34
I. RĂSPUNDEREA CIVILĂ CONTRACTUALĂ PENTRU PREJUDICIILE PATRIMONIALE I.1. Noţiunea răspunderii civile contractuale.............................................. ..1 I.2. Prejudiciile patrimoniale contractuale ............................................. ......1 I.3. Elementele structurale ale răspunderii contractuale ...............................2 I.3.1 Fapta prejudiciabilă............................................ ......................2 I.3.2 Prejudiciul .............................................. ................................5 I.3.3 Raportul de cauzalitate .............................................. ..............6 I.3.4 Culpa sau vinovăţia debitorului .............................................. ...7 I.4. Exonerarea de răspundere ............................................... ....................8 I.4.1 Forţa majoră şi cazul fortuit .................................................. ...8 I.4.2 Fapta creditorului sau fapta unui terţ........................................10 1

Raspunderea Civila Contractuala Pentru Prejudiciile Patrimoniale

Embed Size (px)

DESCRIPTION

Raspunderea Civila Contractuala Pentru Prejudiciile Patrimoniale

Citation preview

I. RĂSPUNDEREA CIVILĂ CONTRACTUALĂ PENTRU PREJUDICIILE

PATRIMONIALE

I.1. Noţiunea răspunderii civile

contractuale................................................1

I.2. Prejudiciile patrimoniale

contractuale ...................................................1

I.3. Elementele structurale ale răspunderii

contractuale ...............................2

I.3.1 Fapta

prejudiciabilă..................................................................2

I.3.2

Prejudiciul ..............................................................................5

I.3.3 Raportul de

cauzalitate ............................................................6

I.3.4 Culpa sau vinovăţia

debitorului .................................................7

I.4. Exonerarea de

răspundere ...................................................................8

I.4.1 Forţa majoră şi cazul

fortuit .....................................................8

I.4.2 Fapta creditorului sau fapta unui

terţ........................................10

I.5. Daunele

interese.................................................................................11

I.5.1

Noţiune..................................................................................11

I.5.2 Punerea în

întârziere...............................................................11

I.5.3 Daunele

compensatorii ...........................................................13

I.5.4. Daunele

moratorii .................................................................14

1

I.5.5. Evaluarea daunelor

interese ...................................................14

I.5.5.1 Evaluarea

judiciară ....................................................15

I.5.5.2. Evaluarea convenţională. Clauza

penală......................15

I.6. Convenţii de modificare a răspunderii

contractuale ...............................17

II. RĂSPUNDEREA CIVILĂ CONTRACTUALĂ PENTRU PREJUDICIILE

NEPATRIMONIALE

II.1. Prejudiciile

nepatrimoniale ..................................................................19

II.1.1 Prejudiciile

corporale ..............................................................19

II.1.2 Prejudiciile aduse personalităţii

umane ....................................20

II.2. Admisibilitatea răspunderii pentru prejudiciile

nepatrimoniale ...............20

II.3. Domeniul răspunderii contractuale pentru prejudiciile

nepatrimoniale ....21

II.4. Regimul răspunderii contractuale pentru prejudicii

nepatrimoniale .........22

BIBLIOGRAFIE

I. RĂSPUNDEREA CIVILĂ CONTRACTUALĂ PENTRU PREJUDICIILE PATRIMONIALE

I.1. Noţiunea răspunderii civile contractuale

Neexecutarea voluntară a obligaţiilor contractuale de către

debitor dă dreptul creditorului de a recurge la executarea silită în

natură şi la alte mijloace juridice prevăzute de lege pentru a obţine

2

prestaţia care i se datorează sau de constrângere economică a

debitorului în acelaşi scop.

În situaţia când una dintre părţile contractante nu execută

prestaţiile pe care le datorează, cealaltă parte contractantă poate

obţine executarea prin echivalent. Cu alte cuvinte, se angajează

răspunderea civilă contractuală a debitorului, care va fi obligat să

plătească creditorului sume de bani cu titlu de despăgubiri pentru a-i

repara prejudiciul cauzat.

În doctrină răspunderea civilă contractuală este definită ca fiind

obligaţia debitorului de a repara pecuniar prejudiciul cauzat

creditorului său prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare ori

cu întârziere a obligaţiilor născute dintr-un contract valabil încheiat2.

Răspunderea contractuală apare ca o aplicaţie particulară a

principiului răspunderii civile, în situaţiile în care prejudiciul este

cauzat prin încălcarea unei obligaţii asumată printr-un contract.

I.2. Prejudiciile patrimoniale contractuale

Sunt prejudicii patrimoniale pagubele care au un conţinut

economic evaluabil în bani; de exemplu, proprietarul al cărui bun a

fost distrus din culpă sau cu intenţie de către un terţ, are dreptul la

repararea pagubei astfel suferite sub forma unei despăgubiri în bani,

echivalentă cu valoarea bunului ce i-a fost distrus.

Dacă pagubele rezultă din acte sau fapte precontractuale, ele

pot fi numite prejudicii patrimoniale precontractuale. Dacă pagubele

rezultă din neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu

întârziere a unor obligaţii contractuale, ele sunt prejudicii

patrimoniale contractuale, iar dacă pagubele rezultă din acte sau

fapte extracontractuale, ele sunt prejudicii patrimoniale

extracontractuale.

2 M. ELIESCU, RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ, Editura Academiei, Bucureşti, 1972, pag. 7

3

Tot sub aspect terminologic, pentru a desemna pagubele cu

conţinut economic susceptibile de a fi evaluate în bani, jurisprudenţa

şi doctrina folosesc atât denumirea de prejudicii materiale, cât şi

denumirea mai largă de prejudicii patrimoniale.

În domeniul răspunderii contractuale, este preferabilă

denumirea de prejudicii patrimoniale, întrucât este de natură a

cuprinde pagubele rezultate din acte şi fapte variate, cum sunt:

încălcarea de către vânzător a obligaţiei de a da prin distrugerea

bunului mobil vândut; îndeplinirea necorespunzătoare a unei obligaţii

de a face, ca de exemplu în contractul de antrepriză, edificarea

clădirii cu vicii ascunse, sau încălcarea unei obligaţii de a nu face, ca

de exemplu, împiedicarea creditorului de a-şi exercita dreptul de a

trece pe terenul debitorului, când dreptul a fost constituit cu titlu

oneros sub formă de servitute convenţională.

