111
UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU FACULTATEA DE PSIHOLOGIE PSIHOTERAPII DE SCURTĂ DURATĂ 2008

Psihoterapii de Scurta Durata

Embed Size (px)

Citation preview

Page 1: Psihoterapii de Scurta Durata

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

PSIHOTERAPII DE SCURTĂ DURATĂ

2008

Page 2: Psihoterapii de Scurta Durata

2

INTRODUCERE

1.Coordonatorul cursului este conf.univ.dr. DIMITRIU ODETTE, profesor titular al

Facultăţii de Psihologie a Universităţii Titu Maiorescu.

CURSUL

1.Introducere ♦ este un curs opţional de un semestru, creditat cu un număr de 4 credite. 2.Prescriere ♦ Cursul constă în prezentarea conceptelor de bază în psihoterapiile de scurtă

durată. 3.Conţinut ♦ În acest curs vor fi studiate noţiuni introductive cu privire la contextul şi cadrul

psihoterapeutic, psihoterapiile de orientare comportamentală, psihoterapii cognitiv-comportamentale, psihoterapii de relaxare, psihoterapia raţional-emotivă, psihoterapia multimodală, tehnici de consonanţă terapeutică în programarea neurolingvistică.

Page 3: Psihoterapii de Scurta Durata

3

PRELEGEREA I CONTEXTUL ŞI CADRUL PSIHOTERAPEUTIC

1. Contextul Orice comunicare este legată şi dependentă de contextul în care se

desfăşoară. Cu alte cuvinte, comunicarea capătă sens în raport cu contextul său.

Contextul psihoterapeutic oferă o anumită semnificaţie evenimentelor din cursul

psihoterapiei. E. Gilliéron (1992, p. 124) consideră că “diversele elemente ale

contextului ar trebui să fie considerate în calitate de factori organizatori ai câmpului

psihoterapeutic, în aceeaşi măsură în care, în societăţile organizate, activităţi variate

au loc în limite definite cultural: şcoala este locul unde studiezi, familia este locul unde

creşti, cabinetul de psihoterapie este locul unde se solicită şi se acordă ajutor

psihologic”.

2. Cadrul Dacă un context este determinat de circumstanţele externe, cadrul este creat

sau definit de interlocutori. De altfel, cadrul psihoterapeutic defineşte psihoterapia şi îi

delimitează frontierele. În plus, noţiunea de cadru determină o înţelegere mai

aprofundată a următorilor doi factori:

1. tehnica psihoterapeutică utilizată;

2. “dispozitivul terapeutic” - datele prestabilite ale unei şedinţe de psihoterapie

(frecvenţa şi durata şedinţelor, dispoziţia locurilor etc).

Tehnica psihoterapeutică implică faptul că, de-a lungul desfăşurării şedinţelor

de psihoterpie, terapeutul şi pacientul respectă un anumit număr de reguli specifice. În

orice formă de psihoterapie se emit reguli care permit distingerea comportamentelor

pacientului şi terapeutului din timpul şedinţelor de cele care au loc în viaţa curentă. În

fapt, este vorba de “cadrul socio-cultural” al tratamentului.

Funcţia primordială a cadrului este de a stabili un câmp psihoterapeutic în

interiorul unei culturi date. Această funcţie este dublă şi complementară:

Page 4: Psihoterapii de Scurta Durata

4

a. conferă o anumită semnificaţie actelor psihoterapeutului şi pacientului: ceea

ce se întâmplă în cabinet, de-a lungul unei perioade de timp, este de natură

terapeutică;

b. cadrul influenţează pe ambii protagonişti ai relaţiei în aşa fel încât să devină

posibilă activitatea terapeutică îndreptată în direcţia însănătoşirii pacientului.

Pentru a preciza mai bine noţiunea de cadru, menţionăm că terapeutul nu

dirijează pacientul, ci procesul psihoterapeutic în ansamblul său. Regulile care

regizează relaţia psihoterapeutică îl privează pe pacient de referinţele sale culturale

obişnuite, plasându-l, într-o anumită măsură, în centrul lumii, cu toate neliniştile şi

anxietăţile pe care existenţa i le provoacă. A admite că terapeutul dirijează

psihoterapia implică faptul că acesta devine garant al bunei desfăşurări a procesului,

pentru care pacientul îşi dă acordul.

“Dispozitivul terapeutic” se referă la datele concrete şi fixe oferite de

dimensiunea spaţială şi temporală. Putem distinge următoarele elemente:

a. numărul de persoane prezente

b. dispoziţia locurilor

c. planificarea timpului

a. În funcţie de numărul de persoane, se disting două forme de psihoterapie:

individuală şi de grup. De pildă, se cunoaşte faptul că situaţia de grup provoacă

mişcări regresive masive. În acest mod, grupul terapeutic devine sediul fenomenelor

regresive, în cadrul căruia sentimentele comunităţii de scopuri şi de alianţă

predomină, favorizând descărcări emoţionale şi acţiuni de identificare ale

participanţilor. Analiza caracteristicilor psihoterapiei individuale se va realiza detaliat în

cadrul lucrării de faţă.

b. Toate procesele psihoterapeutice comportă un joc interactiv între cei doi

protagonişti ai relaţiei. De aceea, în domeniul dinamicii interactive, modificarea

dispozitivului terapeutic va căpăta o mare importanţă.

Dispozitivul curei analitice (canapea–fotoliu) întăreşte neutralitatea

psihoterapeutului care evită privirea pacientului său. Dinamica interactivă este

micşorată, iar schimburile se realizează, în mod esenţial, prin cuvânt. Pacientul se

Page 5: Psihoterapii de Scurta Durata

5

supune vocii analistului său, nu-i răspunde decât cu o anumită întârziere. Acest

dispozitiv face ca aşteptările pacientului să fie canalizate spre cuvântul (bun sau rău)

al analistului său.

În situaţia de “faţă în faţă”, punctele de interacţiune vor creşte, iar schimburile

sunt imediate datorită importanţei privirii. Privirea şi, în general, întregul comportament

nonverbal pot susţine sau contrazice cuvântul. În plus, congruenţa terapeutului

(“acordul deplin între experienţă, conştiinţă şi comunicare”, C. Rogers, 1968, p. 238)

capătă o valoare maximă, îndeosebi în psihoterapia centrată pe client.

c. Temporalitatea vizează doi factori: frecvenţa şedinţelor şi durata

psihoterapiei. Se consideră că o creştere a frecvenţei şedinţelor unei psihoterapii

favorizează dependenţa de psihoterapeut. Pacientul amână ceea ce poate face în

ziua respectivă în vederea însănătoşirii sale, ştiind că viitoarea şedinţă este foarte

apropiată. Se impune o nuanţare, în sensul că acest aspect nu este valabil decât în

cazul structurile nevrotice de personalitate.

În privinţa duratei psihoterapiei, în terapiile scurte se fixează cu pacientul un

termen al terapiei. Psihoterapia scurtă poate implica o singură şedinţă (Bloom, 1981)

sau poate merge până la 40-50 de şedinţe (în medie 20 de şedinţe). În psihanaliză,

cura poate dura 8 ani sau poate chiar mai mult. Cele două proceduri privind durata

psihoterapiei au, în mod evident, un impact diferit asupra dinamicii relaţiei. Astfel,

fixarea unui termen îi poate trezi pacientului o teamă de imperfecţiune şi îi poate

favoriza dezvoltarea unui comportament excesiv de dinamic. Absenţa termenului,

dimpotrivă, îi trezeşte o atitudine autocontemplativă şi se aşteaptă de cele mai multe

ori ca psihoterapia să decurgă „perfect” în cazul său.

3. Psihoterapia ca act de comunicare La toate aceste aspecte privind contextul şi cadrul psihoterapeutic se adaugă

un mod specific de comunicare între psihoterapeut şi pacient. Adoptând modelul de

comunicare prezentat de şcoala de la Palo Alto (P. Watzlawick, J. Beavin, D. Jackson,

1972), regăsim principalele repere ale unei abordări sistemice asupra comunicării

dintre psihoterapeut-pacient.

Page 6: Psihoterapii de Scurta Durata

6

Relaţia psihoterapeutică se defineşte prin ceea ce se petrece „între” pacient şi

psihoterapeut, în interiorul unei reţele de reguli foarte bine stabilite. Relaţia trebuie

privită într-o manieră sistemică, “un întreg în interacţiune” care se traduce printr-un

ansamblu de fenomene de legătură între cei doi protagonişti. Atât psihoterapeutul, cât

si pacientul se influenţează reciproc şi, în plus, ambii parteneri de relaţie vor fi

influenţaţi de “contextul” şi “cadrul” în care acţionează.

Fig.1 - Axiomele comunicării în psihoterapie

O primă axiomă enunţă paradoxul comunicării: “Nu putem să nu comunicăm!”.

Într-adevăr, orice am face sau am spune, noi conferim un sens. Înţelegerea sensului şi

împărtăşirea semnificaţiei sunt elementele esenţiale ale relaţionării. De altfel, fiinţele

umane sunt preocupate în permanenţă de înţelegere şi sunt conduse de un “efort întru

semnificaţie”.

Pentru a nu comunica, trebuie să o spunem şi să o arătăm într-un anumit

mod. Rezultă că putem distinge două moduri de comunicare: verbală şi nonverbală

sau, în alţi termeni, digitală şi analogică. Modul digital este reprezentat prin cuvinte, iar

Paradoxul comunicării: “Nu putem să nu comunicăm!”

Două moduri de comunicare:

verbală-nonverbală

cuvinte-gesturi

Două componente ale comunicării

conţinutul: ceea ce spun - nivelul informaţional

relaţia: cum spun ceea ce spun - nivelul relaţional

Interacţiunea este o buclă retroactivă.

T P

O interacţiune depinde de contextul şi cadrul psihoterapeutic.

Page 7: Psihoterapii de Scurta Durata

7

modul analogic prin gesturi, atitudini posturale, expresii faciale, tonalitate vocală.

Componenta informaţională a comunicării este transmisă cu precădere pe cale

digitală, iar cea relaţională prin intermediul mijloacelor analogice.

De asemenea, putem distinge două componente ale comunicării: nivelul

conţinutului şi nivelul relaţiei. De pildă, pacientul poate spune: ”Mă doare capul!” în

mai multe moduri. Conţinutul rămâne identic, dar relaţia cu terapeutul se va defini în

funcţie de modul în care o va spune: privindu-l în ochi şi cu o voce gravă sau

evitându-i privirea şi pe un ton neutru. În psihoterapie, planul relaţional capătă o

valoare deosebită, iar relaţia va putea deveni prin ea însăşi un instrument al

schimbării.

Comunicarea dintre psihoterapeut şi pacient este gândită în termenii unui

sistem care se poate autoregla prin feedback. Schema sistemică se prezintă ca o

transmitere de informaţii între terapeut şi pacient, cei doi fiind în acelaşi timp emiţători

şi receptori. Feedback-ul pozitiv comunică sursei că poate continua la fel cum a

început. Cel negativ anunţă sursa că este necesară o anumită schimbare, o ajustare

în conduita sa comunicaţională. Condiţia unei comunicări eficiente se referă la

abilitatea celui care comunică de a răspunde într-un mod cât mai adecvat feedback-

ului.

Feedback

Atât regulile care definesc comportamentele specifice ale psihoterapeutului şi

pacientului, cât şi modul specific de comunicare vin să diferenţieze relaţia

psihoterapeutică de o relaţie interpersonală convenţională.

Sintetizând cele afirmate anterior, vom reda în continuare principalele

caracteristici ale interacţiunii psihoterapeut-pacient:

P T

Page 8: Psihoterapii de Scurta Durata

8

Fig. 2 - Caracteristicile relaţiei psihoterapeut-pacient (E. Gilliéron, 1992, p. 124)

Pentru a întregi acest tablou, supunem atenţiei următoarea definiţie descriptivă

oferită psihoterapiei de H. Strotzka (apud W. Huber, 1994, p. 57): “Psihoterapia este

un proces interacţional conştient şi planificat menit să influenţeze tulburările de

comportament şi stările de suferinţă care, printr-un consens (între pacienţi, terapeut şi

grupul de referinţă) necesită un tratament, prin metode psihologice (prin comunicare,

cel mai adesea verbală, dar şi nonverbală), în sensul unui scop bine definit, pe cât

posibil elaborat în comun (minimalizarea simptomelor şi/ sau schimbarea structurală a

personalităţii), cu ajutorul unor tehnici care pot fi învăţate în baza unei teorii a

comportamentului normal şi patologic. În general, psihoterapia implică o relaţie

emoţională solidă” (subl. ns.).

Pe parcursul acestei lucrări vom încerca să desluşim atât specificitatea

diverselor tehnici psihoterapeutice, cât şi natura relaţiei terapeut-pacient,

componentele acesteia şi rolul pe care îl ocupă în accelerarea progresului terapeutic.

În această perspectivă, vom acorda o atenţie deosebită abilităţii empatice de care

trebuie să dea dovadă terapeutul în derularea procesului psihoterapeutic.

Comportamente reciproce ale pacientului şi terapeutului

Status: drepturi si indatoriri

Procedee tehnice: “regulile jocului”

Mod de comunicare

Verbal Non-verbal

Page 9: Psihoterapii de Scurta Durata

9

4. Empatia în psihoterapie

4.1. Preliminarii

În general, există un consens al cercetătorilor cu privire la faptul că empatia

reprezintă un factor important în psihoterapie, dar diferă modul în care diversele şcoli

terapeutice definesc acest termen.

De pildă, psihoterapia existenţialistă, mai mult decât oricare altă şcoală

terapeutică, susţine că empatia reprezintă o deprindere centrală a psihoterapeutului.

Acesta evită orice încercare de a emite judecăţi cu privire la clientul/ pacientul său.

Obiectivul major al psihoterapiei este acela ca terapeutul să se proiecteze pe sine în

interiorul lumii sentimentelor clientului său. Definiţia existenţialistă a empatiei pune

accent pe capacitatea terapeutului de a simţi. Terapeutul nu trebuie să încerce să-l

modifice pe client, ci să-i ofere un mediu plin de căldură şi de înţelegere în care

acesta poate să îşi actualizeze posibilităţile latente.

Psihoterapia psihanalitică defineşte empatia într-un mod similar. Capacitatea

psihanalistului de a simţi ceea ce pacientul simte este descrisă ca o regresie a Ego-

ului în slujba procesului psihoterapeutic. S. Freud (1949) afirmă că „empatia este

mecansimul care face posibil ca un individ să preia unele atitudini în toate direcţiile, cu

privire la viaţa mintală a altuia”. Ulterior, S. Stark (1966) defineşte empatia ca un

proces al unei identificări scurte prin care, cu o fantezie conştientă sau neconştientă,

cineva s-ar contopi pe sine cu o altă persoană pentru ca să înţeleagă şi să

împărtăşească sentimentele şi atitudinile altuia.

După J. M. Lewis (1978), diferenţa dintre conceptul psihanalitic şi cel

existenţialist cu privire la empatie se referă mai degrabă la scopurile empatiei decât la

procesul însuşi. Psihanaliştii pun accent pe abilitatea psihoterapeutului „de a gravita în

jurul empatiei”, în vederea obţinerii unei analize cât mai obiective cu privire la pacient.

Tipul de empatie definit atât de psihoterapia existenţialistă, cât şi de cea psihanalitică

vizează „empatia afectivă”.

Definiţia lui C. Rogers, autorul psihoterapiei centrate pe client, cu privire la rolul

empatiei în psihoterapie se referă atât la capacitatea terapeutului de a percepe în mod

Page 10: Psihoterapii de Scurta Durata

10

acurat ceea ce simte clientul, cât şi la comunicarea partenerului său de relaţie a

acestei înţelegeri. Scala de empatie acurată a lui Truax şi Carkhuff (1967), pe care o

vom prezenta în cadrul aceste lucrări, pune un accent mai mare pe capacitatea

terapeutului de a percepe cadrul intern de referinţă al pacientului (“empatia cognitivă”),

decât pe propriile sentimente ale terapeutului.

C. Rogers (1959, p. 210), considerat cel mai influent teoretician al empatiei în

domeniul psihoterapiei, consideră că “a fi empatic înseamnă a percepe cu acurateţe

cadrul intern de referinţă al altuia, cu toate componentele sale emoţionale şi

semnificaţiile care-i aparţin “ca şi cum” ai fi cealaltă personă, dar fără a pierde condiţia

de “ca şi cum”. Perceperea acestui cadru intern de referinţă al altuia presupune un

amplu proces cognitiv, emoţional, motivaţional, ca şi profunde reacţii vegetative.

Rogers consideră că sunt necesare trei condiţii de înţelegere empatică:

1. Cu cât terapeutul va fi mai congruent în relaţiile sale, cu atât modificarea

personalităţii clientului va avea şanse să se producă;

2. Cu cât terapeutul manifestă o consideraţie pozitivă necondiţionată faţă de

client, cu atât terapia are şanse mai mari de reuşită; îl apreciază în

totalitate, are sentimente pozitive faţă de client pe care le exteriorizează fără

rezerve, nu emite judecăţi de valoare;

3. Dacă terapeutul “ghiceşte” sentimentele şi reacţiile personale încercate de

client în fiecare clipă, dacă ştie să le perceapă “din interior”, aşa cum îi apar

clientului şi dacă reuşeşte să îi comunice această înţelegere, atunci condiţia

va fi îndeplinită.

Din punctul de vedere al psihoterapiei cognitive, empatia reprezintă o

caracteristică importantă a comunicării psihoterapeut-pacient. Cele trei funcţii de bază

ale empatiei sunt: a-l asculta pe celălalt cu atenţie, a-i repeta ceea ce înţelegem (a

reformula), a-i cere, eventual, precizări, informaţii în plus sau o confirmare (P. Brinster,

1995, p. 161). Accentul este, de asemenea, pus pe dimensiunea cognitivă a empatiei.

Mai recent, M. H. Davis (1983) consideră că empatia este o combinaţie între

asumarea cognitivă a rolului celuilalt şi activarea preluării experienţei de substituire

emoţională în stările altuia. Acest punct de vedere sintetic oferă o interpretare

Page 11: Psihoterapii de Scurta Durata

11

multidimensională a fenomenului empatic, prin combinarea direcţiei cognitive şi a celei

emoţionale.

În opinia cercetătorului român S. Marcus (1997, p. 71), “empatia reprezintă un

atare mod de adaptare, propriu oricărui individ în relaţia cu ceilalţi şi diferită de la o

persoană la alta, putând tinde spre valenţe înalt performanţiale”. Ar fi greu de

presupus o persoană adaptată la împrejurările de viaţă care să evite un comportament

empatic faţă de parteneri, exceptându-se formele de neadaptare socială care frizează

patologicul. Faptul că se vorbeşte în sfera normalului de gradiente empatice şi nu de

tipuri neempatice, îl îndreptăţeşte pe autorul mai sus menţionat să considere empatia

drept trăsătură comună de personalitate.

Realizând o sinteză a studiilor care vizează modelele tipologice ale empatiei

aflate în relaţie cu unele variabile de personalitate, se constată următoarele aspecte:

- persoanele empatice sunt caracterizate prin prezenţa unei atitudini optimiste,

căldură, emoţionalitate, altruism, generozitate, flexibilitate, extraversiune,

tendinţă ascendent afiliativă şi socială, comportament prosocial bine dezvoltat,

abilitate interpersonală, manifestă raţiuni umaniste pentru alegerea profesiunii

medicale;

- persoanele slab empatice apar ca fiind mai rigide, retrase, intolerante, adoptă

valori egocentrice, singuratice, revendicative, centrate pe sine, introverte, nu

acordă atenţie sentimentelor altora.

În contextul actual, există numeroase programe de training a acestui fenomen

psihic considerat drept o condiţie necesară optimizării relaţiilor interpersonale. Prin

urmare, empatia apare drept un fenomen perfectibil care poate fi supus unor

antrenamente dirijate (K. Bullmer, 1975; R. F. Dalton şi L. M. Sundblad, 1976; L.

Haynes şi A. Avery, 1979; W. F. Shaffer şi T. J. Hummel, 1979).

4.2. Rezistenţe faţă de empatie

În literatura de specialitate sunt descrise două modalităţi distorsionate de

relaţionare a psihoterapeuţilor cu pacienţii lor:

Page 12: Psihoterapii de Scurta Durata

12

- “patologizantă”, bazată pe modelul medical, cu accente puse pe obiectivitate

şi pe evitarea pe cât posibil a introspecţiei. Această tendinţă de a patologiza

reprezintă o încercare a terapeutului de a mări distanţa faţă de pacient, prin

accentuarea diferenţelor dintre pacientul „bolnav” şi terapeutul “sănătos” ;

- “normalizantă”, bazată pe încercarea terapeutului de a minimaliza aspectele

patologice evidente ale pacientului. Acesta este tratat ca şi cum ar fi o persoană

normală, supus însă unor „împrejurări sociale” care l-au transformat în victimă.

