Ministerul Educaţiei al Republicii Moldova

Universitatea de Stat ” Alecu Russo” din Bălţi

Facultatea de Drept

REFERAT pe tema: Răspunderea

penală a minorilor

A executat studenta: Adela Ceban

din grupa SP11M

Bălţi, 2012

Răspunderea penală a minorilor

Răspunderea penală constituie raportul juridic penal de constrângere, născut ca urmare a

săvârşirii infracţiunii, între stat pe de o parte şi infractor pe de altă parte, raport complex al

cărui conţinut îl formează dreptul statului, ca reprezentant al societăţii, de a trage la

răspundere pe infractor, de a-i aplica sancţiunea prevăzută pentru infracţiunea săvârşită şi

de a-l constrânge să o execute, precum şi obligaţia infractorului de a răspunde pentru fapta sa

şi de a se

supune sancţiunii aplicate, în vederea restabilirii ordinii de drept şi restaurării autorităţii legii.1

Răspunderea penală poate fi stabilită în unele cazuri şi faţă de minori, luându-se în

considerare însă anumite criterii, cum ar fi, vârsta, existenţa discernămîntului, gravitatea

faptei, etc.

Datorită faptului că persoana fizică aflată în stare de minoritate este considerată ca fiind

insuficient dezvoltată sub aspect psiho – fizic, legiuitorul i-a acordat o atenţie deosebită, de

unde şi reglementarea distinctă a statutului său juridic.

În adoptarea acestei soluţii au fost luaţi în considerare factori precum grija pentru reeducarea

acestora, prevenirea săvârşirii de fapte antisociale şi asigurarea unei comportări

corespunzătoare acestei categorii de persoane.

Reglementarea regimului juridic al infractorilor minori este cuprinsă într- o secţiune separată a

Codului penal – partea generală, şi anume, Titlul V intitulat “Minoritatea” şi face referire la

limitele răspunderii penale, consecinţele răspunderii penale, măsurile educative care se pot

lua faţă de minor şi pedepsele pentru minori.

Datorită statutului juridic deosebit al acestei categorii de infractori, dispoziţiile legii penale

au ca scop ocrotirea minorilor, reeducarea lor în condiţii optime precum şi readaptarea acestora

la viaţa socială.

Luând în considerare şi alte dispoziţii ale Codului penal referitoare la răspunderea penală a

minorilor, precum şi prevederile legii penale cu privire la sistemul sancţionator, se poate

trage concluzia potrivit căreia minoritatea constituie o cauză de diferenţiere a răspunderii

penale în raport cu răspunderea infractorilor majori.

Vârsta de la care începe răspunderea penală a minorului şi limitele acesteia este

reglementată de art. 99 şi urm. Astfel, minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde

penal, cel care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit

fapta cu discernământ, iar minorul care a împlinit 16 ani răspunde penal.

În stabilirea acestor limite s-a ţinut seama de dezvoltarea capacităţii psiho – fizice a

acestora, de aptitudinea de a înţelege semnificaţia socială a faptelor, care este strâns legată de

împlinirea unor anumite limite de vârstă.2

Prin urmare, ca urmare a insuficientei dezvoltări a capacităţii psiho – fizice, în privinţa

minorilor sub 14 ani există o prezumţie absolută de neresponsabilitate. După împlinirea

vârstei de 14 ani, se instituie o răspundere penală condiţionată însă de dovedirea

discernământului.

În ceea ce priveşte inorul ce a împlinit 16 ani, acesta este considerat responsabil,

având posibilitatea reprezentării faptelor sale.

Limita de la care o persoană poate deveni subiect al infracţiunii a variat în decursul timpului,

deosebindu-se de la o legislaţie la alta. Există însă o tendinţă de ridicare a acestei limite

pentru ca minorii să fie pe cât posibil sustraşi de la sistemul sancţionator şi supuşi unui regim

educaţional.

Tratamentul juridic diferenţiat este determinat de starea bio – psiho - fizică specială în care se

gaseşte infractorul minor.

In sprijinul acestei afirmaţii sunt necesare unele precizari. Astfel, copilul poate fi definit ca

fiind fiinţa umană pe traiectoria dezvoltării de la procreaţie până la adolescenţă.1 Datorită

acţiunii diferenţiate a influenţelor mediului socio – economic, de ereditate, cultură şi educaţie,

între copiii de aceiaşi vârsta există deosebiri în ceea ce priveşte temperamentul, inteligenţa şi

structura de ansamblu a personalităţii.

Copilăria începe o data cu naşterea şi cuprinde următoarele etape: copilul nou - născut,

vârsta sugarului, perioada antepreşcolara ( 1 – 3 ani ), preşcolara ( 3 – 7 ani ), şcolara mica (

6 – 11 ani ), preadolescenţa ( 11 – 15 ani ), adolescenţa ( 15 – 18 ani ).

Copilul are modalităţi proprii de a stabili relaţii şi a reacţiona în diferite stadii ale copilăriei, în

primii 6 ani câştigând peste 80% din experienţa de viaţă umană. În perioada minorităţii se

dezvoltă capacitatea psihică, discernământul, se acumulează cunoştinţele despre viaţă, inclusiv

cele privitoare la normele de conduită socială.2

Psihologia copilului a permis efectuarea de studii valoroase privind geneza aptitudinilor

intelectuale, a conştiinţei de sine, dezvoltarea capacităţii de învăţare, studii care au fost

deosebit de utile în orientarea politicii penale a statelor referitoare la minori.

