RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA PREPUSULUI. TEMEIURILE NAŞTERII RAPORTULUI DE

PREPUŞENIE.

1. Răspundere civilă.

1.1 Conditiile rãspunderii.

Rãspunderea persoanei juridice poate sã fie atât directã (când sunt întrunite condiþiile art. 998-999 Cod civil) cât si indirect (rãspunderea pentru fapta prepusilor sãi reglementatã de 1000 alin. 3 Cod civil).

Rãspunderea pentru fapta proprie a persoanei juridice (ca formã de rãspunderedirectã) este reglementatã si de Decretul nr. 31/1954, de Ordonanta nr. 26/2000 pentruasociaþii si fundatiti rezultã din întreaga economie a Legii nr. 31/1990 pentru societãtilecomerciale.

Reglementãrile menþionate sunt tributare teoriei organiciste, potrivit cãreiafiinta persoanei juridice se exprimã prin organele sale.

1.2 Domeniul de aplicare.

In concepþia legiuitorului român, bazatã pe o fictiune juridicã,fapta organului de conducere a persoanei juridice este fapta însãsi a persoanei juridice, exprimând vointa acesteia. Legea (art. 35 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954) limiteazã angajarea rãspunderii persoanei juridice pentru fapta proprie la acele ipoteze în care faptele ilicite au fost comise de organele sale “cu prilejul îndeplinirii funcþiilor lor” si “în timpul exercitãrii funcþiunii lor”. In literatura ºi practica de specialitate, conexiunea faptei ilicite cu funcþia încredinþatã este interpretatã în sens extensiv, fiind suficient ca cea din urmã sã reprezinte condiþia necesarã pentru producerea prejudiciului sau înlesnirea producerii sale. In aambele situatii, este necesar ca victima sã nu fi stiut cã autorul actioneazã în afara functiilor ce i-au fost încredinþate.

1

1.3 Rãspunderea proprie a persoanelor fizice din componenta organului persoanei juridice.

In cazul stabilirii rãspunderii persoanei juridice suntem de fapt în prezenta a douã raporturi juridice de rãspundere: un raport presupune rãspunderea directã a persoanei juridice, iar cel de-al doilea- rãspunderea persoanei fizice din component organului persoanei juridice pentru fapta proprie. Temeiul ambelor rãspunderi este art.998-999 Cod civil. Victima faptei ilicite poate chema în judecatã atât persoana fizicã cât si persoana juridicã sau numai pe una dintre acestea. Dacã repararea prejudiciului a fost făcută doar de către persoana juridică, atunci aceasta va avea şi un drept de regres faţă de persoana fizică vinovată de producerea prejudiciului.

Persoanele fizice care alcătuiesc organul persoanei juridice răspund solidarinclusiv faţă de persoana juridică. Persoana juridică, după ce acordă victimei reparaţiaprejudiciului va beneficia de o acţiune în regres împotriva persoanelor fizice menţionate,persoane care vor răspunde în solidar.

2. Rãspunderea comitentilor pentru prejudiciile cauzate de prepusii lor

2.1 Reglementare.

Rãspunderea comitentilor pentru prejudiciile cauzate de prepusii lor este o rãspundere indirectã expres prevãzutã de art. 1000 alin.3 Cod civil. Spre deosebire de rãspunderea pãrintilor si aceea a institutorilor si artizanilor, reglementate de art. 1000,în situatia comitentilor, legea nu mai prevede posibilitatea înlãturãrii rãspunderii prinproba contrarã, de unde se deduce caracterul obiectiv al acestei rãspunderi.

3. Conditiile de drept comun prevãzute de art. 998-999 Cod civil necesare pentru angajarea rãspunderii comitentului.

In literatura de specialitate si în jurisprudentã se considerã cã este necesar ca pentru angajarea rãspunderii comitentului, sã fie întrunite în persoana prepusului toate cele patru elemente ale rãspunderii delictuale pentru fapta proprie prevãzute de art. 998-999 Cod civil: prejudiciul, fapta ilicitã, raportul decauzalitate si culpa prepusului.

