Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi

Facultatea de Ştiinţe Reale Economice şi ale Mediului

Catedra Ştiinţe Economice

REFERAT

„Evaluarea performanţei financiare a unei firme. Rentabilitate şi risc”

la specialitatea „Management financiar”

Verificat de:

BABII L., dr., hab.

A elaborat studenta grupei MF 11 Z

ŢURCAN

ANIŞOARA

Bălţi, 2014

Plan

1.Masurarea financiara a performantei relative a activitatii unei firme.

Indicatorii sau ratele de profitabilitate. ...................................3

2.Evaluarea riscului şi rentabilitatii................................................. 11

Concluzii

2

1.Masurarea financiara a performantei relative a activitatii unei

firme. Indicatorii sau ratele de profitabilitate

Performanta intreprinderii reflecta capacitatea acesteia de a genera fluxuri viitoare de numerar,

prin utilizarea resurselor existente, precum si gradul de eficienta in utilizarea de noi resurse.

Capacitatea de a genera fluxuri de numerar viitoare presupune ca intreprinderea sa inregistreze

venituri din activitatea desfasurata, iar utilizarea resurselor existente presupune evidentierea de

cheltuieli ale perioadei. Veniturile si cheltuielile constituie, asadar elemente legate direct de

evaluarea performantelor intreprinderii.

Gradul de eficienta in utilizarea resurselor se exprima cu ajutorul profitului (atunci cand

veniturile sunt mai mari decat cheltuielile) respectiv a pierderii (atunci cand veniturile sunt

inferioare cheltuielilor).

In cele din urma, performanta proceselor activitatii unei firme este rezumata si masurata prin

performanta financiara a organizatiei. Cele mai multe organizatii raporteaza trei tipuri de masuri

financiare catre actionari sau alti terti interesati:

performanta absoluta (venituri, costuri, venituri nete, profit);

performanta relativa la utilizarea activelor (ratii sau rate de profitabilitate);

puterea de 'supravietuire' (lichiditate financiara).

Ideal, companiile doresc sa dispuna de masuri operationale cu ajutorul carora sa controleze

indicatorii performantei financiare.

In acest fel, cele trei tipuri de masuri financiare ar oglindi masurile operationale si ar furniza un

suport zilnic in managementul proceselor. De exemplu, procentul de timp in care linia telefonica

deschisa pentru reclamatiile consumatorilor este ocupata este o masura operationala care poate fi

monitorizata si controlata zilnic - reducerea acestui procent poate insemna pe viitor cresterea

veniturilor.

O masura operationala familiara este eficienta, sau masura input-output - o estimare relativa a

cantitatii de input care este necesara pentru producerea unei anumite cantitati de output (de

exemplu, ore munca/produs). Aceasta masura operationala se coreleaza cu ratiile financiare de

utilizare a activelor.

3

Tipuri de masuri: masuri externe si masuri interne.

Performanta proceselor activitatii unei firme trebuie evaluata in primul rand in termenii unor

masuri externe (de exemplu, satisfactia consumatorilor), care exprima pozitia obtinuta de firma

pe piata si in mediul in care concureaza.

Este nevoie insa si de masuri interne, care furnizeaza o baza pentru deciziile privind desfasurarea

proceselor (ca de exemplu, programarea productiei).

Masuri externe.

Masurile externe ale performantei exprima capacitatea firmei de a atrage si a retine clientii prin

oferirea de produse si/sau servicii care satisfac nevoile, dorintele si asteptarile lor. Performanta

externa depinde foarte mult de mediul economic al activitatii firmei, care consta in trei elemente:

piata outputurilor, care include cererea si evolutia preturilor pe piata produselor firmei in cauza;

piata inputurilor, reprezentand gama de posibilitati de aprovizionare si evolutia preturilor

acestora;

piata resurselor, reprezentand gama de posibilitati de achizitionare a resurselor si evolutia

preturilor acestora.

Aceste masuri sunt insa orientate mai mult pe rezultate decat pe actiuni - ele nu pot indica modul

in care managerul poate imbunatati procesul. Ele sunt indicatori de succes - evaluand

performanta postfactual. Pentru a fi cu adevarat utile, ele trebuie corelate cu masurile interne pe

care managerul de proces le poate controla.

Masuri interne.

Costul produsului, timpul de raspuns la exigentele clientilor, varietatea si calitatea sunt patru

atribute critice ale produsului, care determina satisfactia consumatorilor. Unele dintre aceste

atribute pot fi transformate cu usurinta in masuri concrete ale performantei procesului, pe care

managerii le pot planifica, monitoriza si controla. De exemplu, costul si timpul de procesare sunt

masuri interne cuantificabile, relationate atat cu pretul produsului, cat si cu timpul de livrare-

raspuns.

4

Pentru a fi eficace, masurile interne trebuie sa indeplineasca doua conditii:

ele trebuie sa fie relationate cu masurile externe care sunt mai importante din punctul de vedere

al consumatorilor;

ele trebuie sa fie direct controlabile de catre managerul de proces.

Masurarea si imbunatatirea unui element caruia consumatorii nu-i acorda importanta nu este

creatoare de valoare si reprezinta o risipa de timp si efort. Mai mult, daca nu se cunoaste modul

in care variabilele de proces afecteaza masurile produsului, acestea nu se pot supune controlului.

Procesul de planificare si procesul de control.

Procesul de planificare implica descrierea arhitecturii procesului. Planificarea trebuie sa descrie in primul rand piata sau pietele carora firma vrea sa se adreseze. Urmeaza apoi definirea outputurilor - tipurile si atributele de produs asupra carora firma urmeaza sa se concentreze.

Odata definite outputurile, managerii trebuie sa aleaga inputurile si sa descrie arhitectura procesului necesara pentru realizarea transformarii dorite. La acest stadiu, deciziile de planificare se refera la: resurse si investitii, amplasament si distributie, descrierea produselor si proceselor si scara de operare. Astfel, procesul de planificare implica pozitionari strategice atat in ce priveste produsele cat si procesele si stabileste resursele pe termen lung.