Psihologia judiciară constituie o disciplină formativ - aplicativă şi de cultură profesională a

magistratului în statul de drept, având ca obiect studierea nuanţată şi aprofundată a persoanei

umane3, punând la dispoziţia procesului penal explicaţii importante cu privire la

atitudinea şi motivaţia psihică a participanţilor în cauza penală.

Din perspectiva psihologiei judiciare, omul trebuie privit ca o fiinţă care

de regulă acţionează normal, raţional, însă uneori, din diferite motive, are un comportament

deviant, îndreptat împotriva normelor de conduită, societatea sancţionând, prin intermediul

organelor abilitate de lege, baterea de la regulile prestabilite.

Deşi termenul de “criminalitate“ desemnează totalitatea infracţiunilor săvârşite pe un anumit

teritoriu şi într-o anumită perioadă, în cazul minorilor se foloseşte termenul de “delincvenţă

juvenilă”. Se face astfel referire la totalitatea încălcărilor de norme sociale săvârşite de tinerii

sub 18 ani, încălcări sancţionate penal.

Cauza delincvenţei juvenile o constituie pe de o parte, factorii de personalitate a

infractorilor minori, iar pe de altă parte, factorii ce ţin de mediul social.

Prin urmare, unul dintre factorii cei mai importanţi ce influenţează delincvenţa juvenilă

sunt cei legaţi de familie. Se au în vedere familiile destructurate, caracterizate prin lipsa

de afectivitate si comunicare între copii şi părinţi. De asemenea, conflictele grave

intrafamiliale, nivelul redus de educaţie şi instruire şcolară a părinţilor care determină modul în

care aceştia concep viitorul şi perspectivele copilului, alegerea metodelor disciplinare,

proporţionalitatea sancţiunilor şi recompenselor în funcţie de manifestările minorului contribuie

la apariţia delincvenţei juvenile. La aceşti factori se poate adăuga şi caracterul deficitar al

funcţiei educative a familiei, precum şi situaţiile tensionate ce se rezolvă prin mijloace ce

provoacă minorului atitudini de dezaprobare şi revoltă, folosirea excesivă a corecţiilor corporale

şi a violenţei de limbaj.

De menţionat faptul că acest factor trebuie pus în legătură şi cu alte cauze întrucât, luat

singur, acest criteriu poate duce la concluzii greşite, afirmaţia potrivit căreia minorii proveniţi

din familii dezorganizate devin în mod necesar infractori fiind exagerată.

Factorii care au o legatură strânsă cu anturajul şi mediul minorului formează o categorie

aparte. Existenţa unor modele negative precum şi apartenenţa la grupuri stradale

influenţează pe minor, acţiunile acestuia putând căpăta un caracter antisocial.

O altă categorie de factori deosebit de importanţi o reprezintă şcoala. Disfuncţiile intervenite

în activitatea de educare exercită influenţe însemnate asupra comportamentului minorului.

Spre exemplu, aplicarea unor sancţiuni disproporţionate în raport de gravitatea abaterilor

săvârşite de minori pot duce la reacţii de respingere faţă de sistemul educaţional.

De asemenea, eşecul şcolar poate duce la formarea unor sentimente de

repulsie, indiferenţă faţă de şcoală, contestarea normelor şi regulilor şcolare.

Aceasta poate constitui o explicaţie pentru faptul că mulţi dintre minorii care

comit infracţiuni sunt corigenţi, repetenţi sau care în mod frecvent absentează de la

activităţile educative ale şcolii.2 Acestor factori li se adaugă şi influenţa nefastă a

mijloacelor mass – media exercitată prin intermediul televiziunii, inematografului,

publicaţiilor, care sunt caracterizate prin creşterea constantă a nivelului de agresivitate şi

violenţă prezentate publicului.

În ultimii ani, fenomenul delincvenţei juvenile a luat amploare. S-a constatat o creştere

semnificativă a numărului de minori implicaţi în fapte penale, o creştere a gradului de

pericol social al faptelor săvârşite, în principal prin implicarea minorilor la producerea

infracţiunilor cu violenţă, scăderea vârstei celor care comit infracţiuni, precum şi depăşirea

graniţelor ţării în aria de acţiune a unor categorii de infracţiuni şi implicarea minorilor în

reţele de prostituţie.

Datorită stării speciale în care se află minorul, legiuitorul a acordat o atenţie deosebită cu

privire la stabilirea statutului său juridic.

În primul rând, Constituţia României consacră anumite drepturi fundamentale minorilor, şi

anume, dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă, acordarea de alocaţii de stat

pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav sau handicapat, precum şi măsuri

speciale de protectie socială a muncii1. La aceste prevederi se adaugă şi obligaţia statului de

a contribui la asigurarea condiţiilor pentru participarea liberă a tinerilor la viaţă politică,

socială, culturală, economică şi sportivă a ţării. Pe de altă parte, se interzic acţiunile ce ar

contraveni acestor drepturi. De asemenea, se interzice exploatarea minorilor, precum şi

folosirea acestora în activităţi care le-ar dăuna sănătăţii, moralităţii sau le-ar pune viaţa în

primejdie.

În al doilea rând, în Codul familiei se întâlneşte expresia “ interes al copilului minor”, care

semnifică pe de o parte, un interes social, general, iar pe de altă parte, un interes concret,

personal al minorului, care trebuie apreciat în toate cazurile prin referire la interesul general.

Există însă numeroase situaţii care sunt soluţionate luându-se în considerare interesul

minorului. Astfel, adopţia se face numai în interesul minorului, neînţelegerile dintre părinţi se

soluţionează potrivit cu interesele copilului, stabilirea domiciliului copilului se soluţionează

potrivit cu interesul acestuia, etc.

