conflicte locale;

- terorismul şi comerţul legal cu materiale radioactive, dezvoltarea schimburilor economice (transferurile de tehnologie) şi interesul politic şi financiar aferent.

Diversificarea activităţilor industriale, de cercetare, medicale, comerciale sau din alte domenii în care se folosesc sau manipulează substanţe radioactive se constituie în factori de risc radiologici și nucleari, ţinând cont că sunt supuse posibilelor erori umane, pot scăpa de sub control sau pot fi ţinta unor acţiuni violente, teroriste. Cauzele producerii unor astfel de efecte sunt: calamităţile şi catastrofele naturale; erorile umane; acţiuni de sabotaj; lovirea cu mijloace de foc; acţiuni teroriste; accidente de diferite tipuri.

Componentă radiologică și nucleară a armelor neconvenţionale şi neletale, comerţul ilegal şi mascat cu material fisionabil, accidentele produse voit sau din eroare (umană sau tehnologică) la obiective economice de risc nuclear, depozitele de muniţii şi deşeuri radioactive constituie, de asemenea, ameninţări serioase şi continue, atât în timp de pace, cât şi în situaţii de criză şi la război.

Pentru prevenirea terorismului nuclear şi descoperirea din timp a pregătirilor pentru un atac de această natură, factorii de decizie din plan politic şi militar, trebuie să ţină cont de indiciile potenţiale asupra interesului manifestate de persoane sau grupuri față de:

- procurarea de materiale şi echipamente radiologice şi nucleare;- achiziţionarea de substanţe radioactive, explozibili de mare putere, mari cantităţi de plumb,

detectoare de radiaţii, dozimetre.Traficul ilicit de materiale radioactive constituie o ameninţare la adresa securităţii

internaţionale, putând afecta securitatea naţională. România nu este generatoare de instabilitate, dar se află în vecinătatea unor astfel de zone

(Transnistria, Balcani, Caucaz, Orientul Apropiat) şi ar putea, în anumite condiţii defavorabile, să suporte efectul acestora. Teritoriul românesc ar putea fi vizat, iniţial, ca adăpost pentru unele grupări teroriste sau ca un nod de reţea, ulterior, ca bază de plecare pentru unele posibile atacuri împotriva unor ţări din zonă aflate pe falia islamică: Turcia, Bulgaria, Bosnia-Herţegovina.

Transporturile de substanţe (materiale) periculoase, cu mijloace auto, navale sau pe calea ferată, constituie excelenţi vectori, care supuşi întâmplării, neglijenţei şi acţiunilor teroriste, pot produce efecte, uneori incomensurabile, pe termen scurt, mediu şi lung, cu un impact deosebit de nefavorabil asupra personalului şi mediului la pace, în situaţii de criză, pe timpul îndeplinirii misiunilor umanitare de menţinere (impunere) a păcii şi la război.

Emisiile radioactive naturale eliminate deliberat sau accidental în mediu, cu impact direct asupra populaţiei din zonă, precum și scurgerile radioactive, constituie tot atâtea riscuri, şi fac parte din ceea ce numim evenimente Emisii Altele Decât Atacul (EADA).

Cauzele de producere a evenimentelor EADA pot fi complexe, cele mai semnificative fiind: bombardamente; sabotaje/diversiune; acţiuni teroriste; accidente tehnologice; erori umane de operare.

Sursele principale ce pot genera evenimentele EADA pot fi: instalaţii industriale; depozite; reţeaua de transport (indiferent de cale) şi distribuţie; institute şi laboratoare de cercetare; staţii micropilot; diverse tipuri de reactoare; sateliţi.

3.2. Proliferarea armei nuclearePericolul proliferării armelor nucleare a determinat, în anii 1960, iniţiativa încheierii

Tratatului de Neproliferare Nucleară (NPT), deschis pentru semnare la 1 iulie 1968 şi intrat în vigoare la 5 martie 1970, primul stat semnatar fiind Finlanda, în total tratatul fiind semnat actualmente de 189 state. La 11 mai 1995 ţările semnatare au decis, prin consens, să prelungească valabilitatea tratatului pe termen nedefinit şi fără condiţii. Subliniem faptul că abia în 1992 tratatul a

8

fost semnat de Franţa şi China (deşi Franţa a efectuat primul test nuclear în 1960, iar China în 1964), ajungând astfel să fie acceptat de toţi cei cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securitate ONU. Tratatul este interpretat ca având trei obiective esenţiale: neproliferarea, dezarmarea şi folosirea energiei nucleare în scopuri paşnice.

În afara “celor cinci”, mai sunt cunoscute ca puteri nucleare India (1974), Pakistanul (1998) şi Coreea de Nord (2006, dar în 18 iulie 2007 inspectorii IAEA confirmă închiderea completă a celor cinci unități de producţie nucleară din această ţară), un loc aparte ocupându-l Israelul. De subliniem este faptul că India şi Pakistanul nu au semnat NPT, prima dispunând în prezent de 70-120 încărcături active, iar Pakistanul de 30-52. Colapsul URSS a dus la apariţia a trei noi puteri nucleare: Belarus (care a transferat cele 81 de focoase nucleare moştenite pe teritoriul ei, către Rusia, în 1996), Kazakhstan (1.400 de focoase transferate în Rusia în 1995) şi Ucraina (circa 5.000 focoase, transferate Rusiei în 1996).

Dintre statele suspectate că desfăşoară programe nucleare secrete în prezent, menţionăm Iranul şi Arabia Saudită. Africa de Sud a produs şi ea 6 focoase nucleare în anii 1980, dar a trecut la dezmembrarea acestora la începutul anilor 1990, fiind semnatară a NPT.

În 1985, conform datelor publicate în Bulletin of the Atomic Scientists, existau circa 65.000 de focoase nucleare active, numărul acestora scăzând în 2002 la aproximativ 20.000, cu menţiunea că diferenţa nu a fost distrusă ci s-a procedat la o dezasamblare parţială şi depozitare a acestora. Astfel, dacă într-o oarecare măsură s-a reuşit limitarea proliferării, pericolul nuclear este în continuare deosebit de mare, nu atât ca urmare a posibilităţilor reale de a distruge, într-un conflict nuclear de amploare, orice formă de viaţă pe planetă, cât mai ales a existenţei materialului fisionabil în diferite depozite, cât şi a proliferării tehnologiei nucleare, existând pericolul real ca o grupare teroristă, chiar necunoscută, să intre în posesia şi să reuşească detonarea unei încărcături nucleare. Pe de altă parte, state deţinătoare a armei nucleare pot transfera această tehnologie către alte state sau entităţi care nu pot fi descurajate sau împotriva cărora nu se poate realiza o apărare efectivă. Este posibil ca cea mai vizată ţintă a unui atac nuclear terorist să se situeze pe teritoriul SUA, speciaiștii apreciind că teritoriul SUA este în cel mai înalt grad de risc privind un atac terorist în prezent.

