32
SUPORT DE CURS- LECTURI MINIMALE CURS I Tema 1. RĂSPUNDEREA STATELOR CA SUBIECTE ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL. CODIFICAREA RASPUNDERII STATELOR 1. Notiuni introductive 1.1. Răspunderea – un principiu general de drept. Răspunderea este o instituţie juridică prezentă în orice ramură a dreptului. Principiul general, potrivit căruia orice încălcare a unei obligaţii decurgând dintr-o normă juridică declanşează răspunderea autorului încălcării şi obligaţia acestuia de a repara eventualul prejudiciu, caracterizează atât ordinea juridică internă, cât şi ordinea juridică internaţională. De altfel, doctrina este unanimă în a recunoaşte că principiile generale ale răspunderii în ordinea internă domină, de asemenea, regimul răspunderii subiectelor dreptului internaţional. 1 Răspunderea internaţională a statelor nu poate fi interpretată ca aducând atingere suveranităţii acestora, ci, dimpotrivă, ea constituie o manifestare a personalităţii lor internaţionale. Deşi, în virtutea suveranităţii, mijloacele de a obliga un stat să respecte normele de drept internaţional nu au forţa coercitivă specifică dreptului intern, statele sunt îndreptăţite, tocmai pentru că sunt suverane, să ceară 1 Vezi, de exemplu, D. C a r r e a u , op. cit., p. 278.

RASPUNDEREA STATELOR

Embed Size (px)

Citation preview

Page 1: RASPUNDEREA STATELOR

SUPORT DE CURS- LECTURI MINIMALE

CURS ITema 1.

RĂSPUNDEREA STATELOR CA SUBIECTE ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL. CODIFICAREA RASPUNDERII STATELOR

1. Notiuni introductive

1.1. Răspunderea – un principiu general de drept. Răspunderea este o instituţie juridică prezentă în orice ramură a dreptului. Principiul general, potrivit căruia orice încălcare a unei obligaţii decurgând dintr-o normă juridică declanşează răspunderea autorului încălcării şi obligaţia acestuia de a repara eventualul prejudiciu, caracterizează atât ordinea juridică internă, cât şi ordinea juridică internaţională. De altfel, doctrina este unanimă în a recunoaşte că principiile generale ale răspunderii în ordinea internă domină, de asemenea, regimul răspunderii subiectelor dreptului internaţional.1

Răspunderea internaţională a statelor nu poate fi interpretată ca aducând atingere suveranităţii acestora, ci, dimpotrivă, ea constituie o manifestare a personalităţii lor internaţionale. Deşi, în virtutea suveranităţii, mijloacele de a obliga un stat să respecte normele de drept internaţional nu au forţa coercitivă specifică dreptului intern, statele sunt îndreptăţite, tocmai pentru că sunt suverane, să ceară altor state repararea prejudiciului cauzat de acestea prin încălcarea unei obligaţii internaţionale.

Violările individuale ale dreptului internaţional pot să varieze în mod considerabil: de la violări uşoare sau minore la violări care pun în pericol însăşi existenţa unor colectivităţi sau popoare, integritatea teritorială şi independenţa politică a statelor ori mediul ambiant al unor regiuni în întregime. Pe de altă parte, acestea pot viza încălcarea unor obligaţii către un stat, mai multe state, toate statele sau chiar comunitatea internaţională, în ansamblul său. Dar, dincolo de gravitatea sau efectele violărilor individuale, principiile, regulile şi instituţiile care trebuie să guverneze răspunderea statelor prezintă o mare importanţă pentru impunerea normelor de drept internaţional în conduita statelor. Instituţia răspunderii internaţionale desemnează consecinţele care decurg pentru un stat din încălcarea unei obligaţii internaţionale. În viaţa internaţională, nici un stat nu

1 Vezi, de exemplu, D. Carreau , op. cit., p. 278.

Page 2: RASPUNDEREA STATELOR

trebuie să aibă posibilitatea de a acţiona în mod discreţionar: el se poate manifesta ca suveran numai în limitele dreptului internaţional.

1.2. Elementele constitutive ale răspunderii internaţionale sunt mutatis mutandis, preluate din teoria generală a răspunderii din dreptul intern. Acestea sunt: (1) conduita ilicită, deci încălcarea unei norme de drept internaţional; (2) imputabilitatea acestei conduite unui subiect de drept inter-naţional; (3) producerea unui prejudiciu.

Răspunderea internaţională se declanşează deci prin întrunirea cumula-tivă a acestor trei elemente, asupra cărora vom reveni în secţiunile următoare.

Primele două elemente – conduita ilicită şi imputabilitatea – au fost reţinute în articolul 2 al Proiectului de articole elaborat de Comisia de Drept Internaţional (CDI)2, după ce, în articolul 1 al Protocolului de articole, se arată că: „orice fapt internaţional ilicit al unui stat angajează răspunderea sa internaţională”. Cel de-al treilea element – prejudiciul –, deşi nu este menţionat expres în articolele 1 şi 2 ale Proiectului CDI, este totuşi considerat de majoritatea doctrinei şi de jurisprudenţa internaţională, ca o condiţie esenţială a declanşării răspunderii internaţionale.

„Răspunderea pentru încălcarea unei reguli de drept internaţional ră-mâne pur teoretică dacă faptul internaţional ilicit nu a cauzat nici un prejudiciu” (N.Q. Dinh, op. cit., p. 694). Pe aceeaşi poziţie s-au situat, de exemplu, P. Reuter, P.M. Dupuy, J. Combacau, E.J. de Arechaga. Un punct de vedere opus a fost expus de B. Graefrath (Responsability and damages caused: relationship between responsability and damages, în RCADI, 1984 II, vol. 185).

Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională a subliniat că „este un principiu de drept internaţional şi chiar o concepţie mai largă a dreptului, că orice încălcare a unui angajament implica o obligaţie de a repara (cazul privind Uzinele Chorzow, P.C.J.I. Series A, no. 17, 1928, p. 29; vezi, de asemenea, speţa privind Canalul Corfu, ICJ Reports, 1949, p. 4, p. 23).