In sfarsit, odata determinate atributele produselor si descrise procesele, managerii trebuie sa dezvolte politici operationale si valori-tinta pentru masurile de performanta.

Politicile manageriale specifica modul in care procesele trebuie sa se desfasoare si sa fie controlate in timp.

Obiectivul este acela de a asigura premisele ca performanta procesului sa fie in conformitate cu performanta dorita. Aceasta presupune monitorizarea continua a performantei, compararea ei cu performanta planificata si luarea actiunii de corectare a abaterilor survenite.

In cele ce urmeaza vor fi prezentate aspectele mai importante legate de monitorizarea si corectarea financiara a activitatii unei firme. Asa cum s-a aratat deja, in prezent cele mai multe firme raporteaza trei tipuri de masuri financiare catre proprietarii sai:

performanta absoluta (venituri, costuri, venituri nete, profit);

performanta relativa la utilizarea activelor (indicatorii sau ratele de profitabilitate);

puterea de 'supravietuire' (lichiditatea financiara si echilibrul financiar).

Masurarea financiara a performantei relative a activitatii unei firme. Indicatorii sau ratele de profitabilitate.

Capacitatea unei firme de a genera profit poate fi descrisa static cu ajutorul[3] :

5

indicatorilor sau ratelor de profitabilitate contabila a firmei;

indicatorilor sau ratelor de profitabilitate investitionala (determinati de aprecierea, valoarea firmei pe pietele financiare);

evaluarilor complexe ale profitabilitatii.

Pentru a vedea daca valoarea unui indicator oarecare este buna sau rea, se poate apela la o analiza incrucisata.

Analiza incrucisata compara valoarea indicatorilor de profitabilitate pentru firma in cauza cu valorile obtinute de firme concurente.

Analiza se poate continua si cu comparatii fata de performanta anterioara a firmei pentru identificarea de variatii care pot fi semne ale unor dificultati sau ale unor oportunitati.

Indicatorii de profitabilitate contabila a firmei.

Dintre indicatorii statici ai profitabilitatii interne cei mai importanti sunt:

marja profitului net;

rata profitului fata de totalul activului;

rata profitului fata de capitalul propriu.

Marja profitului net.

Marja profitului net se determina ca raport intre profitul net al firmei si cifra de afaceri:

unde:

MPn reprezinta marja profitului net;

Pn = profitul net;

CA = cifra de afaceri.

Cifra de afaceri este un indicator cantitativ al activitatii firmei. El trebuie considerat in relatie cu obiectivul de maximizare a valorii firmei. Obtinerea de profituri raspunde la acest obiectiv. Nu trebuie uitat insa ca valorile contabile folosite in determinarea marjei profitului net sunt valori contabile, afectate astfel de principii contabile, intre care si istoricitatea lor.

Rata profitului fata de totalul activului.

6

unde:

PnA reprezinta rata profitului net fata de totalul activului firmei;

Pn = profitul net obtinut de firma;

A = totalul activelor folosite de firma.

Rata profitului fata de capitalul propriu.

unde:

PnCp reprezinta rata profitului fata de capitalul propriu;

Pn = profitul net al firmei;

Cp = capitalul propriu al firmei.

Acest indicator poate fi comparat cu raportul dintre veniturile din exploatare si capitalul propriu ('return on equity' - ROE).

Desi un indicator des utilizat, rata profitului fata de capitalul propriu nu are in vedere veniturile palpabile ale investitorilor firmei (obtinute din dividendele platite si/sau aprecierea valorii firmei pe pietele financiare).

Indicatorii de profitabilitate investitionala a firmei.

Acesti indicatori prezinta interes mai ales pentru investitorii firmei, iar dintre ei mentionam:

indicatorul pret/profit (P/E);

randamentul dividendului;

rata de plata a dividendelor;

rata valorii de piata fata de valoarea contabila a firmei;

indicatorul Q al lui Tobin.

Indicatorul pret/profit (P/E).

Indicatorul pret/profit (P/E = 'price/earnings') arata cat de mult sunt dispusi investitorii sa plateasca pentru profitul firmei, determinandu-se dupa relatia:

unde:7

P/E reprezinta indicatorul pret/profit;

PpA = pretul de piata al actiunilor firmei;

Pr/A = profit per actiune.

O valoare a indicatorului P/E egala cu 'n' arata ca investitorii sunt dispusi sa plateasca pentru o actiune de 'n' ori profitul anual viitor promis cel putin la acelasi nivel cu cel actual.

Firmele cu o crestere rapida tind sa aiba un indice P/E ridicat, in timp ce firmele cu o crestere mica sau fara crestere inregistreaza, de obicei, o valoare scazuta a acestui indicator.

Indicatorul P/E arata cum vad investitorii perspectivele viitoare ale firmei. Astfel, cu cat indicatorul P/E are o valoare mai mare, cu atat inseamna ca investitorii sunt mai optimisti (au un comportament de tip 'bullish') in privinta viitorului firmei. Invers, cu cat indicatorul P/E are o valoare mai mica, cu atat inseamna ca investitorii sunt mai pesimisti (au un comportament de tip 'bearish') in privinta viitorului firmei.

Randamentul dividendului ('dividend yield').

Pentru investitori, un indicator important despre rezultatele investirii in capitalul firmei este randamentul dividendului, care se obtine pe baza relatiei:

unde:

RD reprezinta randamentul dividendului;

D/A = dividendul distribuit pe o actiune;

PpA = pretul de piata al actiunilor firmei.

Deoarece veniturile din investitiile de capital (actiuni) provin atat din dividendele platite, cat si

din cresterea sau scaderea pretului de piata al acestora, dividendele trebuie considerate doar ca o

parte din totalul venitului asteptat de catre investitori. In general, firmelor cu perspective de

crestere importanta, le este caracteristic un pret de piata al actiunilor relativ ridicat (comparativ

cu dividendele platite). In schimb, firmelor cu perspective de crestere redusa le este caracteristic

un randament ridicat al dividendelor (dividende pe actiune mari).