Proliferarea armelor nucleare continuă în întreaga lume, în special în unele țări deja cunoscute, dar și în altele care doresc să devină posesoare de astfel de arme, în ciuda eforturilor susţinute de control al acestora. În viitor este posibil ca Forţele Armate ale României să acţioneze în zone unde există pericolul utilizării armelor radiologice şi nucleare, precum şi în condiţiile producerii emisiilor altele decât atacul (EADA), desfăşurând operaţii militare în situaţii deosebit de complexe, fie pe teritoriu naţional, fie ca partener în operaţii multinaţionale sau de coaliţie.

Proliferarea armelor nucleare reprezintă un fenomen ce poate genera grave ameninţări şi pericole la adresa securităţii internaţionale. Cazuistica în materie confirmă că grupările care dispun sau încearcă să achiziţioneze astfel de arme sunt în continuă creştere. Ele pot scăpa de sub control, în pofida eforturilor pe care le depune comunitatea internaţională pe linia prevenirii utilizării lor.

În timp ce Războiul Rece s-a sfârşit şi ameninţarea cu un război nuclear global şi-a pierdut importanţa lumea rămâne instabilă. Există un număr în creştere de conflicte regionale şi de angajare a mijloacelor asimetrice de către forţe non-statale, grupări teroriste şi extremiste. În ciuda eforturilor susţinute în domeniul controlului armamentelor, există evidenţe solide privind continua proliferare şi dezvoltare a armelor radiologice și nucleare şi a sistemelor de întrebuinţare a acestora în întreaga lume. În acelaşi timp, expansiunea urbanizării şi distribuţia globală a industriilor şi materialelor nucleare măreşte posibilitatea emisiilor de materiale radioactive în mediu ca rezultat al neglijenţei, dezastrelor naturale, acţiunii deliberate sau distrugerilor colaterale în cadrul operaţiilor militare.

În faţa superiorităţii forţelor armate în capabilităţi militare convenţionale, adversarii pot căuta strategii şi tactici neconvenţionale, pentru a reduce acest avantaj, folosind agenţii radiologici și nucleari. În acest context, atentatele, care se înregistrează din ce în ce mai des, puse la cale de grupări teroriste, pot fi realizate pentru a angaja ameninţarea cu folosirea agenţilor radiologici, pentru a limita regulile de angajare ale forţelor armate. Adversarii pot avea reticenţă cu privire la dreptul internaţional şi standardele etice, permiţându-le să angajeze ca ţintă deliberată chiar populaţia civilă.

9

Depăşirea pragului critic în utilizarea armelor radiologice și nucleare implică consideraţii politice şi de strategie militară, mult diferite de cele asociate războiului convenţional.

Recunoscut fiind faptul că proliferarea armelor radiologice și nucleare constituie o ameninţare la adresa securităţii internaţionale, statele lumii îşi intensifică şi îşi extind eforturile întreprinse împotriva acestui risc la adresa umanităţii, în special prin măsuri de prevenire, sau, în caz că aceasta se produce, situaţia să fie readusă sub control internaţional cu mijloace diplomatice. Proliferarea se poate produce în ciuda normelor şi acordurilor internaţionale de neproliferare iar aceste arme şi mijloacele lor de transport pot constitui o ameninţare militară directă la adresa umanităţii şi statelor. În lume, principalii actori politici, şi-au concentrat atenţia tot mai mult asupra acţiunilor şi măsurilor pentru descurajarea proliferării şi folosirii armelor nucleare.

În lupa de limitare a proliferării armelor nucleare, în timpul războiului rece, pe măsură ce arsenalele nucleare s-au dezvoltat numeric şi calitativ, iar apărarea împotriva armelor nucleare a devenit în mod evident imposibilă, încrederea în capacitatea de a îndeplini anumite obiective politico-militare prin utilizarea armelor nucleare a fost înlocuită de descurajare – descurajare nucleară –, ca descurajare între cele două superputeri, adică dezvoltarea şi menţinerea arsenalelor nucleare pentru a-şi convinge adversarii să nu-şi utilizeze propriile arme în scopuri ofensive. Fiecare din cele două mari puteri – SUA şi fosta URSS – se ameninţau reciproc, la început, cu o ripostă masivă nucleară, apoi cu o ripostă gradată, flexibilă etc. A fost o perioadă destul de lungă dominată de această strategie a descurajării nucleare. Strategia descurajării nucleare face parte din strategia generală şi, de aceea, ea a exercitat şi exercită încă o influenţă foarte mare în toate domeniile şi elementele care ţin de strategie.

Nici una dintre puterile nucleare din timpul războiului rece nu se putea apăra împotriva unui atac executat cu arme nucleare (strategice, în mod deosebit). Ameninţarea pe care se baza descurajarea se referea la capacitatea de răspuns la un atac nuclear, represaliile la acesta asigurând un efect cel puţin similar asupra părţii care ar fi utilizat prima armele nucleare. Ideea pe care se baza descurajarea era că un agresor potenţial îşi va da seama că victima unui atac nuclear va rămâne, în urma primei lovituri nucleare, cu suficientă capacitate de răspuns nuclear, astfel încât atacul iniţial ar fi devenit un atac sinucigaş.

3.3. Controlul armelor nucleareAliaţii NATO şi-au menţinut un angajament de lungă durată privitor la controlul armelor

nucleare, dezarmare şi neproliferare, ca parte integrantă a politicii de securitate, ferm inclusă în contextul politic mai larg în care aliaţii caută să sporească stabilitatea şi securitatea prin reducerea nivelelor armelor şi creşterea transparenţei şi încrederii reciproce pe plan militar. În „Decizia Montebello” din 1983, Alianţa a anunţat şi apoi a executat retragerea a 1 400 de focoase nucleare din Europa. Tratatul Forţelor Nucleare cu Rază Medie de Acţiune (INF), între Statele Unite şi Uniunea Sovietică, din 1987, a eliminat la scară globală rachetele nucleare cu lansare de la sol şi rază medie de acţiune, fructificând astfel aspectul referitor la controlul armamentului, din „decizia dublă” a NATO din 19794.