1.3. Evoluţia concepţiilor. Într-o primă perioadă a evoluţiei concepţiilor referitoare la răspunderea internaţională a statelor, pentru declanşarea acesteia erau luate în considerare, mai ales, actele persoanelor fizice care cauzaseră prejudicii unui stat străin.

H. Grotius sublinia că: „Statul devine responsabil în două situaţii. Mai întâi, dacă ştie că o persoană particulară pregăteşte o acţiune delictuoasă împotriva unui stat străin şi nu ia măsuri să o împiedice. Cea de-a doua situaţie survine în cazul în care un stat a primit pe teritoriul său persoana vinovată şi o

2 Vezi Doc. ONU, Official Records of the General Assembly, 56th session, Supplement no. 10, November 2001 (citat în continuare Project CDI).

Page 3: RASPUNDEREA STATELOR

sustrage pedepsei” (citat după Anzilotti, Cours de droit international, vol. 1, Paris, 1929, p. 480).

În epoca modernă, chiar până în prima jumătate a secolului XX, răspun-derea statelor se transferă aproape exclusiv în domeniul protecţiei străinilor, pornind de la ideea că prejudiciul suferit de un străin, prin conduita organelor unui stat, conduită prin care este încălcată şi o obligaţie internaţională, declanşează răspunderea internaţională a acelui stat.

În perioada postbelică, în cadrul preocupărilor de codificare întreprinse de Comisia de Drept Internaţional a ONU, domeniul răspunderii internaţionale a statelor este extins şi generalizat, luându-se în considerare orice încălcări ale unor norme de drept internaţional, inclusiv obligaţia statelor de a se abţine de la utilizarea forţei sau a ameninţării cu forţa împotriva altui stat.

Deşi, aşa cum s-a arătat, doctrina clasică a dreptului internaţional recu-noaşte principiul că statele răspund unele faţă de altele pentru diverse acţiuni sau omisiuni, formarea unor norme general aplicabile în stabilirea răspunderii internaţionale a evoluat lent. De-abia în secolul al XIX-lea, în urma mai numeroaselor arbitraje internaţionale, s-au cristalizat unele reguli cutumiare privind condiţiile de stabilire a răspunderii internaţionale a statelor. Tentative de codificare a acestei materii au fost întreprinse, în prima jumătate a secolului XX, atât într-un cadru neoficial (de exemplu, proiectul din 1927 al Institutului de Drept Internaţional sau acela din 1929 al Facultăţii de Drept de la Harvard), cât şi sub egida Societăţii Naţiunilor (în cadrul Conferinţei generale de codificare din 1930).

În cadrul ONU, codificarea normelor privind răspunderea internaţională a statelor s-a aflat pe agenda CDI încă din 1949. Începând cu anul 1963, lucră-rile de codificare, conduse succesiv de mai mulţi raportori speciali (R. Ago, R.Q. Quentin-Baxter, W. Riphagen, J. Barboza, G. Arangio-Ruiz şi J. Crawford) sunt în curs de finalizare. S-a ajuns, până în prezent, la elaborarea a trei Proiecte de codificare (grupuri de articole) asupra: „Răspunderii statelor pentru fapte internaţional ilicite”, „Prevenirii daunelor transfrontiere din activităţi periculoase” 3 şi un set de „Principii directoare asupra alocarii daunelor pentru prejudiciile rezultate din activităţi perculoase”4.

Vezi,de ex., R.M. Besteliu, <Drept international .Introducere in dreptul international public> Ed .CH Beck, ed. IIIa, 2005

3 Vezi Doc. ONU, Official Records of the General Assembly, 56th session, Supplement no. 10, November 2001.4 Vezi Doc. ONU Yearbook of the International LawCommission, 2006, vol. II, Part Two.

Page 4: RASPUNDEREA STATELOR

2. Precizări terminologice

În dreptul internațional terenii „răspunderea statului” se referă, cel mai adesea, la situația juridică a unui stat care prin conduita lui a încălcat una sau mai multe din obligațiile sale internaționale.Statelor, ca subiecte de drept internaţional, le revin numeroase obligaţii de comportament, impuse de normele dreptului internaţional. Încălcarea unora din aceste obligaţii de către un stat este susceptibilă să atragă răspunderea acestuia faţă de:

- alt stat/alte (anumite) state;- organizaţii internaţionale;- comunitatea internaţională în ansamblul său;- persoane particulare.

Sintagma “răspundere a statului” mai poate desemna şi obligaţia acestuia de a repara anumite prejudicii produse, prin conduita sa, unui alt subiect de drept internaţional.

„Une responsabilité [liability] découle d’un dommage transfrontière significatif causé par une activité non-interdite par le droit international qui comporte un risque de causer un dommage transfrontière significatif ou qui cause effectivement un tel dommage et donne lieu a indemnisation ou à une autre forme de réparation”. (art. 5 du projet du Groupe de travail de la C.D.I. sur le sujet „Responsabilité internationale pour les consequences préjudiciables découlant d’activités qui ne sont pas interdites par le droit international”*

*Annuaire CDI, 1996, vol. II, 2eme partie, annexe 1, pag. 121.

„Răspunderea [liability] decurge dintr-un prejudiciu transfrontier semnificativ cauzat de o activitate neinterzisă în dreptul internaţional care comportă riscul producerii un prejudiciu transfrontier semnificativ ori care a cauzat un astfel de prejudiciu în mod efectiv şi care da dreptul la despăgubire sau la o altă formă de reparaţie”. (s.n.) Art. 5 din proiectul Grupului de lucru al C.D.I. pe tema „Răspunderea internaţională pentru consecinţele prejudiciabile rezultând din activităţi care nu sunt interzise de dreptul internaţional”*

*Anuarul CDI, 1996, vol. II, partea 2-a, anexa 1, pag. 121

În limbajul juridic de expresie franceză termenul “responsabilitate” desemnează “obligaţia de a repara daunele produse unui alt subiect de drept, prin conduita subiectului căruia îi revine responsabilitatea sau prin conduita

Page 5: RASPUNDEREA STATELOR

altor subiecte care depind de el, “ori a unor lucruri sau animale sub paza sa.”*

*Dicţionar Larousse.