Rata de plata a dividendelor.

Rata de plata a dividendelor furnizeaza informatii cu privire la modul in care firma imparte profiturile nete intre dividende si reinvestire pentru autofinantare. Relatia de calcul a acestui indicator este:

8

unde:

RDp reprezinta rata dividendelor platite;

D/A = dividendul obtinut pe o actiune;

P/A = profit per actiune.

Firmelor cu crestere inalta le este caracteristica, de obicei, preferinta pentru reinvestirea profitului. Firmelor cu o slaba crestere le este caracteristica, de obicei, o proportie mai mare din profit destinata distribuirii de dividende.

Rata dividendelor platite are un rol important in deciziile impuse de politica dividendelor pe care o adopta o firma.

Rata valorii de piata fata de valoarea contabila a firmei (M/B = 'market to book value ratio').

Acest indicator se determina prin impartirea pretului de piata al unei actiuni la valoarea contabila a unei actiuni.

Indicatorul M/B trebuie considerat nu doar ca o masura relativa a puterii unei firme pe pietele financiare, cat si ca o masura relativa a riscului asociat firmei respective.

Indicatorul Q al lui Tobin.

Indicatorul Q al lui Tobin este foarte asemanator indicatorului M/B. El se obtine prin impartirea valorii de piata a pasivelor firmei (datorii plus capital propriu) la valoarea de inlocuire a activelor firmei.

Indicatorul Q a fost propus de economistul american James Tobin intr-o serie de articole (publicate la finele anilor 1960).

Indicatorul Q difera de indicatorul M/B prin aceea ca pe langa valoarea de piata a actiunilor (capital propriu), el ia in considerare si valoarea de piata a datoriilor. De asemenea, el utilizeaza valoarea de inlocuire a tuturor activelor si nu valoarea reprezentand costul istoric. Dificultatie constau in determinarea acestor valori de piata.

Valoarea indicatorului Q a lui Tobin oscileaza in jurul valorii de 1.

Daca o firma are un indicator Q > 1 ea este stimulata mai mult sa investeasca. Firmele cu o valoare ridicata a indicatorului Q sunt, de obicei, firme cu oportunitati de investitii mai atractive dar si mai riscante.

Evaluari complexe ale profitabilitatii. Sistemul du Pont.

In incercarea de a imbunatati analiza financiara au fost propuse si evaluari ale profitabilitatii care pornesc de la ideea legarii intre ei a mai multi subindicatori cu incidente asupra profitabilitatii. Sistemul de evaluare du Pont a profitabilitatii unei firme leaga intre ei urmatorii trei subindicatori: marja profitului net, numarul de rotatii ale activului total si indicatorul datoriei.

9

Sistemul du Pont are la baza faptul ca indicatorul 'rata profitului net fata de totalul activului firmei' se poate obtine prin inmultirea 'marjei profitului net' cu 'numarul de rotatii ale activului total'. Relatia se numeste ecuatia Du Pont:

unde:

PnA reprezinta rata profitului net fata de totalul activului;

MPn = marja profitului net;

NrA = numarul de rotatii ale activului total;

Pn = profitul net;

CA = volumul vanzarilor sau cifra de afaceri a firmei;

A = total activ.

2. Evaluarea riscului

Metodele interne sînt metodele aplicate nemijlocit de către întreprindere, şi nume:

a) Metoda ratelor sau metoda indicatorilor – sunt utilizate date şi informaţii din diverse

rapoarte statistice, contabile, financiare etc.

b) Metode analitice sau metode parametrice - fac apel la mărimi şi estimări probabilistice.

c) Metode de scoring, utilizate pe larg pe piaţa autohtonă la evaluarea riscului unic de credit

aferent unui credit acordat.Metode de simulare - se axează pe o serie de simulări numerice şi

estimări statistice complexe, prin care sunt obţinuţi indicatori sintetici ce permit apreciere

gradului de risc la care este expusă întreprinderea .

Metoda ratelor sau indicatorilor este cea mai simplă metodă de apreciere şi evaluare a

riscurilor unei întreprinderi. Utilizează date şi informaţii din diverse rapoarte statistice, contabile,

financiare etc. Majoritatea metodelor elaborate şi publicate de către autorităţi fac parte din

această categorie. Metoda foloseşte diferite rate pentru evaluarea şi aprecierea riscurilor la care

este expusă întreprinderea.

Avantajele aplicării acestei metode sunt:

10

- transparenţa completă, atât la nivel conceptual, cât şi la cel tehnic

- simplitatea estimărilor şi a calculelor

- comoditate

- rapiditate

- aprecieri statistice în dinamică

- reprezentare globală

Dintre dezavantaje remarcăm:

- nu sunt reflectate detaliile elementelor patrimoniale

- nu sunt luate în considerare corelaţiile care există între diferite expuneri şi surse de risc.

Metodele analitice sau parametrice fac apel la unele mărimi şi estimări probabilistice (sunt

utilizate concepte şi indicatori din teoria probabilităţilor şi statistica matematică; e.g.

probabilitatea medie de default a creditelor etc.).

Utilizează date şi informaţii din diverse rapoarte statistice, contabile, financiare, precum şi

o serie de informaţii probabilistice (e.g. frecvenţa istorică de apariţie a unor evenimente critice

etc.).

Oferă rezultate mult mai interesante, cu un grad mult mai mare de credibilitate şi utilitate

practică, pentru că iau în considerare gradul de realizare a unor evenimente relative riscurilor

(e.g. default-ul debitorului, fluctuaţia monedei naţionale, caracteristicile pieţei de capital)

Avantajele aplicării acestei metode sunt:

- transparenţa completă la nivel conceptual;

- simplitatea calculelor (atunci cât sunt cunoscute toate estimările statistice şi

probabilistice);

- comoditate;

- poate fi aplicată atît pentru proiecte individuale, cît şi global.