In legãturã cu caracterul obligatoriu al ultimului element, nu existã unanimitate de pãreri. Majoritatea autorilor considerã cã este necesarã si proba culpei prepusului. Totusi, în literatura de specialitate recentã, susþinutã si de jurisprudenþã, solutia este în sensul omiterii culpei ca si conditie obligatorie pentru angajarea rãspunderii prepusului.

Sunt numeroase cazurile în care prejudiciul este cauzat de cãtre prepus prin

2

intermediul unui lucru aflat în paza juridicã a comitentului. Intr-o atare situatie, victimaare posibilitatea de a opta între rãspunderea pentru lucruri prevãzutã de art. 1000 alin. 1Cod civil si aceea a rãspunderii comitentului pentru fapta prepusului prevãzutã de art.1000 alin. 3 Cod civil.

2. Condiţiile răspunderii juridice:

A) Fapta (conduita) ilicită Ea constă în săvârşirea unei anumite fapte rezultând dintr-o conduită neconformă cu legea sau ilicită a subiectului de drept. Faptul juridic ilicit presupune o conduită sau o atitudine manifestă contrară regulilor de drept şi care a încălcat norma prescrisă perturbând desfăşurarea normală a relaţiilor sociale.

Noţiunea de conduită este atitudinea rezultată din voinţa şi conştiinţa obiectivată a omului. Un fapt devine ilicit numai atunci când conduita încalcă normele de drept, obiectul ilicitului juridic constituindu-l tocmai această încălcare.

Fapta se compune din:Acţiunea reprezintă atitudinea activă a autorului faptei ilicite sancţionată pentru că

s-a materializat într-o conduită interzisă de normele prohibitive. Normele juridice nu pot enumera exhaustiv sau limitativ toate acţiunile interzise deoarece este o imposibilitate teoretică şi practică, însă stabilesc expres doar ceea ce este interzis şi implicit sancţionând orice faptă sau acţiunea care le încalcă.

Inacţiunea constă dintr-un fapt negativ, o conduită de abţinere sau de omisiune de la acţiunea prescrisă subiectului obligat să o săvârşească. Conduita ilicită constă - în acest caz - din însăşi atitudinea de abţinere, autorul faptei fiind sancţionat nu pentru starea de pasivitate ci pentru lipsa acţiunii la care era obligat prin norma onerativă, adică nerealizarea sau neîndeplinirea îndatoririi rezultate din lege şi/sau din actul juridic individual.

B) R ezultatul faptei ilicite îl reprezintă efectul sau consecinţa care decurge din săvârşirea ei sau din conduita avută. În funcţie de felul şi natura faptei efectele produse pot fi materiale, reprezentând transformări în lumea materială (decesul şi vătămarea persoanei fizice, degradarea sau distrugerea unui bun) dintre care unele sunt susceptibile şi de evaluare precuniară, iar altele pot fi efecte nemateriale (atingerea adusă onoarei şi demnităţii unei persoane, neîndeplinirea obligaţiei de supraveghere şi educare a minorilor de către părinţi etc.)

Rezultatul, mai ales în cazul faptelor materiale (licite, dar mai ales ilicite), are o importanţă deosebită constituind elementul doveditor al producerii faptului ilicit întrucât el este cunoscut primul, iar apoi, pornindu-se de la el, se ajunge la stabilirea săvârşirii faptei. De aceea, în unele forme ale ilicitului penal sau civil lipsa rezultatului material poate echivala cu inexistenţa faptei sau cu existenţa tentativei, chiar dacă a fost săvârşită o anumită activitate tipică.

3

C) Raportul sau legătura cauzală dintre fapta ilicită şi rezultatul dăunător In toate cazurile în care pentru existenţa încălcării ordinii de drept legea mai stabileşte, pe lângă săvârşirea acţiunii sau inacţiunii şi producerea consecinţelor ilicite pentru declanşarea răspunderii juridice, organului de aplicare a dreptului îi revine întotdeauna şi sarcina determinării existenţei sau inexistenţei raportului de cauzalitate adică a legăturii dintre faptul săvârşit şi rezultatul produs.