“Normalizarea” reflectă dorinţa terapeutului de a nega patologia de bază, în scopul

prevenirii unei creşteri semnificative a propriei sale anxietăţi (în cazul în terapeutul ar

răspunde în mod empatic pacientului său).

Nu este de neglijat nici faptul că terapeuţii consacraţi devin din ce în ce mai

vulnerabili la stereotipii şi convenţii, constatându-se de multe ori un declin al

capacităţii lor empatice.

În general, erorile în empatizare pot fi puse în legătură cu anxietăţile personale

ale psihoterapeutului care poate aborda fie o distanţare excesivă faţă de pacient, fie o

identificare cu acesta. Ambele demersuri sunt ineficiente şi neproductive din punct de

vedere terapeutic.

J. M. Lewis (1978, p. 41-42), sintetizând ideile lui R. L. Katz cu privire la nivelul

scăzut de empatie al psihoterapeuţilor, distinge următoarele categorii:

empatizatorul “marginal” - pătrunde şi înţelege doar o parte din experienţa

pacientului.

empatizatorul “evanghelic” - este atât de preocupat de schimbarea

pacientului încât eşuează în stabilirea unei

comunicări empatice cu partenerul său de

relaţie.

empatizatorul “demonstrativ” - se supraidentifică cu pacientul într-o manieră

simbiotică şi, evident, neproductivă.

empatizatorul “compulsiv” - se poate identifica cu una din stările Ego-ului

pacientului, dar nu poate părăsi cu uşurinţă

această identificare.

Page 13: Psihoterapii de Scurta Durata

13

empatizatorul “raţional” - nu poate să-şi abandoneze rolul şi „masca

profesională”.

4.3. Deprinderile de detaşare ale psihoterapeutului

Fireşte, în efortul de a se transpune în modul de a gândi, a simţi şi a acţiona al

pacientului, psihoterapeutul nu trebuie să piardă din vedere distanţarea sau

obiectivitatea, punând în acţiune deprinderi de detaşare, pe care le considerăm

necesare în vederea obţinerii unei empatii mature. Aceste deprinderi de detaşare sunt

privite în mod diferit de principalele şcoli psihoterapeutice. De pildă, psihoterapiile de

orientare comportamentală îşi concentrează atenţia pe simptomele manifeste ale

pacienţilor, în timp ce psihanaliştii se orientează în direcţia interpretării rezistenţelor şi

transferului. Aceste diferenţe privind natura datelor strânse în derularea psihoterapiei

nu neagă faptul că psihoterapeutul trebuie să se prezinte în calitate de expert mai mult

sau mai puţin detaşat. Abordarea experienţialistă evită orice tentativă a

psihoterapeutului de manifestare a unei obiectivităţi şi distanţări faţă de client, în

efortul de a nu ştirbi cu nimic din unicitatea partenerului său de relaţie.

În literatura de specialitate sunt ilustrate următoarele moduri prin intermediul

cărora terapeutul îşi poate însuşi şi exersa deprinderile de detaşare faţă de pacient:

identificarea temelor majore cuprinse în discursul pacientului;

identificarea mecanismelor de apărare puse în acţiune de pacient;

descifrarea comportamentului nonverbal al pacientului;

construirea ipotezelor şi a obiectivelor terapeutice.

Considerăm că menţinerea unui echilibru optim între deprinderile de detaşare şi

cele empatice va asigura buna desfăşurare a procesului psihoterapeutic. Cu cât

psihoterapeutul va putea separa cât mai bine elementele subiective de cele obiective

prezente în activitatea terapeutică, cu atât va fi mai capabil să îşi asume într-un mod

mai adecvat rolul de clinician. Cele două elemente interacţionează într-o manieră

necunoscută şi inconştientă, sarcina de bază a psihoterapeutului rămânând aceea de

a distinge între ceea ce este în interiorul lui şi ceea ce este în interiorul pacientului şi

de a re-cunoaşte această diferenţă.

Page 14: Psihoterapii de Scurta Durata

14

4.4. Tendinţe moderne în studierea empatiei în psihoterapie

Realizând o sinteză cu privire la tendinţele actuale în abordarea empatiei, vom

prezenta, în tabelul de mai jos, principalele trăsături menite să reconceptualizeze

empatia în domeniul psihoterapiei:

Empatia tradiţională Empatia reconceptualizată

- realitatea pacientului considerată ca

fiind cognoscibilă;

- înţelegerea terapeutului văzută ca fiind

parţială şi supusă greşelii;

- acordarea terapeutului la sentimentele

de bază ale pacientului;

- acordarea terapeutului la limbajul şi la

semnificaţiile conferite de pacient;

- orientată pe persoană; - orientată pe context (cultural/

sociopolitic);

- poziţia de expert a terapeutului; - poziţia de persoană care învaţă a

terapeutului;

- privilegierea înţelegerii de către terapeut

a ceea ce îi comunică pacientul;

- privilegierea înţelegerii de către pacient

a ceea ce îi comunică terapeutul;

- implicarea empatică a terapeutului în

procesul psihoterapeutic;

- implicarea empatică atât a terapeutului,

cât şi a pacientului în procesul

psihoterapeutic;

- unidirecţionată – deductivă. - mutuală şi reciprocă – inductivă.

Credem că atenţia cercetărilor ulterioare ar trebui să se direcţioneze nu atât pe

identificarea componentelor empatiei, cât pe stabilirea unor tehnici de dialog menite

să adâncească înţelegerea empatică între cei doi parteneri de relaţie: psihoterapeut şi

pacient. Un prim pas în această direcţie a fost realizat de „programarea

neurolingvistică” (R. Bandler şi J. Grinder, 1982), demers al cărui model de

comunicare îl vom prezenta în finalul lucrării de faţă.

Page 15: Psihoterapii de Scurta Durata

15

PRELEGEREA II PSIHOTERAPIILE DE ORIENTARE COMPORTAMENTALĂ 1. Psihoterapia comportamentală propriu-zisă

Mai mult decât oricare altă formă de psihoterapie, terapia comportamentală

ridică anumite probleme etice specifice, atât conceptuale, cât şi metodologice.

Acestea gravitează în jurul incapacităţii de a vedea pacientul ca un întreg şi separării

care se face între persoană şi problema sau simptomul său. Pacientul ar fi pentru unii

autori behaviorişti timpurii un “model de om-maşină”, terapeutul un tehnician sau o

“maşină de întărire socială”, expresie atribuită lui L. Krasner (1962), iar pacientul

unealta sa.

Principalul merit al tehnicilor clasice de modificare a comportamentului rezidă în

aplicarea lor eficientă şi impersonală, fără necesitatea de a lua în calcul implicaţiile

semnificaţiei comportamentale a pacientului. De asemenea, datorită faptului că

metodele acţionează rapid, pacientul nu are timp să reflecteze cu privire la

repercusiunile acestora.

Psihoterapia comportamentală îşi propune o ameliorare de suprafaţă a unei

suferinţe cu rădăcini, de fapt, mult mai adânci (respectiv, o dispariţie directă a

simptomului). Ne punem următoarele întrebări: În ce moment este obligat

psihoterapeutul care practică metoda comportamentală să recomande pacienţilor o

altă formă de psihoterapie şi un alt tip de ajutor (de sondare a conflictelor mai vechi şi

mai adânci)? Dacă nu face acest lucru, înşeală oare pacientul şi/ sau pe sine însuşi?

Premisa fundamentală de la care porneşte psihoterapia comportamentală este

aceea că orice comportament, normal sau anormal, este produsul a ceea ce a învăţat

sau nu individul. Pe baza lucrărilor lui Watson (1913), creatorul teoriei behavioriste,

numeroşi autori (Bandura, 1974; Kanfer şi Phillips, 1970; Mischel, 1975; Rotter, 1966)

au dezvoltat principii şi teorii ale învăţării care au stabilit bazele terapiei

comportamentale.

Există un consens al autorilor terapiei comportamentale (Wolpe, 1969;

Mahoney, 1974; Stampfl şi Levis, 1967; Cautela şi Kearney, 1968; Dollard, 1974;

Page 16: Psihoterapii de Scurta Durata

16

Garfield şi Bergin, 1986) conform căruia simptomul este un răspuns condiţionat la un

stimul şi continuă să apară chiar şi atunci când acest răspuns a devenit inadaptat

pentru organism sau chiar dăunător. Din această perspectivă, tulburările psihice sunt

deprinderi învăţate sau răspunsuri dobândite în mod involuntar, repetate şi întărite de

stimuli specifici din mediu. În vederea vindecării sale, pacientul va învăţa noi

alternative comportamentale care trebuie exersate atât în cadrul situaţiei terapeutice,

cât şi în afara ei. Acţiunea psihoterapiei comportamentale se va axa pe reorientarea

(recondiţionarea) conduitei, vizând doar aspectul fenomenal (simptomele), a căror

dispariţie atrage după sine vindecarea tulburării. Cauzele, conflictele şi dinamica

intrapsihică a subiectului sunt ignorate.

Spre deosebire de terapiile analitice şi cele experienţiale care acordă un rol

important relaţiei psihoterapeutice, terapia comportamentală îşi deplasează accentul

pe tehnicile utilizate în cadrul creat de relaţia terapeut-pacient. Relaţia terapeutică a

fost oarecum ignorată şi considerată drept un factor nespecific în psihoterapia

comportamentală. Terapeuţii behaviorişti timpurii erau văzuţi drept ”ingineri

comportamentali” care utilizau tehnici adecvate, singurele responsabile pentru

succesul terapeutic înregistrat. În această perspectivă, identitatea şi comportamentul

terapeutului au fost considerate irelevante.

Cu toate acestea, Wolpe (1958) remarcă faptul că pacienţii care au înregistrat

succes în terapie au stabilit o relaţie pozitivă cu terapeutul lor înainte ca tehnica

desensibilizării sistematice să fie aplicată. Dollard şi Miller (1950) afirmau, într-o

manieră tranşantă, că anxietatea pacientului poate fi redusă în mare măsură dacă

terapeutul nu adoptă o manieră autoritară şi coercitivă, iar Martin (1971) a încercat,

mai târziu, să îmbine terapia comportamentală cu terapia rogersiană care acordă o

importanţă deosebită conduitei empatice a terapeutului. Din păcate, aceste observaţii

au rămas în mare parte ignorate de cecetătorii şi terapeuţii de orientare

comportamentală.

Controversele legate de importanţa relaţiei terapeutice au rămas, în mare

parte, la un nivel ideologic şi filosofic şi au determinat blocarea realizării unor studii

sistematice. Abia după ce terapia comportamentală s-a constituit ca şcoală

Page 17: Psihoterapii de Scurta Durata

17

terapeutică distinctă şi şi-a perfecţionat intervenţiile sale tehnice, microprocesele din

interiorul relaţiei au fost luate în considerare.

În acest context, s-au raportat unele analize şi studii diferenţiate privind relaţia

terapeutică. Morris şi Suckerman (1974) evidenţiază că un terapeut cald şi prietenos

obţine rezultate mai bune decât un terapeut “rece”. Se pune însă întrebarea dacă

terapeutul behaviorist poate fi redus la astfel de dimensiuni seci?! Emmelkamp şi

Ultee (1984) acordă o importanţă deosebită feed-back-urilor pozitive dintre

psihoterapeut şi pacient de-a lungul desfăşurării terapiei comportamentale. Autorii

menţionaţi consideră că instrucţiunile tehnice, alături de feed-back-urile pozitive,

constituie agenţi terapeutici specifici. În teoria sa social-cognitivă, Bandura (1971)

susţine că importanţa întăririi sociale se bazează pe influenţele verbale venite din

partea terapeutului. Prin intermediul tehnicii “modelării”, pacientul îşi va însuşi un

comportament mai adaptativ şi mai eficient, imitând modelul furnizat de terapeut.

Pentru ca terapeutul să poată adopta acest rol, este necesar să se prezinte în faţa

pacientului său ca fiind atractiv şi cu un statut înalt de expert. De asemenea,

identificarea pacientului cu terapeutul este necesară în termenii identificării cu

strategiile sale de coping. Conform lui Mahoney (1974), terapeutul nu trebuie să

încerce să arate “perfect”, „ireproşabil” sau „lipsit de probleme” în faţa pacientului său,

dar trebuie să manifeste un stil adecvat de a face faţă situaţiilor stresante.

După Schaap (1996 p. 17), relaţia pacient-psihoterapeut în psihoterapiile de

orientare comportamentală poate fi privită în două moduri: catalizator şi componentă

terapeutică. În acest sens, relaţia terapeutică poate avea un impact pozitiv sau negativ

asupra eficacităţii diferitelor strategii orientate în direcţia schimbării terapeutice.

Eficienţa psihoterapiei comportamentale sporeşte în condiţiile în care activităţile

terapeutice sunt cele mai potrivite, vin în sprijinul nevoilor reale ale pacientului, iar

psihoterapeutul creează, în mod continuu, expectanţe pozitive cu privire la rezultatele

terapiei. Rolurile de catalizator şi de componentă terapeutică se influenţează în mod

reciproc. În măsura în care psihoterapeutul oferă un răspuns emoţional pozitiv, va

deveni pentru pacient o sursă mai puternică de întărire socială, un model mai atractiv,

potenţând procesul de modificare comportamentală a acestuia.

Page 18: Psihoterapii de Scurta Durata

18

Tehnicile psihoterapiei comportamentale se referă la: inhibiţia reciprocă,

inhibiţia condiţionată, aversiunea condiţionată, desensibilizarea sistematică, imersia

sau inundarea (stingerea comportamentelor nedorite), training-ul asertiv, modelarea.

1.1. Inhibiţia reciprocă (contra-condiţionarea)

Se bazează pe instalarea unui răspuns antagonist faţă de cel obişnuit, la un

stimul care generează răspunsuri inadaptate. Mai concret, această tehnică permite

declanşarea unor răspunsuri comportamentale antagoniste anxietăţii. Răspunsul

patologic va dispare, ajungându-se treptat la o desensibilizare faţă de răspunsul

(devenit) patologic, exprimat prin simptom. De exemplu, se poate condiţiona un

răspuns de relaxare şi calm la cei care, în urma unui accident de maşină, dezvoltă o

stare de fobie la folosirea autovehiculului. Într-o atmosferă de securitate afectivă

oferită de terapeut, pacientul se exersează în condiţionarea relaxării, trecând pe la

locul accidentului.

Inhibiţia reciprocă se utilizează în special în situaţiile în care simptomul este

legat (sau evoluează) cu o stare anxioasă, urmărindu-se dobândirea unei toleranţe tot

mai mari la situaţiile anxiogene: fobii, obsesii, diverse disfuncţii sexuale etc.

1.2. Inhibiţia condiţionată (practica negativă)

Se referă la aplicarea (în sens invers) a teoriei formării reflexelor condiţionate,

anulându-se, în acelaşi timp, legea întăririi reflexului prin repetiţie. Din această

perspectivă, repetarea excesivă a unei obişnuinţe de răspuns nu duce la întărire, ci la

însăşi stingerea răspunsului respectiv. Acest fenomen se explică prin creşterea

inhibiţiei reactive (de protecţie), având loc o inhibiţie condiţionată. Se creează un

dezgust condiţionat faţă de răspunsul primar devenit simptom. Prin condiţionare

excesivă se poate obţine un răspuns invers, negativ faţă de cel primar condiţionat, dar

mai puternic decât acesta, pe care îl anulează. De exemplu, după manifestarea

spontană a balbismului, pacientul trebuie să se bâlbâie în mod voluntar, creându-se

astfel o inhibiţie condiţionată. Tehnica este frecvent utilizată în cazul ticurilor şi

balbismelor.

1.3. Aversiunea condiţionată

Page 19: Psihoterapii de Scurta Durata

19

Modelele negative de comportament sunt înlăturate prin metoda clasică a

sancţiunilor. Tehnicile de aversiune au o mare varietate, cele mai cunoscute fiind

folosirea mijloacelor chimice (emetizante) şi fizice (curenţii faradici). În acest sens, se

urmăreşte obţinerea unui interval între stimul şi apariţia răspunsului punitiv, pentru ca

în intervalul astfel creat să se dezvolte o aversiune şi o respingere faţă de obişnuinţa

patologică (de pildă, probele de aversiune din cazul dezintoxicării etilice sau soneria

din decondiţionarea enurezisului). Prin intermediul acestei tehnici, răspunsurile

dezadaptative vor fi stopate pentru o perioadă de timp şi va apare posibilitatea

producerii unor modificări în stilul de viaţă al subiectului. Modelele adaptative de

comportament vor fi încurajate şi vor avea tendinţa de a se autoîntări.

Tehnica aversivă se aplică în cazul toxicomaniilor, fobiilor, deviaţiilor sexuale şi

chiar a unor comportamente psihotice bizare.

La ora actuală, utilizarea şocurilor electrice ca stimuli aversivi a scăzut mult, în

special datorită aspectelor etice implicate. În plus, se constată că noile

comportamente dezirabile induse prin aversiune condiţionată, nu au tendinţa să se

generalizeze şi la alte situaţii, ci doar strict la cele asupra cărora s-a acţionat direct.

1.4. Desensibilizarea sistematică

Se referă la impactul progresiv al sugestiei terapeutului cu imaginea mintală

anxiogenă, până la stabilirea unei relaţii normale stimul-răspuns.

Termenul de “desensibilizare sistematică” aparţine lui Wolpe (1969). În cadrul

acestei tehnici, pacientul este învăţat să se comporte într-un mod care este

incomparabil cu apariţia anxietăţii, în prezenţa unor stimuli anxiogeni reali sau

imaginari.

Tehnica desensibilizării sistematice cuprinde următoarele etape:

a. Învăţarea relaxării

Din primele şedinţe, subiectul este învăţat să-şi stăpânească propriul “simţ

muscular” prin practicarea unor exerciţii din cadrul sistemului de relaxare progresivă

Jacobson (1938), care va fi prezentat în cadrul lucrării de faţă. În scopul facilitării

relaxării subiectului, se poate apela şi la alte tehnici de relaxare, hipnoză, meditaţie

sau medicamente.

Page 20: Psihoterapii de Scurta Durata

20

b. Stabilirea ierarhiilor

De comun acord cu pacientul, terapeutul stabileşte o ierarhie a situaţiilor

generatoare de anxietate pentru subiect, în ordine descrescătoare, de la situaţia cea

mai anxiogenă până la cea mai puţin anxiogenă.

c. Procedeul desensibilizării

În timpul relaxării pacientului, terapeutul îi descrie acestuia situaţii diverse,

începând cu cele neutre şi ajungând progresiv la cele generatoare de anxietate. Aflat

în stare de relaxare, pacientul este solicitat să-şi imagineze fiecare situaţie descrisă

de terapeut. Şedinţa ia sfârşit în momentul în care dispare anxietatea. Terapia

continuă până în momentul în care pacientul este capabil să rămână relaxat, în timp

ce îşi reprezintă scene care înainte îi trezeau o reacţie anxioasă intensă. Fireşte,

durata terapiei se scurtează dacă subiectul este susceptibil la hipnoză.

Desensibilizarea poate avea loc şi in vivo, pacientul fiind instruit să se confrunte

cu situaţii reale pe care şi le-a imaginat în timpul şedinţelor de psihoterapie. Durata

medie a unei şedinţe de desensibilizare este de 30 de minute, şedinţele fiind

bisăptămânale.

Tehnica desensibilizării sistematice are urmărtoarele aplicaţii: fobii (agorafobie,

claustrofobie etc), obsesii, disfuncţii sexuale (ejaculare precoce, impotenţă, vagininsm,

dispareunie, frigiditate), unele tulburpări psihosomatice, înlăturarea dependenţelor

(alcoolism, tabagism, bulimie nervoasă).

După Wolpe (1969), tehnica se dovedeşte inutilizabilă: 1) la subiecţii cu

dificultăţi în însuşirea relaxării (în special, cei cu un grad de anxietate ridicat); 2) în

cazul unei inabilităţi imaginative a subiectului; 3) în cazul în care ierarhiile stimulilor

anxiogeni sunt irelevante.

1.5. Imersia sau inundarea (tehnica stingerii comportamentelor nedorite)

Tehnica constă în confruntarea şi supunerea prelungită a pacientului la stimulul

condiţional anxiogen până la stingerea anxietăţii, fără intevenţia relaxării. În practica

psihoterapeutică sunt folosite două tehnici care se bazează pe imersie şi anume:

imersia în realitate (tehnica expunerii, flooding) şi imersia în imaginaţie (terapia

implozivă).