Dintre dezavantaje remarcăm:

- ambiguitate şi complexitate (uneori, excesivă) la nivel tehnic;

- dificultatea şi complexitatea estimărilor statistice şi probabilistice.

Metoda scoring este una dintre cele mai simple metodologii de evaluare a riscurilor

bancare individuale (unice).

Ideea generală este următoarea: Sunt selectaţi şi utilizaţi un set de indicatori relevanţi de

apreciere a unui riscului relativ a unui agent economic. Fiecărui indicator i se asociază un

punctaj maxim admisibil. Finalitatea metodei este reprezentată de un indicator sintetic agregat,

denumit generic scor. Scorul va fi suma valorilor tuturor punctajelor efective, în funcţie de

nivelurile corespunzătoare ale fiecărui indicator.

11

(1.10)

unde:

Z - scorul estimat;

N - numărul de indicatori relevanţi;

i - numărul de ordine al indicatorului relevant;

Ki - valoarea punctajului efectiv aferent indicatorului i.

Avantajele aplicării acestei metode sunt:

- transparenţa completă, atât la nivel conceptual, cât şi la cel tehnic;

- simplitatea estimărilor şi a calculelor;

- comoditate, rapiditate;

- îmbinarea comodă a indicatorilor cantitativi şi a celor calitativi.

Dintre dezavantaje remarcăm:

- caracterul static al modelului;

- utilizarea de punctaje discrete;

- caracterul discutabil al relevanţei şi neutralităţii;

- sinteză liniară pentru toţi indicatorii;

- caracterul discutabil al punctajului maxim admisibil atribuit fiecărui indicator.

Metodele de simulare sunt cele mai complexe metode interne de evaluare a riscurilor. Au la

bază o serie de simulări numerice şi estimări statistice complexe, prin care sunt obţinuţi

indicatori sintetici ce permit apreciere gradului de risc la care este expusă întreprinderea. Toate

aceste metode sunt proiectate şi implementate pe calculatoare.

Avantajele aplicării acestei metode sunt:

- utilizarea unui număr mare de variabile;

- caracterul înalt al relevanţei, preciziei şi al credibilităţii.

Dintre dezavantaje remarcăm:

- lipsa de transparenţa, atât la nivel conceptual, cât şi la cel tehnic, toate calculele şi

estimările au loc în sistemul de calcul, acesta furnizând doar datele finale;

- necesită un personal foarte calificat şi cu o mare experienţă în domeniu;

- necesită mari resurse financiare, atât la etapa de elaborare, cât şi la cea de implementare

şi de execuţie

În clasa metodelor externe sunt incluse metodele de evaluare a riscurilor ce nu sunt aplicate

nemijlocit de către întreprindere. Această clasă cuprinde metode de apreciere şi evaluare a

riscurilor, implementate de alte persoane decât întreprinderea: agenţii de rating, firme de

12

consultanţă, piaţa asigurărilor, piaţa de capital etc. Întreprinderea este, în cazul acestor metode,

un beneficiar gratuit sau contractual al rezultatelor acestor metode.

- Metode bazate pe rating;

- Metode bazate pe credit-spread;

- Metode bazate pe estimările pieţei.

Metode bazate pe rating analizază riscurile la care este expusă întreprinderea şi proprietarii

acesteia sunt apreciate de către firme notorii de rating prin calificative adecvate, care reflectă de

o manieră obiectivă gradul de risc aferent. E.g. Standard&Poor’s, Moody’s, Fitch etc. De regulă,

aceste firme de rating apreciază riscul prin calificative de la AAA la C (Standard&Poor’s) sau de

la Aaa la C (Moody’s). Aceste aprecieri vizează expunerea individuală (unică) a unui element

sau operaţii bancare la un anumit tip de risc (de regulă, riscul de credit).

Metode bazate pe credit spread sunt similare cu cele din prima categorie, pentru că

rezultatele sunt produse de către agenţii de rating sau companii de consulting. Diferă de primele

prin faptul că riscurile sunt apreciate numeric (şi nu prin calificative), aşa că puterea de expresie

a rezultatelor acestor metode este cu mult mai mare.

Metode bazate pe estimările pieţei au la bază estimările numerice ale diferitor participanţi

la piaţa asigurărilor sau cea de capital. Firmele de asigurări oferă poliţe de credit, pentru

acoperirea expunerii la riscul de credit aferent unui debitor al întreprinderii.

Analiza discriminaţională este o metodă statistică de evaluare a riscului de creditare al

solicitanţilor de credit în momentul acordării unui împrumut de către o bancă comercială.

Metoda este bazată pe ipoteza existenţei unei caracteristici fundamentale, care permite estimarea

a priori (anticipată) a riscului de creditare pentru solicitanţii de credit. Astfel, metoda acţionează

ca un filtru statistic al solicitanţilor de credit. Ea separă solicitanţii de credit în două mari

categorii: cu bonitate financiară bună şi cu bonitate financiară dubioasă (incertă). Or, este vorba

despre o discriminare a priori a solicitanţilor de credit.

Este important să menţionăm că metoda nu oferă o selecţie veridică, ci doar propune o

preselecţie a solicitanţilor de credit, astfel modelul matematic este următorul:

Zi=C0+C1·R1+ C2·R2+ C3·R4+…+ Cn·Rn,

unde:

Zi - plafonul numeric i stabilit aferent stării clientului (i=1..m);

C0 - termenul liber;

Cj - coeficienţii celor n rate relevante (j=1..n);

Rj - cele n rate relevante (j=1..n).