I.3. Elementele structurale ale răspunderii

contractuale

Pentru a fi în prezenţa răspunderii contractuale este necesar să

fie întrunite patru condiţii: fapta ilicită, prejudiciabilă, care constă în

neexecutarea lato sensu a obligaţiilor contractuale asumate de

debitor prin contractul valabil încheiat cu creditorul, existenţa unui

prejudiciu în patrimoniul creditorului, existenţa unui raport de

cauzalitate între fapta ilicită a debitorului şi prejudiciul creditorului şi

existenţa culpei, greşelii sau vinovăţiei debitorului.

I.3.1. Fapta prejudiciabilă

Fapta debitorului este prejudiciabilă când neexecutarea sau

executarea defectuoasă ori tardivă a obligaţiei a cauzat un prejudiciu

creditorului. Dacă însă neexecutarea nu a cauzat nici un prejudiciu,

4

nu există temei legal pentru promovarea acţiunii în răspundere

contractuală.

Aşa fiind fapta ilicită, prejudiciabilă, săvârşită de debitorul

contractual constă în încălcarea dreptului de creanţă al celeilalte

părţi prin neexecutarea obligaţiilor contractuale.

Sintagma ”neexecutarea obligaţiilor contractuale” are două

înţelesuri: lato sensu, constă în neexecutarea, executarea

necorespunzătoare ori cu întârziere a obligaţiilor şi stricto sensu,

constă numai în neexecutarea totală sau parţială a acelor obligaţii.

Neexecutarea obligaţiei

Neexecutarea unei obligaţii poate fi totală sau parţială,

culpabilă sau neculpabilă.

a) Neexecutarea totală sau parţială

În caz de neexecutare totală, angajarea răspunderii este certă,

pe când în caz de neexecutare parţială, se face distincţia următoare:

dacă obiectul obligaţiei este indivizibil, neexecutarea angajează

răspunderea debitorului, iar dacă obiectul este divizibil, urmează a se

aprecia măsura în care obligaţia poate fi considerată executată.

b) Neexecutarea culpabilă şi neculpabilă

Neexecutarea este culpabilă când, deşi aceasta era posibilă,

debitorul refuză cu rea-credinţă de a o îndeplini şi este neculpabilă în

caz de imposibilitate de executare3.

De orientare la delimitarea între neexecutarea culpabilă şi cea

neculpabilă este clasificarea în obligaţii de rezultat şi obligaţii de

mijloace.

La obligaţiile de rezultat răspunderea debitorului este angajată

prin simplul fapt material al neobţinerii rezultatului urmărit. De aceea

creditorul trebuie să facă numai dovada faptului că rezultatul nu a

fost atins. Aceasta înseamnă că, la asemenea obligaţii, culpa

creeditorului nu constituie o condiţie necesară a răspunderii sale.

3 De exemplu, distrugerea bunului vândut într-o catastrofă naturală sau, caz de imposibilitate juridică de executare, bunul vândut a fost sechestrat în interes public

5

Se pot ivi însă şi cazuri în care creditorul să aibă interesul de a

dovedi culpa debitorului, de exemplu la livrarea de mărfuri cu lipsuri

cantitative, caz în care angajarea răspunderii debitorului necesită

dovedirea de către creditor a lipsurilor respective. Se poate însă

considera că dovada lipsurilor echivalează – sau poate echivala, în

funcţie de mărimea lipsurilor – cu dovedirea neobţinerii rezultatului

avut în vedere.

În cazul obligaţiilor de mijloace răspunderea pentru

neexecutare este angajată numai dacă debitorul nu a depus diligenţa

la care s-a îndatorat; faptul că rezultatul urmărit nu a fost atins nu

angajează răspunderea debitorului ca la obligaţiile de rezultat. De

aceea creditorul trebuie să facă dovada că debitorul nu a depus

diligenţa convenită conform standardului îndeobşte cerut în domeniul

respectiv de activitate şi că, deci, el răspunde pentru neexecutarea

obligaţiei de mijloace, sau cum mai e numită, de diligenţă, datorată.

Executarea defectuoasă a obligaţiei

Este defectuoasă executarea la care prestaţia nu corespunde

clauzelor contractuale sau standardelor uzuale.

Asemenea prestaţii necorespunzătoare sunt relativ frecvente la

contractele de vânzare-cumpărare şi în cele de prestări servicii.

Problema executării defectuoase se poate pune numai la

obligaţiile în natură, ea neputând fi invocată la obligaţiile pecuniare,

care pot fi executate întotdeauna prin monede, respectiv prin semne

ale monedei legale sau de plată, adică cea care are curs legal la locul

plăţii, ceea ce înseamnă că numai la obligaţiile în natură putem vorbi

de calitatea prestaţiei şi nu la obligaţiile pecuniare.

Executarea tardivă a obligaţiei

Prin executarea tardivă a obligaţiei contractuale se înţelege

faptul că debitorul a executat în natură prestaţiile sale sau este gata

să le execute după împlinirea termenului stabilit în contract, cauzând

astfel creditorului un prejudiciu.

6

Întârzierea în executarea obligaţiilor comportă, după

împrejurări, două soluţii: dacă termenul de executare a fost prevăzut

ca esenţial în contract, creditorul poate refuza primirea prestaţiei,

situaţia în care obligaţia va fi considerată ca neexecutată.

Fără a deosebi însă, după cum termenul de executare a fost

prevăzut ca esenţial sau neesenţial, dacă creditorul primeşte

prestaţia, el va avea dreptul numai la plata de daune-interese

moratorii4.

I.3.2. Prejudiciul

Prejudiciul constă în consecinţele dăunătoare de natură

patrimonială efecte ale încălcării de către debitor a dreptului de

creanţă aparţinând creditorului său contractual, prin neexecutarea

lato sensu a prestaţiei sau prestaţiilor la care s-a îndatorat5.

Pentru a fi reparabil, prejudiciul patrimonial cauzat prin fapta

debitorului trebuie să fie cert, actual şi previzibil.

Prejudiciul trebuie să fie sigur atât în ce priveşte existenţa sa,

cât şi în ce priveşte posibilitatea de a fi stabilit, adică de a fi constatat

şi evaluat în bani.

Această cerinţă este explicabilă prin faptul că dacă

incertitudinea priveşte existenţa prejudiciului, nu se poate ştii dacă s-

a născut dreptul la acţiunea în reparaţiune, iar în cazul în care

incertitudinea priveşte întinderea prejudiciului, nu se poate stabili

valoarea creanţei ce urmează a fi reclamată.