Page 21: Psihoterapii de Scurta Durata

21

Confruntarea reală cu situaţiile anxiogene (flooding-ul) se utilizează în general

la subiecţi cu capacităţi imaginative limitate. Majoritatea autorilor consideră că

expunerea prelungită la stimuli anxiogeni in vivo se dovedeşte superioară celei

imaginative. Există însă subiecţi pentru care expunerea reală la stimuli anxiogeni este

prea dură.

În cursul terapiei implozive, subiectului i se cere să-şi imgineze situaţii care îi

produc anxietate, iar terapeutul manevrează astfel situaţia încât să declanşeze o

creştere masivă a anxietăţii. Securitatea afectivă asigurată de terapeut determină ca

stimulii anxiogeni să-şi piardă forţa, iar comportamentul de evitare a situaţiei

anxiogene să se stingă în timp.

Aceste tehnici de decondiţionare se folosesc, de obicei, pe durata prezenţei

comportamenului dezadaptativ. Se realizează în medie câte 5-20 şedinţe, cu o durată

de 5-25 minute. Sunt indicate în tratamentul nevrozelor cenestopate, depresiilor

nevrotice, tulburărilor fobice, obsesiilor, tulburărilor sexualităţii şi contraindicate în

psihoze.

1.6. Training-ul asertiv

În esenţă, acest antrenament constă în antrenarea unor deprinderi şi abilităţi de

relaţionare în situaţiile interpersonale care îl inhibă pe pacient. Acesta este învăţat să-

şi exprime deschis şi adecvat gândurile şi sentimentele. De altfel, comportamentul

asertiv reprezintă calea de mijloc între agresivitate şi supunere. Se referă la solicitarea

propriilor drepturi sau refuzul unor sarcini într-o manieră simplă, directă, deschisă,

care nu urmăreşte negarea sau manipularea celorlaţi. Trainigul este similar cu tehnica

“role-playing”. Terapeutul îşi asumă rolul tipic al unei persoane sau clase de persoane

(de exemplu, figuri autoritare, membri ai sexului opus, vânzători etc.), iar pacientul

exersează tehnici interpersonale variate în care îşi asumă un rol mai degrabă

dominant şi activ decât unul pasiv şi submisiv. În final, pacientul joacă aceste noi roluri

în viaţa reală. Modificările care rezultă din practicarea antrenamentului asertiv sunt

privite ca procese de decondiţionare. Răspunsul asertiv neutralizează anxietatea

(răspuns condiţionat) stârnită de persoana ameninţătoare. În acest mod, relaţia dintre

stimul şi anxietatea condiţionată este dizolvată.

Page 22: Psihoterapii de Scurta Durata

22

2. Psihoterapiile de relaxare Relaxarea face parte din cadrul tehnicilor de terapie sugestivă. Sugestiile

intervin atât în inducerea şi adâncirea stării de relaxare, cât şi în terapia simptomatică,

prin intermediul sugestiilor “ţintite” care au drept scop înlăturarea simptomului. De

asemenea, în starea de relaxare se pot realiza tehnici de desensibilizare sistematică,

precum şi diverse antrenamente focalizate în direcţia optimizării performanţelor fizice

şi psihice ale subiecţior.

De la debutul acesteia (începutul anilor 1920), psihoterapia de relaxare tinde să

abordeze, într-o manieră sistemică, tehnicile orientale tradiţionale, în sensul

valorificării elementelor lor pozitive. Fiecare autor îşi propune să adapteze aceste

tehnici nevoilor practice, adăugând sau eliminând anumite elemente (Jacobson, 1934;

Schultz, 1920; Kretschmer, 1963; Vitoz, 1960; Caycedo, 1960).

În pofida slabei lor prezentări teoretice, metodele de relaxare prezintă un

interes actual ridicat. Acestea presupun un anumit antrenament şi o tehnică prin care

subiectul îşi autoreglează stările psihice şi capătă o serie de abilităţi de a face faţă

situaţiilor mai dificile ale existenţei.

După I. Holdevici (1995, p. 42), “relaxarea este o tehnică psihoterapeutică şi

autoformativă, fundamentată ştiinţific, care urmăreşte realizarea unei decontracţii

musculare şi nervoase, având ca efect un repaus cât mai eficient, economisirea

energiei fizice şi psihice, creşterea rezistenţei la stres a organismului şi diminuarea

efectelor negative ale stresului deja instalat”.

Din punct de vedere electroencefalografic, se produce în timpul relaxarii o

modificare a ritmului alfa, până la apariţia şi generalizarea ritmului teta. De aceea,

specialiştii tind să apropie starea de relaxare mai mult de stările de concentrare decât

de cele de somn sau de presomn.

Analizând starea în care se găseşte subiectul în timpul relaxării, putem

desprinde următoarele caracteristici generale ale acesteia:

limitarea motricităţii şi o lipsă a nevoii de a acţiona;

trăirea senzaţiei de greutate şi de căldură în membre;

Page 23: Psihoterapii de Scurta Durata

23

orientarea selectivă a atenţiei spre imaginile sau formulele date de terapeut

şi scăderea interesului subiectului pentru stimulii exteriori perturbatori;

trăirea unei stări de pasivitate în raport cu ambianţa;

instalarea unei stări de coloratură pozitivă, a unei stări de linişte, destindere

şi calm (aşa numita stare "post-nirvanică”).

În psihoterapia de relaxare, relaţia terapeutică este bazată pe o convenţie de

învăţare şi însuşire a relaxării. Terapeutul trasează obiectivele şi sarcinile terapeutice

(de comun acord cu pacientul), stabileşte programele de relaxare şi durata lor.

Psihoterapia de relaxare implică din partea subiectului exerciţiu, practicarea

sistematică şi regulată. Pe de altă parte, terapeutul trebuie să fie cât mai persuasiv în

administrarea sugestiilor terapeutice. Foarte importantă este verbalizarea de către

terapeut a efectelor şi beneficiilor pe care le va obţine pacientul în urma relaxării

(verbalizare care are, la rândul său, un rol sugestiv şi autosugestiv).

2.1. Sugestie şi sugestibilitate

Apărut în limba franceză (1174), termenul de sugestie a rămas pentru mult timp

asociat cu practicile de vrăjitorie şi magie. Cum vechile convingeri au viaţă lungă,

sugestia primeşte uneori şi astăzi o conotaţie peiorativă în accepţiunea sa curentă,

politică sau medicală.

Este o idee înfăptuită, …

Considerarea sugestiei drept “idee trezită în creier şi acceptată de acesta”

aparţine lui Berneheim (1891, 1910). În această perspectivă, sugestia este o idee care

se transformă în act, realizându-se un “fapt psihologic individual”.

Mai târziu, Ferenczi (1968) stabileşte natura relaţiei dintre subiect şi cel care

induce sugestia. Este vorba despre un raport afectiv care reprezintă efectul vechilor

sentimente inconştiente (de origine infantilă şi sexuală) pe care subiectul le “transferă”

asupra personei care îl sugestionează.

… o asociaţie de idei …

Sugesia este considerată drept o asociaţie de idei declanşată de o impresie

exterioară şi caracterizată printr-o îngustare a câmpului de conştiinţă şi o absenţă a

Page 24: Psihoterapii de Scurta Durata

24

unei influenţe inhibitoare (Wundt, 1904). A sugera înseamnă “a lăsa să se înţeleagă”

sau a declanşa o înlănţuire de idei şi chiar de acţiuni.

… care modifică sistemul nervos.

Pentru Pavlov (1954), sugestia constă în declanşarea de modificări dinamice în

sistemul nervos, prin intermediul evocării conştiente sau inconştiente a unei imagini.

Pentru autorul mai sus menţionat, sugestia este “refexul condiţionat cel mai

caracteristic al omului”.

Sugestia este de asemenea o relaţie,…

Schultz (1920) consideră sugestia drept o “relaţie interpersonală” în care trăirile

reciproce sunt influenţate într-o manieră determinantă, prin stabilirea unei identităţi,

prin acel “noi” care se formează.

… care ne influneţează viaţa.

Freud (1930) recunoaşte faptul că este un “fapt fundamental al vieţii psihice al

omului”, prin sugestie înţelegând “influenţa exercitată asupra unui subiect, ca urmare

a fenomenului de transfer”. Mai târziu, Hilgard (1965) avea să susţină faptul că

eficacitatea oricărui terapeut depinde de puterea sa de sugestie conştientă şi

inconştientă.

Preocupările pentru fenomenul de sugestie s-au orientat în două direcţii

distincte:

1. Direcţia psihologiei sociale, în care sugestia este inclusă în categoria

fenomenelor de influenţare a comportamentului uman - modificarea

atitudinilor, opiniilor, conformismul, fenomenele de prestigiu (Le Bon, 1911;

Ross, 1908; Mc Dougal, 1908; Sherif, 1935; Crutchfield, 1955; Asch, 1965)

2. Direcţia psihologiei experimentale, prin elaborarea unor teste de măsurare a

sugestibilităţii (Seashore, 1895; Binet, 1900; Hull, 1933; Eysenck, 1947)

Numeroşi autori moderni au adus contribuţii teoretice şi experimentale

importante în domeniul sugestiei şi sugestibilităţii (Barber, 1969; Evans, 1967; Hilgard,

1965; Orne, 1970; Lundy, 1989; Crawford, 1989; Sheehan, 1989).

Contribuţii teoretice importante în domeniul sugestiologiei a adus cercetătorul

român V. A. Gheorghiu (1982, 1992) care realizează o distincţie între sugestia

Page 25: Psihoterapii de Scurta Durata

25

înţeleasă ca stimul sugestiv, comportamentul sugestiv şi sugestibilitate privită ca

disponibilitate a individului de a fi influenţat prin sugestie. Autorul mai sus menţionat

defineşte sugestia sau situaţia-sugestie drept o “incitaţie susceptibilă să declanşeze

reacţii spontane nemediate de instanţele reflexive ale gândirii”. Individul confruntat cu

această incitaţie venită dinafara sau dinăuntrul său trebuie să dispună totdeauna, în

principiu, atât de posibilitatea de a se conforma, cât şi de aceea de a nu se conforma

mesajului incitaţiei. Dacă alternativa non-reacţiei lipseşte, nu mai este vorba de

sugestie, ci de un comportament forţat.

După V. A. Gheorghiu (1982), următoarele predispoziţii sau trăsături

favorizează receptivitatea la sugestie:

a) Închipuirea - capacitatea omului de a-şi făuri imagini şi păreri despre ceva

sau cineva şi de a le investi pe acestea cu atributul autenticităţii şi plauzibilităţii,

indiferent dacă ele reflectă sau nu în mod adecvat realitatea. Dispoziţia închipuirii

poate fi antrenată de cele mai diferite dorinţe, credinţe, stări de expectanţă şi susţinute

de cele mai variate mobiluri de apărare: refugierea în iluzoriu, ascunderea în spatele

cuvintelor, supraestimarea aspectelor fenomenale.

b) Transpunerea - capacitatea omului de a se comuta imediat sau treptat,

spontan sau deliberat de la un anumit mod de trăire şi comportare la altul, cu abilitatea

de a reveni, de regulă, la modul experienţial şi comportamental iniţial.

Din acest punct de vedere, S. Marcus (1971) consideră faptul că transpunerea

presupune empatie, capacitate de imitare şi învăţare socială. Transpunerea poate

angaja transformări care merg până la totala detaşare de concretul ambianţei şi

determină importante manifestări fiziologice.

Rolul elementelor sugestive în inducerea şi întreţinerea transpunerii implică

importante comutări “organismice” (trainingul autogen, hipnoza, yoga). Prin urmare,

putem presupune că sugestiile intervin în dimensionarea şi adâncirea oricărei forme

de transpunere.

c) Conformarea - disponibilitatea indivizilor de a-şi pune părerile, atitudinile,

conduitele în concordanţă cu cele ale grupului din care fac parte şi de a şi le elabora

din capul locului, în aşa fel încât ele să nu se deosebească într-un mod esenţial de

modelele precumpănitoare. Tendinţa de conformare îmbracă o varietate de forme (de

Page 26: Psihoterapii de Scurta Durata

26

la minciunile convenţionale destinate salvării aparenţelor, până la actul adaptării

propriilor păreri, atitudini sau habitudini, la cele ale normelor de grup realizate în mod

inconştient). Îndeosebi expresiile inconştiente ale tendinţei de conformare dezvăluie o

multitudine de legături cu influenţa de tip sugestiv. d) Subordonarea - dispoziţie care mijloceşte supunerea necritică faţă de

îndemnuri din afara sau din interiorul individului, incitaţii care urmăresc, direct sau

indirect, cu sau fără intenţie, dirijarea comportamentului său. Această manifestare

poate fi condiţionată de sistemul de dependenţă în care se găseşte individul (faţă de

anumite persoane sau instituţii, faţă de un complex de convingeri - prejudecăţi) sau

poate rezulta din acţiunea unor situaţii derutante sau a unei influenţe persuasive. e) Captarea - dispoziţia prin care se asigură orientarea selectivă a persoanei

spre o sursă provocativă, rezultatul fiind acela că persoana se lasă atrasă, “captată”,

absorbită de această sursă. Caracteristica cea mai importantă a captării constă în

aceea că, odată cu orientarea selectivă spre sursa de atracţie, asigură dirijarea

conduitei în conformitate cu iradierea exercitată de acestă sursă.

Orice fiinţă umană posedă aceste trăsături într-o măsură mai mare sau mai

mică. În schimb, doar o anumită structurare a lor, activată de sistemul sugestiv, poate

fi responsabilă de producerea comportamentului în sensul sugestiei.

În vederea atingerii rezultatului terapeutic scontat, sugestiile utilizate în stare de

relaxare sau hipnoză trebuie să îndeplinească anumite condiţii. În primul rând,

sugestiile trebuie să fie repetate, iar terapeutul să utilizeze propriile experienţe ale

subiectului. De exemplu, în inducerea stării de relaxare, terapeutul îi poate descrie

pacientului o situaţie în care acesta a relatat faptul că s-a simţit foarte relaxat.

Sugestiile sunt în mod implicit sau explicit exprimate de terapeut, în scopul provocării

unei schimbări dezirabile la pacient. De aceea, este foarte important să i se ofere de

către terapeut posibilitatea de a le accepta sau respinge/ rejecta. Această libertate

conferită pacientului este cu atât mai importantă cu cât hipnoza se situează într-un

câmp al puterilor inegale.

Sintetizând, I. Holdevici (1995, p. 70) afirmă că sugestiile utilizate în relaxare

sau hipnoză trebuie să îndeplinească următoarele condiţii (apud Jencks, 1977):

Page 27: Psihoterapii de Scurta Durata

27

să fie acceptate de subiect

să concorde cu sistemul axiologic al subiectului

să servească obiectivului terapeutic propus

să fie individualizate în funcţie de problematica fiecărui subiect

să urmăreasă, pe cât posibil, ciclurile respiratorii

să nu fie prea lungi

să fie pozitive (subconştientul nu primeşte negaţii)

să fie plastice (să impresioneze)

să fie ritmice

să fie realiste şi simple

să fie convingătoare

Întărim faptul că fără o înţelegere empatică a problematicii pacientului său,

terapeutul nu va putea să formuleze sugestii terapeutice adecvate menite să

determine schimbarea. Prin urmare, terapeutul trebuie să depună un efort empatic

dirijat în vederea construirii unor formule sugestive aducătoare de sănătate şi

eficienţă.

În privinţa sugestibilităţii, aceasta reprezintă o funcţie normală a psihismului în

cazul fiecărui individ în parte. Se măsoară prin viteza de reacţie faţă de sugestie şi

prin intensitatea acestei reacţii. V. A. Gheorghiu (1993) propune termenul de

sugestionalitate în vederea evitării tendinţei de a se confunda sugestia cu metoda,

precum şi conferirii sugestibilităţii unui statut analog celui de raţionalitate.

Sugestibilitatea diferă de la o personă la alta, precum şi la acelaşi individ, în

funcţie de vârstă, neputând fi definită ca o caracteristică a personalităţii. Nivelul

sugestibilităţii depinde, în mod egal, şi de anumite stări psihopatologice. Astfel,

psihoticii sunt consideraţi mai puţin sugesionabili, iar nevroticii pot avea adeseori un

nivel de sugestibilitate superior faţă de subiecţii normali. Pentru anumite stări de

dependenţă, cum este toxicomania, se pare că hipersugestibilitatea este o consecinţă

a utilizării drogurilor şi nu o trăsătură înnăscută a toxicomanului.

Page 28: Psihoterapii de Scurta Durata

28

Anumite circumstanţe pot antrena o stare de hipersugestibilitate. Este cazul

stării hipnotice care provoacă o hipersugestibilitate utilă pentru terapeut în vederea

administrării sugestiilor terapeutice.

Eysenck (1943) şi Eysenck şi Furneaux (1945) evidenţiază trei tipuri de

sugestibilitate:

- sugestibilitatea primară măsurată prin teste directe şi prin care i se cere

subiectului să execute unele acţiuni motorii;

- sugestibilitatea secundară măsurată prin teste senzoriale indirecte de tipul

liniilor progresive (Binet) şi în care subiectul nu este conştient de influenţa sugestivă

exercitată asupra sa;

- sugestibilitatea terţiară care se referă la modificarea atitudinilor şi opiniilor

indivizilor, ca urmare a unei influenţe persuasive bazate pe prestigiu.

Se consideră că sugestibilitatea atinge nivelul său maxim în jurul vârstei de 7-8

ani. Contrar unei idei răspândite, este mai ridicată la persoanele cu un coeficient de

inteligenţă peste medie. Atitudinile şi motivaţiile pozitive facilitează sugesibilitatea, ca

şi frustrările şi pedepsele din trecut. De pildă, se consideră că subiecţii pedepsiţi mai

frecvent în copilărie sunt mai sugestionabili decât ceilalţi. Din perspectivă

psihodinamică, J. Hoareau (1993, p. 86) consideră că transferul joacă un rol important

în provocarea unei stări de hipersugestibilitate.

2.2. Metode de relaxare

În continuare, ne propunem să realizăm o scurtă trecere în revistă a

principalelor metode de relaxare. Pentru început, dorim să facem precizarea că

actualmente, se întăreşte tot mai mult caracterul autoformativ al acestor metode,

deplasându-se accentul de la ideea heteroterapiei la cea a autoterapiei. Cu alte

cuvinte, metodele de relaxare au în centrul atenţiei autoperfecţionarea şi profilaxia.

2.2.1. Relaxarea analitică (E. Jacobson)

Metoda pleacă de la principiul conform căruia orice emoţie atrage după sine

modificări în sistemul muscular. Prin intermediul unui aparat denumit

Page 29: Psihoterapii de Scurta Durata

29

electroneuromiograf, se realizează măsurarea potenţialelor electrice de acţiune ale

unui muşchi aflat în tensiune. Jacobson (1934) defineşte relaxarea prin absenţa

tuturor contracţiilor musculare care se traduce pe electroneuromiograf printr-un

potenţial de acţiune egal cu 0 (sau aproape de 0), oferind o perspectivă strict

fiziologică asupra relaxării. Subiectul este educat să atingă punctul 0 prin exerciţii de

relaxare progresivă, până la atingerea unei stări de calm şi de destindere generală.

După R. Abrezol (1990), metoda se realizează în trei timpi:

1. decubitus dorsal (culcat pe spate) - subiectul este învăţat să producă

tensiune în fiecare muşchi al corpului, tensiune care este urmată apoi de

relaxare;

2. aşezat (“relaxarea diferenţiată”) - subiectul învaţă care sunt muşchii care pot

rămâne destinşi, în timp ce alţii, din necesitate, trebuie să fie solicitaţi în

relizarea diferitelor sarcini (de exemplu, conducarea maşinii); relaxarea

diferenţiată este foarte utilă în ceea ce priveşte economisirea energiei fizice

şi psihice a individului;

3. studiul tensiunilor în relaţie cu emoţiile - subiectul este învăţat să reducă şi

să prevină tensiunile musculare, eliberându-se de emoţiile generatoare de

stres.

Dacă ne este frică (fenomen psihic), musculatura (fenomen fizic) tinde să se

contracte. Relaxarea muşchilor determină dispariţia stării de frică şi instalarea

calmului. Având în vedere strânsa legătură dintre tonusul muscular şi stările afective,

tehnicile de relaxare încearcă, prin scăderea tonusului muscular, să reducă şi gradul

de încordare psihică.

După C. Haumont (1989), metoda lui Jacobson este indicată în afecţiunile

neurologice cu caracter spasmic, putând beneficia de relaxarea progresivă şi subiecţii

cu un coeficient intelectual mai scăzut. Această metodă de relaxare nu oferă rezultate

în cazul afecţiunilor psihice severe, datorită dificultăţilor de concentrare a atenţiei

specifice psihoticilor.

