HOMO LITTERATUS

Reînființată în 1970, după mai mult de două decenii de întrerupere, ca editură a Uniunii Scriitorilor din România, și sub direcția lui Marin Preda, Cartea Românească începe, iată, în 2017, o nouă viață sub direcția lui Călin Vlasie. Este una din cele mai vechi edituri din țara noastră şi totodată cea mai apreciată casă a cărţii româneşti, după cum o arată, de altfel, numele. Aici au fost publicați de-a lungul timpului toţi marii scriitori români din secolul XX. Nici o altă editură nu se poate lăuda cu palmaresul ei. La început de viaţă nouă, îi urăm succes în promovarea operelor de valoare din repertoriul naţional.

Nicolae Manolescu,Preşedintele Uniunii Scriitorilor din România

Pelerin perpetuu pe la porțile tale,Nimic nu mă poate întoarce din cale,Nu aduc foi de mirt drept ofrandă,Nici șipuri ascunse cu iz de lavandă.

Am mers prin deșerturi alături de tineNici foamea, nici setea nu ne-au fost străine,Am mers pe ocean, pe banchiza polară,Ne-am oprit la izvor, răcorindu-ne-n vară.

Am străbătut veacuri, milenii în vreme,Cu crezul neînfrânt și făr-a ne teme,Cu tine alături și Timpul de mână,Am descifrat evuri și vremi ce-au să vină.

Adesea înfrânți, ne-am oprit între astre,Căutând însemnul lucirii albastre.L-am aflat între stele de ei alungat,Cu semnul tăcerii pe buze încrustat!

Am iubit și am plâns cu lacrimi de stele,Am râs împreună, am urât cele rele.Am mers împreună pe cărări nebătute,Nici ochiul să vadă, urechea s-asculte!

Mereu pelerin pe la porțile tale,Nimic nu mă poate întoarce din cale.Etern spectator în spectacolul sorții,Pelerin perpetuu la porțile cărții!

(din volumul Înger răstignit, 2014)

Vasile Burlui

PELERIN PERPETUU

Vreau să administrez o editură a scriitorilor puternică, autonomă ca structură, care să respecte linia editorială iniţiată de Marin Preda în 1970, de a publica cu precădere scriitorii români consacraţi şi debutanţi, la care se va adăuga dezideratul iniţial împărtășit de fondatorii editurii, acela de a tipări cărţi ieftine cu conţinut literar şi ştiinţific, ale autorilor români şi străini, cărţi care să contribuie atât la propagarea culturii, dar şi la stimularea lecturii în rândul tinerilor.

Cultură prin continuitate! - acesta este sloganul editurii Cartea Românească de la 1 ianuarie 2017.

Călin VlasieDirector general Editura Cartea Românească

Reînființată în anul 1970, după ce fusese fondată în 1919 și des-ființată de regimul comunist în 1948, Editura CARTEA ROMÂNEASCĂ a fost mereu ținta (să nu spun visul?) oricărui scriitor român contempo-ran; patronajul Uniunii Scriitorilor, personalitatea puternică a lui Marin Preda, primul său director și, poate, înainte de toate, cea mai bună echipă de editori – Magdalena Bedrosian, Florin Mugur, Mircea Cioabanu, Sorin Mărculescu – au făcut „mira-jul” poeților și prozatorilor, mai ales, pentru că pe criticii și istoricii literari i-a „împărțit” cu Editura Minerva, unde îi „aștepta” neuitatul Z. Ornea. Lîngă Editură a apărut Librăria; gazda era Mircea Nedelciu care invi-ta tinerii scriitori și cititori ai vremii, cei din generația ’80, la îndelungi taifasuri meșteșugite lîngă o ceașcă de cafea ori, iarna, înclăzindu-se lîngă caloriferele veșnic reci, cu o cană cu vin fiert.

Dar importanța unei instituții de cultură nu stă doar în trecutul ei, oricît de glorios; rămînînd doar acolo, în teritoriul umbrelor ilustre și al pașilor pierduți, ea se pietrifică, se transformă, inevitabil, într-un muzeu care-și așteaptă, resemnat, praful și moliile. O instituție de cultură, cu importanța și istoria acestei edituri emblematice pentru lumea literaturii

Editura și librăria CARTEA ROMÂNEASCĂ din Iași este locu-ința lui Homo Litteratus, dar nu numai a acestuia, însă, ci a oricui care va fi luat seama măcar la vor-bele bunicului David Creangă din Amintirile marelui humuleștean: cînd vom avea nevoie de „oarecare mîngîiere” și cînd vom refuza să fim „numai așa, o vacă de muls pentru fiecare”, vom regăsi, poate, cărțile: în casa de pe Bulevardul Ștefan cel Mare și Sfînt, ele așteaptă cuminți, răbdătoare, voluptuoase, atingerea mîinii care să le scoată din raft și a ochilor care să le dea viață.