Statele Unite şi Federaţia Rusă sunt pe deplin angajate într-un proces care are ca obiectiv reducerea drastică a armelor lor nucleare strategice.

Tratatul pentru Reducerea Armelor Strategice (START-I), semnat în iulie 1991 şi aflat în vigoare din 1994, va reduce armele strategice desfăşurate de ambele părţi, de la mult peste 10 000, la 6 000. START-II (semnat în ianuarie 1993 şi ratificat de Statele Unite în ianuarie 1996 şi de către Rusia în aprilie 2000) va continua să reducă armele strategice de fiecare parte la aproximativ 3 000 sau 3 500 şi va elimina vehiculele de repoziţionare cu ochire independentă multiplă (MIRV) din Rachetele Balistice Intercontinentale (ICBM), totodată asigurând procedurile de verificare inopinată a respectării acordului. În urma ratificării START II de către Rusia, Statele Unite şi Rusia au indicat faptul că sunt pregătite să se angajeze în negocierile pentru START-III, pentru o altă reducere a armelor strategice la aproximativ 2 000 sau 2 500 şi pentru a introduce măsuri legate de transparenţa inventarelor focoaselor strategice şi a distrugerii focoaselor nucleare strategice.

4 Manualul NATO, Ed.2004, p.56.10

În vara anului 2009, Statele Unite şi Rusia au ajuns la acorduri în mai multe dosare importante, în timpul discuţiilor dintre preşedintele american Barack Obama şi cel rus Dmitri Medvedev, printre care:

a) reducerea armamentului strategic - Obama şi Medvedev au stabilit liniile principale ale unui acord privind reducerea numărului ogivelor nucleare până la 1 500-1 750 în decurs de şapte ani de la semnarea unui nou tratat; cele două părţi doresc să ajungă la o înţelegere cât mai repede posibil; atât Rusia, cât şi Statele Unite şi-au luat deja angajamentul de a-şi reduce arsenalele nucleare până la 1 700-2 200 de ogive, potrivit unui tratat separat semnat la Moscova în 2002, Tratatul de Reducere a Arsenalelor Nucleare Strategice (SORT), care expiră în 2012. Totuşi, SORT nu include proceduri detaliate de verificare, precum START, care vor fi incluse însă în noul acord. „Noul tratat va include măsuri eficiente de verificare desprinse din experienţa celor două părţi în implementarea START”, a explicat Casă Alba într-un comunicat;

b) cooperarea nucleară - Rusia şi Statele Unite speră ca noul lor acord privind arsenalele nucleare le va consolida poziţia în cadrul revizuirii unui acord internaţional pentru neproliferare, în cursul anului 2010; deşi Moscova şi Washingtonul controlează 95% dintre armele nucleare din lume, cele două părţi doresc să evite ca şi alte state în afara de puterile nucleare declarate să obţină arme atomice. Este vorba în special de Coreea de Nord şi Iran. Sprijinul lui Obama faţă de reducerea arsenalului nuclear ar pune capăt impasului şi ar putea obţine susţinerea celor 189 de semnatari ai Tratatului de Neproliferare din 1970 pentru o revizuire majora a acordului în 2010.

În alte domenii colaterale, ţările membre NATO sprijină şi participă în totalitate la Tratatul asupra Neproliferării Armelor Nucleare (NPT). Tratatul, iniţiat în anul 1967 de statele puteri nucleare ale timpului (SUA, Marea Britanie, URSS, Franţa, şi China), a constituit piatra de temelie a regimului internaţional de neproliferare nucleară, prin care se exprima angajamentul statelor semnatare de a nu exporta statelor nenucleare arme nucleare, componente ale acestora şi tehnologiile acestora, precum şi măsurile de siguranţă necesare, modalitatea de control asupra acestora şi rolul Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică. Iniţiatorii au îndemnat toate ţările nesemnatare să adere la Tratat şi să-l implementeze în totalitate. La Conferinţa cincinală pentru revizuirea NTP, care a avut loc la New York în luna mai 2000, cele cinci puteri nucleare care sunt membri permanenţi ai Consiliului de Securitate al ONU – China, Franţa, Rusia, Marea Britanie şi Statele Unite – pe lângă alte măsuri practice de implementare a tratatului, s-au angajat să acţioneze cât mai eficient pentru a elimina complet a arsenalele nucleare proprii, până la dezarmarea totală. Acest angajament reprezintă un pas înainte semnificativ în domeniul controlului armelor nucleare şi care poate exercita o influenţă pozitivă asupra planurilor viitoare de control al armamentului.

Testarea armelor nucleare de către India şi Pakistan, în anul 1998, a mai adăugat alţi doi membrii aşa-zisului Club Nuclear, deşi ambele ţări se află încă sub presiunea opiniei publice internaţionale, pentru a nu-şi desfăşura aceste arme.

Pe linia renunţării la armele nucleare se înscriu Africa de Sud, care după abolirea regimului de apartheid, a decis să se dezarmeze de arsenalul nuclear pe care-l poseda deja. Pe aceeaşi linie se situează şi Brazilia şi Argentina care au renunţat la programele nucleare militare.

Statul Israel şi-a dezvoltat propriile capabilităţi nucleare. Alte state continuă să facă eforturi pentru dezvoltarea unor programe nucleare cu ajutorul unora dintre marile puteri nucleare existente.

Majoritatea statelor sprijină cu putere eforturile de reducere a armelor nucleare într-o manieră gradată şi prudentă şi au salutat în permanenţă progresele înregistrate pe baza Tratatului pentru Reducerea Armelor Strategice (START). dintre acestea SUA şi Rusia au accentuat necesitatea intrării în vigoare a Tratatului START-II, ceea ce ar putea duce la alte reduceri substanţiale ale arsenalelor strategice preconizate printr-un Tratat START-III. Prin Tratatul americano-rus SORT, cunoscut şi ca Tratatul de la Moscova, se fixează ca termen-limită anul 2012 pentru reducerea numărului de arme nucleare pentru fiecare în parte (1 700-2 200 focoase nucleare), dar nu conţine un program de realizare; tratatul nu include armele tactice cu rază mică de acţiune5.

