■ augustin buzura ● 75■ augustin buzura ● 75■ Ştefan borbély ● 60■ Ştefan borbély ● 60

■ Nicolae breban. ■ Nicolae breban. O nouă voce a societăţii civileO nouă voce a societăţii civile

■ o carte- eveniment în dezbatere■ o carte- eveniment în dezbatereNicoleta sălcudeanu. Nicoleta sălcudeanu. Revizuire şi revizionism în literatura postcomunistăRevizuire şi revizionism în literatura postcomunistă

■ theodor codreanu • ReviZioNismul ca imPostuRă cultuRală ■ theodor codreanu • ReviZioNismul ca imPostuRă cultuRală ■ adrian Dinu Rachieru • Despre revizuiri şi revizionisme■ adrian Dinu Rachieru • Despre revizuiri şi revizionisme

■ Gelu Negrea. cotiZaţii, biciclete Şi meŞteRul maNole…■ Gelu Negrea. cotiZaţii, biciclete Şi meŞteRul maNole…■ Petru ursache. ■ Petru ursache. IneditInedit . Deceniul Goma. Deceniul Goma

■ magda ursache. aşadar, cui i- e frică de breban?■ magda ursache. aşadar, cui i- e frică de breban?■ mihai cimpoi • maRea amiaZă a lui NietZscHe■ mihai cimpoi • maRea amiaZă a lui NietZscHe

Revistă NaţioNală de cultură, politică şi ştiinţă aNul XXiv · NR. 10 (739) · octombRie 2013

■ „Un popor nu se caracterizează atât prin oamenii mari, pe care îi are, ci mai ales prin felul în care îi recunoaşte şi îi stimează pe aceştia.”

Friedrich Nietzsche

Dosar ■ Cazul Paul Goma (III)Dosar ■ Cazul Nicolae Breban (IV)

Mircea Filip: „Nu se întâmplă nimic fărăMircea Filip: „Nu se întâmplă nimic fărăDumnezeu” – Dumnezeu” – citiţi în numărul viitorcitiţi în numărul viitor

O carte- eveniment: Cărturari, opozanţi şidocumente. manipularea arhivei Securităţii(editura Polirom, 2013), scrisă. în urma unorminuţioase cercetări, de gabriel Andreescu,unul dintre cei mai importanţi dizidenţi aiperioadei comuniste, militant pentru drepturi-le omului şi ale minorităţilor după 1990, cerce-tător şi profesor de ştiinţe politice. gabrielAndreescu ajunge la concluzia că acuzaţiile decolaboraţionism vehiculate în ultimii ani înlegătură cu Adrian Marino, Constantin Noica,Nicolae Balotă, Vasile Vetişanu, Mihnea Berin-dei, Mihai Botez şi Nicolae Breban nu se justi-fică. „Manipularea arhivelor duce la distorsio-narea întregului sistem de interpretare a tre-cutului. Seamănă confuzie peste istoria de 45de ani de comunism”, scrie gabriel Andreescu.lucrarea analizează modul cum imaginea dedisident a unora dintre personalităţile demarcă româneşti a fost distrusă prin atacuri înpresă, care s- au bazat pe distorsionarea reali-tăţilor din dosarele Securităţii comuniste. Înurma studiului a sute de dosare din Arhivele

Securităţii, gabriel Andreescu încearcă săarate cât adevăr şi câtă manipulare sunt înacuzaţiile aduse unor bine- cunoscuţi oameni decultură români, ale căror cazuri au constituitde multe ori subiect de polemică.”

din cuprins: Adrian Marino. Campania dedistrugere a unui model • Constantin Noica înarhive. Ataşamentul victimei faţă de torţionari• Nicolae Balotă faţă în faţă cu AlexandruPaleologu. Puterea subiectivităţii • eşecul insti-tuţional al deconspirării. explicare şi semnifica-re • Mihnea Berindei. Scenariul denigrării •execuţia lui Mihai Botez. Disidentul transfor-mat în agent al Securităţii • Nicolae Breban.Adevărul din arhivă • lumea informatorilor

„de ce s- a lovit în intelectuali, în scriitori, şinu altundeva? primul răspuns vine din direcţiarelevanţei sociale a practicii ca atare. deşi foarterăspândit în toate mediile sociale şi profesionale,din cauza ubicuităţii terifiante a Securităţii,„colaboraţionismul” a ajuns o obsesie etică repre-zentativă numai la nivelul intelectualităţii, unuiagricultor, lăcătuş- mecanic sau bucătar fiindu- i,practic, indiferentă încărcătura morală a dela-ţiunii, cu excepţia puţinor cazuri în care ea aatins, direct şi dureros, familii sau rude. dacă,aşa cum aminteam, solitarii exponenţiali puteaufi neutralizaţi prin marginalizare – eventualprin asimilarea lor categoriei ridicole a „clovni-lor”, aşa cum arată Zamiatin sau norman

manea (şi nu sunt singuriidin fostul bloc răsăritean)– transformarea unei casteprofesionale în etalonmoral putea reprezenta, înromânia de după 1989,un pericol care nu trebuiasubestimat. Scriitorimeaera, strict obiectiv, singura„breaslă” care se preta laacest statut, eticismuldeclarativ al membrilorsăi, foarte respectaţi înromânia de dinainte de

revoluţie, şi fronda anticeauşistă a multora din-tre ei reprezentând, la fel de logic, un pericol vir-tual pentru coruptocraţia în pregătire a claseipolitice. În consecinţă, regimul fie că s- a debara-sat cinic de scriitori, fie a sugerat pe toate căile –beneficiind de complicitatea mass media, detaliucare nu trebui uitat!!! – că toţi sunt murdari,vinovaţi, venali şi lipsiţi de coloană vertebrală.S- a lovit la vârf (noica, marino, Balotă, Brebanetc.), pe considerentul că restul va cădea de lasine, în urma efectului de contagiune epidemică.Cartea lui Gabriel andreescu vorbeşte, în ultimăinstanţă, despre un proiect ocult de macularecolectivă. Şi, la fel de adevărat: de incapacitateanoastră, sau a celor care conduc „breasla”, să îlcontracareze.” (Ştefan Borbély, mecanisme devictimizare, în Contemporanul, nr. 7/2013)

2

ANuL XXiV t Nr. 10 (739)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Apelpentru sAlvAreA culturii

române viisemnat de 900 de

personalităţi din România, israel,suA, franţa, germania, irlanda,

Republica Moldova etc.pentru informaţii la zi –

accesaţiwww.ideeaeuropeana.ro

(click revista contemporanul)

SUMAR

PolemiceNICOlAe BReBAN l O NOuă VOCe A SOCIeTăţII CIVIle/ 3galeriaartistilor.ro ■ Personalităţi ale culturii şi ştiinţei româneşti■ AugustiN BuzuRA ● 75CONSTANTIN CuBleŞAN l ReCITIND „ReCVIeM PeNTRu NeBuBNI ŞIBeSTII”/ 4NICOlAe BReBAN l lA O ANIVeRSARe/ 5AuRA CHRISTI l MARele guSTI/ 5(Con)texteMARIA-ANA TuPAN l MOSSBAwN VIA MANTuA/ 7■ O carte-eveniment în dezbatereNicoleta Sălcudeanu, revizuire şi revizionism în literatura postcomunistă, edituramuzeului naţional al literaturii române, Bucureşti, 2013THeODOR CODReANu l ReVIZIONISMul CA IMPOSTuRă CulTuRAlă (I)/ 8PolemosADRIAN DINu RACHIeRu l DeSPRe ReVIZuIRI ŞI ReVIZIONISMe/ 10Pagina 12BeDROS HORASANgIAN l DRuMul PuSTIeI. PAul gHeRASIM/ 12Rondul de zigelu NegReA l COTIZAţII, BICICleTe ŞI MeŞTeRul MANOle…/ 13LecturiBOgDAN CReţu l IOAN eS. POP DINCOlO ŞI DINCOACe De IeuD/ 14O carte-eveniment pentru cercetarea academicăCăTălIN gHIţă l OxfORD CReDe ÎN fRICă, TeROARe ŞI gROAZă/ 15galeriaartistilor.ro ■ Personalităţi ale culturii şi ştiinţei româneşti■ ŞtefAN BORBéLy ● 60 ADRIANA TeODOReSCu l uN CAPITOl DIN VIAţA MeA/ 16ANDRADA făTu-TuTOVeANu l MAgISTRul ÎN CeRCul De gRAţIe/ 17AuRA CHRISTI l TRIBul NIeTZSCHeeNIlOR/ 18PolemiceANDReI MARgA l PROVOCăRIle ROMâNIeI/ 19Clubul ideea europeanăDosar ■ Cazul Paul goma (iii)ineditPeTRu uRSACHe l DeCeNIul gOMA/ 20Clubul ideea europeanăDosar ■ Cazul Nicolae Breban (iV) NICOleTA SălCuDeANu l SuBVeRSIVITATeA eSTeTICuluI / 23VIRgIl NeMOIANu l BReBAN ÎN CONTexT/ 25BASARAB NICOleSCu l ANAlIZAReA RăuluI/ 26MAgDA uRSACHe l AŞADAR, CuI I-e fRICă De NICOlAe BReBAN? (I)/ 27LecturiŞTefANIA MINCu l POeZIA ANgeleI MARINeSCu/ 28ModeleCONSTANTIN COROIu l O CAPODOPeRă A geNuluI BIOgRAfIC: „CeHOV”De HeNRI TROyAT/ 29LecturiOCTAVIAN SOVIANy l POeTul ŞI MOARTeA/ 30LecturiMIHAI CIMPOI l MAReA AMIAZă A luI NIeTZSCHe/ 31filmDANA DuMA l wOODy AlleN ŞI CRIZA De Pe wAll STReeT/ 32filmCălIN CălIMAN l CONDIţIA RegIZORuluI DeBuTANT/ 33scrisori din BalkaniaMONICA SăVuleSCu-VOuDOuRI l Vă SCRIu DIN ATeNA, ÎN VReMeACRIZeI/ 34Pe cont propriulIVIu IOAN STOICIu l Al CINCIleA PReMIAT Al CNP/ 35teatrujeANA MORăReSCu l CARNeT TeATRAl TIMIŞOReAN/ 36Cartea străinăRODICA gRIgORe l CâND ReSTul e TăCeRe.../ 36Revista revistelorMARIN RADu MOCANu l CulTuRA, lITeRATuRA, ReVIZuIRIle ABuZIVeŞI INflAţIA lITeRARă/ 38

Senatul Contemporanul:

ŞTefAN BORBély, NICOlAe BReBAN,AuRA CHRISTI, VICTOR IVANOVICI, ANDReI MARgA, VIRgIl NeMOIANu, BASARAB NICOleSCu, DuMITRu RADu POPeSCu, eugeN SIMION,ION SIMuţ, eugeN uRICARu

AuRA CHRISTI(redactor- şef)

ANDReI POTlOgCARMeN DuMITReSCuMIHAelA DAVIDADRIAN IONuţ PReDAflORIN AflOAReI

Corespondenţi din străinătate:MONICA SăVuleSCu- VOuDOuRI (gReCIA)eMIl RAţIu (ITAlIA)PHIlIPPe PAlINI (fRANţA)MIRCeA gHeORgHe (CANADA)

Rubrici:IulIAN BOlDeA, ŞTefAN BORBély, MARIAN VICTOR BuCIu, CONSTANTINARAVeCA Buleu, CălIN CălIMAN, IRINACIOBOTARu, BOgDAN CReţu, CONSTANTINCuBleŞAN, NICOleTA DABIjA, DANA DuMA, RODICA gRIgORe, BeDROS HORASANgIAN, BORIS MARIAN, MARIN RADu MOCANu, jeANA MORăReSCu, ADRIAN DINu RACHIeRu,MARIA- ANA TuPAN, lIVIu IOAN STOICIu, MAgDA uRSACHe

Vignetele rubricilor – lAuRA POANTăViziune grafică – MIRCIA DuMITReSCu

editor: Asociaţia CONTeMPORANul

ISSN print 1220- 9864ISSN online 1841- 0685Revista este înregistrată la Oficiul de Statpentru Invenţii şi Mărci (OSIM)

Adresa: Asociaţia CONTeMPORANulO. P. 22, C. P. 113, Sector 1, Bucureşti Cod 014780Tel./fax: 021. 212 56 92 Tel.: 021. 310 66 18Sediul central: Str. Blănari, nr. 21, et. 1, sector 3, Bucureşti

Revista este membră a Aso ciaţieiRevistelor, Publicaţiilor şi editurilor (ARPe)e- mail: office@contemporanul.rowww.contemporanul.ro

Contemporanul. Ideea europeanăare 40 de pagini

Tipar: SC PRINT MulTICOlOR SRl &Asociaţia euROBuSINeSS

unica responsabilitate a revistei Contemporanul. Ideea europeanăeste de a publica opiniile, fie acestea cât de diverse, ale colaboratorilor ei. Responsabilitatea pentru conţi nutulfiecărui text, conform Art. 205- 206 CodPenal, revine exclusiv autorilor

Număr ilustrat cu reproduceri după lucrărilepictorului MARC CHAgAll (1887- 1985)

Premiile Contemporanulsunt decernate cu sprijinul Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional din România

♦ Eveniment ♦ eşecul instituţionalal deconspirării

Gabriel andreescuCărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii

Noua Revistă de Drepturile Omului

Noua Revistă de Dreptu-rile Omului (NRDO) este opublicaţie trimestrială edi-tată de Centrul de StudiiInternaţionale în cooperarecu editura C.H. Beck. Publi-caţia este continuareaRevistei Române de Drep-turile Omului, editată între

1993 şi 2005. A fost gândită să răspundă cerin-ţelor academice şi să fie în acelaşi timp o resur-să pentru instituţiile şi organizaţiile implicateîn înţelegerea şi promovarea drepturilor omu-lui.

Dorim să promovăm prin publicareaNRDO reconcilierea dintre principiul demnită-ţii şi principiul libertăţii umane. În viziuneanoastră, nu doar că reconcilierea celor douăvalori este posibilă, dar demnitatea şi libertatease întăresc reciproc. Temele recunoaşterii şisusţinerii reciproce le regăsim şi într- un altobiectiv la NRDO, apropierea dintre teoria şipractica drepturilor omului.

P r o i e c t e d i t o r i a l f i n a n ţ a t d e

„De la gând, la faptă!”, mă îndeam-nă un lector al textului meudirecţia naţională în cultură şi îiînţeleg îngrijoarea, deoarece de

faima noastră, a grămăticilor români, se leagă şi obinecunoscută emfază a unor proiecte, ca şi întârzie-rea fără limite a realizării lor. Dar, în cultura de azi,românească, contemporană, parcă am putea aminticâţiva cărturari care nu au întârziat prea mult înducerea la bun sfârşit a unor splendide construcţii ceţin de creaţie, de comentariu înalt sau de restituire amemoriei acestui neam, cei pe care îi numim poeţisau prozatori, critici şi teoreticieni literari, filosofisau istorici. Putem să cităm în grabă câteva numeprestigioase ce au desăvârşit opere impresionante,perfect comparabile cu cele ale unor colegi din Apu-sul luminat şi etern orgolios, precum un Nichita Stă-nescu şi Doinaş în poezie, Marin Preda şi AugustinBuzura în arta epică, eugen Simion în teorie, criticăliterară şi ctitorie a marilor cărţi ale acestui popor,începând cu realizarea acelui vis al intelectualităţiinoastre de vreun secol – editarea manuscriselor emi-nesciene; sau un Constantin Noica şi Adrian Marino,filosofi şi eseişti de marcă europeană ce au arătat căşi sub vremi dure, brutale, geniul acestui popor esteviu, prezent şi activ.

Să vedem care ar fi în acest caz, în problemareorientării culturii actuale spre o mai bună, maidreaptă receptare e creativităţii naţionale de cătremass-media, pedagogi sau foruri administrative, otrecere reală spre acţiune, spre faptă? În ce mă pri-veşte, cu toată îndrăzneala şi simţul de răspundere– ca să nu vorbesc de simţul profetic! – pe care,uneori, spre propria mea pierdere socială, le- am ară-tat în ultimele decenii, sub tirania roşie mai ales, potsă spun că acţiunea noastră, a câtorva, deocamdată,cei ce ne îndeletnicim cu spiritul, cum se spune, ar fi,ca nişte buni păstori ai literelor, să ne identificăm şimai ales să ne adunăm, cu grijă, cu răbdare, turmade mioare. Pe acei lectori numeroşi, sute şi sute demii care au alergat la noi şi ne- au sprijint lucrările,ale unora dintre noi, se înţelege, în deceniile comu-niste, numeroşi şi azi, sunt convins, tăcuţi acum şipuţin dezorientaţi de cascada sau de vuietul zgomo-tos, adesea păgubitor, al noilor libertăţi şi privilegii,numite democratice. Care sunt şi astfel, nu neîndoim. Doar că naţia noastră, spre deosebire de maisus citatul şi luminatul Apus, a avut şi are o preascurtă şi nu rareori, de- a dreptul proastă aplicare aacestor principii. Rod poate a cinci secole şi mai binede opresiune turcă sau tătară, aliate cu o jumătatede secol de fermă practică a non- valorii sub aşa- zisulcomunism; ca şi o anume marginalizare, azi, a acelorinstituţii naţionale care ne- au zidit în timp şi ne- auformat: Biserica, Şcoala, Ştiinţele şi Artele.

În primele zile de după Revouţie, după ’89,fiind încă la Paris, alături de un grup de prieteniliteraţi, ne- am bucurat cu toţii aflând vestea înfiin-ţării în ţară, printre altele, a unui aşa- numit grupde Dialog Social, care voia, cu o frumoasă şi necesa-ră îndrăzneală, să fie vocea acelei largi societăţi,numite civile şi al cărei glas, prezenţă şi autoritateau fost sufocate sub dictatură. Dacă nu, de- a dreptulmaltratate. Din păcate, din acest proiect, după oscurtă, foarte scurtă vreme de la aşa- zisa înfiinţare,nu s- a ales mare lucru. O spunem fără făţărnicie şicu un sincer regret, cu o nesfârşită nedumerire.Deoarece, ştie oricine care priveşte cu calm şi cuobiectivitate mersul unei societăţi democratice, cinevrea să se erijeze drept voce, port- parolă sau repre-zentant al celor care produc valorile unei societăţidar nu se află în aparatul administrativ sau politic,trebuie, nu- i aşa, să păstreze o clară şi severă distan-ţă faţă de forţele de decizie ale unei naţiuni, legisla-tive, executive sau administrative şi care, aproapesub orice regim, tind să alunece de- o parte sau alta asferei intereselor şi ale aşa- ziselor programe răsună-toare ale partidelor politice. Masa largă a cetăţenilorde la noi, încă prinşi de febra şi uriaşa bucurie acăderii şandramalei comuniste, sunt convins că ar fisalutat şi sprijinit din toată inima şi cu fidelitate unasemenea proiect; o asemenea „voce”, o asemeneanouă şi modernă, cum se spune, organizaţie. Dar n- afost să fie. la vreo doi- trei ani de la înfiinţare, pose-dând o foaie bine făcută, unde începeau să semneze

nume noi, având deja un început de faimă literarăsau ştiinţifică, foaie numită 22, capii acestei mişcări,numită orgolios „vocea societăţiii civile”, au alunecatla rândul lor, ca şi alte capete şi nume, chiar maiprestigioase şi mai experimentate, în siajul şi chiarşi în practica, tot mai categorică, direct demagogică,a grupărilor şi partidelor politice. e drept, sub stin-dardul luptei contra comunismului, dar ce păcat căn- au făcut- o, aceşti domni şi doamne inimoase, învremea când comunismul domnea şi avea cu adevă-rat putere reală şi decizională şi când am fi salutatcurajul şi spiritul lor de sacrificiu. Aşa cum au făcutcâţiva dizidenţi reali: un A.e. Baconski, un Paulgoma, Doina Cornea sau gabriel Andreescu, alăturide alţi câţiva ce nu se aflau în sfera culturii.

Prima lor minciună sau dezicere de propriilelor afirmaţii sau pretenţii „salvatoare” a fost pur şisimplu nerespectarea propriei titulaturi a organiza-ţiei, cea de grup de dialog, deoarece foarte iute, încădin primele zile ale înfiinţării, nu a fost în nici un felrespectată sau aplicată practica unui real dialog cutoate forţele reprezentative ale naţiunii. Au fost însăalese cu grijă, partinică am putea zice, cu ironiedeloc deplasată, doar acele nume ce puteau aveaacces la „lucrări” sau la etalarea pe primele paginiale foii pe care am amintit- o, ca şi acelea care trebu-iau cu grijă, cu fermitate şi cu „vigilenţă revoluţiona-ră”, ocolite, dacă nu atacate şi nu rareori de- a drep-tul calomniate. Nume din cele mai prestigioase aleculturii de după al doilea război. Apoi a urmat alipi-rea sau înregimentarea, nu ştim cum s- o numim, launele forţe politice, care pregăteau, în opoziţie, pre-luarea puterii. Au apărut organizaţii noi, precumAlianţa civică şi aşa- numitul PAC, adică un partid alAlianţei Civice, deşi, după câte ne amintim, cu alţileaderi decât cei ai Alianţei. Doamna Blandiana şidomnul Manolescu. Poeta şi doamna Blandianastrâns legată de viitorul Partid Naţional ţărănesc,iar dl. Manolescu, se pare, după palide succese elec-torale, tot mai aproape de noii liberali.

Nimic de zis, poate şi unii dintre noi, cei caream fost, decenii, reali creatori în Arte, Ştiinţă şilitere, ne- am fi manifestat solidaritatea şi ne- am fipus speranţele în formaţiile politice mai sus aminti-te. Dar, o spunem cu claritate, nu am fi avut cu niciun chip îndrăzneala s- o facem în numele acelei popu-laţii largi, harnice şi oneste pe care o numim,societatea civilă. Deoarece, într- un asemenea cazimpostura nu e în nici un fel departe! O adevărată,reală reprezentanţă a acestei societăţi, de oriunde,în statele europene de bună şi veche democraţie şicivilizaţie, se ţine deoparte, la o fermă echidistanţă,aşa cum trebuie să facă şi justiţia sau mass- media,de puterile administrative sau politice. De aici pres-tigiul real al acestei „Voci”, ca şi o anume, nu deneglijat, mai ales în vremurile tulburi ale uneiperioade post- revoluţionare, eficacitate.

După cum am văzut, tot mai nedumeriţi, înultimul deceniu, corifeii gălăgioşi ai acestei pretinse

„Voci” au trecut de la un partid la altul, evident,după cum acestea se aflau sau nu la cârma puterii,nepregetând să încaseze onorarii şi stipendii sub-stanţiale de la mai marii cetăţii, ba şi cu o abilitateinternaţională, de la organizaţii financiare străine,foarte interesate, se pare, de acele „forţe locale “ carenu apără cu orice preţ vechile idealuri şi principiiformatoare ale unei naţiuni. Mai ales a „uneia”, decurând închegată, care trebuie să lupte pentru a- şiconsolida şi apăra fruntariile şi solul, bogat şi râvnitde nu puţini!… Putem să- i întrebăm cu toată îndrep-tăţirea pe aceia care, cu vreo două decenii în urmă,s- au erijat în conducători ai acelei „mase tăcute”, aicelor ce aşteptau cam de multişor să li se apere şisusţină drepturile bruscate, ciuntite şi nu rareoricălcate în picioare de „noii Domni”, această „mulţi-me” unde a rămas?! În grija cui? e adevărat că eaeste invocată uneori, în ocazii electorale mai ales, deaceiaşi sau de alţii: noii profitori doritori de a- şiasuma o aură de obiectivitate şi de dezinteres pecu-niar. Dar, la drept vorbind, această „mulţime” sau„societate”, sau „masă umană”, tăcută şi, încă o dată,suferindă, rătăceşte ca şi altădată, lovindu- se de unliman sau altul, poate ca evreii de altădată ce s- aurupt din robia egipteană, dar, de data asta, aici,acum, fără un Moise care să- i conducă. Şi să le steaaproape.

Orice mi şi ni s- ar putea invoca, drept argu-mente sau explicaţii, justificări şi „cauze reale”, cumo facem noi nu de puţine ori atunci când vrem să nedumirim asupra insucceselor, eşuărilor sau catastro-felor sociale sau istorice, nimeni în europa unită deazi nu va putea susţine că reprezentanţii reali aisocietăţii numite civile se pot alinia, se pot înfeudafără cel mai mărunt spirit critic unor partide sauorganizaţii ce exercită puterea într- un stat. Altfel,totul devine şi decade nu numai în cea ce numimimpostură, oho, obraznică, cum se întâmplă pe lanoi, şi nu de azi, de ieri, ci şi într- o jalnică mascara-dă. Şi noi încă odată pierdem. Pierdem cu armele

sclipitoare ale noii şi greu câştiga-tei democraţii. De civilizaţie să numai vorbim.

Şi- atunci… să fie oare vremeacoaptă şi scadenţa inconturnabilă aconstituirii unei reale noi voci asocietăţii civile române?! eu suntconvins de acest lucru şi nu cred cănume şi personalităţi al cărorcuvânt contează şi care s- au anga-jat deplin în susţinerea unei realedemocraţii mă vor contrazice. Citezaici doar pe câţiva şi îi rog, dacă eposibil, s- o declare şi public, impre-sionat de integritatea lor morală şide autoritatea lor profesională deprim rang: un istoric de talia luiDinu C. giurescu, marele roman-cier ce semnează Augustin Buzura,criticul şi istoricul literar eugenSimion, doamna lucia Hossu- lon-gin sau sociologul şi realul dizidentgabriel Andreescu. Poate şi alţii,cu nume mai puţin răsunătoare,dar animaţi de aceeaşi credinţă. eusunt convins şi sper, da, sper încă o

dată că ne vom regăsi şi uni ca şi altădată, în vre-muri apuse, nedrepte, barbare şi care, nu ştiu, zău,cum se face, dar acestea parcă îşi mai trimit încă odată suliţele lor îmbibate într- o altă otravă, dar curezultate aproape la fel de usturătoare. la fel denăucitoare, de descurajante, de nedrepte faţă de unpopor, de o comunitate care are dreptul legitim nunumai la un prezent decent, uman, civilizat, dar şi laun viitor pe măsura timpului şi a sacrificiilor celor cene- au precedat. lăsându- ne o moştenire splendidă,grea de valori materiale şi ideatice. r

Septembrie 2013

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

OCtOMBRie 2013

3

© A

ur

AC

hr

isti

Nicolae brebanO nouă voce a societăţii civile

O adevărată, reală reprezentanţă aacestei societăţi, de oriunde, în stateleeuropene de bună şi veche democraţie

şi civilizaţie, se ţine deoparte, la ofermă echidistanţă, aşa cum trebuie să

facă şi justiţia sau mass- media, deputerile administrative sau politice.

De aici prestigiul real al acestei„Voci”, ca şi o anume, nu de neglijat,

mai ales în vremurile tulburi ale uneiperioade post- revoluţionare,

eficacitate.

4

ANuL XXiV t Nr. 10 (739)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Toate romanele lui Augustin Buzurasunt, la drept vorbind, răspunsuri lamari întrebări existenţiale, pe care şi lepun eroii, şi care aparent rămân

conjugate într- o fiinţare istoricizată particularmentea acestora („fiecare cu trecutul lui, cu spaimele, ero-rile, nerealizările şi bucuriile lui”). Dar, dacă e săprivim mai adânc în lumea pe care o sondeazăromancierul, lucrurile primesc dintr- odată altă tur-nură. Iată, bunăoară un punct referenţial: viaţagazetarului Matei Popa, protagonistul din recviempentru nebuni şi bestii (editura RAO, Bucureşti,2013. Seria Opere complete. Prima ediţie: 1999)care, preocupat a- şi defini, în continuă mişcare,identitatea, căutându- se pe sine („Cobor adesea înmine cu sentimentul că vizitez o casă părăsită cuzeci de ani în urmă, un spaţiu important, apropiat,spre a vedea pur şi simplu ce mai găsesc pe acolo.uneori sunt stăpânit de nostalgie, alteori însă măîncearcă o cumplită nelinişte, căci ceea ce mă întâm-pină este o construcţie stranie”), fixează de fapt, prinafectul său, parametrii esenţiali ai unei lumi întregi,aceea a epocii care îi este dat, fatalmente, s- o traver-seze. O lume ce se alcătuieşte, aparent, din două seg-mente: unul, acela de dinainte de revoluţie, altul dedupă, ele continuându- se însă unul pe celălalt, dezo-lant şi grotesc: „Monştri au fost creaţi de Ceauşescu,dar au ajuns abia acum la maturitate. ei s- au insta-lat atât de violent în viaţa noastră încât ne rod dininterior, ne iau aerul şi, încet, pe nesimţite, zilele.(…) Nu puţini şi- au luat diplomele sub Ceauşescu.Acum au ieşit cu ele la bătaie şi ocupă poziţii cheie.unii, cu neruşinarea cu care şi le- au luat şi le afişea-ză şi pretind respect. Şi noi am crescut printrenebuni şi bestii (…) Cu o naturaleţe exasperantăplutim printre sisteme politice şi economice dândimpresia că am optat, de mult, pentru ceva deosebit,un ceva numai al nostru (…) În realitate, totul serezumă la acum, imediat (…) Viaţa este o succesiu-ne de momente, fără o legătură reală, vizibilă (…)ţara este condusă mai ales după articole de ziar,talk- show- uri, sau deja făcute după nevoile celui cele plăteşte, păreri luate întâmplător de pe stradă,foarte rar după Constituţie sau după legile prevă -

zute de aceasta (…) nu te- ai întrebat niciodată, dupăce te- ai uitat în jur, dacă mai poate supravieţui ţaraasta? Am senzaţia că e în curs de părăsire, că totul afost tocat, distrus, anihilat şi tot eu vin şi zic: au fostmomente şi mai grele – războaie, calamităţi, revol-te… Şi a trăit”. Sunt idei pe care le regăsim dezvol-tate în publicistica densă şi polemică a prozatoruluidin ultimii ani. Romanul nu este un articol de gaze-

tă, deşi protagonistul are statutul unui ziarist, acărui biografie îi dă dreptul la judecăţi atât de aspreprivind politica şi politicul care se manevrează înjuru- i. Matei Popa ilustrează dramatic destinul unuisupravieţuitor al intemperiilor istoriei de ieri,suportându- le tensionat, şi pe cele de azi, ale socie-tăţii româneşti contemporane. urmărindu- i confe-siunea ai tot timpul senzaţia că te afli sub presiuneaunui tăvălug ce înaintează implacabil peste fapte şiîntâmplări dar mai ales peste stările sufleteşti (tul-burările de conştiinţe) pe care le stârneşte, produ-când o conflictualitate cumva surdinizată (mai multsau mai puţin) între indivizi şi ambientul socialdebusolat. Augustin Buzura este, de altfel, un bunconstructor de tensiuni lăuntrice, de investigaţii înadâncul subconştientului eroilor săi, disecând maicu seamă mecanismele ce implică, la vedere, atitudi-nile tranşante ale acestora.

Matei Popa, „cel mai mare gazetar al târgului,un fel de Atila al presei, spaima escrocilor şi a oame-nilor cinstiţi deopotrivă”, fusese minier („artificier demeserie”) în epoca socialistă, când, trezit la conştiin-ţa, nu neaparat a unui revoltat, cât mai ales a unuidisperat captiv într- o lume „împietrită în care nunumai timpul adormise, ci şi aerul înţepeniseîmpreună cu cerul mohorât, obositor, şi cu gândurilenoastre, o lume în care, la nesfârşit, primea acelaşisfat: să taci! Chiar şi banalul fapt de a trăi cum tră-iam părea să se măsoare în tăceri, în capacitatea dea deveni cât mai anonimi cu putinţă”. În acestcontext el caută a- şi defini identitatea, personalita-tea, căutând (inventând!?) soluţii pentru depăşireaacestui impas uman în care se afla. Cercetându- şipropria trăire lăuntrică în cadrul sistemului („men-talitatea de lagăr ce începea să pună stăpânire peoameni”), el se reflectă, de fapt, în toţi cei care îlanturează îndeaproape, văzând, identificând în ace-ştia diverse ipostaze ale propriului sine: fratele Visa-rion, elena, lavinia, estera sunt, la urma urmelor,tot atâtea structuri conştientizate ale unor alterego- uri ale sale, aflate în alte unghiuri de perspecti-vă din punctul de vedere al realităţilor. Visarionvrea să plece definitiv din ţară, rezonând cu Matei înaceeaşi trăire atitudinală („M- am săturat să- mi

petrec viaţa aşa cum mi- au gândut- o alţii, alături decei ce, din laşitate, caută argumente pentru a salvanişte idei tâmpite”); estera („Braun – Braunstein”)de care se apropie redescoperindu- şi reciprocaceleaşi idealuri („mi- ai preluat o parte din frămân-tări, o parte din ură şi spaime, nu m- ai lăsat să fiulaş, leneş sau bolnav”); la fel Anca, pe care o acceptăcu „sentimentul de anexă a mea”; mai înainte, elena,

un om „profund nefericit” de care se ataşează ca pen-tru o lungă şi nederminată perioadă („continuam săne punem întrebări dintre cele mai uimitoare, alcăror răspuns îl ştiam dar ne convenea, ne pândeamgândurile, inflexiunile vocii spre a ne convinge cătotul este adevărat”), chiar aceia care îi sunt adver-sari – doctorul eugen Cernescu ş.c.l. – întruchi -pează, la drept vorbind, propria- i negaţie. În acestsens trebuie prospectat întregul carusel al personaje-lor/persoanelor din perimetrul circular al propriului

destin al lui Matei Popa: „Mă gândisem, nu odată,cum sunt şi cum mă văd alţii, ce e bun şi ce nu înalcătuirea ce- mi poartă numele, dar nu aveam senti-mentul că sunt agresiv, dimpotrivă, eram mereu dis-pus că cedez, să nu mă grăbesc, să- mi cântăresc dezeci de ori fiecare gest înainte de a acţiona”. MateiPopa se confundă, aşadar, cu epoca sa, individua -litatea- i se reflectă şi este trăită la propriu şi în ipos-tazierea sa în destinul unor alter ego ai săi. Tentati-va evadării din ţară, ca şi detenţia ce a urmat, nueste decât o provocare a sa în cunoaşterea de profun-zime a ambientului societăţii căreia îi aparţine. Aşacum o provocare este şi gazetăria, pe care o practicăîn anii de după revoluţie când nu blazarea – el nupoate fi niciodată blazat, resemnat – îl caracterizea-ză ci nemulţumirea faţă de o realitate obtuză, în carenu- şi regaseşte concretizate idealurile, care nu- i răs-pude cu aceeaşi monedă cu care el şi- a plătit pânăaici îndârjirea în a- şi căuta libertatea de sine într- olibertate generală a societăţii sale („durerea mea ceamai nesuferită, neliniştea de fiecare clipă, strigatăfără ecou în zecile de mii de rânduri tipărite”). Com-plexa existenţă a acestui comentator (judecător) altimpului istoric pe care îl traversează, reflectă în in -dividual convulsiile (spasmele) întregii colectivităţi.

Printr- un om, printr- un personaj, AugustinBuzura investighează o epocă. e, de fapt, procedeulspecific al romanelor sale analitice, diagnosticale.recviem pentru nebuni şi bestii nu poate fi, aşadar,un bocet la catafalcul defunctei societăţi ci freamătulfrisonat al unei conştiinţe care tocmai despăr -ţindu- se de aceasta, se simte trădat în nutrimentulpropriei speranţe: „Am păzit ţara asta de lupi şi vădcă o mănâncă porcii”.

Constructor de conştiinţe, investigator al trăi-rilor abisale, comentator al sistemelor politice caredirijează (programat doctrinar sau pur şi simpluhaotic) lumi/umanităţi aparent amorfe, romancierulAugustin Buzura pune în faţa cititorilor săi – cei deieri sau de azi, cu perspectiva valabilităţii şi pentrucei de mâine – dosarul rechizitorial al epocii în care,prin destinele istoricizate ale eroilor săi, se implicămereu polemic şi deopotrivă sentenţios în cartogra-fierea afectului acesteia: „Trăim în miturile pe careni le- am creat – se confesează la un moment datMatei Popa – şi apoi ne mirăm că realitatea nu estela înălţimea mitului: ne ucide încăpăţânarea de a nuaccepta reallitatea aşa cum este”. Destinul societăţii,în anvergura clipei istorice pe care o radiografiazăAugustin Buzura, în acest roman, ilustrează drama-tic uriaşa noastră capacitate de a ne iluziona. r

constantin cubleşanRecitind „Recviem pentru nebuni şi bestii”

galeriaartistilor.ro n Personalităţi ale culturii şi ştiinţei româneşti

■ Augustin Buzura ● 75

Constructor de conştiinţe,investigator al trăirilor abisale,

comentator al sistemelor politice caredirijează (programat doctrinar sau

pur şi simplu haotic) lumi/umanităţiaparent amorfe, romancierulAugustin Buzura pune în faţa

cititorilor săi – cei de ieri sau de azi,cu perspectiva valabilităţii şi pentru

cei de mâine – dosarul rechizitorial alepocii în care, prin destinele

istoricizate ale eroilor săi, se implicămereu polemic şi deopotrivă

sentenţios în cartografierea afectuluiacesteia.

se lAnseAză Recviem...

5

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

OCtOMBRie 2013

Nicolae brebanLa o aniversare…

Revistele Contemporanul, nord lite-rar şi întreaga ţară a Ardealului arebucuria de a sărbători pe unul din-tre cei mai mari romancieri ai lite-

raturii române – Augustin Buzura. Odată cuprima apariţie romanescă absenţii, care a primitPremiul uniunii Scriitorior, dar s- a bucurat şi defurcile cenzurii ceauşiste – din vara fierbinte aanului 1971 – ca şi cu cele care i- au urmat, orgo-lii şi Feţele tăcerii, romancierul se situează înatenţia publică cu un aplomb şi cu o capacitate dereprezentanţă a spiritului naţional rar întâlnităîn literatura noastră. Cu atât mai redutabilă şimai singulară, cu cât ele se întâmplau într- unregim de opresiune culturală şi politică, regimcare i- a blocat şi i- a făcut să se prostitueze, maimult sau mai puţin, pe nu puţini dintre confraţiisăi. Mai bine de două decenii, în fapt, AugustinBuzura a ţinut prin lucrările sale epice de maresubstanţă şi conţinut, echilibrul şi spatele între-gului front epic românesc. Titluri ca Vocile nopţii,refugii, drumul cenuşii au atacat pe rând şi cu oradicalitate rară teme psihologice, dar şi sociale,aflate în vizorul cenzurii politice, dar şi în atenţiamaselor de cititori. Problemele ţăranilor şi milita-rilor fugiţi în munţi, refuzând barbara colectiviza-re de tip sovietic, carierele unor cercetători înştiinţă, balansându- se între rigorile adevăruluiştiinţific şi cele ale normelor politice arbitrare,drama unei femei, care se autoizolează până lalimitele nebuniei din mediul ei firesc, presată depolitic şi de îndoctrinata opinie publică – iată doarcâteva din temele abordate în aceste creaţii epice.

După Revoluţie, cu o rar întâlnită generozi-tate în lumea de vârf a literelor autohtone, mare-le romancier se înjugă la construcţia unui institutcultural, care urma să sprijine creaţia internă,specifică, dar şi o susţinere a ei pe glob. După cin-cisprezece ani Augustin Buzura e înlăturat cubrutalitate şi fără un cuvânt de mulţumire decătre puterea prezidenţială, dar, fidel proprieisale firi, autorul nu se refugiază între patru pereţişi între filele manuscriselor sale, ci pune bazeleunei reviste de o largă anvergură ideatică Cultu-ra, săptămânal care animă teme de actualitatedin toate zonele de creaţie sub semnăturile unorcolaboratori din mai multe generaţii literare.

recviem pentru nebuni şi bestii şi raportasupra singurătăţii sunt două titluri semnate deAugustin Buzura, care acoperă o amplă viziuneepică asupra actualităţii post- decembriste.

De curând editura RAO l- a sărbătorit peprietenul şi maestrul nostru, oferind publiculuiromânesc la începutul verii, anul curent, operaintegrală a Maestrului. Prilej şi pentru noi să neîngrămădim cu multă emoţie şi bucurie, alături demii şi mii de lectori, care îi sunt recunoscători nunumai pentru darurile sale epice, dar şi pentrusperanţa pe care ne- a sădit- o în suflete în vremuribarbare, şi să- i urăm, în continuare, calm creatorşi bărbăţia necesară traversării, încă o dată, aunei perioade neaşteptat de dificile, de haotice, asocietăţii noastre contemporane.

la mulţi ani, Augustin!

17 septembrie 2013

Mi- l imaginez la vârsta de şase ani.Nu e din cale afară de greu. Măajută o fotografie, găsită din întâm-plare şi făcută pe când avea doi ani.

În acea imagine îngălbenită un pic de patina timpu-lui acel heruvim căzut pe gânduri se află între părin-ţii săi tineri, frumoşi ca nişte zei. Mi- l închipui neas-tâmpărat, căutând ceva de negăsit împreună cu stra-niul Iuliu uroy, despre a căruiviaţă nu se ştiau prea multe înBerinţa. Ce personaj de roman,mi- am spus, când am aflat câte-va întâmplări cu acest nicisavant, nici profesor, nici preot,nici sfânt, şi savant, şi profesor,şi preot, şi, probabil, sfânt. Cenoroc, Doamne, pe capul aceluipui de om! Învăţa cu Iuliu uroyfranceză, italiană, latină. făceainsectare. Apoi, cum să treci cuvederea lecţiile de astronomie,făcute pe viu, alături de învă -ţătorul ce- l scotea din casă –spre necazul mamei sale, târ-ziu, după miezul nopţii –pentru a- i arăta constelaţiile.Iuliu uroy l- a salvat pe preotulsatului atunci când – abiaveniţi, după ce, în curtea biseri-cii, au făcut ţăndări icoanele –ruşii l- au pus la zid pe servulDomnului.

Azi acel pui cu privirearăsfoind cartea cerului noptatic, om în toată legea şiputerea acestui cuvânt, acel pui de altădată ce căuta,ţinut de mână de învăţătorul său, constelaţiile, deve-nit, el însuşi, un Învăţător, devenit un Magistru, ţinede mâină, metaforic vorbind, ucenici în artaromanului. Desigur, atunci când nu- şi ţine de mâină

la propriu nepoţii: lara şi Cristi. Descins în capitalaţării din inima Maramureşului, azi acel pui de om eun bărbat înalt, frumos, ce păşeşte în cea de- a treiatinereţe. e unul din bărbaţii mari ai acestui neam,care a dăruit literaturii române un raft de cărţi, obună parte (dacă nu majoritatea!) din romaneled- sale – între care absenţii, orgolii, Feţele tăcerii şialtele – publicate în urma trecerii prin furcile caudi-ne ale cenzurii ceauşiste. Marele gusti, cum îi spunprietenii apropiaţi, e unul dintre cei mai mariromancieri români. Romanele d- sale, care se vindeauca pâinea caldă în plină dictatură, autorul bucu -rându- se de un succes enorm, rezistă de circa o jumă-tate de veac, rezistă şi în plină libertate, în pofidacârtelilor de tot soiul, în pofida atacurilor etc., ce parcă nu- l ating. Marele gusti rămâne acelaşi, neschim-bat în esenţe, dornic să pună pietre noi la zidireacatedralei Operei sale. Augustin Buzura e unul din-tre creatorii de vârf ai acestei naţiuni, care vederomanul ca pe o catedrală, deşi vremurile tulburiprin care trecem nu sunt propice întreprinderilorziditoare. „Nici învins, nici învingător” spune inco-modul până la crispare ziarist Matei Popa (recviempentru nebuni şi bestii), excedat de furtunile zădăr-

niciei abătute peste el, curajosul şi verticalul erou îna cărui subterană psihologică autorul- Dumnezeuforează cu o rară ştiinţă, dându- ne una dintre celemai profunde şi răvăşitoare imagini a societăţiipost- decembriste, cuprinse de un haos bine organi-zat pentru un grup de oportunişti ce profită cu asu-pra de măsură de răsturnările sociale. „Nici învins,nici învingător…”

Circa un deceniu şi jumătate din viaţa sa,măcinat de o boală cumplită – despre care AugustinBuzura nu vorbeşte, iar atunci când se referă la ea oface cu decenţă şi calm bărbătesc – acest Om (da,aşa, cu literă mare) s- a înzidit în construirea uneiinstituţii – fundaţia Culturală Română, rebotezată

ulterior Institutul Cultural Ro -mân – aşezământ naţional de unreal prestigiu, cunoscut şi pestehotarele ţării. Împreună cuechipa d- sale, împreună cuDoamna Angela Martin – unexcelent traducător şi un amba-sador al literelor româneşti înlume – autorul romanuluiraport asupra singurătăţii aîncercat şi a reuşit să constru-iască o imagine a Românieireale. Ce a urmat? Marele gustia fost înlăturat din funcţie depreşedintele ţării, dl T. Băsescu,al cărui consilier prezidenţialera pe- atunci, dacă nu mă tragepe sfoară memoria, dl A. Pleşu,da, autorul volumului parabole-le lui Iisus. adevărul ca poveste.Incalificabil: unul dintre cei maimari romancieri ai ţării să fie,pur şi simplu, dat afară. Aşa nuse face decât dacă treci prinzodia barbariei şi a primitivis-mului. la nu multă vreme dupăacest, cum să zic?, fragment de

istorie literară, domnului Buzura i se fabrică, stupe-fiant, un dosar de colaborator. Relativ recent proza-torul scria cu amărăciune: „Sigur, am pierdut mulţiani din viaţă construind fundaţia Culturală Româ-

aura christiMarele Gusti

► Referinţe critice■ „Buzura are şi suflu etic, nu numai epic. Desigur,într- un roman nu strică să coexiste amândouă, dare foarte important să- l posezi în asemenea grad peprimul, atât de rar şi necesar vieţii, ca oxigenul.farmecul prozei lui Buzura, după ce reuşeşti să- iprinzi gustul, provine, mă gândesc, şi din fuziuneacare se face, spontan între text şi comentariul îngând al cititorului. un fel de sfârâit de fitil sau defoc de artificii însoţeşte rândurile şi în care te simţiinclus şi cumva complice. Autorul intră în labirin-tul tenebros, misterios şi secret al vieţii, în modulcel mai firesc: dând uşa secretă la perete.” (MarinSorescu)■ „Debarasându- se treptat de indispensabilul arse-nal de bruiaj ce dă tuturor romanelor epocii aparen-

ţa unor ansambluri narative laborioase şi, în ace-laşi timp, dezordonate, Augustin Buzura, în ultime-le sale cărţi, dezbracă intriga de paravanele menitesă deruteze sau mai curând să ajute cenzura. elformulează neobosit actul de acuzare al sistemuluidispărut în 1989”. (jean- louis Courriol)■ „Nimic altceva decât durere. Ce să faci când viaţanu te mai suportă? Când reperele sunt distruse?Când decorul se compune doar din cenuşă şi amin-tiri neplăcute? Să vorbeşti, poate. Să vorbeşti ca săte faci auzit. Ca să denunţi, şi iar să denunţi. Ca sănumeşti intolerabilul. Augustin Buzura este unuldintre scriitorii români ai rezistenţei anticomunis-te şi toată opera sa se inspiră din realitatea pe carea trebuit s- o înfrunte.” (Quinzaine littéraire, 2001)

■ Augustin Buzura ● 75

AuGustin BuzurA cu n. BreBAn şi AurA christi. Foto cristinA BreBAn 2004

GAlA premiilor contemporAnul - 130. AuGustin BuzurA, AurA christi, răzvAn voncu, D.c. enAche

6

ANuL XXiV t Nr. 10 (739)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

nă şi Institutul Cultural Român, publicaţii, edituri,centre de cercetări pe care «urmaşii» mei le- audesfiinţat. Căci ICR- ul a fost donat de către actualulpreşedinte al ţării lăudătorilor săi care, după o scur-tă pauză de smiorcăială, revin de unde au plecat.«Valorile naţiei» ajung iarăşi «la locul lor», aşa cum efiresc, şi la înălţimea politicienilor. Dialogurile nu semai poartă ca la uşa cortului, căci corturi nu maiexistă. Se poartă ca la uşa palatelor cu turnuleţe şicu clanţe de aur”.

Nu rareori mă întreb: cum de rezistă Buzuraaici, pe malurile glorioase ale Dâmboviţei? fireascăîntrebare în contextul în care pe marii scriitori aiacestui neam care, având o Operă, au caracter – sau,cum se spune, coloană – îi numeri, se pare, pe dege-tele unei singure mâini.

În primavara acestui an, împreună cu SergiuAndon şi Claudiu Neamţu, avocaţii romancieruluiNicolae Breban – căruia în retortele oportuniştilorpost- decembrişti i s- a fabricat un dosar de colabora-tor al securităţii – am întocmit un dosar ce urmeazăsă fie folosit în apărarea d- sale în procesul de recurs;am adunat texte, intervenţii, declaraţii semnate dePaul goma, Virgil Nemoianu, Basarab Nicolescu,Virgil Tănase, Sergiu Andon etc. Dosarul are peste50 de pagini, format word. De cum l- am încheiat, il- am trimis Maestrului Buzura, iar peste circa o

săptămână l- am întrebat – recu-nosc, cu o jumătate de gură – dacăîl va publica în Cultura.

– Nu încape îndoială, aurmat prompt răspunsul.

Are peste cincizeci de pagini,am precizat. Replica, la fel depromptă, m- a redus la tăcere.

– Ca să- l apăr pe Breban, aşpublica şi şapte mii de pagini.

Pe vremuri Marele gusti l- aapărat de acuzaţia de colaboratoral secu pe criticul şi istoricul lite-rar Mircea Iorgulescu, îmbrâncitde calomnioasa istorie cnsas- istăîn boală, iar la puţin timp în moar-te.

la începutul verii, împreunăcu Angela, l- am urmărit pe Marelegusti la lansarea Seriei Operecomplete, iniţiate de editura RAOcu publicarea ediţiei definitive aromanului recviem pentru nebunişi bestii. Atunci l- am pândit în voieşi i- am făcut o sumedenie de por-

trete. grav ca un preot şifrumos ca un înţelept cetratează lumea cu un senti-ment cvasipatern, Marelegusti îl asculta cu atenţiepe criticul şi istoricul lite-rar eugen Simion, care avorbit superb, da, superb –aceeaşi senzaţie am avut- ocitind studiul acestui marespirit (unul dintre foartepuţinii critici buni de poe-zie pe care îi avem!) desprelucian Blaga – despre vâr-furile generaţiei şaizeci:Buzura, Breban, Nichita.Autorul drumului cenuşiiîl urmărea pe colegul săude generaţie cu o seninăta-te de om împlinit, cu oseninătate de om care şi- afăcut datoria şi, cu toateacestea, caută, în continua-re febril, ceva. Şi acum amsenzaţia că peste ochii aces-tui bărbat ajuns în vârful

vieţii sale se suprapun, când şi când, ochii aceluibăieţel de şase ani, care, pe vremuri, într- o altă viaţăparcă, ghidat de învăţătorul său, înainta prin noap-te, învăţând constelaţiile.

„eram student în anul IV şi făceam practică laclinica în care era internat Blaga” ne povesteşteromancierul. „el era la salonul 13. Ne- a interzis pro-fesorul să mergem pe coridorul acela, dar eu le spu-neam tuturor colegilor: «e Blaga acolo!». Înainte dea- l vedea în clinică, mergeam la cofetăria unde- şi beael cafeaua împreună cu doi doctori. Ne bucuram şinoi că e Blaga acolo. el era destul de singur –majoritatea celor care- au scris amintiri despre Blagadin acea perioadă sunt nişte perfizi, pentru că atuncifugeau de el pe stradă. Mult mai accesibil şi foartecomunicativ era Ion Agârbiceanu. În dimineaţa încare a murit, Blaga a fost dus la capela clinicii. Nuerau acolo decât soţia lui şi Dorli, fiica sa. eu oţineam una şi bună, spunându- le studenţilor: «Mer-geţi, că e Blaga! e mare!».”