Şi în Codul civil regăsim dispoziţii referitoare la minori, dispoziţii ce au în vedere atât

acordarea unor drepturi cât şi stabilirea unor reglementari în domeniul răspunderii civile.

Prin urmare, o deosebită importanţă prezintă definirea celor două laturi ale capacităţii

civile. Capacitatea de folosinţă constituie capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii, iar

capacitatea de exerciţiu reprezintă capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-

şi asuma obligaţiile, săvârşind acte juridice. Potrivit Decretului 31/1954, minorul care nu a

împlinit vârsta de 14 ani nu are capacitate de exerciţiu, iar minorul care are între 14 şi 18 ani

are capacitate de exerciţiu restrânsă.

În ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală, minorul, neavând posibilităţi materiale

pentru acoperirea prejudiciului produs, în locul lui va răspunde o altă persoană,

instituindu-se astfel răspunderea pentru fapta altei persoane.

Starea de minorat are influenţe şi asupra angajării răspunderii penale. Astfel, Codul penal

stabileşte limitele răspunderii penale. Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde

penal, cel care are vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte

că fapta a fost săvârşită cu discernământ, iar cel ce a împlinit 16 ani răspunde penal.1 Pentru

minorii între 14 – 16 ani există o prezumţie relativă de incapacitate penală, care poate fi

înlăturată însă prin dovada discernământului.

Codul penal foloseşte noţiunea de discernământ, însă nu o defineşte. Se consideră că fapta a

fost săvârşită cu discernământ dacă minorul, în momentul comiterii acesteia, a fost în măsură,

datorită stării sale psiho – fizice, a educaţiei pe care a primit-o, a gradului de instruire

generală pe care a dobândit-o şi a înrăuririi exercitate asupra sa de mediul social, să-şi dea

seama de natura faptei pe care o săvârşea, de urmările reale ale acesteia faţă de alţii, de

pericolul de a fi sever pedepsit la care se expune el însuşi.

Cu alte cuvinte, prin discernământ se înţelege capacitatea minorului de a-şi da seama de

caracterul socialmente periculos al faptei şi de a-şi manifesta constient voinţa, capacitate

raportată însă la fapta concretă săvârşita.

În ceea ce priveşte probaţiunea în materie de discernământ, există opinia potrivit căreia

singura proba concludentă ar fi expertiza medico - legala psihiatrică. Dacă s-ar adopta

acest punct de vedere s-ar ajunge ca minorul să fie declarat răspunzător numai cu luarea în

considerare a datelor privind structura şi dezvoltarea sa psihică. O altă consecinţă în acest sens ar

fi şi substituirea de către expert a completului de judecata, acesta din urmă fiind silit să accepte

concluziile formulate în expertiză.

Constatându-se o practică neuniformă în această problemă, fostul Tribunal Suprem a

intervenit prin Decizia de îndrumare nr. 9/1972, prin care s-a decis că existenţa sau inexistenţa

discernământului să se stabilească nu numai în raport cu starea psihică a minorului, dar şi

ţinând seama de natura faptei săvârşite şi împrejurările concrete ale comiterii acesteia.

S-a precizat că aprecierea întregului complex de împrejurări poate fi facută în bune condiţii şi

în mod complet numai de instanţa de judecată, alcătuită din judecători cu experienţă şi

posibilităţi de apreciere justă a faptelor, în special cele oferite de ancheta socială, iar dacă

acestea nu sunt îndestulătoare se poate dispune administrarea oricăror alte probe. În

situaţia în care instanţa, pe baza dovezilor existente, nu se lămureşte suficient, va dispune

efectuarea expertizei medico – legale psihiatrice.

Dacă nu se face dovada existenţei discernământului minorului în momentul săvârşirii

faptei, răspunderea acestuia este exclusă, minorul în vârstă de 14 – 16 ani lipsit de

discernământ aflându-se în aceeaşi situaţie cu a minorului care nu împlinise vârsta de 14 ani în

momentul săvârşirii faptei, cu alte cuvinte, nu poate fi subiect al infracţiunii.

Constatarea existenţei discernământului nu trebuie confundată cu iresponsabilitatea prevăzută de

articolul 48 C.pen., conform căruia, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea

penală, dacă făptuitorul în momentul săvârşirii faptei, fie din cauza alienaţiei mintale, fie din

alte cauze, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe

ele. Minorul lipsit de discernământ este normal psiho – fizic, cu capacitate şi experienţă

specifice vârstei sale, spre deosebire de alienatul mintal a cărui lipsă de discernământ

este patologică şi permanentă. Pe de altă parte, discernământul nu trebuie confundat cu noţiunea

de vinovăţie care constituie o trăsătură esenţială a oricărei infracţiuni.

Prin urmare, în cazul minorilor cu vârste cuprinse între 14 şi 16 ani, legiuitorul considerând

criteriul vârstei ca fiind insuficient, a adăugat un criteriu complementar, şi anume

discernământul.

În ceea ce priveşte minorii care au împlinit 16 ani, aceştia sunt prezumaţi în mod

absolut ca având capacitate penală, fiind consideraţi responsabili.

Prin responsabilitate se înţelege capacitatea sau aptitudinea persoanei de a-şi da seama de

acţiunile sale, de semnificaţia şi urmările lor, precum şi capacitatea de a-şi stăpâni acţiunile,

de a-şi dirija voinţa în raport cu faptele sale. Astfel, între minorul ce a împlinit 16 ani şi major

nu există nici o diferenţă de tratament în ceea ce priveşte reţinerea şi angajarea răspunderii

penale.