În limbajul curent, întâlnim şi un sens mult mai larg şi imprecis al termenului de “răspundere”. Acesta echivalează cu sarcina, ori obligaţia unui subiect de drept de a soluţiona o problemă sau de a adopta un anumit comportament faţă de o situaţie dată.

Carta Organizatiei Naţiunilor Unite, art. 2.4 §1.

„Afin d’assurer l’action rapide et efficace de l’Organisation, ses Membres confèrent au Conseil de securité la responsabilité principale du maintien de la paix et de la sécurité internationale et reconnaissent qu’en s’acquittant des devoirs que lui impose cette responsabilité le Conseil de securité agit en leur nom.”

„Spre a asigura acţiunea rapidă şi eficace a Organizaţiei, Membrii săi conferă Consiliului de Securitate răspunderea principală (s.n.)pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi recunosc că, îndeplinindu-şi îndatoririle impuse de această răspundere, Consiliul de Securitate acţionează în numele lor.”

În dreptul internaţional penal termenul desemnează instituţia juridică conform căreia un stat ori o persoană fizică, cărora le poate fi imputată o crimă internaţională, trebuie să suporte anumite consecinţe având caracter represiv.

„Le Conseil de securité (...) réaffirme que toutes les parties sont tenues de se conformer aux obligations découlant du droit humanitaire international, et en particulier des Conventions de Genève du 12 août 1949, et que les personnes qui commettent ou ordonnent de commettre de graves violations de ces conventions sont individuellement responsables à l’égard de telles violations.” (S/Res 764(1992), §10)”

„Consiliul de securitate (...) reafirmă că toate părţile sunt ţinute să se conformeze obligaţiilor decurgând din dreptul internaţional umanitar, şi în special din Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949, şi că persoanele care comit, sau ordonă comiterea violărilor grave ale acestor convenţii raspund personal pentru aceste violări.” (S/Res 764(1992), §10 s.n.)

„(...) s-a precizat deseori că

Page 6: RASPUNDEREA STATELOR

„(...) il est surabondamment precise que la violation du droit international fait naître des responsabilités individuelles. Ce sont des hommes, et non des entités abstraites, qui commettent les crimes dont la répression s’impose, comme sanction du droit international.” (jugement du T.M.I. de Nuremberg, 1er octobre 1946, in Procès, doc. off. t. 1, p. 235)

„Principe 1 - Tout auteur d’un acte qui constitue un crime de droit international est responsable de ce chef et passable de châtiment.” (C.D.I., Principes du droit international consacrés par le Statut du Tribunal de Nuremberg et dans le jugement de ce Tribunal, C.D.I., 1950, vol. 11, p. 12) .

violarea dreptului internaţional naşte răspunderi individuale. Sunt oameni şi nu entităţi abstracte cei care comit crimele a căror reprimare se impune ca sancţiune a dreptului internaţional.” (hotărârea T.M.I. de la Nuremberg, 1 octombrie 1946, in Procès, doc. off. t. 1, p. 235)

„Principiul 1 - Orice autor al unui act ce constituie o crimă de drept internaţional este răspunzător pentru acesta şi pasibil de pedeapsă.” (C.D.I., Principiile dreptului internaţional consacrate de Statutul Tribunalului de la Nuremberg şi în hotărârile acestui Tribunal, C.D.I., 1950, vol. 11, p. 12) .

Alte câteva precizări terminologice se impun cu privire la înţelesul unor termeni şi echivalenţa acestora în limbile franceză şi engleză, asa cum rezulta aceasta echivalenta din compararea versiunilor originale in cele doua limbi ale Proectului de articole adoptat in 2001 de Comisia de Drept International a ONU (in continuare,CDI), sub titlul ‘Raspunderea internationala a statelor’

ARTICOLUL 1 AL PROIECTULUI C.D.I. 2001

Page 7: RASPUNDEREA STATELOR

„Tout fait internationalement illicit de l’Etat engage sa responsabilité.”

„Every internationally wrongful act of a State entails the international responsibility of that State.”

„Orice fapt internaţional ilicit al unui stat atrage răspunderea internaţională a acestuia”.

În limba franceza este utilizat termenul “fait internationalement illicit”, care a fost preferat, mai ales în cadrul Proiectului de articole din 2001, elaborat de Comisia de Drept Internaţional a O.N.U., aceluia de “acte internationalement illicite”, de vreme ce încălcarea unei norme de drept internaţional rezultă deseori dintr-o omisiune care ar putea fi greu implicată de termenul francez “acte”.

În limba engleză termenul preferat este dimpotrivă, acela de “internationally wrongful act”, întrucât termenul francez “fait” nu are, în limba engleză, un echivalent cu aceeaşi conotaţie.

3. Distincția norme primare/norme secundare, referitoare la stabilirea răspunderii statelor.

Statelor, ca subiecte de drept internaţional, le revin numeroase obligaţii de comportament, impuse de normele dreptului internaţional. Încălcarea unora din aceste obligaţii de către un stat este susceptibilă să atragă răspunderea acestuia. Pentru a stabili care sunt acesteobligații, în lucrările CDI de codificare a răspunderii statelor pentru fapte internaţionale ilicite, s-a propus să se facă distincţia între “regulile primare” şi “regulile secundare” ale dreptului internaţional:

Regulile “primare” sunt acelea care impun statelor anumite obligaţii de comportament, iar cele “secundare” sunt regulile care se referă exclusuiv la răspunderea statelor,respectiv acelea care determină consecinţele legale ale nerespectării obligaţiilor impuse de regulile primare.

„Définir une règle et le contenu de l’obligation qu’elle impose est une chose et établir si cette obligation est violée et quelles doivent être les suites de cette violation en est une autre.”

„A defini o regulă şi conţinutul obligaţiei pe care aceasta o impune este un lucru, iar a stabili dacă această obligaţie este încălcată şi care sunt consecinţele acestei încălcări este un alt lucru.”

