Raspunderea Penala in Administratia Publica, AN II, FAP, SNSPA

ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE

FACULTATEA DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

RĂSPUNDEREA PENALĂ ÎN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ

Suport de curs

Lector. univ. dr. Radu POPESCU

Bucureşti

CUPRINS

Modulul I ------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 5

CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI ------------------------------------ 5

Lecţia 1. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei. Aspecte generale ------------------------------ 6

Lecţia 2. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei prin înlăturarea vinovăţiei -------------------- 6

1. Legitima apărare -------------------------------------------------------------------------------------------- 6

2. Starea de necesitate ----------------------------------------------------------------------------------------- 9

3. Constrângerea fizică ---------------------------------------------------------------------------------------11

4. Constrângerea morală -------------------------------------------------------------------------------------11

5. Cazul fortuit ------------------------------------------------------------------------------------------------12

6. Iresponsabilitatea ------------------------------------------------------------------------------------------13

7. Beţia ---------------------------------------------------------------------------------------------------------14

8. Minoritatea făptuitorului ----------------------------------------------------------------------------------15

9. Eroarea de fapt ---------------------------------------------------------------------------------------------16

Rezumat-----------------------------------------------------------------------------------------------------------18

Concluzii----------------------------------------------------------------------------------------------------------19

Teme de control --------------------------------------------------------------------------------------------------19

Recomandări bibliografice:-------------------------------------------------------------------------------------20

Modulul II -----------------------------------------------------------------------------------------------------------21

PLURALITATEA DE INFRACTORI---------------------------------------------------------------------------21

Lecţia 1. Aspecte generale privind pluralitatea de infractori-----------------------------------------------21

1. Infractorul---------------------------------------------------------------------------------------------------21

2. Clasificarea infractorilor ----------------------------------------------------------------------------------22

3. Formele pluralităţii de infractori -------------------------------------------------------------------------22

Lecţia 2. Participaţia penală ------------------------------------------------------------------------------------23

1. Condiţii generale-------------------------------------------------------------------------------------------23

2. Tipurile de participaţie penală----------------------------------------------------------------------------23

3. Autoratul ----------------------------------------------------------------------------------------------------24

4. Instigarea----------------------------------------------------------------------------------------------------24

2

5. Complicitatea-----------------------------------------------------------------------------------------------25

6. Participaţia improprie -------------------------------------------------------------------------------------27

Rezumat --------------------------------------------------------------------------------------------------------27

Temele de control---------------------------------------------------------------------------------------------28

Teste de autoevaluare ----------------------------------------------------------------------------------------28

Recomandări bibliografice:----------------------------------------------------------------------------------28

Modulul III ----------------------------------------------------------------------------------------------------------29

SANCŢIUNILE DE DREPT PENAL: PEDEPSELE----------------------------------------------------------29

Lecţia 1. Aspecte generale privind sancţiunile de drept penal ---------------------------------------------30

1. Aspecte generale -------------------------------------------------------------------------------------------30

Lecţia 2. Pedepsele ----------------------------------------------------------------------------------------------30

Lecţia 3. Pedepsele principale în dreptul penal român------------------------------------------------------32

1. Pedepsele principale aplicabile persoanei fizice -------------------------------------------------------32

2. Pedeapsa principală aplicabilă persoanei juridice -----------------------------------------------------33

Lecţia 4. Pedepsele complementare şi pedepsele accesorii-------------------------------------------------33

1. Pedepse complementare aplicabile persoanei fizice---------------------------------------------------33

2. Pedepse complementare aplicabile persoanei juridice ------------------------------------------------34

3. Pedepsele accesorii aplicabile persoanei fizice --------------------------------------------------------35

Rezumat --------------------------------------------------------------------------------------------------------35

Teme de control ( conform calendarului disciplinei)-----------------------------------------------------36



Modulul IV ----------------------------------------------------------------------------------------------------------37

INFRACŢIUNI CARE ADUC ATINGERE UNOR ACTIVITĂŢI DE INTERES PUBLIC SAU

ALTOR ACTIVITĂŢI REGLEMENTATE DE LEGE -------------------------------------------------------37

Lecţia 1. Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul -----------------------------------------------37

1. Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor -----------------------------------------------------38

2. Abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi-------------------------------------------------------41

3. Abuzul în serviciu contra intereselor publice ----------------------------------------------------------43

4. Neglijenţa în serviciu--------------------------------------------------------------------------------------46

5. Purtarea abuzivă -------------------------------------------------------------------------------------------50

3

6. Luarea de mită----------------------------------------------------------------------------------------------52

7. Primirea de foloase necuvenite---------------------------------------------------------------------------59

Teme de control -----------------------------------------------------------------------------------------------63



Modulul V --------------------------------------------------------------------------------------------------------65

INFRACŢIUNI DE FALS--------------------------------------------------------------------------------------65

Lecţia 1. Falsificarea de monede, timbre sau alte valori----------------------------------------------------65

1. Falsul material în înscrisuri oficiale ---------------------------------------------------------------------65

2. Falsul intelectual -------------------------------------------------------------------------------------------68

Concluzii -------------------------------------------------------------------------------------------------------71

Teme de control -----------------------------------------------------------------------------------------------71



Modulul VI ----------------------------------------------------------------------------------------------------------73

INFRACŢIUNI LA REGIMUL STABILIT PENTRU ANUMITE ACTIVITĂŢI ECONOMICE -----73

Lectia 1. Infracţiuni la regimul stabilit pentru anumite activităţi economice ----------------------------74

1. Divulgarea secretului economic -------------------------------------------------------------------------74

2. Deturnarea de fonduri -------------------------------------------------------------------------------------76

Concluzii -------------------------------------------------------------------------------------------------------79

Teme de control -----------------------------------------------------------------------------------------------79



4

Modulul I

CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI

Lecţia 1. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei. Aspecte generale

Lecţia 2. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei prin înlăturarea vinovăţiei

Obiectivele specifice modulului:

- definirea conceptului de cauze care înlătura caracterul penal al faptei;

- identificarea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei;

- delimitarea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei de cauzele

justificative şi cauzele care înlătură răspunderea penală;

- înţelegerea şi definirea legitimei apărări, stării de necesitate, constrângerii

fizice şi morale, cazului fortuit, iresponsabilităţii, minorităţii, beţiei, erorii de

fapt.

Rezultatele aşteptate:

- cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunii de cauze care înlătură caracterul

penal al faptei;

- explicarea şi interpretarea concepţiilor asupra cauzelor care înlătură

caracterul penal al faptei;

- reprezentarea concretă a cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei ( art.

44-51 C. Pen.: legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică şi

morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, minoritatea, beţia, eroarea de fapt);

- pregătirea fundamentală pentru interpretarea şi utilizarea noţiunilor din

celelalte module.

Competenţele dobândite ca urmare a parcurgerii modulului:

- realizarea de referate cu privire la problematica modulului;

- discuţii cu specialişti din domeniu.

Timpul mediu necesar pentru asimilarea modulului: 3 ore

5

Lecţia 1. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei. Aspecte generale

Cauzele de înlăturare a caracterului penal al faptei sunt acele stări, împrejurări sau situaţii a

căror existenţă în timpul săvârşirii faptei face ca, potrivit legii, realizarea vreuneia din trăsăturile

esenţiale ale infracţiunii să devină imposibilă. Sediul materiei îl constituie capitolul V al titlului II din

Codul penal, respectiv articolele 44-51.

Lecţia 2. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei prin înlăturarea vinovăţiei

1. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt următoarele:

2. Legitima apărare.

3. Starea de necesitate.

4. Constrângerea fizică.

5. Constrângerea morală.

6. Cazul fortuit.

7. Iresponsabilitatea.

8. Beţia.

9. Minoritatea făptuitorului.

10. Eroarea de fapt

1. Legitima apărare

1.1. Noţiune

Potrivit art.44 din Codul penal se află în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte

fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust îndreptat împotriva sa, a altuia

sau împotriva unui interes obştesc şi care pune în pericol grav persoana şi drepturile celui atacat

ori interesul obştesc.

Se prezumă că este în legitimă apărare, şi acela care săvârşeşte fapta pentru a respinge

pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea

mijloace, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ori delimitat prin semne de

marcare.

De asemenea, este în legitimă apărare şi acela care din cauza tulburării sau temerii a depăşit

limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a

produs atacul.

6

Legiuitorul a luat în considerare faptul că, deşi făptuitorul acţionează, în toate cazurile, cu

discernământ, o face sub presiunea unei constrângeri, de orice fel. Necesitatea care determină apărarea

arată că riposta celui atacat nu urmăreşte să prejudicieze o anumită valoare ocrotită de lege; astfel

încât, nu se poate afirma că acţiunea întreprinsă pentru împiedicarea unui act injust să fie apreciată ca

prezentând pericol social, deşi ea prezintă un pericol material şi fizic efectiv.

1.2. Condiţiile legitimei apărări

Condiţiile legitimei apărări se referă, potrivit art. 44 din Codul penal, pe de o parte la atac şi pe

de altă parte la apărare.

Condiţii privind atacul

Să fie material, adică un atac realizat prin mijloace fizice, prin acţiuni şi inacţiuni care pun în

pericol existenţa fizică a unor valori sociale. (viaţa, sănătatea, integritatea unei persoane, sau

alte drepturi ale acesteia etc). Materialitatea atacului constă într-o acţiune realizată cu sau fără

folosirea de mijloace agresive (spre exemplu: corpuri contondente, tăioase, arme de foc,

substanţe inflamabile).

Să fie direct, adică să constituie în mod nemijlocit o sursă de pericol pentru persoana sau

interesul obştesc împotriva căruia se îndreaptă. Potrivit practicii judiciare atacul nu este direct

în cazul în care între agresor şi persoana vătămată se află un obstacol (spre exemplu, o uşă sau

o poarta închisă) care îl împiedică pe cel dintâi să pună în pericol viaţa celui de-al doilea.

Să fie imediat, adică să fie pe punctul de a se ivi şi actual (să se fi ivit deja). Un atac este

iminent, atunci când există certitudinea dezlănţuirii sale imediate. Spre exemplu, agresorul

ridică un topor asupra capului persoanei pe care vrea s-o ucidă sau îndreaptă în direcţia acesteia

o armă. Atacul este actual din momentul începerii sale şi până la consumare. Astfel, un atac

consumat nu mai justifică un act de apărare, reacţia făptuitorului având caracterul unei riposte,

nu al unei apărări necesare.

Să fie injust adică lipsit de orice temei legal. Spre exemplu, este legală executarea unei lovituri

în cadrul unui meci de box şi ilegală efectuarea de către organul de poliţie a unei percheziţii

domiciliare fără autorizaţia procurorului sau fără a se fi săvârşit o infracţiune flagrantă.

Să fie îndreptat împotriva unei persoane, a drepturilor sale ori împotriva unui interes

public. Atacul poate fi îndreptat nu numai împotriva unei persoane care se apără pe sine ori îşi

apără propriile drepturi dar şi împotriva altei persoane sau a drepturilor acesteia (spre exemplu,

7

este legitimă intervenţia unui organ de poliţie împotriva unei persoane care foloseşte violenţa

faţă de un terţ).

Să pună în pericol grav persoana atacată, drepturile acesteia ori interesul public.

Este grav un pericol în situaţia în care atacul este de natură să provoace o vătămare

ireparabilă sau greu de înlăturat (spre exemplu, pierderea vieţii, cauzarea unei infirmităţi,

distrugerea unui bun de mare valoare etc).

Condiţii privind apărarea

Să fie necesară pentru înlăturarea atacului. În doctrină se arată că apărarea este necesară

atunci când intervine între momentul în care atacul a devenit iminent şi momentul în care el s-a

consumat. Fapta prevăzută de legea penală, săvârşită în apărare se consideră că a fost necesară

numai dacă a fost îndreptată contra agresorului şi nu altei persoane sau unui bun al agresorului.

Să fie proporţională cu gravitatea atacului. Legea nu stabileşte şi nici nu este posibil a se

stabili criterii teoretice de apreciere a proporţionalităţii dintre gravitatea atacului şi aceea a

apărării. De altfel, se cere doar o proporţionalitate relativă, aceasta fiind apreciată doar de

organele judiciare. Proporţionalitatea dintre atac şi apărare are însă nu numai un aspect obiectiv

ci şi unul subiectiv, pentru că ceea ce din punct de vedere obiectiv poate fi neproporţional, celui

atacat poate sa-i apară a fi în limitele proporţionalităţii. Astfel, în art.44 alin.4 din Codul penal,

se arată că este în legitimă apărare şi acela care, din cauza tulburării sau temerii, a depăşit

limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a

produs atacul. Acesta se mai numeşte şi exces de apărare justificat. Excesul de apărare

justificat nu trebuie confundat cu excesul de apărare scuzabil (art.73 lit. a din Codul penal),

caz în care depăşirea limitelor legitimei apărări constituie o circumstanţă atenuantă, întrucât

depăşirea unei apărări proporţionale cu atacul nu este determinată de tulburare sau de temere

provocată de atac, ci de alte resorturi psihice cum ar fi indignarea, revolta, cauzate de

comportarea agresorului.

1.3. Efectele legitimei apărări

Fapta săvârşită în stare de legitimă apărare nu este infracţiune, pentru că îi lipseşte trăsătura

esenţială a vinovăţiei. Pe cale de consecinţă nu implică răspunderea penală a făptuitorului.

8

Având în vedere că fapta săvârşită în legitimă apărare propriu-zisă nu are caracter ilicit, nu

poate atrage nici o altă formă de răspundere juridică. În cazul excesului justificat (art.44. alin.4) poate

interveni răspunderea juridică a făptuitorului.

2. Starea de necesitate

2.1. Noţiune

Potrivit art.45 alin.2 din Codul penal este în stare de necesitate acela care săvârşeşte fapta

pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea

corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes

obştesc.

Nu este însă în stare de necesitate potrivit art.45 alin.3 din Codul penal persoana care în

momentul când a săvârşit fapta şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele

care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.

Fapta săvârşită în stare de necesitate nu este infracţiune deoarece nu este săvârşită cu vinovăţie

(spre exemplu: spargerea unei încuietori pentru a salva o persoană imobilizată într-o încăpere care este

incendiată, sustragerea unui autovehicul pentru a transporta de urgenţă la spital o persoană accidentată

etc). Spre deosebire de legitima apărare, unde pericolul era generat de un atac, în cazul stării de

necesitate acesta este creat de diverse întâmplări cum ar fi: incendii, inundaţii, cutremure etc. De

asemenea, în cazul legitimei apărări, acţiunea de apărare era îndreptată împotriva agresorului pe când la

starea de necesitate fapta vizează de cele mai multe ori o persoană care nu este vinovată de crearea

pericolului.

2.2. Condiţiile stării de necesitate

Existenţa stării de necesitate presupune, pe de o parte, un pericol iar pe de altă parte, o faptă

săvârşită pentru salvarea de la acel pericol.

Condiţii privind pericolul

Să fie iminent, adică pe punctul de a produce răul la care este expusă valoarea ocrotită. Este

îndeplinită această condiţie când pericolul este deja actual.

Să ameninţe viaţa, integritatea corporală sau sănătatea unei persoane, un bun important

al acesteia, ori un interes obştesc.

9

Să fie inevitabil, adică să nu poată fi înlăturat pe altă cale decât prin săvârşirea faptei;

caracterul inevitabil al pericolului se apreciază în funcţie de împrejurările concrete în care s-a

ivit şi în care persoana a fost silită să acţioneze.

Condiţii privind acţiunea de salvare

Să se realizeze prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală.

Să se fi constituit în singurul mijloc de înlăturare a pericolului, adică să fie necesară. Acţiunea

este considerată necesară când se efectuează între momentul în care pericolul a devenit iminent

şi până la încetarea acestuia. Dacă pericolul putea fi înlăturat şi în alt mod, starea de necesitate

nu există.

Să nu fi cauzat urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi produs dacă pericolul nu era

înlăturat. Dacă prin faptă s-au cauzat urmări mai grave pentru că făptuitorul nu şi-a dat seama în

moment săvârşirii faptei că urmările vor fi mai grave, fapta urmează fi considerată săvârşită tot

în stare de necesitate. Când făptuitorul şi-a dat seama ca pricinuieşte urmări vădit mai grave

prin săvârşirea faptei decât dacă pericolul nu era înlăturat, atunci fapta nu mai este săvârşită în

stare de necesitate, ci este infracţiune şi atrage răspunderea penală a făptuitorului.

Să nu fie săvârşită de către o persoană sau pentru a salva o persoană care avea obligaţia

de a înfrunta pericolul. Astfel, nu este în stare de necesitate persoana care datorită funcţiei sau

profesiei sale, este obligată să înfrunte pericolele inerente funcţiei sau profesiei respective (spre

exemplu, militarii aflaţi în misiune de luptă, pompierii, marinarii, medicii etc.). Bineînţeles,

aceste persoane pot invoca starea de necesitate pentru faptele de salvare pe care le comit în

exerciţiul funcţiei sau profesiei.

2.3. Efectele stării de necesitate

Fapta săvârşită în stare de necesitate nu este infracţiune fiindcă nu a fost comisă cu vinovăţie şi

pe cale de consecinţă nu atrage răspunderea penală. Starea de necesitate nu înlătură şi răspunderea

civilă deoarece în majoritatea cazurilor prejudiciul este adus unei persoane nevinovate de ivirea

pericolului. Repararea prejudiciului cauzat prin fapta de apărare în stare de necesitate poate reveni

persoanei salvate când ivirea pericolului care a generat starea de necesitate se datorează unui

eveniment (cutremur, inundaţie etc).

Când pericolul s-a produs prin fapta persoanei vătămate, atunci este înlăturată şi răspunderea

civilă.

10

3. Constrângerea fizică

3.1. Noţiune

Potrivit art.46 alin.1 din Codul penal nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea

penală, săvârşită din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista.