Aidoma protagonistului acestor rânduri,exclam şi eu în gura mare, adică aşa cum se cuvine:„Mergeţi la Cultura. e Buzura acolo! e mare!” r

18 septembrie 2013

►Fişă bibliograficăAugustin Buzura (n. 22 septembrie1938, Berinţa, jud. Maramureş),astăzi, unul dintre cei mai impor-tanţi scriitori contemporani, publi-cist şi membru al Academiei Româ-ne, a absolvit liceul „gh. Şincai” dinBaia Mare (1955) şi facultatea deMedicină generală din Cluj (1964).Renunţă la profesia de medic pentrua începe o lungă şi strălucită carierăliterară. Începând din 1965 estesecretar general de redacţie, iar din1990, redactor- şef al revistei clujenetribuna. Debutează în 1963 cu ocarte de povestiri Capul Bunei Spe-ranţe. Rămâne ataşat genului şi, în1966, publică volumul de ce zboară vulturul? Caromancier, s- a dovedit în scurt timp drept unul din-tre cei mai iritanţi oponenţi ai regimului comunisttotalitar, fapt care a şi atras asupră- i o intensă vigi-lenţă din partea cenzurii. Romanul de debut,absenţii, a fost interzis în 1971 şi, încă o dată, în1988. Augustin Buzura s- a bucurat însă, încă de laînceput, nu doar de preţuirea, ci şi de solidaritateaunui public fidel, devenind un scriitor extrem depopular. Toate romanele sale: absenţii (1970), Feţe-le tăcerii (1974), orgolii (1977), Vocile nopţii (1980),refugii (1984), drumul cenuşii (1988), recviempentru nebuni şi bestii (1999), raport asupra singu-rătăţii (2009) au cunoscut tiraje uriaşe şi reeditări,

în ţară şi în străinătate. Au fost tra-duse în engleză, franceză, germană,rusă, chineză, suedeză, maghiară,poloneză, spaniolă, slovenă. este„autorul unor romane care au rezis-tat timpului prin înălţimea persona-jelor şi consistenţa epică, printr- osolidă construcţie a lumii imaginati-ve cu aderenţe puternice în realita-tea dură socială, istorică, umană”.Augustin Buzura a fost distins demai multe ori cu Premiul uniuniiScriitorilor din România (în 1970,1974, 1980), iar în 1977, cu Premiul„Ion Creangă” al Academiei Române.Romancierul s- a exersat şi în altegenuri literare. A scris un volum deeseuri – Bloc notes (1981), un volum

de memorii şi interviuri – tentaţia risipirii (2003) –augmentat şi reeditat în 2009 sub titlul a trăi, ascrie – şi un volum de convorbiri, teroarea iluziei.Convorbiri cu Crisula Ştefănescu (2004). A scris, deasemenea, scenarii de film – orgolii (după romanulsău cu acelaşi nume), pădureanca (după celebranuvelă a lui Ioan Slavici), undeva în est (dupăromanul său, Feţele tăcerii). În 1987 este, împreunăcu mari personalităţi europene, membru fondatoral fundaţiei Culturale europene „gulliver” dinAmsterdam.

În 1990 fondează la Bucureşti o instituţiepublică de cultură – prestigioasa fundaţie Cultura-lă Română al cărei preşedinte va fi până în 2003,când, pe structura acesteia, amplificată, va organi-

za şi lansa Institutul Cultural Român. este preşe-dintele acestui Institut până în 2005. Din poziţia sade demnitate a reprezentat, a promovat şi a afirmatcu succes cultura română în întreaga lume. A fostdecorat cu Ordinul naţional „pentru Merit” în gradde Mare Cruce (2000), cu Ordinul brazilian „RioBranco” în grad de comandor, cu Ordinul mexican„Vulturul aztec” şi cu multe alte premii, diplome şimedalii naţionale şi internaţionale. A fost preşedin-te al filialei Române a Asociaţiei de Cultură şi Şti-inţă europeană cu sediul la Roma, şi membru încomitetul director al Centrului euro- Atlantic. estedoctor Honoris Causa al universităţii „lucianBlaga” din Sibiu (1997), al universităţii de Vest„Vasile goldiş”din Satu Mare, al universităţii deNord din Baia mare (2010) membru de onoare alAcademiei Româno- Americane (2000), membru alAcademiei Braziliene de litere (2001), membru alAcademiei latinităţii (2001), membru corespon-dent al Südosteuropa gesellschaft, germania(2001). este pasionat publicist, editor sub egidafundaţiei Culturale Române, al mai multor publi-caţii de notorietate, dintre care unele continuă săapară şi astăzi. În 2005 relansează Cultura –revistă săptămânală socio- culturală. În 2012, pro-ducţia sa de la Cultura face obiectul a două volumede articole: Canonul periferiei şi nici vii, nici morţi.editorialele pe care le scrie cu regularitate nu facdecât să- l reconfirme astăzi, la noi, ca pe una dintrecele mai înalte conştiinţe artistice şi civice. Întrea-ga sa operă – romanescă şi publicistică – îi ilustrea-ză credinţa în puterea adevărului, a libertăţii şi acuvântului. (Angela Martin)

AuGustin BuzurA, euGen simion şi eDitorul oviDiu enculescu

cu AnGelA mArin şi eDitorul său lA BookFest. 2013

7

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

OCtOMBRie 2013

Toate drumurile duc la Roma, dar Romaînsăşi e un labirint cu multe răspântii. Saucu multe etaje, şi nu era deloc acelaşi lucrusă intri la nivelul inferior, pe scena sânge-

roaselor confruntări dintre fiare şi apoi a inegalelorlupte dintre oameni şi fiare, sau să urci în lojele, diferen-ţiate şi ele de statutul social, ale spectatorilor. Biletul deintrare în Muzeul Vaticanului mi- a îngăduit să mă întâl-nesc cu trecutul meu etnic doar la nivelul solului, undestatuia unui dac ajuns la Roma în sclavie îmi arăta faţatragică a dislocărilor europene. Dacă mi s- ar fi îngăduitsă vizitez biblioteca, însă, poate aş fi văzut şi reversul deglorie al primului mileniu, manuscrisele puse cu genero-zitate la dispoziţie statului român, ale unor călugări ple-caţi din Dobrogea în secolele IV- VI şi ajunşi în inimaimperiului graţie atât culturii care le- a deschis porţile,cât şi propriilor afinităţi elective. S- au lăsat cuceriţi decentrul civilizaţiei şi au învins la rândul lor.

Mi- am amintit de inspiratul titlu al conferinţei poe-tului Seamus Heaney, laureat Nobel, la universitatea dinViena în 2010, când l- am citit în volumul de comunicărieditat de werner Huber, Sandra Mayer şi julia Novak:Irlanda în/şi europa. Interferenţe şi schimburi culturale(2012). Nu în sens fizic a făcut poetul un ocol atât de mare,prin Mantua lui Virgiliu, pentru a se întoarce în natalulMossbawn din Irlanda de Nord, ci metaforic. Poetul latine o figură emblematică a romanităţii imperiale, care, dupăretragerea garnizoanelor din insulele britanice în anul410, a rămas ca trăsătură de unire, religioasă şi cultura-lă, a britanicilor cu Continentul. Prin surse de inspiraţie,modele, teme, traduceri etc., Heaney identifică cinci punc-te de pornire, care, unite, reconstituie întreaga hartă aeuropei. unul din ele este europa hiperboreană, poeţiidin Rusia şi europa de est, printre care s- a numărat şiMarin Sorescu.

Deşi situaţi la marginea Imperiului, irlandeziiînşişi l- au colonizat adesea, Oscar wilde acaparândimaginaţia maghiarilor şi împunându- le o versiune amodernismului – semnul egalităţii între estetism ca artăpoetică şi ca stil de viaţă – la celălalt pol faţă de contem-poranii lor din România, al căror model a fost maicurând Villiers de l’Isle Adam, adică artişti care au cău-tat spaţiul închis al artefactelor, lăsând pofta de viaţă înseama servitorilor…

Spre deosebire de expatriaţii regimurilor totalita-re – fasciste sau comuniste – spune Angela Vaupel, exi-lul a fost motivat, în cazul irlandezilor, de opţiuni pro-prii. Au plecat, nu forţaţi, ci pentru că aveau un mesaj,politic sau estetic, a cărui noutate îi făcea obiectulcenzurii în ţara lor, dar care i- a propulsat în centrulatenţiei acolo unde se află geniul experimentator la elacasă, adică în marile centre de cultură. Despre joyce, sespune că ar fi afirmat despre propia tară că pentru arenaşte trebuie să devină europeană.

un merit remarcabil al volumului este acela cănuanţează tema, arătând că influenţele în cultură nu sepetrec niciodată într- un singur sens. Sunt ciocniri aleunor bulgări de energie spirituală cu descărcări în ambe-le sensuri. Claudia lupino analizează efectul de bume-rang al unei traduceri în franceză, care l- a determinat peautorul irlandez, john Mcgahern, să rescrie cartea…

Paradoxală şi de proporţii mult mai mari esteinversarea raportului de forţe. Dacă unii irlandezi s- auvăzut nevoiţi să emigreze pentrru a- şi putea publicascrierile sau pentru a scrie cum doreau, acum, cândintrarea în uniunea europeană a impus recunoaştereaconvenţiei internaţionale asupra drepturilor omului,foştii cenzori sunt cei care au devenit „minoritatea inte-roară”. unii chiar sunt conştienţi că sunt cetăţeni u.e.

un alt factor care a schimbat termenii ecuaţieieste apariţia „colonizării inverse”: emigraţia se cumpă-neşte acum cu imigraţia, iar experienţa trecutului îi facemult mai toleranţi şi înţelegători faţă de cei care au sufe-

rit la rândul lor dislocarea. Nu imperialismul culturalpare să fi fost vreodată motivul prezenţei foarte vizibilea irlandezilor pe continent, ci convingerea că existenţaunui popor nu e o chestiune de geografie, ci de identita-te culturală, ai cărei parametri sunt artefactele şi recu-noaşterea în concertul naţiunilor. Irlandezii ştiu că izo-larea e stearpă. ei nu vor autonomie, ci integrare, pre-zenţă a culturii irlandeze în manualele şcolilor dinMarea Britanie şi chiar şi în ţările de pe continent.

România via Italia a fost traseul lui geo Vasile decritic şi traducător. Asociat lui Cornel Mihai Ionescuprin erudiţie şi fineţea manierelor, italienistul geoVasile s- a preocupat atât de prezenţă românească înpatria lui Dante, cât şi de emanaţiile Italiei literare înRomânia. Intrat în teoria critică actuală pe calea regalăa şcolii lui eco şi Vattimo, criticul şi- a păstrat şi agonisi-rile filologiei tradiţionale în direcţia unui eticism binetemperat şi a cameleonismului stilistic care aduce meta-discursul în albia prozei literare, mai ales prin arta por-tretului. geo Vasile merge mai departe, însă,identificându- se cu scriitorul despre care scrie, cum seîntâmplă în volumul Fără menajamente. Critici, istoriciliterari şi eseişti români (2012), situându- se în punctullui de observaţie şi creând un fel de stil indirect liber,astfel încât, la un moment dat, nu mai ştim dacă e vorbade parafraza unui text al celui comentat saucomentariul autorului care a descins înlimbajul- obiect. Reconstrucţia dimensiuniiumane a scriitorului prin identificare empa-tetică a fost un ideal al criticului romantic(william Hazlitt, de exemplu) care, în felulacesta, îşi răscumpăra păcatul unuiexerciţiu raţional şi critic într- o epocă dedi-cată la modul fanatic vieţii imaginative.

În cazul lui geo Vasile, pare să fievorba de critica etică reînviată de emmanu-el lévinas în epoca postbelică într- o versiu-ne justificată de memoria recentului naufra-giu moral al umanităţii. etica înseamnăprin definiţie raportarea la celălalt, dar filo-soful francez impunea ca imperativ categoric„ireductibila faţă a Celuilalt”. Obligaţia de arecunoaşte existenţa şi drepturile semenilorde a fi diferiţi de noi.

Cartea publicată de Institutul european din Iaşi aapărut după două decenii de atmosferă tensionată într- oviaţă literară anterior scindată în două tabere, iar, dupăDecembrie 1989, atomizată. Despre criticii incluşi însumar se poate spune că sunt, fie corpuri plutind liber deorice forţă gravitaţională, fie „proscrişi”. Sigur că, într- ocomunitate cu aproximativ două mii de scriitori şi patrumii de bisericuţe, e imposibil să nu fii listat la negru ladiverse burse, dar cei de care se ocupă geo Vasile se„bucură” de sectoare de umbră mai densă şi mai extinsă.

Să- l cunoaştem, aşadar, pe Celălalt, pare să spunăautorul. Surprinşi să constataţi că scriu în limba româ-nă, că au idei, uneori originale, şi că sună rezonabil ceeace scriu, dacă nu chiar interesant? ei se pronunţă ladreapta sau la stânga spectrului politic şi cel mai adeseasunt apolitici, Don Quijoti trecându- şi viaţa printrecărţi. geo Vasile ia act cu egală detaşare (cuvântul celmai potrivit este englezescul „equanimity”) de poziţiilelor faţă de subiecte controversate, de apologia lui eliade,de exemplu, ca şi de sentinţele detractorilor. Trage liniadoar atunci când politicianismul ia forme făţişe, de natu-ră să inspire acte antisociale, fără măcar să fie compen-sat de un statut scriitoricesc notabil, narând totuşi cuindulgenţă despre interesul lui Crohmălniceanu faţă deCéline. eterogenitatea teoretică, stilistică şi ideologică eo dovadă că marginalizarea sau chiar alergia manifesta-tă faţă de unii dintre criticii comentaţi nu suntprincipiale.

Deşi nu- i sunt străine niciuna din provinciile teo-riei critice postbelice, geo Vasile îşi manifestă în acestvolum rezistenţa la teorie, impulsul de a evada îndiscursul hibrid a ceea ce s- a numit „litcrit” , combinaţiede critică şi discurs tropic. Criticii despre care scrie suntcei care, la rândul lor, s- au aplecat asupra unor autoriale căror personaje (amestec de „ficţiune, document,viaţă romanţată”) sunt în măsură să pronunţe o judeca-tă de valoare asupra timpului şi contemporanilor, explo-rând mai ales zonele de penumbră ale sufletului, com-portamentele care sunt simptome ale mutaţiei în socie-tate: „eu descriu trecerea”, cum spunea Montaigne. În locde o expunere aridă a conţinutului, geo Vasile aşează închip de „Argument” atât modelul – un antologic portretal stăpânului- cum- servitor din Istoria literaturii – cât şipropria încercare de portretizare a plevei de „creatoripitoreşti, imprevizibili, catifelaţi şi rebarbativi, lideri deopinie fără operă, intermediari famelici” care populeazăproza ultimelor două decenii.

geo Vasile sparge ramele unei conceptualizărideterministe a actului creaţiei care a dominat ultimajumătate de veac: autorul ar fi doar un scrib, constrânsde convenţii generice şi dependent de receptarea unuicititor nu mai puţin fasonat mental de diverse limbajeinstituţionalizate. este atras de criticii de atitudine şirepune actul de creaţie- receptare în contextul

autor- viaţă, cititor- om, recuperând dimen-siunea umană a actului de cultură.Post- umanismul sună ca o falsă alarmăatunci când fixează figuri ale contemporani-lor în tipologii de maximă afirmare a erois-mului, sensibilităţii sau moralităţii. Diatri-bele lui Octavian Paler îi câştigă acestuiaanalogia cu vehemenţa lui Savonarola, Vir-gil Podoabă, e un uomo salvato într- o lumehaotică şi alienantă graţie maestrului Zaciuşi lumii sale imaginare – „paese innocenteungarettian al locurilor şi miturilorcopilăriei” – , în vreme ce Barbu Cioculescu,tipul de „critic simpatetic”, îi inspiră o ana-logie cu ceremonialul emblematic al evuluiMediu cavaleresc: „unul dintre cei mai culţiintelectuali ai vremii noastre, probă stândfandările, arabescurile, virtuozitatea şinobleţea floretei sale stilistice”. Virtutea

supremă a codului cavaleresc – recunoaşterea valoriiceluilalt – e, din păcate, absentă într- o comunitate lite-rară unde un critic a căzut din graţiile lui Marin Preda,deoarece l- a lăudat pe Nicolae Breban. Individualismulşi narcisismul sunt păguboase în cultură, deoarece, cumspune Shakespeare, nimeni nu stăpâneşte ceva de unulsingur. O mare literatură nu se face cu o singură reputa-ţie, ci din perioade în care s- au afirmat multe talente,emulaţia colectivă împrumutâmd fiecăruia o aurăsuplimentară.

Într- o ţară în care, cum spune Bujor Nedelcovicicitat ca eseist, nimc nu mai are consecinţe, iar Oedip,aflând adevărul, nu- şi mai scoate ochii, geo Vasile ape-lează la presupuse reziduuri de sensibilitate dintr- o sur-prinzătoare perspectivă: a relaţiei maestru- discipol. Car-tea abundă în exemple de modelatori ai conştiinţei nobi-le şi ai profesionalismului erudit, în calitate de părinţi(Dumitru Stăniloaie), comunităţi (România interbelică),dar mai ales profesori (Mircea Zaciu, Cornel MihaiIonescu, Alexandru Balaci). e poate nevoie să fie adresatîntregii societăţi îndemnul pe care l- am citit ca epigraf lao lucrare de grad: „Nu- mi muşca degetul, priveşte la ceeace- ţi arăt!” r

maria- ana tupanMossbawn via Mantua

e poate nevoie să fie adresat întregiisocietăţi îndemnul pe care l- am citit

ca epigraf la o lucrare de grad: „Nu- mi muşca degetul, priveşte la

ceea ce- ţi arăt!”

n (Con)texte

♦ Eveniment PUNŢI PESTE APE

Antologie bilingvă de poezie internaţionalăVersiunea în limba coreeană: Rachel S.Rhee & KyungHwa Rhee Versiunea în limba engleză a poemelor Aurei Christi:Olimpia Iacob şi Stanley H. Barkan Coeditori: Yoon- Ho Cho („Korean ExpatriateLiterature”) & Stanley H. Barkan („Cross- CulturalCommunications, New York)Tipărită în Seoul, Coreea, 2013 (512 p.)ISBN 978- 89- 93575- 98- 9ISBN 978- 0 - 89304- 998- 0

Antologia cuprinde

Poeţi ameRicaNi: STANLEY H. BARKAN ●MARIA BENNETT● LAURA BOSS ● MIABARKAN CLARKE ●VINCE CLEMENTE ●ARTHUR DOBRIN ● JOHN DOTSON ● CHARLES

ADÈS FISHMAN ● MARIA MAZZIOTTI GILLAN● WILLIAM HEYEN ● CAROLYN MARYKLEEFELD ● ROBIN METZ ● MARILYN MOHR● HAL SIROWITZ ● BILL WOLAK .Poeţi iNteRNaţioNali: HASSANALABDULLAH ● LUIS ALBERTO AMBROGGIO ●RITA BALMINA ● HELEN BAR- LEV ● AUGUSTBOVER ● SULTAN CATTO ● AURA CHRISTI ●DAVID CURZON ● DAVID GERSHATOR; ● ISAACGOLDEMBERG ● MAHMOOD KARIMI- HAKAK ●SILVIA KOFLER ● NAOSHI KORIYAMA ●BEVERLY MATHERNE ● MARIO MORONI ●BILJANA D. OBRADOVIĆ ● ORNA RAV- HON ●RACHEL S. RHEE ● JOHNMICHAEL SIMON ●PETER THABIT JONES ● TINO VILLANUEVA.

Poeţi ameRicaNi De oRiGiNe coReeaNă:SUN HEA AHN ● CHUNG W. BEA ● MEE SOON

BEA ● YOON- HO CHO ● CHUNG- HA CHO ●MICHELLE CHUNG ● ELICE JEON ●KYUNG- NYUN KIM RICHARDS ● HEE JOOH KIM● MO SOO KIM ● MOON HEE KIM ● OK BAE KIM● SONG SOON RUTH KIM ● SOOK- KYUNG KIM● YOUNG KYO KIM ● MIJEONG KO ● CHANG Y.LEE ● CHOON HEA LEE ● KUM SOOK MOON ●BO- MYOUNG PARK ● BOK SUE PARK ● RACHELS.RHEE ● MONICA SOHN ● YOON HWI YUN.

Poeţi coReeNi: WOON SOON BAE ● KYUPAN CHAE ● SUK HWA CHAE ● TAE HOONKANG ● CHO HYE KIM ● GYUNG HONG KIM ●SUG HEE KIM ● SUN JOO KIM ● YONG SOO KIM● YOO JO KIM ● DONG WOO LEE ● SOOYOUNG MIN ● SOON JA PARK ● JUN SIK RYU● HWA YOUNG SONG ● WANG- YONG YANG.

8

ANuL XXiV t Nr. 10 (739)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

theodor codreanuRevizionismul ca impostură culturală (I)

A cincea revizuireOrice impostură îşi are momentul ei de gran-

doare, altfel ar trece neobservată pe lângă noi şi lip-sită, fireşte, de orice glorie. Mai mult de atât: impos-tura se arată de fiecare dată sub masca adevărului,„demască” miturile inventând moda „demitizărilor”,când ea însăşi e întruchiparea mistificărilor, cădereîn mitologie şi în „semibarbarie”, cum ar spune emi-nescu, cel supus, de aceiaşi impostori, „demitizării”.Poate că sintagma oportunişti culturali ar fi maipotrivită. A folosit- o, în ultima vreme, Nicolae Bre-ban în legătură cu un eveniment cărturăresc de laParis (dar nu numai), derulat sub auspiciile Institu-tului Cultural Român. Din păcate, fenomenul ascun-de un vast hăţiş labirintic al istoriei româneşti dinultimii şaptezeci de ani, decelabil cu ochiul de laseral geniului romanesc (vezi Singura cale, romanul luiNicolae Breban), dar şi cu spiritul critic al cercetăriioneste, capabile a nu se lăsa prinsă în jocurile ideo-logice ale puterii. Ceva din acest spirit se găseşte înrecenta carte a doamnei Nicoleta Sălcudeanu, revi-zuire şi revizionism în literatura postcomunistă, apă-rută în Colecţia „Aula magna” a editurii MuzeuluiNaţional al literaturii Române, Bucureşti, 2013.

Se cunoaşte teoria lovinesciană a „mutaţieivalorilor estetice”, care atrage după sine necesitatearelecturii şi a revizuirilor critice din perspectiva aceea ce s- a numit saeculum, dar strâns legat de cri-teriul estetic, fără ingerinţe etice, ideologice şi politi-ce. După cotitura istorică din 1989, s- a declanşat acincea revizuire postlovinesciană, conform inventa-rului identificat de Mircea Iorgulescu1, într- un arti-col luat ca argument de Nicoleta Sălcudeanu. Mareasurpriză e că tocmai în primii ani de libertate postco-

munistă criteriul estetic al revizuirilor este brutalocultat în favoarea unor criterii extraestetice. e ceeace Mircea Iorgulescu numeşte „a cincea revizuirepostlovinesciană”, cea mai ciudată dintre toate şi ceamai antilovinesciană, încât „există o paradoxalăsimilitudine- similaritate între atitudinea revizionis-tă postcomunistă cu cea realist socialistă. Ceea ce auîn comun este radicalismul politic şi iacobinismuletic.”2 În 1990, au reapărut procurorii vehement jus-tiţiari, cerând, ca în anii 1947- 1964, epurări, exclu-deri, interdicţii etc. Tocmai când ne aşteptam la un„triumf al lovinescianismului”, s- a produs o deturna-re regretabilă de la estetic, revizuirile devenind revi-zionism, „folosit pe scară largă în accepţia primitivăde revizuire a literaturii după criterii politice şietice, de către justiţiari autoproclamaţi” (MirceaIorgulescu). Paul goma i- a numit, în Jurnale, „disi-denţi autocronici”, campioni, peste noapte, ai „anti-comunismului”, după ce decenii bune au „rezistatprin cultură”, tăcând mâlc şi beneficiind de avanta-jele oferite de regim. Singurul element lovinesciansupravieţuitor în ethosul revizioniştilor a fost mime-tismul. Contaminarea mimetică însă nu a venit prinraportare la marea cultură occidentală, ci la „grupuldin Paris” întruchipat de Monica lovinescu şi de Vir-gil Ierunca. Astfel, marea surpriză e că trădarea lovi-nescianismului a venit tocmai de la fiica lui e. lovi-nescu! Criteriul etic realist socialist a fost reintrodussub formula est- etică, preluată şi aceasta, tot princontaminare mimetică, de la Timothy garton Ash.

Mă îndoiesc însă că o simplă expunere obiecti-vă a faptelor poate avea darul de a lămuri enigmacare se ascunde dincolo de fenomenul revizionistpostdecembrist. ea se fundează pe o contaminaremimetică afundă, labirintică. Nicoleta Sălcudeanuface eforturi remarcabile de a răzbate cât mai depar-te în acest cerc al mimetismului, deşi nu îl identificăîn goliciunea lui obscură, aşa cum reuşeşte, bunăoa-ră, laserul estetic al lui Nicolae Breban, în Singuracale. După cum revizioniştii comunişti s- au învârtit,precum bondarii, în jurul „lămpii lui Ilici”, fascinaţide lumina acesteia, la fel revizioniştii (anticomuniştipost festum) s- au rotit gregar în jurul „lămpii grupu-lui de la Paris”, rotitor, la rându- i, în jurul excepţio-nalului director care a fost Noël Bernard, care, larându- i, se rotea în jurul lămpii lui yarrow (v. Paulgoma, Săptămâna roşie) ş.a.m.d. fascinaţia specta-colului începe însă de la trădarea scriitorilor şi a zia-riştilor, instituţionalizaţi în Societatea ScriitorilorRomâni, cuceritori ai vechii bresle interbelice. Inva-dând ţara, fără mult trâmbiţata semnare a armisti-ţiului la 23 august 1944, sovieticii şi- au impus pro-pria „libertate democratică”, la 8 octombrie intrândîn vigoare legea nr. 486 privitoare la epurarea insti-tuţiilor publice, între acestea fiind, la loc de cinste, şiSocietatea Scriitorilor Români, care, în frunte cu Vic-tor eftimiu, a acceptat, cu largheţe şi uşurare,„democraţia” sovietică. Condiţia era ca epuratorii săfie suflete pure, de o înaltă curăţenie etică, pentru cabreasla să fie capabilă a porni „pe calea înnoirii tota-le”, cum se preciza în „Dreptatea”, la 25 septembrie1944, pentru ca scriitorul român să iasă din turnulde fildeş al esteticului şi să devină „un luptătorsocial, un luminător, un călăuzitor al neamului”,spre a- şi merita un nou loc în societate, misiune pecare n- o putea îndeplini „decât în cadrul ideilor delibertate ale marilor democraţii ruseşti”. În 1990, eli-tele scriitoriceşti din fruntea uSR schimbau doarreferinţa, ajungând la ceea ce Nicoleta Sălcudeanu

numeşte „jdanovism pe dos”3. În Cuvântarea- pro -gram încredinţată presei de Victor eftimiu, în 1944,punctul 1, se preciza: „Purificarea societăţii de ele-mentele fasciste, precum şi de acelea care compromitprestigiul şi noţiunea de scriitor.” „Scânteia” demas-ca imediat pe cei care compromiseseră „noţiunea descriitor”, între aceştia figurând Dimitrie Caracostea,liviu Rebreanu, Al.O. Teodoreanu, gala galaction,Ion Vinea, Ioan Al. Brătescu- Voineşti ş.a. În 1990, sevor despărţi apele de uscat, decizându- se maniheic

între „buni” şi „răi”. Cu acest mesaj va ajunge şi laChişinău prima delegaţie oficială a uniunii Scriitori-lor, abia după mai bine un an, sub preşedinţia luiMircea Dinescu, spre nedumerirea nu numai a luiMihai Cimpoi sau grigore Vieru, care aşteptau cutotul altceva de la „fraţi”, ci şi a prim- ministrului

n O carte- eveniment în dezbatereNicoleta SălcudeanuRevizuire şi revizionism în literatura postcomunistăEditura Muzeului Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, 2013

Monica Lovinescu Virgil Ierunca Gabriel Liiceanu Andrei Pleşu Horia- Roman Patapievici

Orice impostură îşi are momentul eide grandoare, altfel ar trece

neobservată pe lângă noi şi lipsită,fireşte, de orice glorie. Mai mult deatât: impostura se arată de fiecare

dată sub masca adevărului,„demască” miturile inventând moda

„demitizărilor”, când ea însăşi eîntruchiparea mistificărilor, cădere înmitologie şi în „semibarbarie”, cum arspune eminescu, cel supus, de aceiaşi

impostori, „demitizării”.

1 Mircea Iorgulescu, posterităţile lui e. lovi-nescu, în tangenţiale, Bucureşti, editura Institutu-lui Cultural Român, 2004.

2 Nicoleta Sălcudeanu, op. cit., p. 17.3 Ibidem, p. 22.

9

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

OCtOMBRie 2013

Mircea Druc şi a ministrului Culturii Ion ungurea-nu. Nu e de mirare că, imediat, contaminarea mime-tică în lanţ se va produce şi în rândurile scriitorimiibasarabene, instaurându- se maniheismul între„buni” şi „răi”, între „postmodernişti” şi „tradiţiona-lişti”4 etc.

O estetică a adevăruluiDe ce criteriul estetic este singurul care garan-

tează democraţia culturii? fiindcă esteticul implicăeliberarea creatorului de îngustimile eului empiric

contaminat de ideologii, de pasiuni, de partizanate,de narcisismul individual şi de grup. esteticul estecalea de acces spre adevăr, înţeles ca alétheia (Hei-degger). esteticul este păzitor al fiinţei în spaţiulcanonului literar laic, după cum canonul creştinîndrumă spre Iisus ca întrupând Calea, Adevărul şiViaţa. estetismul modern şi postmodern este trăda-re a esteticului la fel cum a fost şi proletcultismul.Nu e de mirare că proletcultiştii au trecut aşa deuşor de la militantismul proletar la estetism. Înschimb, esteticul este garanţia, în spaţiul culturiilaice, a pluralismului şi toleranţei, adică a adevăru-lui. De aici uriaşa strădanie a lui eminescu de a creao estetică a adevărului, atât de neînţeleasă de esteţi:„Ah, atuncea ţi se pare, / Că pe cap îţi cade cerul: /unde vei găsi cuvântul / Ce exprimă adevărul?” (Cri-ticilor mei). julien Benda îi acuza pe cărturari că toc-mai un asemenea adevăr au trădat între cele douărăzboaie mondiale. Numai că un Victor Ilin, la 13noiembrie 1944, atrage atenţia Nicoleta Sălcudeanu,răsturna perspectiva, acuzându- i, în „Scânteia”, pescriitori că au „trădat” tocmai fiindcă nu se abat dela estetic, spre a se implica politic pe calea luminoa-să a comunismului sovietic. Ilin chiar plagia titlul luiBenda, numindu- şi articolul trădarea cărturarilor.Iată cea mai limpede formă de impostură.

De „trădare” vor fi acuzaţi şi scriitorii şi criticiicare, în 1990, au crezut că pluralismul democraticpoate fi salvat prin estetic, prinneimplicarea politică. În avan-garda acestei speranţe se postaeugen Simion, recuzat rapid deceea ce Paul goma va numi„disidenţa autocronică”. „A cin-cea revizuire” lovinesciană peaceastă cale ar fi trebuit sămeargă: „lumea culturală estesau ar trebui să fie prin exce-lenţă una a pluralismului şidiversităţii. Aici nu putem apli-ca legile tranşeelor, nici pe celeale procurorilor. În ideal, prin-cipalul atribut moral al acesteilumi ar trebui să fie compre-hensiunea şi toleranţa.”5 Ceeace ar fi însemnat, implicit, că,ieşiţi din dictatură, am fi recu-cerit normalitatea unui stat dedrept.

Însă cuceritorii instituţii-lor culturale postdecembristes- au comportat la antipodullovinescianismului, cu spiritinchizitorial, de procurori justi-

ţiari, urmând, la dimensiuni hiperbolice, ideologiaest- etică a „grupului de la Paris”, cu efecte apropiatede cele ale perioadei proletcultiste. Monica lovines-cu, această „preoteasă de la europa liberă” (Dumi-tru ţepeneag) decreta că toată perioada comunismu-lui a fost „o Siberie a spiritului”, idee imediat împăr-tăşită de justiţiarii din ţară şi din exil. AcelaşiDumitru ţepeneag, unul dintre cei trei disidenţiromâni autentici, alături de Virgil Tănase şi de Paulgoma, era intrigat să constate: „Asta am înţeles ime-diat: că totul, în exil, e interpretat pe plan politic.Onirismul, de pildă, era pentru exil şi pentru euro-pa liberă un limbaj esopic şi nimic mai mult.” De

aceea, pentru exilul politizant, a exis-tat o indiferenţă ciudată faţă descriitorii din ţară, pe care nu i- a tra-dus şi promovat pe criterii estetice,aşa cum au făcut, cu scriitorii lor, exi-laţii polonezi şi cehi. De aici interesulexclusiv pentru „disidenţi”. Tot Dumi-tru ţepeneag le reproşa celor din exilcă n- au făcut nicio publicitate litera-turii române în străinătate, rezu -mându- se la a fi doar politici şi etici şiironizând valorile româneşti sau doarierarhizând în funcţie de exigenţelecuplului Monica şi Virgil6.

Abia după disidenţa lui Soljeni-ţân Occidentul a început să se intere-seze de problemele reale ale ţărilordin est, după ce fusese dominat deceea ce Tony yudit numise „o yaltă aminţii”. Atunci, de altfel, s- a produs şiascensiunea „grupului de la Paris”,devenit „cea mai importantă instituţiea exilului”7: „Influenţa lor va devenicrucială pentru evoluţia postcomunis-

tă a culturii române.”8

Revizionism de aceeaşi factură cu proletcultismul

Monica lovinescu şi Virgil Ierunca au fost des-coperirea directorului Noël Bernard. el a întrezăritimediat potenţele pasionale, militante ale celor doi.A fost perioada când CIA a elaborat un proiect almutării frontului Războiului Rece dinspre politicspre cultural. Atunci, directorul departamentuluiromânesc al europei libere a găsit de cuviinţă să sefolosească de vocaţia culturală a celor doi români dela Paris, mutând astfel centrul de interes al postuluide la München în capitala franţei. Într- un deceniu,postul a ajuns la o audienţă extraordinară înRomânia, profitându- se de slăbirea bruiajelor, deapariţia aparatelor cu tranzistori şi de îmbunătăţi-rea condiţiilor tehnice de emisie. Noël Bernard aacceptat „modificarea curajoasă a programelor”,oferindu- le celor doi emisiunile care i- au făcutcelebri: „Teze şi antiteze la Paris”, „Povestea vorbei”etc. fenomenul s- a produs în condiţii aparent vitre-ge pentru convingerile politice ale cuplului, ambiipostaţi, crede Nicoleta Sălcudeanu, pe versantulunui radicalism de dreapta, în vreme ce franţa inte-

lectuală şi politică era dominată de mentalitateastângii, socialiştii lui françois Mitterrand ajungândla putere cu ajutorul comuniştilor. Paradoxul a fostcă tocmai stânga franceză i- a ajutat cel mai mult pemilitanţii europei libere să- şi ducă la îndepliniremisiunea. Mitterrand a devenit cel mai intransigentadversar al regimului Ceauşescu, pe când Monicalovinescu şi Virgil Ierunca optaseră „pentru un soide maximalism de dreapta, ultras, inflexibil, suspi-cios. Ceva cât se poate de «exotic» pentru Parisul ace-lor ani de după război.”9 Curiozitatea e cu atât maimare, cu cât Ceauşescu se afla în perioada politiciisale de apropiere de Occident, de Statele unite, învirtutea proiectului de realizare şi desăvârşire aindependenţei faţă de uniunea Sovietică şi de Trata-tul de la Varşovia, bloc politico- militar ce constituiaţinta centrală a Războiului Rece purtat de washin-gton. Adversarul „grupului de la Paris” nu este uni-unea Sovietică, ci regimul de la Bucureşti: „Se con-stituie astfel un front comun, foarte larg, iar ţinta luieste una singură: blocarea politicii regimului.”10 Stu-pefiant e faptul că această ţintă exclusivă contrave-nea politicii Statelor unite, care încuraja indepen-denţa României faţă de Moscova. Strania situaţieera oglinda „bicefalismului” de la europa liberă,bicefalism creator al ambiguităţii între stânga (con-textul francez) şi dreapta („maximalistă” prin cei doicorifei). Oare Noël Bernard nu era avertizat asupraacestei viclenii a istoriei? De ce politica externă de„dreapta” a lui Ceauşescu trebuia blocată în pofidapoliticii americane care finanţa postul? uimitor, fap-tul contrazicea şi pretenţia „maximalismului” dedreapta al „grupului de la Paris”: europa liberădevenea un aliat nesperat al războiului Moscoveiîmpotriva României. Hăţişurile unei asemeneasituaţii vor fi parţial limpezite de cărţile istoriculuiamerican larry l. watts11, cărţi care, deşi se bazea-ză pe o documentaţie impresionantă, au stârnit dejaprotestele unor „disidenţi” autocronici (foşti colabo-ratori ai europei libere) precum Vladimir Tismă-neanu et comp.

exista însă o legitimitate a „grupului de laParis”: bicefalismul europei libere avea corespon-dent în bicefalismul politic al regimului Ceauşescu,acel izbitor contrast între politica externă de inde-pendenţă şi politica internă de nerespectare a cerin-ţelor „coşului III” al Conferinţei de la Helsinki, din1975. „Coşul III” însemna respectarea „drepturiloromului”, coş pe care România îl consimţise, spredeosebire de Moscova, dar nu avea să- l urmeze, ca şiMoscova. Mai mult, nefericitele „teze din iulie”,1971, puneau capăt anilor de deschidere de pânăatunci. „Disidenţa” lui Paul goma s- a produs peacest fond al nerespectării „coşului III”, după ce eladerase la actul culminant de independenţă din anul1968, înscriindu- se chiar în partid. De aceea Paulgoma este cea mai complexă întruchipare a disiden-ţei şi rezistenţei româneşti, singura pe măsura luiAlexandr Soljeniţân. proprio motu, „grupul de laParis”, războindu- se cu dictatura nerespectării„drepturilor omului”, a pus în aceeaşi oală şi politicade independenţă a României, de unde maniheismulideologic şi etic cu care au fost trataţi intelectualiidin ţară. De unde şi cea mai rea posteritate a lovi-nescianismului, a cincea, conform numărătorii luiMircea Iorgulescu, devenită revizionism, de aceeaşifactură cu proletcultismul, aşa cum demonstreazăcartea Nicoletei Sălcudeanu. r

(Continuare în numărul viitor)

4 Despre acest „lovinescianism” degradat alethosului delegaţiei scriitoriceşti din ţară, am rela-tat, ca martor, în cartea mea Basarabia sau dramasfâşierii, Chişinău, editura flux, 2003.

5 Nicoleta Sălcudeanu, op. cit., p. 27.6 Ibidem, p. 40.7 Ibidem, p. 49.8 Ibidem, p. 50.9 Ibidem.10 Ibidem, p. 52.11 larry l. watts, Fereşte- mă, doamne, de prie-

teni… războiul clandestin al blocului sovietic curomânia, trad. din engleză, de Camelia Diaconescu,Bucureşti, editura Rao, 2012; Cei dintâi vor fi ceidin urmă. românia şi sfârşitul războiului rece,Bucureşti, editura Rao, 2013, trad. din engleză, deAdriana Bădescu.

Eugen Lovinescu Mihai Eminescu Adrian Marino Nicolae Breban Augustin Buzura Dumitru Radu Popescu Marin Preda Eugen Simion Paul Goma

10

ANuL XXiV t Nr. 10 (739)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Obsesiva temă a revizuirilor, stârnindpolemici purtate cu îndârjire viscera-lă, corelată – inevitabil – cu discuţiileînverşunate despre canon, au infla-

mat, ca subiecte predilecte, frontul critic, imediatdupă prăbuşirea regimului comunist. În pofida alu-necărilor (numeroase) în revizionism, în pofida pre-zenteismului agresiv (refuzând trufaş- beligerantcontinuitatea), a controverselor imunde care aurăvăşit şi polarizat viaţa culturală postdecembristă,„abdicarea” canonului nu s- a petrecut, totuşi. Maimult, mai degrabă reconfirmat, canonul „moştenit”,cu inevitabile prefaceri, rezistă; şi pare a îndreptăţiconcluzia lui N. Manolescu, criticul considerând că„niciodată, canonul n- a părut a fi impresionat directde politic” (1, 3). Tentative, se ştie, au fost, de- ar fi săpomenim, de pildă, eşecul realismului socialist,încercând a impune o literatură nouă (ca momentzero). Şi după decembrie ’89 s- a propus, de pe poziţiimaniheice, cu vehemenţe justiţiare, o reconfigurarea canonului printr- o grilă „sever controlată politic”,nota, cu îndreptăţire, Nicoleta Sălcudeanu (2, 64). Şicum un recent volum al d- nei Sălcudeanu (salutat cuentuziasm sau, previzibil, ignorat) pune pe tapet, cuonestitate şi minuţie interpretativă, chestiunea revi-zuirilor şi revizionismului în literatura postcomunis-tă, cercetarea peisajului literar, identificând fie spai-ma de revizuiri (blocând procesul), fie, dimpotrivă,canibalismul axiologic, demolator, devine obligato-rie. Pornind, fireşte, de la preceptul lovinescian, cri-ticul de la Sburătorul vorbind de teoria mutaţieivalorilor estetice şi a autonomiei artei. Şi înţelegândprocesul, în primul rând, ca autorevizuire.

Posteritatea lui e. lovinescu, observa MirceaIorgulescu, este, din păcate, acum, „ofilită” (3, 221),ajungându- se chiar la anularea lovinescianismului.Valul revizuirilor a vizat, la ordin politic, indexareaunor autori, uitându- se că procesul are „o cadenţănaturală” (2, 19), rezultat al unor acumulări şi alunor prefaceri (de gust, standarde etc.). Or, cele„cinci posterităţi” ale lui lovinescu (cf. Mircea Iorgu-lescu) divulgă un paradox: deturnat, el face loc unorrevizuiri contaminate politic, sub comanda unui „coranticomunist tardiv” (2, 18). Încât, demontând con-fuzia dintre etic şi estetic, Nicoleta Sălcudeanu, înexpertiza sa, subliniază tocmai „sensul etic şi revan-şard” al revizuirilor literare postcomuniste,întrebându- se, cu temei, dacă ele definesc o mişcareliterară, se vor un demers estetic sau exprimă unfenomen politic.

Trebuie să observăm că cea care a trădat lovi-nescianismul a fost tocmai fiica criticului, Monicalovinescu. Nimeni nu poate contesta rolul crucial

jucat de tandemul Monica lovinescu/ Virgil Ieruncaîn efortul de coagulare a opoziţiei româneşti (anemi-că). Şi, mai ales, a influenţelor, cu rol director, înviaţa culturală românească după cotitura istoricădin 1989. evident, în acel Bucureşti- sur- Seine, cumspunea inspirat M. Iorgulescu, pelerinajul intelec-tualilor noştri (în clandestinitate, desigur, în epocaceauşistă) însemna nu doar o solidaritate complice.Vizitele echivalau cu un „ritual valorizant”, gazdelebucurându- se de respect moral şi autoritate; cei„unşi” la Paris se întorceau, într- un mediu opresiv,aureolaţi şi omologaţi. Doar că acea critică est- etică,preluată de la Timothy g. Ash (un „făuritor de for-mule fericite”, recunoştea Monica lovinescu), purta-tă „în tranşeele exilului” (2, 129) devenise o critică defront, degradând demersul critic. Ingerinţele politi-cului (ca anticomunism) erau la vedere, livrând eti-chete şi ignorând valoarea intrinsecă, printr- o legiti-mă abordare estetică. Cum grupul parizian a dattonul în evoluţia postcomunistă a culturii noastre,atitudinea „de front” a devenit o prelungită răfuialăîntre „buni” şi „răi”, instaurând un „jdanovism pedos” (2, 22). Să fie acestea, cu adevărat, revizuiri? seîntreabă autoarea, cea care practică „o lectură suspi-cioasă” (cf. Alex goldiş). Pentru a conchide ferm: „Nuse poate revizui estetic nimic prin mijloace extraes-tetice” (2, 37). Volumul revizuire şi revizionism înliteratura postcomunistă este, ca şi asupra criticei deazi (ed. limes, 2011), un „raport” semnat de o vocelucidă, energică, incoruptibilă (cum s- a spus), denun-ţând, când e cazul, accentele revanşarde(„revanşism”). Şi ele, se ştie, n- au lipsit/ nu lipsesc,ocultând criteriul estetic şi eşuând, în numele „puri-ficării”, în radicalism politic şi iacobinism etic (2, 17).„Declandestinizarea” (cf. Monica lovinescu), posibilă

adrian Dinu RachieruDespre revizuiri şi revizionisme

n O carte- eveniment în dezbatere:Nicoleta SălcudeanuRevizuire şi revizionism în literatura postcomunistăEditura Muzeului Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, 2013

■ suplimente contemporanuleditura europress Group

Bucureşti în şapte mii de semnesupliment al revistei Contemporanul nr. 9/2013Ediţie alcătuită şi îngrijită de Aura Christi

imaginea Bucureştiului:un oraş trist, înmomentul de faţă,într- o ţară tristă, negu-vernată de români şiadministrată de alţii...Deci, nu pot să fiudiplomat, asta este înmomentul de faţă! Ebine că se întâmplăastfel de evenimente,

ca Festivalul Bucureşti, mon amour. Ar trebui să fie organizatecu o frecvenţă mai mare, să se întâmple mai des.

Constantin Şerban Cantacuzino

Oraşul pe care îl port ascuns. Locuri, făpturi, făptuiri. totulse roteşte într- un cerc absurd, aidoma caruselului din sceneleunui recent film artistic de scurt- metraj extras din pretinsa epocăde aur a „socialismului” de producţie bolşevică. Momentereînviate, dintr- un jurnal al memoriei. Fotografii şi mai ales filmeinterioare ale memoriei. teme de reflectat. Nu ne lăsăm coloni-zaţi, o facem singuri şi pare altceva. Bucureştii balcanici,sovietizaţi, naţionalizaţi- comunistizaţi. Lume în deriva civilizaţii-lor, lume derivată, deviată, moartă şi înviată, ca- n basme. De laciobanul Bucur la cosmonautul Prunariu.

Marian Victor Buciu

Bucureşti e oraşul în care trăiesc. Are prea puţine locuriatractive, după gustul meu. Dar îţi oferă şansa de a face carieră,cum spunea acad. Nicolae Breban. Festivalul Bucureşti, monamour este o picătură de valoare şi normalitate într- o capitalăcare de multe ori te epuizează fizic şi psihic. Ce îmi doresc înoraşul meu? Curăţenie, cultură, civilizaţie, bun simţ, respectareanormelor de mediu, parcări, festivaluri de cultură (carte, muzică,film, pictură), nu borduri, nu şantiere mizerabile, nu distrugeriispaţiului verde, cârciumi ieftine şi curate de cartier, oameni caresă zâmbească, şoferi amabili.

radu tudor

Bucureşti este capitala cu cei mai mari poeţi europeni:George Bacovia, ion Barbu, tudor Arghezi, Nichita stănescu,Vasile Voiculescu şi ileana Mălăncioiu. Bucureştiul este oraşul încare au locuit şi locuiesc cei mai mari romancieri români: de lahortensia Papadat Bengescu şi Camil Petrescu la Marin Predaşi Nicolae Breban, de la Augustin Buzura la Dumitru raduPopescu.

■ suplimente contemporanuleditura ideea europeană

În pregătire:

Adrian Dinu rachieruO întâlnire mirabilă: eminescu – creangăsupliment al revistei Contemporanul, nr. 11/2013

Într- o epocă fră-mântată, de admirabileroism culturalizator, o-fe rind, prin vrerea as-trelor, câteva nume uri-aşe, vectorizând deve-nirea românităţii, întâl-nirea providenţială din-tre Eminescu şi Crean-gă a prilejuit o prietenie„nerepetabilă” (s- a spus,cu temei) şi un dialog

mirabil, aşezând alături, în eternitate, doi clasici fundamentali ailiteraturii noastre. Volumul reconstituie anii lor de ucenicie, răz-boiul imagologic întreţinut de problema Eminescu, dualismuleminescian, spectacolul receptării etc., trecând alert în revistăcontribuţiile exegetice (o imensă bibliotecă critică!). solid infor-mat, autorul discută, în rama epocii, şi ipoteza „conspiraţionistă”sau romanul epistolar, culegând ecourile unei iubiri mitizate; ca şisoarta celor doi clasici (piaţa postumă), supuşi asaltului contes-tatarilor (Eminescu, îndeosebi). topind două recente micromono-grafii (Eminescu după Eminescu, 2009, respectiv Ion Creangă –spectacolul disimulării, 2012), volumul propune, într- o monturăingenioasă, conexiuni care îngăduie o lectură proaspătă, sublini-ind centralitatea canonică eminesciană, rolul decisiv jucat depoet în apariţia scriitorului Creangă, accidentele devenirii, clima-tul junimist, seismele posterităţii etc., respingând categoric, într- odemonstraţie strânsă, invitaţia (iresponsabilă!) de a ne despărţide poetul naţional într- o vreme asaltată de tăvălugul globalizării.

Proiect editorial finanţat de

Proiect editorial finanţat de

după decembrie 1989, îngăduind libertatea de mişca-re, a însemnat, în contextul unor penibile dispute(opţiuni politice, răfuieli ierarhice), o solidarizarepierdută, întreţinând un justiţiarism cu dublă măsu-ră. Cea care a reprezentat „nucleul militant al exilu-lui” (2, 78), promovând şi mediatizând, prin „viza”pariziană, numeroşi intelectuali de la noi, a prelun-git, nefiresc, „campania militară” în interior, polari-zând viaţa culturală. Încât ruptura ideologică a favo-rizat, ciudat, revizionismul postcomunist. fiindcă,ne reaminteşte Nicoleta Sălcudeanu, „totalitarismn- ar exista fără trădarea intelectualilor” (4, 171),laşi, coruptibili, de regulă.

Or, în cadrele societăţii româneşti, nemulţumi-rea generalizată coexista cu tăcerea conformistă şielasticitatea morală; teroarea difuză, cu excepţiaunor voci singulare, n- a condus la articularea uneimişcări de protest în sânul breslei. Botniţacomunistă n- a împiedicat nici viesparul scriitoricescsă dea în clocot, oferind delaţiuni, compromisuri,duplicităţi, şicane etc. Şi dacă, în paranteza comuni-zantă, strategia no combat („rezistenţa prin cultură”)îndemna la pasivism politic (apolitism), postcomu-nismul, prin voci belicoase, a încurajat, paradoxal,radicalizarea discursului, îndemnând, în condiţiilepluralismului, la intoleranţă. Şi stigmatizând pe ceicantonaţi „în ţarcul apolitismului” (cazul lui eugen

Simion). Iată un greu de explicat alt „paradox româ-nesc” (2, 72), deşi alibiul rezistenţei „prin cultură”(marginal, iluzoriu oricum şi nepericulos pentruregim, constatase Adrian Marino) devine azi necesar,încercând a anihila „imbecilizarea prin media”. Darpentru o societate înrobită teletropismului/ divertis-mentului (ca supraideologie), rezistenţa la cultură,cum zicea cineva, pare o seducătoare deviză.

Militanţa intransigentă de la microfonul euro-pei libere blama obedienţa „propagandabililor”,duplicitatea, în contextul constrângerilor regimului.ea satisfăcea „datoria ţipătului”, mărturisea V.Ierunca, venind în întâmpinarea celor cărora „soartale- a legat limbile”. Dar această receptivitate trează,după criterii poliţieneşti, vânând carenţele morale însperanţa salubrizării mediului literar, întocmindliste etc. s- a prelungit şi în postcomunism. evident,tradiţia succesivelor epurări e veche şi ea nu ţinedoar de experienţa comunistă. un şir de excomuni-cări, denunţuri, ocultări sau demascări etc., încer-când, cu zel bolşevic, a alunga „colaboraţioniştii” atransformat un „litigiu patrimonial” (2, 27) într- oînfloritoare dosariadă şi în postcomunism, propu-

nând, fără succes, o literatură „lustrată”. Încât,vocal, ascultat şi căutat, un V. Ierunca se dovedeşte,nota caustic Nicoleta Sălcudeanu, „mult mai puţindecât credem un analist literar” (2, 33).