Ioan Holban

de la noi este vie atît timp cît cree-ază, fără întreruperi și fără scăderi, un patrimoniu, devenind un spațiu al excelenței, al comunicării, cînd nu doar receptează, ci construiește și oferă idei, valori, inteligență, compe-tențe. Funcționînd sub marca ilustră a Uniunii Scriitorilor din România, CARTEA ROMÂNEASCĂ își afirmă, o dată mai mult, anvergura și valoa-rea, în conceptul managerial al poetului Călin Vlasie, „client” al librăriei de la sfîrșitul anilor ‘70, care s-a întîlnit la Iași cu poetul Vasile Burlui, președintele Fundației Apollonia, creator el însuși de școală și valori culturale: împreună au făcut o „cușcă” aurită, în ale cărei vitrine sunt invitați toți cei care scriu / citesc: onoarea este a omului cultivat care unora li s-a părut, în urmă cu ceva vreme, o specie pe cale de dis-pariție. Pe scurt. La Grădina Zoologică din Sankt Petersburg a apărut o cușcă unde au intrat cîțiva tineri care nu făceau altceva decît să citească toată ziua; spre știința vizitatorilor, un mesaj scris pe cușcă indica „Homo Litteratus. Exemplare din această specie pe cale de dispariție adoră să citească”. Așezați comod pe o canapea sau pe crean-ga unui copac, exemplare din Homo Litteratus ci- tesc tot ce le cade în mînă, tinerii din metropola țarilor de la Răsărit promovînd, astfel, literatura și cultura în lume.

Cultură prin continuitate!

CEA MAI APRECIATĂ CASĂ A CĂRŢII ROMÂNEŞTI

Nr. 1 Echinocţiul de toamnă 2018

SemnalPublicat de Editura CARTEA ROMÂNEASCĂ

Semnal

2

Nr. 1 Echinocţiul de toamnă 2018

După moartea lui Marin Preda în 1980, editura a fost condusă succesiv de romancierul George Bălăiţă (1981-1990) şi criticul şi istoricul literar Magdalena Popescu-Bedrosian (1990-1996). Din anul 1996 şi până în anul 2005 directorul editurii a fost criticul literar Dan Cristea. La 1 iunie 2005 administrarea editurii a fost preluată de Editura Polirom, prin hotărârea Comitetului Director al U.S.R. sub preşedinţia lui Eugen

De la 1 ianuarie 2017, CARTEA ROMÂNEASCĂ s-a aflat sub administrarea Editu-rii Paralela 45 (prin hotărârea din 22.09.2016 a Comitetului Director al U.S.R. sub preşe- dinţia lui Nicolae Manolescu), iar de la 1 octombrie 2017, se află sub administrarea Editurii Car-tea Românească Educațional (prin hotărârea din 13.09.2017 a Comitetului Director al U.S.R.), politica editorială fiind asigu-rată de către un Consiliu Direc-tor format din Nicolae Manoles-cu, Răzvan Voncu (din partea U.S.R.) şi Călin Vlasie (din par-tea editurii care administrează). Este continuată linia editorială iniţiată de Marin Preda în 1970, adăugându-se, la propunerea

Sediul Editurii Cartea Românească (1970-1998), Bucureşti, strada General H. M. Berthelot

În afara concursului de debut inițiat de editură, pen- tru toate genurile literare, a fost inițiat proiectul național „Cartea Românească – Carte de învățătură” în parteneriat cu Ministerul Educației Naționale, proiect ce se desfășoară în toate școlile din România și care și-a propus stimularea interesului pentru literatu-ra națională și universală prin lectură și creație.

CARTEA ROMÂNEASCĂ, cea mai prestigioasă şi mai veche editură românească, a fost înfiinţată în anul 1919 prin fuziunea mai multor edituri şi tipografii: Tipografia lui C.I. Rasidescu (urmaşă a vechii tipografii a lui C.A. Rosetti), Librăria&Editura „Ioaniţiu şi fiii” din 1858, „Librăria şcoalelor” din 1891 şi Institutul „Minerva” din 1898, la iniţiativa rectorului Universităţii Bucureşti Ion Athanasiu şi a profesorului universitar Ion Th. Simionescu, fost rector al Universităţii din Iaşi, tatăl celebrei Sanda Marin. Iniţiatorii editurii şi-au propus „crearea unui institut de editură cu scopul tipăririi unei biblioteci ieftine cu conţinut literar, dar mai ales ştiinţific pentru răspândirea culturii”.

În anul 1948 CARTEA ROMÂNEASCĂ este desfiinţată de regimul comunist.

Este reînfiinţată în anul 1970 ca editură a Uniunii Scriitorilor din România, sub conducerea scriitorului Marin Preda, având ca scop promovarea scrisului românesc prin publicarea scriitorilor români consacraţi şi promovarea tinerilor autori. Până în 1989 a dominat piaţa culturală românească, publicând peste 5.000 de titluri, într-un tiraj total de peste 10 milioane de exemplare. Din redacţia condusă de Marin Preda făceau parte Mihai Gafiţa, Al. Paleologu, Georgeta Dimisianu, Al. Ivasiuc, Mircea Ciobanu, Magdalena Bedrosian, Florin Mugur, Sorin Mărculescu, Cornel Popescu.

CARTEA ROMÂNEASCĂ, O EDITURĂ PRESTIGIOASĂ

Clădirea Editurii şi Librăriei „Cartea Românească" (l920), Bulevardul Carol I, în apropiere de intersecţia acestuia cu Calea Victoriei (fostul bloc Romarta, actuala agenţie BRD).

Uricaru, politica editorială fiind asigurată de către un Consiliu Director format din Nicolae Manolescu, Mircea Mihăieş (din partea U.S.R.) şi Silviu Lupescu (director al Editurii Polirom). Editura continuă politica iniţiată în 1980 de Marin Preda, de promovare a scrisului românesc. Între 2005 şi 2016, având ca redactor-şef pe Mădălina Ghiu, Cartea Românească - Polirom publică 294 de autori, 452 de volume, în jur de 60 de debuturi.