Constrângerea fizică este o presiune pe care o forţă căreia nu i se poate rezista o exercită asupra

energiei fizice a unei alte persoane în aşa fel încât aceasta comite o faptă prevăzută de legea penală

3.2. Condiţiile constrângerii fizice

Să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.

să existe o constrângere fizică asupra persoanei care comite fapta prevăzută de legea

penală. Forţa străină care exercită constrângerea trebuie să acţioneze direct - în momentul

săvârşirii faptei - asupra fizicului persoanei care comite acea faptă. De exemplu o persoană

imobilizează un funcţionar pentru a-1 împiedica să-şi îndeplinească o îndatorire de serviciu. De

asemenea, forţa străină poate consta într-un fenomen natural (o înzăpezire, un vânt puternic

etc.) sau într-un proces fiziologic ce împiedică persoana constrânsă să acţioneze conform

obligaţiilor sale (de exemplu, un leşin, un atac de cord etc).

Persoana constrânsă să nu aibă posibilitatea de a rezista acţiunii de constrângere. Dacă

persoana constrânsă are posibilitatea să anihileze cu mijloace proprii ce pot fi folosite fără

pericol, presiunea exercitată asupra energiei fizice, caracterul penal al faptei nu este

înlăturat şi acea persoană va răspunde penal, pentru infracţiunea săvârşită.

3.3. Efectele constrângerii fizice

Fapta comisă nu este infracţiune, nu are caracter penal deoarece îi lipseşte vinovăţia. Vinovăţia

nu poate exista când făptuitorul nu are liberate de acţiune.

Răspunderea civilă este înlăturată şi ea în principiu.

4. Constrângerea morală

4.1. Noţiune

Potrivit art.46 alin.2 din Codul penal , nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea

penală, săvârşită din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin ameninţare cu un pericol

grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu putea fi înlăturat în alt mod”.

11

Constrângerea morală (ameninţare), este presiunea exercitată de o persoană asupra psihicului

altei persoane în aşa fel încât persoana constrânsă săvârşeşte o faptă penală (spre exemplu, sub

ameninţarea cu moartea, un casier dă cheile de la casa de bani unui tâlhar).

4.2. Condiţiile constrângerii morale

Să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală sub imperiul constrângerii executate prin

ameninţare, altfel problema înlăturării caracterului penal al faptei nu se poate pune, fiind lipsită

de obiect.

Să se exercite o acţiune de constrângere executată prin ameninţare cu un pericol

grav. Ameninţarea poate fi orală (verbală) sau scrisă. Pericolul grav cu care

se ameninţă, dacă nu se săvârşeşte fapta pretinsă, poate privi viaţa, integritatea corporală,

libertatea, demnitatea, averea celui ameninţat ori a altei persoane.

Pericolul grav cu care se ameninţă să nu poată fi înlăturat altfel decât prin săvârşirea

faptei prevăzută de legea penală.

4.3. Efectele constrângerii morale

Constrângerea morală, ca şi cea fizică, produce efecte in personam.

Nefiind infracţiune fapta săvârşită sub imperiul constrângerii morale nu atrage răspunderea

penală a făptuitorului.

5. Cazul fortuit

5.1 Noţiune

Potrivit art.47 din Codul penal, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, al

cărei rezultat este consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută.

Cazul fortuit desemnează situaţia, starea, împrejurarea în care acţiunea sau inacţiunea unei

persoane a produs un rezultat pe care acea persoană nu 1-a conceput şi nici urmărit şi care se datorează

unei energii a cărei intervenţie nu a putut fi prevăzută.

Astfel, un tractorist care în timp ce ara cu tractorul, atinge cu plugul un obuz rămas neexplodat

în pământ din timpul războiului, care explodează şi răneşte un muncitor agricol, nu va răspunde penal

fiind în situaţia cazului fortuit1.

Pot fi împrejurări fortuite: fenomenele naturii (spre exemplu: cutremure, furtuni, trăsnete,

alunecări de teren etc.) tehnicizarea activităţilor umane (defectarea unui mecanism), starea maladivă a

12

unei persoane (epilepsie, atac de cord etc), comportarea imprudentă a victimei etc. Aceste împrejurări

imprevizibile pot fi anterioare, concomitente sau subsecvente acţiunii făptuitorului.

5.2. Condiţiile cazului fortuit

Condiţiile cazului fortuit

Rezultatul socialmente periculos al faptei să fie consecinţa intervenţiei unei împrejurări

străine de voinţa şi conştiinţa făptuitorului. Totodată, trebuie să existe raport de cauzalitate

între împrejurarea neprevăzută şi rezultatul respectiv, în caz contrar nu există caz fortuit

întrucât rezultatul s-ar fi produs ca urmare a acţiunii sau inacţiunii făptuitorului şi fără

intervenţia neprevăzută a energiei străine.

Făptuitorul să fi fost în imposibilitatea de a prevedea intervenţia împrejurării care a

produs rezultatul.

Acţiunea sau inacţiunea care - datorită intervenţiei neaşteptate a împrejurării fortuite a

determinat producerea rezultatului neprevăzut - să fie o faptă incriminată de legea penală.

5.3. Efectele cazului fortuit

Fapta prevăzută de legea penală comisă în caz fortuit nu este infracţiune deoarece îi lipseşte

trăsătura esenţială a vinovăţiei.

Cazul fortuit înlătură caracterul penal al faptei şi deci, şi răspunderea penală a făptuitorului.

Răspunderea civilă este, de asemenea înlăturată.

6. Iresponsabilitatea

6.1. Noţiune

Potrivit art. 48 din Codul penal nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală,

dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze,

nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau de inacţiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele.

Prin alienaţie mintală se înţelege orice stare de alterare a facultăţilor mintale, provenind dintr-o

cauză patologică, o anormalitate fiziologică, o leziune organică sau orice cauză morbidă. Intră în

această categorie anomalii care fac imposibilă dezvoltarea facultăţilor psihice (idioţenie, infantilism,

debilitate mintală etc.) sau maladii ale sistemului nervos şi psihic (nebunie, oligofrenie, schizofrenie

paranoidă, nevroze, psihoze etc).

13

În categoria altor cauze pot fi incluse unele fenomene psihologice (somn natural, somn

hipnotic, leşin etc.) sau diferite tulburări psihice provocate prin diferite intoxicaţii (stări de inconştienţă

provocate prin alcool, stupefiante, narcotice, alimente alterate etc).

Incapacitatea psihică poate fi permanentă ori trecătoare, congenitală sau survenită. Pentru a fi

o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, iresponsabilitatea făptuitorului trebuie să existe în

momentul săvârşirii faptei şi să fie totală.

6.2. Condiţiile iresponsabilităţii

Să existe o stare de incapacitate psihică intelectuală sau volitivă cu privire la acţiunile sau

inacţiunile lui.

Starea de incapacitate psihică să existe în momentul săvârşirii faptei. Nu se găseşte

în această stare cel care şi-a provocat-o ori a acceptat să i se provoace o stare de inconştienţă.

Spre exemplu, făptuitorul a acceptat să fie hipnotizat ori narcotizat pentru a invoca această stare

in apărarea sa.

Starea de incapacitate psihică să fie datorată alienaţiei mintale sau altor cauze.

Fapta săvârşită să fie prevăzută de legea penală.

6.3. Efectele iresponsabilităţi

Iresponsabilitatea este o cauză personală, deci, produce efecte numai in personam, şi nu se

răsfrânge asupra altor participanţi.

Iresponsabilitatea înlătură caracterul penal al faptei şi pe cale de consecinţă şi răspunderea

penală.

Iresponsabilitatea făptuitorului nu înlătură răspunderea civilă.

7. Beţia

7.1. Noţiune şi definiţie

Potrivit art.49 alin. l din Codul penal nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea

penală dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, se găsea, datorită unor împrejurări

independente de voinţa sa, în stare de beţie completă produsă de alcool sau de alte substanţe.

De asemenea, potrivit art.49 alin.2 din Codul penal, starea de beţie voluntară completă

produsă de alcool sau de alte substanţe nu înlătură caracterul penal al faptei. Ea poate constitui,

după caz, o circumstanţă atenuantă sau agravantă.

14

Dintre formele beţiei cea care are efect înlăturarea caracterului penal al faptei este beţia

accidentală completă.

7.2. Condiţiile beţiei

Condiţiile stării de beţie

In momentul săvârşirii faptei, făptuitorul să se fi găsit în stare de beţie produsă de alcool

sau alte substanţe;

Starea de beţie în care se găseşte făptuitorul să fi accidentală, involuntară, fortuită;

Starea de beţie să fie completă;

Fapta comisă în starea de beţie accidentală şi completă să fie prevăzută de legea penală.

7.3. Efectele beţiei

Fapta săvârşită în stare de beţie accidentală completă nu este infracţiune, fiind săvârşită fără

vinovăţie.

Când beţia accidentală nu este completă atunci caracterul penal al faptei nu este înlăturat, iar

starea de beţiei poate constitui o circumstanţă atenuantă.

Răspunderea civilă operează în toate cazurile de beţie reglementate de lege fie pentru persoana

care se afla în starea respectivă, fie faţă de persoanele care o aveau în pază şi supraveghere.

8. Minoritatea făptuitorului

8.1. Noţiune


săvârşită de un minor care la data comiterii acesteia, nu îndeplinea condiţiile legale pentru a

răspunde penal.

Potrivit art.99 alin.1 din Codul penal s-a stabilit că minorul care nu a împlinit 14 ani nu va

răspunde penal, iar potrivit alin.2 s-a stabilit că minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde

penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ. Dovada discernământului în

comiterea faptei concrete incumbă acuzării, în favoarea minorului existând prezumţia relativă a lipsei

de discernământ.

8.2. Condiţiile stării de minoritate

Să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală;

Fapta să fie săvârşită de către un minor care nu îndeplineşte condiţiile legale pentru a

răspunde penal. Minorul care are între 14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că

15

a săvârşit fapta cu discernământ. Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani se prezumă că nu

are discernământ şi nu răspunde penal;

Minorul să se afle în această stare în momentul săvârşirii faptei.

8.3. Efectele minorităţii făptuitorului

Fapta prevăzută de legea penală comisă de un minor care la data săvârşirii acesteia nu

îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal nu este infracţiune fiind săvârşită fără vinovăţie.

Minoritatea este o cauză personală şi nu se poate răsfrânge asupra posibililor participanţi la

comiterea faptei.

Răspunderea civilă nu poate fi înlăturată pentru persoanele care l-au avut în grijă sau pază pe

minor.

9. Eroarea de fapt

9.1. Noţiune

Potrivit art.51 din Codul penal, eroarea de fapt constă în necunoaşterea sau cunoaşterea

greşită de către făptuitor a existenţei unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde

caracterul penal al faptei ori o circumstanţă agravantă în legătură cu aceasta.

Spre deosebire de celelalte cauze care înlătură caracterul penal al faptei, unde vinovăţia era

înlăturată datorită constrângerii la care era supus făptuitorul sau datorită incapacităţii fizice ori psihice a

acestuia, în cazul erorii de fapt, făptuitorul are capacitatea psiho-fizică normală, dar voinţa şi conştiinţa

lui s-au format şi au evoluat pe date greşite ale realităţii săvârşind o faptă prevăzută de legea penală.

9.2. Condiţiile erorii de fapt

Să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală;

În momentul săvârşirii faptei, făptuitorul să nu fi cunoscut existenţa unor stări, situaţii

sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei. Obiectul erorii poartă deci

asupra stării, situaţiei sau împrejurării de care depinde caracterul penal ai faptei (art.51

alin. l din Codul penal). Starea desemnează modul în care se prezintă o persoană (spre exemplu:

starea civilă, pregătirea intelectuală, starea de minoritate, starea de sănătate etc.) ori un bun

(valoarea economică, starea de uzură etc), ori o instituţie (utilitate publică, sarcinile ce-i revin).

Situaţia se referă la poziţia pe care o are o persoană (căsătorită, rudă apropiată etc), ori un bun

16

(dacă aparţine avutului public sau celui privat etc). Împrejurarea desemnează o circumstanţă în

care are loc săvârşirea faptei (noapte, război etc);

Starea, situaţia sau împrejurarea necunoscută de făptuitor să reprezinte un element

constitutiv al infracţiunii ori o circumstanţă a acesteia.

9.3. Efectele erorii de fapt

După cum eroarea se referă la o împrejurare constitutivă a infracţiunii sau la o circumstanţă

agravantă se pot produce următoarele efecte:

- dacă priveşte o împrejurare, situaţie sau stare de care depinde caracterul penal al faptei,

fapta nu constituie infracţiune şi deci se înlătură total răspunderea penală;

- dacă priveşte o circumstanţă agravantă, fapta rămâne infracţiune, înlăturându-se

răspunderea penală pentru forma agravată a infracţiunii, cu reţinerea răspunderii pentru

forma simplă a infracţiunii.

9.4. Clasificarea erorii în dreptul penal

În doctrina penală, eroarea este clasificată după mai multe criterii.

A. După obiectul asupra căruia poartă eroarea:

- eroarea de fapt când făptuitorul în momentul comiterii faptei nu a cunoscut sau a

cunoscut în mod greşit o stare, situaţie sau împrejurare de care ţinea caracterul penal al

faptei;

- eroarea de drept constă în necunoaşterea sau cunoaşterea eronată a unei norme de

drept.

Distincţia dintre cele două forme de eroare este esenţială deoarece numai eroarea de fapt

înlătură caracterul penal al faptei, în timp ce eroarea de drept nu poate înlătura niciodată caracterul

penal al faptei. Deci, legea penală trebuie cunoscută de toţi cei cărora se adresează, aceştia trebuind

să-şi conformeze conduita prevederilor legale. Doctrina penală, prevede următorul principiu nemo

censetur legem ignorare – nu se poate invoca necunoaşterea legii, fiindcă nimeni nu poate fi presupus

că o ignoră.

Eroarea cu privire la o normă extrapenală are aceleaşi efect ca şi eroarea de fapt, adică înlătură

caracterul penal al faptei.

B. După întinderea efectelor juridice:

- eroarea principală atunci când poartă asupra unui element constitutiv al infracţiunii, iar

incidenţa sa are ca efect înlăturarea caracterului penal al faptei;

17

- eroarea secundară când priveşte o circumstanţă agravantă legală, iar existenţa ei are ca

efect înlăturarea caracterului agravant al faptei concret comise.

C. După factorii care au determinat eroarea:

- eroarea prin necunoaştere provine de regulă, din lipsa de cultură;

- eroarea prin amăgire este provocată printr-o acţiune de înşelare.

D. După criteriul posibilităţii de evitare:

- eroarea care este de neînlăturat care se datorează completei necunoaşteri a realităţii;

- eroarea care este înlăturabilă care ar fi putut fi înlăturată dacă făptuitorul era mai

atent.

Rezumat

Potrivit art.44 din Codul penal se află în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta

pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva

unui interes obştesc şi care pune în pericol grav persoana şi drepturile celui atacat ori interesul obştesc.

Se prezumă că este în legitimă apărare, şi acela care săvârşeşte fapta pentru a respinge

pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace,

într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ori delimitat prin semne de marcare.

Potrivit art.45 alin.2 din Codul penal este în stare de necesitate acela care săvârşeşte fapta

pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală

sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes obştesc. Nu este însă în

stare de necesitate potrivit art.45 alin.3 din Codul penal persoana care în momentul când a săvârşit

fapta şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă

pericolul nu era înlăturat.

Potrivit art.46 alin.1 din Codul penal nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală,

săvârşită din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista.

Potrivit art.46 alin.2 din Codul penal , nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală,

săvârşită din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin ameninţare cu un pericol grav pentru

persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu putea fi înlăturat în alt mod”.

Potrivit art.47 din Codul penal, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, al

cărei rezultat este consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută.

18

Potrivit art. 48 din Codul penal nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă

făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze, nu putea

să-şi dea seama de acţiunile sau de inacţiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele.

Potrivit art.49 alin. l din Codul penal nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală

dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, se găsea, datorită unor împrejurări independente de

voinţa sa, în stare de beţie completă produsă de alcool sau de alte substanţe.


săvârşită de un minor care la data comiterii acesteia, nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde

penal.

Potrivit art.51 din Codul penal, eroarea de fapt constă în necunoaşterea sau cunoaşterea greşită

de către făptuitor a existenţei unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al

faptei ori o circumstanţă agravantă în legătură cu aceasta.

Concluzii

Prin parcurgerea conţinutului modului I aţi dobândit cunoştinţe cu privire la cauzele care

înlătură caracterul penal al faptei.

Teme de control

1. Beţia

Teste de autoevaluare

1. Sunt cauze care înlătură caracterul penal al faptei:

a. eroarea de fapt

b. eroarea de drept

c. beţia voluntară completă

2. În care din următoarele cazuri înlăturarea caracterului penal al faptei nu duce şi la înlăturarea

răspunderii civile:

a. iresponsabilitatea

b. constrângerea fizică

c. legitima apărare

19

Recomandări bibliografice:

1. Constituţia României

2. Codul penal cu ultimele modificări şi completări

3. Radu Popescu, Elemente de drept penal, Bucureşti, 2008,Ed. Universul Juridic, integral

4. Radu Popescu, Drept penal al muncii, Ed. Wolters Kluyver, 2008, p.56-79, p.154-163

5. Alex. Boroi, Drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006

6. Alex. Boroi, Drept penal. Partea specială, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006.

7. Culegere de practică judiciară în materie penală

20

Modulul II

PLURALITATEA DE INFRACTORI

Lecţia 1. Aspecte generale privind pluralitatea de infractori

Lecţia 2. Participaţia penală


- definirea conceptului de pluralitate de infractori;

- identificarea formelor pluralităţii de infractori: pluralitatea naturală, constituită şi

ocazională ( participaţia penală) ;

- delimitarea formelor pluralităţii de infractori: pluralitatea naturală, constituită şi

ocazională ( participaţia penală);

- înţelegerea şi definirea (co)autoratului, instigării şi complicităţii.


- cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunii de pluralitate de infractori;

- explicarea şi interpretarea concepţiilor asupra pluralităţii de infractori;

- reprezentarea concretă a formelor pluralităţii de infractori: pluralitatea naturală,

constituită şi ocazională ( participaţia penală);

- pregătirea fundamentală pentru interpretarea şi utilizarea noţiunilor din celelalte

module.





Lecţia 1. Aspecte generale privind pluralitatea de infractori

1. Infractorul

1.1. Noţiunea de infractor

În mod curent, prin infractor se are în vedere persoana care a săvârşit o infracţiune, fără a fi

definit de Codul penal. Alături de termenul de infractor, în Codul penal este întâlnit şi termenul de

21

făptuitor. Cei doi termeni nu sunt sinonimi, făptuitor având un sens mai larg decât cel de infractor;

astfel, făptuitorul este orice persoană care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, indiferent

dacă va răspunde penal sau nu. Subiect al răspunderii penale va deveni numai infractorul care

răspunde penal.

2. Clasificarea infractorilor

În dreptul penal se face o clasificare a infractorilor ţinându-se cont de anumite criterii. Astfel:

A. După vârstă:

- infractorul major, este persoana care a împlinit 18 ani şi care a comis o infracţiune;

- infractorul minor, lato sensu este persoana cu vârsta între 14 şi 18 ani.

B. După infracţiunea săvârşită:

- infractor primar care este la prima infracţiune;

- infractorul recidivist sunt acele persoane care au mai săvârşit infracţiuni ( în sensul art.

37 din codul penal).

C. După sex:

- infractori de sex masculin – statisticile penale arată că majoritatea infracţiunilor sunt

săvârşite de bărbaţi;

- infractorii de sex feminin.

În general reglementările penale nu fac distincţia între infractorul bărbat şi femeie. Acest lucru

înseamnă că, de regulă, atât reglementările din partea generală cât şi cele din partea specială, se aplică

atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei.

3. Formele pluralităţii de infractori

Pluralitatea de infractori se realizează sub trei forme:

1. Pluralitatea naturală (necesară).

2. Pluralitatea constituită (legală).

3. Pluralitatea ocazională (participaţia penală).

1. Pluralitatea naturală există atunci când fapta, prin natura sa, nu poate fi săvârşită decât de

două sau mai multe persoane, spre exemplu: incest (art.203 din Codul penal), bigamie (art.303 din

Codul penal), încăierarea art.322 (din Codul penal), jocul de noroc (art.330 din Codul penal) etc.

Pluralitatea naturală nu este reglementată prin norme cu caracter general.

22

2. Pluralitatea constituită. Pentru a exista o asemenea pluralitate se cere să existe o grupare de

persoane, o organizare specială a acesteia şi un program infracţional ce urmează să fie realizat de

membrii acelei grupări (spre exemplu, complotul, asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni, etc.).

Această pluralitate este creată prin voinţa legiuitorului, fiindcă scopul urmărit de către cei care

s-au asociat prezintă un mare pericol social.

3. Pluralitatea ocazională (Participaţia penală), există ori de câte ori o faptă prevăzută de

legea penală a fost săvârşită de un număr mai mare de persoane decât cel care ar fi fost necesar potrivit

cu natura acelei fapte.

Participaţia penală spre deosebire de celelalte forme ale pluralităţii de infractori, cunoaşte o

reglementare amplă în cadrul părţii generale a Codului penal.

Lecţia 2. Participaţia penală

1. Condiţii generale

Aşa cum rezultă din dispoziţiile art.23-26 şi art.31 din Codul penal pentru existenţa participaţiei

penale, trebuie să fie îndeplinite mai multe condiţii:

- să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală;

- la comiterea faptei să-şi fi adus contribuţia mai multe persoane decât era necesar

potrivit naturii faptei;

- participanţii să fi avut aceeaşi voinţă comună de a săvârşi fapta;

- calificarea faptei comise prin contribuţia mai multor persoane ca fiind infracţiune.

2. Tipurile de participaţie penală

În ştiinţa dreptului penal se fac mai multe clasificări ale participaţiei penale după mai multe

criterii. Ne vom opri doar la două dintre acestea.

după atitudinea psihică a participanţilor faţă de rezultatul faptei şi voinţa comună de a

coopera, participaţia poate fi: proprie - când toţi participanţii acţionează cu aceeaşi formă

de vinovăţie, intenţie ori culpă - şi improprie – când nu toţi participanţii acţionează cu

aceiaşi formă de vinovăţie (unii cu intenţie şi alţii din culpă, sau unii cu intenţie şi alţii fără

vinovăţie).

după criteriul contribuţiei participanţilor la comiterea infracţiunii: executarea directă şi

23

nemijlocită a faptei (specifică autorului şi coautorului), activitate de determinare

(instigatorul), activitate de înlesnire (complicele).

3. Autoratul

Este forma de participaţie penală în care o persoană săvârşeşte prin acte de executare fapta

prevăzută de legea penală.

Potrivit art. 24 din Codul penal, autorul este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit

fapta prevăzută de legea penală. Când autorul a săvârşit infracţiunea împreună cu alţi participanţi,

contribuţia sa se caracterizează prin aceea că a realizat în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea

penală.

Coautoratul este forma de participaţie în care la săvârşirea unei fapte penale şi-au adus

contribuţia în mod nemijlocit două sau mai multe persoane.

Condiţii:

- contribuţia nemijlocită a cel puţin două persoane la comiterea faptei. Contribuţia coautorilor

la săvârşirea faptei poate fi: concomitentă sau succesivă;

- sub raport subiectiv, coautoratul presupune săvârşirea actelor de executare de către toţi

participanţii cu aceeaşi formă de vinovăţie adică fie cu intenţie, fie din culpă.

În literatura juridică se susţine şi opinia că în cazul infracţiunilor din culpă nu poate exista

coautorat şi, prin urmare, cei care acţionează din culpă sunt autori ai unor infracţiuni distincte.

Există şi infracţiuni, la care coautorul nu poate să apară cum ar fi, spre exemplu infracţiunile ce

se comit în, persoana propria,respectiv de către o singură persoană (mărturia mincinoasă, dezertarea),

infracţiunile de omisiune (infracţiunea de nedenunţare) etc.

4. Instigarea

Este o formă a participaţiei penale ce constă în fapta de determinare, cu intenţie, prin orice

mijloace, de către o persoană numită instigator a altei persoane numită instigat, să săvârşească o faptă

prevăzută de legea penală. Potrivit legislaţiei penale, instigatorul este persoana care, cu intenţie,

determină pe o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală (art.25 din Codul

penal).

Instigatorul se mai numeşte şi autor moral, iar instigatul, autor material al infracţiunii.

Instigarea poate fi comisă de o singură persoană, dar poate fi efectuată şi de mai multe persoane, fie

concomitent, fie succesiv, faţă de aceeaşi persoană sau faţă de mai multe persoane, dar privitor la

aceeaşi faptă prevăzută de legea penală.

24

a. Condiţiile instigării:

- să se fi efectuat o activitate de determinare de către o persoană (instigator) faţă de o altă

persoană numită instigat;

- obiect al activităţii de determinare să fie săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală;

- activitatea de determinare să se efectueze cu intenţie, neexistând instigare din culpă;

- instigatorul să fi săvârşit fapta la care a fost instigat ori să fi realizat cel puţin o tentativă

pedepsibilă.

b. Formele instigării

În raport cu reuşita sau nu a determinării, instigarea îmbracă mai multe forme, după care se

stabileşte şi răspunderea penală a instigatului şi a instigatorului

- instigarea urmată de executare (instigatorul determină, iar instigatul execută infracţiunea

la care) a fost instigat;

- instigarea neurmată de executare. Atunci când instigatorul a determinat săvârşirea unei

infracţiuni, instigatul a acceptat însă ulterior, se desistă ori împiedică involuntar producerea

rezultatului sau, din alte motive, nu trece la executare (de exemplu, a fost trimis în

provincie în interes de serviciu, a doua zi nu a avut condiţii climaterice favorabile);

- instigarea neizbutită (aparentă) sau îndemnul, există atunci când instigatorul determină

o persoană la săvârşirea unei infracţiuni însă persoana asupra căreia s-a executat

determinarea nu acceptă.

5. Complicitatea

Este forma participaţiei penale ce constă în fapta unei persoane care, cu intenţie,

înlesneşte sau ajută în orice mod la comiterea unei fapte prevăzută de legea penală ori

promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din

aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă, după săvârşirea faptei,

promisiunea nu este îndeplinită (art.26 din Codul penal).

Prin urmare, complicele efectuează acte de sprijinire a activităţii autorului (contribuţie

indirectă) şi în principiu, complicitatea este posibilă la orice faptă prevăzută de legea penală.

a. Condiţiile complicităţii:

- comiterea, de către autor, a unei fapte prevăzute de legea penală;

- săvârşirea, de către complice, a unor activităţi menite să înlesnească, să ajute pe autor la

25

săvârşirea infracţiunii. Înlesnirea se referă la acte îndeplinite anterior începerii executării, ca

de exemplu: procurarea de mijloace, luarea de măsuri sau crearea de condiţii de natură să

uşureze săvârşirea faptei, facilitarea posibilităţii autorului de a se apropia de obiectul asupra

căruia urma să se acţioneze etc. Ajutorul priveşte acte îndeplinite chiar în timpul săvârşirii

faptei (spre exemplu. paznicul nu opreşte la poartă pe un infractor şi îl lasă să intre într-o

societate comercială pentru a sustrage anumite bunuri). Promisiunea de tăinuire sau de

favorizare constituie un mijloc de întărire a hotărârii infracţionale luată de altă persoană şi

în acest fel contribuie la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală. Aceste fapte de

promisiune a tăinuirii bunurilor sau de favorizare a infractorului, când sunt săvârşite fără o

înţelegere stabilită înainte ori concomitent cu săvârşirea faptei, constituie infracţiuni de sine

stătătoare, respectiv tăinuirea (art.221 din Codul penal) ori favorizarea infractorului (art.264

din Codul penal);

- săvârşirea actelor de ajutor sau de înlesnire numai cu intenţie directă, indirectă sau chiar

depăşită.

b. Felurile complicităţii

- complicitatea materială (acte de sprijin material – procurarea de instrumente etc) şi

morală (acte de sprijin moral – promisiunea de tăinuire a bunurilor etc);

- complicitatea nemijlocită (complicele acordă sprijin direct autorului) şi mijlocită

(sprijinul este dat prin intermediul instigatorului sau altui complice).

- complicitatea prin acţiune (acţiuni – adună informaţii, oferă instrumente, etc) şi

complicitatea prin inacţiune (inacţiuni – neînchiderea unei ferestre prin care autorul

pătrunde pentru a fura etc.)

Pedeapsa în caz de participaţie

In codul penal român a fost consacrat sistemul parificării pedepselor cu corectivul diferenţierii

sancţiunilor în funcţie de contribuţiile aduse la săvârşirea infracţiunii. Potrivit regulii parificării toţi

participanţii sunt susceptibili în principiu, de a fi sancţionaţi cu pedeapsa prevăzută în partea specială a

Codului penal pentru fapta săvârşită. Bineînţeles, parificarea pedepselor nu înseamnă aplicarea

aceleiaşi pedepse pentru toţi, ci doar între aceleaşi limite maxim special şi minim special prevăzute de

lege.

26

6. Participaţia improprie Participaţia improprie este o formă a participaţiei penale care se caracterizată prin aceea că

persoanele care săvârşesc cu voinţă comună o faptă prevăzută de legea penală nu acţionează toate cu

aceeaşi formă de vinovăţie.

Participaţia improprie este posibilă la toate formele de participaţie, adică poate exista sub forma

coautoratului, a instigării sau a complicităţii.

Modalităţile participaţiei improprii:

- participaţie cu intenţie la o faptă, săvârşită din culpă (modalitatea : intenţie şi culpă – art.

31 alin.1 din Codul penal); constă în determinarea, înlesnirea sau ajutarea, în orice mod,

cu intenţie, la săvârşirea din culpă de către o altă persoană, a unei fapte prevăzute de

legea penală.

- participaţie cu intenţie la o faptă săvârşită fără vinovăţie (modalitatea: intenţie şi lipsă de

vinovăţie – art.31 alin.2 din Codul penal); constă în determinarea, înlesnirea sau

ajutarea în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, de

către o persoană care comite acea faptă fără vinovăţie;

- participaţie din culpă la o faptă săvârşită cu intenţie (modalitatea: culpă şi intenţie);

- participaţie fără vinovăţie la o faptă săvârşită cu intenţie (modalitatea lipsă de vinovăţie şi

intenţie).

În legislaţia penală au fost reţinute numai primele două forme de participaţie, iar ultimele două

forme sunt, de regulă, lipsite de semnificaţie juridică sau nu sunt considerate forme de participaţie.

Rezumat

În doctrina penală pluralitatea de infractori cunoaşte trei forme : pluralitatea naturală,

pluralitatea constituită şi pluralitatea ocazională. Pluralitatea naturală există atunci când fapta, prin

natura sa, nu poate fi săvârşită decât de două sau mai multe persoane. Pluralitatea constituită - pentru a

exista o asemenea pluralitate se cere să existe o grupare de persoane, o organizare specială a acesteia şi

un program infracţional ce urmează să fie realizat de membrii acelei grupări. Pluralitatea ocazională

(Participaţia penală), există ori de câte ori o faptă prevăzută de legea penală a fost săvârşită de un

număr mai mare de persoane decât cel care ar fi fost necesar potrivit cu natura acelei fapte.

27

Concluzii

Prin parcurgera modulului al II-lea aţi obţinut cunoştiinţe care vizează pluralitatea de infractori.

Temele de control

1. Formele participaţiei penale


1. Autorul poate săvârşi fapta :

a. cu intenţie

b. din culpă

c. fără vinovăţie

2. În cazul instigării, hotărârea de a săvârşi infracţiunea aparţine :

a. poate aparţine autorului

b. aparţine în mod obligatoriu autorului

c. aparţine instigatorului

3. Activitatea de instigare se poate realiza :

a. cu intenţie directă

b. cu intenţie indirectă

c. din culpă







6. Alex. Boroi, Drept penal. Partea specială, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006.


28

Modulul III

SANCŢIUNILE DE DREPT PENAL: PEDEPSELE

Lecţia 1. Aspecte generale privind sancţiunile de drept penal

Lecţia 2. Pedepsele

Lecţia 3. Pedepsele principale în dreptul penal român

Lecţia 4. Pedepsele complementare şi pedepsele accesorii


- definirea conceptului de sancţiuni de drept penal

- identificarea sancţiunilor de drept penal: pedepsele, măsurile educative, măsurile de

siguranţă;

- delimitarea sancţiunilor de drept penal: pedepsele, măsurile educative, măsurile de

siguranţă;

- înţelegerea şi definirea pedepselor principale, accesorii şi complementare.


- cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunii de sancţiuni de drept penal;

- explicarea şi interpretarea concepţiilor asupra sancţiunilor de drept penal: pedepsele,

măsurile educative, măsurile de siguranţă;

- reprezentarea concretă a pedepselor principale, accesorii şi complementare;

- pregătirea fundamentală pentru interpretarea şi utilizarea noţiunilor din celelalte

module.





29

Lecţia 1. Aspecte generale privind sancţiunile de drept penal

1. Aspecte generale

Sancţiunile de drept penal sunt măsuri de constrângere care se aplică în urma săvârşirii

faptelor interzise de legea penală pentru a se restabili ordinea de drept. Ele constau în privaţiuni,

îngrădiri, suferinţe la care este obligat cel care încalcă normele penale. În acelaşi timp, sancţiunile de

drept penal reprezintă o instituţie importantă a dreptului penal alături de infracţiune şi răspundere

penală. Sancţiunile sunt consecinţa stabilirii răspunderii penale, iar răspunderea penală este consecinaţa

săvârşirii unei infracţiuni.

În Codul penal român sunt reglementate următoarele trei categorii de sancţiuni de drept penal:

pedepsele;

măsurile educative;

măsurile de siguranţă.

Lecţia 2. Pedepsele

Sunt cele mai importante sancţiuni de drept penal. Potrivit art.52 din Codul penal pedeapsa

este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului. Scopul pedepsei este

prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.

a. Trăsăturile caracteristice ale pedepsei sunt următoarele:

pedeapsa este o măsură de constrângere; constrângerea se caracterizează prin aceea că

persoana faţă de care se aplică suferă anumite privaţiuni, restricţii (libertatea, bunurile, drepturi

etc.);

pedeapsa este un mijloc de reeducare; această trăsătură exprimă preocuparea pentru

îndreptarea şi reintegrarea în viaţa socială a celui condamnat;

pedeapsa este o sancţiune prevăzută de lege;

pedeapsa se aplică numai de către instanţele judecătoreşti;

pedeapsa are caracter personal.

b. Scopul pedepsei este reglementat expres, de art.52 alin.1 din Codul penal care prevede că

scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni. Prevenirea are în vedere atât pe cel

condamnat (prevenţia specială) cât şi alte persoane (prevenţia generală).

30

c. Funcţiile pedepsei reprezintă mijloacele de realizare a scopului acesteia: prevenirea

săvârşirii de noi infracţiuni.

funcţia de constrângere - este consacrată de legislaţie în definiţia legală a pedepsei „pedeapsa

este o măsură de constrângere”;

funcţia de reeducare - este consacrată de art.52 alin 2 din Codul penal care prevede că prin

executarea pedepsei se urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de muncă, faţă de

ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială;

funcţia de exemplaritate;

funcţia de eliminare care se realizează prin izolarea celui condamnat temporar sau permanent

din cadrul societăţii.

d. Categorii de pedepse aplicabile persoanei fizice: art.53 din Codul penal reglementează

următoarele trei categorii de pedepse:

1) pedepse principale:

detenţiunea pe viaţă;

închisoare de la 15 zile la 30 de ani;

amenda de la 100 lei la 50.000 lei.

2) pedepse complimentare:

interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani;

degradarea militară.