Dacă refuzăm revizionismul, un demersstrident- străin de miza estetică, se cuvine să obser-văm că tapajul iscat de problematica revizuirilor astârnit dezbateri profitabile. În fond, într- un climatpluralist, respingem respectul paralizant faţă deierarhia moştenită. Revizuirile presupun, însă, reci-tiri şi recuperări, atenţionând, cu o tentă incluzivă,asupra valorilor „umbrite”, nefrecventabile sau igno-rate de „vitrinierii” culturali. Până la urmă revizio-nismul funcţionează ca impostură culturală, consta-ta Theodor Codreanu şi este regretabil că şi în post -comunism, respectând reţeta de altădată a agresivu-lui realism socialist, el se manifestă cu virulenţă. Or,climatul cultural s- a schimbat decisiv, el ar trebui săfie al pluralismului şi diversităţii, nicidecum subju-gat de puseele anticomunismului fundamentalist. Şimai surprinzător, acest război rece civil a împins„spre zona crepusculară” (2, 111) fenomenul disiden-ţei. Veritabilii disidenţi au fost, cu metodă, margina-lizaţi, au fost inventaţi eroi, a apărut mitul patapie-vici, iar numirea lui N. Breban la cârma Contempo-ranului a fost taxată de fosta amică Monica lovines-cu drept o „eroare”. Şi am putea lungi şirul exempli-ficărilor.

Dacă misiunea criticii este „corectoare şi patri-monială” (2, 113), dacă însuşi canonul, cucritici- moaşe în juru- i, cere o sedimentare polifonică(cf. N. Sălcudeanu), acea râvnită nouă ierarhie anga-jează voci autorizate, nu dispeceri voluntari careîmpart indulgenţe şi sancţiuni, sub stindardul unor„revizuiri sângeroase” (cf. Marin Mincu). Adevărat,„traficul între epoci”, anunţa gh. grigurcu, tulburăoglinzile recepţiei. Ar trebui să refuzăm prosterna-rea, inerţia gustului etc., chiar dacă „blocajul conser-vator”, până la un punct, se impune natural. Deci nue vorba de o posteritate tabuizată, muzeală, cu izfunerar, critica urmând „a se certa pe opere” (cf.Marian Popa); iar confruntarea punctelor de vederear conduce, legitim, la înnoirea perspectivei. Retori-ca revizuirilor a derapat însă.

Cartea Nicoletei Sălcudeanu, atentă la vectoriicontextului, vădind o solidă informaţie, devoaleazătocmai jocurile de putere din câmpul cultural. Cuopinii ferme, rostite bărbăteşte, exegeta vede în anulde răscruce (1989) un an- turnesol, subliniind erupti-va „decompensare etică” şi prelungita confuzie axio-logică. În fond, dacă istoria literară, inevitabil, pur-cede la reconstituirea climatului, modul în caretrăim, împăcându- ne cu propria noastră istorie, dă

seama de efortul lucid de ascruta un trecut convulsionat.Şi cum purismul estetic e greude aflat, iar „misterul axiolo-gic” rămâne o taină impenetra-bilă, cu ochi vigil, Nicoleta Săl-cudeanu identifică „depăşirilede concentraţie ideologică” (2,37). fiindcă, semnalându- leprob într- o expertiză impecabi-lă, acceptând ingerinţele, darrespingând indignarea selecti-vă ori pasiunile retrospective,criticul înţelege că istoria, cumspunea jean Sévillia, nu estesclava actualităţii. Şi nu anti-comunismul visceral (lamodă), frenezia interpretativă,„subiectivizând” Istoria, prinrescriere, manipulare, distor-siune controlată (cf. ŞtefanBorbély) ar fi calea de urmat,sacrificând complexitatea. În„laminorul” corectitudinii poli-tice, schemele ideologice (ana-cronism, maniheism, reducţio-nism) se răsfaţă. Dar, ne rea-

mintea jean Sévillia (5, 11), „această Istorie e anoastră şi nu putem trăi urându- ne”. Îndemnul Nico-letei Sălcudeanu creşte, convingător, în acest sens;după ce, fireşte, am acceptat radiografia unui trecutcare, scutit de isteria publicistică (cu valul de defor-mări, ajustări, ocultări), nu trebuie nicidecum „îngro-pat”. Ci doar corect cunoscut şi însuşit/ acceptat.

NOTe:1. Nicolae Manolescu, despre canonul literar,

în românia literară, nr. 24/14 iunie 2013.2. Nicoleta Sălcudeanu, revizuire şi revizio-

nism în literatura postcomunistă, editura muzeuluinaţional al literaturii române, Bucureşti, 2013.

3. Mircea Iorgulescu, posterităţile lui e. lovi-nescu, în tangenţiale, editura Institutului Culturalromân, Bucureşti, 2004.

4. Nicoleta Sălcudeanu, asupra criticei de azi,editura limes, Cluj- Napoca, 2011.

5. jean Sévillia, Incorectitudinea istorică. Tra-ducere din franceză de Ileana Cantuniari, edituraHumanitas, Bucureşti, 2012. r

11

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

OCtOMBRie 2013

Revizionismul funcţionează caimpostură culturală, constata theodor

Codreanu şi este regretabil că şi înpostcomunism, respectând reţeta de

altădată a agresivului realismsocialist, el se manifestă cu virulenţă.

Or, climatul cultural s- a schimbatdecisiv, el ar trebui să fie alpluralismului şi diversităţii,

nicidecum subjugat de puseeleanticomunismului fundamentalist. Şi

mai surprinzător, acest război rececivil a împins „spre zona crepusculară

fenomenul disidenţei. Veritabiliidisidenţi au fost, cu metodă,

marginalizaţi, au fost inventaţi eroi, aapărut mitul Patapievici, iar numirea

lui N. Breban la cârmaContemporanului a fost taxată de

fosta amică Monica Lovinescu drept o„eroare”.

semnaleditura contemporanul

■ emil BrumaruSfîşiat de umbra unui îngerColecţia Cele mai frumoase poezii

„traversînd atîtea decenii, poezia lui Emil Bruma-ru rămîne aceeaşi, fără a fi şi previzibilă. Încăl-cînd convenţiile, etalînd cu vizibilă plăcere temetabu ale literaturii noastre, privind cu melancolierealitatea sub fustă, Emil Brumaru este, nu înca-pe îndoiala, unul dintre cei mai mari poeţi ai lite-raturii noastre.”

Bogdan Creţu„«Dulcele» constituie permanenta ispită a poetului hedonist, care tră-ieşte, regesc parazit, în bulion, în latrine cu hîrtii murdare, în pernelacatante şi asemenea cocorilor zburătoare, în rangurile condimente-lor peste vastele întinderi de lene calmă. Brillat- savarin a intrat învestmîntul verbal al lui Brummel, pentru ca litera să- i fie docilă prin-tre arome şi neprihănire, pentru ca imaginile să- i facă temenele. totule aici senzual, moale, domestic de îngereşte catifelat, simţul gustativşi simţul tactil fiind suav exacerbate.”

i. Negoiţescu

■ ştefan Borbély, De la Herakles la eulenspiegel. eroicul

„Începând cu Grădina magistrului Thomas (1995),care reprezintă debutul său editorial, Ştefan Bor-bély se recomandă ca un critic eliberat de marote-le locale, dezinhibat de complexe endemice şidotat cu o deschidere hermeneutică in care refe-rinţele creative principale par a fi acelea germane(Nietzsche, Freud, Jung, Kafka, hermann hessesi thomas Mann). Autorul tezei de doctorat De laHerakles la Eulenspiegel. Eroicul (publicată sub

formă de carte în 2001) reuşeşte să depăşească handicapul specula-tiv atât de flagrant pentru critica noastră postbelică, rămasă la stadiulunui orizont de aşteptare provincialist, în imposibilitate de a lua contactcu ideile critice din alte părţi şi a se sincroniza normal cu demersulinterdisciplinaritătii. Alonja deschiderii comparatiste, ca şi apetitul trăiriinietzscheene a ideilor fac din Ştefan Borbély o personalitate critică înexpansiune. El este un hermeneut de descendenţă eliadistă care cer-cetează topologia aurorală a umanităţii, subsumând- o categoriei eroi-cului, în perimetrul căreia se pot decela fundamentele culturii şi civili-zaţiei mediteraneene. Prin opera de cercetător si culturolog avizat, Şte-fan Borbély este un exemplu important de integrare a criticii noastrepostdecembriste în sfera hermeneuticii europene.”

Marin Mincu (2009)

■ nicolae Breban, Demonii mărunţi

„Cred că un mare scriitor cum este Nicolae Brebanar merita mult mai multă atenţie de cât a avut parteîn ultimii douăzeci de ani, când s- a încăpăţânat săfacă ceea ce a făcut dintotdeauna, indiferent deepoca pe care a traversat- o, indiferent de situaţiasocială pe care a avut- o: să scrie. Ca orice marecreator, Breban a avut mereu puterea de a instituiprin scrisul său, în pofida evidenţelor, normalitatea.”

Bogdan Creţu„N. Breban este mai ales unul dintre marii roman-

cieri ai literaturii române dintotdeauna, cel mai important dintreromancierii noştri actuali, sincron, prin formele şi substanţa ficţiunii,celei mai semnificative literaturi contemporane universale.”

Marian Victor Buciu

editura europress Group

■ ion ianoşi, Dostoievski. Tragedia subteranei Dostoievski şi Tolstoi. Poveste cu doinecunoscuţi

Într- o cultură temeinic articulată, ideile au ecouri.Antino mia lui turgheniev a fost strălucit confirma-tă de arta următoarelor decenii, într- o polarizaretipologică esenţială, confir mată anume de neier-tătorul său oponent. „idiotul” Mîşkin, Makar iva-novici Dolgoruki sau Aleoşa Karamazov suntipos taze ale unui Don Quijote rusesc, iar în ace-leaşi împrejurări hamlet are chipul „omului dinsubterană”, al lui raskolnikov, ippolit, stavroghin,

Versilov, ivan Karamazov. hamlet are descendenţi sănătoşi şi mor-bizi. Diagnosticarea celor din urmă este obsesia constantă a lui Dos-toievski. El a surprins genial spiritul analitic dizolvant, egoismul, cinis-mul, răceala, scepticismul devenit şi indiferentism, a prezis profeticpactul unui tip de intelectual din secolul douăzeci cu diavolul.

ion ianoşi

Proiecte editoriale realizate cu sprijinul AFCN.

semnal ♦ ebook■ raluca cimpoi- iordachiFericire şi suferinţă în romanţele de dragosteale lui RahmaninovEditura Contemporanul

un loc important în miniatura vocal- instrumenta-lă rahmaninoviană îl ocupă romanţele ce abor-dează tema dragostei. Ele prezintă universul trăi-rilor emoţionale ale îndrăgostitului, fac o subtilăanaliză psihologică a acestuia şi exprimă senti-mente şi trăiri profunde, pătimaşe, de la mărturi -

siri, la decepţii şi momente sentimentale generate de pierderea fiin-ţei dragi. stările sufleteşti sunt asociate cu imagini din natură: primă-vara – bucuria, noaptea – deznădejdea, starea de aşteptare chinui-toare, suferinţa, singu rătatea, amurgul – stingerea speranţei. Acesteromanţe pot fi împărţite în două categorii: cele care exprimă fericireaşi împlinirea prin iubire şi cele care exprimă suferinţa în dragoste dinvina fiinţei iubite. Lucrările din pri ma categorie prezintă sentimenteluminoase, optimiste, înălţătoare, iar ro manţele care abordează temadragostei neîmpărtăşite, a iubirii trădate sau a suferinţei din dragos-te au ca temă pierderea speranţei, sentimente triste, dramatice,decepţia, disperarea sau resemnarea. intensitatea sentimenteloreste sugerată prin sonorităţile intense, sau dimpotrivă, stinse, caretrădea ză o puternică suferinţă interioară neexteriorizată, prinmotive- suspine, prin creşterile şi descreşterile dinamice ce sugerea-ză acumularea tensiunii interioare.

raluca Cimpoi- iordachi

Proiect editorial online realizat cu sprijinul AFCN.

12

ANuL XXiV t Nr. 10 (739)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

bedros HorasangianDrumul Pustiei. Paul Gherasim

un tur rapid prin galeriile bucureştenene- ar putea aduce momente neaştep-tate de graţie. Mircea Roman expunela galateca desene şi grafică ce contu-

rează forţa de expresie a unui sculptor de excepţieprea puţin cunoscut în afara breslei. Ca şi lucrărileprezentate de Mircea Cantor, alt desţărat cu o cotă

mai bună pe alte meleaguri decât în ţara AndreeiMarin şi a lui Mircea Badea, într- un spectaculoscome- back la Muzeul Artei Contemporane. loc expo-ziţional peste mână şi greu digerabil pentru naturilecu gingăşii emoţional- afective, dar condus dibaci,până mai ieri, de minunatul om care a fost prietenulmeu Mihai Oroveanu.

Ce gânduri pioase şi tandru amicale să scrii lao moarte neaşteptată şi, de ce nu, nedreaptă? Ce săscrii despre un om care emana, dincolo de carura luide pilier obosit în luptele pentru cucerirea CupeiMondiale în echipa Noii Zeelande, multă căldură şiprietenie? Oferite tuturor, nu doar prietenilor. Nupuţini şi de toată mâna. Prietenia nu este o opţiuneselectată. Vine de la sine. Comunici. Direct, cu fran-cheţe. În dragoste chestiunile se complică. Despreprietenul Mihai Oroveanu este vorba. MagdaCârneci i- a dedicat un frumos şi emiţionantportret- panegiric în 22. Semnez alături de Magda.Doar că. Morţile astea ne eomţionează. Dar şi nerevoltă. O revoltă inutilă. Resemnat- neresemnată.uneori o înjurătură frustă la adresa destinului poateţine loc de o îmbraţişare amicală. Sunt oameni caremerită mai mult decât cuvinte şi gingăşii circum-stanţiale postmortem. Mihai Oroveanu este unuldintre ei. Dumnezeu să- l odihnească în pace.

un alt recuperat dintre artiştii români ajunşisă trăiască şi creeze pe meleaguri străine este Nico-lae groza. Ruxandra garofeanu îl relansează publi-cului autohton, aşa cum a făcut- o şi cu Cojan, unartist plastic român de certă valoare, care s- a stins,nu foarte demult, într- o jenantă cvasiignorare a ope-rei sale la Paris. expoziţia Ruxandrei garofeanu dela galeria Dialog, din buza Oborului, a fost un nece-sar gest recuparator.

la centrul artelor vizuale galeria CăminulArtei avem o a patra ediţiedin Arte în Bucureşti – Pictu-ră, unde criticul de artăluminiţa Batali şi curatoriiIonuţ Barbu, florin Mocanuşi lisandra Neamţu adună pesimezele de la parter şi etaj ceau considerat ei mai bun că

poate fi expus la o iute ochire din producţia de ulti-mă oră. Nume grele, dar şi altele la început de noto-rietate sunt devălmăşite după criterii care ne scapă.Ca să nu cităm nume şi să facem aprecieri subiecti-ve, pentru ca apoi să avem parte de bombăneli, vommenţiona, totuşi, o lucrare a venerabilului ervatNicogosian, probabil decanul de vârstă al expo -zanţilor. gulag- ul expus, în aceaşi cromatică şi com-poziţie expresionistă ce caracterizează tumultulacestui pictor veşnic în alertă, este o dovadă vie acăutărilor şi bucuriei artistului de a vedea idei. Vomreveni, căci ar fi mult mai multe de spus şi de remar-cat. Că e vorba de o lucrare a Almei Redlinger, altaa lui Ion Anghel sau a Alinei Rizea.

la Dalles, marele grafician şi prieten MirciaDumitrescu a deschis şi el o nouă, amplă, expoziţie.După ce retrospectiva babană de acum doi ani de laPalatul Parlamentului a lăsat multă lume cu guracăscată şi devoala dimensiunea multilaterală şi, dece nu, reală a acestui artist, bun prieten cu scriitorii.Ca şi Ion Dumitriu, un alt sufletist şi mare artist,bunul amic al lui Mircea Nedelciu, Mircia Dumitres-cu este un mare prieten cu literaţii şi literatura. Pecare i- a servit exemplar. Prieteniile dintre artişti şiscriitori. Ar merita o antologie, dar nu chiar un stu-diu de cercetare mai aplicat. Iar dacă am alunecat peacest fir nu putem omite marea prietenie care i- alegat pe Radu Petrescu de acela care a deschis acumo absolut fabuloasă expoziţie la galeria CurteaVeche.

Pictorul Paul gherasim.Despre pictorul Paul gherasim este vorba. Şi

despre povestea unei expoziţii de excepţie, ne vompermite câteva glose şi impresii, să le zicem de lectu-ră.

O expoziţie recent vernisată la galeria CurteaVeche într- o atmosferă plină de emoţie şi semnifica-ţii profunde. r

n Pagina 12

13

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

OCtOMBRie 2013

Cui prodest?

la ora, minutul şi secunda când citiţi aceste rân-duri uniunea Scriitorilor din România îşi va fi desem-nat deja organismele de conducere şi preşedintele careurmează a o păstorire de- acum înainte. Se impun câte-va observaţiuni sau băgări de samă asupra regulilororganizatoriceşti ce guvernează actul electiv dinseptembrie- octombrie anno domini 2013.

Modificările aduse Statutului uSR cu câteva luniîn urmă au prelungit mandatul preşedintelui la cinci aniîn loc de patru, ca până acum. e adevărat că speranţamedie de viaţă în România este în continuă creştere, darnumai acest argument nu- mi pare satisfăcător pentru oatare schimbare. Decât numai dacă nu ne vom întoarceentuziaşti la refrene din alte timpuri şi spaţii vitale, gen:un cânt suav întreaga ţară o străbate/ vrem cincinalu- npatru ani şi jumătate! Hip, hip, ura…

A fost eliminată, de asemenea, prevederea statu-tară care limita numărul de mandate al preşedinteluila două. Dacă obiectivul vizat a fost prelungirea magis-traturii prezidenţiale a domnului Nicolae Manolescu înfruntea uSR (şi a fost, fără îndoială), cred că putea filuată în calcul şi varianta instituirii unei funcţii de pre-şedinte de onoare al uniunii, cu atribuţiuni de repre-zentare a breslei în relaţiile cu autorităţile statului, dardegrevat de sarcinile curente de administrare a institu-ţiei, care ar fi revenit, de drept, preşedintelui executiv.O conducere bicefală a uSR ar fi făcut posibilă întruni-rea celor două calităţi obligatorii pentru o gestionareeficientă a treburilor organizaţiei: prestigiul cultural şiautoritatea intelectuală, pe de o parte, şi abilităţilemanageriale dovedite, pe de altă parte. Întrunireasimultană a ambelor însuşiri la parametri de perfor-manţă e mai dificilă – nimeni nu- i perfect, la urmaurmei…

Nu mi se pare fără cusur nici modalitatea de de -semnare a preşedintelui prin votul direct al membriloruSR cu cotizaţia plătită la zi, dar fără nici un cvorum departicipare. Cum absenteismul scriitoricesc nu diferă fun-damental de acela al electoratului românesc, în general,sunt foarte curios care va fi proporţia alegătorilor efectiviraportată la numărul total de membri ai uSR cu drept devot. (Coeficientul de reprezentativitate al preşedinteluinu este un simplu moft procedural…).

În plus, mă mai încearcă o nedumerire: OK, sevotează pe filiale teritoriale, cu introducerea buletinelorîn câte o urnă, iar la finele operaţiunii se face numără-toarea la nivel naţional. Cum alegerile au fost eşalonatepe durata unei întregi luni de zile se (poate) pune între-barea: unde sunt depozitate urnele şi în ce fel este asigu-rată inviolabilitatea lor? Nu fac, Doamne fereşte, proce-se de intenţie nimănui, dar, în principiu, ar trebui insti-tuite asemenea măsuri de siguranţă încât, la numără-toarea voturilor, să fie exclusă posibilitatea formulăriiunei acuzaţii de fraudă din partea vreunuia dintre can-didaţi. Dar chiar dacă nu se va întâmpla aşa ceva, regu-lile unei elecţiuni curate cer, ab initio, eliminarea orică-ror temeiuri de eventuală suspiciune.

În fine, nu- mi sunt prea clare nici raţiunile desfi-inţării Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti şi scizipari-zării sale în şapte secţii cu statut de filială. Ce avanta-je structurale şi funcţionale aduce faptul că, în loc de oştampilă, un sertar pentru documente, un cont bancarşi un registru de evidenţă vor exista şapte ştampile,şapte sertare, şapte conturi, şapte registre şi şaptemirese pentru şapte fraţi?! Cui prodest? Zic şi eu, nudau cu parul…

Modificarea formulei de alegere a preşedintelui apresupus însă şi o altă modalitate de desemnare a mem-brilor Consiliului de Conducere a uniunii, acest orga-nism urmând să fie compus din preşedinţii de filiale nou(sau vechi) aleşi. O fi (de) bine? O fi (de) rău? Om murişi- om vedea, vorba poetului avangardist…

Desfiinţarea Adunării generale (sau ConferinţeiNaţionale) a uSR a mai adus o noutate: raportul preşe-dintelui privitor la activitatea desfăşurată în ultimiipatru ani, nemaiputând fi susţinut în faţa delegaţilor, afost postat pe site- ul uniunii. Câţi scriitori au avutacces la el? Mi- ar fi plăcut să aflu răspunsul la aceastăîntrebare pentru a verifica, între altele, nivelul de inte-res al membrilor breslei pentru ce şi cum s- au petrecuttoate cele prin ograda comună, dar, din păcate, site- ulcu pricina n- a fost setat pentru a permite contorizareanumărului de accesări. (Situaţie identică şi în cazulprogramelor cu care cei doi candidaţi la preşedinţierămaşi în cursă – Nicolae Manolescu şi Dan MirceaCipariu – s- au prezentat în faţa doamnelor şi domniloralegători. Candidatura celui de- al treilea, Corneliu leu,a fost respinsă în corner pe motiv de neachitare acotizaţiei. Aşa- i trebuie ilegitimului şi criminaluluifinanciar!).

Sigur că disconfortul creat, în special scriitorilormai tomnatici sau mai iernatici, nedotaţi cu computere,prin difuzarea exclusiv on line a celor trei documenteputea fi surmontat prin publicarea lor în revistele uSR,măcar, unde mă aşteptam să găsesc şi niscai dezbaterisau puncte de vedere, mai ales că între programele dom-nilor Manolescu şi Cipariu e o distanţă ca de la pământla cer, inclusiv stilistic vorbind. Programul domnuluiNicolae Manolescu, bazat pe ideea de continuitate, estede factură eseistică (profesorul Ştefan Cazimir a desco-perit în el şi oarece valenţe epice!); cel al domnului DanMircea Cipariu, bazat pe imperativul ieşirii din criza pecare o traversează (şi) uSR- ul, este tehnic şi futurist înviziune. e de sperat că, oricare va fi fiind câştigătorul,acesta să aibă înţelepciunea necesară pentru a preluadin programul adversarului elementele utile propăşiriiobştei scriitoriceşti. Pentru că deloc benefică n- ar fi nicicantonarea exclusivă în perimetrul experienţei trecutu-lui, cu succesurile şi eşecurile ei cunoscute, recunoscuteşi, în bună măsură, asumate, nici recursul la practicatradiţională a invocării dezastruoasei moşteniri, urmatăde reiterarea eternului nou început patentat în legendamânăstirii Argeşului – partea cu înălţatul şi dărâmatulîn care noi, românii, suntem cu adevărat meşteri mari,calfe şi zidari, cu Manole…

Hait, trebuie să mă opresc întrucât chestia astade la coadă poate fi interpretată ca atac la persoană!…

De te fabula narratur!

Se spune că la o centrală atomică ultramodernă şisofisticată cât cuprinde a fost convocată, într- o bună zi,adunarea generală a salariaţilor cu două puncte peordinea de zi: 1. retehnologizarea complexelor instalaţiiale mamutului futuro- ştiinţific; 2. amplasarea unei par-cări pentru bicicletele angajaţilor, luptători neînfricaţiîmpotriva poluării mediului. Primul punct a fost epui-zat celer, în aproximativ 32 de minute, cu tot cuprelungiri: specialiştii şi- au expus laconic şi profesio-nist punctele de vedere, au avansat câteva varianteoperaţionale, dintre care a fost aleasă soluţia considera-tă optimă. la al doilea punct, în schimb, a ieşit unhaloimăs de zile mari, fiecare participant având,mă- nţelegi, tăria propriei opiniuni – de regulă, în radi-cală contradicţie dialectică cu părerile preopinenţilor,deveniţi subit adversari ireconciliabili. După două- treiore de dezacord sincer şi unanim, neîntrezărindu- seşansa întrunirii unei majorităţi acceptabile, discuţiileau fost sistate, rezolvarea problemei fiind amânatăpentru şedinţa următoare.

de te fabula narratur!, exclam în pilda nemuri-toare a strămoşului de pe ramura latină a inefabileinoastre genealogii, Quintus Horatius flaccus pe nume-le şi renumele său universal. Sau, cum ar veni în dia-lectul mioritic: despre tine, România, e vorba în fabulade mai sus! Şi despre cetăţenii tăi, români sau nero-

mâni, dar pământeni, vorba altui poet (proletcultist, dedata asta), prinşi de vreo două luni într- o circotecăincandescentă şi penibilă, de proporţii naţionale, cureverberaţii temperat- continentale. Mă refer, se- nţe -lege, la furtuna politico- oengistă şi stradalo- mediaticădeclanşată de guvern prin scoaterea castanei fierbinţinumită Roşia Montană de la naftalina cu schepsis,între ale cărei falduri perverse o îngropaseră, de- alungul şi de- a latul unui deceniu şi jumătate de amâ-nări, cabinetele precedente. Din momentul în care pre-mierul Victor Ponta a deschis aurita cutie a Pandoreiminereşti a început nebunia. Pentru că, la fel ca încazul parcării de la centrala atomică, toată lumea aintrat în fibrilaţia datoriei patriotice de a- şi da cu opi-nia de pereţii problemei, cunoscută fiind vocaţia ances-trală a românului de a se pricepe la toate cele ce sunt,plus cele ce mâine vor râde la soare. Specialiştii – ingi-neri minieri, economişti, chimişti, arheologi şi alţii caei, abilitaţi să se pronunţe despre proiectul Roşia Mon-tană gold Corporation în cunoştinţă de cauză şi, res-pectiv, efect pe termen mediu şi lung în ceea ce priveş-te exploatarea cu cianuri – au tăcut şi nimica n- au zis,între altele şi pentru că nu i- a întrebat nimeni de sănă-tate, lucrativitate, eficienţă, protecţia mediului etc. Amfost copleşiţi, în contrapartidă, de o revărsare diluvianăde opinii (industria datului cu părerea este, în Româ-nia, cea mai prosperă ramură economică!), de un amal-gam inextricabil de trăsnăi provenind din puţul gândi-rii unor (enumerare selectivă): politicieni de ambelesexe, analişti (idem), abonaţi la microfoanele diverselorcanale TV (în frunte cu nelipsiţii: Mugur Ciuvică, Moni-ca Tatoiu, Paula Iacob, Aurelian Pavelescu, Cosminguşă şi alţii ejudem farinae), ecologişti (în prim- plan:deja agasantul Remus Cernea), liber- profesionişti, oen-gişti, fundaţionişti, precupeţe, aviatori, pompieri mili-tari şi civili, frizeri, frezori, mame eroine, taţi deznădăj-duiţi, fii risipitori, rebeli cu şi fără cauză, trompetişti,coafeze, din nou Remus Cernea, antreprenori, şomeri,foşti crainici sportivi, foşti icerişti disponibilizaţi, viitoricosmonauţi, corporatişti, asociaţionişti, disociaţionişti,anticomunişti, anticapitalişti, anticari, Remus Cerneaşi aşa mai departe. enervant de departe! Din însuma-rea democratică a acestei enorme risipe ideatice arezultat, previzibil, o comisie de analiză bună doar sămai confirme odată adevărul butadei precum că, dacăcineva doreşte să îngroape definitiv o problemă, înfiin-ţează o comisie.

lăsând gluma (atâta câtă e) la o parte, constatămcă, la această oră, după mitinguri maniheiste de o parteşi de alta a baricadei Roşia Montană, după faulturi şiporcăieli reciproce între parlamentari, acorduri demediu amânate sine die, răzgândiri suspecte, clauzecontractuale secretizate dubios, interese obscure şi lavedere etc., situaţiunea se prezintă astfel:

Am ajuns în punctul critic al unei ecuaţii drama-tice: salvăm Roşia Montană cu preţul sacrificării locui-torilor săi ori viceversa – tertium non datur;

guvernul nu e în stare a fi capabil să ia taurul decoarne – respectiv, o decizie virilă, de natură să clarifi-ce lucrurile;

Disputa, având drept miză majoră viaţa unoroameni sau viitorul ecologic al unei zone geografice, adecăzut deplorabil în cherelă politicianistă de mitoc, încare preşedintele şi premierul coabitează prin interme-diul croşeelor la plex şi capetelor în gură, liberalul CrinAntonescu joacă la ofsaid, în timp ce galeriile ovaţio-nează sau fluieră, iar majoritatea tăcută somnolează cuhărnicie.

Morala: legenda despre inteligenţa nativă a româ-nului rămâne cel mai inteligent lucru pe care l- a produsvreodată inteligenţa nativă a românului! r

Modificările aduse statutului usR cucâteva luni în urmă au prelungit

mandatul preşedintelui la cinci ani înloc de patru, ca până acum. e

adevărat că speranţa medie de viaţăîn România este în continuă creştere,dar numai acest argument nu- mi paresatisfăcător pentru o atare schimbare.Decât numai dacă nu ne vom întoarceentuziaşti la refrene din alte timpuri

şi spaţii vitale, gen: un cânt suavîntreaga ţară o străbate/ vrem

cincinalu- n patru ani şi jumătate! Hip, hip, ura…

Gelu NegreaCotizaţii, biciclete şi Meşterul Manole…

n Rondul de zi

Noutăţi editoriale

Aura christi, Tragicul visătorpoemeEditura ideea Europeană, 2013

„Lirica Aurei Christi s- a formatşi s- a modelat iute, ferm, cu oîndrăzneală şi o gravitate rară atonului, mai ales în jurul poeziei demeditaţie post- romantică, de la rilkela Ţvetaieva, de la Blaga la Nichitastănescu. Necăzând pradă ispitelorculturale şi mondene post- decem -bris te, între care aşa- zisul post- mo -dernism românesc, ce afişa cu oanume suficienţă refuzul valorilor

clasice şi moderne în favoarea unei lirici descompuse şi uneoribarbar improvizate sub scuza autenticismului, poeta noastră auimit critica de specialitate prin ample volute metaforice, calde,îndrăzneţe, abordând, în câteva volume, printr- o splendidăfrondă, clasicul sonet poetic şi dovedind o excelentă stăpânirea limbii, a mijloacelor specifice, într- o lirică a meditaţiei grave,adânci, exprimată în metafore, în care modernitatea şi sensibi-litatea secolului se confundă, cu vigoare clară, de o marcatăoriginalitate, tumultuos şi muzical aproape, într- o subtilă rezo-nanţă eufonică, cu trimiteri, accente şi imagini simbolice, cumarele torent al liricii europene de înalt nivel, de la rimbaud şiBaudelaire, la rilke şi Blaga. Şi, încă odată, la Ţvetaieva şiNichita stănescu.”

Nicolae Breban

„A scrie căderea apocaliptică nu e uşor. E un merit al AureiChristi faptul de a găsi singura soluţie la această cădere fatală,

dată din pornire: cel care o scrie o şi «opreşte», «incitând rigoa-rea/ celui din urmă frig». Doar un fel de zeu al poeziei, o divini-tate descoperită cu greu, conştientă de destrămarea mitului,poate să impună din nou mitul: instituirea «mai viului» este cuputinţă doar datorită morţii. Învierea nu e posibilă decât datori-tă ei. sensul celei mai mari dintre taine se dezleagă, astfel,paradoxal, prin răsturnarea negativităţii generale a sensului.(...) Descoperirea făcută de poetă este că realul însuşi are ori-gine poetică (nu reală!), prin căderea în «emisfera cealaltă», deparcă Dante însuşi ar fi acum reeditat în altă semantică: «Ah,calul e fiu al pegaşilor dintotdeauna». Fiinţele existente îşi auobârşia în himere, iar realitatea ia fiinţă din metaforă. (...) Altă«descoperire» poetică: întreg mitul temporal al omenirii poate firanversat. (…) iată, deci, cum se poate recupera mitul într- oepocă în care toată lumea postmodernă a visat la demitizare şidez- iluzionare pentru a se apropia de realul ca atare.”

Ştefania Mincuhttp://aurachristi.ro/

Recenta antologie Căderea- n sus a cor-purilor grele (editura Tracus Arte) alui Ioan es. Pop repune în circulaţieopera unui mare poet contemporan,

care, aş îndrăzni să afirm, s- a fixat de la sine camodel, în pofida unor contestaţii cu iz de frustrare,care vizau mai curând prea marele succes alautorului, decât poezia propriu- zisă.

Ioan es. Pop este un poet despre care, înaintede 1989, nu se ştia nimic. Volumul său de debut,Ieudul fără ieşire l- a impus ca pe una din vocile celemai remarcabile ale cu greu acceptatei generaţii ’90,celelalte (porcec, pantelimon 113 bis şi petrecere depietoni), nefăcând altceva decât să confirme o certi-tudine.

Pentru autorul maramureşean ludicul, ironia,parodicul sunt marginale, locul lor fiind fericit supli-nit de un biografism total diferit de cel implementatîn cotidian, atât de drag optzeciştilor de la Cenaclulde luni. el are puterea (rară, accesibilă doar celordin stirpea aleasă) de a crea o mitologie personală.Ieudul, sat recognoscibil, devine o adevărată bolgiedantescă, în care eului liric, martirizat, îi este dat săispăşească păcatele altora.

Totul trebuie citit ca un scenariu, căciautenticitatea s- a mutat la nivelul scriiturii, ea echi-valând cu un gest de consecvenţă cu acest constructtextual care este persoana I. În pofida aparentuluiminimalism, poezia lui Ioan es. Pop nu cultivă pro-zaismul, ci investeşte destul patos în clonarea uneistări de anxietate care are toate datele pentru a ficonvingătoare şi emoţionantă; iată debutul unuipoem, olteţului 14, camera 305, nu întâmplătorsituat chiar în deschiderea Ieudului fără ieşire, careare menirea de a contura un ton şi o atmosferă pecare ulterior le vom recunoaşte cu uşurinţă, căciautorul scrie, cu rare excepţii, un unic, amplu, text:„ca o amară, mare pasăre marină/ nenorocul pluteş-te peste căminele de nefamilişti/ din strada olteţului15.// aici nu stau decât cei ca noi. aici/ viaţa se bea şimoartea se uită”. Aceasta fiind formula, Zoli, MirceaZubaşcu şi alte instanţe care bântuie tragic prin poe-zie nu sunt decât voci ale aceleiaşi litanii, carenumai din prostie pot fi identificate cu prototipurilereale (ilustru rămâne exemplul unui profesor deromână din Ieud, care citea în volumul autorului odenigrare la adresa satului); ei devin alter- ego- urisau simple pretexte pentru o anumită dramatizare apoemului. Avem de a face însă nu cu un joc de- a vir-tuozitatea, nu cu o pricepere de ventriloc, ci cu o asu-mare existenţială a actului scrierii. Acesta este moti-vul pentru care Ioan es. Pop vine perfect în prelun-girea unor poetici textualiste, să le spunem (dacăprin textualism înţelegem, pe urmele lui MarinMincu, o metodă de sondare, prin intermediul textu-lui, asumat ca experienţă existenţială, care nu- şirefuză accesul la transcendenţă, a marilor problemede natură metafizică, ontologică sau de alt soi), cumar fi cele propuse şi impuse de Nichita Danilov şi,mai ales, Ion Mureşan. Această condiţie delocfrustrantă, cum s- ar putea crede, ci chiar motivantă,stimulentă este asumată deschis de autor, doar că eanu prea a atras atenţia, criticii preferând să citeascăîn volumele lui Ioan es. Pop un fel de defulare dis-cursivă, o spovedanie directă, nemediată, apăsătoa-re: „vociferez pentru că ştiu/ că nu sunt decât unlimbaj şi- mi este permisă orice incursiune/ şi nu potieşi orice- aş face”. De altfel, un text exemplar, cucare se deschide volumul porcec, iov. iova. iona. ion,

readuce în discuţie, cu vizibilă luciditate, aceeaşiarzătoare problemă a scrisului: textul nu este unfacil artefact, care, folosit corect, reproduce realul, ciunul care îl creează sau, mai precis, îl anulează şi seidentifică prompt ca unică sursă de trăire: poetultrăieşte prin intermediul textului, îşi inventariazăstările cărora chiar discursul le dă naştere: „scriugreu. vâr creionul în piele până unde/ dau sub ea demine. scriu cât de adânc simt eu că trebuie să scriu./zgârii ţesuturile, scormonesc în vene, râcâi în ospân- aud/ grafitul cum îi trece prin sicriu”. evident,„scrisul e dureros”, căci presupune autolivrareanecondiţionată în text (punerea gâtului „între poemşi cauza sa”, cum sună un vers memorabil al lui IonMureşan), astfel încât poetul nu mai e decât „o cartelegată în propria- i piele”.

Poezia capătă, astfel, aplombul premeditat alunei confesiuni încărcate de dramatism, al unei măr-turii purgative, care echivalează, de fapt, cu unicaposibilitate de eschivă. Imaginaţia rămâne singurulinstrument care, conferind anodinei realităţi o tentămetaforizantă, mai poate salva; totul însă ca un cercîn cerc, subscris realităţii textului: „în bucătărie ecordoba, s- au aciuat în ea şoarecii/ îndoielii. răpuneîndoiala, am trăit cu ei prea multă vreme/ ca să maiştim cine pe cine vânează.// şi- n hainele noastre noinu suntem noi; ele singure/ flutură disperate. haide,/repede- te înspre la mancha hainelor noastre/împlântă- ţi suliţa prin ele şi scapă- le de noi,/ eşti sin-gurul care a trăit toată viaţa în/ spania acestei încă-peri,/ numai tu ştii cum să.” Poetul încropeşte, astfel,un spaţiu întunecat, în care moartea capătă chipulunei călătorii asumate, al unei evadări către un din-colo în care lucrurile au şansa de a- şi recâştiga ros-tul.

Textele devinstrigăte înăbuşitede disperare, ecouriale unei voci diso-nante, care nu arecui să se adreseze,ci îşi anunţă, re -sem nată, sfârşitul.Iată, de pildă, ce arostit mircea în faţaucenicilor la 10noiembrie: „eu numă mai duc aziacasă. dar ştiu:/unul din voi are sămă trezească./ unuldin voi pre mine

mie însumi mă va vinde./ dumitru doctorul o săajungă prea târziu.// căci eu m- am vechit, m- am veş-tejit şi ca florile de/ brumă m- am ovilit/ soarele m- aulovit căldura m- au pălit. vânturile/ m- au negrit.drumurile/ m- au ostenit. Zilele m- au vechit. àii m- auîmbătrânit.// Nopţile m- au schimosit./ şi decât toatemai cumplit, norocul m- au urgisit.// glorie, glorie!aici suntem la porţile orien.// unde totul este posibilşi/ nimic nu mai are rost.” Nu este întâmplător debu-tul în cheie bacoviană al poemului, căci eul liric îşiasumă aceeaşi apăsătoare condiţie a autoruluilacustrei, mediul apasă şi impune un traiectdescendent al existenţei. Într- un areal sumbru, lip-sit de speranţă, orice conştiinţă este condamnată lamucenicie, totul se sfinţeşte prin benevola alunecarecătre moarte, omului atribuindu- i- se indezirabiledominante mesianice. Sonoritatea sincopată, debocet parcă, a textului susţine şi ea lamentaţia, ten-sionând confesiunea. Ioan es. Pop are uşurinţa reci-clării unor asonanţe datate ale poeziei, pe care levalorifică cu maxim randament.

În pantelimon 113 bis anumite scenarii lugu-bre, sumbre amintesc cumva de Danilov, dar aduc înprim- plan problema omului confruntat cu propriamoarte. „Numai moartea naşte puterea”, constată pepropria- i conştiinţă (că piele nu pot spune) poetul,care a găsit calea către propria abisalitate înspăi-mântătoare şi de aceea poate împărtăşi celorlalţidramatica înţelepciune: „dacă omul ar vedea ceadâncime are,/ ar muri pe loc. dar omul// locuieşte înafară şi bine face”. Tocmai poezia este una din meto-dele de a locui în sine însuşi, până la ultimele conse-cinţe: poezia şi beţia, care capătă, ca la Ion Mureşan,semnificaţia de anticameră a morţii. „Cine scrie,scrie din neputinţă”, la fel cum cine bea tot din nepu-tinţă bea. Dar cât de frumoasă e această neputinţă,semn al înţelegerii, căci, într- un astfel de scenariu,poezia, etilismul, deşi apăsătoare, salvează spiritul,chiar dacă pot pierde pe drum liniştea. ele împacănu cu viaţa, ci mai ales cu moartea.

În petrecere de pietoni autorul nu îşi mai ţinesub papuc flerul ludic, dar nici nu îl lasă de capul lui,ci îl face chezaş al aceleiaşi probleme, pe care areînsă rostul de a o relativiza sau măcar de a obagateliza, fără a- i răpi totuşi dramatismul subia-cent, care reprezintă atitudinea lirică a poetului înfaţa unui real din porii căruia moartea musteşte latot pasul („nu- i nici o metafizică în asta”, ne- ar aver-tiza autorul însuşi). Preluând formula dedublării(undeva pop şi pop se subminează reciproc), poetulse joacă, grav, deşi tonul pare ghiduş, cu propriu-iinconfort: el se autoproclamă victimă a sa, totulţinând însă de un hazard ironic, discret susţinutretoric, ca într- un şlagăr de concentrare: „înainte deexecuţie, el şi călăul lui/ purtară o discuţie de o nes-fârşită tandreţe./ îi spuse că era din nord,/ celălalt îispuse că avea şi el rude acolo./ unde anume? păi înşomcuta mare. ei, şomcuta mare, păi el făcuse acololiceul./ în şomcuta?/ chiar în şomcuta.// bine, dar eumă trag din vărai./ şi tatăl meu se trage din vărai./din văraiul de lângă şomcuta?/ din singurul văraicare există,/ din văraiul de lângă şomcuta.// ei, darpe tatăl dumitale nu l- o fi chemând chiar pop./ ba da,pe tata îl cheamă chiar pop/ şi s- a născut chiar învărai/ şi are 73 de ani, deci s- a născut/ chiar în1930.// nu există doi să se fi născut în vărai/ în 1930şi să se numească pop./ fireşte că nu, singurul pop/născut în vărai în 1930 e tatăl meu.// puţin probabil,zice ăla, e tatăl meu/”. e limpede că şirul de „coinci-denţe” conduce la ipostaza identităţii celor doi opo-nenţi. Textul aminteşte cumva de scenariile puse lacale de poetul Matei Vişniec în tinereţea lui şi puneîn pagină, cu mijloace simili- teatrale, acelaşi clasicblestem al fiinţei umane, de a- şi fi şi victimă şi călău.Acceptarea ţine de legile firescului, astfel încâttextul se sfârşeşte într- un registru al banalului,potenţând esenţa duală la care poetul este complice,transformând- o în spectacol – semn de împăcare.

Ioan es. Pop este unul dintre marii poeţi con-temporani, unul din rasa rară a acelor poéts mau-dits, care a găsit în scris „acea unealtă mai potrivităpentru sperat şi disperat”. Oricât le- ar displăceaunora, autorul Ieudului fără ieşire a instituit, în poe-zia românească, un spaţiu doar al său. r

14

ANuL XXiV t Nr. 10 (739)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

■ semnal editorial ■ ideea europeană

► c. miu, t. mămăligan, c. ştefan, România în calea ameninţării teroriste

► petru Demetru popescu, Prinţ şi spadasin, vol. 1

► petru Demetru popescu, Prinţ şi spadasin, vol. 2

bogdan creţuIoan Es. Pop dincolo şi dincoace de Ieud

ioan es. Pop este unul dintremarii poeţi contemporani, unul din

rasa rară a acelor poéts maudits, carea găsit în scris „acea unealtă mai

potrivită pentru sperat şi disperat”.Oricât le- ar displăcea unora, autorul

Ieudului fără ieşire a instituit, înpoezia românească, un spaţiu doar al

său.

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

OCtOMBRie 2013

15

n O carte- eveniment pentru cercetarea academică

cătălin GhiţăOxford crede în frică, teroare şi groază

Povestea noastră începe într- o zi deaprilie, într- o cameră de hotel din Veli-ko Târnovo. Mă aflam în primele zile deşedere în Bulgaria, unde desfăşuram

un stagiu de cercetare ca lector invitat. Întors de lamicul dejun şi împăcat, în chip vag budist, cu totceea ce mă înconjura, fenomen care mi se întâmplăconstant după o masă bună, deschideam laptop- ul,pentru a- mi verifica e- mail- urile. În inbox, spre plă-cuta mea surpriză, descopeream un mesaj de la orga-nizatorii conferinţei globale consacrate fenomenelorfricii, terorii şi groazei, prin care eram anunţat călucrarea propusă de mine mi- a fost acceptată pentruprezentare la ediţia din septembrie 2012 (prima, dealtfel, la care îmi depusesem candidatura). Probabilcă aceia dintre dumneavoastră care mi- au citit cărţi-le şi articolele îmi cunosc pasiunea pentru literaturaşi filmele de gen (de pildă, am citit cam toate roma-nele cu vampiri de minimă rezistenţă esteticăapărute în decada 1980- 1990), prin urmare, pot infe-ra cât de incitant începea să se contureze drumulspre Marea Britanie.

Cea mai importantă conferinţă axată asuprafricii şi avatarurilor sale din lume, întâlnirea careare loc, anual, la Oxford este organizată prin grijaunei reţele de cercetare interdisciplinară fundată, în1999, de Dr Rob fisher, fost Director de Studii Teo-logice şi Şeful Departamentului de Teologie de lawestminster College, Oxford. Pe lângă multipleleproiecte de cercetare aflate în derulare, reţeaua con-duce şi o casă editorială prestigioasă, The Inter- Dis -ci plinary Press, recomandată de exigentul BritishAccreditation Council for Independent further andHigher education. Principiile reţelei sunt egalitateatuturor delegaţilor şi crearea unor comunităţi dedialog independente. Din board- ul ştiinţific al reţe-lei, dinamic şi plin de iniţiativă, fac parte profesori şicercetători de la universităţi de renume din europaşi din Statele unite ale Americii.

Reţeaua cuprinde trei mari direcţii de cerceta-re: răul (groaza trupului; răul, etica şi statul; răul,femeile şi femininul; frică, teroare şi groază; magie şisupranatural; monştrii şi monstruosul; geografiimonstruoase; perspective asupra răului; păcate, viciişi virtuţi; goticul; trauma: teorie şi practică; ticăloşişi ticăloşii), diversitate şi recunoaştere (diaspore;Hollywood şi lumea; interculturalitate, sens şi iden-titate; multiculturalitate, conflict şi apartenenţă;pluralism, incluziune şi cetăţenie; străini, extraco-munitari şi venetici; călătoria: practică, proces, pro-dus) şi educaţie (angajamente creative; învăţareaprin experienţă în lumi virtuale; scrisori şi elabora-rea de scrisori; romanul grafic; valoarea cunoştinţe-lor; alfabetizări vizuale; scrisul). Precum se poatededuce din enumerarea anterioară, frica, teroarea şigroaza reprezintă doar o subramură a uneia dintrecele trei ramuri de investigaţie propuse de reţeauainterdisciplinară oxoniană.

Conferinţa propriu- zisă a avut loc între 7 şi 9septembrie 2012 la Mansfield College, Oxford. Dealtfel, Mansfield este unul dintre colegiile cele mainoi şi mai pline de iniţiativă din cadrul universităţii.fundat în 1838, colegiul nu găzduieşte mai mult decâteva sute de studenţi şi câteva zeci de profesori,însă calitatea cercetării desfăşurate de aceştia este,cum se poate lesne bănui, de primă mărime (în 2011,Tabelul Norrington, care înregistrează performanţacolegiilor de la Oxford, îl clasa pe locul al 12- lea din30 posibile, ceea ce constituie o performanţă demnăde luat în seamă pentru unul dintre cele mai micicentre de studiu oxoniene).

În sălile gotice proiectate de celebrul arhitectvictorian Basil Champneys, desprinse parcă dinromanele lui jane Austen, avea să se consume unuldintre cele mai fascinante spectacole intelectuale lacare am avut onoarea să particip până în prezent.Conferenţiarii invitaţi să susţină lucrări erau cerce-tători din cele mai diverse medii academice, prove-niţi de pe cinci continente: Africa de Sud, Algeria,Israel, India, germania, grecia, japonia, Marea Bri-

tanie, Nigeria, Noua Zeelandă, Polonia, Serbia, Sta-tele unite ale Americii şi, desigur, România. Toatelucrările prezentate au fost grupate, pe criterii tema-tice, în zece sesiuni distincte, acoperind domenii decercetare variate: de la psihologie la politologie, de lateatrologie la studii de film şi de la filosofie laliteratură. Deşi Oxford- ul, ca mare oraş universitar,era plin de tentaţii livreşti, puţini dintreparticipanţii la conferinţă s- au îndurat să plece întimpul lucrărilor pe sesiuni.

Din această splendidă atmosferă de emulaţieintelectuală, s- au născut două proiecte editoriale,ambele girate de sus- amintita The Inter- Discipli -nary Press. Primul viza tipărirea unei selecţii dinlucrările conferinţei într- un volum tematic, editoriialeşi fiind profesorul joseph H. Campos II de la uni-versity of Hawaii at Manoa şi subsemnatul, iar aldoilea – tipărirea unui volum colectiv pornind de laideile primului, dar mai aplicat şi mai detaliat, edi-torii aleşi fiind profesoara Beth A. Kattelman de laOhio State university şi profesoara MagdalenaHodalska de la universitatea jagielloniană din Cra-covia. Am avut plăcerea deosebită să fiu invitat săparticip la ambele proiecte, primul, intitulat at thenexus of Fear, Horror and terror: Contemporaryreadings, fiind deja materializat, iar al doilea, inti-tulat, Frightful Witnessing: the rhetoric and(re)presentation of Fear, Horror and terror, fiindfoarte aproape de materializare.

Munca editorială în echipă nu a fost oexperienţă nouă pentru mine, însă m- a ajutat săînvăţ mai multe despre armonizarea vocilor criticeîn context multicultural, despre atenţia acordată lacele mai mici detalii tehnice şi, nu în ultimul rând,despre respectul pe care trebuie să- l acordăm cerce-tătorilor implicaţi în proiecte de investigare diferitede cele cu care suntem noi obişnuiţi. Cel mai impor-tant aspect de detaliu pe care l- am observat este că,în context internaţional, complexele pe care le- audezvoltat, regretabil, mulţi dintre criticii noştri bân-tuiţi de spectrul parohialismului (unii dintre aceştiaactivând chiar în sectorul universitar), privitoaremai ales la didacticism şi la ariditatea stiluluiacademic, s- ar vedea pulverizate în faţa unei accep-tări virtual universale a acestor rigidităţi scolastice.gradul zero al scriiturii, ca să reiau sintagma ferici-tă a lui Roland Barthes, reprezintă cel mai mic mul-tiplu comun pentru comunitatea academică interna-ţională, pe fondul căruia se pot grefa, ad libitum,particularităţi de stil personale, dar la care nu sepoate niciodată renunţa. Opinia mea sinceră este căun cercetător care ar dori să impună o direcţie nouăîn critică ar trebui să încerce să combine, în dozepotrivite, stilul didactic cu cel eseistic, din acestmelanj rezultând o marcă stilistică originală.

Cum spuneam, Oxford crede în continuare înfrică, teroare şi groază… r

Conferinţa propriu- zisă a avut loc între 7 şi9 septembrie 2012 la Mansfield College,Oxford. De altfel, Mansfield este unul

dintre colegiile cele mai noi şi mai pline deiniţiativă din cadrul universităţii. fundat

în 1838, colegiul nu găzduieşte mai mult decâteva sute de studenţi şi câteva zeci de

profesori, însă calitatea cercetăriidesfăşurate de aceştia este, cum se poate

lesne bănui, de primă mărime.

Volumul editat de profesorii joseph H. Campos II de la university ofHawaii at Manoa şi Cătălin ghiţă de la universitatea din Craiova şi recentapărut (iulie 2013) la prestigioasa casă editorială The Inter- Disciplinary Pressdin Oxford constituie un eveniment editorial demn de toată atenţia, fie şinumai pentru că, graţie lui, România apare pe harta unei elite a investigaţieiinterdisciplinare. Cartea se intitulează at the nexus of Fear, Horror and ter-ror: Contemporary readings (în traducere, la joncţiunea dintre frică, teroare şigroază. lecturi contemporane) şi reuneşte studii axate asupra celor trei temeînrudite enunţate în titlu, semnate de cercetători din toată lumea.