Analiza sensibilităţii este o metodă de evaluare a riscului unic al unui proiect, bazată pe

sensibilitatea (viteza de reacţie) unei variabile dependente faţă de modificarea unei variabile

13

independente, explicative (parametru al variabile dependente), în condiţiile în care toţi ceilalţi

parametri rămân constanţi. Este o metodă de analiză unifactorială, întrucât ia în considerare

numai un singur factor de influenţă relevant, ceilalţi fiind consideraţi, temporar, nerelevanţi şi

constanţi. Din cele expuse anteriot vom putea menţiona cîteva etape de derulare a acestei analize:

- Alegerea variabilei endogene şi determinarea factorilor de influenţă;

- Stabilirea valorii de bază;

- Determinarea factorului de influenţă relevant;

- Determinarea domeniul de variaţie a factorului de influenţă relevant;

- Analiza propriu-zisă;

- Prezentarea rezultatelor.

Teoria jocurilor este un capitol al cercetării operaţionale şi are drept scop determinarea

metodelor de alegere a celor mai bune hotărâri în situaţii conflictuale, în care acţionează mai

mulţi factori raţionali ce urmăresc interese opuse. În teoria jocurilor se foloseşte conceptul de

strategie pură. Dacă în cadrul unui joc, unul din adversari are la dispoziţie m alternative, iar

partida (jocul) se încheie printr–o alegere, atunci se spune că jucătorul dispune de m strategii

pure. În cazul jocurilor contra naturii, fiecare strategie pură a naturii corespunde unei stări

concrete a acesteia, prin intermeediul următoarelor avantaje de aplicare:

- Evaluarea de ansamblu;

- Operarea cu distribuţii continue de probabilităţi;

- Actualizarea distribuţiilor de probabilităţi;

- Evaluarea riscului de a lua decizii eronate;

- Stabileşte pragul de semnificaţie;

- Oferă o soluţie acceptabilă dilemei rentabilitate - risc ;

- Nu actualizează distribuţiile istorice de probabilităţi;

- Nu permit estimarea riscului luării deciziilor eronate;

- Nu precizează valorile critice ale datelor iniţiale.

În concluzie, vom remarca că evaluarea riscurilor are o mare importanţă din următoarle

considerente: măsurile realizate în cadrul acesteia permit a obţine un rezultat atît cu caracter

cantitativ, cît şi calitativ, care ulterior influenţează la alegerea metodelor de optimizare asupra

riscului şi, în final, asupra eficienţei întregului proces de gestiune a riscurilor întreprinderii.

Analiştii recunosc că determinarea gradului de dependenţă a entităţii economice faţă de

riscurile financiare este posibilă folosind:

- metoda analizei regresive;

- modelul Monte-Karlo;

- modelul factorial;

14

- analiza discriminaţională;

- modelul Altman.

Metoda analizei regresive se bazează pe determinarea predispoziţiei venitului global şi a

cheltuielilor de producţie la variaţia cotelor procentuale, cursului de schimb valutar şi riscului de

fluctuaţie a preţurilor la mărfuri.

Întreprinderile folosesc metoda analizei statice a venitului global şi a cheltuielilor de

producţie pentru a determina dependența interioară a entităţii de riscurile financiare şi scot la

iveală natura relaţiilor dintre diferite variabile. [6 p.27]

Primul pas în analiză îl constituie studierea dinamicii informaţiei ce ţine de darea de seamă

privind indicii venitului anual globalşi ai cheltuielilor. Aici este posibilă analiza pe verticală, care

reflectă strucura mijloacelor entităţii şi a surselor lor

Astfel, folosind indicii statisticic de contabilitate, managerii pot determina predispoziţia

întreprinderii la riscul financiar.. Drept alternativă pentru analiza regresivă ne serveşte modelul

Monte-Karlo. Această metodă are menirea de a asigura aprecierea predispoziţiei întreprinderii la

riscul financiar şi la riscul de fluctuaţie a preţurilor la producţia finită, materia primă şi la

semifabricate pentru o perioadă îndelungată.

Pentru rezolvarea acestei probleme, unele întreprinderi au început să folosească metode

simpliste de studiere a sensibilităţii venitului faţă de schimbările cotelor procentuale, cursul de

schimb valutar şi fluctuaţia preţurilor înainte de achitarea impozitelor.[6 p.30]

Modelul Monte-Karlo poate fi folosit pentru determinarea predispozitiei întreprinderii

la riscul ce vizează preţul. Primul pas este modelarea venitului global şi a cheltuielilor

întreprinderii. Reflectînd atît cunoştinşele echipei în materie de management privind procesul de

producţie al întreprinderii şi pieţele în care activează aceasta, cît şi indici analizei empirice, vom

crea modelul matematic al întreprinderii, care este legat de preţurile de vînzare, de costul de

producţie şi de cheltuieli.

Continuăm să procedăm asfel pînă cînd vom atribui acest model unui număr mare de

scenarii de dezvoltaqre a situaţiei. Atît timp cît mediul înconjurător al întreprinderii promite a fi

relativ stabil, aceste scenarii pot fi elaborate în baza relaţiilor dintre preţurile corespunzătoare şi

fluxurile venitului net stabilile istoriceşte. Drept rezultat v-a servi distribuirea ce denotă

distribuirile analogice ale valorii venitului net.

Pentru aplicarea modelului Monte-Karlo se doreşte cunoaşterea domeniului de variaţie şi

de repartiţie a rezultatului unei anumite activităţi, rezultat pe care–l vom nota cu R. Acesta va

15

depinde de doi parametri: veniturile (V) şi cheltuielile(C). Pentru simplitate, ceilalţi factori de

influenţă se neglijează.

Expresia analitică a funcţiei obiectiv:R=V–C

Metodele de analiză a riscului, prezentate anterior permit măsurarea performanţelor trecute

ale întreprinderii, informînd în mică măsură asupra viitorului acesteia. Rezultatele financiare se

pot degrada foarte rapid în timp. De aceea apare tot mai evidentă necesitatea unor informaţii mai

precise cu privire la viitor, la riscul de faliment. Ca o reacţie la aceste cerinţe practice,

diagnosticul riscului de faliment a cunoscut o importantă dezvoltare datorită utilizării unor

metode statistice de analiză a situaţiei financiare pornind de la un ansamblu de rate.