Page 30: Psihoterapii de Scurta Durata

30

2.2.2. Antrenamentul autogen (J. H. Schultz)

Antrenamentul autogen continuă să fie una din metodele psihoterapeutice cu

cea mai largă răspândire. Inspirat din tehnicile de autohipnoză propuse de Oskar

Vogt, această metodă de relaxare se bazează pe o serie de exerciţii prin care se

obţine o “deconcentrare concentrativă” (Schultz, 1920) şi vizează sistemul muscular,

respirator şi abdominal. Însuşirea fiecărei serii de exerciţii permite trecerea la exerciţiul

următor. Regulile sunt foarte bine puse la punct, metoda fiind îndelung studiată atât în

laborator, cât şi experimental. Cheia succesului metodei constă în adeziunea deplină

la tratament a pacientului şi în stabilirea unei relaţii autentice de comunicare cu

terapeutul său.

Exerciţiile individuale durează între 3-12 minute, apreciindu-se că timpul poate

fi scurtat pe măsura însuşirii tehnicii. Intervalul dintre şedinţe este variabil, acestea

având loc de trei-patru ori pe zi în cazul pacienţilor internaţi (Műller-Hegemann, 1966).

Experieţa clinică ne indică faptul că se pot realiza şedinţe bisăptămânale în condiţiile

tratamentului ambulator.

Schultz recomandă ca relaxarea să se realizeze într-o cameră lipsită de

excitanţi senzoriali, cu luminozitate slabă şi confort termic, subiectul putând adopta

una din următoarele trei poziţii:

- decubitus dorsal (culcat pe spate);

- poziţia în fotoliu (capul sprijinit, membrele superioare aşezate confortabil pe

braţele fotoliului, cu coapsele uşor îndepărtate şi gambele în unghi drept);

- poziţia “birjarului” (aşezat pe scaun, coloana uşor aplecată din talie şi braţele

rezemate pe coapse).

În perioada de învăţare a tehnicii este indicată practicarea acesteia sub

îndrumarea unui psiholog sau medic. Subiecţii sunt instruiţi să lucreze şi acasă, de

două ori pe zi, câte 7-10 minute. După însuşirea temeinică a tehnicii, se poate

prelungi durata relaxării individuale până la 15 minute. În absenţa terapeutului, este

recomandabilă utilizarea unor casete audio cu textul înregistrat.

Antrenamentul autogen cuprinde următoarele două cicluri de exerciţii:

Ciclul inferior (“mica psihoterapie”):

1. trăirea senzaţiei de greutate în mâini şi picioare

Page 31: Psihoterapii de Scurta Durata

31

2. trăirea senzaţiei de căldură în mâini şi picioare

3. controlul bătăilor inimii

4. controlul respiraţiei

5. perceperea senzaţiei de vasodilataţie în zona plexului solar

6. perceperea senzaţiei de vasoconstricţie în zona frunţii

Schultz consideră că aceste exerciţii se însuşesc într-un interval de şase până

la zece săptămâni, subiectul reuşind să obţină, în urma practicării lor, un calm interior

şi o stare hipnotică. După aproximativ 1 an de exersare şi stăpânire a tehnicii, se

poate trece la ciclul superior, a cărui însuşire completă durează aproximativ 3-6 ani.

Ciclul superior (“marea psihoterapie”):

1. concentrare pe culoarea preferată

2. concentrare pe culori impuse de terapeut

3. concentrare pe obiecte concrete

4. concentrare pe idei abstracte

5. trăirea “sentimentului propriu” (a stării afective preferate de subiect)

6. interogarea propriului subconştient

De menţionat este faptul că realizarea exerciţiilor din cadrul ciclului superior

presupune o bună stăpânire a relaxării, precum şi o îndrumare adecvată din partea

psihologului/ medicului.

În privinţa indicaţiilor nosografice menţionăm că spaţiul de aplicare al

antrenamentului autogen este neobişnuit de variat. Kretschmer (1963) îl recomandă

atât în insomnii, în tulburările de ritm cardiac şi ale circulaţiei sanguine, cât şi în toate

afecţiunile psihosomatice. De asemenea, algiile de origine diversă şi unele cazuri de

alcoolism incipient pot fi influenţate favorabil.

Experienţa clinică ne atestă faptul că antrenamentul autogen se poate folosi cu

succes în toate afecţiunile nevrotice, rezultate slabe fiind înregistrate în cazul

tulburărilor de personalitate şi al psihozelor. De asemenea, nu este indicat personelor

cu defecte intelectuale notabile (demenţă sau oligofrenie) ori celor care nu au o

motivaţie de vindecare îndeajuns de puternică.

Page 32: Psihoterapii de Scurta Durata

32

Antrenamentul autogen poate fi utilizat atât în psihoterapie, cât şi preventiv, în

pregătirea psihologică a sportivilor, în amortizarea rezonanţei stărilor afective

negative, în creşterea capacităţii de concentrare şi autoreglare a stărilor psihice. În

perioadele de efort îndelungat care impun o mare mobilizare prosexică (conducerea

anumitor aparate, activitate concentrată), o deconectare de 5-20 de minute poate

procura o senzaţie de refacere şi înviorare exterioară. Cu alte cuvinte, antrenamentul

autogen poate constitui o bună metodă de “gimnastică a spiritului aplicată

concentrării”.

2.2.3. Hipnoza activă în trepte (Kretschmer)

“Hipnoza fracţionată” iniţiată de K. Brodmann (1898) este dezvoltată tot mai

mult astăzi pe fundalul antrenamentului autogen, fiind apreciată ca o metodă de

psihoterapie cu largi perspective.

Diferenţa esenţială faţă de hipnoza clasică este aceea că se pune un accent

deosebit pe resursele pacientului susceptibile de a fi dezvoltate prin exerciţii

personale. În acest sens, această metodă limitează la maximum influenţa heterogenă,

realizându-se o veritabilă autohipnoză.

Hipnoza activă în trepte presupune următoarele etape:

1. Investigarea profundă a personalităţii prin intermediul tehnicilor proiective;

2. Inducerea relaxării prin intermediul exerciţiilor de greutate şi căldură din

cadrul antrenamentului autogen;

3. Inducerea hipnozei prin tehnica fixării privirii (subiectul priveşte degetele

terapeutului aflate la 20 cm în faţa lui);

4. Aplicarea terapeutică a hipnozei prin rostirea unor “fraze-cheie” menite să

înlăture simptomul;

5. Lichidarea relaţiilor cu terapeutul şi continuarea independentă a practicării

tehnicilor de relaxare.

Metoda are drept obiectiv obţinerea distanţei dintre manifestarea patologică şi

Eu-l pacientului. După conştientizarea tendinţei morbide, Eu-l trebuie să obţină

distanţarea, superioritatea şi indiferenţa.

Page 33: Psihoterapii de Scurta Durata

33

“Concentrarea indiferenţei” faţă de orice simptom înlătură eventualele riscuri pe

care le are metoda Schultz la pacienţii fobici, anxioşi sau cenestopaţi, cărora le

accentuează excesiv atenţia asupra anumitor regiuni din corp.

2.2.4. Reeducarea psihotonă (Ajuriaguerra)

Terapeutul iniţiază o convorbire preliminară cu pacientul în cadrul căreia se

realizează anamneza şi se explorează atitudinea acestuia cu privire la tulburarea pe

care o prezintă şi la tratament. De asemenea, terapeutul îl va preveni cu privire la

dificultăţile pe care le va întâmpina de-a lungul desfăşurării acestui “antrenament

psihifiziologic”, cum îl denumeşte autorul.

Într-o primă fază sunt însuşite exerciţiile de greutate şi căldură din cadrul

antrenamentului autogen Schultz. Subiectul este îndemnat tot timpul să-şi descrie

senzaţiile, verbalizarea deţinând un rol important în cadrul acestui sistem de relaxare.

Dacă apar senzaţii dezagreabile, se dă semnalul unei rezistenţe inconştiente a

pacientului cu privire la terapie, rezistenţă care urmează a fi explorată de cei doi

parteneri ai relaţiei. Autorul insistă asupra necesităţii adoptării de către terapeut a unei

atitudini pozitive faţă de pacient.

În fazele ulterioare sunt însuşite exerciţiile de respiraţie şi percepţia bătăilor

inimii. Treptat, pacientul este învăţat să-şi stăpânească tonusul muscular şi să se

controleze pe plan emoţional. Dacă la început aceste exerciţii se realizează în cadrul

terapeutic securizant, dar artificial, spre finalul terapiei, acestea vor fi practicate în

diverse situaţii concrete de viaţă.

2.2.5. Psihoterapia de sinteză şi reconstrucţie (Vitoz)

După Vitoz (1960), nevrozele şi psihozele au ca origine nu inconştientul, ci o

lipsă de control cerebral. Noţiunea centrală a acestui sistem este cea de “receptivitate”

şi se referă la primirea “vibraţiilor lumii exterioare”. Receptivitatea se opune emisivităţii

(emiterii de gânduri) care defineşte conştiinţa adultă, în acest caz receptivitatea

trecând pe planul al doilea. Pacientul este învăţat să redevină receptiv, lăsând

deoparte interpretările senzoriale şi să privească lumea exterioară aşa cum simţurile

lui o percep cu adevărat. După C. Haumont (1980), în psihoterapia de sinteză

Page 34: Psihoterapii de Scurta Durata

34

terapeutul nu trebuie să-l lase pe pacient să transpună ideativ, să gândescă actul

senzorial respectiv, ci să-l facă să simtă cât mai viu şi mai autentic acel act senzorial.

Sistemul lui Vitoz are în vedere o reeducare a receptivităţii, concentrării şi

voinţei pacientului, cu scopul de a-i creea acestuia “obiceiul de a trăi în prezent”.

Deşi insuficient de bine conturat cadrul teoretic al acestei metode, psihoterapia

de sinteză şi reconstrucţie se delimitează prin activismul pacientului în relaţia sa cu

terapeutul. Reeducarea este în întregime opera pacientului implicat în procesul de

vindecare.

2.2.6. Pedagogia relaxării sau eutonia (Alexander)

Eutonia este o metodă nondirectivă care nu utilizează sugestia, dându-i

posibilitatea fiecărui “elev” să-şi regăsească echilibrul său tonic. Conform lui G.

Alexander, reeducarea psihomotorie a personalităţii trebuie să se facă cu un minimum

de cheltuială energetică şi cu “conştiinţa interiorităţii corpului şi spaţiului care-l

înconjoară”. Principiile metodei constau în conştientizarea şi dirijarea jocului optimal

al tensiunilor musculare, precum şi în studiul dinamic al mişcărilor, în vederea

eficientizării acestora.

Eutonia presupune următoarele etape: reeducarea simţului tactil, a auzului şi

văzului, destinderea sistemului muscular, exerciţii respiratorii, mişcarea naturală.

2.2.7. Sofrologia (Caycedo)

Sofrologia se referă la un ansamblu de metode prin care se produce o

modificare a stării conştiinţei, având ca efect realizarea unei stări de seninătate,

armonie şi echilibru. Starea sofronică se situează între somn şi veghe şi poate avea

diferite trepte, de la reverie la transă. Deosebirea fundamentală faţă de hipnoză este

aceea că, în oricare din treptele acestei stări, se menţine o fantă conştientă.

R. Abrezol (1990) consideră sofrologia o ştiinţă şi metodă de studiere a

conştiinţei în scop terapeutic şi profilactic. Din punctul de vedere al sofrologiei,

conştiinţa umană se delimitează în trei niveluri (nivelul vigil, nivelul sofroliminal, nivelul

somnului) şi trei stări (conştiinţa patologică, conştiinţa vigilă şi conştiinţa sofronică).

Page 35: Psihoterapii de Scurta Durata

35

Dacă nivelul se referă la o modificare cantitativă a conştiinţei (în direcţia

clarităţii versus obnubilării), starea reprezintă o modificare de ordin calitativ.

Nivelul sofroliminal se află între starea de veghe şi somn, fiind zona care

vehiculează temerile şi angoasele individului şi care-l determină să treacă de la

conştiinţa vigilă (obişnuită) la cea patologică.

Conştiinţa sofronică reprezintă o stare nouă de conştiinţă, caracterizată printr-o

“revigorare a structurilor”. Procesul de sofronizare permite accesul la conştiinţa

sofronică unde regăsim stările corespunzătoare actelor de creaţie, diverse stări

meditative. Nivelul sofroliminal poate fi atins prin intermediul mai multor metode:

trainingul autogen Schultz, hipnoza medicală, ritmuri muzicale diverse (jazz, muzică

indiană), ritmuri de dans monoton (dans codificat), bioenergie, masaje, vibraţii

japoneze.

În vederea sofronizării, terapeutul utilizează un mod verbal particular

caracterizat printr-un ton persuasiv, dar armonios, denumit “terpnos logos”. Termenul

este originar din Grecia antică, prin care Platon desemnează “o stare de calm şi

concentrare supremă a spiritului produsă la bolnavi, prin acţiune verbală terpnos

logos”. Sofrologia redă un loc important verbului în contextul terapeutic contemporan

şi studiază repercursiunile acestuia asupra psihicului uman.

“Relaxarea dinamică” propusă de sofrologie cuprinde tehnici care vizează

exerciţii de relaxare musculară progresivă (H. Boon), relaxare mintală, exerciţii de

respiraţie, tehnici de focalizare a senzaţiei de căldură utilizate în combaterea durerii

(P. Slocker).

2.3. Hipnoza

Legată de secole de diverse practici curative, hipnoza a generat o serie de

credinţe şi mituri mai mult decât oricare alte fenomene psihice sau medicale. Studiul

hipnozei îşi are originea în încercarea unor “vindecători” (maeştrii de Yoga şi Zen,

şamani) de a trata diverse boli. Aceştia recurgeau adeseori la stimulări senzoriale

repetitive pentru a provoca stări de tip hipnotic. Hipnoza modernă începe cu practicile

lui F. Mesmer (1779) care a elaborat doctrina “magnetismului animal” în disertaţia sa

Page 36: Psihoterapii de Scurta Durata

36

fizico-medicală “De planetarum influxu” (1766). Destul de confuze, tezele sale

identifică mecanismele hipnozei cu o forţă sau un fluid invizibil. Meritul esenţial al lui

Mesmer constă în dezvoltarea unor tehnici de influenţare psihologică a pacienţilor,

contribuind astfel la dezvăluirea procedeelor psihoterapeutice.

J. Braid (1841) introduce termenul de “hipnoză” de la grecescul “hypnos”

(somn), considerând hipnoza un fel de “somn nervos”. Susceptibilitatea hipnotică este

privită ca o trăsătură a subiectului, nu a celui care induce hipnoza. Autor al teoriei

“monoideismului”, medicul englez afirmă faptul că “…atenţia mintală este în aşa

manieră dependentă de o singură idee încât subiectul supus hipnozei se dovedeşte

totalmente insensibil faţă de alţi excitanţi care acţionează asupra lui” (V. A. Gheorghiu,

1977, p. 32).

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, capătă o amploare deosebită explicaţiile

neurologice oferite de J. M. Charcot (1878, 1882), conform cărora hipnoza este o

manifestare neuropatologică. Cele trei stadii de hipnoză descrise de Charcot (stadiul

cataleptic, stadiul letargic şi somnambulismul artificial) erau prezentate drept trei stări

morbide ale unei isterii provocate în mod artificial. Contrar acestor opinii, H. Bernheim

(1866, 1884) consideră că hipnoza este un fenomen natural, rezultat al sugestiei, o

stare psihologică pe care o poate realiza aproape oricine şi în care sugestibilitatea

este crescută. După J. Hoareau (1993, p. 36), “…meritul lui Bernheim constă în

recunoaşterea naturii psihologice a hipnozei … Hipnoza (sublin. ns) va permite ca

psihoterapia să fie recunoscută drept ştiinţă şi să fie practicată în mod deschis şi

oficial de către medici”.

În 1889 a avut loc primul Congres Internaţional de Hipnoză Terapeutică şi

Experimentală, iar marii teoreticieni ai timpului încep să se intereseze de fenomenul

hipnotic.

Asociaţionismul s-a manifestat în domeniul hipnozei prin lucrarea lui Wundt

(1892) “Hipnotism şi sugestie”. Din această perspectivă, hipnoza este un proces

asociativ însoţit de o restrângere a câmpului de conştiinţă. De pildă, sugestia de somn

activează în subiect asociaţii cu senzaţiile specifice somnului: relaxarea membrelor,

închiderea ochilor, abandonarea ideilor etc.

Page 37: Psihoterapii de Scurta Durata

37

Experimentul a fost utilizat de C. Hull (1933) în lucrarea sa “Hipnoză şi

sugestibilitate” în care susţine faptul că somnul şi transa hipnotică nu au nici o

legătură între ele. O altă idee importantă derivată din cercetările sale experimentale

este aceea că tot ceea ce poate fi obţinut în hipnoză poate fi obţinut şi prin sugestie

nonhipnotică (într-o formă atenuată).

Teoriile moderene asupra hipnozei ne incită la întrebarea dacă nu cumva ar

trebui să gândim hipnoza la plural mai degrabă decât la singular. Actualmente,

coexistă mai multe “hipnoze”, fiecare cu dimensiuni terapeutice distincte. Pentru

exemplificare, redăm o scurtă trecere în revistă a câtorva definiţii.

În Franţa, Porot (1952, „Manuel alphabétique de psychiatrie”) limitează hipnoza

la “un somn incomplet de tip special şi provocat în mod artificial”.

Asociaţia Medicală Britanică (1955) oferă o definiţie descriptivă, punând accent

pe modificările induse în starea hipnotică: “O stare pasageră de atenţie modificată la

un subiect, stare care poate fi produsă de o altă persoană şi în care diferitele

fenomene pot apare spontan sau ca răspuns la anumiţi stimuli verbali sau de altă

natură. Aceste fenomene se referă la o modificare a conştiinţei şi a memoriei, la o

susceptibilitate crescută la sugestie şi la apariţia unor răspunsuri şi idei care nu sunt

familiare unui subiect aflat într-o stare obişnuită de veghe. Mai mult, fenomene de

genul anesteziei, paraliziei, rigidităţii musculare pot fi declanşate sau suprimate în

stare hipnotică”.

Asociaţia Americană de Psihiatrie oferă o versiune mult mai pragmatică:

“Hipnoza este o metodă psihiatrică specializată şi constituie un aspect al relaţiilor

medic-pacient. În practica psihiatrică, hipnoza este utilizată în cercetare, diagnostic şi

tratament”.

În Enciclopedia Medicală a fostei U.R.S.S. (1980) se precizează că „hipnoza

este o stare artificială particulară a omului produsă prin sugestie, care se distinge

printr-o selectivitate specifică a reacţiilor şi se manifestă printr-o creştere a

receptivităţii la acţiunea psihologică a hipnotizatorului şi prin diminuarea sensibilităţii la

alte influenţe”.

Considerăm că hipnoza reprezintă o stare particulară de conştiinţă, modificată

prin intermediul unui sistem inductor pus în acţiune de către hipnoterapeut sau de

Page 38: Psihoterapii de Scurta Durata

38

către subiectul însuşi (autohipnoză). Această stare poate fi înţeleasă ca o disociere în

conştiinţa subiectului, permiţându-i acestuia să intre într-o relaţie de comunicare cu

propriul său psihic. Starea hipnotică favorizează o creştere a sugestibilităţii, ca rezultat

al căreia pot fi induse o serie de modificări la nivelul sensibilităţii, motricităţii, memoriei,

gândirii, afectivităţii. Toate aceste modificări stau la baza utilizării hipnozei în scopuri

terapeutice şi autoformative.

La un moment dat, s-a lansat ipoteza conform căreia hipnoza nu ar exista de

fapt. Ceea ce există este fie doar interacţiunea dintre un context dat şi aptitudinea

subiectului de a răspunde la acest context (Laurence şi Perry, 1988), fie doar un

anumit tip de relaţie dintre terapeut şi pacient, relaţie caracterizată printr-o bună

“focalizare a atenţiei” (Haley şi Rossi, 1980).

În mod convenţional, desprindem două orientări teoretice distincte cu privire la

abordarea hipnozei: hipnoza considerată ca stare modificată de conştiinţă (“state-

theory”) şi hipnoza ca stare psihologică construită (“non-state theory”).

Teoreticienii primei orientări (E. R. Hilgard, 1968; M. Erickson, 1980; Chertok,

1981; Spiegel şi Spiegel, 1978) susţin faptul că starea de veghe obişnuită este

transformată într-o stare hipnotică, cu caracteristici distincte, prin utilizarea unor

procedee de inducţie (fixarea privirii, sugestii verbale de somn şi de relaxare). Starea

de transă hipnotică permite manifestarea unor fenomene psihice cu atât mai probabile

cu cât hipnoza este mai profundă, de genul regresiei, amneziei, catalepsiei,

analgeziei.