Cele şapte părţi enunţate în cuprinsul volumului corespund unui numărsimilar de teme acoperite cu acribie. Prima parte, opening Fear, Horror andterror, cuprinde două lucrări: un studiu semnat de Beth A. Kattelman (de laOhio State university), ce pune în discuţie piesa the Woman in Black de Step-hen Malatratt, o pasionantă adaptare gotică după cartea lui Susan Hill, şi uneseu semnat de Katherine Bowers (de la university of Cambridge), axat asuprapovestirilor timpurii ale lui Ivan Turgheniev. Partea a doua, the power of Fearand terror, conţine studii de istoriografie a violenţei: lucrările semnate de VijayPrakash Singh (de la lucknow university) şi de lily Halpert Zamir (de laDavid yellin College, Ierusalim) sunt centrate, respectiv, asupra opresiuniitibetanilor de către armata de ocupaţie chineză şi asupra literaturii memoria-listice prilejuite de Holocaust.

Secţiunea a treia, reading Fear and terror, grupează cercetări semnatede franziska edler (de la justus- liebig- universität, gießen), care se concen-trează asupra retoricii emoţiei din cunoscuta tragedie médée de Corneille, şi deCătălin ghiţă, care identifică un insolit exemplu de gotic românesc în proza luiMircea eliade, domnişoara Christina. Secţiunea a patra, Shadowing Fear andterror, reuneşte atât eseul Sabrinei Zerar (de la université Mouloud Mammeri,Tizi- Ouzou), despre folclorul kabil din Algeria, cât şi al Madeleinei fourie şiStellei Potgieter (de la North- west university, Potchefstroom), despre dialogul

hermeneutic în context sud- african. Secţiunea a cincea, Fear and Horror embo-died in Fiction, adăposteşte cercetări semnate de gen’ichiro Itakura (de la uni-versitatea Chukyo), axată asupra romanului double Vision de Pat Barker, deMilan Miljkovic (de la Institutul de literatură şi Artă, Belgrad), centrată asu-pra romanului turbare de regretatul Borislav Pekic, şi de uros Tomic (de launiversitatea din Belgrad), focusată asupra prozelor cu vîrcolaci ale unorautoare contemporane de mare succes la public, precum Angela Carter, AnneRice şi Stephenie Meyer.

Capitolul al şaselea, responses to Fear, Horror and terror, grupează stu-dii semnate de Magdalena Hodalska (de la universitatea jagielloniană, Craco-via), despre manipularea groazei de către mass media, de Katharina Donn (dela universität Augsburg), despre fenomenul 9/11 şi de Doreen Triebel (de lafriedrich- Schiller universität, jena), despre manipularea empatiei în prozahorror. ultimul capitol, Fictional experiences of Fear and Horror, prezintă osingură lucrare: cea a Agniesykăi Stylla (de la universitatea din gdansk), des-pre povestirile lui Ambrose Bierce.

În încheiere, merită citat ultimul paragraf din sobra introducere, semna-tă de Campos şi de ghiţă: „Multiplicitatea punctelor de vedere permise de lec-turile şi de fundalurile culturale diverse ale autorilor (care sunt specialişti înliteratură, filosofie, sociologie, antropologie, politologie etc.) este copleşitor, iarcantitatea de cunoştinţe cerută pentru stăpânirea acestor domenii este pur şisimplu supraomenească. Prin urmare, sarcina noastră, ca editori, a constatdoar în a permite vocilor critice să se exprime în armonie”. De această sarcină,nu ne îndoim, editorii s- au achitat superlativ. Volumul, deşi adăpostind voci cri-tice de orientări intelectuale diferite, reuşeşte să obţină o surpinzătoare unita-te de ton şi chiar de stil, sobrietatea academică făcând casă bună cu ludiculeseistic. Vivacitatea comentariilor şi originalitatea punctelor de vedere expri-mate recomandă această nouă şi incitantă carte ca pe un volum de referinţă încercetarea fricii, terorii şi groazei. (Conte)

16

ANuL XXiV t Nr. 10 (739)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Ştefan Borbély e numele unui reputatprofesor al literelor clujene, formator despirit critic, destrămător de mituri,călăuzitor prin lumi literar- existenţiale

dense, producător de epifanii în minţi studenţeşti pecare le deprinde să crească atât armonios, cât şi însalturi. e numele unui critic literar fidel cărţilor maimult decât autorilor lor. e numele unui eseistextrem de fin şi, poate mai presus, inteligent, uşortrecut cu vederea de criticii vremii, împărtăşind, dealtfel, soarta genului eseistic însuşi, desigur, maipuţin a acelui tip de eseu coelho- nian care, departede orice impuls subversiv, re- spune deja prea multspusul şi accesibilizează înţelesuri largi în cheia atoate descuietoare a bunului simţ.

Dar, dincolo de asta, Ştefan Borbély e numeleunui capitol din viaţa mea. Despre el o să vorbesc înaceste rânduri, utilizând fragmentul mai mult decâtnaraţiunea închegată perfect sau elogiul cu toatepărţile sale bifate. De fapt, chiar prin această alege-re am dezvăluit o parte din acest capitol al meu.Căci, precum am spus, e vorba de un capitol de viaţă.Iar umberto eco, unul dintre autorii pe care i- amdescoperit şi pe care am învăţat să îi iubesc de la Şte-fan Borbély, observa că viaţa este mai aproape denaraţiuni precum cele ale Noului Roman francezdecât de amplele volute narative balzaciene saustendhaliene şi că literatura clasică, în sens general,visează la o organizare compensatorie pentru defici-tul de sens şi structură coerentă a vieţii. Să lăsăm,aşadar, vieţii, destrămarea ei constitutivă, iar capi-tolelor ei, lipsa de cheag implicită.

De Ştefan Borbély am auzit prima dată de la ocolegă, Simona. era şi ea la secţia principală deromână, însă ca secţie secundară Simona nu era lafranceză, ca mine, ci la etnologie. După un curs defolclor în care faptul că am fost printre puţinii 2- 3oameni care nu au copiat a fost răsplătit cu un nouă,impresia mea asupra etnologiei a fost cât se poate deproastă. lucruri simple, fără mari filosofii, trebuiauredate la seminarii sau la examen, prin copiere,cuvânt cu cuvânt, pentru a fi apreciate de către pro-fesori. Astfel, faptul că Simona mi- a povestit despreun curs de mitologie cu un profesor foarte tare, Şte-fan Borbély, cel mai bun curs, plin de informaţiifoarte interesante etc., m- a făcut să zâmbesc în sinemea şi să spun, încă o dată, ce bine, totuşi, că nusunt la etnologie.

***În anul al III- lea de facultate am frecventat

cursul dedicat sintaxei culturale a secolului xx. eraun curs opţional, dar am uitat – cred, definitiv, pen-tru că am încercat îndelung să îmi amintesc – care afost opţiunea respinsă şi cum de, în ciuda etichetăriimele etnologiste, am ajuns să mă decid pentru dom-nul profesor Borbély. Poate că această uitare seexplică şi prin faptul că mi- au rămas în minte amfi-teatrul arhiplin şi mâna mea anchilozată de entu-ziasmul dureros al luării de notiţe. la fel cum tot în

minte o adevărată revoluţieavea atunci să se petreacă.lumea, colegii apreciau laŞtefan Borbély erudiţia,inteligenţa – într- un senscantitativ şi preponderentinformaţional – , dar mie mise părea că ceea ce el faceeste pur şi simplu să gân-dească altfel. Nu cantitatea,ci diferenţa. Apoi, dincolo depragul diferenţei, nu atâtpura şi descriptiva diferenţă,cât beneficiile şi funcţiileacesteia.

***Ştefan Borbély mi- a

bandajat, fără să ştie, o rană.Metaforic vorbind, ele au fostmai multe, dar acum măgândesc în special la una. Înfacultatea de litere, cel puţinîn cea din Cluj, circulă ideea,la concurenţă cu realitateaaferentă, conform căreia, odată descoperite mecanisme-le de funcţionare ale literatu-

rii, plăcerea cititului dispare. literatura se dovedeş-te a fi o simplă construcţie decelabilă, care, o datădezvoltat reflexul teoretic al identificării principiilorde teorie literară care pot da seama de o operă lite-rară, pierde semnificativ din capacitatea de a oferi oexperienţă ontologică. Am trecut, parţial, temporar,prin acest clişeu al studenţilor de la litere, de fapt,un clişeu rezultat prin cooperarea, incompletă, din-tre studenţi şi profesori. Am stat luni de zile blocatăîn literaritatea literaturii, acest semnificat ultim alliteraturii, cu multe nervuri esenţialiste şi dedatauto- oglindirii. Ştefan Borbély, cursurile şi cărţilesale, mi- a arătat că finalitatea literaturii ca literari-tate este prea simplă, dacă nu simplistă. Că literatu-

ra sfârşeşte mai puţin în ea însăşi, cât într- o trans-cendenţă care este realitatea la a cărei producereliteratura participă. Că literatura are întotdeaunavaloare şi funcţii culturale. Iar cultura are, la rândulei, valoare şi funcţii existenţiale. O minunată circu-laritate din care, chiar încâlcindu- mă, nu aş vreaniciodată să ies.

***Nietzsche, Thomas Mann, goncearov, Herman

Hesse, Marcuse, Ken Kessey, Bruno Schulz, Valery,

erich fromm, Sigmund freud, Mircea eliade,umberto eco, Karl Marx, putere, moarte, lene,muncă, psihoistorie, droguri, anii 70, expresionism,modernism, postmodernism, sfârşit al istoriei. Cuochii închişi, aproape fără gândire, aş putea să vădîn ce fel sunt toţi şi toate acestea legate de ŞtefanBorbély. Şi multe, multe altele.

***la masteratul de literatură comparată,

domnul profesor Borbély şi- a dedicat unul dintrecursuri rahatului. Da, trebuie gândit cu curaj, toc-mai acelui rahat. Cele două ore de curs au fost, con-trar aşteptărilor – ale altora, nu alor noastre, alecelor care ne cunoşteam deja profesorul şi aşteptamentuziasmaţi să vedem în ce constă cursul – , savu-roase, fascinante şi ceea ce ne- a trecut prin faţa ochi-lor a fost o altă latură a culturii, o istorie de subhaine. Tabuuri şi clişee au stat în faţa celor prezenţila curs, umilite, balene moarte mirosind mai răudecât peştii din ele. Să poţi vorbi despre orice, iatăcare a fost marea lecţie a acelei zile, o lecţie pe careo învăţ, de atunci, în continuu. Şi e o învăţare atâtprofesională, cât şi intim umană, strâns legată deideea de curaj. Într- adevăr, în multe feluri, aproapetoate atipice, Ştefan Borbély este un om curajos.Puterea lui de exemplu începe acolo unde pactul culipsa de tipicitate este semnat.

***Niciodată cursurile domnului profesor Borbély

nu au fost auto- suficiente. folosind un termen desutilizat de către dumnealui, aş spune că ele au fostîntotdeauna de ordinul sintaxei, mai mult decât deordinul morfologiei. Apropieri, înlănţuiri, suprapu-neri, spaţii goale, separări, depărtări, orişicum, tere-nuri nesigure pentru care îţi trebuie ochi buni şi pri-viri numeroase, un dinamism care, adeseori, presu-pune scăderi din substanţa a ceea ce şti. Niciodatăn- aş fi putut răspunde exact cuiva care m- ar fi între-bat dar ce faceţi voi acolo, e literatură, e filosofie,

pentru că întotdeauna era un pic din toate: literatu-ra ca suport de analiză, ca exemplificare, ca instru-ment de investigare, antropologie culturală, istorie,psihanaliză, mitologie, ştiinţă politică, teorii so -cio- cul turale, comparatism ca formă de depăşire aînsingurării în idei, filosofie ca manieră generală dea gândi lumea şi de a da sens acestei gândiri.

***

adriana teodorescuUn capitol din viaţa mea

galeriaartistilor.ro n Personalităţi ale culturii şi ştiinţei româneşti

■ Ştefan Borbély ● 60Dincolo de a fi un excelent profesor,un erudit şi complex om de cultură,un eseist de talent, al tuturor – şi eceva ce merită cu prisosinţă să fie –Ştefan Borbély rămâne un capitol

esenţial al vieţii mele.

Domnul proFesor lA cluj 15 iunie 2012

BreBAn, şteFAn BorBély şi mirceA muthu

17

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

OCtOMBRie 2013

Când m- am hotărât să dau la doctorat, de fapt,atunci când le- am spus celor apropiaţi intenţia mea,m- au întrebat dacă am vorbit cu cel pe care voiam îlvoiam drept conducătorul meu de doctorat. le- amspus că da, că am fost o singură dată în biroul săupentru a- mi anunţa intenţia şi că dumnealui mi- apromis că, dacă va avea locuri libere, îmi va trimiteun e- mail, să mă înscriu la concurs. Au urmat o ploa-ie de sfaturi, cum că, dacă mă încăpăţânez să nu duccadouri domnului profesor, să încerc să îi cumpărbunăvoinţa, atenţia, interesul, nu am nici o şansă şică ar fi bine să încep să îmi caut un serviciu. Iarînainte de asta, să îmi trăiesc, ultima vară de liber-tate studenţească la maxim. Chiar şi cei foarte apro-piaţi mie, familia mea restrânsă care nu mi- ar fi datastfel de sfaturi niciodată, au privit cu scepticismideea unui concurs veritabil de doctorat. M- au susţi-nut, cum fac ei întotdeauna, chiar când nu sunt sutăla sută de acord cu mine, dar le- am zărit adeseori pechip îndoiala. Două luni am citit numai umbertoeco, despre care, mea culpa, nu ştiam mare lucru.Iar romanele şi lucrările teoretice ale lui eco m- aufermecat iremediabil, m- au făcut să abandonez oricegând la şansa mea de reuşită şi aşa am avut o foar-te frumoasă vară, trăită, în felul ei, la maxim. Înultima săptămâna am ştiut exact ce vreau să fac ladoctorat şi în mai puţin de trei zile am scrisproiectul. Totuşi, anul acela n- a fost să fie. Chestiunicomplicate, comisie extinsă, decizii şi mai dificile.Între toate însă, un lucru a rămas sigur: corectitudi-nea domnului profesor şi faptul că, în corupţia gene-rală a învăţământului românesc, persistă insule. Amalunecat sub linie cu aproximativ 0,20 de puncte şiaşa a început anul meu ca redactor la o editură şi cacel mai mare visător la un doctorat care trebuia săfie. Şi nu oricum, şi nu oricare, ci doar sub conduce-rea lui Ştefan Borbély.

***Ca şi la disertaţie, în ceea ce priveşte teza de

doctorat am avut libertate deplină. Poate, la un

moment dat, chiar prea multă. Mi- ar fi prins binenişte cenzurări, căci auto- cenzurările sunt ceva maigreu de realizat. Dar domnul profesor Borbély, nueste, slavă domnului!, genul de om care să îşi impu-nă punctele de vedere. Pe cât de strălucit ştie să şi leexpună, pe atât de discret le prezintă când e vorba dea le pretinde altuia. Sfaturile sale au fost pe cât denon- minimaliste, pe cât de cruciale în realizareatezei. De pildă, proiectul meu iniţial aloca prea puţinspaţiu importanţei morţii în cultură, concen trân -du- se mai degrabă asupra ocurenţelor ei în opera adoi scriitori, Sartre şi Camus. Riscul care m- a pânditceva vreme, a fost literaturizarea morţii şi reducerealiteraturii la o formă exclusiv literară, relevantădoar pentru genul ei. Domnul profesor a ştiut sădiminueze din forţa acestui risc, în primul rândindicându- mi- l, apoi explicându- mi- l. Aşa cum aştiut să îmi sublinieze alte riscuri, precumîncrederea prea mare într- o singură abordare a uneiidei sau a unei opere. Am învăţat să caut, să discern,pentru că, treptat, dar sigur, de la dumnealui amînvăţat să fiu suspicioasă, atât cu ce citesc, cât şi cuce gândesc. Şi, aş adăuga, şi cu ce trăiesc, dar aceas-ta e deja o altă poveste.

***Mărturisesc că nici după atâţia ani, nu comu-

nic (şi asta la modul destul de banal) grozav cu dom-nul profesor. Nu sunt foarte vorbăreaţă, am un fondasocial cu care mă lupt încă din copilărie, iar pe dealtă parte, nici domnul profesor nu este deloc dintrecei cărora le place să se audă vorbind. De aceea, înmomente importante, pe parcursul doctoratului, amales comunicarea scrisă în faţa celei faţă în faţă.Când nu am putut să susţin două referate conformcontractului iniţial, din cauza unor reorganizări deidei şi de structură a tezei, i- am trimis domnuluiprofesor un e- mail, iar ceea ce i- am scris acolo, toatefrământările mele, nu i- aş fi putut spune niciodată.Iar dumnealui a fost mai mult decât înţelegător, atâtcu forma de comunicare, cât şi cu conţinutul său.Răspunsul pe care l- am primit mi- a dat puterea sămerg mai departe.

***Nu la fel de înţelegător a fost însă cu virgulele.

Pe care mai mult nu le- am pus, decât le- am pus înprimul referat. le- a pus dumnealui, din plin, şi îmiamintesc şi acum ce ruşine mi- a fost când mi- amvăzut referatul plin de corecturi de punctuaţie şiinclusiv gramaticale. Randamentul scade pe parcur-sul unei nopţi nedormite, dar responsabilitatea faţăde ce faci ar trebui să rămână aceeaşi. Nu mi- a spusmulte, dar ce mi- a spus, într- un mod pe care l- amconsiderat chiar şi atunci prea blând, mi- a ajuns câtsă scap greu de un sentiment apăsător de ruşine şicât să mă uit azi, de două ori, înainte să trimit untext, mai ales din cele, mai rare totuşi, scrise noap-tea.

***Îi datorez lui Ştefan Borbély mult din ceea ce

sunt astăzi. Din, oricât ar părea de comun, dragosteapentru cunoaştere, din plăcerea (ce spun eu? necesi-tatea) de a căuta sensul, dar şi din curajul de aînfrunta non- sensul, în locuri ce pot părea fie preaaccesibile (stereotipizate), fie interzise (tabuizate).Apoi, îi datorez ceva foarte concret: finalizareadoctoratului. Într- o mare de doctoranzi POSDRuderutată de amânările şi non- amânările termenuluilimită de predare a tezei, am avut norocul, încă odată, de a- l avea pe Ştefan Borbély drept coordonatorştiinţific. M- a ambiţionat să termin la timp, fără sămă bazez pe clemenţa celor de sus, manageri ai pro-iectelor POSDRu, iar dumnealui şi- a sacrificat ulti-ma parte a lunii august pentru a citi atât lucrareamea, cât şi pe cea a unei colege. Apoi prima parte dinseptembrie pentru susţinerea în catedră, apoi ulti-

mele zile din septembrie pentru susţinerea publică.Îmi amintesc acum, după aproape un an, că, înmomentul în care am zis, da, o să termin la timp,întocmind cu domnul profesor un calendar de activi-tate, nu aveam scris aproape nimic. Am simţit însăcă era vorba de o încredere pe care trebuia să o ono-rez. Acesta a fost unul dintre izvoarele în care amgăsit forţa să termin.

***Mă gândesc uneori cine şi ce ar putea face ca să

şteargă acest capitol. Ştiu că nimeni, nici chiar eu,nu m- ar putea determina să uit. Astfel, dincolo de afi un excelent profesor, un erudit şi complex om decultură, un eseist de talent, al tuturor – şi e ceva cemerită cu prisosinţă să fie – Ştefan Borbély rămâneun capitol esenţial al vieţii mele. r

ŞTefAN BORBély (n. 31 oct. 1953, în făgăraş) esteprofesor universitar la facultatea de litere dinCluj- Napoca, în cadrul Departamentului de literaturăuniversală şi comparată. Doctorat în literatură compa-rată (1999). echinoxist ca formaţie, a debutat editorialîn 1995, cu volumul de eseuri Grădina magistrului tho-mas. A mai publicat: Xenograme (1997), Visul lupuluide stepă (1999), de la Herakles la eulenspiegel. eroicul(2001), opoziţii constructive (2002), matei Călinescu.monografie (2003), Cercul de graţie (2003), proza fan-tastică a lui mircea eliade. Complexul gnostic (2003),mitologie generală I. (2004), despre thomas mann şialte eseuri (2005), o carte pe săptămână (2007), pornindde la nietzsche (2010), existenţa diafană (2011), Homobrucans şi alte eseuri (2011). A coordonat volumelecolective experienţa externă (1999), respectiv Ion pop –şapte decenii de melancolie şi literatură (2011) şi a rea-lizat câteva traduceri. este membru al uniunii Scriito-rilor. A colaborat la numeroase volume colective, prin-tre care: dicţionarul Scriitorilor români (DSR, I- IV),dicţionarul esenţial al Scriitorilor români (DeSR),dicţionar analitic de opere literare româneşti (I- IV),World novel Compendium, I- II (facts on file, Newyork, 2008). Bursier multiplu al Colegiului Noua euro-pă din Bucureşti, a beneficiat de stagii de pregătire înMarea Britanie (Oxford, 1999), Statele unite şi India:bursier fulbright în 1992, la Indiana university, Bloo-mington; visiting fellow la New york, Columbia univer-sity, respectiv la Institute for Psychohistory (1997,1999, 2000), la university of North Carolina, ChapelHill (2001), jawaharlal Nehru university din NewDelhi (Institute of Advanced Study, 2009) şi universi-dad de granada (2012). A primit mai multe premii dinpartea filialei Cluj a uniunii Scriitorilor si Premiul„lucian Blaga” al Academiei Române, în 2012. Publicăfrecvent în Contemporanul/Ideea europeană.

andrada Fătu- tutoveanuMagistrul în cercul de graţie

Cine intră în zona directă de influenţăa unor personalităţi culturale pre-cum profesorul şi scriitorul ŞtefanBorbély nu poate, în contextul

actual, decât să regrete discreţia unor astfel depersonaje erudite şi de mare ţinută intelectuală,discreţie care îi îndeamnă să rămână departe deagitaţia din prim- planul scenei politice şi chiar cul-turale, cu ale căror valori rezonează tot mai puţin.Acest regret este însă pasager pentru cănerisipindu- se, ci dedicându- se la un alt nivel decomunicare discipolilor săi, rolul de modelator, deformator de intelectuali jucat de astfel de persona-lităţi de fineţe intelectuală se probează ca unulfundamental.

Profunzimea unei astfel de influenţe(intervenite în studenţie, într- un moment cu gradmaxim de deschidere şi absorbţie intelectuală)devine cu atât mai vizibilă în timp, rezistând ero-ziunii, jocurilor de influenţe externe ori transfor-mărilor contextuale inerente. e o dovadă că activi-tatea profesorului funcţionează, mai ales în sferaculturală (şi îndeosebi în astfel de cazuriprivilegiate) într- o manieră complexă, pornind dela a oferi un exemplu intelectual personal şi ajun-gând la modelarea structurii mentale, perspectiveiculturale, mecanismelor de raportare la actuldidactic şi a însăşi personalităţii intelectuale.

Înainte de a- l citi ori a- i cunoaşte alteabilităţi culturale, i- am intuit, cred, în primul rândaceastă vocaţie de magistru (împreună, desigur, cualţi colegi care l- au urmat în traseul său intelec-tual). Cu toate că era vorba de cărţi esenţiale,lecturile către care ne- a condus reprezentau abiapalierul secund al acestor întâlniri privilegiate deamfiteatru (devenit o adevărată Castalie), în care,ca un regizor şi maestru de lumini, ne orchestraieşirea din crisalidă cu aparenţa că totul decurgeade la sine (abia ajungând la catedră eu însămi amintuit, prin practică, tot efortul acestei creaţii vii).Văzându- le exersate astfel de la catedră, tehnicileacestui joc cu mărgele de sticlă (ale cărui mecanis-me începeau să ne fascineze) ne trezeau un şir decuriozităţi şi deschideau fără efort noi drumurispre alte întrebări şi lecturi. Nu îmi pot imaginacât de dramatică poate fi lipsa în viaţa unui inte-lectual a unei astfel de iniţieri magice, cu atât maimult cu cât în Castalia clujeană (spaţiu parcă des-tinat, prin densitatea de personalităţi erudite şidascăli de calibru, unor astfel de „cercuri de graţie”cum le numea însuşi Ştefan Borbély, marcate deprofunzime şi discreţie) suita de întâlniri privile-giate a continuat în anii studenţiei cu influenţaunor personalităţi precum a profesorilor IoanaBoth sau Corin Braga, ca să numesc doar douădintre aceste influenţe intelectuale substanţiale.Mişcându- se cu eleganţă firească în perimetrulacestei Castalii (păstrată intactă de memorie şicare mi- aş dori să supravieţuiască nepervertită lanesfârşit), profesorul Ştefan Borbély a fost unuldintre primii care şi- a lăsat amprenta asupra for-maţiei noastre intelectuale (marcându- ne pe fieca-re, în ciuda diferenţelor dintre noi), scoţându- ne laiveală din noi înşine cu îndemânări şi tehnici demagician.

Dacă trecerea timpului stimulează ingratitu-dinea odată cu uitarea şi distanţele (geografice oriumane), atunci cu atât mai mult această ampren-tă (dincolo de luminile şi umbrele ori capriciileumane) a unui magistru asupra discipolilor săi(căci sunt convinsă, cunoscându- mi colegii şi evo-luţia lor, că aceste convingeri sunt plurale) şi- averificat în timp profunzimea şi semnificaţia, dândsens unui act pedagogic privilegiat către care noi,cei mai tineri care au urmat aceeaşi profesie, nuputem decât să tindem la rândul nostru.

cu Autorul BuneiveSTiRi, mury şi GroşAn După DecernAreA premiilor AcADemiei

emeritul profesor universitar ŞtefanBorbély, unul dintre cei mai impor-tanţi critici din perioada postbelică,este, după cum se ştie, autorul câtorva

studii monografice de sinteză şi al unor titluri deprim rang ale literaturii române cum ar fi, bunăoa-ră, Xenograme (1997), Visul lupului de stepă (1999),de la Herakles la eulenspiegel. eroicul (2001), opo-ziţii constructive (2002), matei Călinescu. monogra-fie (2003), Cercul de graţie (2003), proza fantastică alui mircea eliade. Complexul gnostic (2003), mitolo-gie generală I. (2004), despre thomas mann şi alteeseuri (2005), o carte pe săptămână (2007), existen-ţa diafană (2011), Homo brucans şi alte eseuri(2011). formator de conştiinţe şi educator de forma-ţie mitteleuropeană, Ştefan Borbély devine profesoruniversitar la facultatea de litere din Cluj- Napoca,în cadrul Catedrei de literatură universală şicomparată după ce şi- a susţinut doctoratul în litera-tură comparată (1999). echinoxist ca formaţie, adebutat editorial în 1995, cu volumul de eseuri Gră-dina magistrului thomas, vădind o aplecare spretemele majore ale literaturii, de extracţie nordică:relaţia maestru- ucenic şi derivata acesteiastăpân- slugă, regalitatea, viul, unitatea dintre viaţăşi moarte etc.

Verva ideatică şi stilistică inconfundabilă, eru-diţia spectaculoasă şi profunzimea abordării, dar –nu într- o măsură mai greu de trecut cu vederea –prestanţa intelectuală sau curajul de a face carotajeîn realitatea abisală a fiinţei, urmărind, disecând şianalizând cu atenţie textele nietzscheene, sunt tră-sături lesne de remarcat şi la lectura relativ recenteisinteze pornind de la nietzsche, în care exegetulurmăreşte îndeaproape – recurgând la asociaţiineaşteptate, justificate cu asupra de măsură în topo-grafia demersului analitic – câţiva discipoli descinşidin prestigioasa şcoală nietzscheană cum sunt, deexemplu, Thomas Mann, Hermann Hesse, D.H.lawrence sau Rainer Maria Rilke.

pornind de la nietzsche (editura limes, 2010),distins relativ recent cu Premiul Academiei Române,este un eseu interdisciplinar – sau, cu vorbele auto-rului, Ştefan Borbély (de care ne apropie iubireaatroce faţă de marea literatură a Nordului mitteleu-ropean), spicuite de la începutul textului, oconstrucţie din „piese disparate într- un joc intelec-tual obsesiv şi de durată”, în care elementele consti-tutive, douăsprezece (numărul cărţilor scrise, la apa-riţia volumului, de acest cărturar descins din presti-gioasa filieră a nordicilor), intercalate fără reproş înpalestra acestei cărţi dificile, urmăresc, obsesiv,tematic, influenţele nietzscheene în scrierile majoreale unor scriitori ce alcătuiesc tribul sau şcoalanietzscheenilor.

De ce Nietzsche? Iarăşi şi iarăşi Nietzsche? seva întreba, probabil, vreun lector, excedat de frec-venţa cu care este citat în ultimii ani, mai ales,iubitul de noi pustnic de la Sils- Maria. Şi nu va aveadreptate. În primul rând, fiindcă eseul interdiscipli-

nar, axat pe opera nietzscheană – veţi găsi aiciincursiuni îndelungi, scrupuloase, în filosofie şi isto-ria mentalităţilor (Platon, Schopenhauer, Hegel,Kant, ca să dăm exclusiv câteva exemple), muzică,literatură, cu analize docte, vii şi profunde pe margi-nea operelor de referinţă ale scriitorilor citiţi şi maiales recitiţi cu creionul în mână (cum sunt, de pildă,Rainer Maria Rilke, Thomas Mann sau HermannHesse etc.) – cartea pe care o ţinem în mâini, aflatăsub beneficul semn al lui Nietzsche, a fost scrisă înbună parte în vremurile când numele celui ce l- a datomenirii pe Zarathustra era aşezat, cel puţin înRomânia, sub semnul interdicţiei. Apoi, întrebărilede mai sus – care denotă o anume saturaţie fără atrimite neapărat la o cunoaştere profundă a opereiflosofului german – sunt lipsite de noimă, de vremece opera nietzscheană, cu bogatele sale ecouri sauobsesii tematice, descoperite în romane sau eseuri,în gândirea atâtor creatori majori, se dovedeşte a fidin ce în ce mai complexă, iar posteritatea acestuigânditor singuratic, ce şi- a dus existenţa de unic pro-fet sub semnul unui imens (totuşi!) noroc, plătit cuasupra de măsură prin boală, izolare – despre careHenri- Marie Beyle afirmă că „însumează pentru unom toate nenorocirile posibile” – mizeria oricăreidepăşiri, decădere, degradare, şi, în fine, prin nebu-nie, posteritatea sa, iată, se situează sub auspiciileimprevizibilului benign. Sub semnul noroculuidestinal.

Dacă ne- am referi la cele mai importanteeseuri scrise pe marginea operei date de Nietzsche –de la Şestov şi Berdiaev la Merejkovski şi Bertram,Thomas Mann şi lesley Chamberlain, bunăoară –interogaţiile de genul celor enunţate ar dispărea caceaţa densă, lăptoasă, într- o dimineaţă de apus denoiembrie. Căutările obsesive ale domnului profesorŞtefan Borbély sunt, aşadar, cu atât mai binevenite.Adăugându- li- se documentarea la zi, interdisciplina -ritatea sau caracterul ludic- pasional – ce transformăerudiţia şi pedanteria în calităţi intrinseci, dacă nuîntr- un spectacol al cunoaşterii – şi nu mai puţinasociaţiile neaşteptate, conducând, firesc, spre pistehermeneutice nu rareori fascinante, putem susţinefără rezerve că avem în faţa noastră un opus care seciteşte, în pofida densităţii şi a gradului sporit dedificultate, pe nerăsuflate, ca un bun roman de aven-turi, cu senzaţia că e obligatoriu, în timpul lecturii,un singur lucru, şi anume: să fii pregătit oricândpentru întorsături de o fină spectaculozitate, căci evorba de un opus definit drept „rodul exuberant alunei monomanii decomplexate”. Deci, un alt prilej dea detecta, şi în acest demers borbélyan, „intensitateasenină a pasiunii, bucuria descoperirii, la tot pasul,a unor coerenţe”.

Cartea pornind de la nietzsche e scrisă subsemnul pasiunii pentru opera solitarului, desprecare Thomas Mann, îndemnându- ne să- i citim cărţi-le, dar… cu măsură – Nietzsche, dar cu măsură, sus-ţine autorul muntelui vrăjit – a lăsat rânduri emoţio-nante: „În faţa noastră se află un destin hamletian,

destinul tragic al unei cunoaşteri ce- i depăşeşteputerile, care impune stimă şi îndurare. «Cred», spu-nea Nietzsche cândva, «că am ghicit câte ceva dinsufletul omului superior – poate că oricine care îlghiceşte pe acesta este sortit pieirii». Şi pe el l- a dusla pieire, iar atrocităţile învăţăturii sale sunt într- oasemenea măsură străbătute de o suferinţă liricănesfârşit de mişcătoare, de priviri pline de dragoste,de ecourile unui melancolic dor de roua iubirii, caresă umezească ţara aridă, lipsită de ploi, a singurătă-ţii sale, încât nu mai pot stârni dispreţul sau dezgus-tul faţă de această imagine a lui ecce homo”.

Ştefan Borbély este fascinat de straniul neamţmonoman, care şi- a structurat opera sistemică pecâteva motive obsesive (ar fi spus Nicolae Breban,autor, între altele, al studiului filosofic Fr. nietzsche.maxime comentate): supraomul, transvaluarea tutu-ror valorilor, reîntoarcerea aceluiaşi la sine însuşi,voinţa de putere, amoralitatea, suferinţa, ca să nereferim exclusiv la câteva. Acest dublu minoritar –prin originile sale, dar şi, încă o dată, prin temelemajore, atipice, inactuale în sens nietzschean,abordate într- o lume culturală postdecembristă,ahtiată de diversiuni minore, surprinzător de efi-ciente, ca, de pildă, postmodernismul sau textualis-mul sau mizerabilismul, curente transformate, îndetrimentul literaturii române majore, în ideologiiextinse la scară naţională – Ştefan Borbély găseşte

de cuviinţă să atenueze oarecum fascinaţia sa prinrecursul involuntar la una dintre măştile, considera-te de Nietzsche ca fiind inevitabile în cazul omuluisuperior: „Orice spirit profund are nevoie de o mască:mai mult, în jurul fiecărui spirit profund creşteîncontinuu o mască, datorită interpretării constantgreşite, mai exact, plate, a fiecărui semn deviaţă pe care îl dă”. (Nietzsche) Refuzul indi-rect al măştii creează, în acest caz, cu de lasine putere, o altfel de mască, şi anume, una

18

ANuL XXiV t Nr. 10 (739)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

ð

aura christiTribul nietzscheenilor

Profeţii, plătite cu sânge şi deDostoievski, şi de Nietzsche – martirispirituali ai unei europe, zguduite,

conform negrelor predicţii aleambilor gânditori, de o decandenţă şiun spirit consumist fără precedent. elimpede faptul că mileniul al iii- lea

va fi Mileniul Dostoievski şi Nietzschesau nu va fi deloc.

► Referinţe critice■ „Începând cu Grădina magistrului thomas (1995),care reprezintă debutul său editorial, Ştefan Borbély serecomandă ca un critic eliberat de marotele locale,dezinhibat de complexe endemice şi dotat cu o deschide-re hermeneutică mitteleuropeană in care referinţelecreative principale par a fi acelea germane (Nietzsche,freud, jung, Kafka, Hermann Hesse si Thomas Mann).Autorul tezei de doctorat de la Herakles la eulenspiegel(2001) reuşeşte să depăşească handicapul speculativatât de flagrant pentru critica postbelică, rămasă la sta-diul unui orizont de aşteptare provincialist, în imposibi-litate de a lua contact cu ideile critice din alte părţi şi ase sincroniza normal cu demersul interdisciplinaritătii.Alonja deschiderii comparatiste, ca şi apetitul trăiriinietzscheene a ideilor fac din Ştefan Borbély o persona-litate critică în expansiune. el este un hermeneut dedescendenţă eliadistă care cercetează topologiaaurorala a umanităţii, subsumând- o categoriei eroicu-lui, în perimetrul căreia se pot decela fundamentele cul-turii şi civilizaţiei mediteraneene. Prin opera de cerce-tător si culturolog avizat, Ştefan Borbély devine unexemplu important de integrare a criticii noastre post-decembriste în sfera hermeneuticii europene.” (MarinMincu)■ „la Ştefan Borbély coexistă în mod spectaculos douătendinţe contrare în construcţia unei interpretări.Avem pe de o parte preeminenţa detaliului, abordareadeschizându- se dintr- un unghi ales voit ca «marginal»în raport cu moştenirea intepretativă de până atunci şispre multiple piste de lectură. Pe de altă parte se ajun-ge la insistenţa asupra semnificaţiilor „tari”, esenţialis-te, extrase din simboluri, structuri- tip, scheme filosoficeextra- textuale, care uneori operează o reducţie abruptăa sensurilor textului. Se dă aici o luptă între plurivoci-tatea sensurilor şi tendinţa de a adera la o unică şi tota-lizantă explicaţie, iar volumul pornind de la nietzscheînclină serios balanţa înspre cea din urmă, oferind toto-dată multiple teme de gândire, într- un stil captivant, alerudiţiei seducătoare, care ne îndreaptă subtil spredileme neliniştitoare.” (Andrei Simuţ)■ „Ştefan Borbély ştie multe despre râsul secund, auto-cenzura ironică, dedublarea armonioasă şi conectată lazvonuri imemoriale. Împrumută de la Nietzsche aforis-mul şi poemul ca mijloace de expresie filosofică şi îlurmează atunci când «în locul idealului cunoaşterii, înlocul descoperirii adevărului, aşează interpretarea şievaluarea» (g. Deleuze). Ştefan Borbély – îmi place s- orepet – a ajuns la o artă a disecării ideilor vecină cumăiestria chirurgului legendar: strecoară bisturiul îninterstiţii şi decupează taine fără a provoca sângerări.”(Irina Petraş)

cu nicolAe BreBAn şi BlAncA BorBély

19

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

OCtOMBRie 2013

Thomas Mann este mereu impresionantcu judecata pe care a formulat- o într- uncontext anume: aceea că germania ani-lor treizeci se va prăbuşi deoarece şi- a

încredinţat conducerea celor mai puţin pregătiţi,„die untersten”, cum spunea. Premoniţia s- a confir-mat. Putem contextualiza oricât această judecată,dar o putem deopotrivă extrage ca un adevăr valabilîn orice situaţie. ea spune că ori de câte ori se produ-ce răsturnarea de valori, în virtutea căreia cei maipuţin pregătiţi îi controlează pe ceilalţi, se ajunge lacatastrofă. O catastrofă fizică (distrugeri de război,înfrângere militară, ocupaţie etc.), dar poate fi doaruna valorică, al cărei indicator este, totuşi, măsura-bil în sărăcia de performanţe.

Nu se vede oare cu ochiul liber cât de multdepind companii şi instituţii, publice sau private, depersonalitatea celor care le conduc? În fapt, dupămulte indicii (lipsa viziunii dezvoltării în viitor, inca-pacitatea de a concepe un program, performanţelemediocre, stagnarea în rutină etc.), avem în multelocuri o gravă criză de personalităţi. Aceasta esteuna din crizele răspândite în societatea româneascăde azi. Iar odată cu aplicarea anacronicei legi a edu-caţiei din 2011, criza de personalităţi a urcat chiar îninstituţiile destinate să pregătească personalităţi,care sunt principalele universităţi din ţară. Asistămşi aici la mediocrizarea ce face ca, de pildă, să se dis-cute tot mai puţin despre evoluţia universităţilorautohtone şi tot mai mult despre studiile în străină-tate şi eventuala revenire a absolvenţilor. Odinioară,în străinătate se făceau mai ales pregătirile la nivelde doctorat, în rest pregătirea în ţară fiind socotităsuficientă. Astăzi, părinţii şi candidaţii preferă săfacă totul, adică studiile de licenţă, de masterat, dedoctorat, toate, aşadar, în străinătate. Principaleleuniversităţi au ajuns să se laude mai curând cu efec-tivul de studenţi exportaţi decât cu ceea ce pregătescele.

Putem discuta despre multiplele cauze alesituaţiei (erorile aplicării declaraţiei de la Bolognaîn România, măsuri greşite ale ministerului în2005- 2012, slaba capacitate administrativă etc.), darnu vom putea evita la nesfârşit să ne întrebăm: caresunt personalităţile şi ce fac ele? Deja este la înde-mână observaţia că personalităţile coagulante şişcolile ştiinţifice s- au prăbuşit la noi. universităţilemari nici nu mai discută subiectul. Aici, spre deose-

bire de institutele similare din alte ţări, se exaltăpublicarea ISI, în vreme ce industriile respectives- au prăbuşit, iar personalităţile au dispărut. Pro-gramele europene au dus la echiparea fără precedenta bibliotecilor şi laboratoarelor, dar rezultatele suntbanale, necompetitive. Nu mai este vorba de a gândiinstituţiile, decum de viziune şi management înţe-lept. Se trăieşte din raportări pompoase şi realizăritriviale, descoperirea ştiinţifică şi creaţia fiindtransformate tacit în chestiuni personale.

Situaţia este de aşa natură, încât trebuie să neinterogăm: unde sunt personalităţile universitare?Vreau să răspund comentând patru situaţii.

Prima se referă la conceperea universităţii. laîndemână ne stau, istoriceşte, cel puţin patru mode-lări: universitatea drept corporaţie; drept întreprin-dere; drept asociaţie civică; drept instituţie autono-mă destinată performanţei. Nu reiau detalierile pecare le- am făcut în alt loc (volumele universityreform today, 2005, şi Challenges, Values andVision. the university of the 21st Century, 2012).Menţionez doar că universitatea concepută ca aso-ciaţie civică, punctată cu ceva din amintirea vagă aevului Mediu şi cu o idee oarecare din universitateaantreprenorială – viziune ce domină legea educaţiei2011 – duce la eşec. Acesta se poate vedea în nefunc-ţionalitatea senatelor (cu extrem de puţinele excep-ţii de rigoare), calitatea slabă a garniturilor rectora-le (în care au pătruns persoane fără valoare ştiinţifi-că reală şi fără capacitate de organizare), care prefi-gurează deja precaritatea performanţelor.

A doua se referă la nevoia distincţiei dintre şef,manager şi leader. dicţionarul explicativ al limbiiromâne are încă de preluat această distincţie engle-zească, căci, deocamdată, confundă cei trei termeni.În fapt, un şef este ales sau numit, dar el nu devine,prin aceasta, manager sau leader. Spaniolii spun „săte ferească Dumnezeu de mediocrul harnic”, carepretinde că este mai mult decât un simplu şef.Putem adăuga: „Să te ferească Dumnezeu de cel fărămerite devenit şef şi aspirant la titlul de leader”.Managerul are o pregătire de specialitate ce- i permi-te să mobilizeze eficient mijloace pentru a atinge unscop. Abia leaderul este cel care poate elabora sco-pul, înăuntrul unei viziuni, şi poate gândi mijloacelepentru o nouă dezvoltare.

A treia se referă la ierarhia universitară. lanoi, cel intrat în ierarhia universitară este socotit

cvasiautomat profesor, încât este nevoie de lămuriri.Avem în universităţile principale persoane ajunse înfuncţii didactice graţie conjuncturilor (părinţi, lipsaconcurenţei, crearea de noi catedre şi facultăţi, spri-jin politic etc.). Chiar în cazul hărniciei proverbiale,persoanele în cauză nu vor fi vreodată profesori,dacă termenul este luat în serios. Avem apoi, das-căli, adică persoane care îşi susţin conştiincios prele-gerile şi seminariile, sunt, uneori, aleşi şefi de cate-dră, decani sau rectori, au şi publicaţii, dar nu con-cep şi nu organizează unităţi. Conceperea şi organi-zarea îi depăşesc. Şi avem, în sfârşit, profesoripropriu- zişi – persoane cu concepţie şi capacitate deorganizare, care pot lua decizii cruciale în împrejură-rile date şi modelează, prin realizări proprii, institu-ţiile. De la cei doar ajunşi, trecând prin dascăli, laprofesori veritabili este o distanţă mare. Pe de altăparte, profesorii efectivi sunt puţini, prea puţini.efectiv aceştia sunt în criză. Precum se vede uşor,universităţi din lotul principal trăiesc acum liniştitîn rutină, într- o dulce stagnare. ele trăiesc dintr- untrecut mai bun.

A patra, se referă la interacţiunile internaţio-nale. Calibrul personalităţilor care îţi dau atenţieeste măsură a propriului calibru. Mulţi universitarise complac, de pildă, să aducă în poziţia de doctorhonoris cauza persoane doar de dragul ceremoniei şimediatizării, fără altceva. Mă mândresc cu faptul căuna din experienţele bune pe care le- am condus afost să tăiem orice tentaţii în acest sens. efectul afost un şir de personalităţi de mare pondere care auvenit în universitatea clujeană: premianţi Nobel(lehn, Bobel etc.), cardinali (Kasper, Ratzinger, gro-cholewski, König etc.), lideri internaţionali (Tarchys,Merkel etc.), şi cei care vor veni în curând, adică pre-miatul Nobel în literatură, Mario Varga llosa, cardi-nalul Angelo Sodano. Din lista de personalităţi pecare am decis- o în Senatul universitar, în 2011- 2012,se trăieşte în universitate şi astăzi. Atunci universi-tatea conta. Acum doar trecutul mai înviorează unprezent anemic.

Orizonturi scurte de gândire şi acţiune dauoameni mici. A da personalităţi presupune, înaintede orice, alte orizonturi: politici pe termen lung,năzuinţa de cultura durabilă, asumarea de răspun-deri dincolo de ziua de azi. Aici este una din provocă-rile României actuale. r

andrei margaProvocările României

spaniolii spun „să te fereascăDumnezeu de mediocrul harnic”, care

pretinde că este mai mult decât unsimplu şef. Putem adăuga: „să te

ferească Dumnezeu de cel fără meritedevenit şef şi aspirant la titlul de

leader”.

involuntară care îl va face pe autor „într- obună zi” „totuşi să constate că acolo existădeja o mască a sa – şi că e bine aşa”. (Nietzs-che)

Condus de un spirit superior, Ştefan Borbélyaşează în oglinda de litere a textului propria fascina-ţie iscoditoare, care se transmite, molipseşte, rându-rile scrise, comparaţiile, metaforele şi incursiunilesavant- senine în opera rilkeană sau în cea thomas-manniană, convocând, în chip firesc, noi exploratoriai minunatelor tărâmuri nietzscheene: „fascinant înNietzsche este că nu poţi fi niciodată integral singurîn universul spre care te călăuzeşte. e nevoie, pestetot, de spirite solidare: fericit e omul care le găseşte,care se lasă descoperit şi ghidat de ele”. găsim, aici,un discret ecou polemic la nietzscheenele „spiritelibere”, inventate de eminentul student al profesoru-lui de filologie clasică friedrich Ritschl, „spirite libe-re”, de care fiul de preot luteran „avea nevoie”, „pen-tru a rămâne bine dispus în mijlocul relelor (boală,singurătate, străinătate, inactivitate)”. Observaţia efăcută, previzibil, sugestiv, în urma lecturiiautoportretului – pe care şi- l face filosoful german încartea monologică omenesc, prea omenesc – deSimion Dănilă, unul dintre cei mai avizaţi traducă-tori ai ucenicului lui Schopenhauer. „Spiritele libere”sunt, după cum am văzut, un soi de „fantome şi tova-răşi neînfricaţi, cu care trăncăneşti şi râzi când aichef să trăncăneşti şi să râzi şi pe care îi dai dracu-lui când devin plictisitori – ca o compensaţie pentrulipsa de prieteni”.

pornind de la nietzsche – incursiunile incluseîn cuprinsul volumului stau, de altminteri, la bazaunor cursuri ţinute de domnul profesor – a atras pemăsură ce se scria şi va atrage, în mod firesc, noi pro-zeliţi. Acel „fericit e omul care le găseşte, care se lasădescoperit şi ghidat de ele” te duce inevitabil la nevo-ia de descoperire, strunjire, depăşire şi fasonare desine – o teorie, să recunoaştem, de extracţie pur

nietzscheană! O teorie transformată – în cazul dom-nului profesor – în nevoie stringentă, în superiorreflex cultural, ce i- a marcat destinul literar.

Apropierea de Nietzsche este făcută, neaştep-tat, din considerente strict pedagogice, cu o pruden-ţă jucăuşă. Prima intrare în receptarea acestuiromantic radical – poate cel mai mare ucenic al luiSchopenhauer – se face abordându- se… caricatura,după ce se dă inevitabil, la o parte, din capul locului,faţa derizorie a acestei noţiuni. Până să fie receptatîn profunzime, Nietzsche, după cum se ştie, a fostcaricaturizat, ceea ce solitarul de la Sils- Maria, fireş-te, prevăzuse; mai mult decât atât, perspicace, gân-ditorul însuşi furnizase contemporanilor săi,cultivându- le, câteva măşti- feţe ce- i erau, în realita-te, străine. Ştefan Borbély explică nuanţat ce vededomnia sa în filosofia nietzscheană, demersurile salefiind construite aidoma unor încercări de apropierede „izvoarele primordiale ale fiinţei” acelea stranii şicopilăroase de la Sils- Maria, aidoma unui joc de- atextele aşezate faţă în faţă, fiind citate fragmente detexte ale autorului evidentei capodopere dincolo şide rău şi unele dintre operele semnate de nietzschee-nii citiţi sub semnul griffei Nietzsche: ThomasMann, Hermann Hesse, D.H. lawrence sau RainerMaria Rilke, de pildă, în tribul cărora se înscrie Şte-fan Borbély însuşi. (ernst Bertram) jocul acesta,gândit ingenios şi perspicace, cu prudenţăviclean- pornită, constituie, de fapt, un instrumentfolosit pentru apropierea de învăţăturile sihastruluinostru, modificându- se mereu unghiurile de percep-ţie.

În ce mod îl citeşte şi îl comentează Ştefan Bor-bély pe geamănul spiritual al lui fiodor Dostoievski?fără să o spună explicit, criticul şi istoricul literar„exilat” la Cluj, ţine cont, eseu de eseu, în primulrând, de recomandările autorului… Genealogieimoralei referitoare la modul în care e salutar să fiereceptat „ca psiholog, scriitor, imoralist”: „nu e nici

pe departe necesar, şi nici măcar de dorit, să mi se iapartea: – îi scrie Nietzsche muzicianului Carl fuchs– dimpotrivă: o doză de curiozitate ca în faţa uneiplante necunoscute, cu o anumită rezistenţă ironicăla adresa mea, mi se pare o poziţie incomparabil maiinteligentă. – Iertare! Am scris aici nişte naivităţi –o mică reţetă prin care să ieşi cu bine din ceva impo-sibil…”

Dincolo de naivitatea recunoscută a fiului depastor luteran, înrudită cu aceeaşi calitate ce poatefi găsită, la o iute privire, în cazul autorului Iliadei,este limpede că ţinem în mâini o carte- eveniment –pornind de la nietzsche – un regal avându- l ca pro-tagonist pe acel Hamlet al filosofiei secolului alxIx- lea, care, la câteva mii de kilometri distanţă deun alt uriaş, un Hamlet al subteranei, fiodor Dosto-ievski, a făcut două descoperiri ce- au marcat istoriaculturii şi, nu într- o măsură mai greu de trecut cuvederea, istoria omenirii. Astfel, dacă Thales susţi-nea că apa, cu vorbele călugărului de la Sils, se aflăîn pântecul tuturor lucrurilor, dacă evreii din vechi-me unesc multitudinea zeităţilor, reducându- le launul, de nevăzut şi atotprezent, Adonai, stăpânultuturor văzutelor şi nevăzutelor, dacă Schopenhauerdecretează că voinţa oarbă de a fi stă la rădăcina atot şi toate, Dostoievski şi Nietzsche descoperă, fie-care dintre ei prin mijloace specifice, că osia lumii,forţa motrice a acesteia este amoralitatea şi voinţade putere, revoluţionând astfel întreaga istorie amentalităţilor sub imperiul marilor profeţii, care, înopinia lui Dmitri Merejkovski, îşi aruncă umbraurieşescă, după cum s- a şi văzut, înainte.