Cerinţa ca prejudiciul să fie actual complineşte cerinţa

certitudinii prejudiciului. Prejudiciile actuale sunt acelea care s-au

produs în totalitate până la data când se cere repararea lor.

4 I. ALBU, CONTRACTUL ŞI RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994 pag. 2455 L. POP, TEORIA GENERALĂ A OBLIGAŢIILOR, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pag. 339

7

Pe lângă prejudiciul actual propriu-zis, care s-a produs în

întregime, îndeplineşte prin anticipaţie cerinţa de a fi actual şi

prejudiciul care prin natura sa se prelungeşte în viitor.

Prejudiciile viitoare şi certe sunt prejudiciile care, nu s-au

produs, dar este sigur că se vor produce şi pot fi evaluate în prezent,

pe bază de elemente suficiente6.

Nu îndeplinesc însă cerinţa de a fi considerate ca actuale prin

anticipaţie prejudiciile eventuale sau ipotetice, acestea nefiind

susceptibile de reparare cât timp durează incertitudinea producerii

lor.

Prejudiciul trebuie să fie previzibil. Conform art. 1085 Cod civil

debitorul nu răspunde decât de daunele interese care au fost

prevăzute sau care au putut fi prevăzute la facerea contractului, când

neîndeplinirea obligaţiei nu provine din dolul său. Acest text legal

cuprinde în prima parte o regulă, aceea că în materie contractuală

numai prejudiciul prevăzut sau previzibil este reparabil, regulă ce se

justifică prin faptul că obligaţia părţilor contractante de a repara

prejudiciile pe care şi le-ar aduce una alteia prin neexecutarea, lato

sensu, a prestaţiilor ce le incumbă, rezultă tocmai ca şi contractul din

voinţa lor, iar în partea finală textul prevede o excepţie, aceea că

neexecutarea dolosivă obligă pe debitor la repararea integrală a

prejudiciului, adică atât al celui imprevizibil, întocmai ca la

răspunderea delictuală, excepţie justificată prin raţionamentul că

debitorul de rea-credinţă nu merită beneficiul unei reguli limitative de

răspundere.

I.3.3. Raportul de cauzalitate

Pentru angajarea răspunderii contractuale se cere ca între fapta

prejudiciabilă a debitorului şi prejudiciu să existe o legătură de la

6 Trib. Suprem, secţ. Civ., dec. nr. 924/1973, Culegere de Decizii 1973, pag. 175Trib. Jud. Mureş, dec. pen. Nr. 176/1999 (nepublicată)

8

cauză la efect. În domeniul contractual, legătura dintre fapta

debitorului şi prejudiciul adus creditorului este anume prevăzută de

art. 1086 Cod civil7.

În interpretarea dispoziţiilor art. 1086 Cod civil s-a considerat

că, întrucât textul legal cere ca prejudiciul să fie necesar, este cauzal

şi prejudiciul indirect necesar, adică cel determinat în mod

neîndoielnic de neexecutarea lato sensu, a obligaţiei de către debitor,

care astfel este asimilat cu prejudiciul direct.

Legea prezumă că prejudiciul suferit de creditor provine din

neexecutarea obligaţiei de către debitor.

Prezumţia rezultă din prevederile art. 1082 Cod civil, conform

cărora debitorul este ţinut la plata de daune-interese, afară dacă

executarea, executarea defectuoasă sau întârzierea în executare

provin dintr-o cauză străină care nu-i pate fi imputată.

În temeiul acestei prezumţii, numită şi prezumţie de

responsabilitate, creditorul este scutit de dovada legăturii de

cauzalitate dintre fapta debitorului şi prejudiciu.

Totodată, însă, debitorul poate răsturna prezumţia de

cauzalitate, dovedind că prejudiciul suferit de creditor provine dintr-o

cauză care nu-i este imputabilă. Prin această dovadă se exclude

legătura de cauzalitate dintre fapta debitorului şi prejudiciu, ceea ce

îl exonerează de răspundere.

I.3.4. Culpa sau vinovăţia debitorului

Condiţia culpei debitorului a trezit dispute doctrinare. Astfel s-a

observat8 că din ansamblul obligaţiilor contractuale, neexecutarea

unora angajează într-adevăr răspunderea debitorului numai dacă

7 Art. 1086 Cod civil: Chiar în cazul când neexecutarea obligaţiei rezultă din dolul debitorului, daunele-interese nu trebuie să cuprindă decât ceea ce este o consecinţă directă şi necesară a executării obligaţiei.8 I. ALBU, CONTRACTUL ŞI RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994 Pag. 243

9

acesta se află în culpă (de exemplu în cazul obligaţiei de a pregăti un

elev pentru un examen la care acesta nu a reuşit, răspunderea

meditatorului va fi angajată numai dacă se dovedeşte culpa sa), pe

când în privinţa altor obligaţii, neexecutarea lor angajează

răspunderea debitorului independent de existenţa sau inexistenţa

culpei sale (de exemplu, în caz de neexecutare a obligaţiei de a da o

sumă de bani). De aceea se consideră că nu mai poate fi generalizată

culpa ca element al răspunderii contractuale, ci pentru cazurile în

care culpa condiţionează răspunderea, aceasta e considerată ca

cerinţă a faptei prejudiciabile a debitorului de a fi şi culpabilă.

Alţi autori consideră însă culpa ca element structural, de sine

stătător, al răspunderii, ce rezultă clar din interpretarea art.1080 şi

1082-1083 Cod civil, precum şi din alte texte din materia contractelor

speciale9. În opinia acestora pentru dovedirea existenţei culpei va fi

necesară luarea în considerare a clasificării obligaţiilor contractuale

după obiectul lor în: obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace. Astfel

în cazul obligaţiilor de rezultat culpa debitorului este prezumată. În

cazul obligaţiilor de mijloace, nevinovăţia este prezumată. Ambele

prezumţii sunt relative.

I.4. Exonerarea de răspundere

Evenimentele şi faptele care îl exonerează de răspundere pe

debitor sunt: forţa majoră, cazul fortuit, fapta creditorului sau fapta

unui terţ.