3) pedepse accesorii:

interzicerea unor drepturi prevăzute de lege în art.64. în condiţiile art.71.

e. Categorii de pedepse aplicabile persoanei juridice: art.531 din Codul penal reglementează

următoarele două categorii de pedepse:

1) pedeapsa principală:

amenda de la 2.500 lei la 2.000.000 lei.

2) pedepse complementare:

dizolvarea persoanei juridice;

suspendarea activităţii persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 1 an sau suspendarea

uneia dintre activităţile persoanei juridice în legătură cu care s-a săvârşit infracţiunea pe o

durată de la 3 luni la 3 ani;

închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani;

31

interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de la 1 la 3 ani;

afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare.

Lecţia 3. Pedepsele principale în dreptul penal român

1. Pedepsele principale aplicabile persoanei fizice

1.1. Detenţia pe viaţă

Reprezintă cea mai severă pedeapsă principală din legislaţia penală actuală şi este privativă de

libertate. Această pedeapsă are un caracter perpetuu.

În Codul penal actual pedeapsa detenţiei pe viaţă este prevăzută alternativ cu pedeapsa

închisorii până la 25 de ani, adoptarea acestui sistem urmărind crearea unor posibilităţi mai mari pentru

o eficientă individualizare a pedepsei. În mod excepţional, există două situaţii prevăzute de Codul

penal când detenţia pe viaţă este reglementată ca fiind unica pedeapsă, în cazul genocidului şi al

tratamentelor neomenoase pe timp de război.

Pedeapsa detenţiei pe viaţă nu se poate aplica minorilor şi persoanelor care au împlinit 60 de

ani.

1.2. Închisoarea

Pedeapsa închisorii constă în izolarea infractorului de societate prin încarcerarea acestuia.

Închisoarea se execută în locuri special amenajate, bărbaţii, femeile şi minorii fiind deţinuţi

separat.

Pedeapsa închisorii este prevăzută în legislaţia penală de cele mai multe ori singură şi doar în

anumite cazuri ca pedeapsă alternativă cu amenda sau detenţia pe viaţă.

1.3. Amenda penală

Este cea de-a treia pedeapsă principală reglementată de legislaţia noastră şi constă în suma de

bani pe care infractorul trebuie să o plătească în contul statului. Amenda penală se deosebeşte de toate

celelalte forme amendă prin caracterul ei represiv. Amenda penală se înscrie în cazierul judiciar al

condamnatului.

Amenda poate apărea ca pedeapsă unică sau alternativ cu pedeapsa închisorii.

Amenda se stabileşte ţinându-se cont de dispoziţiile art.72 din Codul penal, fără însă a-l pune

pe infractor în situaţia de a nu-şi putea îndeplini îndatoririle cu privire la întreţinerea, creşterea,

pregătirea profesională a persoanelor faţă de care are obligaţii legale în acest sens.

32

Dacă cel condamnat la plata amenzii se va sustrage cu rea-credinţă de la executarea amenzii,

instanţa poate înlocui această pedeapsă cu pedeapsa închisorii în limitele prevăzute pentru infracţiunea

săvârşită şi ţinând cont de partea din amendă achitată, în condiţiile art.631 din Codul penal.

2. Pedeapsa principală aplicabilă persoanei juridice

Singura sancţiune care se poate aplica practic, persoanei juridice este amenda. Sancţiunea

pecuniară atinge în mod direct persoana juridică deoarece aceasta are un patrimoniu propriu.

Potrivit art.711 pedeapsa amenzii constă în suma de bani pe care persoana juridică trebuie să o

plătească.

Lecţia 4. Pedepsele complementare şi pedepsele accesorii

1. Pedepse complementare aplicabile persoanei fizice

1.1. Interzicerea unor drepturi

Interzicerea unor drepturi este o pedeapsă complementară care constă în interzicerea pe o

perioadă de timp a exerciţiului anumitor drepturi ale condamnatului. Se pot interzice următoarele

drepturi:

- dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul autorităţilor publice sau în funcţii elective

publice;

- dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat;

- dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita ori de a desfăşura o activitate, de natura

aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii;

- drepturile părinteşti;

- dreptul de a fi tutoare sau curator.

Aplicarea pedepsei interzicerii unor drepturi este obligatorie când legea prevede această

pedeapsă (spre exemplu, în cazul infracţiuni de luare de mită dar cu condiţia ca pedeapsa concretă să

fie mai mare de 2 ani).

Pedeapsa interzicerii unor drepturi se execută după executarea pedepsei principale.

Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi nu se poate aplica minorilor făptuitori.

33

1.2. Degradarea militară

Constă în pierderea gradului şi a dreptului de a purta uniformă pentru totdeauna (art.67 alin.1

din Codul penal), pentru militari (este o pedeapsă complementară specifică militarilor).

Pedeapsa complementară a degradării militare se execută după rămânerea definitivă a hotărârii

judecătoreşti de condamnare.

2. Pedepse complementare aplicabile persoanei juridice

2.1. Dizolvarea persoanei juridice

Constituie cea mai aspră pedeapsă complementară care se poate aplica persoanei juridice.

Dizolvarea persoanei juridice se poate pronunţa în două situaţii:

- atunci când persoana juridică a fost constituită cu scopul de a săvârşii infracţiuni;

- când obiectul de activitate al persoanei juridice a fost deturnat în scopul săvârşirii de

infracţiuni.

Dizolvarea persoanei juridice are ca efect deschiderea procedurii de lichidare, iar instanţa civilă

competentă va desemna lichidatorul.

Dizolvarea nu se poate aplica partidelor politice, sindicatelor, patronatelor şi organizaţiilor

religioase sau aparţinând minorităţilor naţionale, constituite legal.

2.2. Suspendarea activităţii sau a unei dintre activităţile persoanei juridice

Pedeapsa complementară a suspendării activităţii persoanei juridice se referă la interzicerea

activităţii (în general) sau aceleia dintre activităţi în exercitarea căreia a fost comisă infracţiunea.

Ca şi în cazul dizolvării, există anumite persoane juridice care sunt exceptate de la această

măsură: partidele politice, sindicatele, patronatele şi organizaţiile religioase sau aparţinând

minorităţilor naţionale, constituite legal.

2.3. Închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice

Pedeapsa complementară a închiderii unor puncte de lucru ale persoanei juridice constă în

închiderea unuia sau a mai multora dintre punctele de lucru aparţinând persoanei juridice cu scop

lucrativ, în care s-a desfăşurat activitatea în realizarea căreia s-a comis infracţiunea.

2.4. Interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice

Pedeapsa complementară a interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice constă

în interzicerea dreptului de a participa, direct sau indirect (prin interpunere de persoane), la procedurile

pentru atribuirea contractelor de achiziţii publice.

34

2.5. Afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare

Afişarea sau difuzarea hotărârii definitive de condamnare se va face pe cheltuială persoanei

juridice condamnate.

Prin afişare sau difuzare nu poate fi făcută publică identitatea victimei, fără acordul acesteia.

Dacă difuzarea se va face prin presa scrisă sau audiovizuală, instanţa va stabili numărul

apariţiilor, care nu poate fi mai mare de 10, iar în cazul difuzării prin alte mijloace audiovizuale, durata

acesteia nu poate depăşi 3 luni (art.717 din Codul penal).

3. Pedepsele accesorii aplicabile persoanei fizice

Pedepsele accesorii sunt pedepse secundare şi constau în interzicerea, de regulă, a tuturor

drepturilor care fac obiectul pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi (prevăzute de art.64

din Codul penal), pe durata executării pedepsei sau până la graţiere. Logica reglementării unor pedepse

accesorii constă în incompatibilitatea exercitării drepturilor prevăzute de art.64 din Codul penal pe

timpul executării unei pedepse privative de libertate.

Rezumat

În legislaţia penală română sunt prevăzute trei tipuri de sancţiuni : pedepsele, măsurile

educative şi măsurile de siguranţă. Sunt cele mai importante sancţiuni de drept penal. Potrivit art.52

din Codul penal pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului.

Scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.

Categoriile de pedepse aplicabile persoanei fizice sunt potrivit art.53 din Codul penal

următoarele trei: pedepse principale - detenţiunea pe viaţă, închisoare de la 15 zile la 30 de ani,amenda

de la 100 lei la 50.000 lei ; pedepse complimentare - interzicerea unor drepturi şi degradarea militară;

pedepse accesorii - interzicerea unor drepturi prevăzute de lege.

35

Concluzii

Prin parcuregerea acestui modul aţi dobândit o serie de cunoştiinţe cu privire la instituţia

sancţiunilor de drept penal, cu referire specială la pedepse.

Teme de control ( conform calendarului disciplinei)

1. Categoriile de pedepse aplicabile persoanei fizice reglementate de Codul penal.


1. Pedepsele prezintă următoarele trăsături caracteristice:

a. pedeapsa este o măsură de constrângere

b. pedeapsa este un mijloc de reeducare

c. pedeapsa se aplică numai de către instanţele judecătoreşti

2. În dreptul penal român există următoarele categorii de pedepse:

a. detenţia pe viaţă

b. pedeapsa cu moartea

c. amenda

3. Interzicerea unor drepturi reprezintă o pedeapsă:

a. principală

b. complementară

c. accesorie







6. Alex. Boroi, Drept penal. Partea specială, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006

7. Constantin Mitrache, Alex. Mitrache, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,

2008


36

Modulul IV

INFRACŢIUNI CARE ADUC ATINGERE UNOR ACTIVITĂŢI DE INTERES PUBLIC SAU ALTOR ACTIVITĂŢI REGLEMENTATE DE LEGE

Lecţia 1. Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul

Obiectivele specifice modulului

- identificarea normelor de incriminare cuprinse în Titlul VI Cod penal – partea

specială ( Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public sau altor

activităţi reglementate de lege);

- identificarea şi inţelegerea legăturii dintre normele din partea generală şi cele din

partea specială a Codului penal;

- formarea deprinderilor necesare în vederea identificării normelor de incriminare

aplicabile unor situaţii de fapt concrete.


- cunoaşterea conţinutului legal al infracţiunilor cuprinse în partea specială a codului

penal – titlul VI ( infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public sau

altor activităţi reglementate de lege);

- explicarea şi interpretarea concretă a conţinutului legal al infracţiunilor studiate;

- identificarea şi înţelegerea corectă a asemănărilor şi diferenţelor dintre anumite

norme de incriminare.

Competenţe dobândite ca urmare a parcurgerii modulului:

- corecta încadrare juridico-penală a unor situaţii faptice concrete;

- discuţii cu specialiştii în domeniu.

Timpul necesar pentru asimilarea modulului: 3 ore

37

Lecţia 1. Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul

1. Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor

1.1. Noţiune

Prin exercitarea abuzivă a atribuţiilor sale de serviciu, funcţionarul public sau orice alt

funcţionar( salariat în sensul legislaţiei muncii) poate aduce atingere intereselor legale ale unei

persoane. Fapta prin care s-a produs o astfel de urmare prezintă pericol social, deoarece constituie o

încălcare a legalităţii în activitatea de serviciu, săvârşită chiar de acela care este înarmat, în virtutea

calităţii sale speciale să o apere. Potrivit art. 246 din Codul penal constituie infracţiune de abuz în

serviciu contra intereselor persoanelor fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor

sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin

aceasta cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei persoane.

1.2. Condiţii preexistente

a. Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale de serviciu, pentru protejarea cărora

este necesar ca orice funcţionar public să-şi îndeplinească atribuţiile conform statutului său juridic,

evitând astfel să aducă atingere intereselor legale ale unei persoane. Infracţiunea poate avea şi un obiect

juridic subsidiar care constă în relaţiile sociale referitoare la drepturile şi interesele legale ale persoanei.

b. În cazul acestei infracţiuni, de regulă nu există un obiect material. Totuşi, în mod

excepţional, când interesele legale se referă la un anumit bun sau înscris, acesta va constitui obiectul

material al infracţiunii (spre exemplu, ridicarea abuzivă a anumitor înscrisuri, în acest caz, obiectul

material constă în obiectele ridicate).

c. Subiecţii

Subiectul activ este întotdeauna calificat în persoana funcţionarului public sau un funcţionar, în

conformitate cu art.147 din Codul penal. Dacă în cazul funcţionarului legea prevede faptul că poate fi

orice persoană care exercită, permanent sau temporar, cu orice titlu,indiferent de modalitatea cum a fost

investită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi publice, în cazul

funcţionarului nu se prevăd aceste aspecte. Conform art.147 alin.2 din Codul penal, funcţionar poate fi

orice salariat în serviciul unei persoane juridice, alta decât cele menţionate anterior, chiar şi una privată.

Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale. În cazul coautorului legea cere calitatea specială

cerută pentru autor; instigator şi complice poate fi orice persoană.

38

Subiectul pasiv. În acest caz, distingem un subiect pasiv general şi un subiect pasiv special.

Primul este statul ca titular al valorii sociale care este bunul mers al activităţii organelor şi instituţiilor

publice, a instituţiilor sau a altor persoane juridice de interes public. Al doilea este persoana fizică

căreia i s-a cauzat o vătămare a intereselor legale prin fapta abuzivă a făptuitorului.

1.3. Conţinutul constitutiv

a. Latura obiectivă

Elementul material se poate concretiza fie printr-o acţiune fie printr-o inacţiune. Conform

art.246 din Codul penal, acţiune presupune îndeplinirea unui act în mod defectuos iar inacţiunea,

neîndeplinirea cu ştiinţă a unui act.

Termenul act desemnează o operaţiune care trebuia efectuată de funcţionarul public (funcţionar)

în cadrul atribuţiilor de serviciu. Totodată, prin expresia neîndeplinirea unui act se înţelege omisiunea

făptuitorului de a efectua operaţiunea pe care era ţinut să o execute, în timp ce prin îndeplinirea în mod

defectuos a unui act se înţelege efectuarea unei operaţiuni altfel de cum trebuie efectuată (spre

exemplu, fapta vânzătorului care încasează sume mai mari de la cumpărători, cu ocazia vânzării în rate

a unor produse).

Infracţiunea prevăzută de art.146 din Codul penal poate intra în concurs cu alte infracţiuni( spre

exemplu, cu infracţiunea de delapidare, atunci când valorile obţinute de către gestionar ca urmare a

practicării suprapreţului sunt însuşite de acesta).

Urmarea imediată constă într-o lezare a intereselor legale ale persoanei

Între acţiune sau inacţiune şi urmarea imediată pentru a se realiza latura obiectivă a infracţiunii,

trebuie să existe şi o legătură de cauzalitate.

b. Latura subiectivă

Fapta se săvârşeşte numai cu intenţie, culpa fiind exclusă întrucât termenul «cu ştiinţă» implică

cunoaşterea de către făptuitor a caracterului necorespunzător al exercitării atribuţiilor lui de serviciu şi

urmărirea sau acceptarea ca prin aceasta să se ajungă la vătămarea intereselor legale ale unei persoane.

În momentul în care infracţiunea este comisă printr-o inacţiune, forma de vinovăţie este intenţia

directă; dacă infracţiunea este comisă printr-o acţiune, forma de vinovăţie poate fi atât intenţia directă

cât şi cea indirectă.

Pentru realizarea conţinutului infracţiunii nu contează mobilul sau scopul care însă se vor lua în

considerare la individualizarea pedepsei.

39

1.4. Forme. Sancţiuni

Fiind o infracţiune de rezultat fapta se considera consumată atunci când s-a produs efectiv

lezarea unui drept patrimonial sau nepatrimonial al persoanei.

Actele preparatorii şi tentativa nu se pedepsesc.

Pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 6 luni la 3 ani, dacă infractorul este

funcţionar public şi închisoarea de la 6 luni la 2 ani dacă făptuitorul este funcţionar.

În art.191 din Codul penal se prevede că persoanele juridice, cu excepţia statului, a autorităţilor

publice şi a instituţiilor publice care desfăşoară o activitate care nu poate face obiectul domeniului

privat, răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul

persoanei juridice, dacă fapta a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de legea penală.

Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a

contribuit la săvârşirea infracţiunii. Potrivit art.711 alin. 2 persoana juridică se sancţionează cu amenda

cuprinsă între 5.000 lei şi 600.000 lei.

Potrivit art.2481 din Codul penal infracţiunea este mai gravă dacă faptele din art.246 au avut

consecinţe deosebit de grave.

Potrivit art.146 din Codul penal prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă

materială mai mare de 200.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii, cauzată unei

autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art.145 ori altei peroane fizice sau

juridice.

Sancţiunea constă în închisoarea de la 5 la 15 ani, dacă fapta a fost săvârşită de către un

funcţionar public şi cu închisoarea de la 5 la 10 ani dacă a fost săvârşită de un funcţionar, în ambele

cazuri instanţa având posibilitatea să aplice şi pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi.

Potrivit art.13 din Legea nr.78/2000, infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice,

infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi infracţiunea de abuz în serviciu prin

îngrădirea unor drepturi, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru un altul un avantaj

patrimonial sau nepatrimonial, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 ani la 15 ani.

40

2. Abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi

2.1. Noţiune

Tuturor cetăţenilor ţării, indiferent de naţionalitate, rasă, sex sau religie, le este recunoscută şi

garantată o deplină egalitate în drepturi. Referindu-se la aceasta, Constituţia României prevede, în art.

16 alin.1 că „cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără

discriminări”.

Potrivit art. 247 din Codul penal, infracţiunea este definită ca îngrădirea, de către un

funcţionar public a folosinţei sau a exerciţiului drepturilor unei persoane ori crearea pentru

acesta a unei situaţii de inferioritate pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen,

orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, convingeri, avere, origine socială, vârstă,

dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA.


a. Obiectul juridic special constă în relaţiile sociale referitoare la activitatea de serviciu, o

asemenea activitate fiind incompatibilă cu îngrădirea folosinţei sau exerciţiul drepturilor vreunui

cetăţean. De asemenea, obiectul juridic special mai constă şi în acele relaţii sociale referitoare la

apărarea şi garantarea intereselor legale ale cetăţenilor.

b. De regulă, abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi nu are obiect material. Totuşi,

dacă activitatea abuzivă a funcţionarului se referă la modificarea unui act public, în acest caz, obiectul

material este reprezentat de respectivul act.

c. Subiecţii

Subiectul activ este întotdeauna unul calificat în persoana funcţionarului (funcţionarul public

sau salariatul, aşa cum este prevăzut în art.147 din Codul penal). Participaţia penală este posibilă în

toate formele sale, cu precizarea că pentru coautor se va cere, întotdeauna, calitatea specială cerută de

lege autorului. Instigatorul sau complicele poate fi orice persoană.