Termenii utilizaţi pentru formularea acestei distincţii aparţin lui Roberto Ago, raportor special al C.D.I. în lucrările de codificare a răspunderii internaţionale a statelor.

(Vezi, Annuaire CDI 1970, vol. II, p. 327)

Page 8: RASPUNDEREA STATELOR

Întemeindu-se pe această distincţie, concepţia generală a Proiectului de articole CDI 2001 este aceea că răspunderea statelor este stabilită prin constatarea încălcării unei obligaţii internaţionale (normă primară) imputabilă unui stat:

- indiferent de originea obligaţiei (acţiune ori omisiune) cât şi de izvorul (formal) al normei primare care o impune (tratat, cutumă, principii generale ale dreptului internaţional ş.a, şi, de asemenea

- independent de identificarea producerii unui prejudiciu cuantificabil

- idiferent de entitățile față de care ar urma să răspundă:

alt stat/alte (anumite) state; organizaţii internaţionale; comunitatea internaţională în ansamblul său; persoane particulare.

Încălcările unor norme primare pot fi atât de evidente încât stabilirea răspunderii statului autor să nu ridice, în principiu, nici o problemă. De cele mai multe ori însă, împrejurările de fapt sunt contestate ori supuse unor interpretări diferite şi pot avea urmări variate. În aceste cazuri intră în acţiune normele conform cărora se determină răspunderea unui stat și urmările stabilirii răspunderii (normele secundare), respectiv acelea conform cărora se stabilește dacă faptele imputate reprezintă încălcarea de către statul autor a unor norme primare şi care sunt consecinţele juridice ale acestei încălcări.

O bogată jurisprudenţă internaţională care îşi află originile încă la sfârşitul secolului 185 stă mărturie cu privire la varietatea şi complexitatea situaţiilor în care se declanşează răspunderea internaţională a statelor.

4. Codificarea normelor privitoare la răspunderea internatională a statelor.

Codificarea problematicii raspunderii internationale a statelor s-a aflat pe agenda unor foruri internaţionale încă din anii 1924 – 1930, fara a se reusi elaborarea unui ansamblu cuprinzator si coerent de norme. Preocuparile de codificare au fost reluate, sub egida O.N.U., figurand pe agenda Comisiei de Drept International (C.D.I.), încă din anul 1949, lucrările propriu-zise de codificare demarând în 1955 prin numirea lui Garcia Amador ca raportor special.

5 - Vezi Tratatele Jay, 1794.

Page 9: RASPUNDEREA STATELOR

Parcurgând mai multe etape de negocieri laborioase şi înregistrând, nu de puţine ori, evoluţii surprinzătoare, codificarea dreptului internaţional al răspunderii statelor s-a materializat în două Proiecte de articole,referitoare la cele doua forme, respectiv cele doua posibile temeiuri ale raspunderii statelor,proiecte prezentate în anul 2001 Adunării Generale a O.N.U. şi statelor membre spre examinare şi eventuală adoptare: Proiectul privind “ Raspunerea statelor pentru fapte international ilicite ( in continuare, Proiect CDI 2001);Proectul de articole referitor la “Prevenirea daunelor transfrontiere din activitati periculoase”.

ETAPELE CODIFICĂRII RĂSPUNDERII STATELOR

Societatea Naţiunilor - 1924 - 19301924 - 1930: Lucrări pregătitoare în vederea codificării a trei

domenii ale dreptului internaţional: regimul apelor teritoriale; anumite aspecte privitoare la cetăţenie; răspunderea statelor pentru prejudicii produse persoanei sau proprietăţii străinilor.

1930, Haga: Conferinţa de codificare a Societăţii Naţiunilor Comisia a 3-a (Răspunderea statelor), preşedinte Jules

Basderaut, raportor Charles de Visscher. Elaborarea textului a 10 articole (în primă lectură) dintr-un

total de 30 de articole care urmau să cuprindă întreaga problematică. “Datorită naturii cuprinzătoare şi extremei de complexităţi a

problemelor discutate … Comitetul nu a reuşit, datorită lipsei de timp, să determine limitele precise ale aplicării (celor 10 articole, n.n.). De aceea a decis să nu procedeze la încorporarea lor într-o formulare definitivă.” (vezi, League of Nations, Conference for the Codification of International Law, [1930] - Dobbs Ferry, N.Y. Ocean Publications, 1975).

Comisia de Drept Internaţional a O.N.U. - 1947 - 19611947: Prima sesiune a C.D.I. – Expunerea generală a lui

Lauterpacht “Survey Lauterpacht” asupra programului de lucru al C.D.I. – 14 teme, între care codificarea răspunderii statelor pentru daune aduse persoanei sau proprietăţii străinilor, identificată ca problematica dominantă a dreptului răspunderii statelor, ţinând seama de bogata jurisprudenţă existentă în acest domeniu.

Alte aspecte ale răspunderii statelor evidenţiate în “Survey Lauterpacht”: răspunderea pentru încălcarea clauzelor unui tratat, răspunderea pentru acceptarea folosirii teritoriului naţional ca bază pentru desfăşurarea unor acte ce produc daune statelor vecine, formele reparaţiei, răspunderea statului pentru actele ultra vires ale autorităţilor sau pentru actele

Page 10: RASPUNDEREA STATELOR

particularilor.

1955: García Amador (Cuba) a fost numit Raportor special al C.D.I. asupra răspunderii statelor.

1956-1961: Şase rapoarte Amador, discutate în cadrul C.D.I., concentrându-se în special asupra răspunderii statelor pentru daune produse străinilor, fără să se propună spre dezbatere şi texte ale unor articole.

Comisia de Drept Internaţional a O.N.U. - 1962 – 1996 1962   :. Raport preliminar – Orientări generale cu privire la cuprinderea şi modalităţile de abordare a studiului răspunderii statelor; extinderea studiului şi asupra altor domenii în care se poate determina răspunderea statelor; “formele răspunderii” (obligaţia de reparare şi sancţiunile) ş.a. (v. ICJ Report 1963, Annex I – A/CN.4/152)

1963: Roberto Ago numit Raportor Special.1969-1979: Opt rapoarte Ago , prezentate Adunării Generale a

O.N.U. (v., pentru identificarea Rapoartelor Ago, ICJ Report 2001, Nota 19), în care se stabilesc, printre altele, următoarele:

Tratarea problematicii răspunderii statelor pentru acte internaţionale ilicite sub principalele trei aspecte: I – Originile răspunderii; II – Conţinutul, formele şi gradele răspunderii; III – Punerea în aplicare a răspunderii.