Cauzalitatea reprezintă un ansamblu de fenomene legate astfel între ele încât existenţa unui fenomen este determinată sau condiţionată de producerea unui alt fenomen. Fenomenul care determină existenţa unui alt fenomen se numeşte cauză, iar fenomenul astfel determinat sau produs se numeşte efect. In raport cu efectul, cauza este primordială, independentă şi obiectivă, în timp ce efectul este dependent secundar şi derivat întrucât izvorul său rezidă în cauză. Legătura dintre cauză şi efect este denumită cauzalitate sau raport de cauzalitate ("nexum cauzal").

3 . Conditii speciale ale raspunderii comitentului pentru fapta prepusului

3.1 Enuntare.

Din dispozitiile legale se deduce cã pentru angajarea rãspunderii comitentului, pe lângã conditiile generale mentionate mai sus, este necesarã si proba a douã elemente suplimentare:

a. existenta raportului de prepusenie si b. comiterea faptei ilicite în cadrul funcþiilor încredintate de comitent prepusului.

3.2 Raportul de prepusenie.

Acesta presupune un raport de subordonare voluntarã între prepus si comitent, cel din urmã având dreptul de a da dispozitii obligatorii si de a dirija activitatea primului.

In literatura de specialitate se considerã cã raportul de prepusenie are urmãtoareleelemente constitutive: acordul de vointe expres sau tacit între comitent si prepus; îndeplinirea unor functii sau activitãti de cãtre prepus în contul comitentului; acceptareade cãtre prepus a pozitiei sale de subordonare fatã de comitent.

Izvorul raportului de prepusenie poate consta în: contractul de muncã (cel maifrecvent) sau în situatii ocazionale de creare a raportului de prepusenie (între membrii defamilie sau ai unui colectiv determinat, între prieteni etc.).

De asmenea, în mod exceptional, raporturi de prepusenie pot rezulta si din anumite contracte civile (mandat, închiriere, arendã, antreprizã etc.), cu conditia ca mandatarul, arendasul, locatarul, antreprenorul sã renunþe la independenta pe care i-o

4

conferã contractul civil si sã accepte subordonarea totalã a activitãþii sale fatã de mandant, proprietar, client. In caz contrar, in asemenea contracte nu se naste raportul de prepusenie.

Chestiunea raportului de prepusenie s-a pus si în legãturã cu cadrele medicale dinunitãþile medicale în care se asigurã asistenþa medicalã gratuitã. In opinia majoritarã dinliteratura de specialitate, se considerã cã medicii nu au calitatea de prepus fatã de unitateasanitarã decât în ceea ce priveste anumite obligatii de serviciu susceptibile de control dinpartea comitentului si nicidecum în privinta artei medicale pe care o profeseazã. Inliteratura de datã mai recentã, susþinutã si de jurisprudentã, acest punct de vedere estecriticat, considerându-se cã medicul are calitatea de prepus fatã de unitatea santarã în careîsi desfãsoarã activitatea. Desigur, discuþia este lipsitã de valabilitate în situatia în careavem de a face cu stabilimente medicale private, când rãspunderea medicilor pentruprejudiciile cauzate este de naturã contractualã.

In cepriveste celelalte cadre medicale decât medicul, existenþa raportului lor deprepusenie, rezultatã din contractul de muncã, este indiscutabilã, întrucât activitatea lornu beneficiazã de privilegiul independentei specific activitãtii medicului.

Problema raportului de prepusenie se pune si în legãturã cu situatia militarului întermen. In literatura de specialitate se considerã, de regulã, cã militarul în termen nu arecalitatea de prepus al unitãþii militare deoarece îndeplinirea stagiului militar nu genereazã o subordonare întemeiatã pe acordul pãrtilor, ci o subordonare fortatã rezultatã din obligatia contitutionalã de îndeplinire a stagiului militar. Cu toate acestea, instantele de judecatã au aplicat extensiv prevederile art. 1000 alin. 3 Cod civil, considerând cã existã un raport de prepusenie si în cazul militarilor în termen. Mai mult, acelasi punct devedere este susþinut si de literatura de specialitate de datã recentã. Sãvârsirea faptei prejudiciabile de cãtre prepus în cadrul funcþiilor încredintatede cãtre comitent. Prepusul trebuie sã actioneze, atunci când sãvârseste fapta ilicitã siprejudiciabilã în interesul comitentului, în limitele funcþiilor ce i-au fost încredinþãte sicu respectarea instructiunilor si ordinelor date de comitent. Cu toate acestea, jurisprudenta apreciazã extensiv ideea de funcþii încredintate, anagajând rãspundereacomitentului si în situatiile în care prepusul actioneazã cu depãsirea functiilor sau deviindde la acestea.