Sediul Editurii şi Tipografiei „Cartea Românească” din şoseaua Bonaparte (actualul Bu-levard Iancu de Hunedoara), colţ cu Calea Dorobanţi - actualmente Metropolis Center.

lui Călin Vlasie, dezideratul iniţial împărtăşit de fondatorii editurii, acela de a tipări cărţi ieftine cu conţinut literar şi şti-inţific, ale autorilor români şi străini, cărţi care să contribuie atât la propagarea culturii, dar şi la stimularea lecturii în rân-dul tinerilor. În afara concursu-lui de debut iniţiat de editură, pentru toate genurile literare, a fost iniţiat proiectul naţio- nal „Cartea Românească – Carte de învăţătură” în parteneriat cu Ministerul Educaţiei Naţionale, proiect ce se desfăşoară în toate şcolile din România şi care şi-a propus stimularea interesului pentru literatura naţională şi universală prin lectură şi creaţie.

(Călin Vlasie)

Semnal

Destinul unor instituții este superpozabil destinelor umane oscilante, cu suișuri și coborâșuri, cu perioade de glo-rie și înălțare, cu ani de tristă și încrâncenată recluziune. Soarta Editurii „Cartea Românească” nu se sustrage unei asemenea interpretări ci, din contra, o con-firmă. Bătrâna doamnă a culturii românești a parcurs epoci istorice variate, a trăit gloria efervescenței dintre cele două războaie, s-a lăsat cuprinsă și a contribuit sub-stanțial la elanul și entuziasmul acelor ani, dar cu aripile frânte a dispărut în 1948, în urma unor decizii brutale. După 1970, revine în forță, sub coordonarea unor condeie consacrate și a unor spiri- te care s-au dăruit cu trup și suflet slujirii cărții. Ni se înfățișează astăzi plină de noblețea pe care o au lucrurile care înfruntă și rezistă probelor timpului. Acum,

în preajma împlinirii venerabilei vârste centenare, să o prețuim și să o reconfigurăm pe traiectoria prefigurată de înaintași, cu dra-goste față de cartea românească, fiind convinși că asemeni destinu-lui cosmic care marchează ființa umană, Bătrâna doamnă își recon-firmă perenitatea în galaxiile cul-turii românești, chiar și prin acest semnal în echinocțiul autumnal.

3

Nr. 1 Echinocţiul de toamnă 2018

vardul Ștefan cel Mare nu-și propune nicicum să fie doar o cuminte negustoare de cărți, ci un spațiu liber, în care cărțile se întâlnesc cu oameni și idei, în care dezbaterile, conferințele, lansările, atelierele de creație se vor succeda, fertilizând în același timp un catalog editorial care abia așteaptă să sporeas-că de pe urma propunerilor și legăturilor ce nu vor întârzia să apară. Ba mai mult, spre deose-

Post-adevăr, post-fapte, ”fake news”… lumea noastră de azi stă strâmb sub semnul fabri-cării unor semne șubrede de final de civilizație. Senzaționalul jalnic și impostura searbădă ne împo-poțonează viețile, sugrumând cu amarnică încrâncenare respirația curată și înaltă la care mai visăm când și când. Orice eveniment cultural autentic, chiar dacă nu reprezintă, cantitativ, o raritate, se strecoară cumva pe ușa din dos a comunității, aproape stingher în caracterul lui insular în marea sargaselor infinit reproductibile. În această logică se înscrie și vestea deschiderii librăriei și editurii Cartea Românească la Iași. Aparent, e o incongruitate în con-textul dat, nu numai autohton, de altfel. Vești despre librării care se închid, chiar în buricul Parisului sau Londrei, sunt la ordinea zilei. În plus, spirite mofluze și pitii defetiste se vor găsi mereu, care

să spună că o librărie a devenit un hobby, ba chiar un sacerdoțiu… Din fericire, mai sunt des-tui entuziaști curajoși care aleg să meargă împotriva curentului, convinși că nu s-a stins seminția cărții odată cu intrarea în Era Internetului și care fac, prin urma-re, alegerea de a înființa o nouă librărie. E cazul celei care își des-chide acum porțile generoase și elegante, în prag de toamnă boga-tă în târguri și festivaluri cărtu-rărești. Librăria și Editura Cartea Românească, din plin centru istoric al urbei, are o cuprindere conceptuală rară. Deși centenară (fondată în 1919 și la inițiativa fos-tului rector al universității ieșene, profesorul Ion Th. Simionescu), editura Cartea Românească nu a avut până acum o antenă molda-vă. Iat-o însă recuperând terenul și timpul pierdut, într-o formulă inedită, o adevărată ars combina-toria, căci instituția de pe bule-

bire de alte librării dependente de o editură anume, care încear-că să-și facă un loc egoist pe piața cărții, noua librărie ieșea-nă se manifestă deja ca voce polifonică, intuind că varietatea tematică și stilistică provenită din mai multe sfere editoriale va contura o identitate distinc-tă și benefică cu iradieri ferti-le. Îi dorim noii librării-edituri Cartea Românească viață lungă și cărți pe (sau fără) măsură!