I.4.1. Forţa majoră şi cazul fortuit

9L. POP, TEORIA GENERALĂ A OBLIGAŢIILOR, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pag.342, P.M. COSMOVICI, DREPT CIVIL, DREPTURI REALE, OBLIGAŢII, CODUL CIVIL, Editura All Beck, Bucureţti 1998, pag. 312

10

Conform art. 1083 cod civil, debitorul nu datorează daune-

interese când dintr-o forţă majoră sau un caz fortuit a fost împiedicat

să-şi execute obligaţia.

În acest text legal denumirile de forţă majoră şi caz fortuit sunt

folosite ca sinonime, ca exprimând una şi aceeaşi noţiune.

O parte a doctrinei juridice consideră că forţa majoră şi cazul

fortuit se aseamănă, dar că prezintă deosebiri care le definesc ca

noţiuni distincte.

Forţa majoră

Denumirea de forţă majoră este utilizată în două înţelesuri: lato

sensu, care include şi cazul fortuit, potrivit căruia forţa majoră evocă

un eveniment irezistibil şi imprevizibil, neimputabil debitorului, ce-l

pune pe acesta în imposibilitate de a-şi executa obligaţia, dar şi într-

un înţeles restrâns, stricto sensu, care exclude cazul fortuit, potrivit

căruia evenimentul de forţă majoră trebuie să fie exterior persoanei

şi activităţii debitorului.

Cerinţa esenţială pentru ca un eveniment natural sau social să

poată fi considerat caz de forţă majoră este aceea ca evenimentul să-

l pună pe debitor în imposibilitate de a-şi executa obligaţia.

Imposibilitatea trebuie să fie absolută, să existe în mod obiectiv

faţă de oricine, astfel încât nimeni să nu poată îndeplini prestaţia

datorată de către debitor10.

Aprecierea imposibilităţii se face in abstracto, prin comparaţie

cu felul în care s-ar comporta în aceeaşi situaţie o persoană care

pune toată grija în îndeplinirea obligaţiilor sale şi nu in concreto, prin

referire la persoana debitorului în cauză. Fac excepţie prestaţiile

strict personale, în cazul cărora moartea sau boala debitorului atrag

imposibilitatea de executare.

Forţa majoră nu poate fi însă invocată în vederea exonerării de

răspundere când obiectul obligaţiilor constă în sume de bani sau alte

bunuri de gen.

10 Ultra posse nemo obligatur – nimeni nu poate fi obligat la imposibil

11

Pentru a exonera de răspundere, evenimentul de forţă majoră

trebuie să fi fost imprevizibil la data încheierii contractului. Dacă

evenimentul a fost previzibil şi totuşi debitorul s-a obligat este de

presupus că fie a făcut-o cu imprudenţă, că a sfidat evenimentul, fie

că şi-a asumat riscul evenimentului. Şi într-un caz şi în altul,

producerea evenimentului nu este exoneratorie de răspundere.

În înţelesul restrâns al noţiunii de forţă majoră, evenimentul

care împiedică executarea obligaţiei trebuie să fie exterior persoanei

debitorului şi sferei sale de activitate. Asemenea evenimente pot fi

naturale, ca o inundaţie sau un cutremur, ori sociale, ca starea de

grevă sau de război.

Cazul fortuit

Această denumire evocă un eveniment irezistibil şi imprevizibil

privind persoana sau activitatea debitorului, neimputabil acestuia,

care îl pune în imposibilitate de a-şi executa obligaţia.

Pot fi asemenea evenimente: îmbolnăvirea artistului care din

această cauză nu mai poate susţine spectacolul contractat,

distrugerea într-un incendiu a întreprinderii debitorului, care îl pune în

imposibilitate de a mai produce bunurile contractate, avarierea gravă

într-un accident rutier a autovehiculului debitorului, ceea ce îl

împiedică de a efectua transportul convenit.

Jurisprudenţa face numai distincţie terminologică între forţa

majoră şi cazul fortuit, adică pentru a indica originea lor diferită:

evenimente externe în privinţa forţei majore şi evenimente interne

activităţii debitorului în privinţa cazului fortuit.

În ceea ce priveşte regimul şi efectele forţei majore şi ale

cazului fortuit, jurisprudenţa le consideră identice, ca fiind deopotrivă

exoneratorii de răspundere dacă au fost inevitabile, imprevizibile şi

neimputabile debitorului.

În cazul contractelor sinalagmatice, exonerarea de răspundere

a debitorului datorită unui caz fortuit sau de forţă majoră înseamnă şi

suportarea de către acesta a riscului contractual.

12

I.4.2. Fapta creditorului sau fapta unui terţ

Fapta creditorului şi fapta unui terţ faţă de contract sunt

asimilate cu forţa majoră , adică sunt considerate exoneratorii de

răspundere, dacă au fost pentru debitor irezistibile, imprevizibile şi l-

au pus în imposibilitate de a-şi executa obligaţia.

Fapta creditorului

Împiedicarea debitorului la executarea obligaţiei chiar de către

creditor este prin concepţie exoneratoare de răspundere, iar

creditorul are a-şi imputa doar lui însuşi neexecutarea obligaţiei.

Spre deosebire de dreptul roman, conform căruia fapta

creditorului trebuia să fie culpabilă, în dreptul civil modern, fapta

creditorului este exoneratorie de răspundere fără a deosebi după

cum ea este sau nu culpabilă. Se cere doar ca fapta creditorului să fie

cauza neexecutării obligaţiei de către debitor.

Exonerarea de răspundere a debitorului poate fi – după caz –

totală sau parţială.

Exonerarea va fi totală când neexecutarea obligaţiei se

datorează exclusiv faptei creditorului.

Exonerarea va fi parţială când neexecutareea obligaţiei se

datorează în parte faptei culpabile a creditorului iar în parte faptei

culpabile a debitorului, sub forma culpei comune sau a concursului de

culpe.

Fapta unui terţ

Dacă un terţ de contract a pus pe debitor în imposibilitate de a-

şi executa obligaţia, el va fi în principiu exonerat de răspundere. Aşa

de exemplu, dacă bunul vândut a fost furat de la vânzător înainte de

a fi predat cumpărătorului, vânzătorul va fi exonerat de răspundere.

I.5. Daunele interese

13

I.5.1. Noţiune

Prin daune-interese înţelegem despăgubirile în bani pe care

debitorul este îndatorat să le plătească în scopul reparării

prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării

necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiilor contractuale.