Recunoaşterea importanţei unei alte forme de răspundere a statelor, pentru risc, respectiv pentru daune produse din activităţi neinterzise de dreptul internaţional, în special acelea desfăşurate în spaţiul cosmic şi în domeniul utilizării paşnice a energiei nucleare; decizia de a examina separat, în vederea unei eventuale codificări, această nouă problematică, pentru a nu crea confuzii în legătură cu temeiul celor două forme de răspundere.

Decizia de a exclude din câmpul acestei codificări răspunderea internaţională a altor subiecte ale dreptului internaţional ca, de exemplu, organizaţiile internaţionale.

Decizia de a proceda la elaborarea unor proiecte de articole asupra fiecăruia din cele trei aspecte (teme) ale problematicii răspunderii care să alcătuiască baza unei viitoare convenţii internaţionale.

Elaborarea unui prim grup de 35 de articole care să se constituie în Partea I a proiectului şi care să se refere, în principal, la imputabilitate, la tipologia încălcărilor unor obligaţii internaţionale şi împrejurările care exclud caracterul ilicit al conduitei statului.

1979-1987: Numirea unui al treilea Raportor special, Riphagen. Pe baza celor şapte Rapoarte Riphagen au fost adoptate primele cinci articole ale Părţii a II-a a proiectului care se refereau la conţinutul, formele şi gradele

Page 11: RASPUNDEREA STATELOR

răspunderii internaţionale a statelor (v. Raport CDI 2001, Nota 22)

1987-1996: Numirea lui Arangio Ruiz ca nou Raportor special. În urma celor opt rapoarte întocmite sub patronajul acestuia, a fost definitivat, în primă lectură, textul Părții a II-a (Art. 36-53) şi a III-a (Art. 54-60) a proiectului de articole:

1997: James Crawford este numit noul Raportor special asupra răspunderii statelor.

1997-2001: C.D.I. dezbate patru rapoarte Crawford (vezi, Raport CDI 2001, Notele 26 şi 30) în urma cărora este prezentat în noiembrie 2001, în cadrul celei de-a 56-a sesiuni a Adunării Generale a O.N.U., un ansamblu coerent sub forma unui Proiect de articole (59 de articole) grupate în “patru Părţi”, fiecare cu mai multe capitole.

Titlul iniţial atribuit problematicii, în cadrul lucrărilor C.D.I. (“Răspunderea statelor”) a fost înlocuit cu “RĂSPUNDEREA STATELOR pentru ACTE INTERNAŢIONAL ILICITE”, pentru a exclude orice interferenţă cu problematica răspunderii statului în temeiul dreptului intern.

Prin rezoluţia 56/83 din 12 decembrie 2001, Adunarea Generală a O.N.U. a acceptat Proiectul de articole propus de C.D.I. (anexat rezoluţiei) şi l-a supus statelor membre O.N.U., solicitând observaţiile şi comentariile acestora şi urmând ca problema răspunderii statelor pentru acte internaţionale ilicite să fie introdusă pe agenda Adunării Generale a O.N.U. la cea de-a 59-a sesiune (2003).

C.D.I. a recomandat Adunării Generale a O.N.U. ca, într-un stadiu ulterior, ţinând seama de importanţa temei, să fie convocată o Conferinţă internaţională a plenipotenţiarilor pentru a examina Proiectul de articole, în vederea adoptării unei convenţii asupra acestei teme.

Adunarea Generală a ONU

Prin Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. 59/35 din decembrie 2004 se solicită statelor membre O.N.U. să comunice în continuare observaţiile şi sugestiile lor asupra Proiectului de articole C.D.I. (2001).

Se cere Secretarului General al O.N.U. să întocmească o compilaţie asupra jurisprudenţei internaţionale, ca şi asupra practicii statelor în materia răspunderii internaţionale pentru acte internaţionale ilicite, aşa cum este percepută această instituţie în lumina Proiectului de articole 2001.

Se decide includerea problematicii răspunderii internaţionale a statelor pentru acte internaţionale ilicite pe agenda provizorie a celei de-a 62-a sesiuni a Adunării Generale a O.N.U.

Page 12: RASPUNDEREA STATELOR

4. Distincţia dintre cele două temeiuri ale răspunderii internaţionale a statelor

Începând cu anul 1978, în paralel cu lucrările de codificare a răspunderii statelor pentru conduita ilicită, Comisia de Drept Internaţional a O.N.U. a trecut la extinderea şi aprofundarea studiilor asupra celei de-a doua forme de răspundere internaţională a statelor - pentru prejudiciile produse din activităţi neinterzise de dreptul internaţional. În temeiul mai multor rapoarte asupra acestei teme şi a unui Studiu întocmit de Secretarul General al O.N.U., “asupra practicii statelor în domeniul răspunderii internaţionale pentru consecinţe dăunătoare care rezultă din activităţi neinterzise de dreptul internaţional”, a fost elaborat un Proiect de articole cu privire la Prevenirea prejudiciului transfrontalier rezultat din activităţi periculoase, care a fost prezentat Adunării Generale a O.N.U. şi statelor membre, spre examinare, în noiembrie 2001,împreună cu Proiectul de articole mai sus menționat asupra Răspunderii pentru fapte internaţionale ilicite. Continuând lucrările de codificare cu privire la acest de al doilea temei al răspunderii internationale a statelor, C.D.I. a prezentat Adunării Generale ONU, în 2006, încă un Proiect de articole asupra Principiilor de alocare a daunelor pentru prejudiciile produse din activităţi periculoase.

CURS 1

TEMA 2

ELEMENTELE RASPUNDERII STATELOR PENTRU CONDUITA INTERNATIONAL ILICITA. EVOLUTIA CONCEPTIILOR IN LUMINA PROECTULUI CDI.