Simona ModreanuUn eveniment cultural autentic

Vasile BurluiBătrâna doamnă

Emanuela IlieCARTEA ROMÂNEASCĂ,

un veritabil blazon

Pentru orice om de cul-tură care se respectă, nume-le Cartea Românească este un veritabil blazon editorial și un garant al valorii asumate ca formă legitimă de existență – și rezistență! – de-a lungul atâtor decenii tulburate ideolo-gic. Istoria sa, extrem de sem-nificativă, vorbește de la sine nu numai despre convulsiile de suprafață ale întregii vieți literare românești (pe care le-a reflectat, într-un fel sau altul), ci și despre mișcările ei tecto-nice, încă și mai spectaculoase. Iar prezentul Cărții Românești, unul la fel de implicat ca întot-deauna, dovedește cu asupra de măsură că polimorfismul nu anulează neapărat unitatea structurală, că diversificarea și adaptabilitatea pot merge mână în mână cu identitatea și tradi-ția. Așa încât, la acest început

de viață ieșeană într-o înfățișare (locativă) cu totul nouă, nu pot decât să-i urez să-și păstreze mereu spiritul, concentrat atât de frumos prin deviza „Cultură prin continuitate”!

Semnal

4

Nr. 1 Echinocţiul de toamnă 2018

CARTEA ROMÂNEASCĂ - cultură prin continuitate -

Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, Editura Cartea Românească, 2018. „Am încercat să ofer în Arca lui Noe un tablou tipologic şi istoric al romanului românesc. (…) Nu sunt un cititor de romane. În ordinea preferinţelor mele de lectură, romanul a ocupat mult timp unul din ulti-mele locuri, lăsând în urmă poate doar cărţile de călătorie şi pe cele de aventuri. Şi totuşi Arca lui Noe este un lung eseu despre roman; contradicţie numai aparentă, pe care aş lămuri-o spunând deocamdată că un critic nu scrie neapărat despre ce i-ar plăcea să scrie. Plăcerea con-stituie pentru el un criteriu secundar, căci nu hedonismul se află la originea actului critic, ci o anumită necesitate a spiritului care substituie dorinţei un sentiment de obligaţie. Aşa cum moralistul (bine se ştie) nu este neapărat un iubitor al moralei, nici criticul nu-şi găseşti justifi-carea psihologică în iubirea de literatură, ci, mai degrabă, într-un interes complex, care o face uneori posibilă, fără însă a o presupune totdeauna în punctul de pornire. Thibaudet spune că nu atât dragostea de literatură, cât nevoia de a vorbi despre ea, face critica. Un autor, o operă, un gen sau o epocă literară constituie în primul rând pentru critic o problemă: o dificultate de învins. Nu numai poetul, cum spune Valéry, dar şi criticul este „un martir al rezistenţei faţă de ceea ce se face uşor”. Şi nu caută cu orice preţ o soluţie; se confruntă adesea cu lipsa ei. Soluţiile lesnicioase îl lasă indiferent; insolubilul, iată visul.” (Nicolae Manolescu)

Eugen Negrici, Omul din Castranova (Protoscenariu), Editura Cartea Românească, 2017. „Cititorii – îndrăznesc să spun cititorii mei – deprinşi, cum au fost, să aştepte „contribuţii”, even-tual noi „contribuţii teoretice”, vor fi poate surprinşi de subiectul şi stilul acestei cărţulii. Ea face parte din categoria – rareori, din păcate, ilustrată – a datoriilor morale cărora s-ar cuveni să le dăm, cu orice preţ, curs, apelând fie şi la puţinele rezerve de energie ce ne-au rămas. De ceva vreme mă urmăreşte gândul că scriitorii noştri, că noi de fapt, nu ne-am făcut datoria faţă de istoria prea puţin luminoasă a acestui popor şi că vaste capitole ale acesteia au rămas necon-semnate sau au fost tratate superficial, stângaci (precum în vremea romantismului) ori în spirit greţos-partinic ca mai târziu, după un secol. (…) Un scenariu, sau, mai bine zis, un pre-scena-riu, în care comentariul şi divagaţia sunt absente, te fereşte de derapaje sentimental-eroice şi de păguboasa stilistică a efectelor (cu excepţia, poate, a efectului de ansamblu).” (Eugen Negrici)

Dan Gulea, Nouă tipuri de lectură, Editura Cartea Românească, 2018. „Critica este una sau mai multe? Și una, şi mai multe; în primul rând, una – pentru că poziţionează, situează, acceptă sau nu, folosind o judecată de valoare. Dar nu se mai poate raporta doar la acest unic mod, nu se mai poate constitui doar pornind de aici, pentru că lumea se citeşte în mai multe feluri; de pildă, în funcţie de centrul considerat important. Concomitent acestei schimbări de paradig-mă, ce vorbeşte din ce în ce mai insistent de literatură europeană sau de literatură mondială, discursul critic autohton înregistrează şi el semnele acestei transformări. Am ilustrat această transformare prin nouă tipuri de lectură sau discurs critic. Terenul predilect: spaţiul românesc, imaginile, figurile şi atitudinile sale, prezentate în ordine cronologică – ceea ce nu exclude alte incursiuni, în special când subiectul este cosmopolit, precum în capitolul despre Tzara, sau analize en biais, atunci când subiectele principale sunt ediţiile Ezra Pound sau Mihail Şolohov, (re)apărute în ultima vreme la noi.” (Dan Gulea)

Lucian Vasiliu, Cod numeric personal, Editura Cartea Românească, 2018. Lucian Vasiliu s-a născut la 8 ianuarie 1954, a absolvit Liceul „Mihai Eminescu” din Bârlad

(1972), Şcoala Postliceală de Biblioteconomie (Bucureşti, 1974) şi Facultatea de Litere (Iaşi, 1981). A debutat cu Mona-Monada, poeme, Junimea, 1981. A publicat circa 30 de cărţi (poezie, proză, jurnal de turism cultural etc.) în ţară şi în străinătate. Mai multe distincţii. Nominalizat de trei ori la Premiile naţionale „Eminescu”. Este fondator şi coordonator al revistei Scriptor.