Ilustrativă în acest sens este teoria neodisociaţionistă a lui E. R. Hilgard (1965)

care constă din trei seturi de afirmaţii: dezvoltate, interactive şi de stare.

Afirmaţiile dezvoltate se bazează pe concepţia potrivit căreia susceptibilitatea

hipnotică la tânărul adult este rezultatul păstrării în timp a abilităţii pentru hipnoză (pe

care, de altfel, o posedă fiecare copil). Conform autorului mai sus citat, toţi copiii

normali s-au născut cu un potenţial în ceea ce priveşte dezvoltarea abilităţii lor pentru

experienţe hipnotice profunde. Un copil care se simte în largul său atunci când se lasă

condus de fantezie, aventură, de dorinţa de a realiza ceva fără a interveni spiritul

autocritic, mai târziu va învăţa să se lase absorbit de experienţe noi (citit, muzică, joc,

înot) şi îşi va menţine trează abilitatea pentru hipnoză.

Page 39: Psihoterapii de Scurta Durata

39

Afirmaţiile interactive se referă la descifrarea naturii intime a inducţiei hipnotice

şi a transei hipnotice. Hilgard dedică o atenţie specială naturii relaţiei hipnoterapeut -

subiect în cadrul şedinţelor de hipnoză. La începutul terapiei, subiectul aduce cu sine

“bunăvoinţa” pentru trăirea unei experienţe de tip hipnotic. Inducţia hipnotică iniţială

este destul de impersonală şi, în mod teoretic, un subiect poate fi hipnotizat de orice

persoană.

Pe parcursul desfăşurării terapiei, inducţiile repetate ale aceluiaşi hipnotizator

vor determina apariţia unor relaţii transferenţiale, atât pozitive, cât şi negative.

Calităţile specifice ale hipnotizatorului (vocea, tonalitatea sa) vor activa tipare specifice

din trecutul pacientului şi se vor extinde până în momentul în care hipnotizatorul îi va

reaminti de persoane semnificative din viaţa sa.

Afirmaţiile de stare au în vedere starea hipnotică propriu-zisă. În inducţie,

Hilgard se foloseşte de metafora “observatorului ascuns” pentru a denumi partea

inconştientă a psihismului, disociată de cea conştientă. Când subiectul intră în

hipnoză, sunt înlăturate o serie de controale şi monitorizări normale, astfel încât

mişcările motorii sunt trăite ca involuntare, memoria şi percepţia sunt distorsionate.

Autorii celei de a doua orientări (Barber, 1969; Sarbin şi Coe, 1972; Spanos,

1991) consideră că situaţia hipnotică este mai bine explicată ca interacţiune socială.

Atât hipnotizatorul, cât şi subiectul îşi asumă anumite roluri. Este suficient ca o situaţie

să fie definită de tip hipnotic pentru ca reacţia subiectului la testele de susceptibilitate

hipnotică să fie mai intensă. Referitor la variabilele subiecţilor, există o strânsă

legătură între atitudinea acestora faţă de hipnoză şi convingerile pe care le au despre

susceptibilitatea lor hipnotică. Aprecierea dacă o persoană consideră că a fost

hipnotizată depinde nu numai de ceea ce crede acea persoană că este specific pentru

hipnoză, dar şi de ceea ce ea consideră că ar corespunde dorinţei hipnotizatorului.

După I. Dafinoiu (1996, p. 167), în lumina acestei concepţii, “hipnoza există, dar

ca etichetă pentru un context, mai degrabă decât ca stare alterată a conştiinţei”. De

fapt, autorii teoriei non-stării hipnotice înlocuiesc o metaforă (cea de “stare” sau de

“transă”) cu o alta, cea de “rol”, fără ca prin aceasta să se dea un răspuns la problema

referitoare la diferenţele interindividuale. De asemenea, nu oferă o explicaţie suficient

Page 40: Psihoterapii de Scurta Durata

40

de plauzibilă pentru situaţiile în care transpunerea în rol se realizează printr-un

mecanism de autohipnoză sau se produce în mod spontan.

În ultimul timp, hipnoza a fost definită ca o comutare la nivel emisferic

(activarea emisferei drepte şi dezactivarea celei stângi). Starea hipnotică se

caracterizează prin modificări ale percepţiei spaţiului şi timpului, modificări ale

proceselor cognitive (capacitate de testare a realităţii mai redusă, sugestibilitate şi

creativitate crescută, o mai mare toleranţă la ambiguitate), procesare simultană şi

paralelă a informaţiei, în locul procesării lineare.

L. E. Unestahl (1987) consideră că este prematur să definim hipnoza ca o

comutare la nivel emisferic. Autorul propune utilizarea a două modalităţi distincte de

funcţionare a conştiinţei: modul dominant (D) - responsabil de realizarea proceselor

logice şi modul alternativ (A) - responsabil de producerea insight-ului, inclusiv a

fenomenelor de tip hipnotic. Din această perspectivă, fenomenele hipnotice sunt

plasate alături de cele de intuiţie, creaţie, meditaţie.

2.3.1. Şcoala lui M. Erickson

Fondator al Societăţii americane de hipnoză clinică, profesor de psihiatrie la

Universitatea Wayne State (Massachusetts), lucrările sale au avut o influenţă

considerabilă asupra Şcolii de la Palo Alto. Membrii Institutului de Cercetări Mintale

(Watzlawick, Bateson, Haley şi Weakland) îl consideră pe M. Erickson (1901-1980)

drept părintele terapiei familiale şi al abordărilor paradoxale. Tehnica sa de inducţie

hipnotică, fondată în exclusivitate pe limbaj şi pe practicarea hipnozei în calitate de

terapie scurtă, a permis deschiderea unor noi căi în domeniul psihoterapiei şi naşterea

a ceea ce se cheamă terapia strategică.

Erickson are numeroase puncte de legătură cu cele trei mari direcţii în

psihoterapie. Interesat ca şi Freud de simboluri şi metafore, concepe acţiunea

terapeutică în termeni de învăţare şi decondiţionare (perspectiva behavioristă) şi

manifestă în acelaşi timp o mare încredere în puterea de dezvolatare a potenţialului

uman (perspectiva umanistă). Ca notă specifică, M. Erickson nu consideră terapia ca

fiind opera terapeutului (abordare behavioristă) şi nu este fondată pe analiza

transferului (abordare psihanalitică).

Page 41: Psihoterapii de Scurta Durata

41

Cu alte cuvinte, terapia strategică elaborată de Erickson înlătură prejudecata

conform căreia hipnoza ar fi o stare pasivă şi regresivă aflată sub controlul

terapeutului. În această perspectivă, psihoterapia aparţine în întregime pacientului,

terapeutul furnizându-i doar posibilitatea şi contextul de a o realiza.

În hipnoza ericksoniană, inconştientul are o altă semnificaţie decât cea oferită

în psihanaliză. “Inconştientul este tot ceea ce nu este conştient”. Acesta reprezintă

ansamblul tuturor mecanismelor care realizează sinteza noastră personală. Inducţia

ritualizată dispare, lăsând locul unei conversaţii iniţiate prin intermediul metaforelor,

simbolurilor, anecdotelor.

2.3.2. Profunzimea hipnozei

Cercetătorii fenomenului hipnotic au alcătuit numeroase scale de evaluare a

gradului de profunzime a hipnozei pe care poate să-l atingă un individ. De obicei,

aceste scale se utilizează mai mult în scopuri experimentale. Clinicienii testează

receptivitatea la hipnoză a pacienţilor prin utilizarea unor probe izolate din cadrul

acestor scale.

În tabelul de mai jos, vom prezenta cotarea susceptibilităţii hipnotice după scala

propusă de Davis şi Husband (1931).

profunzimea hipnozei grad răspuns

• refractar 0 -

• stare hipnoidă

1

2

3

4

5

-

• relaxare

• tremurul pleoapelor

• închiderea ochilor

• relaxare fizică completă

• transă uşoară 6

7

10

11

• catalepsia oculară

• catalepsia membrelor

• catalepsia rigidă

• anestezia în mănuşă (se anulează

Page 42: Psihoterapii de Scurta Durata

42

sensibilitatea doar în anumite zone ale mâinilor)

• transa medie 13

15

17

18

20

• amnezie parţială

• amnezie post-hipnotică

• modificări în sfera personalităţii

• reacţie la simple sugestii post-hipnotice

• iluzii kinestezice - amnezie totală

• transă profundă (de tip

somnambulic)

21

23

25

26

27

28

29

30

• capacitate de a deschide ochii fără a modifica

transa

• sugestii post-hipnotice bizare aceeptate de

subiect

• somnambulism complet

• halucinaţii vizuale pozitive post-hipnotice

• halucinaţii auditive pozitive post-hipnotice

• amnezie post-hipnotică sistematică

• halucinaţii auditive negative

• hiperestezii

Actualmente, în domeniul hipnozei clinice şi experimentale se utilizează cel mai

frecvent scalele de susceptibilitate hipnotică Standford (SHSS), autori Weitzenhoffer şi

Hilgard (1962) şi Harvard (HGS), autori Shor şi Orne (1971).

probe aplicate la scala Standford

(forma A)

probe aplicate la scala Harvard

criteriul de notare (după scala Harvard)

1. oscilaţia corpului • căderea capului • capul subiectului se apleacă în urma

sugestiilor cu cel puţin 5 cm;

2. închiderea ochilor • idem (închiderea

ochilor)

• pleoapele subiectului se închid (ca urmare

a inducţiei) înainte ca experimentatorul să

ceară acest lucru;

3. coborârea mâinilor • idem • coborârea cu cel puţin 15 cm a mâinilor

înainte ca experimentatorul să ceară acest

Page 43: Psihoterapii de Scurta Durata

43

lucru;

4. imobilizarea braţului • idem • braţul nu se poate ridica mai mult de 2,45

cm când experimentatorul îi spune că nu

poate ridica braţul;

5. încleştarea

degetelor • idem • subiectul nu reuşeşte să-şi desfacă

degetele atunci când experimentatorul îi

cere acest lucru;

6. rigiditatea braţului • idem • braţul subiectului se lasă în jos cu mai mult

de 5 cm înainte de a i se cere să încerce să-

şi îndoaie braţul;

7. apropierea braţelor • idem • mâinile sunt la nu mai mult de 15 cm

depărtare una faţă de alta atunci când

experimentatorul îi cere să revină la poziţia

iniţială a mâinilor;

8. inhibiţia verbală • inhibiţia

comunicării

(subiectului i se

sugerează faptul că

nu poate să mişte

capul în semn de

“Nu!”

• subiectul nu poate mişca capul înainte de

a i se spune de către experimentator să

oprescă încercarea;

9. halucinaţia pozitivă

(i se sugerează că

aude bâzâitul unei

muşte)

• idem • subiectul execută mişcări ca şi cum ar dori

să alunge musca respectivă;

10. catalepsia

pleoapelor • idem • ochii subiectului rămân închişi chiar dacă i

se sugerează de către experimentator să

încerce să-şi deschidă ochii;

11. sugestie post-

hipnotică (schimbare

de scaune)

• sugestie post-

hipnotică (i se

sugerează că îşi

• subiectul execută în cele din urmă o

mişcare parţială ca şi cum ar dori să-şi

atingă glezna;

Page 44: Psihoterapii de Scurta Durata

44

atinge glezna)

12. amnezia post-

hipnotică • idem • subiectul reproduce în 3 minute cel puţin 3

probe (sau mai puţin) înainte de a comanda

încetarea amneziei:

2.3.3. Hipnotizabilitatea

Hipnotizabilitatea reprezintă aptitudinea unui subiect de a atinge un anumit

nivel sau o anumită profunzime a stării hipnotice. Hipnotizabilitatea constituie un dat al

personalităţii relativ stabil care depinde de subiectul hipnotizat, nu de experimentator.

În literatura de specialitate se specifică faptul că aproximativ 80% din persoane sunt

hipnotizabile, dintre care 3-10% pot atinge o transă profundă (J. Hoareau, 1993, p.

86).

Determinarea factorilor care influenţează hipnotizabilitatea reprezintă una dintre

cele mai importante probleme ale fenomenologiei hipnotice.

Vârsta

Vârsta minimă pentru a fi hipnotizat se situează între 5-6 ani. La 7 ani, copiii

sunt în general foarte buni subiecţi, hipnotizabilitatea lor crescând progresiv, pentru a

atinge un maximum la pubertate. Perioada 14-21 de ani este considerată cea mai

indicată pentru o inducţie rapidă, putându-se atinge o mare profunzime a stării

hipnotice. Cercetătorii susţin că hipnotizabilitatea descreşte treptat cu vârsta adultă.

Sexul

Nu se constată nici o diferenţă notabilă în ceea ce priveşte sexul subiectului

(sau al hipnoterapeutului) referitoare la hipnotizabilitate.

Coeficientul de inteligenţă

Datele experimentale au evidenţiat existenţa unei corelaţii pozitive slabe între

hipnotizabilitate şi inteligenţă, ceea ce pledează în favoarea ideii că subiecţii mai

inteligenţi pot să reacţioneze mai bine la sugestii hipnotice (Weitzenhoffer, 1963).

Totuşi, doi subiecţi care posedă acelaşi coeficient de inteligenţă, pot avea aptitudini

diferite în ceea ce priveşte capacitatea lor de a atinge o stare hipnotică. Subiecţii cu

deficit mintal sunt greu hipnotizabili, fără a putea preciza însă, pragul minimal care să

Page 45: Psihoterapii de Scurta Durata

45

permită intrarea în transă. Condiţia este ca subiectul să poată înţelege instrucţiunile

hipnotizatorului şi să se poată concentra asupra lor.

Profesia, naţionalitatea, rasa

Unele studiile arată faptul că persoanele care ar desfăşura o activitate

monotonă se dovedesc a fi mai hipnotizabile decât altele. Artiştii (cărora li se atribuie o

mare capacitate imaginativă) şi oamenii de ştiinţă (cu o gândire analitică dominantă)

înregistrează scoruri scăzute de hipnotizabilitate. Considerăm că aceste diferenţe se

datorează mai degrabă existenţei unor factori specifici de personalitate decât unei

profesii anume.

În ceea ce priveşte naţionalitatea, se afirmă că popoarele latine ar fi mai

hipnotizabile decât cele anglo-saxone. De asemenea, asiaticii şi indienii ar fi subiecţi

mai buni pentru hipnoză decât europenii.

Hipnotizabilitatea şi personalitatea

Nici un studiu nu a permis definirea unui “profil de personalitate” care să

permită o anumită predicţie cu privire la capacitatea unui subiect de a fi hipnotizat. Ar

putea fi vorba despre un talent, cum este cel pentru muzică sau desen (E. R. Hilgard,

1968).

În general, se consideră că persoanele hipnotizabile sunt mai sociabile, mai

atrase spre grup, capabile de înfruntare şi căutătoare de experienţe noi, inedite. Deşi

nu există nici o corelaţie între imaginaţie şi hipnotizabilitate, absenţa imaginaţiei este

un predictor al unei hipnotizabilităţi reduse.

Personalitatea hipnoterapeutului

În privinţa motivaţiilor care îl determină pe un terapeut să practice hipnoza,

acestea pot fi extrem de variate. Autorii semnalează o dorinţă inconştientă de putere

“magică” asupra pacientului şi o nevoie de a juca un rol parental atotputernic. J.

Hoareau (1993, p. 90) remarcă o tendinţă spre histrionism a terapeutului, precum şi o

nevoie paradoxală de intimitate şi distanţare faţă de pacient. Această ultimă

caracteristică se găseşte în strânsă legătură cu abilitatea empatică pe care o

dovedeşte hipnoterapeutul atât în inducţia hipnotică, cât şi în administrarea sugestiilor

terapeutice propriu-zise.

Page 46: Psihoterapii de Scurta Durata

46

Considerăm că însuşirea tehnicii hipnotice impune o pregătire psihopatologică

şi un stagiu de învăţare a acestei tehnici pe lângă un hipnoterapeut experimentat. În

caz contrar, un terapeut începător fie nu obţine rezultate, fie poate provoca unele

efecte negative asupra pacinţilor (tulburări nevrotice sau chiar actualizarea unui

potenţial psihotic latent).

O bună cunoaştere a teoriei şi practicii hipnozei, precum şi încrederea în

validitatea terapiei aplicate pot reprezenta condiţii esenţiale menite să asigure

eficienţa unui terapeut care practică tehnica hipnotică.

În hipnoterapie se pleacă de la principiul conform căruia individul deţine o serie

de disponibilităţi latente autocurative, iar terapeutul trebuie să fie suficient de abil

pentru a valoriza şi a actualiza aceste potenţialităţi. În acest sens, terapia poate să

îmbrace forma unei psihoterapii centrate în exclusivitate pe simptom, ceea ce

corespunde, de fapt, vocaţiei primare a hipnozei. De asemenea, poate fi utilizată ca o

psihoterapie de mai mare profunzime, în varianta hipnoanalizei sau a “hipnoterapiei

analitice”.

Principiul terapeutic al hipnozei ca terapie centrată pe simptom constă în

combinarea sugestiilor de întărire a Eu-lui cu cele terapeutice propriu-zise, de

înlăturare a simptomului (modelul lui Hartland, 1971). Înlăturarea simptomului nu

rezolvă conflictele de profunzime ale pacientului, dar dispariţia lui devine necesară

atunci când este vorba despre un simptom invalidant (atacuri de panică, insomnii). În

schimb, abordarea hipnoanalitică consideră că simptomele prezente sunt expresia

unor conflicte refulate, aceste simptome (psihice sau somatice) structurându-se pe

baza condiţionărilor negative din trecutul pacientului.

2.3.4. Vizualizarea şi imageria mintală

Tehnicile de vizualizare şi-au făcut proba în S.U.A. prin contribuţiile lui Carl

Simonton (1980). Radiolog şi oncolog, el cerea pacienţilor, în timpul şedinţelor de

radioterapie, să-şi vizualizeze tumora şi efectele razelor asupra ei. Rezultatul consta

în obţinerea unei remisiuni mai lungi şi cu efecte secundare considerabil diminuate.

Vizualizarea permite cel mai adesea practicarea unor exerciţii fizice imaginare,

folosite în tehnicile de reeducare la pacienţii aflaţi după o lungă perioadă de

Page 47: Psihoterapii de Scurta Durata

47

imobilizare. De asemenea, îşi poate găsi o aplicare importantă în ceea ce behavioriştii

numesc tehnica de desensibilizare prin imaginaţie dirijată (i se cere subiectului relaxat

să-şi reprezinte situaţia anxiogenă). Scopul este acela de a permite subiectului să

retrăiască „pozitiv” respectiva experienţă generatoare de stres.

În sinteză, hipnoza acordă un rol deosebit tehnicilor de vizualizare şi imagerie

mintală, mai ales în primele faze ale tratamentului, atunci când i se cere pacientului

să-şi reprezinte propria tulburare, pentru a se putea trece ulterior la construirea

sugestiilor terapeutice.

2.3.5. “Structura hipnozei”:

convorbirea preliminară

inducţia propriu-zisă adâncirea transei hipnotice dehipnotizarea (convorbirea post-hipnotică)

Convorbirea preliminară

În cadrul acesteia, terapeutul realizează o anamneză aprofundată, conform

modelului propus de Hartland (1971):

istoricul bolii

istoria familială

copilăria

istoria ocupaţională

probleme psihosexuale

antecedente heredocolaterale

starea psihică actuală

informaţii cu privire la cunoştinţele pacientului despre hipnoză (se vor pune

în evidenţă prejudecăţile legate de “mitul” hipnozei)

Terapeutul trebuie să urmărească motivaţia pacientului pentru psihoterapie şi

să-i explice acestuia cum anume îl poate ajuta hipnoza în vederea eliberării de

simptom.

Page 48: Psihoterapii de Scurta Durata

48

În cazul în care pacientul afirmă că nu poate fi hipnotizat, terapeutul nu trebuie

“să prindă mingea care i se aruncă” (V. A. Gheorghiu) şi să nu se angajeze într-o

discuţie contradictorie.

Dorinţa de performanţă a pacientului, cu efecte negative asupra instalării

transei, poate fi diminuată utilizând analogia lui Erickson: “Te simţi ca şi cum te-ai afla

într-o sală de aşteptare şi nu eşti atent la nimic.”

Înainte de a se trece la inducţia propriu-zisă, experimentatorul testează gradul

de receptivitate la hipnoză al subiectului. În acest sens, pot fi utilizate probe de tipul

oscilaţiei corpului, încleştării degetelor, catalepsiei pleoapelor, rigidităţii braţului etc.

Pentru exemplificare, oferim testul de sugestibilitate directă al oscilaţiei

corpului.