Profeţii, plătite cu sânge şi de Dostoievski, şi deNietzsche – martiri spirituali ai unei europe, zgu-duite, conform negrelor predicţii ale ambilor gândi-tori, de o decandenţă şi un spirit consumist fără pre-cedent. e limpede faptul că mileniul al III- lea va fiMileniul Dostoievski şi Nietzsche sau nu va fideloc. r

ð

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

20

ANuL XXiV t Nr. 10 (739)

Dosar ■ Cazul Paul Goma (III)

Hotărât lucru, ostinato introduce unmoment evident circumscris şi revita-lizant în literatura noastră postbeli-că. efectele benefice privind liberta -

tea scrisului nu s- au resimţit, din păcate, în interior,direct şi pe măsura virtuţilor acestei capodopere.Dincolo de inconvenientele dictate de împrejurări şidin afara intereselor interne ale vieţii artistice,supravieţuieşte adevărul că, prin Paul goma,scriitorul român şi- a redobândit măcar iluzia, laînceput de drum, în biruinţa cuvântului, cu condiţiasă se elibereze de teamă şi de retorica dogmelor.Istoria literară are datoria să marcheze evenimentulîn dimensiunea reală şi să renunţe la prejudecăţimoştenite, la ocultări penibile, la îngrijorarea de anu trezi suspiciuni şi orgolii de duzină. Ajungă zileirăutatea ei; ajungă şirul de erori comise, cu incon-ştienţă, sub presiunea valului orbitor, din vanitate,din spirit de gaşcă, din comandă ucigaşă de la dis-tanţă.

Bătălia autorului pentru ostinato, deocamdatăa sa pentru noi, urmând a fi şi „a noastră” pentru el,a fost lungă şi grea. S- a întins pe un deceniu, soco-tind din 1966, când manuscrisul a fost predat editu-rii pentru literatură, până în 1977, anul Charteipentru Drepturile Omului şi, în acelaşi timp, terme-nul ultim privind discuţiile referitoare la publicareacărţii în (şi în) limba română; „termen ultim”, fiedatorită morţii neaşteptate a redactorului Mihaigafiţa (victimă a cutremurului), fie pentru că auto-rul romanului îşi permitea, după îndelungă şi zadar-

nică aşteptare, să schimbe datele jocului cu Puterea.Netemător ca totdeauna, Paul goma începea săpună el condiţii, cum s- a văzut în discuţiile repetatepe care le- a avut cu unul dintre reprezentanţii Pute-rii, Cornel Burtică. Tema deceniului, pentru care sezbătea Omul din Mana, în nume propriu şi al tutu-rora, era libertatea presei, iar ostinato îi îndreptă-ţea multele şi curajoasele intervenţii la toate foruri-le posibile. Problema libertăţii scrisului a căpătattemei sporit mai ales după ce romanul ostinato,urmat şi de alte cărţi (uşa…, înainte de toate) avăzut lumina tiparului peste hotare, în limbile fran-ceză şi germană, provocând întâmpinări entuziasteîn presa străină. Colegii de breaslă prindeau curaj,iar critica oficială şi negaţionistă, vizând naturatemei (viaţa infernală dusă de deţinuţii politici dinRomânia, în loc de eroismul muncii din fabrici şiuzine şi prefăcutele rezerve privind capacitateaautorului de a da cuvântului vestmânt artistic) a tre-buit să depună, ruşinată, armele.

Între varianta de dialog cu D. ghişe de la înce-putul segmentului de timp pe care îl am în vedere şidiscuţiile din cabinetul lui Cornel Burtică, pe aceeaşitemă a libertăţii scrisului şi pe fond ostinato, distan-ţa este apreciabilă în ton, în viziune, în conceperearivalităţilor. lui ghişe i se părea semn de mare des-tindere faptul că scriitorilor le era îngăduit să- i facăreproşuri lui Dumitru Popescu- Dumnezeu la întâlni-rile comune, de dinaintea tezelor ceauşiste pe temadictatului cenzurii. Comparaţia se făcea cu perioadaanterioară, stalinistă şi anapaukeristo- dejistă. Dupănumai şapte ani, până şi lui Burtică i se părea îngus-time de gândire o poziţie asemenea celei exprimatede colegul său de ideologie, P- Dumnezeu. De aceea apus mâna pe telefon, dându- i dispoziţie lui Mihaigafiţa să revină în legătură cu ostinato. Paul gomase distanţa de ambii în acelaşi grad, pe motiv că ter-menul de comparaţie se cuvenea să fie Vestul, fărăcom promisuri şi fără clişee. Afectat de curajul inter-locutorului, ghişe îşi păstra aparent calmul („îţi dauun sfat prietenesc”), aşteptându- l cu alt manuscris,ca să- i arate cum „trebuie spălate rufele în familie”.Burtică întrezărea, intrigat dar şi oarecum invidiospe goma, că partida putea fi pierdută în ce- l priveş-te. Aşa că nu strica un telefon la Securitate. Să ştieşi ea. Iar goma pleca din cabinetul reprezentantuluiCC- ului demn şi cu fruntea sus. Dar avea convinge-rea că „greul abia acum începe”. Propoziţia este scri-să apăsat şi cu necaz în Culoarea curcubeului (p. 75).

După toate datele, Nicolae Ceauşescu ţineastrâns firele de comandă, asemenea unui paianjenplasat strategic să observe la timp apariţia oricăruinepoftit în zonă. În fabrici şi în instituţii, avea gaze-te de perete conduse de politruci şi de „scriitori” îndevenire; la casele de creaţie şi la secţiile judeţene decultură se infiltraseră securişti care vieţuiau îndulce companie cu turnătorii şi cu băieţii cu ochialbaştri din presă. Dar mai ales la Casa universita-rilor din Iaşi fericirea era neţărmurită. locul ales senumea „groapa cu lei”, în argou universita ro- se -curistic, un separeu nu prea mare, ferit, convenabil.Acolo beau răzbit profesorii devotaţi şi gradele încivil, dar arhicunoscute şi de portar şi de chelner şide rector. Se negociau şefii de catedră, avansări,paşapoarte. e drept, locul de taină era „casa w” dinparcul de lângă stadion. Cine ajungea acolo era om„făcut”. În zilele faste şi cu stele- logostele, se adunauunul şi unul. gazda, se zice, extrem de politicoasă şiîndatoritoare îţi îndeplinea toate voile şi nevoile.Aveai dosar pentru un lectorat la Seatle – uSA?Nimic mai simplu. Dar, vezi, ai făcut o greşeală: nuştiai că studenta Dăriescu Paula e fiica unui coleg?I- ai pus 4 la estetică. Schimbă- i nota, te rog eu fru-mos. Altfel îl trimitem pe Nicolae Creţu, deja „de- alnostru”. Ca o chestiune de amănunt: ştii că e din ace-laşi oraş, la origine, cu rectorul Barbu? era unda deavertisment: te achiţi cu nota, bine; dacă nu, ai defurcă şi cu rectorul. Doar ştii cine- i. un lectorat laChicago? foarte bine. Vei avea ocazia să- l întâlneştipe Mircea eliade. Ai să ne faci şi nouă unele servicii.Dar mai pune surdină în legătură cu Vasile Arvinteşi cu Vasile Adăscăliţei. Prea calci în străchini,făcându- i de două parale. Toată lumea ştie că suntoamenii noştri. Cât despre Sorbona, te sfătuiesc sănu pretinzi aprobare ca lector de română. locul esterezervat soţiilor de activişti şi amantelor securişti-lor. Scurt.

Avertismentul privind Sorbona mie mi l- a datdirect şi personal Richard walter, şeful catedrei deRomanistică; în termeni universitari, urmaşul lui C.Balmuş, Th. Simenschy, Ştefan Cuciureanu, făcutconferenţiar cu o recenzie în Flacăra Iaşului; în ter-meni „cumetriali”, activist cunoscut doar „întrepatru pereţi” de lectoriţele în subordine, unele avan-sând nesperat. Adevăraţii lui cobreslaşi erau colegiicu grade…

Am făcut uz de aceste date, absolut autentice,în ton cu dosariada goma, din convingerea că viaţascriitoricească nu era, totuşi, prăvălită iremediabilîn mlaştină ca sectorul universitar; pe care, potspune cu mâna pe inimă, îl cunosc mai mult decâtbine. Se mai auzea câte un glas de scriitor, în ţară orila europa liberă. erau ei „ingineri” şi zugravi de

Petru ursacheDeceniul Goma

Partea mai mult decât incredibilă aproblemei este că Paul goma nu se

arăta deloc temător faţă de grupărilede forţe din jur, tot mai

ameninţătoare. singur, curajos, ajutatde prietenii pasagere (Breban,

Ţepeneag, Negoiţescu, Mazilescu), darmai ales de Ana Maria, care îl

„susţinea integral în ipostaza aceastade scriitor […] şi nu rareori era mai

violentă decât el la adresa unorpersonalităţi din cultură care i- ar

împiedeca cariera soţului ei”.

Inedit

21

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

OCtOMBRie 2013

suflete, dar formula leninistă (sau jdanovistă) încli-na mai mult spre metaforă şi putea fi oricând răstur-nată. Profesorii, mai ales de la litere, Istorie şi filo-sofie, deveniseră simple instrumente de agitaţie şipropagandă, pentru că rolul universităţilor era, fărăabatere, să formeze „generaţia de mâine”, „mândriaţării”, în limbaj de lemn. Când apărea tov. Ion Ilies-cu în aula festivă a universităţii „Al.I. Cuza”, înperioada lui ieşeană, să prelucreze lucrările ultimeiplenare peceriste, nu se arăta deloc a fi „liber cuge-tător”, nici nu vorbea cu „măi dragă”; nici măcar nuera zâmbăreţ; doar pătruns de datorie comunistă,neîngăduind abateri de la idealurile proletare, înlumina clasicilor marxismului. Aplaudacii din salănu erau nici ei fiinţe omeneşti, cu judecată normală,ci massă amorfă. lucraseră bine şi cu meşteşugorganele de- i aduseseră într- o asemenea stare jalni-că. Aşa se explică faptul că, în unităţile universitare,cadrele didactice se conformau automat regulilorprestabilite. N- au existat grupuri capabile de acţiuniproprii, demne, independente, nici personalităţi caresă se ataşeze unei mişcări puternice de idei, comuneinterior- exterior, cum a reuşit temerarul Paul gomaîn numele scriitorilor, lansând cele trei scrisori demare răsunet (către Pavel Kohout, Nicolae Ceauşes-cu şi Conferinţa de la Belgrad) şi aderând, totodată,la „Charta ‘77”. Cazurile emil Constantinescu oriZoe Petre nici nu intră în discuţie. ele au fost prefa-bricate în ton cu revoluţiile de catifea, planificate săstrăbată estul.

Când vor fi intreprinse cercetări sistematice,de adâncime şi în mod comparativ, asupra dosareloruniversitare, deopotrivă cu ale uniunii Scriitorilor,discuţia va fi mai la obiect şi pe fondul ei. fişa decare dispun în momentul de faţă şi care- i avantajea-ză pe scriitori (nu în massă, ci ca titlu nominal) serezumă la citatul dosar de securitate al lui Paulgoma, Cod „Bărbosul”. Două aspecte se cuvinreţinute la lectură şi la re- lectură. Mai întâi faptul căîn documente (note, rapoarte, sinteze, planuri demăsuri), deşi elaborate în scopul unic de urmărire aîmpricinatului de către slujbaşi- ofiţeri pregătiţi cumetodă, se constată, în mod surprinzător, douăvariante ale relatărilor. Citim într- o notă- raportemisă în numele Consiliului Securităţii Statului, din1972:

„Marea majoritate a oamenilor de litere con-damnă acţiunile intreprinse de aceste elemente, atâtpentru deserviciul pe care l- au adus politicii partidu-lui şi statului nostru, cât şi pentru faptul că aruncăo umbră asupra activităţii creatoare, conform cuindicaţiile date de către partid, ce o desfăşoară«breasla» din care fac parte”1.

În comparaţie cu altă notă, tot cu statut de„strict secret”, scrisă la distanţă doar de câteva lunide cealaltă:

„În general, scriitorii cu care sursa a discutatdespre Paul goma şi romanul său se împart în douătabere pro şi contra publicării romanului său în Occi-dent. Precumpăneşte tabăra celor care sunt de par-tea lui Paul goma” (Idem, p. 323).

În primul citat, se simte mâna unui retoricianpe linie, care colorează realitatea în mod convenabil,după gustul superiorilor; în celălalt este vorba de oanaliză la obiect, credibilă, poate, în vederea unormăsuri concrete şi urgente. Mai citim:

„fără să fac parte dintre admiratorii lui, suntîncredinţat că goma are vocaţie de scriitor. Primulsemn al vocaţiei sale îl constituie faptul că el vrea săfie scriitor, nimic altceva decât scriitor. Incontestabilcă tipărirea cărţii sale în străinătate constituie oabatere de la legile ţării şi că ea poate fi speculată deelementele duşmănoase regimului socialist dinRomânia. Socotesc însă că acest caz trebuie analizatcu luciditate rece, fără enervările explicabileprovocate de contextul în care s- a produs abaterealui goma” (Idem, p. 331).

exemplul vorbeşte de la sine, împotriva şichiar spre umilirea scriitorilor contestatari. Securis-tul (culmea!) dădea replică lui fănuş Neagu, care, înaceeaşi secvenţă de timp, perora, în numele coechi-pierilor de comando, că Paul goma „nu are talent”;sau lui eugen Barbu, arătând cu degetul „un scriitorfără cărţi”. De neînţeles mi se pare gabriela Ada-meşteanu, care li se alătură, reactualizându- i într- odiscuţie avută cu cel care a scris ostinato, dar şi uşanoastră cea de toate zilele, Culoarea curcubeului,Gherla, arta refugii, din calidor, patimile dupăpiteşti, cărţi majore în literatura română şi toatepublicate în edituri importante. Replica sa: „Ce pre-tenţii mai ai! De unde să te ştie lumea, dacă nu- ţicunoaşte cărţile?”2. Ca şi cum şefa de la 22 ar aveaun raft de cărţi proprii. Sunt convins că, dacă n- ar fifost marea secetă ceauşistă, dimineaţa pierdută nus- ar fi detaşat de altele. Cum ar fi ieşit la suprafaţăîn timpuri normale, când un nume nou se justifica în

câmpul literelor numai şi numai prin expresia artis-tică singulară, însă în măsură să redimensionezeîntregul peisaj al prozei poetice? Dar, vorba ceea, „omână spală pe alta şi amândouă…”. gabriel liicea-nu îl înlocuia pe cenzorul gafiţa, trimiţând la topitcartea lui goma ca nevandabilă/ nerentabilă, iarNicolae Manolescu tipărea în românia literară unnimicitor „Adio, Domnule goma!”.

Al doilea aspect ce se impune atenţiei vizeazăînmulţirea grupurilor de scriitori favorabili mişcăriide idei iniţiate de Paul goma, ceea ce, în parte,rezultă şi dintr- o notă anterioară. Confirmarea segăseşte în adeziunile scriitoriceşti, nu numai dincapitală, dar şi din provincie. Spre exemplu, Cod„Bărbosul” conţine un document la p. 459, „un fel detelegramă” în regia colonelului Dumitru Ionescu, deunde se reţine o interesantă afirmaţie făcută de lau-renţiu Ciobanu. era anul 1977, în mai, moment încare autorul romanului ostinato abia scăpase dindetenţia de la Rahova:

„goma este o personalitate şi ceea ce afirmăgoma este o realitate. goma este victima situaţieiactuale care a vrut să arate lumii realitatea desprelibertăţile din România”. Numai că vorbitorii ezitausă treacă la acţiune; reproş pe care victima generali-lor de la Rahova, Vasile şi Pleşiţă, nu încetează, cudeplină îndreptăţire, să- l aducă în multe dintrescrierile sale.

Puterea a cunoscut momente dificile în găsireasoluţiilor eficiente. S- a încercat formula scrisoriloranonime („Noi şapte preoţi ortodocşi”), scrisori des-chise (Dan Zamfirescu, „coleg cu generalul Pleşiţă”,precizează Paul goma), articole de incriminare(Dumitru Mircea, H. Zalis, Alecu Popovici). Din1973, se arată în Cod „Bărbosul”, intră în rol „surse-le” angajate de Securitate pe post de observatori- tur -nători. Prima e harnica Ruxandra (nume identificatcu geta Naidin- Dimisianu), urmată îndeaproape defălticeanu (Mihai gafiţa), Dona Alba (Mara Nicoa-ră), lascăr, Neagoe, Costea, Coman, Bogdan,Arthur, Petrică, R.A., C1 –, o armată întreagă decivili militarizaţi. Într- o notă de la p. 376 citim:

„Din anul 1971 unitatea noastră îl are în lucrupe numitul Paul goma, scriitor, fost condamnat […].Încă din 1971 au fost instalate mijloace T.O. la loculde muncă şi din 10 iunie 1973 şi la domiciliu”. În altăNotă (p. 368), „de analiză a acţiunii «Bărbosul»”, sedecupează paragraful cu „Măsuri de compromitere asa în rândul scriitorilor, a relaţiilor din emigraţiareacţionară, destrămarea anturajului ce s- a formatîn jurul său”. În perspectivă, fiecare enunţ va devenicapitol amplificat şi de sine stătător în programelede lucru consacrate „acţiunii Bărbosul”. O notă –plan de măsuri din 1977, când Paul goma se pregă-tea pentru soluţia extremă a exilului, arată că sepunea la punct o nouă repriză în vederea compromi-terii şi a izolării:

„În anumite cercuri din conducerea uniuniiScriitorilor. urmărind astfel ca persoanele respecti-ve, transmiţând versiunea în cercuri tot mai largi,să- i asigure autoritatea ce, fiind aflată din sursecompetente, la care au acces prin poziţia lor oficială.Avem în vedere anumiţi membri ai conducerii uni-unii (fănuş Neagu, geo Dumitrescu, IoanichieOlteanu, Mircea Dinescu) despre care cunoaştem cădifuzează cu uşurinţă unele informaţii la care auacces prin funcţia ce o ocupă. Vom folosi surseledonici, lascăr, ruxandra, artur” (Cod „Bărbosul”,p. 496).

În 1977, se înmulţesc planurile de măsuri.unul dintre ele este reprodus la pp. 397- 402 şi înce-pe, în chip orientativ, cu fraza devenită leit- motiv:

„În continuarea măsurilor de anihilare şineutralizare a acţiunilor ostile iniţiate de Paulgoma, la instigare şi cu sprijinul postului de radioeuropa liberă şi al altor centre reacţionare din Occi-dent, se vor intreprinde următoarele”. Documentulcuprinde 4 secvenţe pe puncte şi subpuncte, indi -cându- se departamentele şi persoanele care să ducăla îndeplinirea fiecărui obiectiv în parte. Secvenţa apatra se intitulează „Măsuri de compromitere a sa launele ambasade din Bucureşti”. Sunt specificate, înordine, ambasadele: americană, germană, engleză,franceză. Citez doar pasajul privitor la aceasta dinurmă, pentru a ne da seama de forţa de penetrare aserviciilor secrete, la ce nivel şi ce efectiv de oameniaveau la dispoziţie. Deci:

„Împotriva cărui pericol, a căreiameninţări a fiinţei naţionale s- a

mobilizat elita armată alcătuită dinsecuritate, condusă de comandantul şial ei – suprem – Ceauşescu? Cine era

duşmanul ţării, vânzătorul ei «petreizeci de arginţi»?” Şi mai departe,în chip de răspuns: „un oarecare ins,«scriitor fără cărţi», vorba lui eugenBarbu şi a lui Mircea Dinescu (…). Dece «înnebunise» nu doar scriitorimea –şi mai grav: securitatea? De ce îi era

frică Aparatului?De cuvânt – iată, mi- a scăpat

vorba- mare”.iar cuvântul se afla la autorul

Patimilor după Piteşti. Drept urmareşi spre învăţătură: război cu

Goma- cuvânt nu se face.

22

ANuL XXiV t Nr. 10 (739)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

„Pe linia ambasadei franţei se va continuaacţiunea începută prin informatorul nicuşor careşi- a exprimat părerea faţă de Saillard Christian,ataşat comercial, că paul Goma nu este o personali-tate în lumea scriitorilor şi că în mediocritatea luiîncearcă să se facă remarcat prin ceva; nicuşor, câtşi informatorii maria Stănescu, legătură apropiată aataşatului cultural Boy Yves şi Ioana petcu, aflată înbune relaţii cu richard Jean Claude, prim secretar,vor arăta diplomaţilor respectivi că menţinerea legă-turii cu indivizi de teapa lui paul Goma poate să- iîndepărteze de personalităţile cultural- artisticeromâneşti” (Doc. cit., p. 402).

Tonul este deschis spre şantaj. Nu- i de mirare.Se purta asemenea tip de relaţii est – Vest înperioada Cortinei de fier. Nu- i vorbă, francezii eraudestul de cooperanţi cu confraţii de mâna stângă,întinsă pretutindeni. Cădeau uşor la înţelegeri com-promiţătoare, de dragul aranjamentelor ieftine,„între patru pereţi” ai cabinetelor diplomatice.jocurilor politicianiste le- au căzut victime VintilăHoria, Mircea eliade şi mulţi alţii.

Partea mai mult decât incredibilă a problemeieste că Paul goma nu se arăta deloc temător faţă degrupările de forţe din jur, tot mai ameninţătoare.Singur, curajos, ajutat de prietenii pasagere (Bre-ban, ţepeneag, Negoiţescu, Mazilescu), dar mai alesde Ana Maria, care îl „susţinea integral în ipostazaaceasta de scriitor […] şi nu rareori era mai violentădecât el la adresa unor personalităţi din cultură carei- ar împiedeca cariera soţului ei”. este o notă aruxandrei, din 1 dec. 1973, primită de ofiţerulAchim Victor. goma era singurul care întrevedeacursul normal şi ireversibil al lucrurilor după eveni-mentele din Cehoslovacia 1968 şi, mai ales, după„Charta ‘77”. Încercările repetate, cu metodă, de a seface gol în juru- i eşuau de fiecare dată, în sensul căgrupul se desfăcea temporar, ca să se refacă de înda-tă, la alt nivel, crescând în forţă şi amploare. Cam-paniile de compromitere aveau efectele bumerangu-lui: creştea cota de credibilitate a incriminatului.Toate acestea îl fortificau, iar un daimon socratic îlpovăţuia să ia iniţiativa în acţiuni riscante, chiarprovocatoare, contra fiarei înfuriate. este, de pildă,cazul scrisorilor deschise. În acest spirit al cutezan-ţei trebuie privită scrisoarea trimisă lui nicolaeCeauşescu în 1977, la începutul acţiunilor pentrulibertatea scrisului şi pentru drepturile omului. I se

adaugă şi altele, în acelaşi ton. la 28 ianuarie 1974,trimitea Ministrului de Interne (în aceeaşi zi, şi pre-şedintelui uniunii Scriitorilor, Zaharia Stancu) oscrisoare- cerere prin care solicita o autorizaţie „pe acărei bază să- mi pot aduce, din străinătate, un apa-rat de multiplicat texte, piese de schimb şi materia-lele necesare (matriţe, tuş, gravor de matriţe şi să- lfolosesc în scopul multiplicării textelor mele literare”(Cod „Bărbosul”, 375). Nimic mai simplu, ar spuneun cititor necunoscător de astăzi; poate şi un lucră-tor din reţeaua administrativă actuală. Dar, la datarespectivă, nimeni- nimeni nu- şi putea permite ase-menea scule, iar Paul goma cunoştea bine situaţia.O banală maşină de scris era înregistrată la miliţie,iar posesorul ei – obligat să se înfăţişeze o dată pean, cu ea în braţe, la circumscripţie, pentru control.Cererea de eliberare a respectivei şi iluzoriei, în fapt,adeverinţe o face goma sub forma reproşului laadresa cenzurii politice care nu- i îngăduia să- şi vadătextele multiplicate după propria- i voinţă şi dorinţă.Ceea ce nu putea decât să- i înfurie pe generalii gre-nadă (gheorghe Vasile) şi Sacou (Pleşiţă), care sesimţeau direct luaţi în obiectiv. Dar mai ales peNicolae Ceauşescu, aflat în spatele lor, cu teze cutot.

Scriitorii aliniaţi nu se mai încumetau să- şiasume răspunderea continuăriicampaniei împotriva lui Paulgoma, nici în haită, nici „răsfirat”,pentru că ştirbeau prea evidentlibertatea presei, iar ea nu maiputea fi stăpânită între „cei patrupereţi” fără a trezi proteste înpublicaţiile străine; formele deagresiune ale Securităţii intrau şiele în dezacord cu DrepturileOmului şi cu Charta ocrotitoare.Chiar directorul închisorii de laRahova, generalul gheorghe Vasi-le, ajunsese să afirme, fie pe bune,fie cu prefăcătorie, că şefii lui auîntrecut măsura: „– ‘Re- ai tu aldracu’, goma!; a făcut grenadă cuobidă. Cu cine ne- am pus noi boiiîn jug! De când mama m- a făcutn- am întâlnit un animal ca tine!”(Culoarea curcubeului, p. 253). Seimpunea o nouă ordine de bătaie şi

asta se poate constata, printre multe altele, dupăutilizarea epitetelor denigratoare. În loc de frecven-tele: agent KGB, spion, vândut, sionist, jidan, scan-dalagiu, destrăbălat, pederast, intrau în circuit:infractor juridic (p. 336 din Cod „Bărbosul”), ostil (p.336 366, 367, 368, etc.), periculos social (p. 502). Înbaza acestor formule calificante şi a argumentărilorde rigoare, autorităţile româneşti pretindeau că seputeau dispensa de „incontrolabilul” Paul goma.

Războiul a fost greu. A început să se conturezeîncă din 1971- 1972 (momentul ostinato, al Târguluide carte de la frankfurt- Main şi al Tezelor ceauşis-te) şi a continuat să se desfăşoare în etape, până lasfârşitul anului 1977. S- au constituit o sumedenie deechipaje militare pentru supraveghere la domiciliu,filaj prin oraş- ţară şi agresiuni directe; de asemenea,comandamente militare care să blocheze orice con-tact cu persoane din interior ori din străinătate:cunoscuţi, scriitori, ziarişti, sute dacă nu mii de indi-vizi doritori să adere la „Charta ‘77”. În dosarul Cod„Bărbosul” (p. 475- 477) se poate urmări un tabel cu„fişe de persoane” care au încercat să adere la ape-lul Conferinţei de la Belgrad. Tabelul este alcătuit peţară şi pe judeţe şi poartă semnături aparţinând ofi-ţerilor din localităţile respective. un alt document,„tot în dosarul meu”, înfăţişează un tabel cu 192 depersoane care au aderat la aceeaşi mişcare iniţiatăde Paul goma. Să reţinem că Scrisoarea către PavelKohout, reprodusă şi în Culoarea curcubeului, lacare am mai făcut referinţă, era însoţită doar de 8nume de aderenţi. Înţelegem ce s- a întâmplat. Toc-mai de aceea Culoarea curcubeului şi Cod „Bărbosul”se completează (corectează) sub raportul informaţiei,justificându- se întrunirea lor într- un singur volum.

A fost adevăratul război pe care Ceauşescu l- adus în timpul stăpânirii sale. Împotriva unui singurom: Paul goma. Şi l- a pierdut ruşinos. A pus la băta-ie mai multe forţe armate, el însuşi situându- se înfruntea unui comandament suprem, format, nici maimult, nici mai puţin, din 9 generali şi un locotenentcolonel, printre ei aflându- se şi „eroul” de la Rahova,generalul gheorghe Vasile. la pagina 416 din Cod„Bărbosul” se dă numele fiecăruia, după care urmea-ză o frază – două exprimând nedumerirea justificatăa autorului: „Împotriva cărui pericol, a căreiameninţări a fiinţei naţionale s- a mobilizat elitaarmată alcătuită din Securitate, condusă de coman-dantul şi al ei – suprem – Ceauşescu? Cine era duş-manul ţării, vânzătorul ei «pe treizeci de arginţi»?”Şi mai departe, în chip de răspuns: „un oarecare ins,«scriitor fără cărţi», vorba lui eugen Barbu şi a luiMircea Dinescu (…). De ce «înnebunise» nu doarscriitorimea – şi mai grav: Securitatea? De ce îi erafrică Aparatului?

De cuvânt – iată, mi- a scăpat vorba- mare”.Iar cuvântul se afla la autorul patimilor după

piteşti. Drept urmare şi spre învăţătură: război cuGoma- cuvânt nu se face. r

1 Idem, p. 3272 Paul goma, Jurnal pe sărite. editura „Nemi-

ra”, Bucureşti, 1996, p. 283

■ semnal editorial ■ euroPress Group

► Dan perşa, viaţa continuă

► Frank Wedekind, Teatru

► mircea ioan casimcea, misterul cărţii

23

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

OCtOMBRie 2013

Disidenţa românească este reprezenta-tă, în principal, de trei scriitori: Paulgoma, Dumitru ţepeneag şi VirgilTănase. Celelalte acţiuni protestatare

au configurat mai degrabă gesturi individuale deîmpotrivire, unele duse până la jumătate sau între-prinse mult prea târziu şi cu riscuri minime (nuviaţa era pusă în pericol, cât mai degrabă locul demuncă sau scrisul). După căderea comunismului,aşa cum observă Mircea Iorgulescu, despre felul încare scriitorii şi intelectualii din România s- au opusregimului s-a scris relativ mult, dar şi de obicei fărăaltă preocupare dominantă decât aceea de autovalo-rizare dusă până la ficţionări exhibiţioniste a celorcare au făcut- o (victimizări, martirizări, eroizări)”.Însă singurele tentative ferme de raliere la mişcări-le civice din ţările vecine au fost întreprinse doar dePaul goma, Virgil Tănase şi Dumitru ţepeneag.Mişcarea de disidenţă românească, atâta câtă a fost,se poate împărţi în două etape. Prima fiind cea maicoagulată şi concertată, este aceea în miezul căreiase regăsesc cei trei, sprijiniţi din turnul lor de controlde soţii Ierunca- lovinescu. lor li se va adăuga şiacţiunea insolită, individuală, dar concomitentă, alui Nicolae Breban. O altă figură importantă a disi-denţei româneşti a acelei perioade este Mihai Botez,acesta neprovenind însă din mediile literare. Perioa-da de platou a disidenţei româneşti începe îndată cu„tezele din iulie” 1971 şi continuă până la acţiunealui goma, solidară cu Carta ´77, din Cehia.

forma de disidenţă aleasă de Nicolae Brebaneste una din cele mai virulente, deşi e judecat cumefienţă, atunci ca şi acum, din cauza faptului că înacel moment era membru al Comitetului Central alPCR. Dar gestul său nu este mai puţin îndrăzneţ, sepoate spune chiar dimpotrivă, în calitatea sa deatunci de membru în nomenclatura de partid şi în

lumina noilor documente din vara lui 1971. De aceea„Tezele”, „minirevoluţia culturală” adiind a realismsocialist, merită o paranteză de desluşire a nuanţe-lor. ele au fost lansate de Ceauşescu, chipurile inspi-rat de ultima sa vizită în Asia comunistă – cum înde-obşte se presupune, probabil ca reflex al spirituluigregar, din inerţia preluării ideilor de gata. Dar un

fin analist politic al perioadei comuniste, ca MirceaIorgulescu, îşi poate permite anumite modulaţii peseama acestui subiect, şi ele sunt nu doar mai multdecât convingătoare, ci aşează evenimentele într- uncontext mai plauzibil. el atrage atenţia că „Tezele”,deşi puse „de obicei în seama unei bruşte, chiarinstantanee convertiri a lui Nicolae Ceauşescu lacomunismul de tip asiatic”, nu au putut în timp atâtde scurt (intervalul călătoriei în China şi Coreea deNord) şi doar sub impresia imediată a spectaco -lelor- mamut de întâmpinare de acolo, să seconstituie într- un model. Termenul de revoluţie cul-turală ce „trimite fără echivoc la un proces specificdoar comunismului chinez” accentuează în modexcesiv „caracterul de imitaţie al acţiunii lui Ceau-şescu”. De fapt şi „tezele” reflectă „contradicţia din-tre dorinţa lui de a se îndepărta cât mai mult demodelul comunist sovietic şi neputinţa de a- l aban-dona”. De fapt, susţine Iorgulescu, „în tot ce face,Ceauşescu are în cap, conştient sau nu, modelul dela Moscova, nu poate evada din el”. Nu era nevoie demodelul asiatic câtă vreme, în 1971, „peste tot înlagărul socialist, de la Moscova la Budapesta şi de laVarşovia la Praga, s- a produs o severă strângere deşurub ideologic. Numai că la Bucureşti megalomanial- a împins pe Ceauşescu să facă exact acelaşi lucru,dar proiectându- se paranoic într- un fel de noulenin. Aşa a ajuns să redacteze el însuşi nişte primi-tive «măsuri» de propagandist raional, pe care să leprezinte ca «teze», «tezele din iulie» (ale lui leninfuseseră «din aprilie»!). legenda că ar fi avut camodel China maoistă şi Coreea de Nord a fost lansa-tă ori din prostie, ori diversionist, pentru discredita-re. De fapt, dincolo de învelişul lor semidoct, «tezele»ceauşiste urmau foarte ortodox măsurile luate înuRSS după ce lui Soljeniţîn i se atribuise, în octom-brie 1970, Premiul Nobel pentru literatură”.

fapt e că ele audeclanşat în culturaromână o serie de dez-bateri şi de şedinţe des-pre care eugen Simionrelatează că, cel puţin înprimele zile, nu păreausă lase urme, „lumea eramai mult nedumeritădecât speriată; uniichiar credeau că totulnu e decât un foc depaie, un discurs de cir-cumstanţă (deşi nicitonul, nici termenii folo-siţi nu îngăduiau săcrezi asta). erau opti-mişti de frică. Rămăşiţăde mentalitate primiti -vă. (…) Măsurile n- aufost aplicate în practicădecât după 23 august,prin septembrie. Atuncia picat şi demisia luiBreban care a stârnitreacţii diferite şi contra-dictorii, majoritatea to -tuşi defavorabile. Nimeninu vroia (…) să- i iertefirea, cariera făcutăprea rapid”. la şedinţe-le de prelucrare a

„măsurilor” ceauşiste s- au mai găsit voci care să leconteste (A. Păunescu, A. Baranga, A. e. Baconski,e. jebeleanu). Scriitorii tineri şi „oile negre” precumgoma, Dimov n- au fost îngăduiţi la aceste întâlniri.Breban nu era simpatizat din cauza unui egocen-trism care, dacă nu e privit cu resentiment, poate fitotuşi, dacă nu simpatic, atunci amuzant. Cert e că

după demisia sa nu s- a putut bucura de solidaritateaconfraţilor, deşi în scurtul timp în care îl păstorise,adunase în jurul lui, la redacţia oficiosului uniuniiScriitorilor, „România literară”, cea mai strălucităechipă de critici din câte fuseseră vreodată la vreorevistă literară postbelică, dându- le mână liberă.Situaţia lui Breban de după gestul său de curaj ebine descrisă de ţepeneag: „Am primit o scrisoare dela Breban. e tot la München. Pare destul de amărât.Cred că o duce prost şi cu banii. Dar şi mai prost cusufletul. Se spune că ar fi cerut cetăţenie germană,că ar fi solicitat un post la europa liberă (nimeninu- l simpatizează, toată lumea îl bârfeşte). Din scri-soare nu reiese nimic din toate astea. e limpede cănu vrea să fie sincer. Nu spune nimic nici de scrisullui. Răzbate însă o frământare şi o nesiguranţă pecare nu mai are destul orgoliu să le înăbuşe. uneorichiar o anumită umilinţă. Mi s- a făcut milă. I- amscris cu simpatie încercând să- l consolez. Am schiţatchiar o mică pledoarie pentru întoarcerea în ţară.Deşi nu cred să se mai întoarcă. În definitiv (în cazullui), ce- ar demonstra tărie de caracter: să rămână orisă se întoarcă? Întrebarea rămâne valabilă şi pentrumine, chiar dacă eu am decis.”

Din păcate, nici nucleul dur al exilului nu l- asprijinit pe Breban, mefient faţă de funcţiile politiceîn general, de aceea disidenţa lui apare ca estompa-tă faţă de amploarea acţiunii celorlalţi deşi, conformdocumentelor Securităţii, potenţialul său detonatornu era deloc neglijat de către serviciile secrete şi decătre informatori, s- ar putea spune că din contră, iarargumentele acestora sunt absolut convingătoare:„În prezent, în lumea literară din ţara noastră (…) secomentează în mod deosebit trădarea lui NicolaeBreban, prin rămânerea sa în Rfg, publicarearomanului ostinato al lui Paul goma în străinătatefără aprobările necesare şi atitudinea duşmănoasăpe care a avut- o D. ţepeneag faţă de ţară în perioa-da cât a stat la Paris. (…) Deşi se comentează cădacă nu ar fi existat cazul N. Breban, acţiunile între-prinse de Paul goma şi D. ţepeneag nu ar fi avutamploarea pe care o au în prezent, trebuie să anali-zăm activitatea acestor elemente şi măsurile ceurmează să fie luate asupra lor, prin prisma influen-

Dosar ■ Cazul Nicolae Breban (IV)

Continuăm dezbaterea pe marginea cazului Nicolae Breban, publicândtexte semnate de Nicoleta Sălcudeanu, Virgil Nemoianu, Magda ursache şiBasarab Nicolescu.

În numerele trecute ale revistei Contemporanul (nr. 7, 8 şi 9/2013), ampublicat Sentinţa civilă nr. 4430, dată în şedinţa publică de la 02.07.2012, înDosarul nr. 3084/2/2012, în care CNSAS cerea Curţii de Apel Bucureşti să con-state calitatea de „colaborator al Securităţii” în cazul Nicolae Breban, pledoariade recurs a lui Sergiu Andon, avocatul acad. Nicolae Breban, declaraţia lui Paulgoma – dacă nicolae Breban va fi judecat după acele probe se va comite o

nedreptate flagrantă, textul Aurei Christi, decimarea elitelor creatoare aleromâniei, reproduse din revista Cultura nr. 16- 18/ 2013. Am publicat, de ase-meni, epistolarul Nicolae Breban – Aura Christi – Paul goma şi texte semnatede gabriel Andreescu, Magda ursache, Virgil Tănase şi Theodor Codreanu.

În numerele viitoare vom tipari texte de Augustin Buzura, Ioan Buducaş.a.

Invităm specialiştii în domeniu, colegii de breaslă, membri ai AcademieiRomâne şi ai uSR, să se pronunţe pe marginea acestui caz.

Nicoleta sălcudeanuSubversivitatea esteticului

spre deosebire de intelighenţia cehă,poloneză, maghiară, al cărei glas s- a

articulat răspicat din interiorulregimului comunist, în cultura

română aproape n- au existat voci alecontestării puterii, dar printre celepuţine, fără doar şi poate, cele mai

pregnante au fost ale lui Paul goma,Dumitru Ţepeneag, Virgil tănase şi

Nicolae Breban. Despre curajul tardivşi inutil al intelectualilor

postcomunişti acelaşi Michnik, pedeplin întreptăţit moral să se

pronunţe, spune că „nici lui Havel,nici lui Konrád şi nici mie (nu ne- a

plăcut – n. n., N. s.) –fundamentalismul radicalilor

anticomunişti, mai ales al celor careîn anii dictaturii fuseseră muţi ca

peştele, iar acum voiau săconstruiască spânzurători pentru

comunişti”.

BoGDAn creţu, D.r. popescu, nicolAe BreBAn şi vAsile spiriDon

24

ANuL XXiV t Nr. 10 (739)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

ţei dăunătoare pe care o pot avea asupra unor per-soane cu concepţii asemănătoare…” Iar opinia sursei„Costea” este chiar mai explicită în privinţa impor-tanţei disidenţei lui Nicolae Breban în cadrul acţiu-nii concertate a scriitorilor menţionaţi: „Ceea ce s- anumit în ultimul timp cazul goma- ţepeneag (tipări-re peste hotare de texte respinse de editurile româ-neşti sau declaraţii la posturile de radio străine) aprovocat mai puţine comentarii decât era de aştep-tat. Aş îndrăzni să cred că dacă acest caz nu s-ar fisuprapus, în timp, peste cazul N. Breban (caz caretrebuie analizat aparte), acţiunile regretabile ale luigoma şi ţepeneag ar fi trecut aproape neluate înseamă. ele au căpătat o relativă amploare numaipentru că s- au petrecut simultan cu trădarea luiBreban, adică a unui ins căruia i se acordaseră ono-ruri şi responsabilităţi politice cu o uşurinţă de- adreptul condamnabilă. Trădarea lui Breban are uncaracter net duşmănos faţă de regimul socialist dinRomânia; acţiunea lui goma poate părea duşmănoa-să la o analiză superficială şi, mai ales, poate deveniefectiv dăunătoare dacă este amplificată din greşelide apreciere şi de conduită ale organelor interne;pălăvrăgelile lui ţepeneag nu au nicio importanţă însine – ele putând dăuna numai dacă sunt amplifica-te şi integrate în rezonanţele cazului Breban”. Pre-cum se vede, dincolo de accentele resentimentare şipersonalizarea atitudinii faţă de scriitorii menţio-naţi în delaţiune, sursa „Costea” îşi permitea chiarsă sugereze organelor de represiune strategii de con-tracarare a disidenţei.

Stângişti sau nu, cu sau fără culoare politică(în cazul lui goma, care îşi va defini orientarea ideo-logică de „culoarea curcubeului”), primii opozanţi airegimului din România se încurajau şi se sprijineaureciproc, împărţeau atunci o solidaritate rară lascriitorul român. este important de observat că, pen-tru ca demersul lor să aibă ecou şi să dea rezultate,toţi împreună, cu excepţia lui Nicolae Breban, carenu- şi va întinde nici o plasă de siguranţă, goma, Vir-gil Tănase şi ţepeneag îşi făcuseră un minuţios plancomun de atac, ce presupunea un limbaj codat decomunicare cu cei din exil, un plan conceput şi urmatîn paşi din ce în ce mai ampli, de la publicarea cărţi-lor refuzate de cenzură în lumea liberă, acordarea deinterviuri critice în exterior, până la metodele deacţiune în caz de arestare sau faţă de orice tip derepresiune din partea autorităţilor comuniste. Tre-buie subliniat faptul că nici unul dintre disidenţi nuvoia să părăsească ţara, ci, din contră, îşi propuneaucontestarea regimului din interior, cu toate riscurilepe care le presupunea aceasta. Drept reacţie a regi-mului, lui ţepeneag i se va retrage cetăţenia, VirgilTănase va fi forţat să plece (după publicarea unuiroman în franţa, „drept pedeapsă” i se va da unpaşaport pe trei luni, pe care nu îl ceruse, sfătuitfiind să „rămână la studiu” dacă nu voia să facă puş-cărie), iar Paul goma, după ce face închisoare, lapresiunile din exterior, prin Radio europa liberă, vafi şi el „convins” să plece. Doar Breban se va întoar-ce în ţară, sfidând oficialităţile comuniste şi, graţiedublei sale cetăţenii (după ce o obţinuse pe cea ger-mană), îşi va putea permite pendularea între spaţiigeografice, fapt ce va stârni multe suspiciuni, atât înţară, cât şi în exil.

Deşi Tezele din iulie fuseseră lansate în varaaceluiaşi an, ţepeneag, în decembrie, încă mai credeîn posibilitatea dialogului. Cu toate acestea, cu spri-jinul strategilor exilului îşi face, înainte de întoarce-rea în ţară, un plan de siguranţă. Acesta includea osuccesiune de semnale şi de etape menite să declan-şeze ofensiva celor din afară, gradat, în funcţie degravitatea situaţiei. Astfel etapa I, cea defensivă, sepreconiza să se desfăşoare între luna ianuarie 1971şi aprilie 1973; cea ofensivă în acelaşi interval, aces-tea coincizând şi, în sfârşit, cea „furibundă” – cum onumeşte ţepeneag, „când voi fi arestat după aprilie1973”. În funcţie de aceste etape se gândesc diferitevariante de luptă. Precum se vede, aşezarea de- acurmezişul dictaturii presupunea riscuri ce vizaupierderea libertăţii sau chiar a vieţii. De aceea nu ede mirare că ţepeneag deborda de naivitate când îşiînchipuia că, în cadrul planului, ar putea include„presiuni din partea celorlalţi scriitori care n- auniciun interes să se creeze un asemenea precedent”(i. e. arestarea) sau că, la trimiterea în ţară a jurna-liştilor străini, se vor găsi doritori, dintre confraţi, săacorde interviuri în sprijinul acţiunilor sale. esteinteresant de văzut că şi goma, şase ani mai târziu,înainte de a fi arestat, probabil la ideea lui ţepe-neag, care pregătise metoda, dar nu fusese nevoit săo folosească, concepe un document asemănător, subforma unui testament, pe care îl încredinţează ami-cilor săi şi unor foruri internaţionale, în care antici-pează o eventuală arestare şi chiar o eventualăsuprimare a sa de către organele Securităţii.Într- adevăr, e arestat şi, conform planului pe careşi- l pregătise, documentul ajunge acolo unde trebuie,alertându- i pe securişti şi punându- i în imposibilita -tea de a- i mai provoca un rău ireversibil.

Subversivitatea esteticului se va înfăţişa pedeplin odată cu Tezele din iulie, iar strângerea şuru-bului va determina reacţii mai directe. În plan poli-tic, „pentru criticile pe care le formulează deschis,

Ion Iliescu este demis din Comitetul Central şi tri-mis vicepreşedinte al Consiliului regional Timiş” şi,aşa cum am văzut, „din Occident, unde se află, Nico-lae Breban, membru supleant al Comitetului Cen-tral, protestează public faţă de «tezele din iulie»,dându- şi demisia de la direcţia României literare(înlocuit mintenaş, fără cea mai mică ezitare solida-ră, de george Ivaşcu şi Nicolae Manolescu), dupăcare se întoarce în ţară”, în timp ce „înlocuitorii” săi,după spusele lui Breban, erau decişi să purceadă la„debrebanizarea” revistei. Mai apoi, „revenit în ţarădupă ce criticase aspru în presa occidentală Tezeledin iulie, demis din funcţiile din care nu apucase sădemisioneze, era ocolit deopotrivă de cei care n- ar fivrut să fie văzuţi în tovărăşia unui «disident» şi decei care nu- i iertau ascensiunea fulgurantă în zonelecele mai înalte ale puterii…” În discuţiile lor, Brebanşi Tănase, chiar dacă nu excludeau „posibilitateaunei nopţi ideologice lungi şi sufocante”, credeautotuşi „că ea nu poate dura. Pe de o parte, datoritărezistenţei pe care o manifestau destui scriitoriimportanţi, cărora li se părea că există o tendinţăliberală în chiar sânul partidului, Ion Iliescu fiinddoar partea vizibilă a acesteia. Pe de alta, pentru căea era prejudiciabilă chiar pentru cei de la cârmastatului, care- şi terfeleau fără nicio trebuinţăprestigiul internaţional într- un moment în care des-prinderea relativă de Moscova îi împingea să cautealianţe occidentale”.

Deşi, până în acel moment cel puţin, uniuneaScriitorilor fusese nu rareori o enclavă de democraţieîntr- o mare de totalitarism, iar atitudinile de curaj şicontestare din sânul ei nu lipsiseră, conducerea aces-teia „nu părea a fi dispusă să conteste făţiş politicaculturală decretată cu un an înainte”, iar „Brebanprofeţea că ne vor nimici «cozile de topor», adică aceiscriitori care, mai preocupaţi de propriile interesedecât de cele ale breslei sau ale ţării, se vor faceinstrumentele opresiunii politice. Temerile lui nuerau neîntemeiate după ce, în toamnă, fusese exclusnestatutar din Biroul uniunii Scriitorilor, voturileprietenilor săi Matei Călinescu, Nichita Stănescu,Nicolae Manolescu sau Cezar Baltag adăugându- secelor ale unor Marin Preda sau geo Bogza care toţi,altminteri, în privat, tunau şi fulgerau împotrivaTezelor din iulie”. De altfel, în mod surprinzător pen-tru atitudinea afişată în particular, antitotalitară şiliberală, unii dintre aceştia, cărora li se vor adăugaşi alţii mai târziu, tot dintre cei consideraţi în sânulbreslei drept „liberali”, vor vota pentru excluderea

nu doar din Biroul acesteia, ci chiar din uniuneaScriitorilor a lui Paul goma şi Dumitru ţepeneag.

Acest aspect al eliminării indezirabililor dinorganizaţia profesională a scriitorilor, nu doar decătre cei obedienţi, dar şi de către amicii lor, merităo paranteză. excluderile celor incomozi din uniuneaScriitorilor vor deveni o practică ruşinoasă în cadrulbreslei şi vor fi învăluite ulterior de către partici-panţi în învelişuri de negaţii, justificări reale saupenibile şi chiar răstălmăciri. În plus, se pare cădocumentele doveditoare din arhiva uniunii audevenit, din neglijenţă sau prin distrugere, intruva-bile şi, doar prin vigilenţa sau pur şi simplu memoriaunora dintre „victime”, s- a mai putut salva şi păstracâte ceva. În cazul celor vizaţi de injusta şi chiarvinovata formă de poltronerie, această desolidariza-re din partea confraţilor va inflama hârtia în repeta-te rânduri. Nici Dumitru ţepeneag nu va face excep-ţie, orice gând legat de organizaţia de breaslătrimiţându- l la amintiri nu tocmai plăcute. Dacă, în

1972, la prima sa întoarcere în ţară, scăpase oare-cum uşor, „acuzatul” nerecunoscându- şi vina,într- un „Şotron” din 1990, aducându- şi aminte deCongresul uniunii Scriitorilor din 1968, notează:„Cel din ´68 a fost şi congresul meu. următorul nul- am mai apucat. Peste câţiva ani, prietenul meu dela Mogoşoaia, fănuş Neagu, a propus să fiu exclusdin uniune. fără justificări.” Şi conchide: „Are drep-tate Dorin Tudoran când, cu un mic răsfăţ america-nizant, protestează că a fost «reabilitat» şi reintegratîn uniune, aşa, în mod automat: «Pe mine m- a atinsfoarte privately, foarte personal şi mi- am zis: ce- ar fisă scriu o scrisoare foştilor mei colegi de viaţă litera-ră şi să spun how come, cum vine chestia asta că şicând m- aţi dat afară nu m- aţi întrebat, acuma măpuneţi înapoi şi iar nu mă întrebaţi, n- ar fi bine cadupă revoluţie să începem de la o mică chestie depoliteţe?» (interviu în „luceafărul”, din 11 martie1999)”.

Cât despre Paul goma, acesta renumit oricumpentru atenţia sa maniacală asupra detaliilor şidocumentării acestora, încă din prima ediţie a Culo-rii curcubeului… povesteşte cum s- a confruntat,brutal şi memorabil, aflându- se în arest, cu actul deexcludere din uniune. Cu atât mai dureros varesimţi şocul. Acesta îi este fluturat triumfal înain-tea ochilor de către anchetator. Paul goma precizea-ză mai apoi: „Doi dintre membrii Consiliului uniuniiScriitorilor – organismul care a propus excludereamea din «breaslă» la 14 aprilie 1977 – au contestatafirmaţiile mele: s- au jurat că ei nu au ştiut deaceastă măsură (că dacă ştiau…), iar N. Manolescua afirmat că în Arhivele Scriitorilor nu există niciohârtie care să ateste excluderea mea pe când eramarestat. Adevărat: «Hârtia» prezentată de gheorgheVasile – şi pe care am avut- o în mână, la data de 14aprilie 1977, nu a fost găsită în dosarul meu cercetatşi (parţial) copiat de Stejărel Olaru, pe când era elistoric onest şi împuternicit al meu în acţiunea dedare în judecată a lui Ion Iliescu, a lui Pleşiţă, a luigheorghe enoiu, a lui Vasile gheorghe şi a celorlalţisecurişti (…) În dosarul meu figurează o hârtiemanuscrisă. O «Hârtie» dactilografiată este reprodu-să în «Memorialul Durerii», realizat de luciaHossu- longin în anul 2000 pentru TeleviziuneaRomână. Ce anume neagă Ana Blandiana, N. Mano-lescu, fănuş Neagu? existenţa «hârtiei» care dove-deşte actul de vânzare de frate? «Hârtia» există. Caşi fapta. Acest tip de atitudine pare a trasa o linie dedemarcaţie între „liberalismul” manifest, făţiş, al

disidenţilor şi acela latent, prudent sau doaraparent. Poate nu este o întâmplare că dinrândurile celui din urmă se va recruta, dupăcăderea comunismului, un număr apreciabilde „revizionişti”.