Lucian Vasiliu se deosebeşte de majoritatea poeţilor mai tineri de azi, el nu este un experimen-talist frivol ca atâţia, ci un devotat al esenţei… (Mihai Ursachi, Opinia studenţească, Iaşi, 1977)

Lucian Vasiliu şi-a creat un univers propriu, populat cu personaje enigmatice şi cu o mito- logie stranie, în care se recunoaşte o lume împărţită dilematic între nostalgia spiritualităţii abso-lute şi tentaţia experienţei purificatoare. (Radu G. Ţeposu, Tribuna României, Bucureşti, 1984)

Semnal

5

Nr. 1 Echinocţiul de toamnă 2018

CARTEA ROMÂNEASCĂ - cultură prin continuitate -

Raluca Rusu, Ghidul relaţiei de cuplu, Editura Cartea Românească, 2018. Raluca Rusu este NLP coach, consilier şi trainer de dezvoltare personală şi specialist în terapia

de cuplu. Susţine conferinţe şi workshop-uri pe teme de mare interes în acest domeniu şi oferă con-sultaţii individuale. Principala ei preocupare este îmbunătăţirea şi armonizarea relaţiilor de cuplu, precum şi evoluţia personală individuală. O carte provocatoare, nu de puţine ori obraznică şi, când nu te aştepţi… filosofică şi demonstrativă. Scrisă, oricum, cu talent şi bucurie. O carte pe care o poţi folosi ca ghid sau ca referinţă. Nu cred că autoarei i-a scăpat ceva, deşi intenţia ei a fost să ne îndemne către a construi relaţia de cuplu în fiecare zi. O carte frumoasă, gustoasă care te inspiră să trăieşti în carnea şi spiritul tău. Raluca, eşti extraordinară. Îţi mulţumesc. (Bebe Mihăescu, psihoterapeut, se- xolog şi autor al mai multor cărţi pe tema terapiei de cuplu)

Relaţiile – în special cele de cuplu – au devenit în ultimii ani o reală preocupare, atât pentru populaţia largă, cât mai ales pentru comunitatea ştiinţifică, ce ne transmite fără urmă de îndoială că acestea reprezintă cea mai importantă sursă de energie şi de împlinire pentru fiinţa umană. Recomand cartea Ralucăi Rusu ca lectură de suflet, pentru toţi cei care cred sau vor să creadă în #PutereaRelaţiilor. (Gáspár György, psihoterapeut şi autor al cărţii Revoluţia iubirii)

Este o carte ce te pune pe gânduri şi te îndeamnă la introspecţie, o carte în care Raluca şi-a pus sufletul pe tavă, spre a fi ghid, a transmite din experienţa ei celor ce-şi doresc să înţeleagă ce înseamnă o relaţie de cuplu conştientă, căile pe care ea şi partenerul ei le-au urmat spre înţelegere şi dobândirea bucuriei de viaţă în cuplu. Mulţumesc, Raluca! Fii binecuvântată! (Emilia Luca, autor şi terapeut)

Vasile Burlui, Mesaj către Criton, Editura Cartea Românească, 2018. Vasile Burlui s-a născut la 18 februarie 1943, Suceveni, judeţul Galaţi şi este stabilit la

Iaşi. Este medic stomatolog, universitar şi poet. Obţine titlul de Doctor în Medicină în anul 1976. Pe lângă cele peste 500 de lucrări ştiinţifice, Vasile Burlui a publicat 15 cărţi de poezie. Este preşedintele Universităţii „Apollonia” din Iaşi, membru al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, membru titular al Academiei de Ştiinţe Medicale din România, membru al Académie Nationale Française de Chirurgie Dentaire, Royal College of Surgeons of England şi al Academy of Dentistry International. Din 2014, membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Iaşi.

„Poezia lui Vasile Burlui e a unui parnasian în paradigma de sensibilitate a unui neoro-mantic, experimentul său liric aflându-se în imediata vecinătate a „modelului”, dintr-o altă epocă, al lui Al. Macedonski; receptarea (aproape) strict senzorială a lucrurilor, cultul formei, în sonet şi rondel, proiecţia în istoria civilizaţiilor şi mitologiilor străvechi, „plastica” versului, cromatica şi dimensiunea sa picturală, efortul obiectivării lirismului par a-l trimite pe Vasile Burlui într-o fotografie „în sepia”, dintr-o cafenea pariziană, lângă un pahar cu absint, alături de Th. Gautier, José Maria de Heredia, Catulle Mendès, Sully Prudhomme, François Coppée, plănuind, însă, să schimbe locul la cafeneaua de vis-à-vis, lângă simbolişti.” (Ioan Holban)