Subiectul pasiv. Există două categorii de subiecte pasive: pe de o parte, statul, ca titular al

valorii sociale ocrotite, iar pe de altă parte, persoana căreia i s-a îngrădit efectiv folosinţa sau exerciţiul

unui drept (spre exemplu, unei persoane de o altă orientare sexuală i se interzice ocuparea unei funcţii

de conducere într-o instituţie de stat, cu toate că îndeplinea cerinţele legale).

41



Elementul material se poate realiza prin două modalităţi alternative:

- fapta de îngrădire a folosinţei sau exerciţiului drepturilor vreunui cetăţean;

- fapta de a crea pentru o persoană o stare de inferioritate.

Ca o cerinţă vitală pentru existenţa infracţiunii, se impune, în cazul ambelor modalităţi, ca fapta

să fie săvârşită de către un funcţionar aflat în cadrul atribuţiilor sale de serviciu. Dacă făptuitorul nu are

competenţa de a îndeplini respectivele acte care privesc drepturile unei persoane, nu sunt întrunite

condiţiile pentru existenţa infracţiunii prevăzute de art.247 din Codul penal.

Urmarea periculoasă constă în lezarea drepturilor unei anumite persoane. Urmarea imediată

poate fi de două tipuri: fie de natură materială fie de natură morală.

Între acţiune (actele comisive) sau inacţiune actele omisive) şi urmarea periculoasă trebuie să

existe un raport de cauzalitate, care se stabileşte pentru fiecare caz.


Infracţiunea prevăzută de art.247 din Codul penal se săvârşeşte numai cu intenţie directă,

deoarece funcţionarul prevede că prin fapta sa va îngrădi exerciţiul sau folosinţa drepturilor unui

cetăţean sau va crea o stare de inferioritate şi va urmări acest lucru,respectiv, producerea consecinţelor

menţionate

Stabilirea mobilului infracţiunii reprezintă o cerinţă esenţială pentru existenţa laturii subiective.

Acesta poate consta în: rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie,

apartenenţă politică, convingeri, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă

sau infecţie HIV/SIDA.

În literatura de specialitate a fost exprimată şi opinia conform căreia infracţiunea prevăzută de

art.247 din Codul penal poate fi săvârşită şi cu intenţie indirectă.


Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care s-a produs efectiva îngrădire a drepturilor

cetăţeanului sau acesta a fost pus în starea de inferioritate contrară egalităţii în drepturi a cetăţenilor.

Fapta poate avea un caracter continuat.

42

Infracţiunea prevăzută de art.247 din Codul penal se sancţionează cu închisoare de la 6 luni la 5

ani dacă fapta este săvârşită de un funcţionar public şi închisoarea de la 6 luni la 3 ani şi 4 luni dacă

fapta este săvârşită de un funcţionar (conform art.258 din Codul penal).

Tentativa nu este incriminată.

Chiar dacă nu este reglementat expres pentru săvârşirea acestei infracţiuni, instanţa poate aplica

şi pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi( art.65 din Codul penal), numai dacă pedeapsa

stabilită este închisoarea de cel puţin 2 ani.













juridice.




3. Abuzul în serviciu contra intereselor publice

3.1. Noţiune

Exercitarea abuzivă a atribuţiilor de serviciu poate avea ca urmare, o tulburare însemnată a

bunului mers al unui organ sau instituţii de stat ori a unei alte unităţi din cele prevăzute in art.145 Cod

penal sau o pagubă cauzată patrimoniului acestora.

Astfel, potrivit art.248 din Cod penal constituie infracţiune de abuz în serviciu contra

intereselor publice fapta funcţionarului public, care în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu

43

ştiinţă nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin acesta cauzează o

tulburare însemnată a bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori unei alte

unităţi la care se referă art.145 Cod penal sau o pagubă patrimoniului acesteia.


a. Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale a căror naştere şi normală desfăşurare

nu este posibilă fără o corectă îndeplinire a sarcinilor de serviciu de către funcţionarii publici (sau

funcţionari), astfel încât drepturile oricărei unităţi dintre cele prevăzute la art.145 din Codul penal sau a

altor persoane juridice să poată fi exercitate nestingherit, iar patrimoniul acestora să fie corect

gospodărit.

b. În cazul acestei infracţiuni, de regulă nu există un obiect material. Totuşi dacă

neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a actului este legată de un anumit bun, acel bun va constitui

obiectul material.

c. Subiecţii

Subiectul activ este şi în cazul, acestei infracţiuni unul calificat, în persoana funcţionarului aşa

cum este el definit de art.147 din Codul penal. Participaţia penală este posibilă în toate formele

sale:coautorat, instigare şi complicitate. Pentru coautor se va cere calitatea specială cerută de lege

pentru autor, respectiv să fie funcţionar public sau funcţionar.

Deosebirea dintre proprietatea publică şi cea privată nu are relevanţă în calificarea faptei ca

infracţiune. Totuşi, dacă fapta este săvârşită de un funcţionar public prezintă un pericol social mai

ridicat, datorită importanţei activităţii persoanei juridice la care se referă art.145 din Codul penal.

Subiectul pasiv este instituţia sau orice altă unitate din cele prevăzute la art. 145 din Codul

penal care a suferit o tulburare însemnată a activităţii sau o pagubă adusă patrimoniului său prin

săvârşirea faptei.



Elementul material se poate realiza fie printr-o inacţiune, neîndeplinirea unui act, fie printr-o

acţiune, îndeplinirea defectuoasă a unui act.

Prin îndeplinirea defectuoasă a unui act se înţelege îndeplinirea lui în alte condiţii,

modalităţi,termene decât cele reglementate legal.

44

În practica judiciară s-a considerat că întruneşte elementele infracţiunii, fapta de a folosi o

maşină pentru efectuarea unor transporturi în folosul unor cetăţeni, în schimbul unor sume de bani.

Neîndeplinirea unui act presupune o omisiune din partea făptuitorului, care nu efectuează un act

la care era obligat să-l îndeplinească în virtutea îndatoririlor sale de serviciu.

Atât acţiunea cât şi inacţiunea prin care se concretizează elementul material al infracţiunii

trebuie să fie săvârşite de către făptuitor ( funcţionar) în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu şi să

reprezinte o încălcare a acestora.

Urmarea imediată. Inacţiunea sau acţiunea făptuitorului va trebui să cauzeze o tulburare

bunului mers al unui organ sau instituţii de stat ori unei alte unităţi din cele la care se referă art.145 din

Codul penal sau o pagubă patrimoniului acesteia. Mai mult, nu orice tulburare a bunului mers al unităţii

va constitui infracţiune, ci numai o tulburare însemnată. Fapta care a cauzat o tulburare neînsemnată

bunului mers al unităţii va putea constitui o abatere disciplinară şi va atrage sancţiuni disciplinare.

Tulburarea însemnată nu presupune, neapărat şi producerea unei pagube patrimoniului unităţii.

Este suficient ca tulburarea însemnată să fie efectivă, reală şi determinată (nu este suficientă doar

crearea unei stări de pericol.

O altă urmare socialmente periculoasă o reprezintă producerea unei pagube. Paguba produsă

trebuie să fie reală, certă şi efectivă, în caz contrar nu sunt întrunite elementele infracţiunii prevăzute de

art.248 din Codul penal.

În cazul în care prin fapta funcţionarului se vor produce ambele urmări periculoase, atât

tulburarea însemnată cât şi prejudiciul, nu va fi vorba de concurs de infracţiuni ci doar de o singură

infracţiune de abuz contra intereselor publice, consecinţele complexe, însă vor fi avute în vedere la

individualizarea pedepsei.

Între inacţiune sau acţiune şi urmarea periculoasă se impune stabilirea existenţei unui raport de

cauzalitate fiind vorba de o infracţiune de rezultat.


Infracţiunea prevăzută de art.248 din Codul penal se comite atât cu intenţie directă cât şi cu

intenţie indirectă.

Legiuitorul foloseşte expresia „cu ştiinţă”pentru a evita orice confuzie cu privire la faptul că

infracţiunea ar putea fi comisă şi din culpă. Dacă fapta este săvârşită din culpă ea va constitui

infracţiunea de neglijenţă în serviciu.

45

Pentru realizarea laturii subiective nu are relevanţă existenţa vreunui motiv sau scop special;

dacă acesta există se va ţine seama de el la individualizarea pedepsei.


Consumarea infracţiunii are loc, fie în momentul îndeplinirii în mod defectuos a actului, fie în

momentul expirării termenului în care trebuia îndeplinit actul.

Sancţiunea este închisoarea de la 6 luni la 5 ani, dacă fapta este comisă de un funcţionar public

şi închisoarea de la 6 luni la 3 ani şi 4 luni, dacă fapta este săvârşită de un funcţionar.

Tentativa este posibilă doar în cazul formei comisive, dar nu este pedepsită de lege.













juridice.




4. Neglijenţa în serviciu

4.1. Noţiune

Conform art.249 alin.1 Cod penal neglijenţa în serviciu constă în încălcarea din culpă, de

către un funcţionar public sau funcţionar, a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea

acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă s-a cauzat o tulburare însemnată bunului mers

46

al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al altei unităţi din cele la care se referă art.145, sau

o pagubă patrimoniului acesteia ori o vătămare importantă a intereselor legale ale unei persoane.

În alin.2 al art.249 din Codul penal este prevăzută forma agravată a acestei infracţiuni de

serviciu care constă în încălcarea din culpă a îndatoririlor de serviciu, în formele prezentate mai sus,

dacă a avut consecinţe deosebit de grave.

Şi la această infracţiune, ca şi la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor

operează principiul specialităţii în cazul concursului de norme penale. Astfel, această incriminare

(art.249 Cod penal) lasă locul normelor juridice adecvate unor cazuri speciale, unde autorii sunt tot

funcţionari care din culpă şi prin neîndeplinirea corectă a îndatoririlor de serviciu produc urmări

specifice domeniului respectiv. De exemplu, în situaţia când funcţionarul este un angajat al căilor

ferate, iar prin fapta sa (neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă pune în

pericol, din culpă, circulaţia pe căile ferate) incriminarea aplicabilă este aceea din art.273 din Codul

penal şi nu aceea din art.249 din Codul penal. În cazul când se produc şi urmări care sunt stipulate

numai în art.249.din Codul penal, atunci va exista concurs de infracţiuni.


a. Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la asigurarea respectării de

către funcţionarii publici a obligaţiei de a îndeplini corect atribuţiile ce le revin pentru a nu vătăma

interesele publice ori interesele legale ale persoanelor fizice.

b. De regulă, infracţiunea de neglijenţă în serviciu nu are obiect material. În cazul în care

acţiunea s-a exercitat asupra unui lucru, spre exemplu, neglijenţa în întrebuinţarea de bunuri, în această

situaţie, bunurile vor reprezenta obiectul material.

c. Subiecţii

Subiectul activ al infracţiunii este întotdeauna calificat în persoana funcţionarului public sau a

funcţionarului. Atât în cazul regiilor autonome cât şi al societăţilor comerciale, funcţionarii acestora pot

fi subiecţi ai infracţiunii de neglijenţă în serviciu.

Participaţia penală nu este posibilă fiind vorba de o infracţiune săvârşită din culpă. Totuşi,

teoretic, se poate concepe coautoratul în cazul infracţiunii de neglijenţă în serviciu, atunci când

îndeplinirea unei obligaţii incumbă unui grup de persoane (spre exemplu, unei Comisii care realizează

o inventariere). Tot în mod excepţional, ar putea exista o participaţie improprie (art. 31 alin.1 din

Codul penal). În această situaţie, autorul ar răspunde pentru infracţiunea de neglijenţă în serviciu, iar

47

instigatorul sau complicele care a acţionat cu intenţie, va răspunde pentru instigare sau complicitate la o

infracţiune de serviciu intenţionată prevăzută de art.246, 247 sau 248 din Codul penal.

Subiectul pasiv este instituţia de stat sau organul sau o altă unitate din cele prevăzute în art.145

din Codul penal, căreia i s-a provocat o tulburare însemnată a bunului mers.



Elementul material constă fie într-o inacţiune, fie într-o acţiune efectuată în cadrul exercitării

legale a îndatoririlor de serviciu, care se transpune fie într-o neîndeplinire a îndatoririlor de serviciu

(inacţiune), fie într-o îndeplinire defectuoasă a acestora (acţiune).

Prin îndatorire de serviciu se înţelege tot ceea ce cade în sarcina unui funcţionar potrivit

normelor care reglementează serviciul respectiv ori care sunt inerente naturii acelui serviciu.

Normele care reglementează activitatea de serviciu sunt extrem de diverse şi pot fi cuprinse în

legi, hotărâri ale Guvernului, regulamente, statute, ordine ale ministrului etc. Dispoziţiile individuale

date unui funcţionar public de către organul ierarhic superior constituie îndatorire de serviciu, însă

numai dacă sunt respectate dispoziţiile legale.

Neîndeplinirea unei îndatoriri de serviciu sau îndeplinirea ei defectuoasă poate prezenta forme

concrete foarte variate, în funcţie de specificul serviciului şi de natura îndatoririlor de serviciu ale

făptuitorului ( spre exemplu, s-a reţinut ca încălcare a unei îndatoriri de serviciu, fapta gestionarului

care nu a comunicat din timp, conducerii unităţii, posibilitatea degradării unor bunuri din gestiune, din

care cauză unitatea a suferit o pagubă).

Urmarea imediată are caracter alternativ şi poate presupune:

- fie o tulburare însemnată a bunului mers al unui organ sau instituţii de stat;

- fie o pagubă adusă patrimoniului acesteia;

- fie o vătămare importantă a intereselor legale ale persoanei.

În cazul variantei agravante, urmarea socialmente periculoasă constă în producerea de


Deoarece legiuitorul a prevăzut mai multe urmări alternative, ori de câte ori prin aceiaşi faptă s-

au produs consecinţe multiple, nu vom fi în prezenţa unui concurs de infracţiuni, ci a unei singure

infracţiuni, situaţie care va fi avută în vedere la individualizarea pedepsei.

48

Fiind vorba de o infracţiune de rezultat trebuie întotdeauna să fie stabilit raportul de

cauzalitate, între acţiune sau inacţiunea făptuitorului şi urmarea imediată periculoasă.


Evident, infracţiunea de neglijenţă de serviciu se săvârşeşte numai din culpă cu cele două forme

ale sale: cu prevedere şi simplă. În cazul culpei simple, făptuitorul nu prevede urmarea faptei sale, deşi

putea şi trebuia să o prevadă; iar în cazul culpei cu previziune, el prevede posibilitatea producerii

urmării, dar crede fără temei că aceasta nu se va produce. Dacă culpa făptuitorului nu poate fi reţinută,

fapta nu constituie infracţiunea de neglijenţă în serviciu.


Infracţiunea fiind săvârşită din culpă nu presupune acţiuni pregătitoare şi nu este susceptibilă

nici de tentativă. Consumarea are loc în momentul producerii urmării periculoase.

În forma agravantă, trebuie să se producă o pagubă materială mai mare de 200.000lei sau o

perturbare deosebit de gravă cauzată uneia din unităţile prevăzute de art.145 din Codul penal ori altei

persoane juridice sau fizice.

Pentru varianta tip sancţiunea este închisoarea de la o lună la 2 ani sau amenda, când fapta este

comisă de un funcţionar public şi de la o lună la 1 an şi 4 luni sau amenda când este săvârşită de un

funcţionar.

Potrivit art.90 alin.1 din Codul penal, instanţa poate dispune înlocuirea răspunderii penale cu o

răspundere de tip administrativ, în cazul variantei tip a infracţiunii de neglijenţă, dacă valoarea pagubei

nu depăşeşte 50 lei.

În varianta agravată, pedeapsa este închisoarea de la 2 ani la 10 ani, când fapta este săvârşită de

un funcţionar public şi închisoarea de la 2 ani la 7 ani şi 8 luni, când este comisă de un funcţionar.






contribuit, în orice modalitate, la săvârşirea infracţiunii.

Potrivit art.711 alin. 2 persoana juridică se sancţionează cu amenda cuprinsă între 5.000 lei şi

maximul special 600.000 lei.

49

5. Purtarea abuzivă

5.1. Noţiune

Funcţionarii publici precum şi toţi ceilalţi funcţionari trebuie să aibă o comportare corectă şi

cuviincioasă faţă de persoanele cu care intră în legătură în exercitarea atribuţiilor de serviciu.

Astfel, potrivit art.250 alin.1, constituie infracţiunea de purtare abuzivă, întrebuinţarea de

expresii jignitoare faţă de o persoană de către un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de

serviciu. (2) Ameninţarea săvârşită de către un funcţionar public în condiţiile alin.1; (3) Lovirea

sau alte acte de violenţă săvârşite de către un funcţionar public, în condiţiile alin.1; (4)

Vătămarea corporală săvârşită de către un funcţionar public, în condiţiile alin.1; (5) Vătămarea

corporală gravă săvârşită de către un funcţionar public, în condiţiile alin.1.

Se observă că este incriminată o modalitate simplă şi patru modalităţi agravate.


a. Obiectul juridic special principal îl constituie relaţiile de serviciu care presupun o purtare

cuviincioasă şi corectă a funcţionarului faţă de orice persoană. Obiectul juridic subsidiar, constă în

relaţiile sociale care vizează onoarea, demnitatea, reputaţia, integritatea corporală sau sănătatea

persoanei.

b. În forma sa tip nu are obiect material. În forma agravată, obiectul material este reprezentat

de corpul persoanei.

c. Subiecţii

Subiectul activ al infracţiunii este întotdeauna calificat, în persoana funcţionarului public,

respectiv funcţionarului. Participaţia penală este posibilă în toate formele sale; pentru coautor se va

cere calitatea specială cerută de lege autorului; instigator şi complice poate fi orice persoană.