Codul penal, prin articolul 99, prevede că minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu

răspunde penal. Se instituie astfel o prezumţie absolută de incapacitate penală pentru

această categorie de minori, nefiind permisă răsturnarea acesteia prin nici un fel de

probă contrarie, spre exemplu, precocitatea evidentă a minorului, comportament responsabil

şi matur, însuşirile sale intelectuale deosebite.

La aceste dispoziţii se adaugă şi prevederile articolului 50 conform

cărora nu constituie infracţiune fapta prevazută de legea penală, săvârşită de un minor care la

data comiterii acesteia nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal.

În cazul săvârşirii unei fapte penale de către un minor sub 14 ani soluţiile

organelor judiciare vor fi: scoaterea de sub urmărire penală, conform art. 11 pct. 1 lit. b

combinat cu art. 10 lit. e C.proc.pen., în cazul organului de urmarire penală şi achitarea

potrivit art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. e C.proc.pen. în cazul instanţei de judecată.

Soluţia casării nu îşi poate găsi aplicarea deoarece minoritatea fiind o circumstanţă personală

nu se poate vorbi de inexistenţa învinuitului în cauză.

Din categoria minorilor care nu răspund penal fac parte şi minorii care au împlinit vârsta de 14

ani dar care nu au încă 16 ani împliniţi şi care au săvârşit fapta fără discernământ. Este vorba

de o prezumţie relativă de incapacitate penală, prezumţia operând doar în cazurile în care s-a

făcut dovada că fapta a fost săvârşită fără discernământ.

Regimul special de sancţionare al infractorilor minori este alcătuit din măsuri educative, ce se

aplică cu prioritate în sancţionarea infracţiunilor săvârşite de ei şi pedepse, dar numai atunci

când măsurile educative nu asigură o sancţionare corespunzătoare gravităţii faptei comise şi

nu corespund necesităţii de îndreptare a infractorului.

Conform art. 100 C.pen., faţă de minorul care răspunde penal se poate lua o măsură educativă

sau se poate aplica o pedeapsă. La alegerea sancţiunii se ţine seama de gradul de pericol

social al faptei săvârşite, de starea fizică, de dezvoltarea intelectuală şi morală, de

comportarea minorului, de condiţiile în care a fost crescut şi în care a trăit, precum şi de orice

alte elemente de natură să caracterizeze persoana minorului.

Aplicarea unei pedepse intervine doar în cazurile în care instanţa apreciază că luarea

unei măsuri educative nu este îndestulătoare pentru îndreptarea minorului.

În ceea ce priveşte minorul care nu răspunde penal şi care săvârşeşte fapte prevăzute de legea

penală, faţă de acesta se poate lua una dintre măsurile de protecţie specială a copilului

prevăzute în Legea 272 din 2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului,

şi anume, supravegherea specializată sau plasamentul.1

Măsurile educative sunt sancţiuni de drept penal cu caracter eminamente educativ, destinate

unor personalităţi în formare şi susceptibile de influenţare.

Atât pedepsele cât şi măsurile educative urmăresc prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni în

viitor. Aplicarea unei categorii de sancţiuni exclude aplicabilitatea celeilalte.

Codul penal, în art. 101, prevede măsurile educative ce se pot aplica: mustrarea, libertatea

supravegheată, internarea într-un centru de reeducare, internarea într-un institut medical-

educativ, prezentate într-o scară ierarhică în ordinea gravităţii lor.

Mustrarea, potrivit art. 102 C.pen., constă în dojenirea minorului, în arătarea pericolului

social al faptei săvârşite, în sfătuirea minorului să se poarte în aşa fel încât să dea dovadă de

îndreptare, atrăgându-i-se totodată atenţia că dacă va săvârşi din nou o infracţiune, se va lua faţă

de el o măsură mai severă sau i se va aplica o pedeapsă.

Astfel, instanţa trebuie să explice minorului pericolul social al faptei săvârşite, încercând

să-l facă pe acesta să înţeleagă repercursiunile faptei sale, răul provocat. Textul nu face

referire la condiţiile impuse pentru aplicarea acestei măsuri educative ( spre exemplu, maximul

special al pedepsei, un anumit fel de infracţiuni), judecătorul fiind acela căruia îi revine sarcina

de a aprecia pericolul social concret al faptei, urmând să aprecieze dacă o asemenea

măsură este eficientă. De regulă, mustrarea se pronunţă în cazul faptelor mai uşoare comise de

minor reflectând deprinderi şi mentalităţi caracteristice copilăriei.1

În practica judiciară s-a decis că mustrarea are în vedere vârsta infractorului la data

comiterii faptei şi nu vârsta acestuia la data pronunţării hotărârii. Prin urmare, această

măsură poate fi luată şi faţă de infractorul care a împlinit în timpul desfăşurării procesului

vârsta de 18 ani.2

De asemenea, s-a decis că măsura educativă a mustrării nu poate fi aplicată, considerându-

se a fi ineficientă, în cazul în care datele anchetei sociale sunt defavorabile minorului, iar din

dosar rezultă că minorul a participat la săvârşirea unei infracţiuni grave, având o contribuţie

importantă la comiterea ei.3

Conform art. 487 C.p.p., în cazul când s-a luat faţă de minor măsura educativă a mustrării,

aceasta se execută de îndată, în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea. Numai astfel îşi

poate produce efectele măsura mustrării, ca măsura educativă cea mai uşoară.