Horea Poenar, Locuri blînde pentru Aura, Editura Cartea Românească, 2018. „Un teritoriu imaginar, un război civil, un armistiţiu. O unitate militară de lîngă o mină de aur şi mai mulţi soldaţi prinşi în această paranteză de timp în care totul se reaşază, în care toate percepţiile se schimbă. Povestea unui colonel prins în vertijul istoriei: arestat, închis într-un lagăr, eliberat, trădat apoi în război şi hăituit. Un colonel îndrăgostit de pictură, de frumuseţea detaliilor şi de nuanţele luminii. Povestea lui Matei care reconstruieşte o grădină într-o unitate militară, în care trăieşte fulguranţa unei fericiri. Povestea unui băiat fără memorie care, într-un oraş părăsit, învaţă să privească şi să simtă de la un bărbat fără nume ce poartă cu sine povara unei trădări. E un roman despre timp şi despre povestea unei fotografii ce trece peste ani de la un personaj la altul, printre care şi o fetiţă numită Aura. Între capitole sunt scrisorile de mai tîrziu ale lui Medveşan, trimise colonelului, în care firele narative şi poveştile romanului se leagă ca într-un raport despre moartea celorlalte personaje, un raport melancolic, de sfîrşit de lume şi totuşi cu credinţa că fiecare moment a meritat.” (Prezentare pe site-ul editurii)

Semnal

6

Nr. 1 Echinocţiul de toamnă 2018

Noutăţile editurilor partenere

David Bentley Hart, Ateismul: o amăgire. Revoluția creștină și adversarii ei, traducere de Eva Damian, Ediție îngrijită de Dragoș Mîrșanu, Editura Doxologia, 2017. „Ceea ce am încercat să descriu în această carte este în mare parte o viziune personală asupra istoriei creștine și sunt conștient că este, probabil, întrucâtva excentrică în anumite aspecte, în formă și, ocazional, în ton. Aceasta nu înseamnă că este, preponderent, o colecție de impresii subiective; sunt dornic să lupt împotriva a ceea ce consider a fi istorii false și împotriva istoricilor necinstiți sau incompetenți, și aceasta presupune un probatoriu solid. Astfel, trebuie admis faptul că a transmite o viziune personală presupune mai mult decât a demonstra sau a respinge anumite afirmații privitoare la fapte; trebuie invitați ceilalți să vadă ce vezi și tu și trebuie atrași în lumea pe care acea viziune o dezvăluie. Cred că, într-un anumit moment din istorie, ceva s-a întâmplat cu umanitatea din Occident și a schimbat-o la cele mai profunde niveluri ale conștiinței și la cele mai înalte niveluri ale culturii. A fost ceva de o amploare atât de neobișnuită și de radiantă, încât este aproape inexplicabil că amintirea acesteia a dispărut în mare măsură din mințile noastre, pentru a fi redusă la moduri arhaice de gândire și aspirații ale căror origini nu le mai cunoaștem, sau pentru a fi înlocuită pe de-a-ntregul de câteva moduri recente de gândire și aspirații care ne lasă nepăsători în fața a ceea ce am lăsat în urmă. Dar probabil că vălul pe care timpul îl așază între noi și trecutul îndepărtat ne protejează într-un anumit sens de povara unei memorii prea încărcate.” (Prefața autorului)

Cecilie Enger, Darurile mamei, traducere de Carmen Langseth, Editura Univers, București, 2017.„Roman autobiografic, Darurile mamei este o carte a nostalgiei și a sfâșierii în fața dispa-

riției unei lumi. Atunci când devine clar că mama ei vârstnică nu se va mai întoarce niciodată acasă, Cecilie, fiica cea mai mare a familiei, trebuie să golească de lucruri casa în care a crescut. Când toate au fost împărțite, donate sau aruncate, descoperă într-un sertar listele cu daruri pe care mama ei le scrisese, an după an. Lucrurile din liste devin reperele istoriei familiei de la sfârșitul secolului al XIX-lea până în prezent, istorie pe care Cecilie o scrie pe parcursul a doi ani sub forma unui roman despre daruri, amintiri și dorința oamenilor de a se întoarce în tre-cut. Între timp, memoria și personalitatea mamei ei se șterg din ce în ce mai tare.

Darurile mamei s-a vândut în peste 100 000 de exemplare și e tradusă în șapte limbi. A fost nominalizată pentru Premiul Criticilor în 2013 și în același an a luat Premiul Librarilor din Norvegia.” (prezentare de pe coperta IV)

„Noul roman al lui Enger este în același timp o carte de istorie culturală și un portret minunat de frumos al mamei.” (Aftenposten)

„Cecile Enger a scris o poveste captivantă și emoționantă despre o familie. E una dintre cele mai frumoase cărți pe care le-am citit de multă vreme încoace.” (Dagens Nӕringsliv)

Floricel Mocanu, Diaspora și statul, Editura Adenium, Iași, 2018.„Lucrarea de față nu este un tom cu pretenții academice. Nu prezintă anexe și bibliografie,

deși ambele ar fi fost la îndemână. Puținele note de subsol au fost inserate doar pentru explici-tarea textului, evitând abuzul de exemplificări.

Notele, observațiile, reflecțiile personale pe baza activității efective în domeniul consular și a legăturilor profesionale cu misiuni românești din Europa, Asia, America de Nord și Africa de Sud, ca și schimbul permanent de informații cu șefi de misiune străini, au condus la con-turarea unei perspective asupra a ceea ce este bun și a ceea ce trebuie pus în ordine în relația dintre instituțiile statului român și diaspora.