Subiectul pasiv este orice persoană căreia i s-au adresat expresii jignitoare sau care în formele

agravante ale infracţiunii a suferit loviri sau alte violenţe.



Elementul material al infracţiunii tipice constă în întrebuinţarea de expresii jignitoare, noţiune

al cărei înţeles coincide cu acela al elementului material al infracţiunii de insultă (art.205 Cod penal).

Este vorba de atingerea adusă onoarei ori reputaţiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau orice

alte mijloace ori prin expunerea la batjocură sau prin atribuirea faţă de o persoană a unui defect, boală

50

sau infirmitate care, chiar reale de ar fi, nu ar trebui relevate. Folosirea unor asemenea expresii se

realizează fie adresându-se victimei, fie prin utilizarea unor mijloace de comunicare, a telefonului,

scrisorilor, telegrafului – orice mijloace care sunt susceptibile de a realiza o legătură directă între

făptuitor şi victimă. Persoana trebuie să fie prezentă în momentul săvârşirii faptei. Acţiunea de

întrebuinţare a expresiilor jignitoare trebuie să fie realizată de un funcţionar public sau un funcţionar

aflat în exerciţiul funcţiei; dacă funcţionarul nu se afla în momentul săvârşirii faptei în exerciţiul

funcţiei nu poate fi vorba de infracţiunea de purtare abuzivă ci, eventual de insultă sau calomie.

În cazul variantei agravante, elementul material poate consta în mai multe acţiuni.

Ameninţarea are sensul prevăzut în art.193 din Codul penal.

Lovirea sau alte violenţe sunt dintre cele prevăzute de art.180 din Codul penal. Trebuie

menţionat faptul că termenul de violenţă are o sferă mult mai largă, decât cea prevăzută în art.180 din

Codul penal, înţelegându-se şi actele de violenţă îndreptate împotriva unor obiecte care aparţin

persoanei( spre exemplu, îmbrâncirea persoanei urmată de spargerea ochelarilor victimei sau ruperea

unei petiţii, reclamaţii de către funcţionarul public în mod sfidător în faţă victimei).

Vătămarea corporală este cea prevăzută de art.181 din Codul penal, iar vătămarea corporală

gravă este reglementată de art.182 din Codul penal.

Urmarea imediată constă într-o încălcare a normelor vizând atribuţiile de serviciu şi totodată în

lezarea demnităţii persoanei.

Între întrebuinţarea expresiilor jignitoare şi urmarea socialmente periculoasă trebuie să existe

un raport de cauzalitate.


Infracţiunea se poate săvârşi numai cu intenţie, atât directă cât şi indirectă. Latura subiectivă nu

include vreun scop sau motiv anume, dar cunoaşterea acestora are relevanţă pentru individualizarea

pedepsei.


Legea sancţionează purtarea abuzivă numai în formă consumată. Tentativa este posibilă, dar nu

se sancţionează.

Sancţiunea o reprezintă pedeapsa închisorii de la o lună la 1 an sau amenda, dacă fapta a fost

săvârşită de un funcţionar public, iar dacă fapta a fost săvârşită de un alt funcţionar maximul pedepsei

se reduce cu o treime.

51






contribuit, în orice modalitate, la săvârşirea infracţiunii.


maximul special 600.000 lei.

6. Luarea de mită

6.1. Noţiune

În îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, funcţionarul public sau funcţionarul nu trebuie să fie

influenţat de interese materiale, sau de obţinerea unor foloase care nu i se cuvin. El este ţinut să-şi

exercite atribuţiile în mod corect, atât din punct de vedere legal cât şi moral, şi să nu facă din

exercitarea atribuţiilor sale o sursă de venituri ilicite.

Pe fondul unei legislaţii lacunare şi în permanentă dinamică în domeniul privatizării, al pieţii de

capital şi al sistemului bancar a fost adoptată Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi

sancţionarea faptelor de corupţie cu modificările şi completările ulterioare, menită să incrimineze

faptele de corupţie într-o accepţiune modernă. Astfel, au fost incriminate noi infracţiuni care au

legătură directă cu faptele de corupţie sau fapte care sunt conexe unor infracţiuni de corupţie. Mai mult,

unele articole din lege privesc în mod direct infracţiunea de luare de mită, reglementată în forma de

bază de Codul penal. Prin art.8 din Legea nr.78/2000 se extinde situaţia premisă şi alte domenii, iar

prin art.7 alin.1 şi art.9 se instituie cauze speciale de majorare a pedepsei, atunci când fapta a fost

săvârşită de o anumită persoană sau în interesul unei anumite organizaţii sau persoane. De asemenea, în

lege mai există o referire la luarea de mită, şi anume în art.19 care reglementează confiscarea specială.

Totuşi, art.19 având caracterul unui norme generale, referindu-se la toate infracţiunile de corupţie,

rezultă că în cazul confiscării speciale, la luare de mită şi darea de mită se va aplica art.254 alin.3 din

Codul penal.

In temeiul art. 254 din Codul penal, luarea de mită constă în fapta funcţionarului care, direct

sau indirect, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori acceptă

promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini sau a

52

întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, sau în scopul de a face un

act contrar acestor îndatoriri.


a. Obiectul juridic special îl reprezintă relaţiile sociale referitoare la buna desfăşurare a

activităţilor de serviciu a unităţilor publice ori a altor ori a altor persoane juridice, relaţii care implică

îndeplinirea cu probitate şi corectitudine de către funcţionarii publici, funcţionari a îndatoririlor

profesionale.

b. Existenţa sau inexistenţa unui obiect material la infracţiunea de luare de mită reprezintă un

subiect destul de controversat în doctrina de specialitate.

Ne raliem opiniei formulate în literatura de specialitate, conform căreia, infracţiunea de pericol,

luarea de mită nu are obiect material, acţiunea făptuitorului nefiind îndreptată împotriva unui bun

corporal, sumele de bani sau bunurile pretinse, primite, acceptate sau a căror oferire nu a fost respinsă,

nu pot constitui obiectul material, ci folosul, profitul obţinut de către funcţionar prin săvârşirea faptei.

Trebuie făcută în mod clar, distincţia între obiectul mitei şi cel al infracţiunii de luare de mită, or prin

incriminarea infracţiunii legiuitorul a avut în vedere prima accepţiune şi nu pe cea de-a doua.

De aceea ne exprimăm şi noi, rezerva, alături de alţi autori, faţă de acele opinii care au susţinut

fie că în toate cazurile infracţiunea de luare de mită are ca obiect material “ bunurile sau alte foloase”,

fie că examinând mai nuanţat această problemă, au afirmat că există un obiect material în ipoteza în

care se săvârşeşte elementul material al infracţiunii prin pretinderea, primirea sau acceptarea de bunuri.

c. Subiecţii

Subiectul activ este întotdeauna calificat în persoana funcţionarului public, respectiv a

funcţionarului. Coautoratul este posibil, dar pentru existenţa acestuia este necesar ca făptuitorii să aibă

calitatea cerută de lege autorului. Instigator sau complice poate fi orice persoană. De asemenea,

considerăm că, mituitorul nu este un subiect al infracţiunii de luare de mită, ci este subiectul activ al

altei infracţiuni, respectiv, darea de mită.

Potrivit art.1 din Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de

corupţie, subiect activ ar putea să fie şi una din următoarele persoane:

- care exercită o funcţie publică, indiferent de modul cum au fost învestite, în cadrul

autorităţilor publice sau instituţiilor publice;

53

- care îndeplinesc, permanent sau temporar, potrivit legii, o funcţie sau o însărcinare, în

măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa, în cadrul serviciilor publice,

regiilor autonome, societăţilor comerciale, companiilor naţionale, societăţilor naţionale,

unităţilor cooperatiste sau altor agenţi economici;

- care exercită atribuţii de control, potrivit legi;

- care acordă asistenţă specializată unităţilor prevăzute la lit. a şi b, în măsura în care participă

la luarea deciziilor sau le pot influenţa;

- care indiferent de calitatea lor realizează, controlează sau acordă asistenţă specializată, în

măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa, cu privire la: operaţiuni care

vizează circulaţia de capital, operaţiuni de bancă, de schimb valutar sau de credit, operaţiuni

de plasament, în burse, în asigurări, în plasament mutual ori privitor la conturi bancare şi

cele asimilate acestora, tranzacţii comerciale;

- care deţin o funcţie de conducere într-un partid sau formaţiune politică, într-un sindicat,

într-o organizaţie patronală ori o asociaţie fără scop lucrativ sau fundaţie;

- alte persoane fizice , în condiţiile prevăzute de lege.

Potrivit art.3 din Legea nr.78/2000, ar putea comite infracţiunea de luare de mită şi persoanele

care deţin o funcţie de conducere, de la directori, în sus, în cadrul regiilor autonome, companiilor

naţionale, societăţilor comerciale, societăţilor naţionale la care statul este acţionar, instituţiile publice

implicate în procesul de privatizare, B.N.R, băncile la care statul este acţionar majoritar.

Potrivit art.7 din Legea nr.78/2000, ar mai putea avea calitatea de subiect activ şi o persoană

care are atribuţii: de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor ori de constatare, urmărire sau

judecare a infracţiunilor, pedeapsa în acest caz fiind mai aspră.

Potrivit art.8 din Legea nr.78/2000, mai pot fi subiecţi activi şi: managerii, directorii,

administratorii, cenzorii sau alte persoane cu atribuţii de control la societăţile comerciale, companiile şi

societăţile naţionale, regiile autonome şi la orice agenţi economici.

Potrivit art.81 din Legea nr. 78/2000, subiect activ al luării de mită poate fi şi una din

următoarele persoane:

- funcţionarul sau persoana care îşi desfăşoară activitatea pe bază de contract de muncă ori

altă persoană care exercită atribuţii similare în cadrul unei organizaţii publice internaţionale

la care România este parte;

54

- membrii adunărilor parlamentare ale organizaţiilor internaţionale la care România este

parte;

- funcţionarii sau persoanele care îşi desfăşoară activitatea pe baza unui contract de muncă ori

alte persoane care exercită atribuţii similare în cadrul Comunităţilor Europene;

- persoanele care exercită funcţii judiciare în cadrul instanţelor internaţionale a căror

competenţă este acceptată de România;

- funcţionarii unui stat străin;

- membrii adunărilor parlamentare sau administrative ale unui stat străin.

Din cuprinsul incriminării infracţiunea de luare de mită din Codul penal poate şi săvârşită şi de

un funcţionar în accepţiunea art.147 alin.2 din Codul penal. Deci, subiect activ poate fi spre exemplu -

un militar, un executor judecătoresc, un medic, un avocat(dar numai în anumite condiţii).

De asemenea, gardienii publici (poliţistul comunitar) pot fi subiecţi activi ai infracţiunii de luare

de mită. Ar putea comite această infracţiune şi un militar aflat în serviciul de santinelă.

De asemenea, subiect activ poate fi şi un medic, fiindcă persoana angajată în calitate de medic

la o instituţie a statului are, conform prevederilor art.147 din Codul penal, calitatea de funcţionar.

Ne raliem opiniei conform căreia, subiect activ poate fi şi notarul public deoarece acesta

exercită o activitate care este organizată şi funcţionează ca serviciu de interes public potrivit Legii

nr.36/1995 a notarilor publici şi a activităţilor notariale.

În ceea ce îi priveşte pe avocaţi, considerăm că, aceştia pot fi subiectul activ al infracţiunii de

laure de mită, doar dacă acordă asistenţă juridică unei firme implicate, spre exemplu, în circulaţia de

capital şi introduc, în contractele încheiate anumite clauze nefavorabile clientului, ca urmare a primirii

unor sume de bani de la partea adversă, direct interesată.

În literatura de specialitate s-a pus problema dacă jucătorii profesionişti de fotbal angajaţi pe

bază de contract individual de muncă la un club de fotbal, constituit ca o societate comercială cu capital

privat, pot fi subiecţi activi ai infracţiunii de luare de mită. S-a susţinut că pot avea această calitate,

deoarece sunt salariaţi ai unităţii şi îndeplinesc însărcinări în serviciul lor, fiind aplicabile prevederile

art.147 alin.3 din Codul penal.

Subiectul pasiv este autoritatea publică, instituţia publică ori unitatea în cadrul căreia îşi

desfăşoară activitatea subiectul activ ale căror autoritate, prestigiu, renume, sunt lezate prin săvârşirea

infracţiunii.

55



Elementul material se poate realiza fie printr-o acţiune fie printr-o inacţiune. Acţiunea constă în

pretinderea sau primirea de bani sau alte foloase ce nu i se cuvin, ori acceptarea promisiuni unor astfel

de foloase, iar inacţiunea constă în nerespingerea de către acesta a unei asemenea promisiuni.

Primirea desemnează intrarea efectivă a subiectului activ în posesia folosului ilicit.

Pretinderea constă în cererea exprimată fără echivoc de către subiectul activ în sensul că

doreşte să primească folosul nelegal. Nu este necesar ca pretenţia să fie satisfăcută.

Acceptarea promisiunii reprezintă încuviinţarea neîndoielnică privind primirea folosului

injust. Acceptarea presupune mereu o ofertă.

Nerespingerea promisiunii constă în lipsa oricărei riposte corespunzătoare a făptuitorului la

oferta de mituire care i se face. Pasivitatea funcţionarului are însă ca sursă atitudinea acestuia, care este

favorabilă ideii de acceptare a mituirii. Revine organului judiciar sarcina de a delimita pasivitatea

imputabilă (culpabilă) a funcţionarului de atitudinile spontane care nu au nici o legătură cu elementul

material al luării de mită.

Oricare dintre acţiuni sau inacţiuni trebuie să aibă ca obiect bani sau alte foloase. Sfera noţiunii

de foloase este largă, incluzând orice avantaj de natură patrimonială. Banii sau foloasele trebuie să fie

pretinse, primite cu titlu de contraechivalent al conduitei pe care făptuitorul se angajează să o aibă,

respectiv, să îndeplinească, să nu îndeplinească sau să întârzie îndeplinirea unui act care intră în

îndatoririle sale de serviciu ori pentru a efectua un act contrar acestor îndatoriri. Dacă, în schimb,

făptuitorul pretinde, primeşte o sumă de bani sau alte foloase nu cu acest titlu, ci cu titlu de obligaţie

care trebuie îndeplinită de cel care solicită efectuarea actului, deşi o asemenea obligaţie nu este impusă

de lege, fapta nu va constitui luare de mită ci abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.

În literatura de specialitate s-a pus şi problema cadourilor pe care anumiţi funcţionari le primesc

de la anumite persoane. S-a apreciat faptul că atunci când acestea reprezintă mici atenţii, oferite

simbolic, cu anumite ocazii, zii de naştere, onomastică, sărbători legale, 8 martie etc, nu se realizează

infracţiunea de luare de mită. Totuşi, considerăm că, noţiunile de mici atenţii, cadouri simbolice sunt

relative, care nu numai că, nu sunt definite nicăieri în literatura de specialitate, dar nici nu se pot

cuantifica, întotdeauna, deci, este vorba de o decizie interpretabilă.

Practica judiciară a infirmat opinia necesităţii existenţei unei proporţii între bani sau alte foloase

pretinse sau primite etc şi actul determinat care să condiţioneze existenţa infracţiunii de luare de mită.

56

Atenţiile, darurile, cadourile simbolice nu determină existenţa infracţiunii de luare de mită nu

pentru cerinţa proporţiei care ar trebui să existe între folos şi actul realizat, ci pentru că ele reprezintă

gesturi de gratitudine fiind date, oferite, primite cu această intenţie şi nu pentru al determina pe

subiectul activ să facă, să nu facă sau să întârzie executarea unui act contrar acestora.

Este esenţial ca actul pentru a cărui îndeplinire, neîndeplinire etc, funcţionarul pretinde,

primeşte etc bani sau alte foloase să facă parte din sfera atribuţiilor sale de serviciu. Dacă actul pentru a

cărui îndeplinire sau neîndeplinire făptuitorul pretinde sau primeşte bani sau foloase nu este un act

privitor la îndatoririle sale de serviciu, fapta nu va constitui luare de mită, ci, eventual, o altă

infracţiune.

Acţiunea sau inacţiunea făptuitorului trebuie să fie anterioară îndeplinirii, neîndeplinirii etc

actului pentru a cărui îndeplinire, neîndeplinire etc făptuitorul pretinde, primeşte bani sau alte foloase.

Dacă bani sau foloasele sunt primite după îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle de serviciu şi la

care era obligat, fapta nu constituie luare de mită, ci infracţiunea de primire de foloase necuvenite.

Fapta va constitui luare de mită atunci când făptuitorul primeşte banii sau foloasele în timpul executării

acţiunii sau inacţiunii, dar şi atunci când funcţionarul primeşte banii sau foloasele după îndeplinirea

actului, dar pe baza unei înţelegeri prealabile. De asemenea, va constitui luare de mită şi fapta

funcţionarului care pretinde sau primeşte un folos necuvenit după îndeplinirea în parte a unei atribuţii

de serviciu, dar înainte de finalizarea ei.

Nu are relevanţă pentru existenţa laturii obiective dacă funcţionarul pretinde sau primeşte banii

sau foloasele direct, el însuşi, sau indirect, prin intermediul unei alte persoane.

Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru buna desfăşurare a raporturilor

de serviciu, iar în cazul în care se primesc o serie de bunuri, există şi o altă urmare subsecventă, şi

anume, paguba pe care o suferă cel silit să dea mită.

Legătura de cauzalitate constă în raportul de determinare de la cauză la efect care trebuie să

existe între elementul material şi urmarea socialmente periculoasă. În acest caz legătura de cauzalitate

rezultă ex re.