Când din orice împrejurare măsura mustrării nu poate fi executată imediat după

pronunţare, nefiind prezent inculpatul, se fixează un termen pentru când se dispune aducerea

minorului, citându-se totodată părinţii, ori dacă este cazul, tutorele sau curatorul ori persoana în

îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul.

O astfel de măsură devine eficientă numai dacă instanţa îi asigură cadrul solemn necesar de

natură să impresioneze pe minor şi, totodată, se adresează minorului cu toată seriozitatea

urmărind să influenţeze cât mai profund modul de a privi viaţa şi obligaţiile sociale de către

minor.4

Libertatea supravegheată, potrivit dispoziţiilor art. 103 C.pen., constă în lăsarea minorului

în libertate pe timp de un an, sub supraveghere deosebită. Supravegherea poate fi

încredinţată, după caz, părinţilor minorului, celui care l-a adoptat sau tutorelui.

Dacă aceştia nu pot asigura supravegherea în condiţii satisfăcătoare, instanţa dispune

încredinţarea supravegherii minorului, pe acelaşi interval de timp, unei persoane de

încredere, de preferinţă unei rude mai apropiate, la cererea acesteia, ori unei instituţii legal

însărcinate cu supravegherea minorilor.

Alineatul 2 al aceluiaşi articol menţionează că instanţa pune în vedere, celui căruia i s-a

încredinţat supravegherea, îndatorirea de a veghea îndeaproape asupra minorului, în scopul

îndreptării lui. De asemenea, i se pune în vedere că are obligaţia să înştiinţeze instanţa de

îndată, dacă minorul se sustrage de la supravegherea ce se exercită asupra lui sau are purtări

rele ori a săvârşit din nou o faptă prevăzută de legea penală.

Legea instituie o ordine de preferinţă a persoanelor cărora le este încredinţat minorul: în

primul rând părinţilor sau persoanei care l-a adoptat ori tutorelui său. De precizat faptul că

aceste categorii de persoane nu pot refuza supravegherea minorului, având obligaţia

legală de a-şi asuma această răspundere.

În cazul în care se apreciază că persoana căreia i-ar reveni supravegherea minorului

nu ar putea să o îndeplinească în condiţii satisfăcătoare, instanţa va dispune încredinţarea

minorului unei persoane de încredere, unei rude mai apropiate la cererea acesteia sau dacă

acest lucru nu este posibil, unei instituţii legal însărcinate cu supravegherea minorilor.

Fără existenţa unei persoane sau unei instituţii căreia să i se încredinţeze supravegherea

minorului, măsura libertăţii supravegheate nu poate fi luată. Într- o astfel de situaţie extremă

singura măsură aplicabilă ar fi internarea minorului într-un centru de reeducare.1

Totodată instanţa poate să impună minorului respectarea uneia sau mai multora din următoarele

obligaţii:

− să nu frecventeze anumite locuri stabilite;

− să nu intre în legătură cu anumite persoane;

− să presteze o activitate neremunerată într-o instituţie de interes

public fixată de instanţă, cu o durată între 50 şi 200 de ore, de maximum 3 ore pe zi,

după programul de şcoală, în zilele nelucrătoare şi în vacanţă.

Aceste obligaţii reprezintă mijloace care au menirea de a reeduca

minorul, prin interdicţiile impuse urmărindu-se îndepărtarea minorului de anumite zone

sau persoane care au asupra lui influenţe negative.2

Ca şi în cazul mustrării, textul de lege nu enunţă nişte criterii clare în funcţie de care

instanţa să hotărască luarea acestei măsuri educative. Totuşi, instanţa trebuie să se bazeze pe

nişte date care să ducă la concluzia că minorul lăsat în libertate va putea fi reeducat numai

prin supravegherea din cursul perioadei respective.

Măsura educativă a libertăţii supravegheate nu poate fi luată faţă de inculpatul care a depăşit

vârsta de 17 ani.

Luând în considerare faptul că minorul este angajat în procesul de învăţământ sau este

încadrat într-o unitate în care munceşte, instanţa ia legătura cu şcoala sau cu unitatea unde

lucrează ori cu instituţia la care prestează activitatea stabilită de instanţă pentru ca şi

aceste instituţii să supravegheze îndeaproape comportarea minorului.

Această dispoziţie legală, prevăzută la art. 103 alin. 5 C.pen., se motivează prin ideea

necesităţii participării la reeducarea minorului a tuturor persoanelor care se îngrijesc în

vreun fel de pregătirea minorului, astfel încât probabilitatea îndreptării minorului să fie mai

mare.

Termenul de un an curge de la data punerii în executare a libertăţii supravegheate. Dacă în

timpul acestei perioade minorul a avut o conduită corespunzătoare, la expirarea duratei,

măsura educativă se consideră executată.

Dar, dacă înăuntrul termenului de un an minorul se sustrage de la supraveghere sau are

purtări rele, cu alte cuvinte are o conduită contrară celei impuse, sau săvârşeşte o faptă

prevăzută de legea penală, instanţa revocă libertatea supravegheată şi ia faţă de minor

următoarea măsură educativă în ordinea gravităţii, şi anume, măsura internării într-un centru

de reeducare.

În cazul în care fapta prevăzută de legea penală constituie infracţiune, instanţa ia măsura

internării sau, în funcţie de gravitatea faptei şi imposibilitatea aplicării măsurii internării, aplică

o pedeapsă.