Metoda “scoring” sau mai numit şi modelul Altman are ca obiectiv evaluarea riscului de

faliment al unei întreprinderi.

Modelul Altman este mai des folosit în ţările dezvoltate. După opinia profesorului Altman

declinul unei întreprinderi avansează în cinci etape:

1. Apariţia semnelor de declin - dintre care amintim: descreşterea profitabilităţii,

descreşterea lichidităţii şi creşterea datoriilor;

2. Existenţa semnalelor clare pentru care însă nu se iau măsuri, în speranţa că ele vor

dispărea fără nici o intervenţie;

3. Acţiune puternică a factorilor de declin cu agravări serioase a situaţiei financiare;

4. Criza adîncă – imposibilitatea echipei manageriale de a asigura măsuri corective;

5. Intervenţia – fie prin măsuri de redresare, fie prin declararea falimentului.

Această metodă se bazează pe tehnicile statistice ale analizei discriminante. Aplicarea ei

presupune observarea unui ansamblu de întreprinderi, format din două grupuri distincte: un grup

de întreprinderi cu dificultăţi financiare şi un grup de întreprinderi sănătoase. Pentru fiecare din

cele două grupuri se stabileşte o serie de rate, după care se determină cea mai bună combinaţie

liniară de rate care să permită diferenţierea celor două grupuri de întreprinderi.

Ca urmare a aplicării analizei discriminante, se obţine pentru fiecare întreprindere un scor

“Z”, funcţie liniară de un ansamblu de rate. Distribuţia diferitelor scoruri permite distingerea

întreprinderilor sănătoase de cele în dificultate.

Scorul “Z” atribuit fiecărei întreprinderi se determină cu ajutorul funcţiei:

Z = 1,2X1 + 1,4X2 + 3,3X3 + 0,6X4 + X5, (2,1)

unde

(2.2)

(2.3)

16

(2.4)

Unde:

- Variabila X1 este măsura flexibilităţii firmei şi se determină ca raport între capitalul

circulant (active circulante de exploatare – pasive circulante de exploatare)(KC) sau fondul de

rulment (FR), şi activele totale (AT)

- Variabila X2 rata autofinanţării activelor totale, şi are ca determinare raportul dintre

profitul reinvestit (PRI) şi activele totale:

- Variabila X3 reprezintă rata rentabilităţii economice şi se calculează ca raport între profitul

înainte de plata dobânzilor şi impozitelor (RBIT) şi activele totale:

- Variabila X4 reprezintă capacitatea de îndatorare a firmei şi este calculată ca raport între

valoarea de piaţă a acţiunilor (CSVP) (pentru firmele care nu sunt cotate la bursă, valoarea de

piaţă a acţiunilor va fi egală cu capitalul social) şi datoriile totale (DT) ale firmei

- Variabila X5 măsoară randamentul activelor şi se calculează ca raport între cifra de afaceri

netă (CAN) şi activele totale (AT):

Evaluarea rentabilitatii

În teoria şi practica evaluării diagnosticului rentabilităţii prezintă o deosebită importanţă,

întrucât oferă informaţii asupra situaţiei trecute şi prezente, realizând premise utile pentru

prefigurarea viitorului afacerii care formează obiectul evaluării.

Aşa cum s-a specificat, cumpărătorul potenţial al unei firme, cel care investeşte, doreşte o

remunerare a capitalului investit corespunzătoare riscurilor asumate, realizând investiţia

respectivă. În activitatea de evaluare a întreprinderii, diagnosticul rentabilităţii poate fi structurat

în forme diferite, care să valorifice cât mai bine informaţia furnizată de sistemul contabil.

Principala sursa de informare în realizarea diagnosticului rentabilităţii o reprezintă

„Contul de profit şi pierdere” care arată modul în care s-a atins o anumită stare, un anumit

rezultat, care au fost fluxurile de venituri şi cheltuieli.

Pe baza structurii veniturilor şi cheltuielilor se poate opera cu următorii indicatori:

Rezultatul exploatării (RE), care se determină ca diferenţa între veniturile şi cheltuielile

de exploatare. În cadrul soldurilor intermediare de gestiune, rezultatul exploatării se formează pe

baza următoarelor elemente:

a) VALOAREA ADĂUGATĂ;

b) subvenţii pentru exploatare;

c) impozite şi vărsăminte asimilate;

d) cheltuieli cu personalul;

e) EXCEDENTUL BRUT AL EXPLOATĂRII (EBE = a+b-c-d);

17

f)amortizări şi provizioane;

g) alte cheltuieli de exploatare;

h) REZULTATUL EXPLOATĂRII (RE = e-f-g).

Rezultatul curent al exerciţiului (RC), care reprezintă diferenţa dintre veniturile şi

cheltuielile curente. Rezultatul exerciţiului înaintea impozitării format din rezultatul curent la

care se adaugă rezultatul excepţional.

Rezultatul impozabil, care reprezintă profitul exerciţiului înaintea impozitării, la care se

adaugă depăşirile faţă de limitele legale la unele categorii de cheltuieli şi se scad deducerile

fiscale prevăzute de lege (de exemplu reducerea impozitului pentru profitul reinvestit).

Rezultatul exerciţiului sau profitul net, care reprezintă diferenţa dintre rezultatul

impozabil şi impozitul pe profit.

În literatura de specialitate, dar şi în practica economică se foloseşte noţiunea „marja”,

respectiv:

marja costurilor de producţie stabilită ca diferenţă între preţul de vânzare al bunurilor

vândute şi costurile de producţie ale acestora;

marja comercială, specifică întreprinderilor din sfera distribuţiei, calculată ca

diferenţă între preţul de vânzare al mărfurilor vândute şi costul de cumpărare;

marja brută sau marja costurilor variabile determinată ca diferenţă între preţul de

vânzare şi costul variabil;

marja costurilor directe, care înseamnă diferenţa dintre preţul de vânzare şi costurile

directe.

Caracteristica generală a indicatorilor rentabilităţii

Indicatori Modul de calcul Caracteristica

1 2 3

1. Rentabilitatea

producţiei:

1.1.