Scopul fundamental al forţelor nucleare existente în lume rămâne cel politic: de păstrare a păcii şi prevenire a constrângerilor. Acestea fac ca riscurile agresiunii împotriva statelor posesoare

5 Mihai V. Zodian, Lumea 2005, enciclopedie politică şi militară, Armele de distrugere în masă, Editura CTEA, Bucureşti, 2005, p.181.

11

de ADM şi a aliaţilor lor să fie incalculabile şi inacceptabile într-un mod în care doar forţele convenţionale nu ar fi putut-o face. Împreună cu o combinaţie adecvată de capacităţi convenţionale, acestea încă mai creează o nesiguranţă reală oricărei ţări care ar putea căuta avantaje politice sau militare prin intermediul ameninţării sau folosirii de arme de distrugere în masă împotriva lor. Prin descurajarea folosirii armelor nucleare, biologice sau chimice, forţele Alianţei contribuie şi la eforturile aliaţilor de prevenire a proliferării acestor arme şi a mijloacelor de aprovizionare cu acestea.

România, consecventă politicii sale de securitate şi bună înţelegere cu toate naţiunile lumii, consideră că „Participarea la programele de neproliferare se va realiza prin revigorarea acţiunilor tradiţionale (activităţi politice şi diplomatice, acorduri privind controlul armamentelor şi al exporturilor) şi armonizarea mecanismelor şi proceselor naţionale cu cele ale NATO, UE, ONU şi AIEA. Principalele direcţii naţionale de acţiune vor viza: creşterea contribuţiei României la eforturile comunităţii internaţionale privind respectarea fermă a tratatelor internaţionale în domeniul dezarmării şi interzicerii armelor de distrugere în masă; întărirea regimurilor şi aranjamentelor privind controlul exporturilor şi interdicţia transferurilor ilegale de materiale nucleare, bacteriologice, chimice şi radiologice; participarea la activităţile şi acţiunile internaţionale vizând asigurarea respectării reglementărilor privind neproliferarea şi blocarea accesului ilegal al unor state şi organizaţii la armele de distrugere în masă6”.

3.4. Evoluţii privind armele nucleareProliferarea armelor nucleare şi mijloacelor de răspândire ale acestora constituie un motiv de

adâncă îngrijorare pentru omenire. În ciuda progreselor binevenite în consolidarea regimurilor internaţionale de neproliferare, rămân, totuşi, provocări majore în privinţa proliferării.

Proliferarea armelor nucleare poate avea loc în ciuda eforturilor de prevenire a acesteia şi ea poate reprezenta o ameninţare militară directă la adresa umanităţii şi statelor.

Un număr de state, din diverse regiuni, vând, achiziţionează sau încearcă să achiziţioneze armelor nucleare şi mijloace de transport ale acestora. Alte organisme nestatale şi-au demonstrat, de asemenea, potenţialul de a fabrica şi folosi acest tip de arme.

În ultimul deceniu, NATO şi-a redus substanţial dependenţa de forţele nucleare, iar cele trei ţări membre ale Alianţei care menţin forţe nucleare, anume, Statele Unite, Franţa şi Marea Britanie, au operat reduceri majore ale acestor forţe. Cu toate acestea, existenţa de forţe nucleare puternice în afara Alianţei constituie un factor semnificativ pe care Alianţa trebuie să îl ia în considerare pentru menţinerea securităţii şi stabilităţii în zona euro-atlantică.

Rusia încă mai deţine un mare număr de arme nucleare de toate tipurile, dar din ultimele declarații reiese că aceasta va pune accentul pe modernizarea forțelor ei strategice.

China a continuat să îşi modernizeze forţele nucleare pe parcursul ultimului deceniu. În plus, în 1998, atât India cât şi Pakistanul au efectuat teste nucleare, nesocotind grav acordurile de neproliferare nucleară şi intensificând riscul unui conflict regional.

În iunie 1999, Statele Unite şi Rusia şi-au reafirmat obligaţiile asumate prin Tratatul privind rachetele antibalistice (ABM) de a lua în calcul posibile schimbări în situaţia strategică, cu implicaţii asupra Tratatului şi posibile propuneri de creştere a viabilităţii sale. În continuare, Statele Unite au propus modificarea tratatului, pentru a permite desfăşurarea unui sistem redus de apărare cu rachete. În prezent au loc discuţii bilaterale şi consultări multilaterale, atât asupra tratatului ABM, cât o a treia rundă de convorbiri privind reducerea armelor strategice (START -III).

În septembrie 2000, Statele Unite şi Rusia au convenit şi asupra unei Iniţiative de cooperare pentru stabilitate strategică, care să servească drept bază constructivă pentru consolidarea încrederii între cele două state şi pentru elaborarea unor măsuri de îmbunătăţire a stabilităţii strategice şi de contracarare a proliferării armelor de distrugere în masă, a rachetelor şi a tehnologiilor de fabricare a acestora în întreaga lume.

Timp de mai mulţi ani, Tratatul de neproliferare nucleară (NPT) a constituit piatra de temelie a acordurilor internaţionale asupra neproliferării mondiale şi a procesului de realizare a dezarmării nucleare. Valabilitatea tratatului a fost extinsă pe o perioadă nedefinită, la Conferinţa de

6 Preşedinţia României, Strategia de securitate naţională a României, ediţie 2007, p.17.12

extindere şi revizuire a acestuia, care a avut loc în 1995. De asemenea, s-a mai decis consolidarea procesului de revizuire şi adoptarea unui set de „Principii şi obiective pentru neproliferare şi dezarmare nucleară”, în vederea promovării aplicării efective a tratatului.

La Conferinţa de revizuire a NPT care a avut loc la New York, între 24 aprilie şi 19 mai 2000, a fost adoptat un document final exhaustiv, pe probleme de fond. Concluziile acestuia confirmă susţinerea aderării universale la NPT, respectarea strictă a prevederilor sale, întărirea garanţiilor oferite de Agenţia internaţională pentru energie atomică (IAEA) şi adoptarea de noi măsuri pentru realizarea dezarmării nucleare.