Apare astăzi drept cel puţin ciudatăzona crepusculară către care sunt împinşiaceşti scriitori de linie întâi, ce ies în eviden-ţă nu doar prin altitudinea operei, privită dinperspectiva prezentului, dar şi prin singulari-tatea curajului de a se opune regimului comu-nist. Marginalizarea lor apare drept stranie,mai ales în timpuri atât de apăsat anticomu-niste. Să fie anticomunismul fundamentalistde azi (Adam Michnik, celebrul disident,numindu- l „de peşteră”, în sensul, pesemne,al metaforei platoniciene) într- atât de opac lacurajul şi meritele unor scriitori ce s- au opusfăţiş sistemului comunist? Cu atât mai multcu cât, spre deosebire de intelighenţia cehă,poloneză, maghiară, al cărei glas s- a articulatrăspicat din interiorul regimului comunist, încultura română aproape n- au existat voci alecontestării puterii, dar printre cele puţine,fără doar şi poate, cele mai pregnante au fostale lui Paul goma, Dumitru ţepeneag, VirgilTănase şi Nicolae Breban. Despre curajul tar-div şi inutil al intelectualilor postcomuniştiacelaşi Michnik, pe deplin întreptăţit moralsă se pronunţe, spune că „nici lui Havel, nicilui Konrád şi nici mie (nu ne- a plăcut – n. n.,N. S.) – fundamentalismul radicalilor antico-munişti, mai ales al celor care în anii dictatu-rii fuseseră muţi ca peştele, iar acum voiau să

construiască spânzurători pentru comunişti”. Întimp ce aceştia, intoleranţi acum, au tăcut confor-mist şi prudent în faţa răului, disidenţii, după cumface mărturie Michnik, au fost însufleţiţi de „visullibertăţii; visul unei lumi pline de toleranţă, speran-ţă, respect pentru demnitatea umană, respingereatăcerii conformiste în faţa răului”. r

■ Fragment

■ lucrare realizată în cadrul proiectului „Valorificareaidentităţilor culturale în procesele globale”, cofinanţat dinfondul Social european prin Programul Operaţional Sec-torial Dezvoltarea Resurselor umane 2007 – 2013, con-tractul de finanţare nr. POSDRu/89/1.5/S/59758.Titlurile şi drepturile de proprietate intelectuală şi indus-trială asupra rezultatelor obţinute în cadrul stagiului decercetare postdoctorală aparţin Academiei Române.Punctele de vedere exprimate în lucrare aparţin autoruluişi nu angajează Comisia europeană şi Academia Română,beneficiara proiectului.

25

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

OCtOMBRie 2013

Nu ştiu prea multe despre justiţiaromână actuală, nici nu am deplinăîncredere în competenţa ei profesio-nală sau în etica ei. Am în schimb

anume păreri despre modul în care „autoritateapublică”, mediile de comunicare, „vocile autorizate”(celebra „societate civilă”!) tratează trecutul (încă)relativ apropiat. le- am exprimat pe acestea într- uneseu găzduit de distinsa revistă lunară ieşeană Con-vorbiri literare. (11/2012) Am să reiau câteva din

ideile şi pasajele înfăţişate acolo: cred că sunt rele-vante pentru situaţia ridicată artificios, cred eu, înjurul romancierului acad. Nicolae Breban.

Începeam acolo cu o scurtă referire la o menta-litate mai veche, mai adânc înrădăcinată în imagina-rul şi în practica comunităţii de la Dunăre şi Car-paţi. În istoria acesteia o trăsătură constantă a fosteliticidul. De la Miron Costin la Nicolae Iorga, de laBarbu Catargi la I.g. Duca, de la Armand Călinescula Iuliu Maniu, de la Virgil Madgearu la Mircea Vul-cănescu şi gheorghe Brătianu, cu mâna dreaptă, cumâna stângă, în fond nu mai e nevoie să repetămlucruri ştiute. lucrurile au fost observate: în schimbnu s- a observat că eliticidul a fost mai mult de odatăînsoţit şi de necrofagie. Înţelegem prin „necrofagie”,uciderea, nimicirea postumă a unor personalitati defrunte şi de merit, cu înfăptuiri, a prestigiului şi astimei acordate acestora.

Vorbeam în eseul meu despre conceptul deprioritizare, sistematic, aproape suprarealist, trecutcu vederea în desfăşurările politice de după 1989.Vârfurile, conducătorii şi iniţiatorii macro- criminaliau fost ignoraţi şi iertaţi de minunata „societate civi-lă” şi mai ales de purtătorii ei de cuvânt; la fel şi exe-cutanţii efectivi, fizici, torţionarii, ale căror numesunt (în România) adesea cunoscute, citate în cărţi,în ziare. Ca un soi de compensaţie, focurile atenţieis- au concentrat obsesiv asupra „auxiliarilor”, adică ainformatorilor utilizaţi de aparatul represiv pentrucontrolul maselor. la drept vorbind, această catego-rie ar fi cuprins chiar întreaga populaţie şi chiar s- acăutat, sub regimul Ceausescu, în etapele sale celemai înfloritoare, să se găsească forme legale pentruasigurarea acestei cvasi- unanimităţi informative.

Astfel, de pildă, cei „eliberaţi”, foştii puşcăriaşi,ştiau prea bine că sunt în stare de provizorat, depură suspendare. Sufereau de traumatizare pe ter-men lung şi simultan se găseau, în mod insistentsubliniat, în stare de provizorat. Cum de nu se spuneniciodată că era o condiţie a eliberării să semnezi

nişte formulare de renunţare la libertatea de acţiunepersonală? Nici unul din aceştia nu pot fi, aşadar,încadraţi integral în legităţile etice fireşti. Acestelucruri ar trebui să fie evidente pentru orice bunsimţ, pentru orice raţiune normală. Aici intervineînsă tranziţia lină de la eliticid la necrofagie. Cine aufost cei urmăriţi şi blamaţi cu furie şi tenacitatedupă 1989? Au fost aproape exclusiv oameni de înal-tă, de maximă substanţă. Câteva nume: AdrianMarino, Alexandru Paleologu, Dr Bălăceanu- Stol-

nici, D. A. lăzărescu, Ştefan Aug. Doinaş, OskarPastior, Sorin Antohi, IPS Nicolae Corneanu, alţii deacelaşi nivel şi valoare. Practic nu există studii sau

analize despre Mihnea gheorghiu şi Ion Dodu Bălan,eugen jebeleanu sau Veronica Porumbacu, V. emgalan sau Zaharia Stancu, Pavel ţugui sau MihaiNovicov sau sutele de culturnici şi dirijori culturalicare au desfigurat, au obidit şi în bună masură aunimicit cultura română, toţi aceşti mici eichmanniculturali ai negrelor decenii. unde sunt monografiiledespre lideri proeminenţi ca Petru Dumitriu, MihaiBeniuc, eugen Barbu, sau chiar Marin Preda şiNichita Stănescu? Dar cele despre dirijori de mareforţă, precum Roller şi Crohmălniceanu? Adoptareaunei modalităţi de analiză unidimensionale este unadevărat dezastru. Publicul credul şi ignorant, pier-dut în negura groasă a confuziilor pare să creadă azică tocmai cei mai buni şi cei mai crunt pedepsiţireprezentanţi ai creativităţii sociale sunt cei vinovaţide crimele de la Piteşti, de la Sighet şi Aiud, sau dela Canalul Dunăre- Marea Neagră.

În continuarea eseului respectiv am schiţat pescurt dimensiunile înţelegerii care lipsesc. Printrecele enumerate ar fi tipologia. Aşadar, categoriilefoarte diverse de răspunsuri la avansurile şi/sau pre-siunile Securităţii. Multe din aceste categorii erau defapt potrivnice interogatoriilor. Apoi ar fi utilizareasarcasmului. Şi aici exemplele sunt numeroase,amuzante.

O altă dimensiune este utilizarea dublelorstandarduri. Inchizitorii auto- definiţi ca atare pero-rează adesea înfierbântaţi împotriva unor fapte carenu diferă prea tare de episoade din propria lor viaţă.Poate cea mai importantă dimensiune ignorată, dinneştiinţă sau chiar deliberat, legată clar de toate celeînşiruite este contextualizarea. Cuvântul se cereînţeles în dublu sens. unu: raportarea omului şi afaptelor sale la împrejurările social- istorice în careeste plasat, înţelegerea psihosocială. doi: raportareaunui act, a unui incident, a unei declaraţii punctua-le, momentane, la ansamblul acţiunilor, procesuluişi opiniilor aceleiaşi persoane de- a lungul unei în -

virgil NemoianuBreban în context

Cazurile cu adevărata pondere suntcele ale matematicianului Mihai

Botez şi ale romancierului NicolaeBreban. Aceştia, cu un curaj aproapeiresponsabil, jucau pe două tablouri.

foloseau relaţiile lor cu securitatea şicu alte înalte autorităţi pentru aîncerca pur şi simplu să modifice

sistemul existent în Romania, pentrua îndulci sau chiar a răsturna

dictatura. Probabil că puneau ladispoziţie informaţii, dar simultan

foloseau toate pârghiile posibilepentru a se infiltra în sistem.

Judecata etică devine extrem decomplicată în astfel de cazuri. eu ziccă de fapt era un joc politic atât cât

se putea el efectua în orânduireastrâmbă, contorsionată, în care

trăiau. un soi de straniu politicianismsubteran.

cu DAn hăulică

cu silviA rADu

26

ANuL XXiV t Nr. 10 (739)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

tregi cariere, a unei vieţi în întregimea ei. Mă refe-ream acolo atât la cazuri cu rădăcini din anii ‘30, câtşi din anii ‘50- ‘60.

Printre cele cinci dimensiuni înşiruite de mineîn acel eseu se numără însă şi utilizarea acelor con-tacte pentru influenţa politică. Acum vreau să citezdirect din Convorbiri literare tocmai pentru că evorba de un text scris cu vreo opt luni în urmă, pecând nu ştiam nimic despre procesul deschis de pro-zator, nici de sentinţa dată. „e limpede că mulţi din-tre cei vizaţi căutau prin vicleşug (naiv poate) săexercite un anume impact asupra împrejurărilorpolitice. Mie mi se pare fascinant modul în care Doi-naş se metamorfozează treptat din victimă în actorcu veleităţi de presiune politică: celpuţin aşa ne spune o lectură obiecti-vă, care din păcate nu este şi cea aautorului «demascărilor», un docto-rand pe cât de harnic, pe atât dereducţionist şi monocrom. Darcazuri cu adevărata pondere suntcele ale matematicianului MihaiBotez şi ale romancierului NicolaeBreban. Aceştia, cu un curaj aproa-pe iresponsabil, jucau pe douătablouri. foloseau relaţiile lor cusecuritatea şi cu alte înalte autori-tăţi pentru a încerca pur şi simplusă modifice sistemul existent înRomânia, pentru a îndulci sau chiara răsturna dictatura. Probabil căpuneau la dispoziţie informaţii, darsimultan foloseau toate pârghiileposibile pentru a se infiltra în sis-tem. judecata etică devine extremde complicată în astfel de cazuri. euzic că de fapt era un joc politic atâtcât se putea el efectua în orânduireastrâmbă, contorsionată, în care tră-iau. un soi de straniu politicianismsubteran – straniu pentru că aşa îiimpuneau circumstanţele sociopoli-tice.”

În fine textul meu de atunci seîncheia cu anume obervaţii desprepopulaţie în ansamblu, precum şi cuunele despre viitor. Citez din nou.„Ce văd eu lipsind din analizeleactuale? De ce insist asupra nevoiide pluri- dimensionalitate? Absenţaeste o anume capacitate de discrimi-nare, de înţelegere a distincţiilor, anuanţelor, a psihologiei sociale. Înaceste condiţii să nu ne mirăm că numai putem nominaliza adevăratele victime, adevăra-ţii vinovaţi. Se instalează o ceaţă nocivă deasuprasocietăţii, deasupra minţilor, în măsura în care maiputem vorbi de ele. Realităţile se văd răsturnate, defapt, de- a dreptul inversate. Se instalează la putereo gândire justiţiară, simplistă. În România de azi,observ de la distanţă, metodologia pe care unapropiat al meu a numit- o perfect „dubla înjunghie-re”. Adică acei înjunghiaţi o dată de către opresori sevăd încă o dată înjunghiaţi (necrofagic adesea, cumziceam!) de către sateliţii şi epigonii acelora, poateunii din ei întristaţi că nu au putut participa laprima înjunghiere. Cel dintâi maestru al acestorstrategii s- a numit cred Târnăcop (semna Artur Sil-vestri): el a scris prin anii ‘80 în luceafărul un lungciclu de glose pe marginea dosarelor de securitate la

care avea acces. A devenit astfel patriarhul uneişcoli abundente.

Se poate pune întrebarea: ei şi? Ce importanţăau toate aceste dispute pe plan mai general? În mer-sul societăţii? Din păcate au, ba chiar au o importan-ţă mare. Priviţi comentatorii publici (televiziune,presa tipărită) şi comparaţi- i cu comentatorii de peinternet (Contributors, Hyde Park, În linie Dreaptă,Vox Publica, chiar Critic Atac): cei din urmă, aceşti«neoficiali» sunt incontestabil mai buni, mai pătrun-zători, mai articulaţi, mai clar informaţi decât ceidintâi, adică decât «oficialii».

Să lărgim însă perspectiva. De ce se plângelumea aproape în unanimitate de calitatea deplora-

bilă, joasă, a păturilor politice din România? Nucumva, zic eu, tocmai din cauza decimării sălbatice aelitelor, continuată prin auto- exilarea valorilornaţionale? Iar mai apoi prin acţiunea feroce de«dublă înjunghiere» azi în plină desfăşurare? Cum seface că loviturile abuzive, violente, s- au îndreptat şise îndreaptă prin excelenţă împotriva generaţieicelei mai europene, celei mai echilibrate pe care acunoscut- o România în secolul xx? Cât de periculoa-să este stârpirea valorilor în numele unor adevăruriinchizitoriale simpliste şi totodată cam dubioase?

Iată întrebările reale de la care ar putea înce-pe o autentică asanare a vieţii publice româneşti.” r

aprilie 2013

Cultura, nr. 19, Mai 2013

basarab NicolescuBanalizarea răului

Cine dintre ei nu a avut o discuţieîn viaţa sa cu un căpitan, maior,

colonel sau general de securitate?faptul că Nicolae Breban discuta cu

un general şi nu cu un ofiţer maimic nu ţinea decât de notorietatearomancierului şi de importanţa luipe plan internaţional. Într- o ţarănormală, sentinţa din iulie 2012

(comunicată doar în aprilie 2013) artrebui să declanşeze o mişcare

masivă de solidaritate cu marelescriitor.

Am citit cu stupefacţie sentinţa din 2iulie 2012 a Curţii de Appel dinBucureşti în cazul Nicolae Breban.Pentru orice minte sănătoasă care

analizează cu atenţie conţinutul sentinţei, esteevident că nu există absolut nici un argumentsubstanţial, sprijinit pe texte şi documente, înfavoarea atribuirii infamantului titlu de „colabo-rator al Securităţii” lui Nicolae Breban. Cum nuam nici un motiv să pun la îndoială competenţajudecătoarei sunt obligat să deduc că legea estestrâmbă. Mai precis, definiţia dată de lege noţiu-nii de „colaborator” este atât de ambiguă, încâtpermite interpretări delirante ca cea în cazul dis-cutat. Aceste interpretări delirante conduc inevi-tabil la o banalizare a răului ale cărei consecinţe,pe plan social, pot fi incalculabile. Ca membru alexilului românesc din Paris, din 1968 şi până în1989, cunosc foarte bine zvonurile răspândite înfranţa de Securitate privind colaborarea lui Nico-lae Breban. Dacă sentinţa este corectă, acest lucruînseamnă că Securitatea îşi denunţa proprii săicolaboratori. Rolul călăilor şi victimelor se inver-sează, toţi nevinovaţii devin vinovaţi, iar adevăra-ţii vinovaţi devin eroi. Cazul Nicolae Breban artrebui să constituie o alarmă pentru forurile legis -lative care ar trebui să adopte de urgenţă o nouălege conţinând o definiţie precisă (precum cea pro-pusă de gabriel Andreescu) a noţiunii de colabo-rator.

Dincolo de aspectul legal, important este şiaspectul etic al cazului Nicolae Breban. el arputea deveni un caz de jurisprudenţă, în virtuteacăruia mulţi dintre intelectualii de marcă ai ţăriise pot trezi peste noapte calificaţi drept colabora-tori. Cine dintre ei nu a avut o discuţie în viaţa sacu un căpitan, maior, colonel sau general de secu-ritate? faptul că Nicolae Breban discuta cu ungeneral şi nu cu un ofiţer mai mic nu ţinea decâtde notorietatea romancierului şi de importanţa luipe plan internaţional. Într- o ţară normală, sentin-ţa din iulie 2012 (comunicată doar în aprilie 2013)ar trebui să declanşeze o mişcare masivă de soli-daritate cu marele scriitor. Cel puţin AcademiaRomână, din care face parte Nicolae Breban, artrebui să exprime o poziţie clară de solidaritate,conformă prestigiului ei intelectual şi moral. r

Cultura, nr. 19, Mai 2013

n. BreBAn cu vAsile GorDuz în Atelierul Din pAnGrAtti

27

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

OCtOMBRie 2013

De ce le e frică de Nicolae Breban„adaptaţilor” (altfel zis, oportunişti)vechi şi noi, ciocoilor de curte veche şide curte nouă, găşcarilor literari, pro-

letcultiştilor şi fiilor lor, globalizatorii? Pentru căBreban îşi câştigă cotidian libertatea de expresieprin actele sale à rebours. Ce scriitor al zilelor noas-tre a mai refuzat şi refuză onoruri de la foruri? Teadaptezi sistemului politic, nu eşti învingător, dim-potrivă, a avertizat memorialistul în ale sale témoig-nages, în patru volume, Sensul vieţii. Am sperat de- asurda, după acel Decembrie, să scăpăm deintelectualul răs- plătit de Putere. Or, prin mediati-zare, o anume „pătură”, cum o numeau comuniştii,agreată la vârf, a devenit „supra- ultra- elită”. Capita-lul intello a fost acaparat de gDS (singurul care gân-deşte dar nu şi cel care gândeşte singur); AndreeaPora („22”), practicând autismul etic, îl acuză pe filo-soful Andrei Marga că a lins mâna politicului, ca şicum „neptuniştii” n- ar fi făcut- o. Cât despre MirceaMihăieş, ca vicepreşedinte ICR, a dat verdict, înromânia literară, privindu- i pe eliade, Cioran,Noica: „Nu pot, fireşte, constitui modele de onorabi-litate ideologică”. fermecător acest fireşte!

A stabilit, cumva, ICR, sub Patapievici, o stra-tegie a exportului de cultură românească, binegândită, bine realizată? Ce s- a văzut a fost elimina-rea artei cu amprentă naţională, considerată dacănu delict, atunci incorectă politicheşte. Abaterile dela linia PCR au devenit abateri de la linia PC, necon-forme tiparului ue. Şi dacă ICR e agenţie culturală,antenă PR, atunci să aleagă între creativ şi atractivce trebuie ales. Sau se preferă literaţi mediocri şiagresivi, vandabili chipurile, în dauna marilor perso-nalităţi autohtonizante, constant marginalizate?Întreb din nou: au fost traduse cărţile lui N. Brebanpe bani ICR?

goma „se bucură” încontinuare de izolare neme-ritată, de nerecunoaştere, înciuda vocilor care cer drep-tate pentru cel rămas, larubrica nationalité, réfugiéroumain, cum ne aduceaminte flori Bălănescu,adică pribeag, fugar, băje-nar. goma a fost, scriegabriela Melinescu (Jurnalsuedez), „singurul disidentromân invitat la Stockholmpentru a informa PeN- Clu-bul suedez despre ce seîntâmplă în România”. Şi celmai aproape de Nobel, credeu. Altă voce sonoră, lIS, înCartea zădărniciei: „esteinimaginabil, Paul goman- a fost onorat nici până azide uSR, nu i s- a acordat unpremiu pentru întreagaoperă, n- a fost invitat înţară (uSR n- a insistat să fierepus în drepturi)”. IarPetru ursache, în omul dinCalidor: „goma a luptatpentru unitate, pentru forti-ficare, pentru universalizareşi s- a văzut că s- a ajuns ladispersare, risipire de forţe.Cultura nu este o afacere aunei singure persoane, ori-cât de înzestrată ar fi; cu -noaşte individualităţi mar-cante (şi cu cât mai multe,cu atât mai bine pentru eaîn totalitate) pentru asupravieţui pe mari întin-deri de timp; nu acceptă dic-tatura unui grup cu preten-ţii şi închipuiri, îi displace

ideea de «centru- margine»; dacă întâmpină obstaco-le naturale, ştie să şi le asocieze şi să se fortifice;dacă obstacolele sunt construite în chip artificial, cuintenţii diversioniste şi brutale, sfârşitul tragic esteprevizibil”. „Pentru unitate, pentru fortificare, pen-tru universalizare” a luptat şi luptă N. Breban, înpofida faptului că ni se bagă în cap că n- ar mai fi în„trend”. ei, şaizeciştii, au crezut în faptul că vor inte-resa europa, „în ciuda tuturor majorelor, imprevizi-bilelor şi brutalelor impedimente de istorie sau men-talitate, limbă sau geografice”.

De la început Francisca a luat Premiul Acade-miei Române; prozatorul a fost pus în seriaRebreanu, Hortensia Papadat- Bengescu, nu altfeldecât ca autor de „proză abisală” cu deschidere spreuniversalizare. Dar, il y a un grand mais: pentru cănu- i veleitar, nici ignar (rimă involuntară), nu- l irităsintagma de „poet naţional” pentru eminescu: „Iarnaţiunile au nevoie ca de aer sau de pâine, de copiisau de strămoşi, de aceste simboluri vii în care, cumo spuneau romanticii, se întruchipează fiinţa adân-că, secretă a unei Naţiuni, însuşi rostul ei pePământ” (Sensul vieţii, memorii II, p. 359).

Cultura română obsoletă la hurtă? Cum ştimsă dărâmăm ce s- a zidit frumos: „identitatea naţio-nală a Românilor”! (majuscula îi aparţine lui N. Bre-ban), pusă la index în anii ’50 de Control- Rolleri şi,acum, de globaliza(n)ţi.

literatura a fost şi este pentru Breban o pro-blemă gravă, presupunând faptă, nu glumă. Iată- lprotestând împotriva opresantelor Teze ceauşistedin ’71, gest recunoscut cu uimire de Virgil Ieruncaîn ’76: „Ce- ai făcut dumneata, domnule Breban, eatât de neverosimil, că nici azi nu ne vine săcredem”. Iată- l părăsind Parisul cu tot cuflammarion, editura care- i publicase trei cărţi, casă- şi continue lupta în ţară. Nobelizabilul MirceaCărtărescu se simte în acid sulfuric în România, deşie un răsfăţat al managementului şi al europarla-mentarului Traian R. ungureanu, care, după ce- lciteşte cu nod marinăresc în gât, declară fără păs:„literatura a dispărut. Cărtărescu e excepţia”. lapolul opus, în ţara lui, Breban îşi simte redeşteptatăforţa de creaţie; solul natal îi dă energie, îl inspiră, îlface prolific.

faptul că şi- a provocat mereu destinul (soarta,Schicksal- ul) ca insurgent a trezit nemulţumiri, ran-chiune, invidii, dar şi luări colective de atitudineparti(d)nică. Abia în 2003 a aflat, din revista dosare-le istoriei nr. 8, că a fost exclus din C.C. la cerereaBiroului uniunii Scriitorilor. În februarie ’72, au fostdouă şedinţe: una prezidată de Ceauşescu personal,pentru excluderea din CC şi din partid a lui N. Bre-ban. Surprinzător, din stenograma şedinţei închise,rezultă că Ceauşescu l- a apărat, spunând că Brebana criticat Tezele, nu sistemul comunist. „Abil”, s- aîmpotrivit propunerii venite de la tovii de vârf caNicolae Breban să fie exclus din uSR şi arestat.există documentul, procesul- verbal. În cealaltăşedinţă, de Birou uSR, Stancu, Preda, jebeleanu,Bogza şi fraţii literari pentru care a scris atâteaexerciţii de admiraţie, Nichita Stănescu, Matei Căli-nescu, Cezar Baltag au propus să fie scos şi dinbirou. r

magda ursacheAşadar, cui i-e frică de Nicolae Breban? (I)

Literatura a fost şi este pentru Brebano problemă gravă, presupunând faptă,nu glumă. iată- l protestând împotriva

opresantelor teze ceauşiste din ’71,gest recunoscut cu uimire de Virgil

ierunca în ’76: „Ce- ai făcut dumneata,domnule Breban, e atât de

neverosimil, că nici azi nu ne vine săcredem”. iată- l părăsind Parisul cu tot

cu flammarion, editura care- ipublicase trei cărţi, ca să- şi continue

lupta în ţară.

Arca lui N. Manolescu e mică, nuîncap în ea toţi cei care merită; înschimb, pe porţile vraişte ale usR

intră oricine. se mai poate vorbi de ocastă profesională a scriitorilor? Cât

sunt de scriitori eseiştii copy- paste oriepigramiştii vinului? Avem peste 2400de scriitori cu carnet. Şi- mi amintesc

de un articol semnat în faza samaoistă, de un istoric literar de pe

Bahlui, extaziat de politica lui Mao dea cultiva poeţi- propagandişti în orice

cătun: zeci de mii.Cui i- e frică de N. Breban? Şi

detractorilor, şi imnologilor. Altfel, nuse explică de ce, la candidatura sa din

2009 pentru preşedinţia usR, s- arăspuns cu voturi puţine, deşi cel maiimportant deziderat din program era„reabilitarea imaginii scriitorului”.

în Atelierul sculptorului GorDuz

28

ANuL XXiV t Nr. 10 (739)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Poezia Angelei Marinescu este în felul eio excepţie, la propriu, în peisajul litere-lor contemporane şi, în ciuda recu -noaşterilor pe care le- a primit din par-

tea criticilor, cum şi a unor negări violente, nu s- abucurat de acea priză la marele public (pe care nicinu şi- o doreşte) şi nici nu a stârnit ecouri dincolo deanumite fruntarii.

Nu ne referim aici doar la ultimaei plachetă, ci la întregul demers poeticşi eseistic desfăşurat de- a lungul ani-lor, cu o îndârjire constantă şi o nemul-ţumire neascunsă la adresa celor cescriu despre ea.

Impresia generală a cititoruluiobişnuit (dar nu şi a celui avizat!) esteaceea că nucleul poeziei ei îi rămâneîntruna obscur chiar autoarei înseşi:nici eseistic, nici poematic nu- l poateaprofunda sau explicita definitiv;tocmai de aceea continuă să- l proclametot timpul cu obstinaţie dându- i atribu-te totalmente insolite, dar care seizbesc de un soi de blocaje în logicasemantică a cititorului, contrazicând- o.Poeta afirmă tot timpul: „Mi- am con-struit poezia, eşecul şi moartea” sauspune că poezia ei este „de fier”, că sebizuie pe „precizie”, pe „perfecţiune”,„puritate”, „asceză” etc. Dar toate aces-tea rămân fără sprijin concret, pur hie-ratice şi nu rezonează propriu- zis cucititorul, ci au asupra lui un ciudatefect de timorare şi de îndepărtare, bachiar de oroare… sacră, aşa- zicând.Ştiind că este o excepţie, Angela Marinescu nu sepoate confesa decât la modul superlativ, fie în sensulpozitiv, fie la modul – cel mai adesea – negativ,urmându- şi cu o „precizie” de cobră straniul periplutextual în care obstinarea şi frustrarea sunt nişteabsolute autocultivate mistic, ca nişte îndreptăţiriale unui rău atât de adânc, încât el defineşte şidomină fiinţa exacerbând- o până la treapta unui soide demenţă lucidă a răului interior ce se personali-zează ca fiinţă umană în carne şi oase, abuzivă şicinică sau abulică, nemaicunoscută până acum înceea ce numim de obicei poezie. Inutil să fie compa-rată cu Ion Barbu sau cu Bacovia, cum face, foarteaproximativ şi stângaci N. Manolescu în Istoria cri-tică a sa: nici hermetismul strict al celui dintâi, niciconstituirea realului în semn poetic autotelic la celde al doilea nu dau măsura justă sub care ar trebuiabordate textele Angelei Marinescu.

un fel de fachirism şi de contorsionism extrembântuie fiinţa poetei, ca „probă” de demonstraredură a singularităţii ei pe care o crede „sfântă” şi oexprimă permanent, până la convulsiile unui bigo-tism crud, autonimicitor. Toate sentimentele fireşti– erotismul, prietenia, interesul afectiv – sunt exa-

cerbate în chip irezolut, până la a căpăta o coloratu-ră inumană prin supradimensionare. Până şi umilin-ţa şi slăbiciunea sunt duse până la proporţiile uneiabsolutităţi ce trebuie să le confere – în mentalitateapoetei – o aură de nobleţe obligatorie. Autotortura desine – în lipsa oricărei dorinţe fireşti de comunicare– merge până la extaz, unul obţinut prin „jertfe”

absolut irezolute, ca în unele ritualuri ale fanaticilorreligioşi primitivi.

Hieratică şi abuzivă, Angela Marinescu seautoproclamă – din frustrare ireductibilă – dreptceea ce nu este: o femeie- bărbat, o fiinţă „blindată”, osfântă, suferind totodată de o vulnerabilitate fărăieşire, de un rău intern nevindecabil, care este exactinversul puterii, al victoriei, al splendorii sau „sfinţe-niei”.

Ceea ce înţelege ea prin poezie ar fi o exprima-re cât mai exactă („precisă”, de „meseriaş”) a simpto-melor şi a cauzelor unui soi de nevroză atavicăintrospectată narcisic şi extinsă la scară cosmicăfără pauze, care pare că stă la baza tuturor actelorumane, cuprinzând aici până şi Istoria – pe carenumai C.g. jung (menţionat de autoare printre lec-turile sale şi citat, ne amintim) a detaliat- o în felulsău, oarecum mitizând- o şi ridicând- o la rang denormă exclusivistă.

Nu am inserat în rândurile de mai sus intenţiade a- i face poetei un portret negativ, cum ar putea săpară, ci cu scopul de a încerca să- i lămurim singula-ritatea în literatura română actuală: norma eipoetică aproape că nu- şi găseşte analogie nicăieri în

cele scrise de poeţii anteriori şi nici printre contem-porani. Poate doar în tipul de poezie dură, menţionatşi reclamat cândva de Hasdeu: „O poezie neagră, opoezie dură, o poezie de granit” – anticipând- onumai, prin devansarea vremurilor.

Pe scurt, ca să renunţăm la aceste detalii(cunoscute, în fond, de toţi cei ce o citesc), AngelaMarinescu exprimă în textele sale, printr- un riscmaxim, pe care şi- l asumă de la bun început, un alttip de umanitate (sau alt strat al acesteia, niciodatăscos la suprafaţă în aceşti termeni), şi anume acelfond nesublimabil care „zace” în om şi pe care poeziapropriu- zisă, sau Poezia concepută cu majusculă,niciodată nu şi l- a asumat, lucrând, dimpotrivă, petoate căile la convertirea lui în energii pozitive şiconstructive, la „educarea” şi îmblânzirea lui, laînnobilarea prin metaforă şi chiar la mult visata Sal-vare sau măcar la disciplinarea lui până la dimen-siunile – uneori pline de măreţie – ale „Artei”.

Poezia Angelei este un caz rar, cuprinzând orăsturnare de fundamente: toate analogiile şi ficţiu-nile „frumoase” cad, iar în consecinţă toată termino-logia obişnuită a criticii devine inoperantă. Inutilsă- i aplicăm cuvintele obişnuite şi să vorbim despre„lirica” ei sau despre „aspiraţia spre spiritualitate”sau spre „absolut” (cum face, iarăşi, N. Manolescu);sau, da, putem să- i aplicăm astfel de termeni, dar cuobligativitatea de a le schimba totalmente sensul,deoarece, cum am afirmat mai sus, avem de- a face cualtceva decât poezia înţeleasă în termeni obişnuiţi.„Poezia” ei (pe care şi- o şi numeşte inspirat „apoezie”sau „postpoezie”, aici, în ultimul volumaş minuscul,nu trebuie confundată nici cu „antipoezia” avangar-delor, nici cu onirismul suprarealist sau cu altceva.e un caz rar – al fiinţei umane – care ratându- şi des-tinul de făptură naturală menită iluzoriu să fiefericită, a aspirat să- şi investigheze şi să- şi dezvăluie

la risc zona aşa- zisă „viscerală” (cuacest termen, critica s- a mai apropiat,cât de cât, de resorturile interne aletextelor ei), ba chiar s- o exhibe,printr- o mutare extremă şi autoco-mandată care să intimideze dictatorialpe oricine altcineva care ar crede căare curajul accesului la această zonă.Ceea ce impresionează cu adevărat înaceastă operaţie, deloc „angelică”,aşa- zicând, este cruzimea analiticăprin care poeta săvârşeşte pe sine ovivisecţie de- a dreptul sângeroasă,dezvăluind un rău îngrozitor şi greu dejustificat raţional, ce sălăşluieşte înfiinţa omenească: o altă „sursă” a poe-ziei, dacă vrem, situată la antipodulfiinţei aşa cum o concepem obişnuit: osete, o neîmpăcare uriaşă, o sete dedominare şi posesie şi un libidou indo-mabil care nu pot fi zărite decât împin-gând sinceritatea până la indecenţaabsolută a sufletului. O aspiraţie exor-bitantă, contrazisă încă din pornire, serăzbună, transformându- şi handicapulîntr- un atu formidabil prin curajulexpresiei autentice, netrucate prin fic-ţiuni.

Poezia ei nu mai contează ca „artă”, ci ca „docu-ment” absolutist, transferându- se în zona „autentici -tăţii”, nu în cea a „mimesis”- ului. „Precizia”, „perfec-ţiunea” de „meseriaş” şi chiar „răceala” ei caracteris-tică ţintesc să circumscrie cât mai exact şi mai obiec-tiv această faţă „umană” cu sensuri inversate, carenu ne este, ce- i drept, necunoscută în străfundul con-ştiinţei noastre dar pe care cu greu o recunoaştem şicăreia îi refuzăm, mai ales, lustraţia veritabilă. Alcă-tuită numai din libidoul obscen, din principiul „plă-cerii” (şi nu din cel al realităţii) exaltate până la„puritatea sfinţeniei” şi până la un cinism şi unsadism greu de închipuit. Confesiunea ei capătăîntotdeauna accente de masochism şi de indecenţăprogramatică, desfăşurându- se cu un soi de inocenţătotală şi fără limite: „Mi- am provocat eşecul, poeziaşi moartea” ce echivalează cu confesarea nudă apăcatului originar înţeles ca… inocenţă a răului,dacă vrem, care se manifestă în om în chip constitu-tiv, contagios şi brutal, devine vindicativ şi crud,anihilându- şi subiectul. r

■ Angela Marcovici (Marinescu): Intimitate,ed. Charmides, 2013

Ştefania mincuPoezia Angelei Marinescu

Poezia Angelei Marinescu este în felulei o excepţie, la propriu, în peisajulliterelor contemporane şi, în ciuda

recunoaşterilor pe care le- a primit dinpartea criticilor, cum şi a unor negăriviolente, nu s- a bucurat de acea prizăla marele public (pe care nici nu şi- o

doreşte) şi nici nu a stârnit ecouridincolo de anumite fruntarii.

AnGelA mArinescu

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

OCtOMBRie 2013

29

Nu orice biografie devine aşa-zicând epică,deşi fiecare dintre noi are sentimentul şichiar convingerea că viaţa sa e unroman. Apoi nu orice biograf este un G.

Călinescu, un Stefan Sweig sau un Henri troyat. De alt-fel, primul dintre cei trei pomeniţi a definit magistralcondiţia genului biografic, el însuşi fiind autorul inega-labilelor „Viaţa lui Mihai eminescu” şi „Ion Creangă”.„Ce este biografia unui scriitor? – se întreabă Călinescu.este viaţa în sensul cel mai înalt al cuvântului, succe-siunea de momente superioare sufleteşti explicândopera, sinteza ideologică a zilelor trăite proiectată petabloul epocii. Biografia, ca şi romanul, e o operă realis-tă, adică de generalizare concretă, iar nu de noutatenaturalistică. Şi fiind vorba de viaţa unui artist, clasifi-carea nu e caracterologică decât întâmplător, cieseistică, interesându- ne în fond un mod de oglindire avieţii printr- o existenţă de creator. A vorbi de viaţa sen-timentală a lui Chopin fără a scoate un cuvânt despremuzica lui este o aberaţie. Capitolele unei biografii suntimplicit sau explicit o cronologie a operei”. Şi încă: „Bio-grafia artistului începe, aş spune, nu cu anul naşterii, cicu anul morţii. Cine nu trăieşte post- mortem, crescânddupă aceea mereu, nu- i obiect de biografie”.

un asemenea biograf este rusul lev Tarasov, aliasHenri Troyat, născut la Moscova, în 1911, trăitor laParis de la vârsta de 9 ani, naturalizat francez, mort lavârsta de 95 de ani, scriitor polivalent, autor al uneiopere vaste, cuprinzând, între altele, câteva romane dis-tinse cu cele mai râvnite premii, membru al Academieifranceze. Biografiile scriitorilor ruşi: Dostoievski, Puş-kin, Tolstoi, gogol, gorki, Turgheniev, Cehov, Marinaţvetaieva, publicate de Henri Troyat de- a lungul a peste60 de ani (1940- 2001), ca şi cele consacrate unor clasiciai literaturii franceze ori unor personalităţi istorice,precum Petru cel Mare sau ecaterina cea Mare, suntcelebre. Despre Cehov, criticii nu au ezitat să afirme căeste o capodoperă a genului.

Adeseori, tocmai marile destine nu cred în destin.este cazul lui Cehov, raţionalistul rece, intratabil, călit şila trista şcoală a unui antimodel, care a fost chiar tatălsău. un om de un bigotism grotesc şi crud, găunos şi avar,cu un comportament tiranic în familie. „Acest tată – scrieHenri troyat – pe care- l considerase un om de paie infa-tuat, o băşică umflată cu aer, nu îi marcase de fapt foar-te puternic caracterul? Oare nu ca reacţie împotriva bigo-tismului meschin al defunctului, împotriva trufaşei luiautorităţi, împotriva redundanţei sale verbale, îşi afirma-se Anton, încă de la cea mai fragedă vârstă, scepticismulreligios, toleranţa universală, gustul pentru scris? I sepărea că în toate se opusese atitudinii tatălui său”.

Ajuns celebru la o vârstă încă fragedă pentru unprozator şi un dramaturg, Cehov îi mărturisea lui Bunincă la 7 ani după moartea sa nu îl va mai citi nimeni! Nua văzut deloc bine. Posteritatea lui s- a dovedit şi sedovedeşte a fi fabuloasă. Destinul său postum este unic.Puţine nume ale literaturii universale îi pot sta alături(şi) din acest punct de vedere. Cehov, un scriitor „glo-bal”, sfidează timpul, ierarhiile, canoanele, ideologiile,toate - ismele. „Pictor al omenirii în suferinţă” şi al„paradisului banal”, cum memorabil îl caracterizeazămarele său biograf, cu Cehov ne întâlnim tot mai des, pemăsura trecerii vremii, la orice răspântie. el trăieşte şicreşte mereu post- mortem, cum ar zice g. Călinescu, iarîn proiecţia destinului postum însăşi biografia sa devineo fascinantă şi dramatică poveste pe care Henri Troyato narează cu o pană de maestru.

Născut într- un oraş uitat de lume, Taganrog,departe de civilizaţia europeană şi chiar de cea ruseascăa epocii, într- o familie numeroasă, provenită din clasacea mai de jos, a şerbilor, familie pe care el o va scoatedin sărăcie, cu o copilărie nefericită, plină de privaţiuni,Anton Pavlovici devine „doctor în medicină” profesiecăreia i se va dărui fără zăbavă, până la a- şi sacrificapropria sănătate, şi aşa extrem de şubredă. este un ini-ţiator de ample acţiuni sociale (construieşte şcoli, reabi-litează spitale etc.). el e însă înainte de toate, încă din

timpul scurtei sale vieţi, un scriitoremblematic care s- a impus printr- ooriginalitate nu uşor înţeleasă şiacceptată, dar incontestabilă, şi astaîntr- o Rusie în care printre contempo-ranii lui Cehov se numără uriaşii Dos-toievski, Tolstoi, alţi mari scriitori şicritici, pictori şi oameni de teatru ceau revoluţionat arta universală, pre-cum Stanislavski, cu care a avut ofebrilă colaborare, Rahmaninov saufaimosul peisagist Isaac levitan, pen-tru a aminti doar câteva nume. Sur-prinsă de noutatea literaturii sale,intrigată uneori de discreţia şi refuzullui Cehov de a adera, necum de a mili-ta, la şi pentru vreo ideologie politică,dispreţuind laudele, lumea intelectua-lă rusă, şi nu numai ea, a trebuit să

constate destul de repede că se află în faţa unei perso-nalităţi singulare, a unui mare creator, a unei conştiin-ţe care îşi asumă, ca om şi ca scriitor, drama condiţieiumane. Pentru nu puţini, el a părut ca fiind cel aştep-tat. Din capitala imperială, Petersburg, fratele său Ale-xei îi scria, în toamna lui 1886 la Moscova: „oameniidiscută ca şi cum ar fi convinşi că în tine se află o scân-teie divină, ca şi cum ar aştepta ceva de la tine… fără săştie de fapt ce”. Şi totuşi, acolo, la Petersburg, avea să seproducă răsunătoarea cădere a premierei cu „Pescăru-şul”, care îl va afecta profund şi îi va spori scepticismulprivind talentul său de dramaturg: „e clar că nu voiscrie nici o piesă. În mod sigur nu am nimic de a facenici cu teatrul, nici cu publicul… ducă- se la dracu!”. Dealtfel, Cehov a crezut, în primul rând, în steaua sa deprozator. Şi nu s- a înşelat. la mai mult de un secol de laapariţia capodoperelor Stepa, Salonul nr. 6 şi a multoraltora, prozatorii nord- americani, de pildă, îşi mărturi-sesc descendenţa din Cehov. Dar, din fericire, datorită şiclimatului de puternică emulaţie novatoare din viaţateatrală rusească a ultimelor decenii ale secolului alxIx- lea, a biruit şi geniul său dramatic. Murind, drama-turgul, ale cărui piese sunt permanenţe ale repertoriu-lui oricărui teatru care se respectă, a ieşit din scenă întriumf. era chiar triumful reprezentaţiei de la Teatrulde Artă din Moscova, faimosul MHAT, cu ultima saoperă – scrisă sub presiunea timpului care nu mai avearăbdare şi, aproape la propriu, cu sânge – livada devişini. „Ce greu mi- a fost să scriu această piesă” – îi măr-turisea Anton Pavlovici soţiei sale, Olga Knipper.

Mărturii, date, fapte inedite, analize, opinii aleunor mari scriitori, critici, artişti, ziarişti, contemporanicu creatorul Stepei şi al unchiului Vanea, ecouri, confe-siuni, evocate sau comentate de marele prozator şi bio-graf, toate alcătuiesc substanţa unei naraţiuni amplecare te cucereşte ca un roman de aventuri şi te implicăprofund – intelectual, moral, emoţional. Documentândla tot pasul, îndeosebi pe baza jurnalelor, a memoriilor,a ziarelor şi revistelor vremii, dar mai ales a jurnaluluiintim şi corespondenţei lui Cehov (aproape nu trecea ozi din viaţa lui fără să expedieze sau să primească o scri-soare sau o telegramă), Henri Troyat a trebuit să şiintervină însă, cu intuiţia şi imaginaţia sa, pentru aumple spaţiile goale, atâtea câte sunt, căci întotdeaunaau fost şi vor fi spaţii goale de mărturii. De altfel, ficţiu-nea şi autoficţiunea îşi au, şi ele, locul şi rolul lor în bio-grafii ori în scrierile memorialistice. ele nu falsifică, cileagă, potenţează povestea, consolidează construcţiaepică, făcând- o mai credibilă şi mai revelatoare. Mariibiografi sunt, în fond, reîntemeietori de mituri.

Ros încă de tânăr de tuberculoză, Cehov nu secruţă. Refuză ani la rând să se supună unui consult medi-cal; practic nu vrea să admită că este bolnav. Munceşte ca

şi cum ar avea o sănătate de fier. Nu poate sta prea multîntr- un loc, deşi în ultimii ani, pe măsură ce sănătatea ise şubrezeşte alarmant, este nevoit să petreacă, singursau cu familia, perioade de luni de zile sub soarele litora-lului Mării Negre, la proprietatea sa de la Ialta, unde, nuo dată, se simte părăsit, exilat. Când se retrage la moşie,este solicitat de ţăranii bolnavi. la Moscova, la Ialta, laPetersburg ori în străinătate, e asaltat de admiratori carese autoinvită. După terifianta călătorie în îndepărtata şimisterioasa insulă Sahalin, unde stă aproape o jumătatede an printre ocnaşi, şi de unde se întoarce puternic mar-cat ca de la o Academie de studiu al existenţei tragice,străbătând un itinerariu exotic – Hong- Kong, Singapore,Ceylon, muntele Sinai, Constantinopol – Cehov se vaîndrepta spre europa, fiind impresionat, în drumeţiile şisejururile sale pe bătrânul continent, mai ales de Italia.Admiră valorile şi civilizaţia europeană, dar, ca oriceintelectual rus care se respectă, priveşte totodată cu unochi critic realităţile Occidentului. Îi va fi dat ca ultimalui călătorie să fie tot în Occident, la Berlin şi apoi într- ostaţiune balneară din germania, unde va muri şi de undeva fi adus la Moscova într- un vagon de culoare verzuie peuşa căruia scria „Transport stridii”. la vederea lui, gorki„s- a sufocat de mânie”. Autorul „Azilului de noapte” îiscria soţiei: „mi se strânge inima şi sunt gata să urlu, săplâng, să mă bat de indignare şi de furie. lui, lui i- ar fifost totuna dacă ar fi fost transportat într- un coş cu rufemurdare, dar nouă, societăţii ruse, nu- i pot ierta acestvagon cu inscripţia «transport stridii»”. Nu mai puţinindignat se arăta Şaliapin care îl însoţea pe gorki la tri-stul eveniment al sosirii trenului mortuar iar, apoi, laceremonia de la cimitirul Novodevicie, un Pantheon alruşilor. (Tot într- un iulie torid, am avut privilegiul să măreculeg la mormântul lui Cehov frapat de simplitatea luiprintre atâtea monumente umbrite de tei, între careunele somptuoase, precum cel al lui gogol).

Până la aventura numită Sahalin, călătoriile ini-ţiatice ale celui care se considera înainte de toate proza-tor, scriitor de povestiri şi nuvele, au fost cele din copi-lărie, împreună cu mama, cu sora şi cu cei patru fraţi.Plecau din Taganrogul natal la Kniajina, un sat din nes-fârşita stepă a Doneţului, pentru a petrece vacanţele laproprietatea bunicului patern, administrator pe moşiacontesei Platov. Îngrămădiţi între loitrele unei căruţesolide, fără arcuri, cu fundul aşezat direct pe osii, ajun-geau la destinaţie după mai multe zile: „Teleaga înaintaîncet, zdruncinându- se şi scârţâind, într- un nor de praf.Sub soarele crud, câmpia îşi desfăşura cât vedeai cuochii oceanul de iarbă uscată în care cea mai uşoarăadiere de vânt adâncea vârtejuri unduitoare. Mii demusculiţe vibrau în aerul fierbinte. Irezistibil, lui Antonîi veneau în minte povestea mamei despre expediţiade- a lungul uriaşelor întinderi ruseşti, în căutarea unuimormânt (al tatălui ei – nota mea). Amintirea povestiriise întretăia cu impresiile personale. fără să- şi deaseama admira imaginile, parfumurile, zvonurile viitoa-rei sale capodopere Stepa… Opreau rar, mâncau la mar-ginea drumului, se scăldau în câte o baltă sau setăvăleau râzând într- o căpiţă de fân, îşi petreceau noap-tea în vreun lan sau sub cerul liber, în jurul foculuiaprins. Cu privirea aţintită în flăcări, Anton îşi simţeainima plină de veselă recunoştinţă pentru cerul atât deînalt, atât de pur, pentru fiinţele dragi care- l înconju-rau, înfăşurate în paltoane”. Nu ne mai miră că atuncicând va scrie nuvela, îi va mărturisi unui prieten, într- oscrisoare, că lucrează „la o enciclopedie a stepei”.

Cu toate că practică, adesea până la extenuare,medicina, care spunea el îi este soţie, iar literatura –amantă, veniturile lui Cehov provin din gazetărie, maiales în perioada studenţiei, şi apoi numai din literatură.„la 32 de ani – scrie troyat – nepotul unui şerb deveni-se moşier. Ca şi Tolstoi! Şi toate aceste pământuri, crân-guri, pietre, nu le avea de la părinţi, le datora numaiscrisului. Personajele lui, de la cel mai extravagant lacel mai umil, îl făcuseră proprietar”. Anton Pavlovici nuva uita niciodată că în copilărie şi adolescenţă sărăcia îlchinuise „ca o veşnică durere de dinţi”. Datorită scrisu-lui, îşi scoate familia din sărăcie şi umilinţă. Dăruieştedin câştigurile sale celor aflaţi în nevoie, iniţiază acţiunide binefacere, ajută cât poate de mult cu aerul că nimicnu poate fi mai firesc pe lume: „Mă ocup de medicină şide literatură, îngrijesc ţăranii, scriu nuvele şi, în fiecarean, construiesc câte ceva”. Această comunicare concisădintr- o epistolă este definitorie pentru caracterul şi tem-peramentul lui Cehov. Scrie Henri Troyat: „În generalvorbea puţin despre sine, evitând să iasă în evidenţă. aifi zis că stă la balcon şi se uită cum îi trece viaţa. În oricesituaţie prefera să fie spectator şi nu actor”. Cu uimire şisfială în faţa spectacolului vieţii pe care o înţelege, canimeni altul, „în cruda ei ironie interioară”, cum obser-va un contemporan al său, renumit jurist şi psiholog. Înfond, el era şi un mare actor pe scena lumii, unul dintrecei pe care specia noastră îi iveşte foarte rar, poate lacâteva sute de ani o dată. r

(Va urma)

constantin coroiuO capodoperă a genului biografic: „Cehov” de Henri Troyat

Ajuns celebru la o vârstă încă fragedăpentru un prozator şi un dramaturg,Cehov îi mărturisea lui Bunin că la

7 ani după moartea sa nu îl va mai citinimeni! Nu a văzut deloc bine.

Posteritatea lui s- a dovedit şi sedovedeşte a fi fabuloasă. Destinul său

postum este unic. Puţine nume aleliteraturii universale îi pot sta alături

(şi) din acest punct de vedere.

expoziţie de grafică eduard Rudolf Roth

În perioada 30 septembrie – 19 octombrie 2013, laBiblioteca Metropolitană Bucureşti, Sediul Central (str.Tache Ionescu nr. 4, lângă Piaţa Amzei) e deschisăexpoziţia de grafică a artistului eduard RudolfRoth. Vernisajul are loc marţi, 1 octombrie 2013, la ora17.30, în Sala „Mircea eliade” a Bibliotecii, cu partici-parea extraordinară a actorului Dorel Vişan. Microreci-tal Roxana Moişanu (harpă celtică). Prezintă: CostinTuchilă.

un univers distinct, original ne întâmpină în dese -nele lui eduard Rudolf Roth, a cărui imaginaţie sur-prinde adesea prin combinarea neaşteptată de forme,obiecte, volume, spaţii devenite metafore plastice. Caîntr- un poem, ideile se ascund şi se revelează, parcurgun metabolism uneori la limita oniricului, dar păstrândîntotdeauna coerenţă imagistică şi un echilibru compo-ziţional încântătoare.

eduard Rudolf Roth este artist român rezident înPalma de Mallorca (Spania).