Deși reflectă un efort de maximă obiectivare, informațiile, analizele și recomandările conținute reprezintă, așadar, o abordare personală a unei realități cu nenumărate perspective. Nu prezintă judecăți absolute, nu formulează concluzii definitive, astfel că invită la comentarii, completări sau la parțiala ori completa negare.

Multe din adevărurile promovate în aceste pagini sunt cunoscute părților implicate – autorități, diplomați, beneficiari ai politicilor naționale și ai serviciilor consulare. Din diverse motive, împărtășirea lor nu depășește în mod curent un nivel (rezervat) instituțional, colegial sau comunitar.” (Argument)

Semnal

7

Nr. 1 Echinocţiul de toamnă 2018

Noutăţile editurilor partenere

Igor Bergler, 6 povesti cu draci, Editura Litera, 2018.Un text de o densitate nebună, inteligent și distractiv în același timp, în care Márquez se

întâlnește cu Borges, Kafka cu Goethe și Eco cu Bulgakov. O carte de neratat, un roller coaster în care nu poți urca fără centură de siguranță și unde nimic nu e ceea ce pare.

„După primele două cărți, Biblia pierdută și Testamentul lui Abraham, ambele masive pe dina-fară, inepuizabile pe dinăuntru, surprinzătoare și unice în literatura noastră actuală – asta doar pen-tru a-mi reprima tentația unor afirmații și mai radicale –, Igor Bergler pare că face o mică pauză de respirație și se relaxează cu șase povestiri scurte. În mod paradoxal, mai mari pe dinăuntru decât pe dinafară, parte recuperate și reconfigurate din vagoanele de șpan rămase după șantierul celor două romane, se aliniază frumos și se manifestă în consecință cele mai năstrușnice, mai imprevizibile, mai melancolice sau mai triste și, de ce nu, mai etice categorii de draci.

Dar ce sunt, până la urmă, dracii lui Igor Bergler? Sunt entități ale infernului, pedepse năpras-nice pe care omul trebuie să le îndure din pricina simplă că răul este complementul obligatoriu al binelui, sunt forțe ale disoluției, pentru că nu pot suporta măreția creației, sau, pur și simplu, sunt natura noastră mai mult sau mai puțin conștientă, sunt energiile noastre scăpate în libertate ori, cine știe, dacă nu chiar marea noastră șansă de a pătrunde acolo unde binele comun și gestul precaut nu ne acordă nici o șansă? Dar până la un răspuns convingător, pe care doar cititorul singur și-l poate oferi, un lucru este în afara oricărei discuții: cu aceste șase povestiri surprinzătoare, Igor Bergler, pe lângă faptul că reușește să spună și în flash-uri ceea ce a spus până acum doar în epopee, aduce și noi specimene de draci în infernul nostru literar, mult îmbunătățite față de alte produse asemănătoare, ceea ce, evident, nu i se va ierta ușor. Cum nu i s-a iertat încă nici faptul că a apărut din senin, fără să întrebe pe nimeni.” (Pavel Șușară)

Miron Kiropol, La marginea focului extrem, Editura Vinea, București, 2018.„Celebrant al sacrului, Miron Kiropol nu are în vedere un sacru liturgic, cu o precisă

delimitare, ci unul perceput în toată libertatea viziunii poetice în albia unui avânt care bate înspre romantismul german.

E o trăire, nu un ritual, cu mitice năluciri hölderliene. „Și rămâne portocalul / Înrădăcinat în pieptul unui zeu / Cu puteri de constelații / Prin care mi se dăruie cuvintele”, declară poetul spre a-și aproxima un profil de-o extatică superbie: „Ce pot oare să fiu? / Dans în contemplație? / Aur căzând viu / Din cerul flagranței? // Carnea primăverii / Tandră și dură / Peste viață întin-de / Melodică figură. // Cresc dintr-o fisură / Ce duce sub rocă. / Prin grea nemăsură / Taina mă sufocă.” La temelia discursului său se află o mentalitate panteistă. La ce bun să abstragem, să izolăm divinul atâta vreme cât acesta nu se livrează îmbogățit cu tot ce a creat creând univer-sul fascinant pentru noi inclusiv în concretețea aparenței sale naturale?” (Prefață de Gheorghe Grigurcu, preluată din România literară, 23/26 mai 2017)

Constantin Parascan, Istoria vieții culturale și a muzeelor literare ieșene în ultimele două dece-nii comuniste, Editura Timpul, Iași, 2017.