Rentabilitatea

veniturilor din vânzări.

Reflectă profitul

brut câştigat la un leu

venituri din vânzări

18

1.2. Rentabilitatea

pe produssau

Reflectă profitul

obţinut la un leu de vînzări

Reflectă profitul

obţinut la un leu de cost

2. Rentabilitatea

activelor:

2.1. Rentabilitatea

activelor (economică)

Reflectă profitul

pînă la impozitare cîştigat,

în medie, la un leu de

active

2.2. Rentabilitatea

activelor cu destinaţie de

producţieExprimă eficienţa

cu care sînt utilizate

activele cu destinaţie de

producţie pentru

obţinerea profitului pănă

la impozitare

3. Rentabilitatea

capitalului:

3.1. Rentabilitatea

capitalului propriu

(financiară)

Exprimă eficienţa

cu care este utilizat

capitalul propriu pentru

obţinerea profitului net

3.2. Rentabilitatea

capitalului permanent Exprimă eficienţa cu care

este utilizat capitalul

permanent pentru

obţinerea profitului net

sau a profitului pînă la im.

19

Concluzii şi recomandări

Orice întreprindere ce tinde să se înscrie în exigenţele economiei de piaţă, indiferent de

profilul de activitate, forma juridică, dimensiunea şi spaţiul socio-economic în care activează,

este nevoită să se adapteze permanent la situaţiile riscante, care pot apărea atît în activitatea

curentă, cît şi în cea de perspectivă.

Un rol esenţial, în acest sens, revine analizei şi evaluării corecte a riscurilor financiar ale

întreprinderii, care prin demersul metodologic şi interpretativ, asigură posibilitatea evitării,

diminuării sau controlării unor dificultăţi potenţiale asupra activităţii întreprinderii .

Lucrarea este predestinată cercetării problemelor aferente analizei şi evaluării riscurile

financiare ale întreprinderii cu activitate de producţie.

Rezultatele teoretice şi practice obţinute în cadrul cercetării respective au permis autorului

de a formula unele concluzii şi recomandări ce vor contribui la sporirea eficienţei metodelor de

analiză şi evaluare a riscurilor financiare ale întreprinderii PC "Cîmpia Peliniţei", inclusiv şi

asupra eficacităţii întregului proces de gestiune a riscurilor.

Cercetările realizate conduc la formularea următoarelor concluzii:

1. Studiul diverselor abordări ale noţiunii „risc” se caracterizează printr-o varietate destul

de mare a definiţiilor cu caracter teoretic şi aplicativ. Fără o înţelegere justificată a esenţei

riscului, este imposibil a formula careva recomandări de analiză şi evidenţă a acestuia în

activitatea de antreprenoriat.

2. În literaura de specialitate există diferite modalităţi de evaluare a caracterului obiectiv şi

subiectiv al riscului. Suntem de părerea că cea mai corectă abordare este cea subiectiv-obiectivă,

deoarece principalul argument este recunoaşterea faptului că în procesul activităţii

persoanele fizice, colectivele de muncă etc. se încadrează subiectiv în diferite relaţii. Deci, înseşi

activităţile

desfăşurate sunt caracterizate atît printr-o latură subiectivă, cît şi obiectivă.

3. Clasificările riscurilor poartă un caracter convenţional, au un şir de neajunsuri şi nu

stabilesc criterii clare de delimitare a acestora, ceea ce creează dificultăţi considerabile pentru

întreprinderi în utilizarea acestora.

4. În literatura de specialitate există mai multe abordări cu privire la procesul de gestiune a

riscurilor. Însuşi sistemul de gestiune a riscului, ca proces, presupune efectuarea unui şir de

acţiuni, care influenţează esenţial asupra riscului. Totalitatea acestor acţiuni poate fi diferită, însă

ele sunt interconexate şi îndeplinirea unei acţiuni deseori este imposibilă fără evidenţierea alteia.

20

Totodată, majoritatea algoritmilor procesului de gestiune a riscurilor necesită o revizuire

generală.

5. Alegerea metodelor de evaluare a riscurilor este o sarcină dificilă, deoarece o metodă

totalmente universală nu există. De aceea, este optimă alegerea metodelor de evaluare pentru

fiecare caz concret, pornind de la situaţia reală şi în funcţie de următorii factori: caracterul

situaţiei riscante, scopul evaluării, cantitatea şi calitatea informaţiei disponibile, dimensiunile

activităţii întreprinderii, existenţa resurselor necesare pentru un anumit tip de analiză etc.

6. Problema evaluării şi gestiunii riscurilui financiar are o importanţă semnificativă în

domeniul teoriei şi practicii de gestiune, planificării şi controlului intern al întreprinderii.

Alegerea unei corelaţii optime, din punct de vedere analitic, între nivelul riscului şi rezultatele

activităţilor desfăşurate devine o parte componentă a esenţei procesului de luare şi realizare a

deciziilor manageriale. Procesul de luare a deciziilor este legat de risc, şi anume: de factorii de

incertitudine, situaţiile neprevăzute din timp care pot influenţa activitatea oricărui subiect

economic. Însă acest fapt presupune nu doar o evaluare a mediului de luare a deciziilor, ci şi a

„corelaţiei dintre fenomene”, deoarece anume acesta este scopul cunoaşterii şi ştiinţei. Deci,

remarcăm necesitatea implementării unui sistem de analiză şi evaluare care este capabil să

măsoare şi să consolideze toate riscurile aferente activităţii economico-financiare a întreprinderii.

Investigaţiile efectuate au dat posibilitate autorului să formuleze şi să argumenteze

următoarele recomandări:

1. Noţiunea de risc poate fi completată cu următoarea definiţie: Riscul în activitatea de

antreprenoriat, ca noţiune, face trimitere la posibilitatea de a evalua cantitativ şi calitativ

probabilitatea unor variaţii ale rezultatelor scontate faţă de valorile sau nivelurile estimate

iniţial, care pot avea loc în urma anumitor acţiuni sau inacţiuni ale întreprinderii şi generează

diverse consecinţe cu caracter negativ.