În momentul în care sunt întrunite condiţiile răspunderii

contractuale, creditorul are dreptul de a pretinde debitorului plata de

daune-interese. În acest mod creanţa sa iniţială este înlocuită cu o

altă creanţă, care are ca obiect suma de bani ce reprezintă

echivalentul prejudiciului suferit.

Întotdeauna daunele interese se stabilesc în bani. Instanţele de

judecată nu sunt competente să-l oblige pe debitor la executarea în

natură a unei alte prestaţii, decât acea stabilită de către părţi în

contract.

I.5.2. Punerea în întârziere

În cazurile în care debitorul nu-şi îndeplineşte obligaţia

contractuală creditorul trebuie să îl pună în întârziere.

Punerea în întârziere constă, de regulă, într-o notificare, prin

intermediul executorilor judecătoreşti, notificare ce dă expresie

voinţei creditorului de a cere executarea obligaţiei pe care şi-a

asumat-o debitorul. Acelaşi rol îl îndeplineşte însă şi cererea de

chemare în judecată a debitorului, prin care se cere îndeplinirea

obligaţiei asumate de acesta prin contractul încheiat.

Art. 1079 Cod civil prevede că debitorul este de drept pus în

întârziere, fără somaţie de plată în următoarele cazuri:

a) în situaţiile anume prevăzute de lege;

b) când s-a prevăzut expres în contract că debitorul va fi în

întârziere la împlinirea termenului, fără a fi nevoie de

notificare;

14

c) când obligaţia prin natura sa, nu putea fi îndeplinită decât

până la un anumit termen, pe care debitorul nu l-a

respectat;

d) în cazul neexecutării obligaţiilor de a nu face;

e) în cazul obligaţiilor continue, cum sunt obligaţiile de

furnizare a apei, energiei electrice etc sau obligaţia de

întreţinere a unei persoane;

În ceea ce priveşte efectele punerii în întârziere menţionăm, în

primul rând, transferarea riscurilor asupra debitorului în obligaţiile de

a da un lucru cert, întrucât conform prevederilor art. 1074 alin.1 Cod

civil obligaţia de a da cuprinde pe aceea de a preda lucrul şi de a-l

conserva până la predare, iar potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol, lucrul

este în rizico-pericolul creditorului, afară numai când debitorul este în

întârziere, în acest caz rizico-pericolul este al debitorului.

Prin urmare, deşi în cazul contractelor care au ca obiect

transmiterea dreptului de proprietate asupra unui bun determinat –

ori a unui alt drept real – proprietatea sau dreptul se transmite prin

efectul consimţământului părţilor şi lucrul rămâne în rizico-pericolul

dobânditorului, chiar când nu i s-a făcut tradiţiunea lucrului11, dacă s-

a făcut punerea în întârziere a debitorului obligaţiei de predare a

bunului şi acel bun piere în mod fortuit, riscul va fi suportat de

debitorul obligaţiei, deşi acesta nu mai era proprietar12.

Debitorul nu va răspunde însă nici în acest caz de întâmplările

fortuite ori de forţă majoră dacă va dovedi că bunul ar fi pierit şi în

mâinile creditorului, dacă deci i-ar fi fost dat acestuia13.

În al doilea rând, trebuie amintit şi un alt efect al punerii în

întârziere şi anume faptul că, din acel moment, debitorul datorează

daune-interese, care pot fi moratorii ori compensatorii14.

11 Art. 971 Cod civil12 Res perit debitori113 Art. 1156, alin.2, Cod civil14 P.M. COSMOVICI, DREPT CIVIL, DREPTURI REALE, OBLIGAŢII, CODUL CIVIL, Editura All Beck, Bucureţti 1998 pag. 315

15

I.5.3. Daunele compensatorii

Denumirea de daune compensatorii desemnează cu precizie că

acestea sunt menite a compensa, printr-un echivalent bănesc, adică

printr-o despăgubire, prejudiciul suferit de creditor ca urmare a

neexecutării, executării defectuoase sau cu întârziere de către

debitor a obligaţiei sale, cu alte cuvinte daunele constituie o reparare

prin compensare a prejudiciului cauzat creditorului.

Daunele compensatorii privesc numai obligaţiile în natură,

întrucât numai acestea sunt susceptibile şi de o executare printr-un

echivalent bănesc. Ele nu se aplică obligaţiilor pecuniare, a căror

neexecutare nu poate fi înlocuită printr-un echivalent, ci trebuie

executate tot în bani, iar despre o executare defectuoasă nu poate fi

vorba în acest caz, întrucât plata se poate face numai cu însemne

monetare.

Conform art. 1084 Cod civil15, daunele compensatorii cuprind

două elemente: pierderea efectiv suferită de creditor şi câştigul

pierdut de creditor, care constă în sporul patrimonial pe care

creditorul l-ar fi realizat dacă debitorul şi-ar fi executat obligaţia

asumată. Aşa de exemplu, nelivrarea de către vânzător a materiei

prime poate pune pe cumpărător în situaţia de a sista producţia, ceea

ce îi cauzează pierderi diverse – pierdere efectivă – iar ca urmare a

nerealizării producţiei îl lipseşte şi de beneficiile pe care le-ar fi putut

obţine prin desfacerea produselor – câştigul pierdut.

În ceea ce priveşte întinderea daunelor, conform art. 1085 Cod

civil, debitorul răspunde numai pentru daunele prevăzute sau

previzibile, afară de cazul neexecutării dolosive, când el răspunde şi

pentru daunele imprevizibile16.

15 Art. 1084 Cod civil: Daunele-interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea cve a suferit şi beneficiul de care a fost lipsit, afară de excepţiile şi modificările mai jos menţionate.16 Art. 1085 Cod civil: Debitorul nu răspunde decât pentru dsaunele-interese care au fost prevăzute sau care au putut fi prevăzutela facerea contractului, când neîndeplinirea obligaţiei nu provine din dolul său.

16

I.5.4. Daunele moratorii

Denumirea de daune moratorii17 desemnează despăgubirea în

bani pe care debitorul aflat în întârziere trebuie să o plătească

creditorului pentru întârzierea în executarea obligaţiei.

Daunele moratorii pot fi obţinute dacă sunt îndeplinite două

cerinţe şi anume: creditorul să facă dovada prejudiciului suferit şi

debitorul să fie pus în întârziere, întrucât fără acest act se prezumă

consimţirea tacită a creditorului la o amânare a executării obligaţiei.