„Timpii anilor pe care-i istorisim aici aveau alte dimensiuni, alte viteze, se târau cumva, caravanele care-i purtau se deplasau lent, cu poticneli, astfel încât puteai coborî pentru oarece treburi și puteai să-ți reiei locul în front fără riscul de a rămâne de pluton, și fără eforturi spe-ciale, viața în sine părea tihnită, deși nu era, timpul timpului tău ți se părea nelimitat, deși nu era, secundele orelor ți se arătau dilatate, deși nu erau, tot ce se afla în tine sau în afară se trăia la un fel de ralanti, relaxat în ce privește scurgerea implacabilă, împuținarea snopului pe care-l aveai de risipit lumii de fiecare clipă... Spre deosebire de ceea ce se petrecea cu Lumea, noi... în anii aceia... eram spulberați din interior, răvășiți, gâlgâiți, răscoliți, răzvrătiți, poticniți, mânați cu bice aspre, înghesuiți, înghiontiți din toate direcțiile, gâfâiți până la exasperare, ca și cum fiecare secundă era ultima pentru suflarea de pe pământ. Astfel încât o întoarcere în anii aceia e și o măsură a înțelegerii, poate, a ceea ce trăim în ziua de azi. Oricum, ființe multidimensionale fiind, ființăm în același timp în istorii și întâmplări din diferite perioade ale vieților noastre, înmulțind și-n acest mod secundele drumului nostru în Lumină.” (Autorul)

Semnal Nr. 1 Echinocţiul de toamnă 2018

Într-un an menit să readucă în atenţia publi- cului larg idei atât de vii în conştiinţa înaintaşilor noştri, cum este cel al cen-tenarului, constatăm cu tristeţe că prezentul nu face, din cauza nejustifi-catelor sale excese politice, cu niciun chip cinste tre-cutului. În această istorie cu multe necunoscute care este viaţa noastră de zi cu zi, pentru iubitorii de carte pare să mai stea încă în picioare un refugiu: lec-tura. Însă despre cum şi mai ales ce alegem să citim sociologii se pronunţă destul de rezervat, arătând că relaxarea şi dezvoltarea necontrolată a pieţei edi-

Livia IacobCec în alb pentru generaţiile de scriitori

toriale postdecembriste pe principiile manipulării şi al vandabilităţii au condus la pierderea unor categorii până atunci fidele de citito-ri. Totuşi, împotriva aces-tor forme fără fond (care astăzi poartă numele unor edituri cu sediu deseori fictiv, al unor proiecte mai mult sau mai puţin europene, al unor colecţii existând doar pe hârtie sau, de ce nu, al unor auto-ri de bestselleruri de peste ocean în spatele cărora se ascund în fapt conaţionali lipsiţi de har), instituţiile cu greutate culturală consfinţită prin tradiţie luptă cu puţinele mijloace pe care le mai au la dis-

Relația mea, indi-rectă, cu această glori-oasă editură, datează de dinaintea reînființării ei în 1970, ca editură a USR. În septembrie sau octom-brie 1969, cînd începeam clasa a X-a, tata mi-a dăruit prima mea mașină de scris. Nu era nouă, ci recuperată de la refor-mă, de la cooperativa la care lucra, dar reparată perfect. Dar mai impor-tantă era eticheta meta-lică prinsă de suportul negru de lemn, pe care scria: „Editura Cartea Românească, București, Bulevardul Regele Carol I nr...”. Deși între timp am mai schimbat două mașini de scris, pînă la a trece la computer, păs-

Liviu Antonesei„Cartea Românească” la Iași!

trez în continuare respec-tiva mașină. Nu doar pentru că a fost prima, ci pentru plăcuța aceea metalică. După 20 de ani, am avut o întîlnire direc-tă cu editura, acolo am publicat primul volum de poezii, mai precis o treime din el, fapt pen-tru care nu editura a fost vinovată, ci cenzura. Mă bucur să aflu că, acum, Cartea Românească vine la Iași. După Polirom, este a doua mare edi-tură de la noi care are sediul central la Iași, iar la București filială. În fond, și în Italia, cele mai importante edituri nu își au sediul la Roma, ci la Milano. Bun venit la Iași, Cartea Românească!

Cred că Editura Cartea Românească, cel puțin sufletește, nu a plecat niciodată de la Iași, iar dacă a plecat, a pribegit. Nu întâmplător, în pragul Centenarului ei și în anul Centenarului țării care i-a dat viață, se întoarce cu o vigoare proaspătă, dar de om matur, pe meleagurile copilăriei. Meritul este al celui care a adus-o acasă. O reverență! Pentru că o editură este făcută din cărți, dar deopotrivă din oameni: oameni care scriu cărțile, oameni care moșesc cărțile. Împreună sunt o familie. Cu părinți și fii, rude de sânge și rude în spirit, livezi și acareturi. Ce le ține pe toate împreună? Iubirea de carte româ-nească. Care este deopotrivă a mea. Nu pot fi altfel decât bucuroasă că o frântură din propriu-mi suflet se va identifica cu sufletul mare al Editurii Cartea Românească.

poziţie. Editura Cartea Românească este una dintre ele. Prin constanţa şi chiar încăpăţânarea sa de a aduce în faţa cititorilor români auto-ri români, unii dintre ei tineri sau foarte tineri, în ciuda riscurilor finan-ciare sau de imagine, aceasta răspunde, peste vremuri, dezideratu-lui junimist care pune semnul egalităţii între termenii sinonimi cen-tenarului: cultură naţio- nală, literatură naţio-nală, limbă naţională. Salutăm cu drag şi încredere deplină revenirea ei specta- culoasă la Iaşi, unde îi putem, în sfârşit, regăsi laolaltă toate colecţiile într-o librărie proprie! Amintindu-ne, astfel, frumoasele gânduri din publicistica emines-ciană, după care ,,hârtia reprezintă posibilitatea nescrisă a oricărei idei geniale”. La fel cum Cartea Românească reprezintă un cec în alb pentru gene-raţiile de scriitori care vor ocupa, în ordinea firescului, scena literatu-rii noastre de mâine.

Nicoleta DabijaCentenarul Cartea Românească