Subiectului i se cere să stea în picioare, la un pas faţă de un perete şi să-şi

relaxeze toţi muşchii. Instructajul care i se dă este următorul: “Închide ochii uşor şi relaxează-te cât mai bine. Poţi fixa punctul de la rădăcina nasului

pentru a obţine o relaxare bună. Eu voi pune mâinile pe umerii tăi şi vei simţi cum mâinile

mele te trag tot mai mult pe spate. Nu-ţi fie teamă! Lasă-te condus de acest gând. Nimic rău

nu se poate întâmpla. Eu voi sta în spatele tău şi te voi prinde…”.

Sunt sugestibili acei subiecţi care au tendinţa de a-şi înclina corpul în direcţia

sugerată.

Inducţia hipnotică propriu-zisă

Presupune concentrarea pe un obiect de dimensiuni mici, pe un stimul

monoton (pendul, metronom), pe o anumită zonă a corpului, cât şi administrarea unor

formule sugestive de calm, relaxare, somnolenţă. În timpul inducţei hipnotice,

terapeutul contribuie la sărăcirea stimulărilor senzoriale ale subiectului (prin limitarea

mişcărilor corporale) şi sparge tiparul relaţiilor adaptative normale ale acestuia, creând

o atmosferă “magică”.

În cazul “noii hipnoze”, metodele de inducţie sunt informale. De pildă, se poate

porni inducţia cu ceea ce pacientul are deja în minte (propriul simptom) sau cu

relatarea unei povestiri metaforice.

Page 49: Psihoterapii de Scurta Durata

49

Adâncirea transei hipnotice

Se realizează prin diferite tehnici: reprezentarea unei monede sau a unei

medalii care se scufundă uşor în apă, aplicarea unor “pase” lente deasupra corpului

(Hoareau, 1993), tehnica numărării (Hartland, 1971), concentrarea pe propria

respiraţie, tehnica “treptelor” sau a “covorului zburător” (pentru copii).

În această fază se administrează sugestiile terapeutice specifice pentru care a

fost indusă hipnoza.

Tehnica sugestiilor directe este folosită în hipnoza “tradiţională”. De exemplu,

pentru o persoană supraponderală, sugestia terapeutică ar putea fi de tipul: “De acum

înainte, când vei mânca, te vei sătura foarte repede. Hrana îţi va fi indiferentă”.

Sugestiile indirecte sunt sugestii deschise care au în vedere activarea

resurselor interne inconştiente în scopul autoînsănătoşirii. Reluând exemplul,

terapeutul îi poate sugera pacientei o situaţie “magică” de genul: “Îţi imaginezi cum

treci prin uşi din ce în ce mai strâmte care îţi provoacă subţierea corpului”.

Dacă se impune o sondare mai adâncă a conflictelor interne ale pacientului,

terapeutul poate utiliza, de pildă, o tehnică care are la bază semnalizarea

ideodinamică cu ajutorul degetului (Erickson şi Rossi, 1979). În această procedură

hipnoanalitică se stablilesc mai întâi semnalele ideodinamice (ridicarea degetului

arătător al mâinii drepte pentru “Da” şi a degetului arătător al mâinii stângi pentru

“Nu”). În timpul hipnozei, aceste mişcări inconştiente şi involuntare vor constitui

modalităţi de răspuns la întrebările terapeutului: “Inconştientul tău poate să răspundă

la întebările mele ridicând degetul arătător al mâinii drepte sau stângi”. Pacientul va fi

întrebat în legătură cu originea conflictului său, semnalele involuntare ajutându-l să-şi

furnizeze răspunsul. Retrăirea şi reevaluarea experienţelor conflictuale îi permit

acestuia să aibă imagini ale unui viitor în care problema sa nu mai există.

Reluând exemplul, o persoană supraponderală poate descoperi prin

intermediul acestei tehnici că hrana devine un răspuns pozitiv la orice stare afectivă

negativă pe care o trăieşte. De-a lungul terapiei, pacienta va învăţa să se proiecteze

în situaţii în care renunţă să mai mănânce în exces, prin dezvoltarea unui reflex de

linişte şi calm.

Page 50: Psihoterapii de Scurta Durata

50

Dehipnotizarea

Dehipnotizarea se realizează într-un mod gradat, printr-o numărătoare inversă.

Hartland (1971) propune următoarea procedură: “Imediat voi începe să număr de la 5 la 1. Când voi ajunge cu numărătoarea la 1, vei fi

complet treaz. Te vei simţi bine, înviorat, odihnit, ca după un somn bun.

5 - Vei reveni curând din relaxare, 4 - Revii încet la normal, 3 - Revii tot mai mult, 2 -

Când voi ajunge cu numărătoarea la 1 îţi vei reveni complet, 1 - Acum eşti pe deplin treaz, ai

mintea limpede, clară …”.

Experinţa clinică ne indică faptul că subiecţii care beneficiază de hipnoterapie

trec printr-o perioadă de latenţă în cursul căreia le vine greu să găsească cuvintele

menite să redea ceea ce au simţit şi trăit. Este esenţial ca aceştia să fie antrenaţi să

vorbească despre impresiile lor subiective, despre senzaţiile agreabile sau

dezagreabile apărute în hipnoză, în scopul unei mai bune adaptări la şedinţele

ulterioare. Din acest moment, se poate profila o psihoterapie verbală pe care unii

pacienţi o pot respinge la începutul terapiei.

În literatura de specialitate se citează cazuri foarte rare în care unii pacienţi pot

prezenta ameţeli, cefalee, stări de vomă la revenirea din hipnoză. Aceste fenomene

sunt interpretate drept rezistenţe la hipnoterapie. După I. Holdevici şi I. P. Vasilescu

(1998, p. 66), rezistenţele la revenirea din hipnoză pot avea mai multe cauze:

existenţa unor sentimente de ostilitate faţă de terapeut;

sugestii post-hipnotice pe care subiectul nu doreşte să le îndeplinească;

tulburări în sfera personalităţii (nevoia de a fi dominat, de a evita un conflict,

nevoia de a fugi de realitate);

transformarea hipnozei în somnambulism de tip isteric.

În încheierea acestei discuţii, subliniem faptul că hipnoza în sine nu este

psihoterapie dacă nu este integrată într-un sistem psihoterapeutic ori dacă nu este

asociată cu sugestii terapeutice specifice. Practicarea ocazională a hipnozei poate fi

un exerciţiu util pentru fiecare psihoterapeut, permiţându-i acestuia să-şi varieze

atitudinile, să nu se “anchilozeze” într-un ortodoxism al unui anumit tip de abordare

psihoterapeutică. Tehnica hipnotică este atât de adaptabilă şi flexibilă încât facilitează

adesea intervenţiile altor tehnici, potenţându-le, în acest mod, capacităţile curative

Page 51: Psihoterapii de Scurta Durata

51

(tehnici comportamentale, psihanalitice, cognitiv-comportamentale, experienţiale). De

asemenea, tehnica hipnotică permite accelerarea stabilirii şi intensificării relaţiei

terapeutice. Hipnoza se foloseşte cu succes atât în faza de investigare a conflictelor,

cât şi în stadiul terminal, atunci când sunt administrate sugestii cu caracter general de

întărire a Eu-lui pacientului.

Page 52: Psihoterapii de Scurta Durata

52

PRELEGEREA III Psihoterapia cognitiv-comportamentală

De la debutul ei (începutul anilor 1970), terapia cognitiv-comportamentală

(Cognitive-Behavioral Therapy sau CBT) sau modificarea cognitiv-comportamentală

tinde să integreze preocupările abordărilor psihodinamice şi sistemice cu tehnicile

terapiei comportamentale, conform curentului integrativ din psihoterapie.

După D. Meichenbaum (1992), următorul context a determinat apariţia terapiei

cognitiv-comportamentale:

O dezamăgire crescândă referitoare la bazele teoretice şi empirice ale

abordării terapeutice strict comportamentale şi sesizarea limitelor acesteia;

Reprezentanţii teoriei învăţării sociale (Bandura, 1974; Kanfer şi Phillips,

1970; Mischel, 1975; Rotter, 1966) au evidenţiat rolul mediator al proceselor

cognitive, atitudinilor şi valorilor, acordându-le un loc central în înţelegerea

şi tratarea problemelor comportamentale;

Terapia cognitiv-comportamentală s-a dezvoltat în mijlocul unei “revoluţii

cognitive”, conform expresiei lui Dember (1974) sau, mai bine zis, este o

parte integrantă a unei “evoluţii cognitive”. Activitatea unor psihologi

cognitivişti a oferit cadrul teoretic al dezvoltărilor ulterioare ale psihoterapiei

cognitiv-comportamentale. Actualmente, procedeele cognitive sunt îmbinate

cu cele de tip comportamental, astfel încât devine dificil să separăm net

psihoterapia comportamentală de cea cognitivă.

În această perspectivă, comportamentul este reciproc determinat de gândurile,

sentimentele, procesele fiziologice şi consecinţele acestora asupra pacientului

(Bandura, 1978). Conform CBT, cogniţiile nu sunt considerate drept cauza primară a

unui comportament dezadaptativ. Acest punct de vedere ar fi mult prea simplist,

cogniţiile fiind doar o parte integrantă dintr-un proces complex şi interactiv (Epstein,

1990; Greenberg şi Safran, 1987; Guidano, 1988; Mahoney, 1988; Meichenbaum,

1990; Muran, 1991).

Gândurile noastre sunt în aceeaşi măsură influenţate de propriile sentimente,

aşa după cum sentimentele sunt influenţate de propriile noastre gânduri. Cogniţia şi

Page 53: Psihoterapii de Scurta Durata

53

emoţia sunt privite ca două feţe ale aceleiaşi monede (Ellis, 1955). Cogniţia, în toată

complexitatea ei, nu este decât o verigă a unui întreg lanţ cauzal. De pildă, atunci

când încercăm să prevedem recăderea unui pacient cu depresie unipolară, suma

criticilor soţiei aduse acestui pacient poate fi un predictor mai bun decât orice alt factor

specific cognitiv.

3.1. Evenimente, procese şi structuri cognitive

Din perspectiva psihoterapiei cognitiv-comportamentale, S. D. Hollon şi M. R.

Kriss (1984) afirmă că putem analiza cogniţiile în termeni de evenimente cognitive,

procese cognitive şi structuri cognitive.

Evenimentele cognitive se referă la gândurile automate ale individului, dialogul

interior şi imaginile vehiculate. Comportamentul individului este în cea mai mare parte

a timpului automatizat sau prescris. Există însă numeroase situaţii când automatismul

comportamentelor individuale este întrerupt, fiind astfel necesar ca individul să ia o

decizie în condiţii de incertitudine. În aceste momente predomină aşa-numita „vorbire

mintală internă”. Cognitiv-comporamentaliştii consideră că natura şi conţinutul acestor

gânduri influenţează modul în care indivizii simt şi se comportă, astfel încât

evenimentele cognitive reprezintă o cale importatantă de cunoaştere a cogniţiilor.

Procesele cognitive au fost descrise de psihologia socială, psihologia cognitivă

şi cea a dezvoltării în următorii termeni: tendinţe de confirmare, euristici mintale şi

metacogniţii (Meichenbaum şi Gilmore, 1984).

Tendinţele de confirmare se referă la faptul că indivizii promovează o anumită

imagine despre sine şi despre lume şi rareori caută să le infirme acest model.

Euristicile mintale au în vedere aşa-numitele obişnuinţe mintale („mental

habits”) la care apelează indivizii atunci când trebuie să emită judecăţi în condiţii de

incertitudine. Conform psihoterapiei cognitiv-comportamentale, starea emoţională a

unui pacient (depresia, anxietatea) influenţează şi colorează afectiv alegerea unor

exemple euristice din experienţa trecută. Cu alte cuvinte, propriile noastre emoţii ne

influenţează selectarea informaţiilor, obţinerea inferenţelor şi realizarea atribuirilor.

Metacogniţiile se referă atât la procesele autoreglatorii executive în care se

angajează o persoană, cât şi la modul în care aceste procese reflectă persoana

Page 54: Psihoterapii de Scurta Durata

54

respectivă. Terapeutul CB ajută pacientul să-şi dezvolte capacitatea de „a nota”, „a

prinde”, „a monitoriza” şi „a evalua” propriile sale gânduri, sentimente şi

comportamente. De fapt, aceste verbe tranzitive metacognitive constituie trăsătura

centrală a discursului social al psihoterapiei cognitiv-comportamentale.

Psihoterapeutul încurajează în permanenţă pacientul să se implice în asemenea

activităţi autoreglatorii metacognitive. În plus, terapeutul trebuie să se asigure că

pacientul aprobă aceste activităţi şi că face diverse autoatribuiri în privinţa

modificărilor comportamentale implementate de-a lungul desfăşurării psihoterapiei.

În final, CBT subliniază rolul structurilor cognitive sau a schemelor personale,

concepte împrumutate din paradigma procesării informaţiilor. Aceste structuri

cognitive sprijină şi influenţează construirea experienţei noastre curente şi conduce la

organizarea unor noi seturi de informaţii (Neimeyer şi Feixas, 1990). Cu alte cuvinte,

schemele personale sunt entităţi specific organizate care cuprind cunoştinţele unui

individ despre sine şi despre lume. Ele acţionează ca nişte reguli tacite de organizare

şi ghidare a setului propriu de informaţii, influenţând modul în care indivizii estimează

evenimentele.

Acordându-se cea mai mare importanţă schemelor personale, sarcina

principală a terapeutului CB este aceea de a ajuta pacientul să înţeleagă modul în

care acesta îşi concepe şi îşi construieşte propria realitate. De asemenea, terapeutul

ajută pacientul să aprecieze cât de eronat îşi creează uneori datele care îi confirmă

propria sa concepţie despre sine şi despre lume. De pildă, un pacient cu depresie

cronică se îndepărtează adeseori de ceilalţi, selectând reacţiile care îi confirmă

convingerea că este respins, asociată cu teama de a nu fi abandonat. Atunci când un

depresiv spune: “Nimeni nu mă place!”, această aserţiune conţine mai degrabă o

descriere veridică decât o eroare cognitivă. Ceea ce nu realizează este că el însuşi

contribuie la acest pattern interacţional. Într-o manieră colaborativă, terapeutul va

ajuta pacientul să descopere şi să-şi modifice pattern-ul de relaţionare cu caracter

autodefensiv.

După Meichenbaum (1992), un corolar important al acestei poziţii

constructiviste este acela că terapia cognitiv-comportamentală susţine că nu ar exista

doar o singură „realitate”. În plus, sarcina terapeutului nu se rezumă doar la a educa şi

Page 55: Psihoterapii de Scurta Durata

55

corecta concepţiile eronate ale pacienţilor (erori în gândire, gânduri iraţionale).

Conform tradiţiei filmelor lui Kurosawa, în acest model terapeutic se statuează

existenţa unor “realităţi multiple”. Sarcinile de colaborare între terapeut şi pacient

constau în a-l ajuta pe acesta din urmă să aprecieze cum îşi creează el asemenea

„realităţi” şi ce “preţ” trebuie să plătească pentru asemenea construcţii, care este

“impozitul” pe care pacientul trebuie să-l achite în vederea menţinerii concepţiei sale

eronate despre sine şi despre lume. Răspunsul nu este de domeniul abstractului, ci

este căutat într-o activitate de examinare experienţială şi emoţională, atât în timpul

şedinţelor de terapie, cât şi in vivo. În acest sens, se realizează adevărate experienţe

emoţionale corective.

Într-o manieră de tipul rezolvării de probleme, psihoterapia cognitiv-

comportamentală explorează ce anume ar putea întreprinde pacienţii în vederea

modificării propriilor lor convingeri iraţionale şi comportamente dezadaptative. Mai

mult, terapeutul şi pacientul explorează posibilitatea apariţiei unor posibile obstacole

în însuşirea modificărilor comportamentale dezirabile.

Versiunea actuală a CBT interpretează rezultatele de pe o altă poziţie decât

cea raţionalistă şi obiectivă. După Neimeyer (1985) şi Mahoney (1988), abordarea

terapeutică raţionalistă vizează monitorizarea şi corectarea convingerilor iraţionale ale

pacienţilor prin dispute logice, instruire, strângere de date empirice menite să le

infirme aceste convingeri. În contrast, psihoterapia cognitiv-comportamentală are o

orientare fenomenologică. Viziunea pacientului asupra lumii este explorată de către

terapeut prin intermediul unor proceduri nondirective. Intenţia terapeutului este de a

vedea lumea cu ochii pacientului, mai curând decât de a contesta, confrunta sau

interpreta gândurile acestuia. Terapeutul CB dă dovadă de abilitate empatică pe tot

parcursul derulării terapiei. Pentru a întari importanţa relaţiei terapeutice, Revenstorf şi

colab. (1983) arată într-un studiu că acele cupluri care au beneficiat de terapie

cognitiv-comportamentală maritală şi care au obţinut succes pe o perioadă lungă de

timp, şi-au evaluat psihoterapeutul ca fiind mai empatic şi mai activ. I. G. Fodor (1987)

integrează tehnicile gestalt în cadrul psihoterapiei cognitiv-comportamentale,

acordând o atenţie deosebită conduitei empatice a psihoterapeutului. Într-o sinteză

mai recentă realizată de A. C. Bohart şi L. S. Greenberg (1997) - „Empathy

Page 56: Psihoterapii de Scurta Durata

56

Reconsidered: New Directions in Psychotherapy”, empatia reprezintă un factor

terapeutic esenţial în contextul psihoterapiei cognitiv-comportamentale actuale.

3.2. Tehnici cognitiv-comportamentale

Tehnicile terapeutice cognitiv-comportamentale se orientează spre identificarea

gândurilor negative automate ale pacientului şi modificarea acestor gânduri negative,

precum şi a comportamentelor aferente. Prin intermediul raţionalizării, terapeutul îi

demonstrează pacientului relaţia dintre gândire, sentiment şi comportament, plecând

de la modelul cognitiv al tulburărilor emoţionale (A. T. Beck, 1967). Acest model a fost

conceput pentru tratarea depresiei în principal, dar şi a anxietăţii generale, sociale, a

tulburărilor psihosomatice sau a durerilor cronice.

Fig. 3 - Modelul cognitiv al depresiei (A. T. Beck)

Experienţe timpurii

Formarea unor convingeri disfuncţionale

Incidentul critic (S-stimul)

Activarea convingerilor

Gânduri negative automate

Simptome depresive

somatic cognitiv afectiv motivaţional comportamental

Page 57: Psihoterapii de Scurta Durata

57

În CBT se consideră că schimbarea rezultă din autocunoaştere, din înţelegerea

pattern-urilor comportamentale şi din efortul constant de a le modifica. Adeseori,

comportamentele şi gândurile disfuncţionale ale pacienţilor derivă din sistemul lor

iraţional de convingeri/ credinţe. Acest sistem de credinţe este strâns legat de trăsături

care ţin de competenţa personală şi autostima individului şi se sintetizează în fraze de

genul: “Sunt nefericit!”, “Nu pot să mă bazez pe mine însumi!”, “Nimic nu pot să fac

cum trebuie!”, “Sunt condamnat la suferinţă!

Terapeutul este considerat a fi în relaţia sa cu pacientul drept un profesor,

trainer, ghid, antrenor. Acesta din urmă îşi asumă un rol activ în procesul de

descoperire prin intermediul:

automonitorizărilor;

urmăririi gândurilor negative automate prin intermediul sarcinilor pentru

acasă;

raportării succeselor şi eşecurilor în procesul de derulare a terapiei.

Pacienţii utilizează frecvent scale de autoevaluare de tipul:

0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

Redăm un model de fişă de autoevaluare a unui pacient cu tulburare anxioasă:

data starea emoţională

situaţia anxiogenă

experimentată

gânduri negative automate

răspuns raţional

concluzie

Cum te-ai

simţit şi cât ţi-a

fost de rău?

Ce făceai în

momentul

confruntării cu

situaţia

anxiogenă?

Notează

gândurile

negative care

ţi-au trecut prin

minte. Cât de

mult credeai în

ele?

Care este

răspunsul tău

raţional la

aceste

gânduri? Cât

de mult crezi

în ele?

Cât de mult

mai crezi în

gândurile

tale

negative?

Cum te

simţi acum

Nu mă simt deloc stresat

Mă simt moderat stresat

Sunt extrem de stresat

Page 58: Psihoterapii de Scurta Durata

58

şi ce poţi

face acum?

O caracteristică importantă a CBT o constituie importanţa acordată conceptului

de prevenire a recăderilor („relapse prevention”). Impus de Marlatt şi Gordon (1985),

conceptul este relevant pentru toate formele de intervenţie CB. Dacă terapeutul

anticipează producerea unui eveniment negativ (pierderea serviciului, ruperea unei

legaturi afective), el trebuie să-i ofere pacientului strategii de a face faţă unor astfel de

situaţii.