4 . FUNDAMENTAREA RASPUNDERII COMITENTILOR

5

4.1. Enuntare. Pentru a explica rãspunderea comitentilor, în literatura de specialitate, de-alungul

timpului s-au exprimat mai multe opinii. Unele dintre acestea sunt tributare conceptiei subiective, altele celei obiective sau intermediare.

4.2 Teorii subiective (bazate pe ideea de culpã):

a. teoria prezumtiei legale de culpã în alegerea prepusului (culpa in eligendo) sau în supravegherea prepusului (culpa in vigilando). Initial, aceastã prezumtie a fost consideratã relativã, apoi absolutã, observându-se cã art. 1000 alin. 5 nu permite exonerarea de rãspundere prin proba contrarã;

b. teoria considerãrii culpei prepusului ca fiind culpa comitentului se bazeazã pe ideea cã, faþã de terti, culpa doveditã a prepusului se transpune de la prepus lacomitent si cã acesta se substituie astfel prepusului, astfel încât culpa prepusuluidevine culpa comitentului;

c. teoria reprezentãrii se întemeiazã pe ideea cã prepusul actioneazã în cadrulfunctiei încredinþate în calitate de reprezentant legal al comitentului. Gratiereprezentãrii, culpa prepusului devine culpa comitentului.

4.3 Teorii obiective:

a. teoria riscului , este axatã pe ideea cã toti cei care au beneficiul unei activitãtidesfãsurate de altii, trebuie sã suporte si riscul consecintelor pãgubitoare aleacelei activitãti (ubi emolumentum ibi onus) sau pe ideea cã acolo unde existãautoritatea de control si dirijare a unei anumite activitãþi se aflã si riscul reparãriiprejudiciului cauzat prin acea activitate (teoria riscului de activitate);

b. teoria garantiei, conform cãreia comitentul trebuie considerat ca fiind garantulintereselor victimei constând în posibilitatea concretã de a obþine repararea promptã si integralã a prejudiciului suferit si punând-o la adãpost de pericolul unei eventuale insolvabilitãti a prepusului.

5 . EFECTELE RAPUNDERII COMITENTULUI

Obligatia comitentului de a repara prejudiciul cauzat victimei de cãtre prepus.Victima faptei ilicite poate opta între:

a. actiunea îndreptatã împotriva prepusului si întemeiatã pe dispoziþiile art. 998-999Cod civil;

b. actiunea îndreptatã numai împotriva comitentului întemeiatã pe dispoziþiile art. 1000 alin. 3 Cod civil;

c. actiunea îndreptatã atât împotriva comitentului cât si împotriva prepusului,

6

invocându-se atât temeiul art. 998-999 Cod civil cât si cel al art. 1000 alin. 3 Codcivil;

In toate cazurile în care comitentul a achitat despãgubirile victimei, va beneficia de un drept de regres fatã de prepus, deoarece obligatia lor nu este supusã solidaritãtii prevãzute de art. 1003 Cod civil, ci este o obligatie in solidum.

Problema obligatiei comitentului de a repara prejudiciul cauzat de prepusii unorcomitenti diferiti:

A. Prejudiciul este cauzat de cãtre prepusii unor comitenti diferiti unui tert.In acest caz, unii autori considerã cã solidaritatea fiecãrui comitent existã

numai în raport cu prepusul/prepusii sãi, în timp ce alþii apreciazã cã solidaritatea existã între comitenþi si prepusi pentru integralitatea prejudiciului.

B. Prejudiciul este cauzat de prepusii unor comitenti diferiti unuia dintrecomitenti. In acest caz, ceilalti comitenti vor rãspunde solidar fatã de comitentul prejudiciat, numai cu proprii lor prepusi, proportional cu partea de contributie a fiecãrui prepus la producerea pagubei.