30

ANuL XXiV t Nr. 10 (739)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

În volumul Într- o elegie cu obloanele trase(editura Palipsest, 2011), Ion Cocorarenunţă la voluptăţile sale rafinate de cali-graf precum şi la imagineriile luxuriante,

preluate adeseori din moştenirea suprarealimului,prezente în poemele sale mai vechi. Acum rostirea emai directă, tonalitatea – lipsită de solemnitate şipatetism, uneori aproape colocvială, apropiindu- seoarecum de lirica ultimelor promoţii poetice. Ceea cenu exclude gravitatea, chiar tragicul. Căci în viziu-nea poetului mortalitatea reprezintă dimensiuneaesenţială a destinului omenesc, iar perspective lui eaccentuat nihilocentrică, configurând un orizont deexistenţă apocaliptic: Fluturi albi fluturi negri/poe-ţii mor cu aripile întinse ca nişte talgere/pe careşi- au scris întîmplările vieţii/ninge peste cimitir capeste abator//moare o lume odată cu ei şidoamne/blonde şi brune îşi scot sufletul să seusuce/pe sfori ca rufele în balconul unui bloc de car-tier/ninge peste românia ca peste abator (ninge pesteromânia).Obsesia timpului şi a trecerii, neliniştilethanatice vor reprezenta, de aceea, câteva din teme-le esenţiale ale acestei poezii în care toate micileîntâmplări ale vieţii de zi se desfăşoară în prezenţaameninţătoare a ceasului, ce măsoară drastic fiecaresecundă: Ceasul a avut şi el un somn bun/a dormitbuştean cât a fost noaptea de lungă/abia în zori s- atrezit şi a început să bată/ar trebui să- i fiurecunoscător/şi să mă grăbesc să- i pregătesc miculdejun//altfel cine ştie ce- i poate trece prin cap/sesupără cumva şi- şi ia înapoi cele câteva ore/pe carenu mi le- a scăzut din viaţă/ori împrumută de lacineva în numele meu/disperarea premergătoaresfârşitului/asigurându- mă că e un evantai ţinut înmână/cu graţie de o tânără doamnă (Vocea ceasului)Astfel că versurile lui Ion Cocora vor da acum expre-sie unei vitalităţi suspecte, apropiate de colaps, uneiexistenţe reziduale, agonice, situate la limita dintreviaţă şi moarte: Viaţa câtă mi- a rămas n- o mai lumi-nează decât zarul/scăpat ca un licurici din palmata/împrejur idealurile sar coarda de parcă ar fi niştesubrete/venite din cer să mă umple de viciu (Ţinstrâns în braţe). În acest context, evocarea tatăluidevine un preludiu al morţii, legătura de sânge func-ţionează ca un canal prin care circulă flora pestiferăa exit- ului, iar peste imaginea paternă se suprapuneaceea a unei divinităţi psihopompe: nu- mi uit apar-tenenţa de bun creştin la sângele tău tată/cândvaroşu şi sănătos ca şi garoafele/din braţele mamei îndimineaţa de sfânta marie mare/nu aveam niciatunci legi pentru nebunia mea//(…) te recunoscdupă cum râzi din haita de figuri de ceară/ de- a lun-gul unui somn în văi stufoase mă întâmpini cu paşimărunţi şi speriaţi ca pipirigul noaptea când îl calcăstafii//vin să- mi alătur fatalitatea de fatalitatea tasperând să fim unul/chiar dacă vom merge pe douăbiciclete (te recunosc după cum râzi). Spaima defeţele ameninţătoare ale timpului se traduce într- opronunţată angoasă a îmbătrânirii, în proiecţiileanticipative ale senectuţii senile: Îmi închipui că amoptzeci de ani/şi dorm în fotoliu cu biberonul îngură/fără ruşine//visez că dărui iubitei mele o tufăde afine/şi sar disperat din somn/că nu- mi aducaminte cum o cheamă//(…)chiar dacă se vor găsidestui să exclame grăbit/ce vârstă frumoasă i- a datdumnezeu cât noroc/pe capul lui să ajungă atât deaproape de copilărie//proştii de ei nu văd că mătârâi de la o zi la alta/într- un trup străin fără să măpărăsească obsesia/că nu sunt decât un rest deviaţă//o momeală pentru orice eventualitate (omomeală). Îmbătrânirea ţesuturilor e acompaniatăde tocirea afectelor; emotivitatea în declin are nevo-ie de reanimarea prin şocuri, de perfuzii de vitalita-te realizate prin meditaţie şi lectură, actele gratuieşi teribilismele de odinioară, aparţinând unui spiritnoncomformist şi fantast, îşi denunţă lipsa de consis-tenţă, iar hârtia de scris se converteşte într- o piatrătombală: Cel mai bine pentru toţi ar fi să- mi admi-nistraţi unde de şocuri electrice/vreau să probez cutrupul posibilităţile ţepoase ale fricii/ştiu ce înseam-nă moartea sentimentelor am studiat- o cu mijloacede ultimă oră (…) Ce mă fac dacă se află că eu amfurat canarul galben din/camera prostituatei sau căam putut să scriu cu atâta/seninătate calul verdepaşte pe acoperiş o capră neagră/tata şi mama aufost oameni buni cumsecade nu se aşteptau/săşlefuiesc sicrie să- mi încrustez numele în lemnul lor

călător/să trăiesc din perfizii cu nietzsche (perfuziicu nietzsche). Călătoria spre moarte este sinonimăastfel cu instaurarea golului sufletesc, care- i conferăactantului liric ceva din fizionomia „omului descom-pus”, dar şi cu dezagregarea limbajului: mâna meace atât te- a căutat şi a dorit să te atingă/acum e unciot sângeros (…)/e un alfabet părăsit de cuvinte ociornă a vidului/de- a latul de- a lungul de- a înaltulde- a curmezişul/o şleahtă de ani se târăşte prin des-picăturile vieţii (Geniul misogin al urzicii). Rezulta-tul va fi un soi de ataraxie, care nu este însă rezulta-tul unei opţiuni liber asumate, aşa cum se întâmplala stoici, ci provine din blocaje ale sensibilităţii, ce vamanifesta aceeaşi indiferenţă faţă de existenţă şireversul ei scris, faţă de viaţă şi poezie: nu mă maiîncearcă sila de nimic/nu mai fug de mineînsumi/cum un armăsar tânăr de propriile- i obsesiisexuale/ghemuite ca o colonie de îngeri sub pieleacastă/cu poezia am încheiat un pact de neagresiu-ne/(…) nu mă mai atrag experienţele limită/nici înamor nici în beţie/nici în pălăvrăgeala cu euforiciautori de succes/crezând că la capătul lor voi avearevelaţia că dumnezeu suprasaturat de câtă slavă i seaduce/mă va implora să scriu un poem ca să se bucu-re şi el (un pact). Simţurile se atrofiază la rândul lor,femeia nu mai este percepută prin senzori, estegândită, devenind, ca într- o pictură abstracţionistă,

un ansamblu de forme geometrice: tot mai abstrac-tă eşti iubita mea/acum te compar cu geometria/saupoate eşti chiar geometria însăşi/unghiuri triun-ghiuri pătrate cercuri/linii bizare haşurate cu sprân-ceana/suprafeţe despre care îmi vine greu/să spun cesenzualitate improvizează/când stau ţeapăn dinain-tea lor/ca la un picnic pe un gheţar (tot mai abstrac-tă). Apetitul erotic e acum problematic, secreţia dehormoni bărbăteşti suferă blocaje dramatice, sexulintră într- o letargie aproape totală, iar amintireaperformanţelor amoroase mai vechi încearcă săcapete valenţe terapeutice : sângele- mi tâlhărit deverbe/îmi este atât de uzat că nu mai are nimic despus/îşi păstrează mândria şi recunoaşte/că a fostultimul exemplar/dintr- o specie rară de vieţuitoa-re/un excendent de decolteuri/şi paturi improviza-te/poate de aceea/dormitează apatic/într- un scauncu rotile/şi abia mai tresare/când vreo adjectivă gra-ţioasă/îl ciupeşte de pleoape (Caut roşul aprins). Înacest context femeia reala va fi substituită de feme-ia scrisă, sexualitatea se metamorfozează în textua-litate: se crapă de ziuă şi eu număr pe degetele de lamâini/cuvintele care mă privesc de pe coala de hâr-tie/o noapte întreagă am stat aplecat în faţa

ei/gândindu- mă ce fericit eram când îţi mângâiamcoapsa /până creştea cât o lună plină pe cer/acumsmârcuri cresc în mine şi- mi acoperă/dinlăuntruochii ca un voal negru oglinda din baie/să nu maivăd să- ţi culeg tălpile de pe covor/dacă tot nu ai degând să vii pedepseşte- mă/şi nu- mi reda vederea(ascult bătăile caste ale clopotelor). Instaurareavidului sufletesc se asociază însă cu derapaje alememoriei, dar şi cu neîncrederea în puterea cuvinte-lor, amintirea ca şi actul poetic dovedindu- se nişteremedii nesigure la anxietăţile provocate de sen -timentul îmbătrânirii: nu- mi mai aduc aminte bra-ţele tale/cum se sprijineau de balustrada unui podinexistent/într- o toamnă târzie când imaginaţia meaţi l- a adus/chiar dinaintea ferestrei//nu- mi maisunt de folos literele care încă nu au ajuns/să bucu-re verbul cu favoarea descrierii mării//un clan deşoareci cu poftă de ronţăială şi desfătare/dă năvalăasupra lor ca după o dietă/îndelungată sub strictasupraveghere a pisicii (un clan de şoareci). Căci, înviziunea lui Ion Cocora, textul poetic se supune larândul său legilor mortalităţii, iar poemul setransformă aproape instantaneu într- o bolborosealălipsită de noimă: poezia adoarme cu negura întreochi aşa cum ar adormi legănată/pe o mare de iluziise afundă în mâluri în profeţii ruşinoase/gura îi bol-boroseşre cuvinte silenţioase ca şi când i- ar fi teamă

că/s- ar putea afla ceva desprepropriu- i adulter (Cu negura întreochi). Departe de a fi – aşa cum credeaun ilustru poet german – cea maiinocentă dintre toate îndeletnicirile,poezia îşi va dezvălui în pagini oanume încărcătură de demonism, devreme ce se naşte din conştiinţa mor-talităţii şi din frica de moarte, pose-dând o câtime din conotaţiile negativeale blasfemiei, astfel încât actantulliric interpretează acum, mai înglumă, mai în serios, între gravitate şiautoironie, partitura unui damnat:Stau cufundat până în gât/în propriazi de naştere/ca un mort/cu guraplină de spaghetti/dinaintea hazardu-lui/diavolul sigur de sine/mă ţine înmâini ca pe un excavator uzat/deasu-pra unei gropi comune/e modul lui dea se exorciza/de a muşca dintr- o viaţăîn care/s- au strâns atâtea păcate încâti se/strepezesc dinţii şi- i cad unul câteunul/ce nu poate să- mi ierte/e cămi- am inventat singur blasfemiile(Cufundat pînă la gât). Pe fondul unorasemenea trăiri tenebroase, momente-le de împăcare cu existenţa sunt rare,desigur, moartea rămâne de neaccep-tat, iar glasul poetului se înalţă sprecer, într- o implorare pe cât de tragicăpe atât de incapabilă să modifice cuceva statutul existenţial al făpturiiumane: ajută doamne piatra vorbitoa-re/ţinută cu gingăşie în mână de paulcelan/să se ridice la cer între îngeri/ca

un suflet de răposat/opreşte- i căderea în întunecate-le ape/ale morţilor fără de cer/îţi voi mulţumi cumîţi mulţumesc/pentru binele ce ni l- ai dat pepământ/odată cu laptele vacii cu ouăle găinii/dar şicu fetişul care e femeia noastră/cea de toate paturile(piatra vorbitoare). În consecinţă, singura posibilita-te de evaziune din faţa aspectelor distrugătoare aletimpului, rămâne utopia supravieţuirii prin poezie,pe care autorul pare să o aduleze şi să o deteste înacelaşi timp: noi nu vom învia din morţi ci dincuvinte vii/ce ne dau înapoi viaţa cu care le- am datstrălucire. (noi nu vom învia) Modernitatea uneiasemenea viziuni este dată de o anume ontologie amortalităţii solidară cu un orizont de existenţă nihi-locentric, acela al apocalipticului (aşa cum îlnumeam în teoretizările noastre mai vechi), la careînsă, spre deosebire de poeţii promoţiilor mai noi, IonCocora se raportează polemic; în versurile sale tha-natocratismul nu se confundă cu thanatofilia, la elmoartea rămâne cel mai absurd dintre evenimenteleexistenţei omeneşti şi este departe de a fi acceptată.Acesta este în ultimă instanţă crezul unui umanist şial unui spirit apocaliptic numai pe jumătate. r

octavian sovianyPoetul şi moartea

ion Cocora renunţă la voluptăţile salerafinate de caligraf precum şi laimagineriile luxuriante, preluate

adeseori din moştenireasuprarealimului, prezente în poemelesale mai vechi. Acum rostirea e mai

directă, tonalitatea – lipsită desolemnitate şi patetism, uneori

aproape colocvială, apropiindu- seoarecum de lirica ultimelor promoţii

poetice. Ceea ce nu excludegravitatea, chiar tragicul.

31

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

OCtOMBRie 2013

Oadevărată surpriză în exegeza nietzs-cheană ne oferă poeta, eseista şiromanciera Aura Christi. nietzsche şimarea amiază (editura Contempora-

nul, 2011) este un eseu puternic personalizat, pateti-zat, menţinut în registrul înalt al confesiunii arden-te, sinonimă cu „grăirea” zarathustriană. farmecullui constă într-o relaţionare simpatetică, într-o ana-logizare cu felul de a înţelege lucrurile şi de a seexprima al filosofului-poet. Domină impresia căautoarea se nietzscheanizează definitiv printr-o ast-fel de identificare şi că discursul de asemenea senietzscheanizează.

Să ascultăm mai întâi automărturisirile eseis-tei din argument, făcute la înalta temperatură (defapt, înaltele temperaturi) la care a fost scrisă car-tea.

ea a simţit pe parcursul a câtorva decenii închip destinat, „prescris” nevoia cvasimaniacală de areveni, iarăşi şi iarăşi, la Nietzsche, de a se „roti” înjurul – unei singure – aproape! – osii: friedrichNietzsche. este primul în topografia iubirilor sale delitere, urmat de Dostoievski, Tolstoi, Hölderlin,Rilke, Proust, Thomas Mann, Hesse, lawrence, Bre-ban, Musil, Murdoch. Toţi aceştia îşi aduc obolul ini-mitabil la crearea mitului nietzsche, fiind marcaţi deautorul incendiarei capodopere dincolo de bine şi derău, de unele dintre motivele obsesive (cum spuneBreban) pe care şi-a structurat catedrala metafizică:apolinicul şi dionisiacul, supraomul, reîntoarcereaaceluiaşi la sine însuşi, transvaluarea tuturor valori-lor…

Cartea este, recunoaşte autoarea, rodul pasio-nal al unei iubiri construite – dintr-un inexplicabilinstinct cultural, nefiresc de puternic, de neînfrânt,obsesiv, pe parcursul unui timp îndelungat. Autoa-rea nu ne propune tratate reci cu ifose şi apucăturiacademice, ci „o seamă de eseuri interdisciplinare”,în care îşi doreşte să rămână poet, convins de faptulcă Dumnezeu l-a creat să scrie, să citească, să ascul-te muzică şi să viseze. Sunt eseuri „împânzite de sin-cope, dibuiri, infuzii de lirism, repetiţii, reveniri con-centrice – inevitabile atunci când ai de-a face cu unsubiect precum Nietzsche. Rezultă o imagine subiec-tivă, ultrasubiectivă a începutului de şcoală nietzs-cheană, care demonstrează că „posteritatea acestuisinguratic împătimit de mască, slăvind boala, moar-tea, decăderea, singurătatea, mizeria oricărei depă-şiri, învins de o stranie ştiinţă veselă, de sorginte dio-nisiacă, dorind să devină ceea ce este, se află pare-se,abia în primii timpi” (Ibidem, p. 17).

Nietzsche o face pe autoare să-şi schimbe(poeta cântăreşte bine cuvintele, mărturiseşte ea)viaţa, destinul: e conştientizarea faptului că dincolode negativităţile ei (facticităţi, limite), boala este închip decisiv, covârşitor, „un imens dar formator, unprilej de renaştere în albia fiinţei, oază formatoare,chiar dacă e situată sub semnul unui soare disperat,grav” (Ibidem, p. 18). Aura Christi se încredinţeazătotalmente pathosului demonstraţiei, prezentând-oarborescentă, în cheie autoreflexivă, auctorială.Nietzsche apare, esenţialmente, ca un confident,căruia poeta îi destăinuie totul cu desăvârşită since-ritate. grila analitică aplicată e şi ea nietzscheană,perspectivistă; scriitorii şi personajele sunt angajaţiîn discuţie exclusiv prin aspectul esenţial în caresunt marcaţi de demonul contradicţiilor.

eseista urmăreşte de fapt modul – nietzschean– în care scriitorii mari din diferite arealuri trateazăreligia Viului. „Viul, precizează Nicolae Breban,

scriitor mereu prezent în planul demonstraţiei, eceea ce grecii numeau Ontos, iar noi numim fiinţă,şi chiar mai mult decât atât, deoarece Noica, pare-mi-se, a creat şi un termen, cel de fiinţare”.

Rilke, autorul elegiilor duineze, Sonetelor cătreorfeu şi al romanului Însemnările lui malte lauridsBrigge, este cel care-i serveşte autoarei drept declichermeneutic prin faptul că vorbeşte des-pre o anticameră, unde fierbe devenireanoastră. În opera lui Rodin „există viaţa,există de o mie de ori în fiece minut viaţa,în dor şi în alean, în nebunie şi spaimă, înpierdere şi în câştig”. Sunt cadre necesa-re, opinează autoarea, pentru a te reîn-toarce la tine însuţi, mereu acelaşi,mereu altul, sub semnul unui instinctenorm, gata să se refacă, organic, urmă-rind legile fluxului şi refluxului, ca pe „omasă enormă de forţă fără început şisfârşit, o masă de forţă solidă ca bronzul,care nu devine nici mai mare, nici maimică, ce nu se epuizează, ci doar se modi-fică […], o mare care se metamorfozeazăveşnic, care în sursa sa eternă revine cuani de uriaşă reîntoarcere cu un flux şireflux al structurilor” (Nietzsche).

filosoful de la Sils-Maria, se expri-mă eseista cu vorbele lui Breban, mută„atenţia pe fiinţă”, punând accentul pe„adevărul fiinţei”, pe „realele capacităţiale fiinţei, valorizând-o astfel” şi, în cali-tate de cel mai „înalt profet”, anunţă oaltă „epocă, cea a lui Zarathustra, a

supraomului”, de fapt, oepocă „a omului singuratic,luptător cu sine şi cu toatestafiile sale, capabil de radi-calitate, capabil de a-şiasuma destinul propriu” (p.145).

eroii proustieni, ipos-taze ale eului profund, subte-raniştii dostoievskieni, IvanIlici al lui Tolstoi, Hans Cas-torp al lui Thomas Mann,Iosef Knecht al lui HermannHesse, Castor Ionescu şiMinda – personajele luiNicolae Breban sunt cu toţiipurtători ai viului, devenind

la un anumit timp epic, alţii, căci percep altminteriexistenţa. un cineva intervine în mod temeinic,inalienabil în fluxul epic, încât vechea realitate edată parcă la o parte, vechile table sunt sparte şi unînspăimântător altceva se întrevede clar şi limpede,ca în dimineţile montane: „O altă viaţă, o altă moar-te – transformată în treaptă inevitabilă pe căiledevenirii ontologice – o altă calitate/ intensitate avieţii adevărate, care, toate laolaltă conduc spre undestin singular, tratat aproape în fiecare dintrecazurile pomenite, cu o excepţie sau, poate două –continuă eseista cu un citat din Nietzsche – «ca odevenire care nu cunoaşte nicio saţietate, nici undezgust, nici oboseală – această lume dionisiacă ceeste a mea, aceea a eternei creaţii de sine, a eterneidistrugeri de sine, această lume a mea cu dincolo debine şi rău fără finalitate, dacă nu cumva există ofinalitate în şansa cercului, fără a voi, dacă nucumva un inel poate avea bunăvoinţă faţă de sineînsuşi»”.

urmează constatarea că aceşti protagonişticelebri sunt angajaţi în „aventuri ideatice” sub sem-nul „voinţei de adevăr”, invocând „arta de a puneîntrebări” în felul în care gânditorul german le pune,referindu-se atât la adevăr, cât şi la neadevăr, laincertitudine, ignoranţă, amăgire, acestea având ovaloare mai mare şi mai cuprinzătoare pentru tot ceînseamnă viaţă.

există, în eseu, şi un exces de demonstraţie, deiubire, de citire în „cheie exuberană” şi de stil „spira-lat”. excesul, mai cu seamă în ce priveşte folosireasintagmei „iisusiac” şi a „sacerdotului de la Torino”,este observat de Ştefan Borbély într-o inspirată post-faţă, în care notează pe bună dreptate că AuraChristi „construieşte un religios redimensionat spremit: ca şi cum, trecând «istmul ontologic» dintre pio-şenie şi exuberanţă, Iisus devine Dionysos, într-unpalimpsest cultural care pe mulţi îi exasperează”(Ibidem, p. 401).

Cartea Aurei Christi e un document preţios alunei duble iubiri (în contextul „aurorelor româneşti”)de litere şi de câţiva scriitori din diferite arealuri cul-turale (eseul are şi un aspect comparat excelent) carecreează mitul nietzsche. r

mihai cimpoiMarea amiază a lui Nietzsche (glosată de Aura Christi)

Cartea Aurei Christi e un documentpreţios al unei duble iubiri (în

contextul „aurorelor româneşti”) delitere şi de câţiva scriitori din diferite

arealuri culturale (eseul are şi unaspect comparat excelent) care

creează mitul Nietzsche.

■ semnal editorial ■ ideea europeană

► Florin logreşteanu,Puzzle

► Dorin popescu, noica. Bătălia continuă

32

ANuL XXiV t Nr. 10 (739)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

la venerabila vârstă de 77 de ani woodyAllen continuă să surprindă. Noul săufilm, Blue Jasmine marchează reveni-rea triumfală a autorului pe teritoriul

Statelor unite, după o perioadă care a confirmat căfanii şi finanţatorii săi se află mai degrabă pe bătrâ-nul continent. Cele mai reuşite filme ale lui din noulmileniu sunt realizate în europa: match point (2007)este o producţie majoritar britanică, Vicky ChristinaBarcelona (2009) una spaniolă, miezul nopţii laparis (2010) franceză, iar din dragoste pentru roma(2012) italiană.

Allen nu revine în Manhattan- ul său iubit pen-tru a filma o nouă comedie despre intelectualilivreşti şi nevrotici, ci o dramedie despre locuitoriielegantului cartier ruinaţi de criza de pe wall Stre-et. Dar nu numai tema, atât de actuală, a asiguratconsensul entuziast al criticii americane, ci şi inge-nioasa ei tratare şi strălucita interpetare adistribuţiei având- o ca primă vedetă pe Cate Blan-chett. Blue Jasmine, filmul căruia faimosul criticRoger ebert i- a acordat cinci stele înainte de a muri,confirmă părerea lui fritz lang care spunea că „încinema poţi să furi oricât de la alţii, cu condiţia s- ofaci cu distincţie”. Allen face ceea ce ştie el mai bineîn materie de intertextualitate, preluând o structurădramaturgică recognoscibilă (piesa un tramvainumit dorinţă de Tennesse williams) în rama căreiaînghesuie propriile sale obsesii şi păreri despremersul lumii. A mai făcut- o, cu eficienţă, şi altă dată(împrumutând din Shakespeare în Comedie erotică aunei nopţi de vară sau din Cehov în Hannah şi suro-rile sale), dar ceea ce reuşeşte acum ţine de perfor-manţa de a hibridiza pastişa cu elemente dedocu- dramă. Spunând povestea nefericitei jasmine,burgheza care pierde totul după ce soţul ei este ares-tat pentru fraudă şi evaziune fiscală, scenaristulAllen introduce aluzii cât se poate de transparente lascandalul Bernard Madoff, rechinul finanţist con-damnat la 150 ani de închisoare ca unul dintre ceicare au declanşat marea criză de pe wall Street din2008. există mici diferenţe între povestea reală şivarianta ei cinematografică, precum felul cum a fostluat Madoff în vizorul fBI. Creator al unui fond deinvestiţii piramidal care a lăsat mii de oameni fărăeconomiile de o viaţă, Madoff a fost denunţat de pro-prii săi fii, implicaţi fără să vrea în escrocheriilenenumărate ale tatălui, în timp ce în film el este tră-dat de soţia lui, jasmine, pe care cinicul investitorvrea s- o părăsească.

O permanentă glisare între trecut şi prezent nearată splendoarea şi decăderea unui destin de feme-ie pe care o cunoaştem în momentul în care încearcăs- o ia de la capăt, după ce a pierdut totul, sosind dela New york la San francisco, în casa modestă asurorii divorţate, ginger. Spectatorii iniţiaţi în tea-trul lui Tennessee williams vor face imediat o para-lelă cu venirea mitomanei Blanche Du Bois la sora eidin New Orleans, după o pretinsă pierdere a proprie-tăţii părinţilor. felul în care Blanche destabilizează

căminul în care s- a refugiat, ofensându- l permanentpe cumnatul ei proletar Stanley se aseamănă cu dis-preţul manifest al lui jasmine faţă de noul iubit alsurorii ei, băutorul de bere Chili, de care încearcă s- odespartă. woody Allen se amuză făcând trimiteri lasenzualitatea agresivă a eroului lui williams, carel- a propulsat pe primul interpret al piesei şi filmului(regizate de elia Kazan, Stanley Kubrick), MarlonBrando, la rangul de mit cinefil. Cu apariţia sa demascul ultragiat strigând în ploaie numele iubitei(Stella), Brando a lansat moda bărbaţilor în maieu şio nouă reprezentare a sexualităţii în cinematografulamerican. Cinefilii avizaţi se vor amuza să urmă-rească replica allenianăa acestei scene, cândtemperamentalul Chilisparge uşa apartamen-tului locuit de cele douăsurori, pentru a recupe-ra locul său în inima luiginger, încurajată dejasmine să se impliceîntr- o nouă relaţie. faţăde leul furios jucat deBrando, Chili are cevade motan jigărit când sesmiorcăie printre legu-mele din supermarket săfie reprimit în casa iubi-tei. Variaţiile de ton cuiz parodic sau de farsăreaduc povestea lui Allenpe tărâmul comediei, fă -când ca fabula moralădespre vinovăţie şi căin-ţă să nu cadă în didacti-cism.

De altfel, stăpâni-rea mecansimului comicfuncţionează impecabilcând regizorul simtenevoia să evite melodra-ma. el ştie cât de amu-zante sunt cuplurile con-strastante şi o asociază la un moment dat pe distin-sa, înalta şi distanta jasmine cu un dentist scund şilibidinos într- o scenă de seducere ratată de tot hazul.Plin de umor e şi schimbul vioi de replici, ca de pildăîn scena dejunului de pe malul oceanului, unde sediscută, cu subînţelesuri erotice, despre savoareaunor feluri de mâncare cu fructe de mare. jocurile decuvinte şi replicile care ascund stângace intenţiilefac şi hazul scenelor cu vizita surorii sărace în casaluxoasă din New york, unde soţul milionar îl convin-ge pe naivul său cumnat să investească toţi baniicâştigaţi la loterie în fondul piramidal care îl va ducepe bietul naiv la faliment. Această pierdere falimen-tează şi căsnicia naivilor invitaţi, bărbatul decăzutsocial şi familial având şansa de a se răzbuna spresfârşit, când revelează adevărata identitate a lui

jasmine în faţa noului iubit, diplomatul impresionatde manierele ei aristocratice, dar decepţionat gravde aflarea antecedentelor compromiţătoare.

Sigur că Blue Jasmine nu ar fi reuşit să- şi arti-culeze atât de fascinant discursul fără ajutorul inter-pretei principale, Cate Blanchett, pe care Allen adistribuit- o nu pentru că are un Oscar la activ (câş-tigat în 2004, pentru rolul secundar din aviatorul luiMartin Scorsese), ci pentru că a interpretat- o strălu-cit pe scena unui teatru pe Blanche Du Bois. Actriţade origine australiană compune admirabil portretullui jasmine, marcând diferenţa dintre eleganţa, răs-făţul şi snobismul nevestei de milionar dinainte dearestarea bărbatului şi nesiguranţa, entuziasmulmimat şi distincţia pusă în scenă a femeii care- şi tra-tează depresia cu xanax, martini şi votcă. CateBlanchett parcurge cu fluiditate o gamă vastă deexpresii şi gesturi, reuşind să câştige empatie pentrueroina care îşi pierde treptat certitudinile şi iscusin-ţa disimulării. Şansele actriţei la un Oscar suntmari, interpretarea dând şi mai multă strălucirepartiturii lui woody Allen, scenaristul specializat înroluri feminine care aduc premii ale Academiei Ame-ricane de film. După ce acest har i- a fost confirmatde trofeele obţinute de Diane Keaton (annie Hall),Diane wiest (Hannah şi surorile sale şi Gloanţe pesteBroadway), Mira Sorvino (puternica afrodită) şiPenelope Cruz (Vicky Christina Barcelona) ar fi demirare să nu o vedem pe Cate Blanchett pe aceastălistă.

În jurul ei, Allen a construit o distribuţie stră-lucită, ai cărei componenţi creează roluri memorabi-le: Alec Baldwin (escrocul şarmant Hal), Sally Haw-kins (ghinionista ginger), Andrew Dice Cay (soţulescrocat şi ratat al lui ginger), Bobby Cannavale(bădăranul senzual Chili). filmat cu o cameră ner-voasă de spaniolul javier Aguirresarobe, Blue Jas-mine reuşeşte să stabilească legături semnificativeîntre eroi şi mediul în care trăiesc (sau supravieţu-iesc, în cazul eroinei „dislocate” din luxosul ei apar-tament din Manhattan). Scenografia semnată de

colaboratorul permanent al lui Allen, Santo loquas-to, precum şi costumele realizate de Suzy Berizingerconţin mereu informaţii relevante despre parcursulpersonajelor şi disfuncţionalităţile din viaţa lor.Integrate armonios concepţiei regizorale, aceste rafi-nate, dar neostentative componente atestă o calitaterareori recunoscută a stilului allenian: rigoarea.Aceasta dă o neobişnuită rezonanţă discursului des-pre vinovăţie şi căinţă, despre egoism şi sacrificiu.Americanii trecuţi prin prelungita criză s- au doveditfoarte sensibili la nuanţele lui. r

Dana DumaWoody Allen şi criza de pe Wall Street

integrate armonios concepţieiregizorale, aceste rafinate dar

neostentative componente atestă ocalitate rareori recunoscută a stilului

allenian: rigoarea. Aceasta dă oneobişnuită rezonanţă discursuluidespre vinovăţie şi căinţă, despre

egoism şi sacrificiu.

Blue JaSmine

Blue JaSmine

33

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

OCtOMBRie 2013

Nu numai pentru că, în această toamnăavem de a face cu o serie de debuturiîn filmul românesc de lung metraj(printre care acelea semnate de Iulia

Rugină, de Doru Niţescu sau de Valentin Hotea), ci şipentru că debuturile cinematografice româneşti dinultimii ani au situat ţara noastră printre cele maiprestigioase cinematografii ale lumii sau pentru că, îngeneral, debuturile regizorale ale filmului românescdin ultima vreme au evidenţiat unele aspecte maispeciale, abordez, astăzi, această temă de realăimportanţă pentru orice cinemato-grafie a lumii, condiţia regizoruluidebutant. Sigur, toţi regizorii dinlume au avut parte, odată şiodată, de un debut. la fel de evi-dent este faptul că debuturile sunt(au fost şi vor fi) foarte felurite.Multe dintre ele poartă, în modcât se poate de firesc, pecetea lip-sei de experienţă a regizoruluidebutant. Dar istoria cinemato-grafului mondial conţine şi exem-ple contrare: primul lung metraj,de pildă, al regizorului americanOrson welles, Cetăţeanul Kane,realizat la vârsta de 25 de ani, acoincis cu capodopera vieţii sale.Pe de altă parte, afluenţa dedebuturi într- un anume momentevolutiv al unei cinematografiipoate însemna o puternică infuziede „aer tânăr”, determinantă pen-tru mersul general al respectiveicinematografii. Numărate atent,debuturile unuia dintre cele maiprestigioase curente cinematogra-fice postbelice, „nouvelle vague”- ul francez, se situea-ză în jurul numărului de o sută. fireşte, nu toţi debu-tanţii de atunci (era sfârşitul anilor ‘50 din veacultrecut) şi- au înscris numele în istoria cinematogra -fului francez, multe nume s- au pierdut pe parcurs,nici măcar n- au recidivat vreodată. Dar numărulmare de debuturi a constituit, neîndoios, un „semn deforţă” al unui curent cinematografic prestigios, care alansat nume sonore ale cinematografului mondialprecum françois Truffaut, jean- Paul godard, AlainResnais, Agnès Varda, jacques Demy, Claude Cha-brol, louis Malle, erich Rohmer sau Chris Marker.Respectând proporţiile, cam acelaşi lucru s- aîntâmplat în România anilor 1990- 1991- 1992, ime-diat după revoluţia din decembrie ‘89, când mulţicineaşti – îndeobşte tineri – au muşcat cu poftă din„mărul” libertăţii de creaţie, lăsând impresia pe caream mai comentat- o, că, pentru o vreme, „câinii umblăcu covrigi în coadă”. Dar acest val de debuturi n- a fostdecât un „foc de paie”, unii dintre debutanţii de atuncin- au rămas decât la un singur lung metraj, RaduNicoară, de pildă (al cărui film, polul sud, merita ocarieră internaţională mai consistentă) sau florinCodre (care, după filmul Şobolanii roşii s- a întors ladragostea dintâi, sculptura şi – după cum am maiglumit o dată, şi sper că nu s- a supărat – şi- a sculptatun auto- portret călare, pe care l- a intitulat Carol I),alţii au ajuns la două premiere în lung metrajul deficţiune (laurenţiu Damian, george Buşecan) şi camatât… Regizori care s- au „stins”, ca autori de lungmetraje, după filmul de debut, există în mai toate eta-pele evolutive ale cinematografiei naţionale (uniidintre cineaşti şi- au epuizat, probabil, tot ce aveau despus, într- un singur film!), cazul cel mai dramaticfiind acela al regizoarei Ada Pistiner, care realizaîntr- un an greu al cinematografiei naţionale (1980)filmul- eveni ment Stop- cadru la masă, un film caren- a beneficiat, din păcate, de un statut internaţionalbinemeritat. Debuturi semnificative au fost şi aceleaale generaţiei 70 din veacul trecut şi mă gândesc, înprimul rând, la lung metrajul documentar eseisticapa ca un bivol negru, considerat, pe bună dreptate,„manifestul unei generaţii”, şi mă gândesc, apoi, ladebuturile fulminante (individuale sau în tandem) aleunor regizori precum Mircea Veroiu, Dan Piţa. Ale-xandru Tatos, Timotei ursu, Radu gabrea, MirceaDaneliuc, Nicolae Mărgineanu ş.a. Mulţi dintre regi-zorii consacraţi ai filmului naţional – este cazul s- ospunem – şi- au anunţat personalitatea încă din aniistudenţiei, o întreagă listă de scurt metraje studen-ţeşti reprezentând, nu numai pentru mine, garanţiaunor consistente şi personale cariere cinematografice.Iată doar câteva dintre titlurile acestei „liste”: Viaţaîn roz de Dan Piţa, Cercul de Mircea Veroiu, dus- în-

tors de Mircea Daneliuc, Solo pentru sax de RaduNicoară şi Relu Moraru, arta apărării individuale deOvidiu Bose Paştina, Captivi de Crăciun de IuliaRugină. Sunt şi câteva filme studenţeşti (de metrajmediu) care au depăşit, la vremea lor, condiţia „filmu-lui de uz intern”, intrând în circuitul normal al difu-zării pe marile ecrane, cum au fost, de pildă, micabijuterie lirică la mere de Iulian Mihu şi ManoleMarcus (cu Silvia Popovici) sau savuroasa comediedoi vecini de geo Saizescu (cu grigore Vasiliu Birlicşi Ion lucian).

Pe tot parcursul istorieicinematografice naţionale, regi-zori debutanţi au jalonat, practic,drumul evolutiv al filmului româ-nesc. Ca să ne întoarcem la aniiînceputurilor, să reţinem faptul căatunci când realiza primul săulung metraj de anvergură, Inde-pendenţa româniei (acum o sutăde ani şi mai bine), grigore Bre-zeanu avea abia 20 de ani. Darprezentul imediat ne oferă celemai consistente argumente privi-toare la rolul determinant alcineaştilor debutanţi în consolida-rea cinematografiei naţionale, şiajunge să ne referim la câtevadebuturi marcante din mileniultrei – prefaţate de filmele unuiNae Caranfil de la sfârşitul veacu-lui trecut –, acelea ale unor regi-zori precum Cristi Puiu, CristianMungiu, Ruxandra Zenide, Corne-liu Porumboiu, Cătălin Mitulescu,Radu Muntean, Călin Peter Net-zer, Radu jude, Adrian Sitaru,

florin Şerban, Anca Damian, Alexandru Solomon,pentru a constata faptul că România a ajuns, azi,printre marile ţări cinematografice ale lumii. „lovitu-ra de graţie” a fost dată, desigur, de Cristian Mungiu,care, cu al doilea lung metraj al său, 4 luni, 3 săptă-mâni şi 2 zile, repurta un surprinzător şi strălucitor„Palme d`or” la Cannes în 2007. Sigur, România maiprimise premii la Cannes, liviu Ciulei repurtase în1965 Premiul de regie pentru pădurea spânzuraţilor,şi – pentru că vorbim despre debuturi – să ne amin-tim faptul că regizorul Mircea Mureşan obţinuse laCannes, pentru al doilea lung metraj al său, răscoa-la, şi Premiul „Opera Prima”, iar „Palme d’or” pentruscurt metraje câştigaseră şi gopo, în 1957 (pentruScurtă istorie), şi Mirel Ilieşiu în 1969 (pentru Cânte-cele renaşterii). După revoluţie, un „leu de argint” la

prestigiosul festival de la Veneţia (unde fusese pre-miat, în 1939, şi documentarul lui Paul CălinescuŢara moţilor) obţinuse şi Dan Piţa pentru Hotel delux. Dar avalanşa de premii internaţionale obţinutede tinerii cineaşti români în ultimii ani la importanteconfruntări cinematografice mondiale reprezintă osituaţie fără precedent în istoria filmului naţional,consfinţind victoria „cinematografului tânăr” româ-nesc în confruntări cu multe dintre cinematografiile„galonate” ale lumii. Printre filmele din mileniul IIIcare au contribuit decisiv la această victorie, în afarăde 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile (prefaţat de occident),aş aminti moartea domnului lăzărescu (prefaţat demarfa şi banii şi urmat de aurora), ryna, a fost sau

n- a fost? (urmat de poliţist, adjectiv), Cum mi- ampetrecut sfârşitul lumii (urmat de loverboy), Hârtiava fi albastră (prefaţat de Furia şi urmat de marţi,după Crăciun), maria şi poziţia copilului (cu medaliade aur între ele), Cea mai fericită fată din lume (filmurmat de toată lumea din familia noastră), pescuitsportiv (urmat de domestic), eu când vreau să fluier,fluier, Crulic – drumul spre dincolo (prefaţat de Întâl-niri încrucişate) sau documentarele marele jaf comu-nist sau război pe calea undelor. Tânărul cinemaromânesc – care a cucerit stima şi preţuirea marilorfestivaluri ale lumii – are (nu- i aşa?) un fundamentsolid şi încântător.

Cum aminteam încă de la început, recenteledebuturi cinematografice româneşti din zona filmuluide lung metraj evidenţiază şi câteva situaţii – să lezicem – „speciale”. În ultimii ani, de pildă, au debutatîn regia de film cunoscuţi şi apreciaţi actori ai sceneişi ecranului românesc, precum florin Piersic jr. şiHoraţiu Mălăele. florin Piersic jr. s- a afirmat, de laînceput, ca un regizor experimentalist, filmele sale(chiar dacă sunt evident influenţate de „stilul Taran-tino”) încercând să găsească formule expresive maipuţin uzitate în filmul românesc, aşa cum au statlucrurile în Fix alert sau eminescu versus eminem,aşa cum stau lucrurile în Killing time (unde experi-mentul devine excesiv câteodată). Horaţiu Mălăeleşi- a plasat începuturile regizorale (şi scenaristice) înzona comediei „negre”, atât în filmul de debut, nuntamută, cât şi în filmul care a urmat, Funeralii fericite,valorificându- şi astfel însuşiri specifice ale proprieipersonalităţi artistice. Cu adevărat speciale sunt altedouă debuturi regizorale ale ultimilor ani, ale unorautori aflaţi la o a doua tinereţe şi consacraţi înlumea artei româneşti. este vorba despre debutul înregia de film al unui cineast încercat, Dan Chişu (celcare a lansat, curând după revoluţia din decembrie89, festivalul internaţional „DaKINO”, aducându- lpână în imediata noastră apropiere), şi nu este vorbadespre un singur film de debut, noul regizor a reali-zat, în serie, o suită de filme, printre care WebSiteS-tory, ursul, Şi caii sunt verzi pe pereţi, déja vu, filmecare au evidenţiat faţete distincte ale unei personali-tăţi artistice complexe. Şi mai este vorba despre debu-tul cinematografic al unui prestigios regizor de tea-tru, Silviu Purcărete, autorul unui convingător „filmde suflet”, de fapt un film de autor în cel mai deplinsens al formulei (Silviu Purcărete fiind, deopotrivă,regizor, scenarist şi interpret), un film cu remarcabi-le subtilităţi şi rafinamente plastice. Astfel de debu-turi consolidează suportul cultural al noului cinemaromânesc.

Dar să ne referim mai concret şi la debuturileîn lung metraj ale acestui final de an 2013. Premierafilmului love Building de Iulia Rugină a avut loc laînceput de septembrie. Participă la acest film treiactori tineri – reprezentativi pentru noul cinemaromânesc – şi anume Dragoş Bucur, Dorian Boguţă şiAlexandru Papadopol, alături de 31 de debutanţi,elevi ai unei şcoli de actorie, din rândul cărora se for-mează 14 cupluri care încearcă să- şi rezolve proble-mele sentimentale, ajutaţi de cei trei actori amintiţi,pe post de terapeuţi. Acţiunea se petrece într- o tabă-ră de vară numită „love Building”, de unde şi titlulfilmului. Regizoarea debutantă a tratat povestea fil-mului cu un umor blajin, îngăduitor, de real efect laspectatori. Când scriu aceste rânduri, n- a avut încăloc premiera filmului Carmen de Doru Niţescu (daram văzut filmul în avanpremieră). Cadru didacticuniversitar (chiar pro- rector la uNATC) şi autor decărţi cinematografice, Doru Niţescu, ajuns la regia defilm, propune o dramă cinematografică (chiartragedie i- aş zice) în care este vorba despre o luptădisperată şi încrâncenată cu un destin implacabil, cuo boală necruţătoare care ameninţă viaţa unei fetiţenumită Carmen. Apar în film, printre alţii, Rodicalazăr – într- un rol epuizant, dar foarte convingătordus la capăt –, Mimi Brănescu, laura Creţ, CezarDrăgănescu, Monica ghiuţă, Maia Morgenstern şiIulia lupaşcu (Carmen). Cât despre filmul roxannede Valentin Hotea, să spunem că a avut premieramondială în luna august, la festivalul de la locarno şică printre interpreţii săi se numără Diana Dumbravă,Şerban Pavlu, Anghel Damian, Mihai Călin, ValeriaSeciu. Şi să mai spunem că Valentin Hotea se anunţăun nume de încredere al noului cinema românesc. r

călin călimanCondiţia regizorului debutant

Pe tot parcursul istorieicinematografice naţionale, regizori

debutanţi au jalonat, practic, drumulevolutiv al filmului românesc. Ca să

ne întoarcem la anii începuturilor, săreţinem faptul că atunci când realizaprimul său lung metraj de anvergură,Independenţa României (acum o sutăde ani şi mai bine), grigore Brezeanu

avea abia 20 de ani.

34

ANuL XXiV t Nr. 10 (739)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

fugim cu toate puterile din calea depre-siei. Ne apărăm, bezmetici, de grijilezilnice. Încercăm să uităm măcar pen-tru câteva ceasuri de impozitele ucigă-

toare. De lipsa de bani. De peisajul care se urâţeştesub ochii noştri, căzând sub povara sărăciei. Deimaginea morbidă pe care o creează vitrinele oarbeale magazinelor falimentare. De vederea pancartelorde la intrarea în spitalele de stat, pe care scrie: „Sun-tem flămânzi”.

Ne refugiem în cultură.Parcă am mai trăit odată acest fenomen. l- am

trăit prin anii 80, înainte de emigrare, în România.Acelaşi. Şi totuşi altfel. Completamente altfel.

În Atena anno 2013, copleşitor este lanţul viucare se creează parcă de la sine şi ne leagă unii dealţii. Suntem speriaţi. Şi panicaţi când privim în jur.unii iau hotărârea să plece. Alţii sunt decişi să tră-iască experienţa până la capăt. Dar… cei care emi-grează şi cei rămaşi, îşi spun la despărţire: vom treceşi peste asta. Au mai fost asemenea perioade înistoria greciei. Şi nu ne- am pierdut.

Acest lanţ viu care ne leagă unii de alţii senumeşte solidaritate. Şi verigile lui nu se opresc lagraniţele ţării. Verigile lui se intind peste paralele şimeridiane. ele nu- i cuprind numai pe greci. ele îiînlănţuie pe mulţi reprezentanţi ai altor culturi. Şiai altor popoare. Oameni de bine din toată lumea îşidau parcă mâna. Pentru a nu- i lăsa nici de data astape greci să piară.

Din Omonia coboară o stradă largă, Agios Kon-stantinos. e departe Platia Omonia de ce a fost ea înalte vremi. era unul dintre cele mai frumoase locuridin capitală. Apoi au năvălit aici şomerii. Drogaţii.Străinii, adică săracii. Într- o vreme zona devenisepericuloasă. Primăria a luat măsuri. locul s- a maicurăţat, fără a putea însă reveni la ceea ce a fostaltădată.

Din Omonia deci coboară o stradă. ea nu maieste luminată, aşa cum era doar în urmă cu câţivaani. Nu mai e nici curată. Clădirile sunt însăfrumoase, în stilul neo- clasic grecesc.

la vreo câteva zeci de metri de vestita „Platia”,îţi apare în raza privirii Teatrul Naţional.

A fost refăcut printr- un proiect semnat înaintede criză. un proiect de care s- aţinut însă cu unghiile şi dinţii.lipsa generală de bani (dato-riile noastre externe, care cucât mai primim câte un împru-mut cu atât cresc mai mult),n- au putut deci să înghită şifondurile rezervate renovăriiTeatrului Naţional.

Clădirea este de proporţiiumane, armonioase. Înăuntru,de cum treci scările de la intra-re, eşti cuprins de sfială. Plu-teşte până în cel mai îndepăr-tat colţ o eleganţă rafinată, ogrijă subtilă pentru detaliulcare înseamnă clasă. Culorilesunt într- o gamă redusă. Onesfârşită paletă de bejuri.Marmora coloanelor. Dalele depe suprafeţele sălilor şi foaie-relor. linii maronii, mărginindholuri. Candelabrele albe, cudesignul din alte vremi.Modernismul clădirii se asigu-ră prin simplitate. Stilul demare clasă, prin păstrarea ele-mentului vechi.

Ne aduce la teatru unspectacol care face istorie. Ase-menea realizatorului lui. Nuştiu ce anume îl face pe titanulfascinant al teatrului contem-poran Robert wilson să fie pre-zent pe afişele noastre aproapeîn fiecare stagiune în aceşti ani din urmă. Sau poateştiu.

Aflu de la el însuşi, cu prilejul unei conferinţe.Ne invită în număr mare la fundaţia Onassis. Salaimensului edificiu este neîncăpătoare. la subsolputem vedea, cu intrarea liberă, expoziţia lui deVideo- portrete. Organizată într- un spaţiu larg, fărăferestre, cu pereţii în negru, absorbind astfel lumina

şi sunetul. Muzica se aude însă în surdină, în preaj-ma fiecăruia dintre cele 43 de portrete cinetice. ecra-ne mari, plasmatice, expun un amalgam de fotogra-fie, film, literatură, pictură şi muzică. Apar chipurisupradimensionate de celebrităţi, artişti, mari inte-lectuali ai secolului şi… animale. explodează culori-le, fiecare chip trece din static într- o formă abia per-ceptibilă de mişcare, cânta ceva, spune ceva, sau lasăpur şi simplu loc imaginaţiei să lucreze.

Apoi, în sala supraaglomerată de la etaj începeconferinţa. este o introducere în biografia lui. Sau,mai bine spus, în universul lui estetic, dezvăluindcâteva din mobilurile biografice care i- au trasat dru-mul. Ca o constantă, se definesc jaloanele care l- audus la o anumită viziune asupra lumii. Interesul luipentru lumea marginală. Convingerea că se poateface ceva pentru cel căruia istoria sau momentul îioferă şanse limitate. Îl asculţi câteva ore şi parcănimic din ceea ce- ţi spune nu- ţi este străin. Doaruriaşa lui putere creatoare este cea care îl singulari-zează. Viziunea asupra lumii este solidă. Şi mai aleseste una curată.

Iată deci, îţi spui în gând, părăsind sala, de ceeste el acuma la noi. De ce ne face, în halul de izola-re şi neputinţă în care se află grecia, legătura cu celmai înalt punct al artei contemporane, cu universulavangardist, cu Centrul lui de la watermill, cumonumentalul spectacol einstein on the Beach, cupoemul indonezian I la galigo pus în scenă la lin-coln Center, cu Madam Butterfly de la Teatrul Bal-şoi, cu Inelul Nibelungilor la Paris. Iată de ce simtenevoia să ne scoată la spectacolele de performing artde la Centre georges Pompidou, de la Museum offine Arts, la Muzeele guggenheim de la New yorksau de la Bilbao.

Oricât ne- ar impinge în datorii fondul Mone-tar Internaţional, Homer este totuşi al grecilor. Şisă- l vedem pe Homer ne îndreptăm acum, mulţime,pe strada care coboară din Platia Omonia spre Tea-trul Naţional. un Homer al nostru şi al lui Robertwilson.

Montarea este o colaborare între TeatrulNaţional din Atena şi Picolo Teatro din Milano –Teatro di europa. la premieră, directorul acestuiteatru explică: trăim o epocă de criză globală – eco-

nomică, financiară, politică, culturală, relaţională şiaxiologică. Aşa un fenomen nu poate fi soluţionatnumai cu mijloace financiare. este absolut necesarăcolaborarea între valori. Şi între oamenii cu viziuneasupra lumii.

În spectacolul lui Bob wilson felul de a- l citi peHomer este unic. Odisseea lui combină mitul cu rea-litatea, fabula cu istoria, inşiruirea halucinantă de

imagini plastice cu poematicul. A adunat pe scenă 17actori din câteva generaţii. le- a indus o extraordi -nară credinţă în ceea ce le- a cerut să facă. Ceea ce nuau mai făcut niciodată. Şi probabil nici nu vor mai fichemaţi să facă de acum înainte. Cu o inocenţă decopil, poemul lui Homer este transformat într- oaventură de a trece prin viaţă. este de fapt o luptăpentru supravieţuire. un om care încearcă să seîntoarcă la sine însuşi, după un moment de pierdereîn necunoscut. Şi aventura plină de neprevăzut aacestei întoarceri. Neprevăzutul care te pândeşte dintoate părţile, când încerci să te regăseşti, este reali-zat la nivele multiple şi cu mijloace multiple. Până laurmă îmi vine să spun că prin toate mijloacele. Asis-tăm la un superspectacol, în care se îmbină arta depăpuşar cu teatrul kabuki, Brecht cu grafica vaselordin civilizaţia minoană. e humor, e lumină, a deta-şare şi poematic. Imaginile sunt perfecte, cred că ori-care scenă poate fi subiectul unul curs de estetică.Ieşim de la spectacol ca dintr- o stare de transă. Neîntoarcem la noi înşine mai împăcaţi. la Homer… lacivilizaţia minoană… la lumea modernă, care a năs-cut creatori ca Bob wilson… Care, uite, e alături denoi, pe bulevardul Agyos Konstantinos, strada pier-dută în întuneric în ultimii patru ani… în PlatiaOmonia, cea marcată de sărăcie…

În amfitetarul vechiului Irodio sunt 7 mii depersoane. e o seară calmă de început de august. Pelespezile de marmoră ale vechiului teatru roman numai e nici un loc. Şi nu ştiu dacă există vreo naţiunecare să nu- şi fi trimis la Atena reprezentaţii. Asis-tăm la ceremonia de deschidere a celei de a 23- a edi-ţii a Congresului Mondial de filosofie.

În faţa mea este un grup de indieni. femeile însariuri. ei în costumele tradiţionale. Câteva rândurimai încolo, s- a ridicat în picioare un băiat tânăr, cupărul împletit în multe codiţe şi cu ochii de unformat specific, aşezaţi într- un anume raport cunasul cu baza lată. Pe ecusonul lui reuşesc să citescţara: vine din Mexic. un chinez bătrân, sprijinit înbaston şi cu o barbă rară, lungă până la brâu, esteajutat de plasatoare să- şi găsească locul. Delegaţiaruşilor e enormă. la fel ca a coreenilor. Printre şiru-rile de bănci din marmoră îşi caută locurile un grupde budişti. Îmbrăcaţi în hainele lor tradiţionale. Cu

roşul aprins al tunicilor. Cubraţul gol.