În opinia terapeuţilor CB, o cauză majoră a recăderilor ar fi adunarea unor

argumente insuficiente împotriva gândurilor negative. Pentru a antrena această

capacitate de a descoperi contraargumente la gândurile negative, în cursul unor

şedinte de „role-playing”, pacientul furnizează argumente împotriva gândurilor sale

negative, iar terapeutul îl provoacă prin contraargumente. Acest procedeu devine

eficient în lupta pacientului cu ideile sale negative. Când punctele slabe ale

argumentării sunt identificate, el învaţă să găsească argumente mai convingătoare.

Terapeuţii CB ajută pacienţii să reconstituie cognitiv eşecurile şi dezamăgirile

lor, apreciindu-le mai degrabă ca pe nişte situaţii din care se poate învăţa ceva, decât

să fie privite într-o manieră catastrofizantă. Asemenea oamenilor de ştiinţă, pacientul

învaţă din greşeli, fără eşecuri el neputând progresa. Cu alte cuvinte, terapeutul

„livrează” speranţă, combătând demoralizarea, disperarea, neajutorarea sau

culpabilizarea pe care le regăsim atât de des în dialogurile interioare ale pacienţilor.

În psihoterapia cognitiv-comportamentală, alianţa terapeutică deţine

următoarele caracteristici menite să asigure bunul mers al terapiei: spirit de

colaborare, căldură, empatie, rezonanţă emoţională, acceptare, speranţă, încredere

(R. Ladouceur, O. Fontaine şi J. Cottraux, 1993).

Un accent deosebit de important este pus pe procesele de colaborare şi de

descoperire. Terapeutul cognitiv-comportamentalist are maximă valoare atunci când

pacientul său este cu un pas înaintea lui, oferind el însuşi sugestii de însănătoşire pe

care, în caz contrar, i le-ar furniza terapeutul. Pentru ca pacientul să poată să-şi

strângă datele necesare, terapeutul formulează întrebări socratice despre cum ar

Page 59: Psihoterapii de Scurta Durata

59

putea să se comporte într-o manieră mai eficientă. Dacă i se răspunde prin: “Nu ştiu!”,

terapeutul va replica: “Nici eu! Cum am putea afla?”. Acest “noi” colaborativ, de

echipă, este binevenit pentru a-l determina pe pacient să-şi asume responsabilitatea

propriei însănătoşiri şi pentru a deveni propriul său terapeut.

În vederea atingerii acestui obiectiv, psihoterapeutul nu este didactic, ci

acţionează mai degrabă ca un detectiv, în spiritul lui Peter Falk din rolul lui Colombo.

Cu alte cuvinte, terapeutul îl “înrolează” pe pacient în terapie, îl “trage pe sfoară” şi îi

deschide calea modificării comportamentale dezirabile, în scopul unei adaptări mai

eficiente la realitate. În acest climat terapeutic, pacientul va iniţia experimente

personale menite să-i probeze convingerile iraţionale şi presupunerile sale tacite.

Acest proces de învăţare este înalt investit emoţional. Conform autorilor

cognitiv-comportamentalişti, emoţiile nu trebuie ignorate, deoarece acestea ne ajută

să înţelegem structurile cognitive ale pacienţilor. Aşa cum pentru Freud visele sunt

„calea regală de acces la inconştient”, emoţiile reprezintă pentru psihoterapia cognitiv-

comportamentală „calea regală de acces la schemele personale ale pacienţilor”.

O modalitate de evidenţiere a emoţiilor pacienţilor este reprezentată de

conceptul psihanalitic de transfer. Pacientul vine adeseori cu o anumită experienţă

emoţională, construită în trecut pe baza interacţiunilor cu persoanele semnificative din

viaţa sa. Într-o manieră exploratorie mai degrabă decât una directivă, terapeutul CB

analizează împreună cu pacientul experienţa emoţională imediată a acestuia. În acest

mod, sunt luaţi în considerare factorii istorici care au contribuit la prezentul emoţional

al interacţiunii psihoterapeut-pacient. CBT nu adoptă o perspectivă anistorică,

dimpotrivă, ajută pacientul să înţeleagă modul în care a ajuns la comportamentele

sale actuale. El trebuie să înţeleagă că propriile convingeri iraţionale au sens din

perspectiva experienţei sale de viaţă, dar, la momentul respectiv, sunt transferate

negativ şi sunt extrem de generalizate.

În psihoterapia cognitiv-comportamentală, variabilele de relaţie sunt

considerate centrale atât în procesul terapeutic propriu-zis (care este, înainte de toate,

o interacţiune diadică), cât şi în cele mai multe dintre dificultăţile curente ale

pacienţilor (generate de problemele lor de relaţionare). În plus, multe dintre dialogurile

interne (sau credinţele iraţionale) ale pacienţilor sunt compuse din mesaje venite din

Page 60: Psihoterapii de Scurta Durata

60

partea altor persoane sau din aprecieri ale consecinţelor comportamentelor altora

asupra lor. Astfel, sunt luate în discuţie pattern-urile comportamentale recurente ale

pacienţilor şi modul în care aceste pattern-uri sunt reflectate, în mod constant, în

relaţiile lor interpersonale. Pentru ca pacienţii să devină conştienti de modul în care

aceste comportamente se reflectă în relaţia actuală cu terapeutul lor, cognitiv-

comportamentaliştii recurg adeseori la diverse tehnici împrumutate din terapia

gestalistă.

Există, din păcate, puţine aprecieri cu privire la strategiile de negociere utilizate

de terapeuţi în cazul unor pacienţi nevrotici care le subminează în mod constant

eforturile. De pildă, ne întrebăm ce putem face în calitate de terapeut cu o pacientă

supraponderală care mănâncă trei batoane de ciocolată în taxi, după ce a cheltuit o

sumă considerabilă de bani pe şedinţa de terapie (şi în care tocmai a discutat cu

terapeutul ei despre punerea în practică a unui plan de reducere a caloriilor)? Ce

anume o motivează pe această pacientă să cheltuiască timp şi bani pe o şedinţă de

terapie, pentru ca apoi să mănânce imediat dulciuri în exces? Sau, oare cât de des nu

îi spunem unui pacient că lucrurile încep să se îmbunătăţească în cazul său, în loc să

explorăm mai în profunzime plângerile acestuia conform cărora nimic nu s-a schimbat

în bine în situaţia cu care se confruntă?

În vederea găsirii unui răspuns la aceste întrebări, I. G. Fodor (1987) apreciază

că terapeuţii cognitiv-comportamentalişti ar trebui să utilizeze în mai mare măsură

abordarea Gestalt, în scopul sporirii conştientizării proceselor de interacţiune terapeut-

pacient. În acest mod, terapeuţii îi vor învăţa pe pacienţi să devină mai eficienţi în

interacţiunile lor interpersonale. Dacă terapia cognitiv-comportamentală nu prezintă un

model propriu-zis de analiză a interacţiunii terapeut-pacient, Gestalt-terapia studiază

temeinic aceste trăsături diadice şi oferă un model teoretic şi terapeutic care devine

relevant pentru terapia comportamentală.

Prezentată anterior în cadrul acestei lucrări, Gestalt-terapia este o terapie

bazată pe învăţare care se concentrează pe experienţa prezentă şi pe sporirea

conştientizării (Van De Riet, Korb şi Gorrell, 1980; Perls, Hefferline şi Goodman,

1951). Ceea ce Gestalt-terapia şi terapia comportamentală au în comun este

conceperea terapeutului drept educator. În moduri diferite, ambele orientări

Page 61: Psihoterapii de Scurta Durata

61

terapeutice apreciază că rolul terapeutului este de a-l ajuta pe client să înveţe despre

el însuşi. Terapeuţii comportamentalişti prezintă tehnicile drept exerciţii de învăţare

menite să sprijine schimbarea. Gestalt-terapeuţii iniţiază experimente menite să

sporească experienţa emoţională a clienţilor. Terapeuţii gestalt nu sunt în mod

prioritar interesaţi de schimbare de dragul schimbării. Mai degrabă, ei consideră că

prin sporirea conştientizării, responsivităţii şi autosuportului, clientul se va schimba

(Beisser, 1970; Harper, Bauer şi Kannarkat, 1976; Perls şi colab. 1951).

Simkin şi Yontef (1984, p. 279) notează în acest sens următoarele: “Gestalt

terapia se concentrează pe proces (ce se întâmplă) mai degrabă decât pe conţinut (ce

se discută)… Procesul se concentrează pe interacţiunea dintre terapeut şi client.

Accentul se pune pe ceea ce este şi mai puţin pe ceea ce a fost, poate fi sau ar putea

fi”.

În cazul descris mai devreme, în care pacienta ingerează rapid trei batoane de

ciocolată în taxi (după încheierea şedinţei de terapie), terapeutul comportamentalist

poate încerca să o ajute să-şi îmbunătăţească tehnicile de autocontrol. Terapeutul

Gestalt, pe de altă parte, poate explora motivaţia pacientei care a determinat-o să

stea şi să lucreze timp de o oră cu terapeutul său la stabilirea unui plan de reducere a

caloriilor. O asemenea muncă ar putea releva faptul că, în copilărie, pacienta

supraponderală era peste măsură certată de mama sa atunci când luau masa în

familie. Ea se conforma dietei atunci când era privită de ceilalţi membrii ai familiei, dar

fura bani din portofelul mamei şi îşi cumpăra ciocolată, pe care o mânca pe ascuns

atunci când nu era privită de nimeni.

Actuala interacţiune terapeut-pacient cu privire la dietă ar putea să pornească

tocmai de la această structură rebelă a pacientei. Nu este nevoie de ani de

psihanaliză pentru a obţine conştientizarea! O terapie cognitiv-comportamentală

combinată cu abordarea Gestalt ar putea să pună în evidenţă modul în care pattern-

urile alimentare anterioare ale pacientei îi favorizează noncomplianţa la terapie. Un

asemenea demers îi va permite să devină conştientă de faptul că situaţia terapeutică

actuală este similară cu cea trăită în copilărie. După explorarea acestor pattern-uri,

sarcina terapeutică va fi aceea de a o învăţa pe pacientă să separe în mod net situaţia

actuală (de persoană adultă care a luat decizia de a urma o dietă, beneficiind de

Page 62: Psihoterapii de Scurta Durata

62

sprijinul terapeutului în calitate de consultant), de situaţia din copilărie (când mama

pacientei era responsabilă de stabilirea dietei, iar ea simboliza copilui rebel).

3.3. Strategii de negociere cu relaţiile de cuplu

În continuare, ne propunem să supunem atenţiei un program psihoterapeutic

eclectic aplicabil în negocierea cu relaţiile de cuplu şi care reprezintă o combinaţie

între tehnicile cognitiv-comportamentale şi tehnicile terapeutice Gestalt. Programul

terapeutic aparţine lui I. G. Fodor (1987, p. 212-213) şi se referă în mod prioritar la

sporirea asertivităţii partenerilor de relaţie. Este compus din mai multe secţiuni şi

conţine următoarele seturi de întrebări:

Ce vreau de la relaţia mea actuală? Care sunt zonele de nemulţumire, de

insatisfacţie în relaţia pe care o am în momentul de faţă? Ştiu clar ce anume

îmi doresc de la partenerul meu?

Cum exprim ce anume vreau de la relaţia mea actuală? Am deprinderile

necesare de a-i comunica partenerului meu ce vreau şi ce-mi doresc de la

relaţia noastră? Pot să apreciez dacă partenerul meu aude ceea ce îi spun? Este partenerul

meu capabil să raspundă nevoilor mele, sa înţeleaga situaţia din punctul

meu de vedere? Este partenerul meu capabil să se schimbe? Sunt oare conştient de faptul că anumite comportamente ale mele (pattern-

uri comportamentale recurente) contribuie la apariţia unor situaţi conflictuale

în relaţia noastră? Cât de mult contribui eu însumi la crearea acestor situaţii

şi cât de mult contribuie partenerul meu? Pot discuta cu partenerul meu

despre aceste situaţii conflictuale? Care sunt dorinţele/ aşteptările mele prioritare de la această relaţie şi care

sunt cele secundare? Ce anume obţin de la o relaţie care îmi împlineşte

aceste dorinţe/ aşteptări? Oare nu aştept prea mult? Oare nu mă

concentrez prea mult pe ceea ce nu am în relaţia noastră şi pierd din vedere

tocmai ceea ce am în această relaţie?

Page 63: Psihoterapii de Scurta Durata

63

Care sunt trăsăturile unice şi specifice ale comportamentul sexual masculin

şi feminin? Care sunt modelele de relaţionare din copilarie cu care vin în actuala mea

relaţie? Nu cumva am tendinţa de a mă comporta cu partenerul meu în

aceeaşi manieră în care mă comportam cu mama/ tata/ alte persoane

semnificative din trecutul meu? În ce mod vreau ca partenerul meu să se schimbe? În ce mod contribui eu

însumi la incapacitatea partenerului meu de a se schimba? Cum anume

contribui eu însumi la crearea situaţiilor noastre conflictuale (mă retrag în

mine însumi, stau supărat, izbucnesc în scandal etc.)? Dacă decid că partenerul meu este incapabil să se schimbe, că actuala mea

relaţie nu îmi mai satisface dorinţele/ aşteptările mele prioritare şi că nu

există o soluţie de a repara situaţia, sunt capabil să mă despart de

partenerul meu? Cum voi face faţă separării şi cum voi aborda conflictul legat de ideea luării

unei decizii corecte? Pot să spun „La revedere”? Ce-mi mai doresc încă de la partenerul meu? Sunt capabil să fiu singur? Cum voi proceda pentru a găsi o nouă relaţie? Când voi întâlni o altă persoană, cum îmi voi da seama dacă va fi capabilă

să-mi împlinească dorinţele/ aşteptările? Oare nu voi repeta vechile mele

pattern-uri şi aşteptări în relaţiile mele ulterioare?

Pentru exemplificare, redăm următorul fragment de dialog care ilustrează

aplicarea propriu-zisă a acestui program psihoterapeutic (preluat din cazuistica lui I.

G. Fodor, 1987): Richard este un bărbat de 40 de ani, uşor supraponderal şi cu un uşor început de

chelie. Apare în terapie în plină criză, este extrem de anxios, nefericit şi acuză insomnie.

Richard este căsătorit cu Debra de 8 ani de zile, soţia acestuia fiind director artistic la o

agenţie de publicitate. Debra i-a spus că ar dori să se despartă de el. Richard lucrează multe

ore pe zi într-o companie financiară şi este co-proprietarul unei mari firme de avocaţi. Îi este

greu să creadă că propria lui soţie consideră eşuată căsătoria lor. Mai mult, evită să abordeze

Page 64: Psihoterapii de Scurta Durata

64

deschis această problemă cu ea şi îi cere terapeutului să-l ajute s-o convingă pe Debra să

rămână împreună. Richard nu crede că ar putea să găsească o femeie mai frumoasă şi mai

interesantă decât actuala sa soţie.

Ce vreau de la actuala mea relaţie?

Prin intermediul exerciţiilor de conştientizare, Richard îşi dă seama că nu ştie cu

adevărat ce anume vrea de la relaţia sa. El este încă într-o stare de şoc. Tot ce ştie este că

vrea ca Debra să rămână cu el, dar nu ştie foarte clar de ce. De asemenea, nu este foarte

sigur dacă este atât de fericit cu ea.

În cadrul şedinţei de terapie, Richard a fost rugat să-şi reamintească cel mai recent

moment în care s-a simţit nefericit şi să-l experimenteze ca şi cum s-ar întâmpla în momentul

de faţă.

Pacientul: Este ora 8, vin de la serviciu şi de-abia aştept să petrec câteva momente

de relaxare cu Debra. Sunt obosit. Debra se pregăteşte să se întâlnească cu prietena ei Lynn

pentru o prezentare. Se simte foarte bine, este plină de energie. Sunt gelos pe Debra pentru

că are prietene foarte apropiate, eu nu am nici un prieten bun. Îmi spune să pun nişte pui în

cuptorul cu microunde. Acum sunt fericit că a plecat. Cel puţin, voi avea puţin răgaz.

Apartamentul este liniştit. Mă simt iritat. Nu sunt prea sigur ce vreau să fac. Încep să mănânc.

Merg la frigider să mai iau câte ceva, deschid o revistă … încep să mă întreb când se va

întoarce. Realizez că îmi va fi greu să mă obişnuiesc cu gândul că ea este plecată.

Terapeutul: Ceva de genul că dacă Debra este cu prietena ei, tu nu ai nimic de făcut.

Pacientul: Devin nervos când nu am un plan dinainte stabilit pentru momentul serii

sau ceva la care să lucrez.

Terapeutul: Ce simţi?

Pacientul (privind cu teamă): Ca şi cum aş fi pierdut fără ea.

Cum exprim ceea ce vreau de la o relaţie?

Richard mărturiseşte că întotdeauna a vrut să-i facă pe plac soţiei sale. Îi cumpăra

diverse cadouri sau îi făcea surprize cumpărând bilete pentru concerte, piese de teatru. Chiar

şi atunci când lucra multe ore în timpul săptămânii, ieşeau frecvent să se relaxeze, iar

weekend-urile erau mereu programate. În timpul anului făceau numeroase excursii în Europa

sau Mexic. În general, când călătoreau, mergeau împreună cu alte cupluri sau grupuri de

prieteni. Debra părea mult mai receptivă la dorinţele lui în timpul acestor perioade de vacanţă.

Page 65: Psihoterapii de Scurta Durata

65

Vorbind despre Debra, Richard îşi dă seama că nu ştie cu adevărat ce vrea soţia sa de la el şi

de ce este ea atât de nefericită încât vrea să se despartă de el. Deşi crede că Debra a avut

unele probleme (a urmat şedinţe de psihanaliză de trei ori pe săptămână, timp de trei ani),

Richard mărturiseşte că niciodată nu au discutat despre şedinţele ei de terapie.

Terapeutul propune un joc de rol în care cei doi retrăiesc o scenă pe care Richard a

trăit-o cu Debra în timp ce mergeau cu maşina spre munte, la schi.

Pacientul: Sunt sigur că va fi zăpadă în acest weekend.

Terapeutul: (joacă rolul Debrei) Hmmm …

Pacientul: Probabil că ne vom întâlni cu familia S. în acest weekend, copiii lor vor fi

plecaţi.

Terapeutul (Debra): În regulă!

Pacientul: Ţi-am spus că am cumpărat bilete la noua piesă de teatru a lui Neil Simon?

Ţi-a plăcut foarte mult “Biloxi Blues”! Piesa asta ar putea să fie şi mai bună.

Terapeutul: Ce se întâmplă? Îmi spui toate lucrurile acestea şi eu nu îţi răspund.

Pacientul: Nu sunt sigur… Cred că mă simt obosit, istovit, nu mai am putere pentru

toate lucrurile astea.

Terapeutul: Acum îmi dau seama cât de greu îţi este să obţii un răspuns din partea

soţiei tale.

Pacientul: Se pare că trebuie să muncesc tot timpul cu ea şi nici atunci nu ştiu dacă îi

ofer ceea ce vrea cu adevărat. Ea doar stă acolo pe bancheta din maşină. Ştii, este foarte

deşteaptă, o intelectuală veritabilă, cu toate astea nu discutăm niciodată prea mult. Aceste

călătorii lungi sunt foarte obositoare.

Pot să apreciez dacă partenerul meu aude ceea ce îi spun?

Richard şi Debra nu obişnuesc să discute despre relaţia lor. Mai mult, Debra nu pare

să fie conştientă de starea de nefericire a soţului ei. I s-a dat drept sarcină terapeutică lui

Richard să vorbească cu Debra despre starea lui actuală de nefericire, de oboseală şi despre

dorinţa lui de a lucra la îmbunătăţirea relaţiei lor. Richard i-a cerut Debrei să se alăture unei

terapii de cuplu. Au iniţiat o primă discuţie despre această problemă, iar Debra i-a spus că

încă mai lucrează cu analistul ei, că este sigură că nu se mai poate face nimic cu mariajul lor

şi că vrea să divorţeze. Când Richard a insistat să-i spună care sunt motivele despărţirii,

Debra i-a reproşat că este insensibil, că nu a încercat niciodată să o cunoască cu adevărat

Page 66: Psihoterapii de Scurta Durata

66

pentru a vedea ce anume îşi doreşte şi că, de altfel, nici el nu-i spune ei ceea ce vrea cu

adevărat de la relaţia lor.

Care sunt pattern-urile recurente pe care le aduc în actuala mea relaţie?

Richard mărturiseşte că a fost şocat de faptul că soţia sa i-a reproşat că s-a îndepărtat

în timp de ea şi că este incapabil să-şi exprime sentimentele faţă de ea. El spune că este

cunoscut drept un avocat puternic şi cu foarte multă iniţiativă. Terapeutul s-a decis să lucreze

asupra pattern-ului de interacţiune al pacientului său. Debra petrecea din ce în ce mai mult din

timpul liber cu prietenele sale şi vorbea despre o despărţire legală a lor în următoarele două

săptămâni. Richard dorea să discute cu ea despre o vacanţă în care să încerece să lucreze

asupra relaţiei lor. Richard relatează următoarea discuţie:

(Debra se îmbracă)

Pacientul: Ai o rochie frumoasă, îmi plac dungile gri din faţă, este o rochie nouă?