Page 13: RASPUNDEREA STATELOR

Articolul 2 Elementele faptului international ilicit al unui stat

Un fapt international ilicit al unui stat ,constand intr-o actiune ori omisiune, exista atunci cand:

a) acesta este susceptibil sa fie atribuit statului; sib) constitue o încălcare a unei obligatii internationale a acelui

stat.

In conceptia Proiectului CDI raspunderea internațională a a statului se stabilește deci în urma întrunirii cumulative a doua condiții: (1) încălcarea unei obligatii internationale ce revine acelui stat; si (2) imputabilitatea comportamentului constituind încălcarea, statului respectiv .

1.Încălcarea unei obligatii internationale, element al conduitei ilicite a statului.

Noţiuni generale. În legătură cu fundamentul răspunderii internaţionale, doctrina şi jurisprudenţa au oscilat între două principale concepţii. Concepţia civilistă, plecând de la principiile răspunderii din dreptul intern, consideră că la baza răspunderii statelor ar trebui să stea culpa. Acestei concepţii, doctrinarii moderni i-au opus argumentul că pentru a angaja răspunderea internaţională a unui stat este suficient să se constate producerea unui „fapt internaţional ilicit”. Această abordare a fost însuşită, după cum s-a văzut, şi de CDI în Proiectul de articole mai sus-menţionat.

În susţinerea concepţiei care fundamentează răspunderea internaţională a statelor pe culpă, profesorul francez Georges Scelle identifică statul cu activi-tatea organelor sau agenţilor acestuia. Implicând în toate cazurile acţiuni individuale, culpa ar rezulta din atitudinea agenţilor statului, constând în incom-petenţă, exces de putere, deturnarea puterii etc., toate acestea fiind imputabile statului.6

Desprinzându-se de teza responsabilităţii bazate pe culpă, profesorul italian D. Anzilotti susţinea că temeiul răspunderii statelor, cantonată la domeniul protecţiei străinilor, constă în neîndeplinirea obligaţiei de a lua măsurile adecvate pentru ca faptele să nu se producă sau a celei de a acţiona pe cale penală împotriva vinovatului.7

6 Vezi G. Scel le , Manuel elementaire de droit international, Paris, 1929, p. 457.7 Vezi D. Anzi lot t i , Cours de droit international, vol. I, Paris, 1929, p. 457.

Page 14: RASPUNDEREA STATELOR

Odată cu extinderea răspunderii statelor şi la alte domenii decât exclusiv protecţia străinilor, doctrina contemporană dominantă, ca şi jurisprudenţa, tind să înţeleagă prin „culpă” o „încălcare a dreptului”8

De fapt, ceea ce este determinant atunci când se apreciază răspunderea internaţională a statelor, nu este atitudinea psihologică a indivizilor care acţionează în calitate de agenţi ai statului, ci conduita obiectivă a organelor acestuia. Statul este deci responsabil pentru încălcarea unei obligaţii interna-ţionale, fără să fie nevoie de a se demonstra existenţa unei atitudini psihologice culpabile a agentului. Culpa a fost deci treptat înlocuită cu ilicitatea, ca fundament al răspunderii.

Potrivit art. 1 al Proiectului de articole, orice fapt internaţional ilicit al unui stat angajează răspunderea sa internaţională. Expresia „răspunderea interna-ţională” corespunde relaţiei juridice noi care se naşte în dreptul internaţional, în urma comiterii, de către un stat, a unui fapt internaţional ilicit. Esenţialmente, această nouă relaţie juridică este una bilaterală: între statul lezat şi statul autor. Există însă anumite fapte ilicite care pot angaja răspunderea unui stat faţă de mai multe state, un grup de state sau chiar comunitatea internaţională, în ansamblul său.

Determinările conduitei ilicite. Referitor la conduita ilicită, ca element constitutiv al răspunderii internaţionale, originea convenţională ori cutumiară a unei obligaţii internaţionale nu are relevanţă în stabilirea răspunderii statului care a încălcat această obligaţie9. În acest sens, violarea de către stat a unei obligaţii internaţionale, oricare ar fi originea acestei obligaţii, cutumiară, convenţională sau de altă natură, constituie un fapt internaţional ilicit.

Acţiune sau omisiune. Calificarea caracterului ilicit al unui fapt generator de răspundere internaţională nu poate fi făcută in abstracto, fără luarea în considerare a împrejurărilor concrete în care s-a produs. Dată fiind însă diversitatea situaţiilor în care se pot înregistra încălcări ale normelor dreptului internaţional, un inventar al acestora apare ca iluzoriu. În aceste condiţii, CDI avansează un criteriu de clasificare, în funcţie de modalităţile prin care se poate ajunge la asemenea încălcări, şi anume, printr-o acţiune pozitivă sau o omisiune (abţinere).

Art. 2 al Proiectului CDI precizează că: „Există un fapt internaţional ilicit al statului atunci când un comportament, constând într-o acţiune sau omisiune, (a) este susceptibil să fie atribuit unui stat, conform dreptului internaţional

8 Vezi, de exemplu, N.Q. Dinh, op. cit., p. 675.9 Vezi Annuaire CDI, 1980, vol. II, 2-3 partie, p. 30.

Page 15: RASPUNDEREA STATELOR

şi (b) acest comportament constituie o încălcare a unei obligaţii internaţionale”.

Diferendul internaţional privind Strâmtoarea Corfu, între Marea Britanie şi Albania, soluţionat de Curtea Internaţională de Justiţie în 1949, oferă un exemplu clasic de stabilire a răspunderii statelor, rezultând atât din acţiuni, cât şi din omisiuni.

La 22 octombrie 1946, nave britanice care treceau prin apele teritoriale albaneze ale Strâmtorii Corfu s-au ciocnit de un câmp de mine, plasate în strâmtoare, suferind pierderi de vieţi omeneşti şi daune materiale.