Daunele moratorii privesc deopotrivă obligaţiile în natură şi cele

pecuniare, cu unele deosebiri privitoare doar la stabilirea

despăgubirilor băneşti.

În ce priveşte obligaţiile în natură, daunele se pot stabili de

către părţile contractante, sub formă de daune moratorii

convenţionale, iar dacă părţile nu o fac, daunele se vor stabili la

cerere, sub formă de daune moratorii judiciare.

În ceea ce priveşte obligaţiile pecuniare, daunele moratorii se

stabilesc printr-un procent la suma datorată, adică la capital şi poartă

denumirea specifică de dobândă, care la rândul ei poate fi de două

feluri: dobândă convenţională sau dobândă legală.

I.5.5. Evaluarea daunelor interese

Stabilirea întinderii daunelor-interese poate fi făcută de

instanţa de judecată, prin acordul de voinţă al părţilor sau direct prin

lege.

I.5.5.1 Evaluarea judiciară

17 De la cuvântul latin mora, care înseamnă întârziere

17

Evaluarea judiciară a daunelor interese se face prin hotărâre

judecătorească. Despre principiile care stau la baza evaluării judiciare

a daunelor-interese am vorbit la pct. 5.3. şi 5.4., unde am studiat

daunele compensatorii şi moratorii.

Vom arăta numai, în completarea celor afirmate anterior, faptul

că principiul reparării integrale a prejudiciului face ca determinarea

lui şi calculul întinderii daunelor interese să aibă loc raportat la

momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti. Numai procedându-se

astfel, creditorul poate obţine echivalentul bănesc necesar pentru

repunerea în situaţia anterioară. Totuşi în unele contracte, cum sunt

contractul de transport aerian sau contractul de transport maritim,

legea stabileşte un plafon maxim al daunelor interese. În astfel de

contracte se urmăreşte evitarea ruinei economice a debitorului, care

îşi îndeplineşte obligaţiile contractuale în condiţii de risc sporit.

I.5.5.2. Evaluarea convenţională. Clauza penală.

Stabilirea întinderilor despăgubirilor poate avea loc şi prin

acordul de voinţă al creditorului şi debitorului, intervenit înainte d

producerea prejudiciului. Această înţelegere se numeşte clauză

penală şi este reglementată de art. 1066-1072 Cod civil.

Clauza penală este acea convenţie prin care părţile evaluează

anticipat daunele interese contractuale18. Despăgubirile se stabilesc

de regulă într-o sumă forfetară.

Clauza penală poate fi stipulată într-o clauză expresă, cuprinsă

în contractul din care se naşte raportul de obligaţii sau într-o

convenţie ulterioară, încheiată înainte de neexecutarea obligaţiilor.

Stipularea clauzei prezintă o mare utilitate practică deoarece se

evită dificultăţile de evaluare judiciară a daunelor-interese, creditorul

nefiind obligat să dovedească existenţa şi întinderea prejudiciului.

18 CJS, secţ. com., dec. 243/1996, în Revista DREPTUL nr.1/1997 CJS, secţ. com., dec. 642/1996, în Revista DREPTUL nr.3/1997 CJS, secţ. com., dec. 661/1995, în Revista DREPTUL nr.5/1996

18

Pentru a obţine plata sumei stabilită în clauza penală este suficient ca

creditorul să dovedească faptul neexecutării, executarea

necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiei.

De asemenea clauza penală are un puternic scop cominator,

fiind un mijloc de presiune asupra debitorului care, ştiind că este

ameninţat cu plata unei sume forfetare ridicate, va face tot posibilul

să execute întocmai prestaţiile datorate.

Suma de bani prevăzută în clauza penală se datorează în locul

daunelor intrese care s-ar putea stabili pe cale judiciară.

Existenţa clauzei penale nu transformă obligaţia iniţială într-o

obligaţie alternativă. Debitorul este lipsit de posibilitatea de a opta

între executarea în natură şi plata sumei prevăzută în clauza penală.

Această posibilitate de a alege o are doar creditorul, dar numai când

obligaţia principală, deşi exigibilă, nu a fost executată în natură de

către debitor.

Clauza penală nu poate fi cumulată cu executarea obligaţiilor în

natură şi nu poate fi cumulată nici cu acordarea de daune-interese

compensatorii prin hotărâre judecătorească. În schimb suma stabilită

prin clauza penală se cumulează cu executarea parţială în natură,

precum şi atunci când a fost stipulată în vederea evaluării anticipate

a daunelor-interese moratorii19.

Clauza penală are un caracter accesoriu, în sensul că, faţă de

obligaţia debitorului de a executa prestaţia datorată în natura sa

specifică, obligaţia sa de a plăti daune-interese este accesorie; de

aceea ineficacitatea obligaţiei principale face inoperantă şi clauza

penală, nu însă şi invers20.

I.5.5.3. Evaluarea legală

19 CSJ, secţ. com., dec. nr. 661/1995, Revista DREPTUL nr.5/1996, pag.12520 I. ALBU, CONTRACTUL ŞI RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994 pag. 256

19

Evaluarea legală a daunelor interese se circumscrie doar sferei

obligaţiilor care au ca obiect prestaţia de a da o sumă de bani.

Obligaţiile de acest fel pot fi executate întotdeauna în natură.

Este motivul pentru care neexecutarea obligaţiei nu poate duce la

obligarea debitorului să plătească daune compensatorii, care constau

într-o sumă de bani egală cu cea datorată. Prin urmare în cazul lor

debitorul poate fi obligat să plătească numai daune-interese

moratorii. Daunele moratorii se cumulează cu executarea obligaţiei.

I.6. Convenţii de modificare a răspunderii

contractuale

Marea majoritate a normelor aplicabile contractelor civile sunt

supletive. Aşa se explică faptul că pot fi modificate prin acordul de

voinţă al părţilor.

Convenţia prin care părţile stabilesc expres clauze de

modificare a răspunderii lor este necesar să fie încheiată înainte de

neexecutarea prestaţiilor şi de producerea prejudiciului.

Este important de precizat faptul că prin convenţie părţile pot

doar să modifice răspunderea contractuală. Ele nu pot stipula în

contract clauze prin care debitorul să fie exonerat de orice

răspundere sau prin care ar fie scutit să răspundă pentru culpa sa

gravă sau pentru dol. Astfel de clauze sunt lovite de nulitate

absolută.