Internarea într-un centru de reeducare reprezintă măsura educativă privativă de libertate ce se

ia în scopul reeducării minorului căruia i se asigură posibilitatea de a dobândi învăţătura

necesară şi o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile sale. Măsura internării se ia faţă

de minorul în privinţa căruia celelalte măsuri educative sunt neîndestulătoare.( art. 104 C.pen.)

Fiind măsura educativă cea mai severă, internarea într-un centru de reeducare se aplică în

situaţia în care, datorită gravităţii faptei şi a persoanei făptuitorului, celelalte măsuri educative

nu pot asigura îndreptarea acestuia.

În perioada internării se crează minorului posibilitatea de a continua pregătirea şcolară

precum şi dobândirea unei profesiuni, pentru ca în momentul externării să se reinsereze în

societate. Internarea se face într-o instituţie specializată, creată în aceste scopuri unde îşi

desfăşoară activitatea persoane specializate.

Pe de altă parte, pentru internarea într-un centru de reeducare este necesară constatarea

stării de sănătate normală a minorului deoarece, în caz contrar, se poate pune în discuţie

aplicarea măsurii internării într-un institut medical – educativ.

Deşi este denumită educativă, această măsură este una de reeducare, deoarece scopul ei este

reeducarea minorului, recuperarea sa morală.

La data aplicării măsurii făptuitorul trebuie să fie minor, în caz contrar urmând a se recurge la

aplicarea de pedepse.

Deşi art. 106 alin. 1 C.pen. prevede că măsura se ia pe o perioadă nedeterminată,

internarea nu poate dura decât până la împlinirea vârstei de 18 ani, dar instanţa poate dispune

prelungirea internării pe o durată de cel mult 2 ani, dacă aceasta este necesară pentru

realizarea scopului internării, şi anume, în vederea continuării procesului de învăţământ sau a

pregătirii profesionale.

Şi în cazul măsurii internării minorului îşi poate găsi aplicare instituţia liberării. Astfel,

potrivit art. 107 C.pen., dacă a trecut cel putin un an de la data internării în centrul de

reeducare şi minorul a dat dovezi temeinice de îndreptare, de sârguinţă la învăţătură şi la

însuşirea pregătirii profesionale, se poate dispune liberarea acestuia înainte de a deveni major.

Liberarea are însă un caracter condiţionat, depinzând de conduita făptuitorului. Prin

urmare, liberarea poate deveni definitivă dacă făptuitorul a avut o conduită bună şi a împlinit

vârsta de 18 ani, sau, în cazul în care pe perioada liberării minorul are o purtare

necorespunzătoare, se poate dispune revocarea liberării.

Dacă în perioada internării într-un centru de reeducare sau într-un institut medical –

educativ ori a liberării înainte de a deveni major, minorul săvârşeşte din nou o infracţiune

pentru care se apreciază că este cazul să i se aplice pedeapsa închisorii, instanţa revocă

internarea. În cazul în care nu este necesară o pedeapsă, se menţine măsura internării şi se

revocă liberarea.

Internarea într-un institut medical – educativ constituie măsura educativă privativă de

libertate ce se poate lua faţă de minorul care, datorită stării fizice sau psihice, are nevoie de un

tratament sau de îngrijiri medicale şi, implicit, de un regim special de instruire şi educaţie,

corespunzător stării sale.

Această măsură are un caracter mixt, atât medical cât şi educativ, presupunând în acelaşi

timp şi privarea de libertate. Măsura se ia faţă de infractorii minori, deci care răspund

penal, şi nu faţă de cei iresponsabili, faţă de care nu pot fi luate nici un fel de măsuri educative.

Starea fizică şi psihică a infractorilor minori reclamă atât îngrijiri medicale cât şi un

regim educativ care se aplică concomitent cu tratamentul medical. Prin aceasta măsura

educativă a internării într-un institut medical – educativ se deosebeşte de măsura de

siguranţă a internării medicale ( art. 114

C.pen. ), care constă exclusiv în tratament medical.

Măsura se ia pe o perioadă nedeterminată, neputându-se stabili de la început perioada

necesară îngrijirii medicale, dar nu poate dura, în principiu, decât până la împlinirea vârstei de

18 ani.

Întrucât măsura internării într-un institut medical – educativ este

condiţionată de starea fizică sau psihică maladivă a minorului, legea prevede că ea trebuie să

înceteze îndată ce a dispărut cauza care a impus luarea ei şi aceasta înainte de împlinirea vârstei

de 18 ani.

Totodată, legea prevede posibilitatea ca instanţa să dispună prelungirea internării, după data la

care minorul devine major, pe o perioadă de cel mult doi ani, dacă aceasta este necesară pentru

realizarea scopului internării.

Dar, conform art. 106 alin. 1 C.pen., instanţa care dispune încetarea măsurii poate, atunci

când consideră că este necesar, să ia faţă de minor măsura internării într-un centru de reeducare.

Ca şi în cazul internării într-un centru de reeducare, şi această măsură poate înceta prin

revocare dacă în perioada internării minorul săvârşeşte din nou o infracţiune şi instanţa apreciază

că este necesară aplicarea pedepsei închisorii.

Codul penal, prin art. 109, prevede că pedepsele ce se pot aplica minorului sunt

închisoarea sau amenda prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită.