Una din cele mai semnificative realizări practice ale Conferinţei de revizuire a constituit-o acordul asupra intrării în vigoare a Tratatului de interzicere completă a testelor nucleare (CTBT), chiar din momentul obţinerii ratificărilor necesare. Statele membre NATO sunt hotărâte să depună eforturi pentru obţinerea semnăturilor şi ratificărilor necesare, pentru a asigura intrarea rapidă în vigoare a Tratatului. Conferinţa de revizuire a subliniat şi importanţa realizării unui tratat care să interzică producţia de material fisionabil pentru armele nucleare sau alte dispozitive cu explozibil nuclear şi a cerut reluarea negocierilor pe această temă în cadrul Conferinţei asupra dezarmării.

Proliferarea tehnologiei rachetelor constituie un alt motiv semnificativ de îngrijorare. Înfiinţat în 1987, Regimul de control al tehnologiilor pentru rachete (MTCR) reuneşte 32 de state (inclusiv toţi cei 19 membri NATO) care încearcă să limiteze proliferarea rachetelor şi a tehnologiei acestora. Partenerii MTCR controlează exporturile pe baza unei listele comune de control, în conformitate cu o politică comună de control al exportului.

În ultimii ani, SUA şi-a declarat intenţia de a plasa elemente ale scutului antirachetă în unele ţări din Europa. În anul 2002, preşedintele George W. Bush a decis să denunţe unilateral Tratatul Rachetelor Antibalistice încheiat de SUA cu URSS în 1972, pentru a putea demara proiectul scutului, motivând că sistemul este necesar pentru a contracara atacuri din partea unor state iresponsabile. Rusia a etichetat scutul ca o ameninţare directă la adresa sa, şi, ca urmare a contrapus un plan de desfăşurare a unor rachete în zona Kaliningrad. Urmare a ultimelor declaraţii ale administraţiei Obama, care pare a duce la renunţarea amplasării de sisteme antirachetă în Europa, în spaţiul adiacent Federaţiei Ruse, aceasta ar putea suspenda planul de desfăşurare a rachetelor Iskander în Kaliningrad, teritoriul rus din mijlocul flancului nord-estic al blocului euroatlantic.

3.5. Acţiuni de proliferare şi strategii de neproliferareSursele de instabilitate, pericole şi ameninţări sunt direct proporţionale cu evoluţia societăţii,

cu efectele pozitive, dar şi cu numeroasele efecte contradictorii, nocive şi perverse ale acesteia. Cu cât evoluţia este mai spectaculoasă, cu atât faliile dintre eşalonul întâi tehnologic şi informaţional şi celelalte eşaloane ale lumii se măresc şi se adâncesc, generând şi regenerând fenomenul terorist. Interesant este că terorismul nu este un produs al unei civilizaţii sau al alteia, aşa cum se dă uneori de înţeles, ci al degradării condiţiei umane, al răului care se dezvoltă din ce în ce mai mult în interiorul lumii.

Posibilitatea folosirii de către organizaţiile teroriste a armelor nucleare este, astăzi, reală. Aceste mijloace de distrugere sunt preferate de terorişti pentru capacitatea de nimicire şi impactul psihologic puternic, de masă. Sursa unor astfel de arme o reprezintă regimurile periculoase şi disimulate, care le folosesc pentru a-şi intimida vecinii şi a influenţa lumea, dar şi alte state posesoare, în care măsurile de protecţie a unităţilor de producţie şi stocare sunt insuficient de temeinice ori incorect aplicate.

Este de notorietate activitatea savantului atomist pakistanez Abdul Kadeer Han de vânzare a tehnologiei nucleare în alte state, din Asia până în Africa de Nord. Timp de un deceniu, acesta a vândut planuri pentru tehnologia de îmbogăţire a uraniului şi chiar uraniu hexafluorid, gaz care, prin centrifugare, se transformă în uraniu îmbogăţit pentru arma nucleară. Punerea la dispoziţia Iranului, Libiei şi Coreei de Nord a planurilor pentru tehnologia de centrifugare a uraniului, aprovizionarea altor state cu piese şi chiar inventarul complet de centrifugare sunt, recunoaşte el, acum, în faţa naţiunii, opera sa. Alte componente au fost cumpărate de reţele din Europa, Orientul Mijlociu şi Africa.

13

Programele de dezvoltare a armelor de nimicire în masă şi mai ales cele privind înarmarea nucleară a statelor din Orientul Mijlociu, sunt păstrate în secret de ţările respective, nu pot fi verificate din surse independente, iar datele existente se bazează pe surse publice, care de multe ori dau cifre şi informaţii diferite. Având în vedere acest lucru şi din analiza şi interpretarea datelor disponibile putem spune că, în prezent, ţările cu posibilităţi şi capacităţi nucleare în Orientul Mijlociu sunt Israel şi Iran. Programele nucleare ale celor două ţări datează din anii 1950, Iranul fiind sprijinit iniţial de SUA, iar Israelul de către Franţa şi apoi Marea Britanie.