În literatura de specialitate sunt reţinute trei categorii de

clauze, valabile, de modificare a răspunderii contractuale: clauze de

exonerare de răspundere pentru anumite cazuri exceptate sau culpe

determinate, clauze de plafonare sau limitare a răspunderii şi clauze

de agravare a răspunderii.

Clauzele valabile care exonerează de răspundere sunt acelea

care prevăd lipsa răspunderii debitorului atunci când neexecutarea

lato sensu, a obligaţiilror se datorează unei culpe determinate, sau

20

clauzele prin care se reduce numărul obligaţiilor legale al debitorului

cu condiţia de a nu se încălca dispoziţiile imperative ale legii şi

bunele moravuri.

Clauzele de plafonare sau limitare a răspunderii sunt acelea

prin care părţile stabilesc o limită maximă a despăgubirilor la plata

cărora debitorul poate fi obligat pentru neexecutarea, lato sensu, a

prestaţiilor la care s-a îndatorat.

Clauzele valabile prin care se agravează răspunderea sunt

acelea prin care debitorul îşi asumă răspunderea şi în ipoteza când

neexecutarea de către el a prestaţiilor la care s-a obligat se va datora

unor cazuri de forţă majoră determinate.

Condiţiile privitoare la exonerarea în întregime a debitorului sau

la limitarea răspunderii acestuia în cazul neexecutării obligaţiei

contractuale prezintă o deosebită importanţă, ţinând seama de faptul

că uneori, în lipsa unei asemenea convenţii, debitorul nu poate evita

răspunderea printr-un comportament prudent şi diligent.

Desigur, se pune problema în ce măsură este dezavantajat,

prin încheierea unei asemenea convenţii, cocontractantul – creditorul

– având în vedere că debitorul – beneficiarul convenţiei – ar fi

încurajat să nu depună diligenţa necesară pentru îndeplinirea

obligaţiei. S-ar putea spune totuşi că încheind o convenţie de

nerăspundere ori de limitare a răspunderii debitorului, creditorul ar

avea posibilitatea de a micşora preţul ce l-ar datora pentru prestaţia

respectivă21.

21 P.M. COSMOVICI, DREPT CIVIL, DREPTURI REALE, OBLIGAŢII, CODUL CIVIL, Editura All Beck, Bucureţti 1998 pag.316

21

II. RĂSPUNDEREA CIVILĂ CONTRACTUALĂ PENTRU PREJUDICIILE NEPATRIMONIALE

II.1. Prejudiciile nepatrimoniale

Prejudiciile nepatrimoniale privesc persoana umană şi

personalitatea sa; ele constau în dureri fizice şi psihice, în restrângeri

ale vieţii personale, neajusuri familiale şi sociale, cauzate prin

atingerile aduse drepturilor subiective nepatrimoniale ale persoanelor

fizice şi în mod deosebit atingerilor aduse drepturilor la viaţă,

sănătate integritate corporală, înfăţişare fizică, cinste, onoare,

demnitate, prestigiu, reputaţie, linişte şi intimitate.

Prin tradiţie, prejudiciile nepatrimoniale sunt numite daune

morale, întrucât sunt prejudicii care rezultă din atingeri aduse unor

valori morale ale omului. În acest sens se vorbeşte de patrimoniul

moral al omului.

Denumirea de daune morale este folosită cu preponderenţă

atât în vorbirea curentă cât şi în terminologia juridică; chiar mai mult

ea este folosită şi în înţeles de despăgubiri pentru repararea daunelor

morale, de aici şi denumirea de acţiune în daune morale.

În ceea ce priveşte felurile prejudiciilor nepatrimoniale, este de

precizat că spre deosebire de domeniul delictual, în care prejudiciile

22

sunt potenţial nelimitate şi extrem de variate, în domeniul

contractual, prejudiciile sunt restrânse la cele rezultate din

neexecutarea sau executarea defectuoasă a unora dintre obligaţiile

contractuale.

Prejudiciile nepatrimoniale semnalate în jurisprudenţa

contractuală privesc sănătatea, integritatea corporală şi

personalitatea umană.

II.1.1 Prejudiciile corporale

Sunt numite corporale prejudiciile care rezultă din atingerile

aduse sănătăţii şi integrităţii corporale a omului şi care constau de

obicei în: dureri fizice şi psihice, a căror reparare bănească este

denumită petium doloris, diminuarea facultăţilor mintale, temporară

sau permanentă, prejudiciul de agrement, care constă într-o

micşorare a potenţialului de viaţă sau prejudiciu estetic, care constă

în atingerile aduse înfăţişării şi armoniei fizice a unei persoane.

II.1.2 Prejudiciile aduse personalităţii umane

Din multiplele prejudicii ce pot fi aduse personalităţii umane, în

domeniul contractual sunt de semnalat, cele cauzate inventatorilor şi

autorilor prin deturnarea sau uzurparea operelor şi invenţiilor lor.

II.2. Admisibilitatea răspunderii pentru prejudiciile

nepatrimoniale

Problema răspunderii civile pentru prejudiciile nepatrimoniale s-

a conturat încă în dreptul roman în domeniul delictual şi abia în

dreptul modern în domeniul contractual.

În ceea ce priveşte răspunderea delictuală dreptul roman a

conceput atât noţiunea de daună nepatrimonială, cât şi sancţionarea

23

cu amenzi a unor asemenea delicte. Astfel actele de lovire şi mutilare

corporală, scrierile şi vorbele injurioase, gesturile şi faptele

defăimătoare sau contare bunelor moravuri, ca şi tentativele de

seducţie constituiau delictul de injurie care aveau o acţiune proprie –

actio in iniurianum - şi se sancţiona cu acordarea unei amenzi pe care

autorul faptei trebuia să o plătească victimei delictului.

Practica amenzilor a continuat şi în dreptul medieval, în care

pentru sancţionarea unor delicte private existau adesea tarife

prestabilite.

Codul civil român nu se referă direct la prejudiciile

nepatrimoniale, însă cum în textele privitoare la răspundere foloseşte

termenul de prejudiciu fără nici o adăugire, adică în înţelesul său

generic, atât jurisprudenţa cât şi doctrina au conchis că termenul

priveşte deopotrivă prejudiciile patrimoniale şi nepatrimoniale.