Curtea Internaţională de Justiţie a reţinut în sarcina Albaniei omisiunea de a nu fi notificat că un câmp de mine era plasat în apele sale teritoriale, precum şi faptul de a fi permis ca teritoriul său să fie utilizat într-un mod care contravenea drepturilor altor state. Pentru a ajunge la această concluzie, CIJ a pornit de la prezumţia, unanim recunoscută în dreptul internaţional, conform căreia suveranul teritoriului se află în cunoştinţă de cauză pentru toate acţiunile sau omisiunile care îşi au originea în teritoriul său. Curtea a reţinut însă şi răspunderea Marii Britanii pentru faptul de a fi întreprins, cu de la sine putere, operaţiuni de deminare în apele teritoriale albaneze10....

2.Determinarea obligatiei internationale încălcate.

Cu privire la calificarea conduitei unui stat ca reprezentand “încălcarea unei obligatii internationale” a acestuia, se impun doua principale determinări:

2.1.Din chiar redactarea primului aliniat al Art. 2, se stabileste ca obligația incălcată poate să constea in actiuni ori in omisiuni.

De exemplu, prin Articolul 1al Convenției privind interzicerea utilizării, stocării, producerii și transferului de mine antipersonal și distrugerea acestora11, se prevede:

Articolul 1- Obligații generale1.Fiecare stat parte se angajează ca niciodată și în nici o împrejurare :a) să nu folosească mine antipersonal ;b) să nu dezvolte, să nu producă, să nu achiziționeze în alt mod,să nu stocheze, să nu

conserve sau să nu transfere către oricine,direct sau indirect, mine antipersonal ;c)să nu ajute, să nu conserve sau să nu determine în niciun fel pe oricine s-ar

angajaîn orice activitate interzisăunui stat parte prin prezenta convenție.2. Fiecare stat parte se angajează să distrugă sau să asigure distrugerea tuturor

minelor antipersonal, în concordanță cu prevederile prezentei convenții.

10 Vezi ICJ, Reports, 1949, p. 45.11 Convenția a fost adoptată la Oslo,Norvegia,la 18 sept.1997și a fost ratificată de România prin legea 204 din 15 nov. 2000.

Page 16: RASPUNDEREA STATELOR

2.2 In ceeace priveste izvorul/temeiul/ obligației încălcate,aceasta poate :

- să rezulte din dispozitiile unui tratat; - să fie stabilită printr-o normă cutumiară; - să rezulte dintr-un act cu valoare juridica obligatorie, adoptat de un organ al unei organizatii internationale; - să rezulte dintr-o hotărâre a unei jurisdictii internationale, opozabilă acelui stat; - ori să fie asumată printr-un act unilateral al statului2.3. Normele dreptului intern.

Dispozitiile dreptului intern al unui stat sunt irelevante,deci nu pot fi invocate pentru a justifica incălcarea de către acel stat a unora din obligatiile sale internationale. Art. 3 al proiectului CDI :

„Calificarea faptului unui stat ca international ilicit este guvernata de normele dreptului international. O asemenea calificare nu este afectata de calificarea aceluias fapt ca licit de dreptul intern”.

Din redactarea acestui articol rezulta deci că: -un stat nu se poate prevala de dispozitiile dreptului sau intern, pentru a se sustrage unor obligatii ce-i revin conform dreptului international;(e.g. diferendul Wimbledon,CPJI,1923) - acte ale autorităților unui stat, considerate ca ilicite din punctul de vedere al dreptului intern al acelui stat, nu se pot califica automat drept ilicite, in plan internatioanal, atat timp cât acestea reprezentau indeplinirea unor obligatii ce reveneau acelui stat conform dreptului international.

2.4. Normele de natură constitutională.

Redactarea art. 3 al Proectului CDI ridica si o altă problemă, al cărei răspuns constitue si una din cele mai importante manifestari ale raportului dintre dreptul intenational si dreptul intern. Astfel, în jurisprudența internațională s-a ridicat întrebarea dacă respectarea unor prescriptii ale Constitutiei statului sunt, prin autoritatea lor, in măsură să exonereze statul de răspundere internatională?

C.P.I. J. ,în cazul privind Tratamentul unor cetățeni polonezi în teritoriul Danzig12, arăta că „…în conformitate cu principiile general admise,un stat nu poate invoca față de un alt stat propria sa Constituție, pentru a se sustrage unor obligații care îi sunt impuse în conformitate cu dreptul internațional sau cu tratatele în vigoare(…)”

Art. 3 al proiectului CDI, mai sus citat, pare să răspundă negativ la această întrebare, de vreme ce textul nu distinge între categoriile “dreptului intern”. 12 Cazul Tratamentul aplicat unor cetățeni polonezi în teritoriul Danzig, CPJI, 1923 (Serie A/B, no.44,p.4)

Page 17: RASPUNDEREA STATELOR

COMENTARIILE CDI

3.Imputabilitatea conduitei ilicite, element al raspunderii internationale a statului.

3.1. Actele autorităţilor publice. Spre a putea declanşa răspunderea internaţională a statului, s-a recurs la ficţiunea potrivit căreia faptul ilicit care a fost comis de către o autoritate publică este considerat imputabil statului. În acest sens, în Proiectul de articole CDI s-a prevăzut că fapta unui stat, potrivit dreptului internaţional, este considerată ca fiind comportamentul oricărei autorităţi publice având acest statut potrivit dreptului intern al acestui stat, cu condiţia ca, în împrejurarea dată, să se fi acţionat în această calitate (art. 5). Cu alte cuvinte, statul este răspunzător pentru actele tuturor autorităţilor sale publice, indiferent de locul lor în ierarhia structurilor interne sau de domeniul în care sunt competente. Din punctul de vedere al stabilirii răspunderii, nu se face nici o distincţie între autorităţi publice centrale şi cele locale, între activităţi cu atribuţii specifice relaţiilor externe (şef de stat, guvern, minister de externe, agenţi diplomatici) sau atribuţii în alte domenii, şi nici între exercitarea unor funcţii legislative, executive sau judecătoreşti.

În fapt, actele autorităţilor publice sunt actele agenţilor, persoane fizice, acţionând în calitate oficială.