În ultimii ani se remarcă o îngrijorare din ce în ce mai mare, manifestată public, faţă de continuarea şi dezvoltarea programului nuclear iranian. În ultimii ani, Iranul construiește o uzină secretă de îmbogățire a uraniului îngropată adânc într-un munte aparținând Gărzilor Revoluționare Islamice, brațul armat al regimului fundamentalist de la Teheran. Se pare că aceasta uzină este numai o parte din ceea ce pare a fi un sistem de sute sau chiar mii de tuneluri și buncăre răspândite pe întreg teritoriul iranian, multe construite sub îndrumarea actualului președinte, Mahmud Ahmadinejad. Iranul a fost sancţionat pentru încălcări ale rezoluţiilor Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică (IAEA) de către ONU, prin rezoluţiile Consiliului de Securitate 1737 din 23 decembrie 2006 şi 1747 din 24 martie 2007. Deşi Iranul este membru al Tratatului de Neproliferare Nucleară (NPT) din 1970, IAEA consideră că recenta lipsă de cooperare a părţii iraniene în desfăşurarea unor inspecţii corespunzătoare, care să asigure faptul că tehnologia existentă nu este folosită în scopul obţinerii de arme nucleare, este un semnal de îngrijorare care trebuie tratat ca atare. SUA, Franţa, Germania şi Marea Britanie au declarat că programul nuclear iranian trezeşte suspiciuni privind adevăratul său scop. Probabil pentru a mai înlătura din aceste suspiciuni Iranul a acceptat în ultimii ani ca echipe de inspectori IAEA să facă verificări la unele obiective ale programului său nuclear. Programul nuclear iranian este folosit de către actuala conducere iraniană în scopuri politice, atât pe plan intern cât şi pe plan extern. Pe plan intern, în cadrul unui program populist, se menţionează că industrializarea rapidă a ţării şi creşterea masivă a populaţiei (care s-a dublat în ultimii 20 de ani) impune recurgerea la producerea energiei electrice folosind energia nucleară pentru a face faţă cererii energetice în creştere, precum şi pentru diversificarea surselor de energie. Pe plan extern, se consideră că programul nuclear iranian este folosit ca un element forte de negociere în atingerea unor obiective politice strategice în Orientul Mijlociu şi în relaţiile cu alte puteri. SUA şi principalii săi aliaţi din Europa, alte state europene, consideră că principalul obiectiv al Iranului este înarmarea nucleară, având în vedere încălcarea timp de aproape două decenii a obligaţiilor NPT. Aceasta şi ca urmare a intoleranţei ideologice faţă de existenţa Israelului, sprijinul Hezbollahului libanez şi a insurgenţei din Irak. Israelul consideră că programul nuclear iranian este o ameninţare la existenţa însăşi a Israelului.

În ceea ce priveşte Israelul, deşi guvernul acestuia refuză să confirme sau să nege existenţa unui program de înarmare nucleară, prin păstrarea unei situaţii de ambiguitate deliberate, este în general perceput ca fiind unul din statele posesoare de arme nucleare, nesemnatar al NPT. Sursele publice apreciază că Israelul ar dispune de 100-200 lovituri nucleare, care pot fi lansate cu rachete Jericho 1 şi 2 (bătaie 500 şi respectiv 1 500 km) sau cu aviaţia, date neconfirmate menţionând existenţa programului de rachete Jericho-3, cu bătaie până la 4 800 km.

Singura soluţie pentru îndepărtarea completă a pericolului unui conflict nuclear în Orientul Mijlociu este considerată cea de creare a unei zone denuclearizate (la care, în afara celor 22 ţări membre ale Ligii Arabe să participe Iranul şi Israelul), posibilitate incertă şi îndepărtată. Ceea ce putem observa cu certitudine în prezent, este o accentuare a preocupărilor tot mai multor ţări din zonă pentru a-şi dezvolta programe proprii de folosire a energiei nucleare în scopuri paşnice (Arabia Saudită, Bahrein, Emiratele Arabe Unite, Kuweit, Oman), dar şi cu alte consecinţe.

Ameninţările teroriste cu întrebuinţarea armelor nucleare au îndemnat statele să adopte strategii de neproliferare, care fac tot mai dificil tranzitul cu arme ilicite.

În ultimii ani au avut loc mai multe iniţiative, la nivel statal şi al organismelor internaţionale, care să ducă la limitarea accesului la tehnologii, a unor state, printre care mai semnificative sunt:

14

a) controlul strict asupra posesiei şi transferului de tehnologie nucleară, precum şi cooperarea tuturor organismelor responsabile pentru descoperirea laboratoarelor, intermediarilor, furnizorilor şi cumpărătorilor de tehnologie şi material fisionabil;

b) întărirea legislaţiei şi controlului internaţional asupra proliferării armelor nucleare; o nouă rezoluţie a Consiliului de Securitate să declare criminale statele proliferatoare, să decreteze controlul strict al exporturilor tuturor materialelor sensibile la frontiere;

c) lărgirea cooperării în direcţia eliminării armelor nucleare şi radiologice;d) instituirea unui sistem de ermetizare a spaţiului nuclear civil, pentru a nu permite

proliferarea armelor nucleare;e) în viitor, doar statele care au semnat Protocolul Adiţional să poată importa echipament

pentru programul lor nuclear civil;f) crearea unui comitet special al Agenţiei Internaţionale de Energie Atomică/AIEA pentru

protecţia şi verificarea îndeplinirii obligaţiilor de către state.Superterorismul sau terorismul de distrugere în masă are o dimensiune mondială pe care o

foloseşte în difuziunea tehnologiei nucleare, pe baza unei reţele de sprijin intens ramificate, construite pe fundamente financiare solide, valorificând noile tehnologii de informare şi comunicare şi vulnerabilităţile societăţilor occidentale.

Filiera de proliferare nucleară cu materiale radioactive în favoarea grupărilor teroriste rămâne, în primul rând, Pakistanul, acest stat în criză economică gravă, dispus să cedeze arma nucleară pentru obţinerea de devize şi care găzduieşte încă elemente Al-Qaeda.

Singura cale de a da o lovitură puternică superterorismului mondial este întărirea cooperării bilaterale şi multilaterale, prin coaliţii ad-hoc de voinţă sau conduse de instituţii internaţionale (ONU, UE, NATO), cu utilizarea tuturor mijloacelor avute la dispoziţie: diplomaţie, servicii de informaţii, mecanisme financiare, susţinere juridică etc.

Pentru a învinge în confruntarea cu terorismul, teoreticienii artei războiului actual au în vedere, într-o măsură apreciabilă, abilitatea autorităţilor militare şi civile, a sectorului privat, a societăţii civile de a colabora în domeniu, de a muta războiul la inamic, de a folosi mijloace de contracarare specifice, a multiplica sistemele de control şi măsurile de securitate, a declanşa acţiuni preventive hotărâtoare.

Se poate aprecia că există, aici, un întins teren de inovaţie, care însumează capacităţi mai bune, integrate de informaţii secrete, care să ofere în timp util date clare despre ameninţări, coordonarea activităţilor cu aliaţii, pentru realizarea unei evaluări comune a ameninţărilor cele mai periculoase şi continuarea transformării forţelor militare, spre a le asigura capacitatea de a acţiona rapid şi precis, cu rezultate decisive.

Este de subliniat faptul acţiuni bine desfăşurate şi coordonate pot anihila acţiunile agresive ale inamicului, destabilizându-l şi determinându-l să comită erori printr-o greşită apreciere a situaţiei întâlnite. La aceasta vor concura cu succes, în confruntările viitoare, după părerea unor teoreticieni ai războiului şi analişti politico-militari, computerele şi sistemele informaţionale, diversele realizări tehnologice incluse în sisteme sofisticate, implicarea umană regăsindu-se doar la nivel strategic sau al deciziei politice.