Această interpretare a condus la admisibilitatea de principiu a

răspunderii delictuale pentru prejudiciile nepatrimoniale,

admisibilitate ce nu a fost pusă nicicând la îndoială. Ceea ce a

provocat discuţii prelungite a fost repararea prejudiciilor, şi aceasta

întrucât prin natura lor prejudiciile nepatrimoniale nu sunt

susceptibile de o reparare propriu-zisă, tot ceea ce se poate face este

de a uşura suferinţele persoanelor prejudiciate şi de a le da anumite

satisfacţii.

În ceea ce priveşte răspunderea contractuală pentru prejudiciile

nepatrimoniale, ea a fost formulată doctrinar către sfârşitul secolului

XIX, când în jurisprudenţa din unele ţări europene s-au ivit cazuri în

care din executarea defectuoasă a unor obligaţii contractuale au

rezultat prejudicii nepatrimoniale.

La început instanţele au acordat despăgubiri băneşti pentru

prejudiciile nepatrimoniale numai dacă ele se grefau pe cele

patrimoniale.

În această privinţă, în timpul interzicerii reparării băneşti a

daunelor morale (1952-1989), în jurisprudenţa română s-au semnalat

24

şi unele soluţii curajoase de ocolire a interdicţiei: fie prin luarea în

considerare a daunelor morale în calculul prejudiciilor patrimoniale,

fie chiar prin acordarea distinctă de despăgubiri pentru repararea

daunelor materiale, pe de o parte şi a daunelor morale, pe de altă

parte22.

Cu atât mai mult după înlăturarea interdicţiei reparării băneşti

a daunelor morale, instanţele de judecată sunt îndreptăţite să se

orienteze spre diferenţierea şi în domeniul contractual a prejudiciilor

patrimoniale faţă de prejudiciile nepatrimoniale.

II.3. Domeniul răspunderii contractuale pentru

prejudiciile nepatrimoniale

Domeniul de aplicare a răspunderii contractuale pentru

prejudiciile nepatrimoniale este substanţial restrâns faţă de acela al

răspunderii pentru prejudiciile patrimoniale.

Răspunderea contractuală pentru prejudiciile patrimoniale este

de aplicare generală, pe când răspunderea contractuală pentru

prejudiciile nepatrimoniale este de aplicare particulară, în sensul că

priveşte numai anumite contracte şi numai unele dintre obligaţiile pe

care aceste contracte le cuprind.

Asemenea contracte sunt, conform jurisprudenţei, mai ales cele

de transport al persoanelor şi de valorificare a dreptului de autor şi

inventator.

II.3. Regimul răspunderii contractuale pentru

prejudicii nepatrimoniale

În lipsa unei reglementări legale, exprese şi distincte,

răspunderii contractuale pentru prejudiciile nepatrimoniale îi sunt

22 În acest sens Judecătoria sect.1 Bucureşti, sentinţa civ. nr. 3491/1988, TMB, dec. civ. nr. 2258/1988, citate de Corneliu Turianu în Răspunderea civilă pentru daunele morale, revista DREPTUL nr.4/1993, pag. 23-24

25

aplicabile în mod organic dispoziţiile şi regulile prevăzute de Codul

civil la reglementarea răspunderii contractuale, cu particularitatea că

îi sunt aplicabile numai prevederile compatibile cu natura acestor

prejudicii.

Ca mijloace de reparare a prejudiciilor pot fi aplicate cele

consacrate printr-o practică îndelungată în domeniul răspunderii

delictuale pentru prejudiciile nepatrimoniale. Aplicarea este indicată,

întrucât acestea sunt mijloace de reparare posibile şi totodată

admisibile şi întrucât răspunderea delictuală constituie dreptul comun

pentru răspunderea contractuală.

În ceea ce priveşte elementele structurale ale răspunderii se

poate menţiona că la răspunderea pentru prejudicii patrimoniale,

fapta prejudiciabilă constă în neexecutarea lato sensu a obligaţiei de

către debitor, pe când la răspunderea pentru prejudicii

nepatrimoniale constă numai în executarea defectuoasă a obligaţiei,

iar prejudiciul pentru a fi reparabil se cere să fie cert, actual şi

previzibil – la răspunderea pentru prejudicii patrimoniale – şi cert şi

actual, însă nu şi previzibil – la răspunderea pentru daune morale.

La răspunderea pentru prejudiciile nepatrimoniale nu se poate

vorbi despre daune-interese, nici compensatorii şi nici moratorii, ci

pur şi simplu despre daune, de aceea nici acţiunea pentru

valorificarea prejudiciilor nepatrimoniale nu poate fi numită în daune

interese.

Dificultatea cea mare în realizarea răspunderii contractuale

pentru prejudiciile nepatrimoniale constă în repararea prejudiciilor,

aceasta întrucât este vorba despre prejudicii care nu sunt

susceptibile de o reparare propriu zisă.

În această privinţă în domeniul răspunderii delictuale s-a

statornicit un sistem reparatoriu mixt, corespunzător şi răspunderii

contractuale, care constă, pe de o parte, în mijloace nepatrimoniale,

ca obligarea autorilor prejudiciului la dezminţiri, rectificări sau scuze

26

publice etc, pe de altă parte, în despăgubiri băneşti acordate

persoanelor prejudiciate.

Aplicarea în practică a reparării daunelor morale în ultimii ani,

arată însă că persoanele moral prejudiciate solicită cu precădere şi

din ce în ce mai frecvent despăgubiri băneşti şi că uneori se pretind

sume de bani care vizează absurdul.

De aceea rămâne ca instanţele de judecată să recurgă şi la

repararea prin mijloace nepatrimoniale a daunelor morale, chiar din

oficiu şi să acorde despăgubiri băneşti cu multă circumspecţie23.

BIBLIOGRAFIE

IOAN ALBU, CONTRACTUL ŞI RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994

23 I. ALBU, CONTRACTUL ŞI RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994 pag. 266

27

ELENA-DENISA CRIŞU, ŞTEFAN CRIŞU, CODUL JURISTULUI, Editura Argessis, Bucureşti, 1998

MIHAI ELIESCU, RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ, Editura Academiei, Bucureşti, 1972

PAUL MIRCEA COSMOVICI, DREPT CIVIL, DREPTURI REALE, OBLIGAŢII, CODUL CIVIL, Editura All Beck, Bucureţti 1998

LIVIU POP, TEORIA GENERALĂ A OBLIGAŢIILOR, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998

CASA DE ASIGURĂRI A NOTARILOR PUBLICI, RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ A NOTARILOR PUBLICI, Bucureşti 2008

Legislaţie

1. Codul civil

28