Infracţiunea de luare de mită se săvârşeşte numai cu intenţie directă, respectiv făptuitorul îşi dă

seama în momentul săvârşirii faptei, că banii sau foloasele pe care le pretinde sau primeşte ori care

constituie obiectul promisiunii pe care o acceptă sau nu o respinge, nu i se cuvin, şi cu toate acestea, el

vrea să le pretindă sau să le primească sau să accepte sau să nu respingă promisiunea care i s-a făcut.

57

Făptuitorul acţionează cu un scop special: îndeplinirea, neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act

privitor la îndatoririle sale de serviciu sau efectuarea unui act contrar acestora. Legea nu cere însă, ca

scopul să fie efectiv realizat; chiar dacă, ulterior săvârşirii acţiunii sau inacţiunii incriminate, făptuitorul

nu are conduita la care s-a angajat, fapta tot va constitui infracţiunea de luare de mită.


Infracţiunea se consumă în momentul săvârşirii acţiunii sau inacţiunii. Astfel, va constitui luare

de mită chiar dacă făptuitorul restituie folosul primit ori refuză să-l primească folosul promis sau dacă,

ulterior acceptării promisiunii, el este înlăturat din funcţia pe care o ocupă. De asemenea, în literatura

de specialitate s-a mai arătat faptul că, în cazul în care acceptarea promisiunii unor foloase a fost

urmată de primirea acelor foloase, trebuie să se considere că infracţiunea s-a consumat în momentul

realizării înţelegerii ilicite dintre mituitor şi funcţionar, fără ca primirea ulterioară a foloaselor promise

să mai prezinte vreo semnificaţie sub aspectul consumării infracţiunii.

Tentativa este posibilă dar nu este pedepsită de lege; legiuitorul a pus activităţile care

constituie un început de executare pe acelaşi plan cu fapta în formă consumată.

Luarea de mită în forma tip se sancţionează cu închisoarea de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor

drepturi (art.254 alin.1).

Potrivit alin.2 din art.254 Codul penal, este reglementată infracţiunea de luare de mită în formă

agravantă, iar pedeapsa este închisoarea de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi. În literatura de

specialitate se apreciază faptul că, atribuţiile de control se determină în mod concret, de la caz la caz, în

funcţie de natura atribuţiilor de serviciu ale făptuitorului.

Potrivit art.711 alin.2 din Codul penal, persoana juridică se sancţionează cu amenda cuprinsă

între 5.000 şi 600.000 lei, când legea prevede pentru persoana fizică pedeapsa închisorii de maximum

10 ani.

Potrivit art.711 alin.3 din Codul penal, persoana juridică se sancţionează cu amenda între

10.000 şi 900.000 lei, dacă legea prevede pentru persoana fizică pedeapsa închisorii pe viaţă sau

închisoarea mai mare de 10 ani.

Banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul luării demită se confiscă, iar dacă

acestea nu mai pot fi recuperate, infractorul este obligat la plata unui echivalent în bani (art.254 alin.3

din Codul penal).

58

Potrivit art.7 alin.1 din Legea nr.78/2000, fapta de luare de mită, prevăzută la art.254 alin.1

din Codul penal, dacă a fost săvârşită de o persoană care, potrivit legii, are atribuţii de constatare sau

sancţionare a contravenţiilor ori de constatare , urmărire sau judecare a infracţiunilor, se sancţionează

cu pedeapsa prevăzută la art.254 alin.2 din Codul penal privind săvârşirea infracţiunii de către un

funcţionar cu atribuţii de control.

Potrivit art.9 din Legea nr.78/2000, dacă luarea de mită este săvârşită în interesul unei

organizaţii, asociaţii sau grupări criminale ori al unuia dintre membrii acesteia sau pentru a influenţa

negocierile tranzacţiilor comerciale internaţionale ori schimburile sau investiţiile internaţionale,

maximul pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea de luare de mită se majorează cu 5 ani.

7. Primirea de foloase necuvenite

7.1. Noţiune

În baza art. 256 din Codul penal, infracţiunea constă în primirea de către un funcţionar,

direct sau indirect, de bani ori de alte foloase după ce a îndeplinit un act în virtutea funcţiei sale

şi la care era obligat în temeiul acesteia.

Prin această infracţiune este protejată corectitudinea şi probitatea funcţionarului public sau a

altui funcţionar, iar îndeplinirea sarcinilor de serviciu nu trebuie să constituie o sursă de venituri ilicite,

o cale de obţinere a unor foloase necuvenite, nici chiar după ce a îndeplinit un act în virtutea funcţiei

sale şi la care era obligat în temeiul acesteia. Fapta prezintă o gravitate mai redusă decât infracţiunile de

dare şi luare de mită, dar aduce atingere desfăşurării activităţii de serviciu. Particularitatea aceste

infracţiuni constă în faptul că funcţionarul nu condiţionează îndeplinirea actului de primirea foloaselor,

ci după ce îndeplineşte actul, în virtutea obligaţiilor de serviciu, primeşte foloasele necuvenite.

Prin art.5 alin.(1) din Legea nr.78/2000 şi primirea de foloase necuvenite a fost cuprinsă în

categoria infracţiunilor de corupţie.

Prin art.7 alin.(3) din Legea nr.78/2000, alături de modalitatea normativă tip a infracţiunii de

primire de foloase necuvenite, a fost incriminată şi o variantă agravată a acestei infracţiuni. Astfel, dacă

infracţiunea de primire de foloase necuvenite a fost săvârşită de către o persoană care, potrivit legii, are

atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor, ori de constatare, urmărire sau judecare a

infracţiunilor, precum şi de un funcţionar cu atribuţii de control, pedeapsa prevăzută de art.256 din

Codul penal se majorează. Calitatea specială a subiectului activ este aceea care în mod exclusiv a

determinat prevederea acestei agravante.

59

O altă agravantă a acestei infracţiuni este stipulată în art.9 din Legea nr.78/2000, prin acest text

prevăzându-se că atunci când infracţiunea este săvârşită în interesul unei organizaţii, asociaţii sau

grupări criminale ori al unuia dintre membrii acesteia sau pentru a influenţa negocierile tranzacţiilor

comerciale ori schimburile sau investiţiile internaţionale, maximul pedepsei prevăzute de art.256 alin.1

din Codul penal se majorează.


a. Obiectul juridic special este similar cu cel al luării de mită. Totuşi, primirea de foloase

necuvenite, deşi afectează aceleaşi relaţii sociale, prezintă un pericol social mai redus decât luarea de

mită, întrucât cel care dă banii sau alte foloase după îndeplinirea actului, o face de bună voie şi ca o

mulţumire pentru actul îndeplinit.

b. Infracţiunea este lipsită de obiect material. Banii sau alte foloase primite de către funcţionar

constituie bunuri dobândite prin săvârşirea infracţiunii.

a. Subiecţii

Subiectul activ este întotdeauna calificat în persoana funcţionarului. Participaţia penală este

posibilă în toate formele sale, cu precizarea că pentru coautor se va cere calitatea specială cerută de

lege autorului; instigator sau complice poate fi orice persoană.

Subiectul pasiv este un organ sau o instituţie de stat, o unitate din cele prevăzute de art.145 din

Codul penal precum şi orice altă persoană juridică unde îşi desfăşoară activitatea funcţionarul care se

face vinovat de primirea foloaselor necuvenite.



Elementul material al infracţiunii constă în acţiunea de primire de către funcţionar a unor bani

sau foloase, după ce a îndeplinit un act în virtutea funcţiei sale. Primirea este echivalentă cu o intrare în

posesie.

Dacă un funcţionar şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu într-un mod incorect, iar apoi primeşte

bani sau bunuri de la beneficiarul actului, fapta nu va fi încadrată la primire de foloase necuvenite ci va

constitui abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, dacă îndeplineşte toate condiţiile.

Dacă funcţionarul primeşte banii sau bunurile înainte de îndeplinirea actului, fapta constituie

laure de mită şi nu primire de foloase necuvenite.

60

Aşadar pentru existenţa infracţiunii reglementate de art.256 din Codul penal trebuie să fie

îndeplinite următoarele condiţii:

Se cere ca banii sau foloasele să fie necuvenite, respectiv să aibă caracter de retribuţie

pentru îndeplinirea unui act;

Banii sau foloasele trebuie remise funcţionarului după îndeplinirea actului în conformitate

cu atribuţiile sale de serviciu;

Funcţionarul poate primii banii direct sau indirect, respectiv prin intermediar (care va

răspunde pentru instigare sau complicitate).

Urmarea periculoasă constă într-o stare de pericol pentru relaţiile sociale care formează

obiectul juridic special.

Raportul de cauzalitate trebuie să existe între acţiune (activitatea infracţională) şi urmarea

socialmente periculoasă. Legătura de cauzalitate rezultă din însăşi materialitatea activităţii – ex re.


Primirea de foloase necuvenite se poate săvârşi numai cu intenţie directă (la fel ca şi

infracţiunea de laure de mită). Funcţionarul vrea să primească banii sau bunurile după îndeplinirea

actului la care era obligat, ştiind că banii sau bunurile nu i se cuvin. În lipsa intenţiei fapta nu este

infracţiune.


La această infracţiune tentativa nu este incriminată (deşi este posibilă), consumarea având loc

instantaneu, la momentul primirii efective a folosului nelegal.

Sancţiunea este închisoarea de la 6 luni la 5 ani. În ceea ce priveşte agravantele, sancţiunile sunt

cele menţionate mai sus.

Banii, valorile sau orice alte bunuri primite de cel condamnat se confiscă, iar dacă acestea nu se

găsesc, el va fi obligat la plata lor în bani (art.256 alin.2 din Codul penal). Dacă persoana de la care

funcţionarul a primit, în condiţiile art.256 din Codul penal, suma de bani a denunţat fapta organelor de

poliţie şi acestea au surprins în flagrant delict pe funcţionar, suma se restituie.

În literatura de specialitate s-a arătat că în situaţia în care infracţiunea este săvârşită în

coautorat, iar valorile, bunurile nu mai se găsesc, instanţa de judecată va trebui să stabilească ce

cantitate din acestea a revenit fiecăruia, după care să oblige pe fiecare la plata echivalentului în bani al

acestor bunuri sau valori de care a profitat fiecare.

61

Rezumat

Constituie infracţiune de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor fapta funcţionarului

public care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte

în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei persoane.

Potrivit art. 247 din Codul penal, infracţiunea este definită ca îngrădirea, de către un funcţionar

public a folosinţei sau a exerciţiului drepturilor unei persoane ori crearea pentru acesta a unei situaţii de

inferioritate pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie,

apartenenţă politică, convingeri, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă

sau infecţie HIV/SIDA.

Potrivit art.248 din Cod penal constituie infracţiune de abuz în serviciu contra intereselor

publice fapta funcţionarului public, care în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă nu

îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin acesta cauzează o tulburare însemnată a

bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori unei alte unităţi la care se referă art.145 Cod

penal sau o pagubă patrimoniului acesteia.

Conform art.249 alin.1 Cod penal neglijenţa în serviciu constă în încălcarea din culpă, de către

un funcţionar public sau funcţionar, a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin

îndeplinirea ei defectuoasă, dacă s-a cauzat o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al

unei instituţii de stat ori al altei unităţi din cele la care se referă art.145, sau o pagubă patrimoniului

acesteia ori o vătămare importantă a intereselor legale ale unei persoane.

Potrivit art.250 alin.1, constituie infracţiunea de purtare abuzivă, întrebuinţarea de expresii

jignitoare faţă de o persoană de către un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu. (2)

Ameninţarea săvârşită de către un funcţionar public în condiţiile alin.1; (3) Lovirea sau alte acte de

violenţă săvârşite de către un funcţionar public, în condiţiile alin.1; (4) Vătămarea corporală săvârşită

de către un funcţionar public, în condiţiile alin.1; (5) Vătămarea corporală gravă săvârşită de către un

funcţionar public, în condiţiile alin.1.

In temeiul art. 254 din Codul penal, luarea de mită constă în fapta funcţionarului care, direct

sau indirect, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori acceptă promisiunea unor

astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini sau a întârzia îndeplinirea

unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri.

62

În baza art. 256 din Codul penal, infracţiunea de primire de foloase necuvenite constă în

primirea de către un funcţionar, direct sau indirect, de bani ori de alte foloase după ce a îndeplinit un

act în virtutea funcţiei sale şi la care era obligat în temeiul acesteia.

Concluzii

Prin parcurgerea conţinutului informativ al modulului IV aţi obţinut cunoştinţe referitoare la

normele de incriminare cuprinse în Codul penal cu privire la infracţiunile de serviciu sau în legătură cu

serviciul săvârşite de funcţionari.

Teme de control

1. Care este subiectul activ al infracţiunilor de serviciu?

2. Care este obiectul material al infracţiuni de primire de foloase necuvenite?

3. Latura obiectivă a infracţiuni de purtare abuzivă.


1. Sub aspectul elementului material următoarele infracţiuni se pot realiza doar prin acţiuni:

a. luarea de mită

b. purtarea abuzivă

c. abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor

2. Sub aspectul elementului material următoarele infracţiuni se pot realiza atât printr-o acţiune cât şi

printr-o inacţiune:

a. abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi

b. abuzul în serviciu contra intereselor publice

c. luarea de mită

3. Care din următoare infracţiuni sunt săvârşite cu intenţie( ca formă a vinovăţiei):

a. purtarea abuzivă

b. abuzul în serviciu contra intereselor publice

c. luarea de mită

63









2008


64

Modulul V

INFRACŢIUNI DE FALS

Lecţia 1. Falsificarea de monede, timbre sau alte valori

Obiectivele specifice modulului;

- identificarea normelor de incriminare cuprinse în Titlul VII Cod penal – Partea

specială (Infracţiuni de fals);

- identificarea şi înţelegerea legăturii dintre normele din partea generală şi cele din

partea specială a Codului Penal;




- cunoaşterea conţinutului legal al infracţiunilor cuprinse în partea specială a Codului

penal – Titlul VII ( Infracţiuni de fals);

- explicarea şi interpretarea corectă a conţinutului legal al infracţiunilor studiate;







Lecţia 1. Falsificarea de monede, timbre sau alte valori

1. Falsul material în înscrisuri oficiale

1.1. Noţiune

Potrivit art.288 alin.1 din Codul penal fapta constă în falsificarea unui înscris oficial prin

contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea în orice mod, de natură să producă

consecinţe juridice.

65

Infracţiunea are şi o formă calificată, când este săvârşită de un funcţionar aflat în exercitarea

atribuţiilor de serviciu.


a. Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la încrederea publică, în

autenticitatea sau veridicitatea acestor înscrisuri, care emană de la o autoritate publică.

b. Obiectul material al infracţiunii prevăzute de art.288 din Codul penal constă în înscrisul

oficial care este supus falsificării, de orice fel.

Potrivit art.150 alin.2 din Codul penal, înscrisul oficial este orice înscris care emană de la o

unitate din cele la care se referă art.145 sau care aparţine unei asemenea unităţi. În sensul legii penale,

înscrisuri oficiale sunt atât înscrisul original cât şi duplicatul sau copiile legalizate sau certificate.

De asemenea, legiuitorul a mai prevăzut, că sunt asimilate cu înscrisurile oficiale biletele,

tichetele sau orice alte imprimate producătoare de consecinţe juridice (alin.3).

Pentru a putea fi considerate obiect material al infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale,

înscrisurile oficiale, trebuie să producă consecinţe juridice, adică să fie apte de a da naştere, modifica

sau stinge un raport juridic.

c. Subiecţii

Subiectul activ al infracţiunii în varianta simplă (art.288 alin.1) poate fi orice persoană care

îndeplineşte condiţiile generale ale răspunderii penale.

În varianta agravată prevăzută de art.288 alin.2, subiectul activ trebuie să fie calificat, respectiv

să fie funcţionarul care săvârşeşte fapta în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu.

Participaţia penală este posibilă în toate formele sale. În cazul formei agravate, coautorul

trebuie să îndeplinească calitatea specială cerută de lege pentru autor. În toate cazurile instigator sau

complice poate fi orice persoană fizică.

Subiectul pasiv este autoritatea, instituţia publică ori persoana juridică de drept public căreia i

se atribuie acel înscris falsificat. În subsidiar, mai poate fi şi o persoană fizică sau juridică prejudiciată

în propriile interese şi faţă de care se produc consecinţe juridice în urma contrafacerii scrierii sau

subscrierii.

66



Elementul material presupune o acţiune de falsificare materială a unui înscris oficial. Această

acţiune se poate realiza fi prin contrafacerea scrierii fie a subscrierii (a semnăturii) fie prin alterarea

înscrisului în orice mod.

Contrafacerea scrierii nu presupune o falsificare prin imitarea scrisului (mai ales că

majoritatea înscrisurilor oficiale sunt dactilografiate), ci înseamnă reproducerea conţinutului pe care îl

are în mod obişnuit, un asemenea document real, cu alte cuvinte, confecţionarea unui înscris similar cu

cel oficial.

Contrafacerea subscrierii presupune a executa pe un înscris oficial, real sau falsificat,

semnătura pretins autentică a celui care trebuia să semneze documentul. Nu interesează dacă este vorba

de o persoană reală sau una imaginară, dacă se reproduce o semnătură reală sau se semnează fictiv.

Important este ca semnătura să aibă aparenţa unei semnături autentice.

Alterarea înscrisului presupune a modifica, a denatura, a transforma, a schimba conţinutul

unui înscris oficial existent, prin adăugiri sau ştersături aplicate pe acesta, în orice mod.

Astfel, pentru a putea realiza elementul material al infracţiunii, acţiunea de falsificare trebuie să

îndeplinească două condiţii cumulativ, pe de o parte, înscrisul trebuie să intre în categoria înscrisurilor

oficiale, iar pe de altă parte, înscrisul oficial falsificat să poată produce consecinţe juridice.

Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru valoarea socială ocrotită, prin

realizarea unui înscris care prezintă aparent toate elementele unui înscris oficial legal.

Raportul de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.