2. În vederea asigurării unei funcţionări mai eficiente a întregului proces de gestiune a

riscurilor recomandăm includerea următoarelor etape: formularea scopurilor de gestiune a

riscurilor; identificarea riscurilor pe domenii de activitate; acumularea şi prelucrarea

informaţiei necesare pentru evaluarea riscurilor; evaluarea riscului; alegerea metodelor şi

tehnicilor de optimizare a riscului; aplicarea lor în practică; evaluarea rezultatelor gestiunii şi

nemijlocit introducerea organizării ciclicităţii acestuia.

3. În scopul soluţionării problemelor metodologice generate de modul de culegere şi

utilizare a informaţiei operative privind analiza şi evaluarea riscurilui financiar prin prisma

variabilităţii indicatorilor de rezultat, este necesar a lua în considerare anumite ipoteze care au

fost adaptate la normele şi cerinţele SNC din Republica Moldova. Dacă aceste ipoteze nu se

21

respectă, există posibilitatea apariţiei unor greşeli semnificative şi formularea unor concluzii

eronate.

4. Pentru a înlătura consecutivitatea mecanică şi formală a factorilor în analiza

rentabilităţii financiare propunem introducerea următoarei ordini de analiză a influenţei

factorilor, care este bazată pe raporturile de condiţionare economică: a) modificarea rentabilităţii

activelor (modificarea rentabilităţii veniturilor din vînzări, modificarea numărului de rotaţii a

activelor); b) modificarea ratei dobînzii; c) modificarea braţului pîrghiei financiare; d)

modificarea cotei impozitului pe venit.

5. Pentru a determina nemijlocit influenţa eficienţei îndatorării asupra rentabilităţii

financiare, adică a marjei nete a levierului financiar, şi pentru a releva riscul financiar, propunem

relaţia efectului de levier. Această relaţie permite explicarea nivelului şi evoluţiei efectului de

levier financiar în funcţie de doi factori principali: modificarea marjei nete a levierului financiar

a întreprinderii şi modificarea levierului financiar. Primul factor face să intervină pe a doua

treaptă de analiză alţi factori esenţiali pentru stabilitatea financiară a întreprinderii: modificarea

rentabilităţii economice, modificarea ratei medii a dobînzii, modificarea cotei impozitului pe

venit. Astfel, modelul levierului financiar poate fi apreciat ca fiind un instrument performant

utilizat în fundamentarea deciziilor de politică financiară, care este menit să contribuie la

alegerea unei structuri echilibrate a capitalului întreprinderii şi la menţinerea unei situaţii

economice satisfăcătoare.

6. Pentru perfecţionarea modalităţii de analiză şi evaluare complexă a riscurilui financiar al

întreprinderii cu activitate de producţie, recomandăm aplicarea unui model aplicativ în acest

domeniu, care este elaborat de autor. Acest model, pe lîngă faptul că este uşor aplicabil,

contribuie la:

- sporirea eficacităţii întregului proces de analiză şi evaluare a riscurilor întreprinderii;

- obţinerea într-un timp relativ scurt a informaţiei cu privire la nivelul şi evaluarea

integrală a riscurilor economic şi financiar;

- reducerea cheltuielilor privind acumularea, prelucrarea şi cercetarea informaţiei utilizate

în procesul analizei şi evaluării riscurilor economic şi financiar ale întreprinderii;

- selectarea adecvată a metodelor şi tehnicilor de optimizare a riscurilor economic şi

financiar;

- examinarea şi alegerea variantei planului de afaceri din mai multe scenarii posibile.

22

Bibliografie:

Manuale, monografii:

1. Monica Dudian Evaluarea riscului de ţară. Editura Bucureşti, 1999, p.1

2. Teodor Păduraru, Ciprian Ionel Alecu, Ioana Dornescu Progrese în teoria deciziilor economice în

condiţii de risc şi incertitudine, vol VI, Editura Performantica, 2008, p.97-98

3. Danu Marcelia Cornelia Riscul în afaceri, Bacău: Editura Plumb, 2001, p.35

4. Enicov I. Managementul riscurilor, Chişinău: Editura MARP, 2006, p.441

5. Gogoneaţă Basarab Economia riscului şi incertitudini, Bucureşti: Editura Economică, 2004, p.63

6. Babii Leonid Riscul financiar şi stabilitatea firmei în economia de piaţă, Editura Chişinău, 2002,

p.5

7. Brezeanu C., Boştinaru A. Diagnostic financiar, Bucureşti: Editura Economică, 2003p. 234

8. Ioan Marius Pantea Analiza situaţiei financiare a firmei, Bucureşti: Editura Economică, 2001,

p.265-271

9. Prunea Petru Riscul în activitatea economică. Ipostaze. Factori. Modalităţi de reducere,

Bucureşti: Editura Economică, 2003, p.110-111

10. Ion Talabă, Marilena Doncean Progrese în teoria deciziilor economice în condiţii de risc şi

incertitudine, vol V, Iaşi: Performantica 2008, p.180-185

11. Constantin Gogoneaţă, Basarab Gogoneaţă Microeconomie, vol I Bucureşti: Editura Economică,

1999

12. Horobeţ A Managementul riscurilor în investiţii internaţionale Bucureşti: Editura Economică,

2008

13. Avare Ph., Ravary L. Gestiunea şi analiza financiară, Bucureşti: Editura România de mîine, 1999,

p.199

Reviste:

14. Economica, vol 4, 2006 Scripliuc, Evelina Riscul financiar - element indispensabil gestiunii firmei,

p.20

15. Niculescu N., Metode de analiză a riscului, Revista finanţe, Credit, Contabilitate, nr. 5, 6, 1992

Site-ografia

16. www.scribd.com/doc/17772455/Capitolul-IV-Riscul-Firmei

23

24