Astfel, singura pedeapsă privativă de libertate aplicabilă minorilor este închisoarea. Limitele

pedepsei închisorii se reduc la jumătate, astfel încât în urma reducerii minimul nu poate depăşi

5 ani. Dacă pentru infracţiunea săvârşită de minor legea prevede pedeapsa detenţiunii pe

viaţă, în locul ei aplică pedeapsa închisorii de la 5 la 20 de ani. Reducerea la jumătate a

limitelor speciale ale pedepsei închisorii se aplică atât în cazul infracţiunilor în formă simplă,

cât şi calificată, precum şi în cazul tentativei.

Odată stabilită pedeapsa ce poate fi aplicată minorului, operaţiunea de individualizare a

pedepsei continuă pornind de la limitele pedepsei astfel determinate, cauzele de agravare

sau de atenuare a pedepsei producându-şi efectele prevăzute de lege în raport cu aceste limite.

În cazul concursului de infracţiuni sunt incidente prevederile art. 34

C.pen. Prin urmare, când pentru una din infracţiunile concurente s-a aplicat o pedeapsă, iar

pentru alta s-a dispus luarea unei măsuri educative, măsura educativă va fi revocată.

Această dispoziţie se explică prin faptul că minorul nu poate fi supus în acelaşi timp la

executarea unei pedepse precum şi a unei măsuri educative.

Executarea pedepsei închisorii se face potrivit unor reguli speciale

adecvate stării psiho – fizice a minorului. Astfel, conform art. 57 C.pen., minorii condamnaţi la

pedeapsa închisorii execută pedeapsa separat de condamnaţii majori sau în locuri de

deţinere speciale, asigurându-li-se posibilitatea de a continua învăţământul general

obligatoriu şi de a dobândi o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile lor.

De asemenea, condamnaţii pentru infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii pot fi liberaţi

condiţionat după executarea unei fracţiuni de pedeapsă mai reduse decât în cazul majorilor.

Infractorilor minori nu li se pot aplica pedepsele complementare (

interzicerea unor drepturi, degradarea militară ).

Tot în cuprinsul art. 109, la alin. 4, legiuitorul a inserat prevederea potrivit căreia

condamnările pronunţate pentru fapte săvârşite în timpul minorităţii nu atrag incapacităţi

sau decăderi. Astfel, condamnarea minorului la pedeapsa închisorii nu poate constitui prim

termen al recidivei, deci la săvârşirea din nou a unei infracţiuni nu i se poate agrava pedeapsa

ca urmare a stării de recidivă. Totuşi, condamnarea anterioară reprezintă un antecedent penal

care trebuie să fie luat în considerare la individualizarea pedepsei pentru a doua infracţiune.

Având în vedere faptul că se admite aplicarea de pedepse infractorilor minori, este normal

ca legea să prevadă în acelaşi timp şi reglementarea suspendării executării pedepsei în

cazul minorilor.

Suspendarea condiţionată a executării pedepsei reprezintă o modalitate de individualizare

judiciară a executării pedepsei, prin care instanţa, considerând că făptuitorul se poate reeduca

fără executarea efectivă a pedepsei, dispune suspendarea executării pe un anumit termen

prevăzut de lege la expirarea căruia, dacă s-au respectat condiţiile impuse de lege,

condamnatul este reabilitat de drept.

Prin urmare, potrivit dispoziţiilor art. 110 C.pen., în caz de suspendare condiţionată a executării

pedepsei aplicate minorului, termenul de încercare se compune din durata pedepsei închisorii,

la care se adaugă un interval de timp de la 6 luni la 2 ani, fixat de instanţă. Dacă pedeapsa

aplicată este amenda, termenul de încercare este de 6 luni.

În ceea ce priveşte suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau sub control, art.

1101 C.pen. prevede că odată cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei închisorii

aplicate minorului în condiţiile art. 110, instanţa poate dispune, pe durata termenului de

încercare, dar până la împlinirea vârstei de 18 ani, încredinţarea supravegherii minorului unei

persoane sau instituţii din cele arătate în art. 103, şi anume, părinţilor, celui care l-a înfiat sau

tutorelui, unei persoane de încredere, de preferinţă unei rude mai apropiate la cererea acesteia,

ori unei instituţii legal însărcinate cu supravegherea minorilor.

De asemenea, instanţa poate stabili pentru minor una sau mai multe obligaţii dintre cele

prevăzute în art. 103 alin. 3, adică, să nu frecventeze anumite locuri, să nu intre în legătură cu

anumite persoane, să presteze o activitate neremunerată într-o instituţie de interes public

fixată de instanţă cu o durată între 50 şi 200 de ore, de maximum 3 ore pe zi, după

programul de şcoală, în zilele nelucrătoare şi în vacanţă.

După împlinirea vârstei de 18 ani, instanţa poate impune respectarea de către minor a măsurilor

de supraveghere sau a obligaţiilor prevăzute în art. 863: să se prezinte la datele fixate la

judecătorul desemnat cu supravegherea lui sau la Serviciul de protectie a victimelor si

reintegrare sociala a infractorilor, să anunţe în prealabil orice schimbare de domiciliu,

reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea, să nu

frecventeze anumite locuri, etc.

Conform art. 1101 alin. 2, dispoziţiile art. 82 alin. 3, art. 83, 84 şi 86 se aplică în mod

corespunzător. Termenul de încercare se socoteşte de la data când hotărârea prin care s-a

pronunţat suspendarea condiţionată a executării pedepsei a rămas definitivă.

Referitor la revocarea în cazul săvârşirii unei infracţiuni, art. 83 prevede că, dacă în cursul

termenului de încercare cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune, pentru care s-a

pronunţat o condamnare definitivă chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă

suspendarea condiţionată, dispunând executarea în întregime a pedepsei, care nu se contopeşte

cu pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune.