Dreptul de regres al comitentului împotriva prepusului. Temeiul legal al dreptuluide regres al comitentului faþã de prepus rezidã în dispozitiile art. 1108 alin. 1 pct. 3 Codcivil, dupã care subrogatia se produce de drept în favoarea celui obligat pentru altii faceplata. Dincolo de temeiul tehnic conferit de acest text legal raporturilor nãscute dinobligatiile in solidum, regresul este fundamentat numai în cazul în care în persoanaprepusului sunt întrunite conditiile rãspunderii pentru fapta proprie prevãzute de art. 998-999 Cod civil. Actiunea în regres este o actiune personalã, în realizare, prescriptibilã.

6 . PREJUDICIUL

6.1 . Noţiunea de prejudiciu. Importanţa sa. Prin prejudiciu se înţeleg rezultateledăunătoare de natură patrimonială sau extrapatrimonială, efecte ale încălcării drepturilorsubiective şi intereselor legitime ale unei persoane. In planul dreptului existenţa elementului prejudiciu este indispensabilă pentru angajarea răspunderii delictuale. Astfel,oricât de condamanbilă ar fi fapta ilicită din punct de vedere moral sau oricât de gravă arfi sub aspectul penal, în planul dreptului civil nu are nici o relevanţă dacă nu a creat unprejudiciu.

6.2 . Clasificări ale prejudiciilor:

A. După criteriul economic: prejudicii patrimoniale (acelea care au un conţinuteconomic şi pot fi evalute pecuniar, cum ar fi distrugerea unui bun); prejudicii

7

nepatrimoniale (acelea care nu au conţinut economic, neputând fi evaluate în banişi care rezultă din încălcările drepturilor personale fără conţinut conomic, cumsunt moartea, atingerile aduse onoarei sau cinstei unei persoane etc.);

B. După criteriul personalităţii: prejudicii cauzate direct persoanei umane şiprejudicii cauzate bunurilor sale. Prejudiciile cauzate persoanei umane sesubclasifică astfel: prejudicii cauzate personalităţii fizice sau prejudicii corporale(care rezultă din prejudiciile aduse sănătăţii şi integrităţii corporale şi pot constaîn dureri fizice – a căror reparare se numeşte pretium doloris, pierderea saurestrângerea posibilităţilor fiinţei umane de a se bucura de satisfacţiile şi plăcerilenormale ale vieţii care se cheamă prejudiciu de agrement; atingerile adusearmoniei fizice şi înfăţişării unei persoane care se cheamă prejudiciu de agrementetc.); prejudicii cauzate personalităţii afective (durerile psihice determinate demoartea unei rude apropiate, moartea unui animal etc., care se cheamă şi pretiumaffectionis); prejudicii cauzate personalităţii sociale (care constau în consecinţeleîncălcării unor drepturi personale nepatrimoniale precum onoarea, demnitatea,reputaţia, numele etc.).

C. După criteriul previzibilităţii: prejudicii previzibile (care au putut fi prevăzute în momentul săvârşirii faptei ilicite) sau imprevizibile (care nu puteau fi prevăzute ladata săvârşirii faptei ilicite);

D. După momentul producerii lor: prejudicii instantanee (care se produc dintr-odată) şi prejudcii succesive (care se produc continuu sau într-o perioadă îndelungată de timp).

Prejudiciul trebuie să fie urmarea încălcării unui drept subiectiv sau a unuiinteres legitim.

In toate cazurile de încălcarea a unui drept subiectiv cum sunt dreptul deproprietate, dreptul de întreţinere, dreptul la integritate fizică, onoare sau demnitate,răspunderea poate fi angajată pe temei delictual.

In literatura de specialitate s-a pus însă întrebarea dacă răspunderea ar putea fiangajată şi atunci când prejudiciul ar fi fost cauzat prin vătămarea unor simple intereserezultate dintr-o stare de fapt şi care nu corespund unor drepturi subiective.

Răspunsul a fost afirmativ, dar condiţionat de două elemente: a. situaţia de fapt să fi avut caracter de stabilitate şi b. să fie vorba de vătămarea unui interes licit şi moral. Practica judiciară a acordat în caeste condiţii despăgubiri concubinei aflate în întreţinerea unei personae decedate în urma unui accident, minorului aflat în întreţinerea de fapt a unei rude care nu avea obligaţia legală de întreţinere faţă de acesta, întreţinătorul fiind victima unui accident.