Canadienii stau într- ungrup compact. Americanii suntfoarte tineri, cu alură alternati-vă. Africanii au, ca de fiecaredată în întâlnirile internaţiona-le, îm bră că mintea lor, cu gala-bii şi turbane frumos colorate.Turcii sunt şi ei în grup mare.la fel ca persanii. O delegaţiemalaeziană soseşte în ultimaclipă: plasatoarele se grăbescsă- i aşeze, înainte de începutullucrărilor.

Toţi au ecusoane pe piept,pentru a se identifica în acestturn Babel al gânditorilor. Toţiau studiat filosofia. Toţi predaufilosofia pe la diferite universi-tăţi ale lumii. Toţi îi cunosc pegreci. Toţi, pentru a- şi facemeseria, trebuie să- i predea pegreci. Pe Platon, pe Aristotel, peSocrates. Deasupra amfiteatru-lui marelui Irodio se ridicăAkropolele. În Plaka, la numaicâteva sute de metri de aici,sunt străzile vechii academiiplatoniene. Străzile pe care sepunea mai apoi la cale filosofiaperipatetică a Stagiritului…

Suntem în anul 2013. Într- oseară ateniană. În copaci cântăţicladele. Acum. Ca şi- atunci.

Susţinerea în actualele condiţii ale greciei aacestui Congres Mondial de filosofie părea până maiacum câteva luni o imposibilitate. Şi totuşi de petoate meridianele, lumea a venit la Atena. este celmai bun semn că nu suntem singuri. este cel maibun semn de solidaritate intelectuală. Pentru cât auavut grecii de dat, li se întoarce darul. r

monica săvulescu voudouriVă scriu din Atena, în vremea crizei

n Scrisori din Balkania susţinerea în actualele condiţii alegreciei a acestui Congres Mondial defilosofie părea până mai acum câtevaluni o imposibilitate. Şi totuşi de petoate meridianele, lumea a venit laAtena. este cel mai bun semn că nu

suntem singuri. este cel mai bun semnde solidaritate intelectuală. Pentru

cât au avut grecii de dat, li se întoarcedarul.

35

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

OCtOMBRie 2013

Sâmbătă, 15 iunie 2013, ora 10 – laMemorialul Ipoteşti (Centrul Naţionalde Studii „Mihai eminescu”). gelluDorian deschide „Zilele eminescu – edi-

ţia iunie” (mai există o ediţie anuală în ianuarie),peste noapte a fost ploaie cu furtună şi s- a ars trans-formatorul electric al comunei. Se discută fărămicrofon de decapitarea bustului lui eminescu laHliboca (Adâncata, regiuneaCernăuţi), de naţionalismul pri-mitiv ucrainean. Se acordă pre-mii pentru traducerea şi promo-varea lui eminescu în străinăta-te lui Vasile Tărâţeanu şi Con-stantin Abăluţă, îi laudă AdrianAlui gheorghe şi Simona graziaDima. urmează o conferinţă des-pre Nichita Stănescu („Nichital- a luat drept călăuză pe emines-cu”, susţine elena Ciortea), unfilm documentar, un recital dinpoezia lui Nichita (la sala deexpoziţii a Memorialului are locmai apoi un vernisaj cu fotografii„Nichita Stănescu – 80”, prezen-tat de Ştefania Coşovei). Dupăcare s- au decernat premiile celeide- a 32- a ediţii a Concursuluinaţional de poezie şi interpretarecritică a operei eminesciene„Porni luceafărul…”, însoţit deun recital al premiaţilor debu-tanţi. la ora 18, la Botoşani, încentrul istoric, în faţa Bisericiiuspenia (sau biserica albă, ridi-cată în 1552; „uspenie”, adică „adormire” – Adormi-rea Maicii Domnului, hramul bisericii; aici a fostpăstrat singurul act de stare civilă a marelui poet,mai exact registrul de botez în care se arată naştereapoetului –15 ianuarie 1850 şi data botezului – 21ianuarie 1850). Are loc recitalul CongresuluiNaţional de Poezie- CNP al poeţilor invitaţi: s- a înce-put cu premiaţii primelor două ediţii ale CNP, liviuIoan Stoiciu şi Ion Mureşan (premiaţii celorlaltedouă ediţii n- au fost prezenţi: Ioan Moldovan şilucian Vasiliu). Au citit la microfon, invitaţi degellu Dorian, organizator: Dan Bogdan Hanu, Simo-na grazia Dima, gh. Vidican, C. Iftime, Adrian Aluigheorghe, Vasile Tărâţeanu, Marius Chelaru, Cas-sian Maria Spiridon, Paul gorban, Radu Ianovi,Paul Aretzu, Manon Piţu, Al. Ovidiu Vintilă, SterianVicol, g. Vulturescu, Silviu guga, Teodora Coman,Andrei Alecsa, Val Talpalaru, Nona Tatiana Ciofu,Ioan Pintea, Vlad Zbârciog, N. Popa, C. Abăluţă, N.ţone, Matei Hutopilă, V. Baghiu, Viorica Petrovici,Nicoleta Onofrei, N. Coande, Radu florescu, MirceaBârsilă, florin Partene… gellu Dorian le- a cerutscuze poeţilor botoşăneni prezenţi (de la lucianAlecsa la Petruţ Pârvescu sau N. Corlat) că nu- iinvită la microfon, întârziindu- se, îi roagă să citeas-că a doua zi, la recitalul CNP de la Suceava. S- auprezentat editurile de poezie prezente (gavril ţăr-mure are marota lui cu „cel mai mare poet Ion Mure-şan”; peste tot unde e invitat are acelaşi discurs, mămir că nu se plictiseşte). S- a anunţat apoi Premiulpentru poezie al revistei Hyperion – acordat lui Nico-lae Coande. Şi Premiul Congresului Naţional dePoezie, la a V- a ediţie, acordat lui Cassian MariaSpiridon (premiu stabilit fără juriu, pentru primaoară fără juriu, după cum a subliniat gellu Dorian).

Duminică, 16 iunie, la ora 11 s- a plecat laSuceava. Mergând pe mâna lui Adrian Alui gheor-ghe, câţiva dintre invitaţi au oprit la MănăstireaAgafton (din secolul xVIII, se păstrează biserica delemn iniţială, din 1747, în bună rânduială, împreunăcu chilii şi fântâni de atunci; la început a fost osihăstrie- schit a pustnicului Agafton sau Agaton, înpoiana unei păduri; în 1803, schitul de călugări afost transformat în mănăstire de călugăriţe; printremonahiile de la agafton sunt de menţionat şi cele treimătuşi după mamă ale poetului mihai eminescu:Fevronia, Sofia şi olimpiada Iuraşcu, ultima dintreele fiind, pentru o vreme, stareţă a mănăstirii; prindecretul nr. 410/1959, mănăstirea agafton a fostdesfiinţată abuziv, maicile de aici fiind trimise pe lacasele lor; în acea perioadă, aici vieţuiau peste 300călugăriţe; mănăstirea agafton a fost reînfiinţată înmartie 1991; astăzi mai sunt 20 de măicuţe aici), la8 kilometri de municipiul Botoşani. Surpriză, aici

l- am cunoscut pe ieromonahul- scriitor Siluan Antoci,care ne- a dăruit două volume din superba sa carte„Monahii ortodoxe purtătoare de lumină în întuneri-cul comunist” (2012, editura Doxologia, Iaşi).

la Suceava am fost preluaţi de Carmen Vero-nica Steiciuc – extrem de ocupată cu „Zilele MateiVişniec” (iniţiate de ea; începeau pe 17 iunie laRădăuţi, „în gara veche” şi la Suceava, la Casa Cul-

turii, unde Matei Vişniec va fifăcut cetăţean de onoare al muni-cipiului; era venit acum specialde la Paris), cu trupele de teatrusosite din Craiova şi Chicago, cudirectori de festivaluri de teatruşi regizori prezenţi. CarmenVeronica Steiciuc e obsedată deteatru, mai nou, visează să des-chidă un teatru profesionist laSuceava. la Muzeul Satului (dela Cetate) din Suceava, cu bănci-le mutate la umbră (pe o zi cani-culară), de la ora 15.30 a avut locrecitalul de închidere a Congre-sului Naţional de Poezie (mulţidintre invitaţii la Botoşanipierzându- se pe drumul spreSuceava, alţii au plecat în timpulrecitalului de la Suceava). Aucitit la microfon (invitaţi iniţialde Carmen Steiciuc, apoi degellu Dorian – recitalul a duratdouă ore): Matei Vişniec, IonMureşean, lIS, C. Abăluţă, N.Coande, Adrian Alui gheorghe,Vasile Baghiu, Paul Aretzu, Ale-

xandru Ovidiu Vintilă, Vlad Zbârciog, Ion Cozmei,Dan Bogdan Hanu, Silviu guga, Nicolae Sava, Vasi-le Iftime, Ion filpciuc, Radu florescu, Viorica Petro-vici, Vasile Tărâţeanu, Sterian Vicol, N. ţone, Teo-dora Coman, N. Corlat, liviu Popescu, Dumitru Nec-şanu, Paul gorban, N. Popa, Mircea Oprea, gh. Vidi-can, Cristina Şoptelea, Petruţ Pârvescu, Mara Alec-soaia, Alexandrina Negru, Maria gavrilovici, lavi-nia Nechifor, florin Negru, Matei Hutopilă, DanielaBejinariu, gellu Dorian, Carmen Steiciuc. la final afost acordat, prin Centrul Culturii Bucovina, Pre-miul CNP pentru un tânăr poet debutat editorial:Teodora Coman.

Dacă tot am întocmit listeexacte cu cei ce au citit la reci-talurile CNP, să consemnez şinumele poeţilor care n- au citit,al prozatorilor şi criticilor pre -zenţi de- a lungul manifestării,la Botoşani şi galaţi: HoriaZilieru, Călin Vlasie, AdiCristi, liviu Apetroaie, TeodorDună, Dan Coman, Petru Scu-telnicu, Vasile Tudor, MariusDobrin, gavril Alexe, Bogdanfedereac, Vlad A. gheorghiu,Marius grama, Ciprian Mano-lache, Angela Sandu, apoi Danlungu, Doina Ruşti, DoinaPopa, D. Aug. Doman, CornelMihai ungureanu, N. Oprea,Vasile Spiridon, Sabina fâna-ru, Brânduşa Steiciuc, IsabelaVintilă, emanoil Marcu. Dincomunicatul de presă: partici-panţii la Congresul naţional depoezie, ediţia a V- a, au stabilitca în perioada imediat urmă-toare să semneze o scrisoaredeschisă, adresată principale-lor instituţii ale statului, preşe-dinţie, parlament, Guvern,implicit şi Institutului Cultural român, prin care săarate căile de parcurs în vederea promovării poezieiromâne în lume, cerând să prevadă modalităţile desprijinire concretă a acţiunii „100 de poeţi ai lumii laeminescu acasă”, pe care instituţia congresului o areîn vedere pentru anul 2015. S- a împărţit revistaHyperion 4- 5- 6 / 2013 – în care, în editorial, gelluDorian atrage atenţia, să fie lămurită toată lumea,că eminescu nu s- a născut la Ipoteşti, ci la Botoşani(îl citez mai pe larg, păstrând grafia lui cu â din i):la data cînd eminescu se năştea, luînd în calculcalendarul vechi şi nota tatălui acestuia pe fila unei

psaltiri, cum că „azi 20 decembrie 1849 s- a născutfiul nostru mihail”, Gheorghe eminovici, deşi cum-părase moşia de la Ipoteşti încă din 1848, nu locuiaacolo decît sporadic, mai ales vara, neavînd condiţiipentru o familie numeroasă ca a lui în atenansa ceexista la acea dată acolo. Casa, aşa cum a vîndut- o elîn 1878, a construit- o mai tîrziu. deci, nu avea cumsă se nască acolo pruncul mihai eminescu. acestas- a născut la Botoşani, unde părinţii poetului locuiauîn casa primită ca dotă de raluca de la tatăl ei, Vasi-le Iuraşcu din Joldeştii Voronei, la căsătoria acesteiacu Gheorghe eminovici, pe lîngă altă zestre, fără decare junele „arendaş de moşii” nu ar fi fost de acord,şi pe lîngă care mai cumpărase încă „un şir de case”la doi ani de la căsătorie tot în preajma Bisericiiuspenia, pe care le închiriase pentru a face rost debani pentru subzistenţa familiei. astfel, luînd în cal-cul tot calendarul vechi, pruncul mihail a fost bote-zat la data de 15 ianuarie 1850, în Biserica uspenia,de preotul Vasile ursachi. data a fost trecută înmitrica bisericii cît şi în registrul de naşteri alprimăriei… eminescu s- a născut la Botoşani, într- ocasă de lîngă Biserica uspenia, pe atunci catedralaoraşului, ctitorie a lui petru rareş dedicată doamneielena, oraşul Botoşani fiind pe atunci numit „oraşuldoamnelor”, casă care a fost vîndută dimpreună cucelelalte de Gheorghe eminovici după ce s- a mutat laIpoteşti cu tot calabalîcul prin anii 1855- 1858. Casaîn care s- a născut eminescu, aşa cum a fost ea, numai există. Altă revistă de lux, citită de mine la CNP:„SpectActor” (coordonată de N. Coande la Craiova;„revistă de atitudine” editată de Teatrul Naţional„Marin Sorescu”). Am primit şi cărţi cu autograf, lemulţumesc frumos autorilor: Cassian Maria Spiri-don, cu „Poeme în balans”, 165 de pagini, volum abiapublicat (într- o colecţie de top a editurii Charmides,unde au apărut şi gellu Dorian şi Radu florescu;observ că e o adevărată competiţie în rândul mem-brilor noului „grup de la Durău”, altul decât cel ini-ţial) – citez la întâmplare: „sunt singur / tot mai con-vins / simt că am trăit / prea multe zile şi ani / în care/ seară de seară / îmi trec periuţa peste dinţii / caremuşcă adânc / din inima fiarei / dimineaţa / periuţaîmi curăţă gingiile înroşite”. Apoi, Adrian Alui ghe-orghe, la editura Tracus Arte: „Omul giruetă”(„viaţa lumii în 55 de poeme”; poetul a ţinut să- şianiverseze astfel cei 55 de ani împliniţi pe 6 iulie,

anul acesta), un volum de 190de pagini, amestecat, o antolo-gie a lui, în care a publicat şipoeme originale, citez tot laîntâmplare: „Între timp s- afăcut noapte / s- a făcut dimi-neaţă / şi eu am împlinit 55 deani. / Deja multe lucruri aucăpătat înţeles: // mamă te- amiertat pentru că m- ai născut, /tată te- am iertat pentru că aipierdut / cel de- al doilea războimondial”. Am primit de laVasile Tudor, totodată, „anto-logia poeziei de dragoste agrupului de la Durău”, intitu-lată „Ceea ce rămâne” (editu-ra Timpul, 2012). Din păcate,titulatura de „grupul de laDurău”, de azi, e un fals, gru-pul iniţial a murit (are altăcomponenţă), trebuia inventa-tă altă titulatură. Citez dinVasile Tudor (coordonatorulantologiei): „În noaptea asta /geamul iubitei a- nnebunit desingurătate!/ Peste tot e olinişte din acelea/ în care aiputea să fii un mort./ Ai zice căsufletul se înalţă la cer/ îmbăl-

sămat în tristeţi”. la 60 de ani, gh. Vidican a scos laeditura Brumar „Maltratatul de linişte”, din carecitez: „În locul tău se mută o librărie plină denecitit”. Iar gh. C. Patza ne- a dăruit două cărţi deproză, „Mânzul” şi „Camarazii”. r

n Pe cont propriu

liviu ioan stoiciuAl cincilea premiat al CNP

urmează o conferinţă despreNichita stănescu („Nichita l- a luat

drept călăuză pe eminescu”, susţineelena Ciortea), un film documentar,un recital din poezia lui Nichita (lasala de expoziţii a Memorialului areloc mai apoi un vernisaj cu fotografii„Nichita stănescu – 80”, prezentat de

Ştefania Coşovei).

36

ANuL XXiV t Nr. 10 (739)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

există tăceri şi tăceri. unele determinate de lipsa ori absenţa orică-rui sunet, iar altele – de interzicerea emiterii oricărui sunet. Saucuvânt, cazul acesta având, desigur, atât cauze, cât şi implicaţiimult mai profunde. Romanul de debut al lui Sadie jones, proscri-

sul, apărut în anul 2008, abordează ambele situaţii, dar le şi tratează convingă-tor, ţinând mereu seama de multiplele lor semnificaţii.

Acţiunea cărţii este plasată în perioada anilor ‘40 – ‘50, în cea mai mareparte întâmplările care marchează viaţa personajelor petrecându- se într- un oră-şel din apropierea londrei, waterford, iar tăcerile ce reprezintă punctele nodaleale cărţii abia de reuşesc să ascundă tumultul şi frământările interioare ale per-sonajelor – şi mai cu seamă pe cele ale lui lewis Aldrige, la început copilul- pro-blemă, iar mai târziu, adolescentul cu probleme, care îi face pe cei din jur să- şiamintească de propriile lor probleme, desigur, cel mai adesea bine ascunse înspatele măştilor sociale pe care cu toţii se dovedesc extrem de pricepuţi în a lepurta, uneori uitând să şi le scoată chiar şi în viaţa particulară. Treptat se vădeş-te că tăcerea îi este impusă sensibilului lewis încă din ziua în care tatăl său seîntoarce acasă din cel de- al Doilea Război Mondial şi, în ciuda sugestiilor soţieisale, îşi sfătuieşte fiul extrem de curios şi de fericit de revederea părintelui, sănu mai pună atâtea întrebări, să nu mai încerce să se apropie de lumea celormari şi, mai ales, să tacă. Iar dacă, la început, sfaturile tatălui sunt blânde şi,aparent, determinate de dificultatea celui venit din război de a se readapta rit-murilor vieţii domestice, cu timpul devine clar că aceasta e, de fapt, atitudineasa faţă de toţi cei apropiaţi, el neezitând să aplice aceeaşi strategie a inducerii(mai bine zis a impunerii) tăcerilor din ce în ce mai lungi şi în cazul soţiei sale,nonconformista elizabeth, cea care va ajunge, şi din acest motiv, să- şi găsească,încetul cu încetul, refugiul în băutură. În fond, retragerea în tăceri mai mult saumai puţin politicoase este strategia tatălui însuşi care se vede silit să accepte, decele mai multe ori cu zâmbetul pe buze, jignirile pe care grosolanul său şef, DickyCarmichael, i le adresează cu o nedisimulată plăcere.

Şi, ca şi cum toate acestea n- ar fi fost de ajuns, când are abia zece ani,lewis este martorul – singurul martor – al tragicei întâmplări în urma căreiamama sa se îneacă, după aceea nefiind capabil să povestească nimănui, nicianchetatorilor şi nici tatălui său, faptele petrecute pe malul râului, în acea nefe-ricită zi de vară. este şi momentul în care tatălui său tăcerea lui lewis va înce-pe să i se pară un soi de boală cu care copilul va trebui să se resemneze să tră-iască pentru totdeauna, chiar zâmbetele chinuite şi rare ale băiatului dându- iimpresia că ar fi răni ce i se deschid de- a dreptul în suflet. Ca atare, nu numaică nimeni nu face absolut nimic pentru a- l ajuta pe lewis, ci tatăl său se recăsă-toreşte în mare grabă cu o tânără atrăgătoare, dar extrem de superficială dintoate punctele de vedere, Alice, incapabilă să şi- l apropie pe fiul adoptiv ori, dacănu, măcar să- l sprijine în momentele dificile prin care este evident că băiatul

Rodica GrigoreCând restul e tăcere…

n Cartea străină

În „Sala Mare” – spectacolul regizoarei Ada lupu cu „O scrisoare pier-dută”, – ocupând şi scena, dar şi intervalul de mijloc al sălii printr- unculoar de joc în pantă – se înscrie, în vederile noastre, printre realiză-rile „de excelenţă” ale textului caragealian.

Ada lupu foloseşte o cheie proprie: ne livrează caracterele şi comportamen-tele caractereologice ale personajelor la început „cu linguriţa” fără să ştim înco-tro bate finalmente „tăietura” ei – care ne transportă – deliberat – prin maimulte ipoteze, ca abia cam de la jumătatea ultimului act să ni se dezvăluie liniaadevărată şi completă a gândirii regizorale a acestor personaje. Spectacolul sedeschide cu scena- preambul – a bezelelor prefectului Tipătescu apărut pe culoa-rul dintre spectator în „dezabié- ul” unui scurt şi fluturat halat de baie peste „chi-loţei”, adresate filfizonic unei persoane imaginare ce pare să ocupe pentru el, totspaţiul. linia de „filfizon” va continua, cu o culminaţie în scena în care am fostgata să- i confundăm costumul roşu cu o pijama, dovedită până la urmă totuşicostum, cu sacoul deschis, purtat direct pe piele. Nu e un „teribilism” regizoral,pentru că întreaga linie a spectacolului se situează în marcarea interfeţei indi-solubile dintre actual şi trecut, obiectul „caricaturii” ne- fiind atât – deşi îl impli-că – acel derizoriu al vieţii politicianiste de atunci sau de acum – cât ideea însăşia izomorfismului procedural şi pasional al situaţiilor. Ochiul regizoral trece prinsatira caragealiană „pontând- o” – spre ideea unui izomorfism dovedit peren, alsituaţiilor, menţinându- le personajelor (precum în spiritual exegezei caragealie-ne a singurului lor „apărător fiinţial” de până acum – criticul gelu Negrea) orezervă ascunsă de umanitate şi o predestinare de hybris pentru ridicul.Prefectul se agită în cursul primului act – şi agitaţia lui pe pasarela ce traver-sează sala, aparent uneori fără motivaţie de scop al deplasării – denotă fervoa-rea implicării – chiar şi în gol – în „lupta politică”.

Trahanache – o premieră de viziune! – nu e bătrân! Nici tânăr ca Tipătes-cu – dar, oricum, la vârsta de mijloc, când mintea lui le înţelege – şi le regizea-ză – pe toate! Ne arată limpede că el cunoaşte legătura amoroasă dintre Zoe şiprefect – şi îi convine, căci îi lasă timp mai mult pentru politică. Bomba: „Cetă-ţeanul turmentat” nu e un anonim „apropitar” turmentabil din propriul luinărav – ci personajul cel mai lucid, alături de Trahanache, care într- un apartédintre ei, se arată ai fi chiar… şef şi a- i da secretos, dispoziţii. „Cetăţeanul tur-mentat” joacă „turmentarea”, pentru că el e… agent al Siguranţei. Apare, defapt, cu pălărie neagră cu boruri largi şi ochelari negri. Deci, „scrisoarea”, odatăpierdută, nu a fost găsită întâmplător de un fost poştaş – ci de „omul lui Traha-nache” – la fel ca şi la a doua găsire a ei, odată cu pălăria lui Caţavencu, dupăîntrunire. Caţavencu e onctuos şi teatral în stil grandilocvent – nu ştim precisdacă poate fi cult sau incult, în unele momente privindu- i pe ceilalţi de la supe-rioritatea omului ce se consideră mai instruit – şi îşi joacă propria carte politicăpe zarul seducţiei prin care crede că o cucereşte pe Zoe. O consideră vulnerabilăsexual şi senzual. Şi aici vine noua surpriză: „Zoe” marşază încă din primul act,în care ea pare prea „ambetată” de obişnuinţa succesului şi răsfăţului. Îşi alter-nează giugiulelile cu prefectul, cu o îngrijorare reală, părelnic totuşi semi- con-ştientă de gravitatea faptului. Nu ştim în acele momente, dacă e ingenuă sauprocedează cu un tact secret al ei. Zoe evoluează apoi de la „divă” la atitudineade „corvetă”, în timpul jocului „cursei de şoareci” dintre Caţavencu şi Tipătescu.„Accepturile” ei anticipate răspund fără pudori avansurilor lui Caţavencu, carenu ezită să o sărute voluptos pe gât. la un moment dat, ea ştie că poate condu-ce totul din propriul budoar. Alura de „damă” excentrică şi neinhibată ia propor-ţii chiar prin ţinuta vestimentară deocheată şi coafurile „zurlii” abordate. Totulînsă, până în momentul în care Caţavencu e învins şi ea îşi recuperează de la fal-sul cetăţean „anononim”, scrisoarea compromiţătoare. După Victoria definitivă,îşi smulge de pe cap peruca extravagantă care îi modificase tipologia – şi, prinsuspinele cu care îl cheamă pe „fănică” avem în faţă o femeie decentă şi sincerîndrăgostită (aşa precum o va fi văzut şi pe ea, în aplicata sa analiză, geluNegrea). Zoe devine, în acest spectacol, „femeia absolută” care parcurge aproapetoate ipostazele posibile ale „femeii generice”, inclusiv stratagema „măştilor” şi a„jocului” travestit. lui Caţavencu i se rezervă scene speciale, în care orgoliul şi„morga”, devenite tiranic ambiţie de parvenire politică, se adaptează „râmar” şiumilitor ideii că „scopul scuză mijloacele”: urcă în genunchi panta ascendentăcătre reşedinţa Zoei. la ordinal prefectului, Pristanda – ce „îl va lua pe sus” deacasă, ca să îl aresteze, pe Caţavencu, îl aduce în arest în halat de casă, turcesc(după moda de atunci, dar şi cea de acum) – deci într- o ţinută menită să îi depre-cieze întreaga „scrobeală”.

un episod intens- ironic, inteligent introdus – nu ştim dacă inspirat oa -recum dintr- un film al lui lucian Pintilie – dar oricum „dând bine” în toată fac-tura spectacolului – este întâlnirea tuturor, acoliţi şi adversari, la „baia deaburi”.

Claudia Ieremia este o mare actriţă cu o intuiţie magnifică în tot ce face.ea „şerpuieşte” de la o ipostază la alta a Zoei cu un firesc organic, făcând veridi-că surpriza devoalării finale. Trebuie să spunem că în aşa- zisul „Cetăţean tur-mentat”, Valentin Ivanciuc realizează la rându- i o „Creaţie” travestiul persona-jului fiind pe o linie de graniţă foarte subţire identificabil între „mima” uşoareiturmentări „jucate” şi „seriozitatea demnă” a arogării dreptului de votant, ambe-le învăluite de prezenţa resimţită a unei vigilenţe speciale. Ion Rizea apare ca uninterpret complex, profund integrant, împregnându- şi cu farmecul onctuozităţiicameleonismul funciar şi viclenia. Toţi interpreţii se arată până la urmă claradaptaţi liniei în mişcare a devoalării treptate a personajelor. Vladimir jurăscu– un Dandanache usturător personalizat, Romeo Ioan, un Trahanache diplomat,dublu- jucător, stăpân pe sine, cu o pacienţă afectat- abulică. Tandemulfarfuridi- Brânzovenescu dăruit de regie unor interpreţi tineri: Victor Manovicişi Călin ursu care joacă ideea unor „paiaţe politice perdante”, un Pristanda încătânăr făcându- şi simţită omniprezenţa de „sforar”…

Colaboratorii implicaţi ai Adei lupu: Zsolt fehervári, autor al „spaţiuluiscenografic”, Alina lăţan, creatoare inspirată de costume, lucian Moga, autor delight- design şi Tibor Cári, autorul unor fraze musicale însoţitoare unei „sutre” ceia chipul unei enorme butade scenice a Vieţii. r

Jeana morărescuCarnet teatral timişorean

37

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

OCtOMBRie 2013

trece, dar nimeni nu este dispus să le acorde – şi să- iacorde – vreo importanţă. Astfel încât lewis se adân-ceşte din ce în ce mai mult în tăcerea care şi aşa îifusese impusă, cu timpul ajungând să se simtă în lar-gul său chiar şi fără să rostească nici un cuvânt oreîntregi. Iar prezenţa sa deranjează convenţionalismulrigid al micului cerc de prieteni al familiei, lewisdevenind, treptat, proscris(ul). Adică, în primul rând,exclus, mai ales din jocurile copiilor din vecinătate. else transformă, nu după multă vreme, într- un adolces-cent recalcitrant care ajunge chiar să incendieze bise-rica micii comunităţi unde locuieşte şi să fie oarecummulţumit ca pentru fapta sa să petreacă doi ani înînchisoare. Numai că, atunci când revine acasă, rea-lizează unul dintre adevărurile fundamentale alelumii în care trăieşte: şi anume că, departe de areprezenta o eliberare, întoarcerea în sânul familiei şiîn mijlocul aceloraşi oameni care îl respinseseră cuatâta cruzime anterior nu este decât o altă formă deîntemniţare – cu atât mai gravă, însă. Cu toate aces-tea, îşi găseşte, aici, tocmai în mijlocul acestei lumi,nu doar un aliat şi un prieten, ci, deopotrivă, şansasalvării şi marea dragoste, pe Kit Carmichael, sensi-bila şi inocenta Kit, la rândul ei atât de prigonită defamilia ei şi mai cu seamă de brutalul său tată.

Descris de autoare drept un roman menit săexploreze pe larg consecinţele ipocriziei unei întregisocietăţi, cea britanică din anii care au urmat celuide- al Doilea Război, proscrisul cucereşte încă de laprimele pagini şi se citeşte cu sufletul la gură. Nuconvingând prin originalitate, căci numeroase paginitrimit, în mod clar, la atmosfera sumbră din adio,arme, de Hemingway, la strategiile narative din Ispă-şire de Ian Mcewan, la mecanismele utilizate de KateAtkinson în Behind the Scenes at the museum, tona-litatea generală a cărţii amintind şi de pelicula Farfrom Heaven, iar finalul romanului tinde în modevident către notele happy- end- ului hollywoodiantipic. Desigur, cartea este una de debut – şi trebuie sărecunoaştem că este vorba de un excelent debut – iarmiza autoarei nici nu a fost, în fond, extrema origina-litate. Dar proscrisul cucereşte nu doar prin preciziascriiturii şi exactitatea observaţiei, ci mai ales princapacitatea lui Sadie jones de a surpinde problemelecu care se confruntă tinerii săi protagonişti, atenţia eifiind îndreptată atât asupra lui lewis, cât şi asuprafermecătoarei şi atât de chinuitei Kit. Pe de altăparte, autoarea ştie cum să surprindă o serie deaspecte ale lumii britanice postbelice, dar şi să facăacest lucru fără a da nici o clipă impresia de didacti-cism tezist, demontând convingător toate convenţiileşi mai cu seamă toate mecanismele complicate aleipocriziei sociale ale unei lumi incapabilă să susţinăafirmarea adevăratelor valori umane. În plus, celelal-te teme majore ale cărţii, singurătatea, inposibilita-tea comunicării, tendinţele autodistructive sunt tra-tate cu sensibilitate, dar şi cu necesara distanţă – cri-tică – pe care scriitoarea ştie perfect cum s- o ia faţăde subiect şi faţă de personaje, necăzând niciodată în

patetism lacrimogen şi, cu atât mai puţin, în superfi-cialitate convenţională.

Descriind secvenţele cele mai dure ale evoluţiei– implicit, o dureroasă iniţiere – a lui lewis cu preci-zia unui arhitect şi cu o detaşare ce nu devine, totuşi,nici o clipă cinică, Sadie jones a creat, după cum s- aafirmat imediat după apariţia cărţii, un alt HoldenCaulfield, dar cu o profunzime ce o depăşeşte, pe alo-curi, pe cea a personajului lui j. D. Salinger, căci are,în plus, de luptat cu copii şi adolescenţi ce- i întrec cumult în cruzime chiar şi pe unii dintre eroii din Împă-ratul muştelor de william golding. un roman tulbu-rător despre secrete de familie, despre violenţadomestică, despre pierderi şi despre însingurare,proscrisul nu este lipsit nici de o notă de speranţă, deposibilitatea unei salvări şi a unui nou început, pen-

tru lewis şi Kit, posibila evadare din infernul care, încazul acestui roman, este cu adevărat reprezentat deceilalţi… În plus, într- o epocă a tehnicizării din ce înce mai accentuate, a experimentelor tot mai complica-te la nivelul strategiilor narative din proza contempo-rană, cartea lui Sadie jones rămâne, în ceea ce aremai convingător, un roman care ştie să dozeze perfectemoţia, dar, deopotrivă, să vorbească în termeni u -mani, nu didactici, despre suferinţă, însă şi despresperanţă, făcându- şi cititorii să încerce să înţeleagă ceînseamnă, în secolul xx, să fii uman cu adevărat. r

Sadie jones, proscrisul.Traducere de Adrian Buz, Bucureşti,

editura leda, 2011.

►SemnalPunctul critic ■ Nr. 3 (9) 2013

Social-democraţia, încotro?Trăim înconjuraţi de fantasme. fantasmele

trecutului, ale viitorului imaginat şi ale prezen-tului închipuit. Revista trimestrială de diagnozăsocială, politică şi culturală punctul critic priveş-te prezentul fără intermediari şi cosmetizări.Dacă diavolul se ascunde în amănunte, răul seaflă în realitate. Pentru a- l înlătura, trebuie maiîntâi identificat, iar pentru asta trebuie să avemcurajul să privim realitatea în faţă. Revistapunctul critic este una dintre cele mai prestigioa-se publicaţii româneşti cu o periodicitate trimes-trială, o publicaţie de diagnoză socială, politică şiculturală de tip academic, apăruta în urma ini-ţiativei unui grup de scriitori şi universitari,preocupaţi de stabilirea corectă a caracteristici-lor societaţii româneşti postrevoluţionare, cât şide identificarea căilor şi metodelor de alegere a„drumului bun” pentru această societate. fiecareediţie beneficiază de contribuţii ştiinţifice saueseistice ale unor autori cunoscuţi, experţi îndomeniu sau tineri care se dedică studiului temeianunţate. De asemenea, publicaţia se bucură departiciparea unor autori, în majoritate universi-tari, din străinatate care tratează teme indepen-dente dar de mare interes şi semnificaţie pentrupublicul românesc.

fondată de romancierul eugen uricaru,punctul critic are o circulaţie naţională şi inter-naţională, având printre semnatari mari perso-nalităţi româneşti, ca prof. Andrei Marga, Ioanes. Pop, Iacob florea, Radu Baltasiu, MihaiMilca, un Consiliu ştiinţific alcătuit din persona-litaţi naţionale şi internaţionale (Bernard Cas-telli, Institutul de Cercetare pentru Dezvoltare,IRD, din Paris, Septimiu Chelcea, universitateadin Bucureşti, Raffaela gherardi, universitateadin Bologna, Marco lucchesi, universitatea fede-rală din Rio de janeiro, Andrei Marga,universitatea Babeş- Bolyai din Cluj- Napoca,giacomo Marramo, universitatea Roma III,Vasile Puşcaş, universitatea Babes- Bolyai dinCluj- Napoca, gheorgh lencan Stoica, universi-tatea din Bucureşti. Colaboratorii de calitate,precum şi Consiliul Ştiinţific al publicaţiei noas-tre trimestriale, sunt o garanţie calitativă asupraconţinutului cât şi a obiectivitaţii analizelor şistudiilor publicate.

Din sumarul nr. 3 (9) 2013:

● Mihai Milca, mitul stângii● Cătălin Bordeianu, decenii dominante alesocial democraţiei în occident● Ioan C. Popa, Social democraţia sub presiuneatotalitarismelor în prima jumătate a secolului XX● Bogdan fartuşnic, Social democraţia europea-nă: între criza economică şi criza guvernării● Sebastian Simion, tribulaţiile socialdemocraţiei în epoca globalizării● Andrei Nicolea, Social democraţia românească– paşii spre „a treia cale”● Andrei Marga, după criză● liviu Mădălin Necaşu, rivalii americii● Silvia Branea, transporturile culturale clasiceşi digitale între favorizarea individualismuluişi extinderea globalizării● Andrei Alexandru, democraţia reprezentativă,o formulă alterată de natura umană● Paula Monica Dănălache, reflexii asuprasocietăţii civile româneşti● Anastasia Vinetti, Bianca Mitu, mass media şisocietatea civilă

un roman tulburător despre secretede familie, despre violenţa domestică,

despre pierderi şi despreînsingurare, Proscrisul nu este lipsit

nici de o notă de speranţă, deposibilitatea unei salvări şi a unuinou început, pentru Lewis şi Kit,

posibila evadare din infernul care, încazul acestui roman, este cu adevărat

reprezentat de ceilalţi…

Pe www.ideeaeuropeana.ro, la două cărţi cumpărate, a treia este GRatis!

alegeţi oricare trei cărţi din catalogul nostru online şi plătiţi doar două!oferta se aplică tuturor titlurilor din catalog,

inclusiv pachetelor promoţionale şi reducerilor deja existente!oferta este limitată!

Fiţi printre primii care beneficiază de ea! www.ideeaeuropeana.ro

Pe cei care scriu proză, poezie, drama-turgie, memorialistică, să zicem, nu- iinteresează acut ceea ce scriu criticii,chiar dacă îi citesc, pe cât posibil,

curent. Această componentă literară începe, însă,să- şi mai revizuiască amicalmente opiniile cu privi-re la scriitorii în viaţă şi la cei trecuţi dincolo – faptbenefic şi necesar pentru cultura română.

este, prin urmare, reanalizată şi cartea amin-tirile deghizate semnate de Ovid S. Crohmălniceanu,carte „socialistă”, reapărută la editura Humanitas(2012) şi comentată de Alex goldiş. În opinia juneluicritic, volumul „colecţionează detalii extrem depicante din viaţa câtorva interbelici de primă mână:Arghezi, Barbu, Sadoveanu, Călinescu, CamilPetrescu, Hortensia. Aceste amănunte au devenittabu imediat ce opera lor a fost pusă sub lacăt, înanii ‘40, şi au rămas la fel de absconse odată cu«recuperările» din anii ’60, când un amestec de pudi-bonderie şi mitizare compensativă au tras o perdeagroasă peste viaţa de zi cu zi. e de înţeles. Până în1990, trimiterile, chiar nevinovate, la moravurilescriitorilor erau pasibile de a- i face «nevinovaţi» poli-tic; apoi, ideologia «abstractă» a (neo)modernismuluia făcut să dispară (…) o specie de istorie şi criticăliterară respectabilă (…). amintirile deghizate vor fiîn 1994, când nevoia de anecdotic, după decenii deteze şi doctrine- depăşea cotele normale”.

Cronicarul amintirilor… încearcă, în fond, sărăspundă la întrebarea „De unde vine însă credibili-tatea cărţii? Pe de o parte, e cartea unui împătimital literaturii române postbelice în integritatea ei,asumat şi acceptat ca atare, în momente foarte dife-rite, de cei mai importanţi scriitori. Apoi, aş spune că«amintirile» lui Croh beneficiază, în mod paradoxal,de distanţa specifică omului uns cu toate alifiile, tre-cut prin multe şi depărtat în egală măsură deele.”(Cultura, 23 aug. 2013)

Se scrie în ultima vreme mai mult despre„maculatura literară” din zilele noastre, subiectabordat şi de criticul literar C. Stănescu (Cultura,

idem), invocându- l pe criticul Daniel Cristea- ena-che, critic care abordează în observator cultural, deobicei, „actualitatea aproape eternă a unui fenomen

de natură psihologică şi sociologică: inflaţia litera-ră”, care va să zică. După căderea comunismului s- adat drumul (!) şi la inflaţia valorilor literare. Publi-cistica cu pricina e grăitoare: „Pregăteşte- ţi manus-crisul şi transformă scrisul într- o formă constantă devenit!” Beneficii: „Tu hotărăşti ce publici şi cândpublici – ai parte de cele mai mari preţuri de tipar(…) primeşti drepturi de autor până la 79% din pre-ţul unitar al cărţii”. Chiar aşa?

Din articolul lui C. Stănescu mai aflăm că oeditură din Scorniceştii lui Ceauşescu „publică”, deregulă, o carte pe zi, primind în 2012 Diploma loculI în „Top profit România” – ştire relatată cu amuza-

ment de liviu Ioan Stoiciu din Contemporanul,devenind scriitor. Cum? Simplu: „Publicăm 100 deexemplare din lucrarea dumneavoastră; între ceilansaţi e şi poetul Viorel Păcală, poleţist”. (idem)

O surpriză plăcută ne face suplimentul cultu-ral al revistei 22 (26 aug.), apărut sub auspiciilefundaţiei pentru Cultură şi Dreptu-rile Omului. În acest supliment tepoţi întâlni cu Jurnalul ecaterineiOproiu, comentat de criticul Alex.Matei. În Jurnal poţi citi amintiri deo mare savoare, precum cele desprePetre Dumitriu, care lucra la carteapasărea furtunii şi voia să cunoascăpescarii din Deltă pentru a scrie des-pre ei. „Toate bune şi frumoase,spunea Petre. N- aş fi putut trăi cucaviar până la capătul vieţii, dar ce săvezi? În satul acela nu exista pâine.Nici nu se aducea, nici nu se făcea.N- aveau din ce (…). Aşa că, atât câtam stat acolo, am mâncat dimineaţa, la prânz şiseara, icre negre cu mămăligă (…). Din lipsă demălai, aborigenii făceau terci. Deci, am mâncat celmai fin caviar cu cel mai autentic terci”.

Mai poţi întâlni în acest supliment cultural,printre altele, şi o cronică a lui Paul Cernat desprecartea românia fără anesteză a lui Octavian Buda(n. 1966) cu studii multidisciplinare asupra ştiinţe-lor umaniste, autorul numărându- se printre cei foar-te puţini români specializaţi (şi) în chestiuneadiscursului eugenist ante- şi interbelic, carte prefa-ţată de academicianul Dan Berindei.

Se mai poate lectura, de asemenea, şi cronicalui Doris Mironescu despre romanul lui Alex. Muşi-na (2012) nepotul lui dracula, în care autorul scrieprintre altele: „Dar ce înseamnă, la urma urmei,libertatea mioritică în mica noastră lume universita-ră? Simplu: începi să studiezi un anumesubiect din mai multe direcţii deodată, fărăsă ajungi, până la urmă, nicăieri; vorbeştifără să spui nimic”.

Criticul C. Coroiu ţine să ne facă o sin-teză asupra operei lui Mircea Iorgulescu, nude multă vreme plecat dintre noi, scriitorcare a lăsat în urmă „eseuri incitante, întrecare cel despre Caragiale, marea trăncănea-lă. Mircea Iorgulescu polemizează explicitcu tot ce ţine de stilul somnolent în critică,eseistică, publicistică şi chiar istoria litera-ră, ca să nu mai vorbim de genul biografic”.

Analistul george Neagoe ne prezintămicul Jurnal cu amintiri al Nadiei Anghelescu, des-pre care spune că „cu siguranţă nu este o autobiogra-fie oficială, redactată din nevoia de a justifica unelefapte. Specialistă în limba arabă literară –un cores-pondent oriental pentru latina clasică – nu a deţinutfuncţii publice de anvergură. Consacrarea interna -ţională a ţinut- o, paradoxal, departe de agitaţia pro-movării naţionale, după cum spune: „Mă numărprintre puţinii care au trezit în europa ultimeijumătăţi de veac interesul pentru gândirea lingvisti-că arabă din evul Mediu”. Cronicarul mai constatăcă „Nadia Anghelescu socoteşte călătoriile de studiufundamentale în favoarea identităţii. O realitateîntemeiată pe carte şi pe calm”.

În românia literară (23 aug.) aflăm alte datedin viaţa şi opera lui Mircea Iorgulescu. Istoriculliterar Nicolae Scurtu faceşi domnia sa ceva comple-tări la biografia scriitorului,specificând că „biografiaistoricului suscită interesulcercetătorului dingeneraţiile mai tinere, sprea- i putea stabili, cu rigoare,itinerariul creator şi, evi-dent, fizic al celui mai exi-gent exeget al operei luiPanait Istrati (…). Pose-dând o viziune clară asupravalorilor poeziei şi prozeiromâneşti, Mircea Iorgulescu subliniază în eseurilesale inventivitatea autorului, noutatea operei şilocul ce i se cuvine în ierarhia literară, întreţinândun dialog epistolar continuu cu confraţii lui (Teodor

Vârcolici, gabriel Dimiseanu, geo Dumitrescu,Dana Dumitriu şi alţii). Nicolae Scurtu reproduce înarticolul respectiv două scrisori ale lui M. Iorgules-cu, una adresată din Paris, la 24 mai 1990, luigabriel Dimiseanu, în care spune că „mi- e tare dorde voi, dar vreau să vă revăd aici”, o alta din 10octombrie 1991 în care îi face mărturisirea: „eşti,din fosta redacţie, omul de care m- am simţit cel mailegat, cel mai apropiat…”. (idem).

Surprinzător pentru unul ca mine, ca cititor alromâniei literare, este articolul lui Cosmin Ciotloş,pe care- l citesc cu plăcere, în general, despre FlorinIaru şi nenumăratele sale unelte, scris parcă cu o res-pingere adolescentin răutăcioasă: „Ciclurile de poe-zie sunt un fel de telenovele în care fiecare episod îlrepetă pe celălalt sub o altă înfăţişare” – asta poatefi şi o calitate, la urma urmei. De la individ, cronica-rul ajunge la colectivitate: „Nu numai că Iaru, dar şidestui alţi optzecişti de primă mărime au susţinutideea unei atitudini degajate faţă de literatură”. Şice- ar fi chiar aşa de rău?

Revista gazdă a acestor însemnări adresează oScrisoare deschisă domnului Ministru al Culturii,

Daniel- Constantin Barbu, căruia îiaduce la cunoştiinţă unele stări delucruri din lite ratura română de- aca-să, ca, bunăoară: „un dispreţ suve-ran faţă de cultura vie şi faţă de sin-gura modalitate de conservare aidentităţii româneşti, care este lite-ratura română vie – cultura scrisă(…) ce se află la ora actuală în şanţ.la ultima sesiune de finanţare a pro-iectelor editoriale au fost depunctaţila comisiile formate de către Admi-nistraţia fondului Cultural Naţionalimportanţi scriitori ca, de exemplu,Mihail eminescu, lucian Blaga,

Nichita Stănescu, Nicolae Breban, Dumitru ţepe-neag ş.a.”. Va fi nevoie de revizuirea regulamentuluide concurs şi de reformarea criteriilor de selecţie aevaluatorilor. „Cultura naţională este un domeniumult prea serios, încât să lase loc carităţii şi filantro-piei”.

Publicaţia lumea Justiţiei, invocând formula-rea „România europeană”, invocă şi faptul că „Drep-tul la libertatea de exprimare reprezintă un lux pecare nu toţi românii şi- l pot permite”…

Nicolae Breban: „sentimentul naţional va renaşte”

Antena 3 face eforturi să readucă în atenţiapublicului tema identităţii naţionale a românilor. laemisiunea Secvenţial, moderată de jurnalistul de

excepţie Adrian ursu, înultima duminică a luniiseptembrie, trei acade-micieni români – DanBerindei, Nicolae Bre-ban şi Constantin Bălă-ceanu Stolnici – au vor-bit despre „ce a pierdut,ce a câştigat, ce riscă săpiardă şi ce anume artrebui să facă în conti-nuare România”. „Aca-demicianul Constantin

Bălăceanu Stolnici a explicat că odată cu globaliza-rea se poate vorbi şi despre anumite interese meschi-ne ale marilor puteri pentru a şterge orgoliile naţio-nale ale unor state, precum România. «Din punct devedere cultural şi chiar mai profund, cred că este unmare, mare obstacol pe care ni- l pun în faţă multina-ţionalele, care sunt în spatele globalizării», a expli-cat academicianul. Academicianul Nicolae Breban aarătat şi, la rândul său, a găsit mai multe problemeşi hibe în prezentul României şi în acţiunile recenteale României, dar şi- a exprimat dorinţa că sentimen-tul naţional nu a murit ci, din contră, va renaşte câtde curând. «După Revoluţie am făcut mari, marigafe. În educaţie, în manuale, generaţii întregi careignoră tradiţia, cultura României. foarte mulţitineri sunt îmbibaţi cu ideea inutilităţii statuluiromân. Noi suntem aici alături de nemţi şi italieni,

pentru că noi ne- am constituit castat târziu. educaţia încă precarăşi uneori contradictorie – de aicivine slăbiciunea. Dar eu nu credcă am renunţat sau vom renunţavreodată la ideea de unire cuBasarabia, un loc care poate asuferit mai mult decât România,sub Stalin. Sentimentul naţionalsper eu să renască. Cred că senti-mentul naţional va renaşte şiunul dintre focare ar putea fiBasarabia»”. Autorul animalelorbolnave şi- a exprimat îngrijora-

rea privind revizuirile abuzive, făcute în literaturaromână post- comunistă. Valorile reale, atacate subdictatură, sunt atacate, surprinzător, şi astăzi, înlibertate. r

38

ANuL XXiV t Nr. 10 (739)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

marin Radu mocanuCultura, literatura, revizuirile abuziveşi inflaţia literară

n Revista revistelor

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

OCtOMBRie 2013

39

Cărţile noastre pot fi găsite în librăriile de calitate din ţară.Vă invităm să nu le căutaţi în Librăriile Humanitas!

www.contemporanul.ro

evidenţa informatizată a tirajelor şi produselor este realizată în sistemul internaţional gs1, administrat în România de

gs1 România.www.gs1.ro

Apare lunar 5 lei

Vă invităm să vă abonaţi la revista Contemporanul

ABONAMeNt ROMâNiA: 60 Lei/ANABONAMeNt stRăiNătAte: 70 euRO/ANtaxele de expediere sunt incluse în această sumă. Asociaţia CONteMPORANuLAdresa: OP 22, CP 113, sector 1, Bucureşti Cod fiscal: 26718854 Cont Lei: RO61RNCB0072115479360001Cont euro: RO34RNCB0072115479360002BCR filiala sector 1 Bucureşti

Contemporanul nr. 8, 9, 10/2013 au fost finanţate de AfCN

Adresa redacţiei: Asociaţia CONteMPORANuLC. P. 113, O. P. 22, sect. 1,Bucureşti, cod 014780 tel./fax: 4021 212 56 92; 4021 310 66 18e- mail: office@contemporanul.ro;

contemporanul@yahoo.comAbonamentele se pot face la sediul redacţiei, prin Compania Naţională „Poşta Română” s.A., Acta LegissRL, zirkon Media, s.C. Orion Press impex 2000 sRL,s.C. Manpres Distribution sRL, s.C. Mt Press impex sRL.Revista este distribuită de editura Regală sRL (tel.:021 317 90 81), Press Point Distribution sRL şi poate ficumpărată din magazinele inMedio, Relay, Octagon.www.contemporanul.rowww.ideeaeuropeana.rowww.librariapentrutoti.rowww.bibliotecaeuropeana.rowww.europressgroup.ro

■ eveniment

galeriaartistilor.roFundaţia Culturală Ideea Europeană anunţă lansarea platformei on line galeriaartistilor.ro, prin care ne propunem să promovăm o seamă de artişti

români. În cadrul platformei bilingve vor fi organizate o serie de secţiuni ce vizează romancieri, prozatori, poeţi, critici şi istorici literari, oameni de ştiinţă,pictori, sculptori, graficieni, actori, regizori ş.a. Între numele promovate: Ana Blandiana, Ştefan Borbély, Nicolae Breban, Emil Brumaru, Augustin Buzura,Aura Christi, Diana Cozma, Mircia Dumitrescu, Vasile Gorduz, Ileana Mălăncioiu, Virgil Nemoianu, Basarab Nicolescu, Lucian Pintilie, Ioan Es. Pop,Dumitru Radu Popescu, Doina Ruşti, Eugen Simion, Nichita Stănescu, Virgil Tănase, Eugen Uricaru, Monica Săvulescu Voudouri, Vladimir Zamfirescu ş.a.

galeriaartistilor.ro are ca obiectiv sporirea vizibilităţii şi cunoaşterii valorilor româneşti în lumea de astăzi, în care romancierii, prozatorii, poeţii,criticii şi istoricii literari, oamenii de ştiinţă, pictorii, sculptorii, graficienii, actorii şi regizorii români alcătuiesc un capital de imagine uriaş. Scopul proiectuluieste promovarea culturii, literaturii române vii şi a civilizaţiei naţionale în ţară şi în străinătate.

Parteneri de proiect: Asociaţia Contemporanul, revista Contemporanul, Academia Română, Fundaţia Naţională de Ştiinţă şi Artă, Societatea Culturală „Balkania Contemporană” (Atena), Club A,Associazione Socio- Culturale „Vocea Romanilor”

Parteneri media: Ring, Asociaţia Revistelor, Publicaţiilor şi Editurilor (ARPE), Radio România Cultural, Federaţia Editorilor şi Difuzorilor de Carte din România (FEDCR), Corectbook etc.

www.ideeaeuropeana.ro, www.europressgroup.ro, www.librariapentrutoti.ro, www.bibliotecaeuropeana.ro, www.contemporanul.ro