Revocarea suspendării pedepsei nu are loc însă dacă infracţiunea săvârşită ulterior a fost

descoperită după expirarea termenului de încercare. Dacă infracţiunea ulterioară este săvârşită

din culpă se poate aplica suspendarea condiţionată a executării pedepsei chiar dacă

infractorul a fost condamnat anterior cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei. În

acest caz nu mai are loc revocarea primei suspendări. La stabilirea pedepsei pentru

infracţiunea săvârşită după rămânerea definitivă a hotărârii de suspendare nu se mai aplică

sporul prevăzut de lege pentru recidivă.

Conform art. 84 C.pen., dacă până la expirarea termenului de încercare condamnatul nu a

îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, instanţa dispune

revocarea suspendării executării pedepsei, afară de cazul când cel condamnat dovedeşte că nu

a avut putinţa de a îndeplini acele obligaţii.

Dacă condamnatul nu a săvârşit din nou o infracţiune înăuntrul termenului de

încercare şi nici nu s-a pronunţat revocarea suspendării condiţionate a executării

pedepsei în baza art. 83 şi 84, el este reabilitat de drept.

În continuare, potrivit art. 1101 alin. 3, sustragerea minorului de la îndeplinirea

obligaţiilor prevăzute în art. 103 alin. 3 poate atrage revocarea suspendării condiţionate.

Neîndeplinirea măsurilor de supraveghere ori a obligaţiilor stabilite de instanţă potrivit

art. 863, poate duce la revocarea suspendării executării pedepsei, dispunându-se

executarea în întregime a pedepsei.

De asemenea, legea dispune că prevederile referitoare la suspendarea

executării pedepsei sub supraveghere sau control se aplică în mod corespunzător şi în caz de

liberare condiţionată a minorului.

Această instituţie de drept penal constă în liberarea celui condamnat,

înainte de expirarea duratei închisorii, după executarea unei părţi din durata pedepsei, dacă a

fost stăruitor în muncă, disciplinat şi a dat dovezi temeinice de îndreptare, sub condiţia să nu

săvârşească din nou o infracţiune până la împlinirea duratei pedepsei din a cărei executare a

fost liberat.

Cuantumul de pedeapsă care trebuie executat pentru acordarea liberării

condiţionate este mai redus în cazul infractorilor minori decât a celor majori.la vârsta de 18

ani pot fi liberaţi condiţionat după executarea unei treimi din durata pedepsei în cazul

închisorii care nu depăşeşte 10 ani şi a unei jumătăţi dacă pedeapsa închisorii este mai mare

de 10 ani, dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute în art. 59.

În cazul infracţiunilor din culpă pot fi liberaţi condiţionat dacă au executat o pătrime

când pedeapsa închisorii nu depăşeşte 10 ani şi o treime în cazul închisorii mai mari de 10 ani.

Cea de-a doua pedeapsă principală aplicabilă minorilor este amenda, ale cărei limite prevăzute

de lege se reduc la jumătate. Incidenţa acestei pedepse se adevereşte ca oportună în raport cu

minorii care săvârşesc infracţiuni în preajma ajungerii la majorat, când luarea unei măsuri

educative nu mai este practic posibilă, iar aplicarea unei pedepse cu închisoarea nu apare ca

necesară.

Problematica minorului are o importanţă deosebită determinată în primul rând de

creşterea alarmantă a delincvenţei juvenile şi apoi de rolul pe care tânăra generaţie ar trebui să-l

aibă în dezvoltarea societăţii.

Realităţile contemporane, marcate de o creştere a criminalităţii în rândul minorilor şi de

diversificarea formelor de comitere a infracţiunilor, impun adoptarea unor măsuri eficiente

de protecţie a minorilor, dar şi de apărare a societăţii, măsuri care să aibă în vedere

particularităţile persoanelor cărora li se adresează, lipsa lor de maturitate psiho – fizică, lipsa de

experienţă.

Acest domeniu, al delincvenţei juvenile, este în permanentă schimbare atât la nivel legislativ

cât şi la nivel de percepţie a fenomenului. Astfel, este necesar să existe o anumită

flexibilitate a legislaţiei în sensul de a permite atât alinierea la acquis – ul comunitar cât şi la

adaptarea legislaţiei la realităţile vieţii, la condiţiile existente. Mai mult, se poate constata

că unele valori sociale, neprotejate până acum, se impun a fi ocrotite prin intervenţia legii

penale iar alte valori şi-au pierdut importanţa lor socială, urmând a fi protejate prin alte

mijloace decât cele penale.

Se poate susţine faptul că măsurile luate împotriva infractorilor minori reprezintă mai mult

corecţii decât pedepse în sine. Din acest motiv au fost reglementate măsurile educative

alături de pedepse.

După cum se observă, cadrul legislativ în cazul infractorilor minori este mult mai generos

oferind şi alte alternative decât pedeapsa cu închisoarea. Chiar şi în acest caz limitele pedepsei

se reduc la jumătate.

În cazul infractorilor minori se insistă asupra reeducării, a reintegrării în societate,

îndeplinindu-se astfel şi rolul preventiv al reglementărilor legale. Mai mult, se constată

tendinţa de a apela la persoane calificate în acest domeniu, de separare între infracţiunile

săvârşite de minori şi cele săvârşite de persoane majore. Evoluţia permanentă a acestui

domeniu va determina şi alte schimbări la nivel legislativ, de fapt adaptări la condiţiile de viaţă

existente sau la alte legislaţii.