15

CAPITOLUL IVProliferarea tehnologiilor de vârf şi a mijloacelor de transport la ţintă a armelor nucleare

Complexitatea actuală a sistemelor de arme, dar şi a scenariilor de angajare în acţiunile de luptă moderne, probează strălucit dimensiunea reală a aportului inteligenţei şi tehnologiei militare la obţinerea succesului strategic, operativ şi tactic.

În integralitatea lor, marile confruntări militare, şi mai ales conflictele din Iugoslavia, Afghanistan şi Irak, ca să le luăm pe cele mai recente, ilustrează pe deplin valenţele determinante ale binomului inteligenţă – tehnologie în înfruntarea armată. Se vădeşte ca o realitate incontestabilă, mai ales în aceste ultime conflicte de mare amplitudine şi dinamică acţională, că surprinderea tehnologică şi informaţională, sublimat al inteligenţei umane şi artificiale, a avut, are şi va avea un rol decisiv în confruntarea militară.

În era informaţiei, pornind de la noile exigenţe operaţionale, inteligenţa strategică şi tactică, tehnică şi tehnologică probează că este aptă să pună stăpânire atotcuprinzătoare pe câmpul de luptă şi să realizeze un veritabil câmp de bătălie în domeniul tehnologic, în primul rând, prin susţinerea războiului informatic la nivel local, regional sau global.

Sprijinită puternic de tehnologie, de sisteme de arme sofisticate, ultraperformante, inteligenţa face ca spaţiul confruntării militare să devină un coşmar. Faptul că armatele au la toate eşaloanele aparatură electronică, că depind decisiv de culegerea de informaţii, le conferă capabilităţi pentru unele succese răsunătoare, dar şi veritabile dezastre. Nu omitem, de aici, adevărul că la înfrângere poate contribui, într-o măsură hotărâtoare, anihilarea centrilor electronici vitali ai statului: transporturile, comunicaţiile, sistemul bancar etc.

Mai puţin mediatizată (deocamdată) decât proliferarea armelor nucleare, proliferarea rachetelor balistice tinde să devină şi ea subiect de preocupare majoră pentru marile puteri. Mai ales pentru Statele Unite. Pe linia produceri şi dezvoltării vectorilor purtători, la 04 iulie 2006, Coreea de Nord a testat racheta Taepodong-2, iar cinci zile mai târziu India a venit cu racheta Agni.

Deocamdată doar cinci state dispun de rachete intercontinentale (ICBM, în prescurtare engleză), cu o rază de acţiune peste 5 500 km. Acestor cinci, membri permanenţi ai Consiliului de Securitate, li se adaugă alte şase state deţinătoare de rachete balistice, cu o rază de peste 1 000 km; Israel, India, Pakistan, Arabia Saudită, Coreea de Nord şi Iran. Proliferarea armelor nucleare, deşi interzisă prin acorduri internaţionale, n-a împiedicat să intre în „clubul nuclear” şi alte state, precum Israel, India şi Pakistan (aşa cum am afirmat anterior). Proliferarea celei de-a doua categorii de rachete, ICBM, nu face obiectul niciunui acord internaţional, după ce, la 13 decembrie 2001, Statele Unite au denunţat acordul Washington-Moscova din timpul războiului rece, asupra limitării producerii acestor arme de către cele două superputeri ale vremii. Statele Unite au renunţat la tratatul de interzicere a construcţiei de arme antirachetă, după ce alte ţări au trecut la testarea de rachete balistice cu rază mai mare de acţiune. Coreea de Nord a testat racheta Taepodong, cu o rază de 2 500 km, şi proiectează rachete similare cu o rază de 4 000-4 500 km (după ultimele date este apreciată la 6 700 km, iar cantitatea este de 800 rachete balistice)7. Conform principiilor sale, de a nu renunţa la planul de înarmare nucleară, cu toate protestele internaţionale şi sancţiunile impuse de Consiliul de Securitate al ONU, Coreea de Nord continuă în secret programul, astfel că la începutul anului 2009 a executat un nou teste cu racheta Taepodong-2.

Proiecte similare funcţionează în Pakistan, Iran şi Siria. Problema este că o asemenea armă poate atinge Statele Unite şi că ea poate fi vândută unor ţări din Orientul Mijlociu, ca Iranul. Iranul

7 România Liberă, Nr.575, din 04.02 2009, www.romanialibera.ro

16

este acuzate de SUA, statele europene şi Israel că intenţionează să se înarmeze nuclear, după ce în august 2008 a lansat cu succes o rachetă Safir şi recent, la începutul anului 2009 a plasat pe orbită un satelit de producţie proprie denumit Omid, cu ajutorul unei rachete Safir-2, ambele putând fi folosite în scopuri militare.

Alianţa Nord-Atlantică duce o politică de susţinere a reducerii armamentelor, a dezarmării şi neproliferării și va continua să joace un rol semnificativ în realizarea obiectivelor securităţii, care consistă în prevenirea diseminării şi fabricării armelor nucleare şi a vectorilor lor. Este foarte important să se respecte şi consolideze acordurile internaţionale asupra armamentelor şi dezarmării şi regimurilor multilaterale de neproliferare şi control al exporturilor. Tratatul de neproliferare este mecanismul principal de neproliferare şi dezarmare, iar angajamentul respectării integrale a acestuia de către toate statele care îi sunt parte rămâne esenţial.

Conflictele armate, cuplate la tehnologiile secolului actual, vor releva în viitor o mare complexitate a teatrelor de acţiuni, cu întrepătrunderea mediilor civile cu cele militare, extinderea gherilei (mai ales urbane), folosirea deopotrivă a armelor letale şi neletale, a explozivilor, dar posibil şi a generaţiei a treia de arme nucleare (cele cu emisie direcţionată şi selectivă de energie), utilizate ca armă antispaţială de statele deţinătoare de arme nucleare împotriva marilor puteri ce posedă arme în spaţiul cosmic, ca şi a armelor cu plasmă.