În practica contemporană statul răspunde pentru actele agenţilor săi, chiar şi atunci când aceştia şi-au depăşit competenţele (au acţionat ultra vires)13 ori au încălcat dispoziţii din dreptul intern.

În Proiectul CDI se mai precizează că este atribuit statului comportamentul autorităţilor publice locale, abilitate de dreptul intern să exercite prerogative ale puterii publice, dacă reprezentanţii acelor autorităţi au acţionat în această calitate. Această dispoziţie vizează, în principal, regiunile, cantoanele, entitățile membre ale unei federaţii, ca şi administraţiile autonome ale teritoriilor dependente. Gradul de autonomie al unor asemenea entităţi este nerelevant pentru imputabilitatea conduitei lor statului şi stabilirea răspunderii inter-naţionale a acestuia.

3.2.Răspunderea statului poate fi angajată, aşa cum s-a menţionat, prin exer-ciţiul oricăreia din cele trei puteri publice – legislativă, executivă ori judecă-torească.

13 În dreptul internaţional clasic, statul nu era ţinut răspunzător pentru actele funcţionarilor săi care îşi depăşeau competenţele ori nu acţionau conform instrucţiunilor primite (vezi P. Fauchi l le , Traité de droit international public, Paris, 1926).

Page 18: RASPUNDEREA STATELOR

Organul legislativ poate atrage răspunderea statului, fie prin acţiune, atunci când adoptă legi care contravin unor angajamente convenţionale asumate de stat, fie prin omisiune, atunci când nu adoptă reglementări interne impuse de o normă de drept internaţional, nu modifică sau nu abrogă o lege internă care contravine unor angajamente internaţionale ale statului.

Autorităţile administraţiei publice sunt cele prin care se realizează cele mai frecvente contacte între stat şi străinii aflaţi pe teritoriul său, în urma cărora pot rezulta încălcări ale unor obligaţii internaţionale, atrăgând răspunderea statului. Asemenea încălcări pot rezulta, de exemplu, din arestări sau expulzări abuzive, din tratamentul aplicat investitorilor străini ori din nerespectarea obligaţiilor privind protecţia personalului diplomatic.

Aşa cum s-a arătat, locul autorităţilor administraţiei publice ori al funcţiona-rilor executivi sau administrativi nu este relevant pentru atribuirea conduitei lor statului. Prin acţiunile sau omisiunile lor, un ministru,un funcţionar vamal ori o decizie a unui consiliu local, pot, în egală măsură, să atragă răspunderea statului.

Autoritatea judecătorească. Deşi puterea judecătorească este independentă prin raport cu puterea legislativă şi executivă, ea nu este independentă faţă de stat, ca subiect de drept internaţional. Din acest punct de vedere, soluţia unei instanţe judecătoreşti este susceptibilă să atragă răspunderea statului, ca şi o lege votată de parlament sau un act al puterii executive. Răspunderea statului pentru actele organelor judecătoreşti poate rezulta, în principal, în două categorii de situaţii:

- atunci când se adoptă hotărâri judecătoreşti incompatibile cu o normă de drept internaţional, cum ar fi, de exemplu, soluţii care ignoră imunitatea de jurisdicţie a unui diplomat sau a unui străin, ori nesocotirea unui tratat internaţional privind extrădarea;

- atunci când comportamentul instanţelor poate fi calificat drept o „denegare de dreptate”14. Sunt considerate în această categorie: refuzul accesului străinilor la instanţele judiciare sau administrative, întârzierea excesivă în desfăşurarea procedurilor sau conducerea lor neobişnuit de expeditivă, refuzul de a executa o hotărâre judecătorească favorabilă unui străin etc.

Tot în sarcina statului cade şi răspunderea pentru conduita unui organ pus la dispoziţia sa de către alt stat (art. 6), atunci când acest organ acţionează în exercitarea prerogativelor de putere publică ale statului la dispoziţia căruia se află. Potrivit dreptului internaţional, faptele acestui organ sunt considerate fapte ale statului pentru care acţionează.

3.3. Actele particularilor. În principiu, statul nu este responsabil pentru conduita particularilor şi actele acestora nu-i pot fi imputate. Cu toate acestea, răspunderea statului poate fi angajată, prin omisiune, în cazurile în care

14 Vezi E.J. Arechaga, A. Tanzi , La résponsabilité internationale des Etats, în Droit international. Bilan et perspectives (M. Bedjaoui , coord.), p. 30.

Page 19: RASPUNDEREA STATELOR

organele sale nu au luat măsurile obişnuite de diligenţă pentru împiedicarea unei infracţiuni, identificarea şi pedepsirea autorului.

Curtea Internaţională de Justiţie în litigiul dintre SUA şi Iran privind Perso-nalul diplomatic şi consular al SUA la Teheran distinge, în ceea ce priveşte conduita ilicită a statului iranian, două faze: pentru prima fază – atacul contra ambasadei SUA – s-a reţinut omisiunea autorităţilor de a preveni atacul şi a asigura imunitatea localului şi a personalului ambasadei, conform Convenției de la Geneva 1961; pentru a doua fază – deţinerea, ca ostatici, a membrilor personalului ambasadei SUA – statul iranian a fost socotit direct responsabil prin activităţile militanţilor islamişti (ICJ Reports, 1980, p. 3 şi urm.).

3.4. Actele de insurgenţă. Problema răspunderii unui stat pentru prejudiciile aduse unor străini pe teritoriul său, în caz de război civil sau insurecţie, este direct legată de deznodământul evenimentelor. În cazul în care insurecţia eşuează, statul este responsabil pentru actele agenţilor săi, dar nu şi pentru actele insurgenţilor. Dacă insurecţia este victorioasă, guvernul nou instaurat răspunde pentru toate actele comise în timpul evenimentelor, inclusiv cele ale autorităţilor înlăturate de la putere. În principiu, operaţiunile militare nu antrenează răspunderea pentru daunele provocate persoanelor sau bunurilor străine, cu excepţia situaţiilor prevăzute de Convenţiile de la Geneva din 1949 şi Protocolul din 1977, privind regulile de purtare a războiului şi dreptului umanitar.

Page 20: RASPUNDEREA STATELOR