6.3 Prejudiciul patrimonial.

Condiţii:A. Prejudiciul să fie cert. Un prejudiciu are acest caracter atunci când existenţa lui

8

este sigură, neîndoielnică şi totodată poate fi evaluat în prezent. Au acest caracterprejudiciile actuale şi cele viitoare şi sigure;

B. Prejudiciul să fie nereparat . In cazul în care prejudiciul a fost deja raparat,răspunderea civilă încetează. Pentru a se stabili caracterul reparat sau nereparat alprejudiciului, este necesar să distingem între următoarele ipoteze:

atunci când persoana prejudiciată primeşte reparaţia integrală a prejudiciuluide la una din persoanele obligate solidar sau in solidum la reparaţie, dreptul decreanţă se stinge prin executare;

atunci când o terţă persoană remite victimei în mod benevol o sumă de bani cuintenţia de a repara prejudiciul ce i-a fost cauzat victimei, suma de bani plătităde acesta are caracterul unei despăgubiri, astfel încât victima nu va mai puteacere autorului faptei ilicite repararea prejudiciului;

atunci când o terţă persoană remite victimei în mod benevol o sumă de bani,cu intenţia de a face o liberalitate, această sumă de bani nu are caracterul uneidespăgubiri iar victima se va putea îndrepta împotriva autorului prejudiciuluipentru angajarea răspunderii sale;

atunci când o terţă persoană plăteşte victimei o sumă de bani în temeiul unuiraport juridic distinct de cel inerent răspunderii delictuale, este necesar sădistingem între alte ipoteze:

a. dacă suma de bani este primită de victimă de la societatea de asigurări întemeiul contractului de asigurare de răspundere civilă încheiat de cătreautorul prejudiciului cu asigurătorul, această sumă are caracter dedespăgubire iar victima nu va mai avea dreptul să se îndrepte împotrivaautorului faptei ilicite; de asemenea, de regulă, nici societatea de asigurărinu are un drept de regres faţă de autorul prejudiciului pentru suma plătităpersoanei păgubite (exceptând situaţii expres prevăzute de lege);

b. în situaţia în care victima are calitatea de persoană asigurată şi estevorba de o asigurare de persoane, eventuala indemnizaţie primită de lasocietatea de asigurări nu are caracterul unei despăgubiri, astfel încât,victima se poate îndrepta împotriva autorului prejudiciului pentru a cereobligarea lui la repararea prejudiciului; prin excepţie, dacă despăgubireanu acoperă prejudiciul decât parţial, pentru diferenţă, victima se poateîndrepta împotriva autorului prejudiciului;

c. în situaţia în care victima are calitatea de persoană asigurată şi este vorbade o asigurare de bunuri ale acesteia, indemnizaţia plătită de cătresocietatea de asigurări persoanei vătămate are caracterul unei despăgubiri,astfel încât autorul prejudiciului nu va putea fi obligat la reparareaprejudiciului faţă de victimă; cu toate acestea, societatea de asigurări vabeneficia de un drept de regres faţă de autorul faptei ilicite pentru sumaplătită asiguratului; şi în acest caz trebuie recunoscut dreptul victimei de ase îndrepta împotriva autorului prejudiciului pentru diferenţă în cazul în

9

care indemnizaţia de asigurare nu acoperă în întregime prejudiciul cauzat;d. în situaţia în care victima beneficiază de pensie – de invaliditate sau de

urmaş – persoana păgubită are dreptul să pretindă de la autorul fapteiilicite plata de despăgubiri numai în limita diferenţei de valoare întrepensie şi valoarea integrală a pagubei;

Problema reparării prejudiciilor extrapatrimoniale sau a daunelor morale.Posibilitatea reparării acestor prejudicii prin mijloace nepatrimoniale este unanim admisăşi a fost recunoscută şi în perioada regimului comunist când a făcut obiectul unorreglementări specifice (art. 54-55 din Decretul nr. 31/1954) care însă nu au cunoscutaplicaţii practice semnificative.