Deşi utilizarea armelor nucleare este puţin probabilă, diseminarea tehnologiei de fabricaţie a acestora către organizaţiile teroriste şi dictaturi, creează riscuri grave la adresa tuturor statelor. De aici, preocuparea Statelor Unite de edificare a unei apărări antirachetă a teritoriului naţional (NMD). Noul sistem, care, pe plan tehnologic, aduce dezvoltări noi în trei domenii (rachete, sateliţi şi radare) sau pentru capacităţi specifice (comunicaţii, dirijare, infraroşu), duce războiul în spaţiul extraatmosferic.

Arma nucleară, pe bună dreptate dă frisoane omenirii, întrucât peste 20 de state posedă tehnologie nucleară, care este vândută în ascuns unor state sau actori nonstatali, de genul organizaţiilor teroriste islamice. Iar în condiţiile lansării unui atac cu rachete cu câteva zeci de capete nucleare, există riscul ca posibilitatea de interceptare actuală a SUA să fie insuficientă.

17

ConcluziiÎn spaţiul conflictului armat al viitorului, inteligenţa şi tehnologia militară vor avea un rol

hotărâtor, generând o cunoaştere aproape instantanee a situaţiei militare globale şi punctuale din teatre, o reală superioritate informaţională, o nouă dinamică, precizie şi eficacitate a forţelor aflate în ofensivă, asigurând, în timp scurt, înfrângerea şi capitularea inamicului.

Noua dimensiune a confruntărilor militare, care presupune implicarea armatelor în războiul împotriva terorismului şi combaterea altor ameninţări asimetrice, cere noi tehnologii, pentru moment inexistente, impuse de particularitatea acestor confruntări şi incluse în: mijloace de descoperire, identificare şi localizare a reţelelor teroriste, nodurilor de reţea, bazelor de antrenament şi altor elemente; identificarea muniției nucleare și a vectorilor purtători; mijloace de supraveghere a reţelelor teroriste; mijloace de acţiune concretă împotriva teroriştilor, în care se cuprind şi mijloacele de recunoaştere şi de interoperabilitate a forţelor şi elementelor acţionale.

Tehnologiile noi vor asigura dominarea totală a adversarului, pe întreaga gamă a operaţiilor militare, în primul rând prin dominarea informaţională. În războiul de coaliţie, aceasta va pune probleme acute de compatibilitate, care vor trebui să fie depăşite, prin eforturi bugetare consistente.

Un lucru este sigur: nici o ţară din NATO sau din afara acesteia nu poate şi nu va putea produce arme nucleare în afara unui control internațional strict, cu sfidarea opiniei publice mondiale. Pentru ca acest lucru să nu se întâmple este necesară o strânsă cooperarea politică, militară, economică și de altă natură între state, menită a duce la creșterea încrederii, a conlucrării și respectului reciproc dintre acestea.

În următoarea decadă, ameninţarea nucleară va fi, în continuare, principala categoria de riscuri şi provocări dacă nu sunt luate unele măsuri printre care amintim:

a) consolidarea regimului neproliferării (tratate, instituţii);b) coordonarea (în primul rând de către Rusia şi SUA) a demersurilor privind conflictele şi

crizele regionale, acestea fiind un bun teren pentru proliferare;c) iniţierea proiectării unui regim gradual de sancţiuni economice, politice şi militare

pentru violarea regimului de neproliferare;d) încheierea unui acord privind întărirea sistemelor de control a exporturilor;e) instituirea unui sistem global de alertare timpurie şi monitorizare a neproliferării armelor

de distrugere în masă şi mijloacelor de transport la ţintă a acestora;f) crearea unei bănci de date şi a unei agenţii internaţionale pentru neproliferare în

subordinea Secretariatului ONU; Agenţia ar urma să sprijine identificarea celor care încalcă regimul neproliferării şi să contribuie la prevenirea şi stoparea acţiunilor ilegale;

g) formularea unor reguli elementare pentru controlul internaţional asupra comerţului cu arme convenţionale;

h) încheierea unui acord pentru extinderea prevederilor actualelor tratate referitoare la limitarea şi reducerea armamentelor;

i) crearea unui sistem mai larg de relaţii bazate pe tratate pentru prevenirea amplasării în spaţiu a oricărui tip de arme, nu doar de distrugere în masă;

j) începerea unui dialog serios cu lumea islamică, fără intenţii de „pacificare”.

18

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. CONSTITUŢIA ROMÂNIEI, 1991, cu modificările şi completările ulterioare – republicată în 2003.

2. PREŞEDINŢIA ROMÂNIEI, Strategia de Securitate Naţională, Bucureşti, 2007.3. GUVERNUL ROMÂNIEI, Carta albă a securităţii şi apărării naţionale, Bucureşti,

2004.4. CLAVAL, Paul, Geopolitică şi geostrategie. Gândirea politică, spaţiul şi teritoriul în

secolul al XX-lea, traducere Elisabeta Maria Popescu, Editura CORINT, Bucuresti, 2001;5. ONIŞOR, Constantin, general de brigadă dr., Explorări strategice, Editura Polirom, Iaşi,

2002.6. PUTKO, Aleksandr şi Boris, Tăcerea atomică, Editura Nemira, Bucureşti, 1994.7. FRUNZETI, Teodor, Soluţionarea crizelor internaţionale, Ed. Institutul European, Iaşi,

2006.8. TOFFLER, Alvin şi Heidi, Război şi antirăzboi. Supravieţuirea în zorii secolului XXI,

Bucureşti, Editura Antet, 1996.9. ZODIAN, V. Mihai, Lumea 2005, enciclopedie politică şi militară, Armele de distrugere

în masă, Editura CTEA, Bucureşti, 2005.10. *** Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa, Institutul European din

România, ed.2004.11. *** Manualul NATO, Ed.2004.12. Pagini internet:

www.Build your own Atomic Bomb.htm www.Robert Del Tredici At Work in the Fields of the Bomb The Nuclear.htm http://www.iss-eu.org, Stratégie européenne de sécurité, L’institut d’Etudes de

l’Union Européenne, decembre, 20036. România Liberă, Nr.5751 din 04.02 2009, www.romanialibera.ro Pulsul Geostrategic, anul I, www.pulsulstrategic,ro Romania liberă, Joi, 07 Ianuarie 2010, www.romanialibera.ro GARDIANUL, 14-02-2009, www.gardianul.ro

19