Infracţiunea de fals în înscrisuri oficiale poate fi săvârşită sub aspectul vinovăţiei cu intenţie

directă sau indirectă. Pentru existenţa infracţiunii nu interesează mobilul sau scopul urmărit de

făptuitor. Fapta va constitui infracţiune chiar dacă înscrisul a fost falsificat în vederea unui scop

legitim, cum ar fi, spre exemplu, pentru a dovedi un fapt adevărat pentru care nu mai există probe.


Consumarea faptei are loc în momentul în care acţiunea de falsificare a fost finalizată şi s-a

produs urmarea periculoasă.

67

Tentativa se pedepseşte conform alin.4 din art.288. Există tentativă atunci când, executarea

acţiunii de falsificare a fost întreruptă datorită unor împrejurări independente de voinţa făptuitorului

sau atunci când acţiunea de falsificare deşi a fost finalizată, nu s-a produs urmarea periculoasă a faptei,

caracterul fals al înscrisului fiind uşor de constatat.

În cazul variantei tip, sancţiunea este închisoarea de la 3 luni la 3 ani, iar în cazul formei

agravate, închisoarea de la 6 luni la 5 ani.




ori în numele persoanei juridice, dacă fapta a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de legea

penală.


contribuit la săvârşirea infracţiunii.


600.000 lei.

2. Falsul intelectual

21. Noţiune

Conţinutul unui înscris oficial poate fi denaturat chiar în momentul întocmirii acestuia de către

un funcţionar care se află în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu şi care este competent, potrivit legii ,

de emite acel act. Datorită modului specific în care se realizează falsificarea în acest caz, înscrisul

oficial fals nu poartă, ca în cazul falsului material, urmele materiale contestabile. Astfel, potrivit art.

289 din Codul penal constituie infracţiunea de fals intelectual falsificarea unui înscris oficial cu

prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, prin

atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă

de a insera unele date sau împrejurări.


a. Obiectul juridic special constă în relaţiile sociale referitoare la încrederea publică pe care

trebuie să o inspire un asemenea înscris. Fiind vorba de o infracţiune săvârşită de un funcţionar în

68

exercitarea atribuţiilor sale de serviciu, fapta aduce atingere, în subsidiar, şi relaţiilor sociale referitoare

la buna desfăşurare a activităţii de serviciu.

b. Obiectul material constă în acel înscris al cărui conţinut este alterat la întocmire. În cazul

falsului intelectual obiectul material al infracţiunii este un înscris oficial care emană de la un organ

competent.

c. Subiecţii

Subiectul activ este întotdeauna calificat în persoana funcţionarului.. Noţiunea de funcţionar

trebuie privită în sensul art.147 din Codul penal, şi anume că poate fi subiect activ şi funcţionarul

public.

Participaţia penală este posibilă sub toate formele. Pentru existenţa coautoratului este nevoie ca

făptuitorii să aibă calitatea specială cerută de lege autorului şi să săvârşească fapta în exerciţiul

atribuţiilor de serviciu. Instigator sau complice poate fi orice persoană.

Subiectul pasiv este statul care este prejudiciat prin slăbirea încrederii în înscrisurile oficiale. În

subsidiar, subiect pasiv poate fi orice persoană fizică sau juridică ale cărei interese au fost prejudiciate

în urma executării falsului.



Elementul material constă în falsificarea unui înscris oficial care se poate realiza prin două

modalităţi alternative: fie prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, fie

prin omisiunea, cu ştiinţă, de a insera unele date sau împrejurări. Deci, este vorba de o infracţiune

comisivă mixtă care poate fi săvârşită atât printr-o acţiune cât şi printr-o inacţiune.

Infracţiunea există indiferent dacă acţiunea (atestarea unor fapte necorespunzătoare

adevărului) sau inacţiunea (omisiunea de a insera unele date) se referă la una sau mai multe date sau

împrejurări.

Pentru a realiza elementul material al infracţiunii de fals intelectual, acţiunea sau inacţiunea

trebuie să se realizeze cu prilejul întocmirii înscrisului de către funcţionarul aflat în exerciţiul

atribuţiilor sale de serviciu.

Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru valorile sociale protejate. Urmarea

imediată este realizată când înscrisul aparent real este perfectat, respectiv semnat şi ştampilat, întocmai

ca un înscris autentic.

69

Raportul de cauzalitate apare de cele mai multe ori, din însăşi constatarea existenţei faptei

comise.


Infracţiunea de fals intelectual presupune vinovăţia sub forma intenţiei care poate fi atât

directă cât şi indirectă. În modalitatea omisivă, cerinţa intenţiei rezultă din formularea legiuitorului cu

ştiinţă. Nu interesează scopul sau mobilul faptei. Fapta săvârşită din culpă nu constituie infracţiunea de

fals intelectual, ci eventual, în acest caz, s-ar putea reţine infracţiunea de neglijenţă în serviciu, în

măsura în care sunt îndeplinite cerinţele legale ale acesteia.


Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care este finalizată întocmirea înscrisului

oficial fals, iar înscrisul este perfectat prin semnare şi ştampilare sau aplicarea sigiliului.

Tentativa se pedepseşte (alin.2). Există tentativă atunci când executarea acţiuni de falsificare a

început, dar a fost întreruptă sau nu şi-a produs efectele din cauze independente de voinţa făptuitorului.

Falsul intelectual prin omisiune nu se poate săvârşi de cât în formă consumată.

Infracţiunea de fals intelectual se sancţionează cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani. Limitele

pedepsei, se observă că, sunt identice cu cele ale falsului material în înscrisuri oficiale săvârşit de un

funcţionar în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, potrivit art.288 alin.2 din Codul penal.





penală.



Potrivit art.711 alin. 2 din Codul penal persoana juridică se sancţionează cu amenda cuprinsă

între 5.000 lei şi 600.000 lei.

70

Rezumat

Potrivit art.288 alin.1 din Codul penal fapta constă în falsificarea unui înscris oficial prin

contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea în orice mod, de natură să producă consecinţe

juridice.

Potrivit art. 289 din Codul penal constituie infracţiunea de fals intelectual falsificarea unui

înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de

serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu

ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări.

Concluzii

Prin parcurgerea conţinutului informativ al modulului V aţi obţinut cunoştinţe referitoare la

normele de incriminare cuprinse în Codul penal cu privire la infracţiunile de fals săvârşite de

funcţionari.

Teme de control

1. Care este subiectul activ al infracţiunilor de fals analizate?

2. Care este latura obiectivă a infracţiunii de fals intelectual?


1. Relaţiile sociale cu privire la buna desfăşurare a activităţii de serviciu constituie obiect juridic special

pentru:

a. traficului de influenţă

b. falsul material în înscrisuri oficiale

c. delapidarea

2. Relaţiile sociale referitoare la libertatea persoanei constituie obiect juridic special pentru:

a. delapidare

b. divulgarea secretului profesional

c. falsul intelectual



71







2008


72

Modulul VI

INFRACŢIUNI LA REGIMUL STABILIT PENTRU ANUMITE

ACTIVITĂŢI ECONOMICE

Lectia 1. Infracţiuni la regimul stabilit pentru anumite activităţi economice

Obiective specifice modulului:

- identificarea normelor de incriminare cuprinse în Titlul VIII Cod penal – Partea

specială (Infracţiuni la regimul stabilit pentru anumite activităţi economice);

- identificarea şi înţelegerea legăturii dintre normele din partea generală şi cele din

partea specială a Codului Penal;




- cunoaşterea conţinutului legal al infracţiunilor cuprinse în partea specială a Codului

penal – Titlul VIII (Infracţiuni la regimul stabilit pentru anumite activităţi

economice);

- explicarea şi interpretarea corectă a conţinutului legal al infracţiunilor studiate;







73

Lectia 1. Infracţiuni la regimul stabilit pentru anumite activităţi economice

1. Divulgarea secretului economic

1.1. Noţiune

Constituie infracţiune fapta prevăzută de art. 298, şi anume: divulgarea unor date sau

informaţii care nu sunt destinate publicităţii, de către cel care le cunoaşte datorită atribuţiilor

sale de serviciu, dacă fapta este de natură să producă pagube, se pedepseşte cu închisoarea de la 2

la 7 ani.

Această infracţiune sancţionează încălcarea unor atribuţii de serviciu ale unor persoane care pot

fi angajate atât în unităţile economice cu capital mde stat, cât şi în cele cu capital privat. Păstrarea

secretului economic reprezintă o obligaţie de serviciu, încălcarea ei atrăgând în mod necesar sancţiunea

penală, deoarece, în anumite cazuri, de păstrarea confidenţialităţii cu privire la datele şi informaţiile cu

caracter economic se leagă uneori interese majore ale economiei naţionale. Divulgarea unor asemenea

informaţii de către cel care le cunoaşte datorită atribuţiilor sale de serviciu sau de către cel care a ajuns

să le cunoască în orice alt mod, prezintă pericol social deosebit, putând leza fie interesele unei persoane

fizice sau juridice fie, chiar interese economice naţionale.

Astfel, păstrarea secretului economic devine o obligaţie juridică şi nu doar una morală, atât

pentru persoanele care îl cunosc în exercitarea atribuţiilor de serviciu cât şi pentru orice persoane care

au ajuns să-l cunoască, în orice mod.


a. Obiectul juridic special constă în relaţiile sociale referitoare la stricta păstrare a datelor şi

informaţiilor cu caracter economic care nu sunt destinate publicităţii. Infracţiunea de divulgarea a

secretului economic nu vizează o anumită activitate economică, ci oricare dintre aceste activităţi.

b. Obiectul material, de regulă nu există. Divulgarea se realizează pe cale orală, prin telefon

sau prin mijloace electronice. Totuşi, în anumite situaţii , divulgarea presupune transmiterea unor

documente în materialitatea lor, care conţin date şi informaţii secrete, atunci acele documente vor fi

obiectul material.

74

c. Subiecţii

Subiectul activ este calificat având calitatea de funcţionar care cunoaşte datele sau informaţiile

pe care le divulgă datorită atribuţiilor sale de serviciu (alin.1), respectiv orice persoană, când fapta se

săvârşeşte în condiţiile alin.2. Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale.

Subiectul pasiv este statul, iar în subsidiar, orice unitate economică sau societate comercială

care poate fi păgubită prin săvârşirea infracţiunii.

10.1.3. Conţinutul constitutiv


Elementul material se realizează, de regulă, printr-o acţiune constând în divulgarea unor date

sau informaţii. Totuşi, se poate realiza şi printr-o inacţiune (omisiune), în sensul că, subiectul activ

poate lăsa o altă persoană să se apropie de un asemenea document, obiect şi să îl lase să-l examineze în

voie.

Divulgarea presupune darea în vileag, aducerea la cunoştinţa unor persoane neîndreptăţite a le

cunoaşte. Fapta poate fi săvârşită prin orice mijloace şi nu interesează numărul persoanelor faţă de care

s-a realizat acţiunea de divulgare şi nici dacă acele persoane au o anumită calitate sau nu.

Acţiunea trebuie să fie de natură să producă pagube avutului public sau privat. Legea nu cere ca

să se producă o pagubă concretă, efectivă, este suficient să existe posibilitatea producerii ei.

Infracţiunea este una de pericol şi nu de rezultat.

Urmarea imediată constă într-o stare de pericol creată pentru economia naţională şi pentru

patrimoniul unei persoane fizice sau juridice.

Raportul de cauzalitate între acţiunea sau inacţiunea incriminată şi urmarea periculoasă rezultă,

de regulă din materialitatea faptei săvârşite.


Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie care poate fi directă sau indirectă. Mobilul sau scopul nu

au relevanţă în ceea ce priveşte existenţa infracţiunii, dacă au existat vor avea relevanţă doar în vederea

individualizării pedepsei.

75


Consumarea infracţiunii are loc în momentul divulgării datelor sau informaţiilor care nu sunt

destinate publicităţii, moment în care se produce starea de pericol pentru valoarea socială protejată.

Tentativa deşi este posibilă nu se pedepseşte.

Sancţiunea constă în închisoarea de la 2 la 7 ani, dacă făptuitorul cunoştea informaţiile datorită

atribuţiilor sale de serviciu, şi închisoarea de la 6 luni la 5 ani, dacă fapta este săvârşită de orice altă

persoană.





penală.




600.000 lei.

2. Deturnarea de fonduri

2.1. Noţiune

Respectarea disciplinei financiare care condiţionează buna desfăşurare a activităţilor economice

impune utilizarea fondurilor băneşti şi a resurselor materiale numai conform destinaţiei care li s-a dat.

Schimbarea destinaţie acestor fonduri poate produce o perturbare a activităţii economice şi financiare

precum şi pagube materiale.

De aceea Codul penal incriminează în art.3021 sub denumirea de deturnare de fonduri

schimbarea destinaţiei fondurilor băneşti sau a resurselor materiale, fără respectarea

prevederilor legale, dacă fapta a cauzat o perturbare a activităţii economico-financiare sau a

produs o pagubă unui organ ori unei instituţii de stat sau unei alte unităţii dintre cele la care se

referă art.145.

76


a. Obiectul juridic special constă în relaţiile sociale referitoare la disciplina financiară a cărei

respectare impune folosirea fondurilor băneşti şi a resurselor materiale conform destinaţiei lor.

Deoarece prin săvârşirea infracţiunii sunt produse şi o serie de pagube unei instituţii, obiectul juridic

subsidiar constă în relaţiile sociale cu caracter patrimonial.

b. Obiectul material constă în fondurile băneşti sau resursele materiale care au fost deturnate

prin fapta comisă.

c. Subiecţii

Subiectul activ

Legea nu prevede expressis verbis ca autorul infracţiunii să aibă o calitate specială, de aceea în

literatura de specialitate, într-o primă opinie, s-a susţinut că subiectul este nedeterminat, astfel încât

infracţiunea poate fi săvârşită de orice persoană care are capacitatea de a răspunde penal.

Într-o altă opinie, la care ne raliem, s-a susţinut, că dimpotrivă, deşi legea nu impune, expres,

subiectului activ o anumită calitate, deturnarea de fonduri, nu poate fi săvârşită decât de un funcţionar

care administrează fondurile sau resursele materiale şi care are obligaţia de a nu schimba destinaţia lor.

Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale, coautorul având calitatea specială cerută

pentru autor, adică funcţionar, complice sau instigator poate fi orice persoană.

Subiectul pasiv este statul ca titular al bugetului şi instituţia publică sau unitatea ale cărei

fonduri au fost deturnate şi în al cărei patrimoniu s-a produs paguba.



Elementul material constă într-o acţiune de schimbarea destinaţiei fondurilor băneşti sau a

resurselor materiale. Schimbarea destinaţiei trebuie să aibă loc fără respectarea prevederilor legale.

Urmarea imediată are un conţinut alternativ, constând fie într-o perturbare a activităţii

economico-financiare, ori într-o pagubă produsă unui organ sau instituţii de stat sau altei unităţi la care

se referă art.145. din Codul penal.

Raportul de cauzalitate între acţiune şi urmarea socialmente periculoasă se stabileşte în fiecare

caz.

77


Infracţiunea de deturnare de fonduri se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă. Făptuitorul

îşi dă seama că schimbă destinaţia fondurilor băneşti, fără respectarea prevederilor legale, vrea să

săvârşească fapta şi prevede că prin aceasta produce una din urmările arătate în art.3021 din Codul

penal. Latura subiectivă nu include vreun motiv sau scop anume. Dacă funcţionarul comite infracţiunea

pentru a acoperi o necesitate urgentă, infracţiunea va fi reţinută, însă la individualizarea pedepsei se va

ţine cont de această împrejurare.


Consumarea are loc în momentul în care se săvârşeşte fapta incriminată, având ca urmare o

perturbate a activităţii economico-financiare sau o pagubă pricinuită unei instituţii publice.

Tentativa nu se pedepseşte.

Sancţiunea constă în închisoarea de la 6 luni la 5 ani.

Conţinut agravat

Potrivit alin.2 infracţiunea este mai gravă dacă fapta a produs consecinţe deosebit de grave.

Consecinţele deosebit de grave se referă la o pagubă materială mai mare de 200.000 lei sau o

perturbare deosebit de gravă a activităţii, cauzată unor autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile

prevăzute în art.145, sau oricărei alte persoane fizice sau juridice (art.146 din Codul penal).

În acest caz, sancţiunea este închisoarea de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.





penală.




600.000 lei în cazul în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică pedeapsa

închisorii de cel mult 10 ani sau amendă.

78

Rezumat

Constituie infracţiune fapta prevăzută de art. 298, şi anume: divulgarea unor date sau informaţii

care nu sunt destinate publicităţii, de către cel care le cunoaşte datorită atribuţiilor sale de serviciu, dacă

fapta este de natură să producă pagube, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

Deturnare de fonduri reprezintă schimbarea destinaţiei fondurilor băneşti sau a resurselor

materiale, fără respectarea prevederilor legale, dacă fapta a cauzat o perturbare a activităţii economico-

financiare sau a produs o pagubă unui organ ori unei instituţii de stat sau unei alte unităţii dintre cele la

care se referă art.145.

Concluzii

Prin parcurgerea conţinutului informativ al modulului VI aţi obţinut cunoştinţe referitoare la

normele de incriminare cuprinse în Codul penal cu privire la infracţiunile economice săvârşite de

funcţionari.

Teme de control

1. Cine este subiectul activ al infracţiunii de divulgare a secretului economic?

2. Cum este săvârşită infracţiunea de deturnare de fonduri sub aspectul laturii subiective?


1. Schimbarea destinaţiei fondurilor băneşti prin folosirea acestora în alt scop decât cel prevăzut de

lege, fără a determina o perturbare a activităţii economico-financiare a instituţiei respective constituie:

a. infracţiunea de deturnare de fonduri

b. o contravenţie

c. nici contravenţie şi nici infracţiune

2. Elementul material al infracţiunii de divulgare a secretului economic se realizează:

a. doar printr-o acţiune

b. doar printr-o inacţiune

c. atât printr-o acţiune cât şi printr-o inacţiune.

79









2008


80

Documents

Raspunderea Penala in Administratia Publica, AN II, FAP, SNSPA