Intrebarea care se pune însă în legătură cu daunele morale este aceea dacă ele potfi reparate pe cale patrimonială, adică prin despăgubiri băneşti. Intr-o primă etapă (de laadoptarea Codului civil şi până în anul 1952) s-a considerat că este posibilă reparareadaunelor morale prin despăgubiri băneşti, întrucât art. 998 şi 999 nu disting între naturaprejudiciului. Ulterior, între anul 1952 (data apariţiei Deciziei de îndrumare nr. VII aplenului fostului Tribunal Suprem) şi Revoluţia din decembrie 1989, s-a considerat căeste inadmisibilă acordarea de despăgubiri pentru prejudicii de ordin moral. După 22decembrie 1989, practica judiciară, legislaţia în materie şi desigur doctrina au revenit lateza tradiţională a admiterii posibilităţii reparării daunelor morale prin despăgubiribăneşti.

Legislaţia cunoaşte în prezent reglementări exprese ale posibiităţii acordării dedespăgubiri pentru daunele morale (Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţeineloiale, Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe etc.).In ce priveşte cuantumul acestor despăgubiri, problema rămâne nerezolvată şi estelăsată la libera apreciere a instanţelor de judecată

Jurisprudenta RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA PREPUSULUI. TEMEIURILE

NAŞTERII RAPORTULUI DE PREPUŞENIE.

ICCJ, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 1529 din 6 martie 2008

C.civ., art. 1000 alin.(3)

10

Raportul de prepuşenie nu este dat numai de relaţiile de muncă ori de prestări servicii materializate prin contracte specifice, ci şi de raporturile efective din momentul săvârşirii faptei ilicite.

Astfel, esenţial este ca în acel moment făptuitorul să se afle sub îndrumarea şi autoritatea persoanei a cărei răspundere în garanţie va fi angajată în înţelesul art. 1000 alin.(3) Cod civil, chiar dacă acea persoană era alta decât cea la care acel făptuitor era angajat din punct de vedere formal.

ICCJ, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 1529 din 6 martie 2008

La 27 iulie 2004 G.C. a chemat în judecată pe pârâţii S.G.S. şi S.C. A. S.R.L. pentru a fi obligaţi la plata sumei de 3.000 Euro daune materiale, 300 Euro lunar cu titlu de despăgubiri civile periodice cu începere de la 10 iunie 2004 şi 350.000 Euro daune morale. Ulterior reclamanta a majorat câtimea daunelor materiale la 300 milioane lei, a despăgubirilor periodice la 15 milioane lei şi a daunelor morale la 14 miliarde lei.

Tribunalul Braşov a recunoscut prin încheiere, pe cale incidentală, sentinţa penală definitivă pronunţată de Judecătoria oraşului Gyor din Ungaria la 18 iunie 2004, prin care s-a constatat că pârâtul S.G.S. s-a făcut vinovat pentru infracţiunea de accident rutier din culpă săvârşită în localitatea Hegyeshalom din Ungaria, având ca rezultat invaliditatea perenă cauzată reclamantei G.C. Pârâtul, în calitate de şofer, a pornit autobuzul tip Volvo cu uşile deschise fără a se asigura că a luat sfârşit urcarea şi coborârea pasagerilor, condiţii în care reclamanta G.C. a căzut din autobuz, ale cărui roţi din spate au trecut peste piciorul stâng al reclamantei, ceea ce a determinat amputarea ulterioară a acelui picior la nivelul treimii mijlocii a coapsei.

Tribunalul Braşov, prin sentinţa civilă nr. 15/S/2006, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta S.C. A. S.R.L. şi a admis în parte acţiunea civilă introdusă de reclamanta G.C., obligând în solidar pe pârâţii S.G.S. şi S.C. A. S.R.L. să plătească reclamantei suma de 215.354.000 lei ROL şi echivalentul a 20.000 forinţi cu titlu de daune materiale, suma de 15.000.000 lei ROL lunar cu începere de la 10 iunie 2004 cu titlu de despăgubiri civile periodice, suma de 2 miliarde lei ROL cu titlu de daune morale.

Toate părţile au declarat apel.

Curtea de Apel Braşov, a pronunţat decizia civilă nr. 273/AP din 12 decembrie 2006, prin care a admis apelurile şi a schimbat în parte sentinţa primei instanţe în sensul că, păstrând celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate, a redus cuantumul despăgubirilor

11

periodice lunare de la 1500 RON la 800 RON şi a majorat cuantumul daunelor morale de la 200.000 RON la 1.000.000 RON.

Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs reclamanta şi pârâta S.C. A. S.R.L.

Reclamanta a cerut modificarea deciziei recurate în sensul stabilirii daunelor morale la cuantumul cerut, scop în care a susţinut că suma acordată în apel este consecinţa unei nelegalităţi în sensul definit prin art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

Pârâta S.C. A. S.R.L. a invocat cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct.9 C.proc.civ., susţinând că instanţele au încălcat prevederile art. 1000 alin.(3) din C.civ., care defineşte prepuşenia prin criteriul raportului de subordonare dintre comitent şi prepus, raport care nu a existat între pârâţi la data producerii faptului cauzator de prejudicii. La acel moment, pârâtul S.G.S. era angajatul S.C. T. S.A., care a efectuat transportul în cauză în calitatea sa de prestator către S.C. A. S.R.L., calitate izvorâtă din contractul de prestări servicii intervenit între menţionatele societăţi comerciale.

Ca urmare, calitatea procesuală pasivă aparţine angajatorului persoanei care a săvârşit fapta delictuală, astfel că S.C. A. S.R.L. nu poate fi parte în acest proces.

Recursurile au fost respinse în temeiul art. 312 alin.(1) C.proc.civ.

Cu privire la recursul formulat de reclamantă, Curtea a reţinut următoarele :

Majorând cuantumul daunelor morale, instanţa de apel a avut în vedere, aşa cum rezultă explicit din motivarea hotărârii atacate, prejudiciul moral deosebit constând în dureri fizice şi suferinţe psihice cu greu cuantificabile, generate reclamantei de accident şi consecinţele acestuia: renunţarea la o viaţă de familie normală, imposibilitatea de a avea copii, dificultăţile în participarea la evenimente normale în viaţa unei persoane, incluzând importantul prejudiciu de agrement şi estetic.

Diferenţa dintre valoarea acordată a daunelor morale şi cea susţinută de reclamantă nu este rezultatul lipsei temeiului legal, încălcării legii ori greşitei aplicări a legii în sensul reglementat prin art. 304 pct. 9 C.proc.civ., ci sunt consecinţa exclusivă a interpretării probelor şi evaluării întinderii prejudiciului de către instanţa de apel ca operaţiuni de introspecţie şi voinţă psihologică ale judecătorilor din apel.

Cu alte cuvinte, cuantificarea reparaţiei daunelor morale pe baza unor criterii corecte constituie chestiuni de fapt, iar criticile în contra acesteia, sunt critici de

12

netemeinicie, care însă nu mai constituie motiv de recurs după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000, dată la care a fost abrogat pct. 11 al art. 304 C.proc.civ.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L., s-au

reţinut următoarele :

Este adevărat că pârâtul S.G.S. era angajatul S.C. T. S.A., firmă care, în raport cu pârâta S.C. A. S.R.L., avea calitate de cărăuş, izvorâtă dintr-un contract de prestări servicii intervenit între cele două societăţi.

Invocata inexistenţă a raportului de prepuşenie este numai un aspect pur formal.

În realitate, prepuşenia nu este dată numai de relaţiile de muncă ori de prestări servicii materializate prin contracte specifice, ci şi de raporturile efective din momentul săvârşirii faptei ilicite.

Astfel, esenţial este ca în acel moment făptuitorul să se afle sub îndrumarea şi autoritatea persoanei a cărei răspundere în garanţie va fi angajată în înţelesul art. 1000 alin.(3) Cod civil, chiar dacă acea persoană era alta decât cea la care acel făptuitor era angajat din punct de vedere formal.

Este ceea ce instanţele au constatat în cauza de faţă în urma administrării şi analizării unui probatoriu pe deplin lămuritor, care atestă clar existenţa unor raporturi dintre pârâţi, similare raporturilor de muncă.

Ca urmare, nu este întemeiată susţinerea referitoare la lipsa calităţii procesuale a S.C. A. S.R.L.

În raport cu toate cele ce preced, în temeiul art. 312 alin.(1) C.proc.civ., recursurile au fost respinse ca nefondate.

13