Debra: Sunt în întârziere, prietena mea vine să mă ia la ora 9.

Pacientul: Unde mergeţi?

Debra (cu o voce iritată): Ştii, la conferinţa despre oamenii fără casă. Încercăm să

strângem nişte fonduri. Le-am făcut şi câteva postere.

Pacientul: Întra-adevăr, este o problemă cumplită, toţi acei oameni care locuiesc pe

străzi...

Terapeutul: Ce se întâmpla în timp ce vorbeai?

Pacientul: Mă închid tot mai mult în mine şi nu îndrăznesc să deschid subiectul care

ne presează, parcă aş merge pe nişte cioburi când vorbesc cu ea.

Terapeutul: Observ că eşti oarecum evaziv în jocul de rol. Care sunt sentimentele tale

adevărate?

Pacientul: Sunt furios! Se îngrijorează de oamenii fără casă în timp ce mariajul nostru

se ruinează.

Terapeutul: Şi de ce nu-i spui lucrul acesta?

Pacientul: Ce rezolv? Atâta doar că ea se va enerva.

Următoarele şedinţe terapeutice au relevat faptul că Richard a vrut întotdeauna să-i

facă pe plac soţiei sale şi a muncit din greu să îi ofere ceea ce credea el că Debra îşi doreşte.

Mai mult, niciodată nu şi-a exprimat propriile dorinţe şi nu şi-a manifestat în mod direct

supărarea. Când devenea conştient de starea sa de nemulţumire, se retrăgea în sine şi

Page 67: Psihoterapii de Scurta Durata

67

oferea răspunsuri evazive. El spune că a muncit din greu să o câştige pe Debra şi că

întotdeauna i-a fost teamă să nu o piardă. Dacă la firma de avocatură unde lucreză Richard

se dovedeşte a fi o persoană asertivă şi cu multă iniţiativă, nu aceleaşi deprinderi sunt

cultivate în mariajul său.

Modul de interacţiune al lui Richard cu soţia sa pare a fi asemănător cu cel în care

interacţionează cu proprii săi părinţi. Provenit dintr-o familie de condiţie modestă, Richard este

primul fiu (mai are încă trei surori). A fost întotdeauna considerat un băiat special. Tatăl este

mult mai în vârstă decât mama sa, o fire depresivă şi care a investit multe speranţe în unicul

ei fiu. Intrat în acest pattern, Richard a încercat tot timpul să fie pe măsura aşteptărilor

părinţilor săi.

Care sunt dorinţele mele prioritare şi care sunt cele secundare?

Întrucât Debra doreşte o despărţire legală de soţui ei, apare problema legată de cum

anume va proceda Richard mai departe, ce anume l-ar putea face din nou fericit?

Pacientul: Toată viaţa am crezut că dacă muncesc mult, dacă am o soţie atrăgătoare

şi deşteaptă, dacă locuiesc într-un apartament confortabil, dacă pot să-mi pun în practică

proiectele legate de vacanţă, voi putea să fiu fericit. Cred că m-am înşelat. Nu mai ştiu ce

vreau cu adevărat şi ce anume ar putea să mă facă fericit. Cred că niciodată nu o să încetez

să mă gândesc la acest lucru.

Terapeutul: Care a fost ultimul moment în care te-ai simţit foarte bine?

Pacientul: Acum aproape doi ani am mers cu barca spre Martha cu un vecin. Debra şi

soţia lui s-au dus într-o tabără de creaţie. A fost absolut minunat, timp de zece zile nu am

făcut altceva decât să vâslim. Era un partener foarte comod şi nu a fost necesar să vorbesc

prea mult cu el. Mă bucuram de natură, stăteam la soare şi priveam seara stelele. A fost

minunat.

Terapetul: Aşadar, este foarte plăcut să te bucuri din plin de natură şi să fii însoţit de o

persoană care să te lase în pace.

Pacientul: Da… Ştii, am cunoscut o dată la schi o femeie. Debra nu era cu mine. Avea

un zâmbet foarte cald şi m-am îndrăgostit de ea doar privind-o de-a lungul mesei. Părea că

mă acceptă cu zâmbetul ei.

Terapeutul: Repetă această frază: Trebuie să muncesc din greu pentru tot ceea ce

vreau să obţin.

Page 68: Psihoterapii de Scurta Durata

68

Pacientul: Trebuie să muncesc din greu pentru tot ceea ce vreau să obţin. Da, asta

este! Asta este istoria vieţii mele! Nimeni altcineva nu poate să facă ceva pentru mine.

A spune : „La revedere!”

La două luni după ce Debra l-a părăsit, Richard a cerut ajutor terapeutului pentru a

putea să-şi accepte pierderea. S-a utilizat tehnica Gestalt - “Spune: La revedere!” care

aparţine lui Tobin (1971). Această tehnică durează în mod obişnuit de la 2 la 4 şedinţe şi se

desfăşoară pe o perioadă de 2-4 săptămâni. Pacientul este încurajat să noteze într-un carnet

toate gândurile pe care le are cu privire la propria sa relaţie, având în vedere următoarele:

1. aspectele pozitive ale relaţiei

2. aspectele negative ale relaţiei

3. afacerile neterminate („unfinished business”)

4. contactele viitoare Aspectele pozitive ale relaţiei:

Richard a notat toate aspectele pozitive ale relaţiei sale cu Debra: ce anume i-a plăcut

la ea, ce i-a plăcut referitor la relaţia lor, ce îi lipseşte în momentul de faţă, nemaifiind cu

Debra. El a notat într-o listă lungă trăsăturile pozitive ale Debrei: ea era “frumoasă,

atrăgătoare, inteligentă, o artistă talentată, cea mai interesantă femeie pe care a cunoscut-o

vreodată. Aveau foarte multe interese în comun, le plăcea să schieze, să meargă la teatru, la

galerii de artă, să călătorească, au petrecut aproape zece ani împreună şi au o mulţime de

amintiri. Viaţa sexuală era minunată, avea un corp foarte frumos” etc. Richard a fost instruit de

terapeut să abordeze toate aceste aspecte pozitive ale relaţiei lor şi să-şi experimenteze

suferinţa, vorbind despre tot ceea ce a pierdut.

Aspectele negative ale relaţiei:

Richard a notat tot ceea ce nu-i lipseşte din relaţia cu Debra, ce nu i-a plăcut la ea şi la

relaţia lor. Lista aspectelor negative era mult mai scurtă decât lista aspectelor pozitive. În

timpul şedinţele de terapie, a fost încurajat să intre în contact cu propria sa stare de supărare

şi nefericire referitoare la modul în care Debra s-a comportat cu el.

Pacientul: A fost întotdeauna nemulţumită de mine!

Terapeutul: Spune-mi mai multe despre acest lucru.

Page 69: Psihoterapii de Scurta Durata

69

Pacientul: Orice aş fi făcut pentru ea, nu era de ajuns sau nu era bine. Era ca şi cum

niciodată nu aş fi putut să-i fiu pe plac.

Terapeutul: Ce simţi acum?

Pacientul: Sunt furios! Ea consideră că întreaga vină îmi aparţine. A aşteptat ca totul

să vină din partea mea, ca şi cum ea ar fi fost o prinţesă...

„Unfinished business”

Prin intermediul tehnicilor de conştientizare, Richard s-a concentrat pe ce anume

doreşte în continuare de la Debra, care sunt afacerile neterminate din relaţia lor şi care le

împiedică în continuare despărţirea.

Terapeutul: Ce te determină să continui relaţia cu Debra?

Pacientul: E ca şi cum nu voi mai găsi niciodată pe cineva ca ea, o persoană aşa de

frumoasă şi de interesantă. Parcă o aştept încă să se întoarcă … Sunt furios pentru că nu va

putea să vadă că noi doi am putea să îmbunătăţim lucrurile.

În şedinţele ulterioare au fost explorate în profunzime toate aceste regrete legate de

despărţirea de soţia sa. Richard a început să se concentreze pe ideea că nu va mai putea

găsi o femeie atât de interesantă şi deosebită ca Debra.

Terapeutul: Spune-mi mai multe despre faptul că nu vei mai putea găsi niciodată o

femeie ca ea.

Pacientul: Fără Debra, e ca şi cum n-aş putea face nimic. Mă simt stângaci fără ea.

Ea imprimă ritmul, fără ea, viaţa mea este anostă.

Terapeutul: Tu nu te consideri o persoană deosebită?

Pacientul: Am nevoie de o altă persoană care să mă facă să mă simt bine, să

strălucesc.

Terapeutul: Hai să încercăm să intrăm în contact cu propria ta scânteie!

Exerciţiul de a spune: „La revedere!” prefigurează stabilirea modurilor în care Richard

va putea să se simtă mai interesant, mai viu emoţional, mai scânteietor.

Contactele viitoare

Richard a fost încurajat să facă diverse speculaţii în legătură cu tipul de relaţie pe care

o va stabili cu Debra în viitor (nici un contact, o relaţie de prietenie, a lua masa o dată pe an

Page 70: Psihoterapii de Scurta Durata

70

etc.). Richard era prea furios ca să-şi dorească vreun contact cu Debra în situaţia de faţă.

Uneori, pacienţii doresc în aceste momente să ia legătura din nou cu partenerul lor şi au

accese de regrete cu privire la tot ceea ce au pierdut. De aceea, Richard a fost încurajat să

intre în contact cu aspectele negative ale relaţiei lor.

Sunt capabil să fiu singur?

În următoarele şedinte, terapia s-a concentrat pe aspectele legate de viaţa

profesională a lui Richard. El a fost încurajat să vorbească despre plăcerea şi satisfacţia cu

care lucrează în propria sa companie. În acest mod, terapeutul poate sparge vechiul său

pattern legat de faptul că, pentru a trăi un sentiment de bucurie, trebuie să fie întotdeauna cu

cineva alături de el.

În general, pacientul petrece puţin timp singur. Drept urmare, i s-a administrat drept

sarcină terapeutică să petreacă o seară şi apoi un weekend singur şi să noteze cu atenţie ce

anume experimentează în aceste momente. S-a insistat pe modul în care învaţă să fie el

însuşi, prin programarea unei zile pe săptămână în care să-şi împlinească propriile dorinţe şi

pe întărirea sentimentelor de plăcere şi satisfacţie pe care le încearcă în viaţa profesională.

Richard a depus atât de multe eforturi pentru a face pe plac celor din jur său încât, în

perioadele în care era doar cu el însuşi, îi era foarte greu să se simtă bine şi nu ştia ce să

facă.

La început, unele din sarcinile pentru acasă au fost îndeplinite doar pentru a-l mulţumi

pe terapeut. Richard era îngrijorat de situaţia în care terapeutul ar putea să-l dezaprobe în

vreun fel. Cu toate acestea, după câteva luni de zile a descoperit că îi face plăcere să se

concentreze pe sine însuşi, că îi place să stea în linişte acasă şi să citească în pat. A început

să asculte muzică de cameră şi să meargă singur la concertele pe care şi le dorea de mai

multă vreme. De asemenea, a început să ia lecţii de pian, să înoate în fiecare zi şi chiar şi-a

programat o vacanţă.

Cum voi proceda pentru a găsi o nouă relaţie?

Deoarece Richard a început să se bucure din nou de viaţă, el a devenit preocupat de

căutarea unor relaţii noi. În cadrul terapiei, el relatează că a mers la o petrecere şi că imediat

a căutat cu privirea pe cea mai frumoasă femeie din încăpere. A mers apoi la ea şi au început

să discute. Când ea nu s-a arătat interesată de el, a încercat să discute cu cea de-a doua

femeie frumoasă din încăpere, dar nici de data aceasta nu a avut succes. Drept urmare, a

plecat de la petrecere, simţindu-se trist şi fără speranţă.

Page 71: Psihoterapii de Scurta Durata

71

Terapeutul a propus diverse jocuri de rol care au avut drept scop exersarea unor

strategii de abordare a persoanelor de sex feminin, concentrându-se pe învăţarea stabilirii

unui bun contact cu acestea. După mai multe săptămâni, Richard a cunoscut la o petrecere o

tânără de care s-a simţit atras şi cu care a putut să deschidă foarte repede o discuţie. Se pare

că şi ea îl plăcea pe Richard. El s-a simţit atât de bine la acea petrecere încât nu a mai fost

tentat să se uite la alte frumuseţi care intrau în încăpere. În cadrul terapiei, Richard a exprimat

un sentiment de teamă în legătură cu faptul că poate fi atras de o persoană care nu este întru

totul frumoasă. Terapeutul a analizat împreună cu el diverse moduri de relaţionare cu femeile

(în afară de modalitatea de a adora, pur şi simplu, o femeie frumoasă şi de a munci din greu

pentru a o câştiga, aşa cum a procedat cu Debra). Prin tehnica modelării, Richard a

experimentat un mod onest şi autentic de a vorbi şi de a se relaţiona cu cineva care îl acceptă

întru totul ca persoană.

Cum evaluez dacă noul meu partener este capabil să-mi împlinească dorinţele?

În general, într-o nouă relaţie, tindem să fim mai revendicativi decât am fost în relaţiile

trecute. După trauma separării şi o îndelungată căutare a unei persoane care să se

potrivească cât mai bine cu fostul partener, pot să apară acum furtuni şi mai mari. De

exemplu, aflat în această nouă relaţie, Richard ar putea să aibă gânduri de genul: “Te-am ales

pentru că nu a fost necesar să muncesc din greu pentru a fi împreună. Tu m-ai acceptat şi

acum începi să devii critică la adresa mea”. Sau, ar putea să creadă că nu va mai putea să fie

vreodată fericit sau să obţină ceea ce îşi doreşte cu adevărat şi astfel, să cadă în vechiul său

pattern de Mr. Accommodating. Deoarece a început o nouă relaţie, chiar dacă pacientul şi

terapeutul au căzut de acord să întrerupă terapia, Richard a fost încurajat să revină la

consultaţie, în vederea preîntâmpinării posibilităţii reapariţiei vechilor sale pattern-uri

comportamentale.

În concluzie, modelul psihoterapeutic propus de I. G. Fodor (1987) pune în

evidenţă variabilele interacţionale şi se concentrează mai mult pe proces decât pe

simptom. Procesul terapeutic are în vedere evaluarea şi modificarea sistemului

disfuncţional de credinţe ale individului. Doar în acest mod, pot fi însuşite

comportamente mai eficiente şi mai adaptate la realitate. În opinia lui Fodor, nu putem

dobândi un sistem nou (raţional) de credinţe dacă nu ne bazăm pe experienţă.

Concentrarea pe conştientizare şi realizarea experimentelor emoţionale (specifice

Page 72: Psihoterapii de Scurta Durata

72

Gestalt-terapiei) permit analiza pattern-urilor comportamentale recurente şi a modului

în care acestea se reflectă în interacţiunile noaste interpersonale. De fapt, tocmai

aceste experimente pun bazele restructurării sistemului nostru înnăscut de credinţe.

Terapia cognitiv-comportamentală, cu scopurile ei comportamentale bine definite, îl

determină pe pacient să modifice aceste pattern-uri care îl ţin blocat într-o lume a

suferinţei şi a nefericirii.

Drept urmare, psihoterapia este văzută ca un proces evolutiv în care se pune

accent pe descoperirea pattern-urilor dezadaptative, a structurilor înnăscute şi a

modului în care acestea se manifestă în relaţiile noastre interpersonale. Scopul

terapiei are în vedere obţinerea de către pacient a unei percepţii mai realiste cu privire

la apariţia acestor pattern-uri comportamentale. În acest mod, terapia va fi concepută

ca o serie de experimente menite să conducă la sporirea conştientizării. Într-un final,

conştientizarea atrage după sine vindecarea.

Page 73: Psihoterapii de Scurta Durata

73

PRELEGEREA IV Psihoterapia raţional-emoţională

Cu mulţi ani în urmă, A. Ellis (1962, p. 16) accentua faptul că fiinţa umană

„poate fi răsplătită sau sancţionată negativ de propria sa gândire, chiar şi atunci când

această gândire este complet separată de întăririle sau pedepsele din exterior”. Din

această perspectivă, A. T. Beck (1976, p. 51-52) continuă: „Conţinutul specific al

interpretării unui eveniment conduce la un răspuns emoţional specific … În funcţie de

tipul de interpretare, persoana respectivă se va simţi veselă, tristă, speriată sau

furioasă - sau poate să nu aibă nici un fel de reacţie particulară”.

Desprinsă din psihoterapia cognitiv-comportamentală, psihoterapia raţional-

emoţională (Rational Emotive Therapy sau RET) propusă de A. Ellis îşi stabileşte

două obiective specifice:

să ajute pacientul să-şi minimalizeze perturbările sale emoţionale;

să-l ajute să-şi actualizeze potenţialităţile latente pentru a ajunge la un grad

mai mare de autodesăvârşire.

În psihoterapia raţional-emoţională, perturbările emoţionale se referă la gânduri

iraţionale, sentimente inadecvate şi comportamente disfuncţionale. Toate cele trei

componente se află într-o interacţiune reciprocă. Atunci când oamenii au probleme

“emoţionale” severe (anxietate sau depresie), RET consideră că ei au idei iraţionale şi

comportamente de autoapărare care însoţesc şi creează aceste probleme. De

asemenea, credinţele iraţionale “autosabotoare” derivă din comportamente şi

sentimente inadecvate, iar comportamentele dezadaptative sunt provocate de emoţiile

şi cogniţiile disfuncţionale.

Albert Ellis oferă o perspectivă complexă, interactivă şi holistică asupra

personalităţii umane şi a tulburărilor ei. În acest context, sistemele de credinţe ale

oamenilor (Bs) cu privire la evenimentele activatoare din viaţa lor (As) contribuie într-o

mare măsură la diversele consecinţe emoţionale şi comportamentale (Cs) ş i, fiecare

din aceste trei elemente, se influenţează şi se includ reciproc. Mai mult, fiecare

element în parte presupune elemente integrative cognitive, emoţionale şi

comportamentale.

Page 74: Psihoterapii de Scurta Durata

74

Pentru o mai bună înţelegere a cadrului terminologic propus de A. Ellis, se

impun câteva precizări:

As - eveniment activator

iBs - credinţe şi opinii iraţionale

rBs - credinţe şi opinii raţionale

Cs - consecinţe emoţionale şi comportamentale

DAs - atitudini disfuncţionale

Ds – contraargumente („Disputing”) împotriva iBs

Es - noua filozofie eficientă propusă de RET („Effective New Philosophy”)

Gs - scopurile, dorinţele şi valorile fundamentale umane („Goals”)

Din perspectiva psihoterapiei raţional-emoţionale, un eveniment nefericit

activator (As) contribuie, dar nu produce perturbare psihică şi se manifestă la nivelul

Cs (consecinţe emoţionale şi comportamentale). De fapt, individul însuşi este cel care

se autoperturbă, datorită credinţelor şi opiniilor lui iraţionale (iBs) cu privire la As.

Numeroşi psihoterapeuţi au aderat la această teorie a perturbărilor emoţionale,

construind sistemul psihoterapiei cognitiv-comportamentale (Beck, 1967; Glasser,

1965; Lazarus, 1971; Mahoney, 1977; Maultsby, 1984; Meichenbaum, 1987;

Seligman, 1991; Wessler şi Hankin, 1986).

Din punctul de vedere al RET, sănătatea psihică se defineşte prin următoarele

caracteristici:

interesul pentru propria persoană;

interesul social - exersarea aşa-numitei „competenţe interpersonale”;

autodirecţionarea - asumarea responsabilităţii propriei vieţi;

toleranţa - ne conferă dreptul de a greşi, fără a ne condamna ca persoană

(Ellis şi Harper, 1961) ;

acceptarea ambiguităţii şi a incertitudinii - a privi viaţa în termeni de

aventură, învăţare şi luptă, realitatea nefiind formată din necesităţi absolute

şi certitudini depline;

flexibilitate intelectuală - deschidere spre schimbare, fără cantonare în idei

dogmatice şi înguste;

Page 75: Psihoterapii de Scurta Durata

75

gândire ştiinţifică - construirea de ipoteze despre cum am vrea să fim noi

înşine şi ceilalţi şi verificarea acestor ipoteze prin aplicarea regulilor logicii şi

a metodelor ştiinţifice;

angajarea - a avea un interes creativ major şi a fi implicat în ceea ce faci

determină o mai bună direcţionare a propriei vieţi (Ellis şi Becker, 1982);

asumarea riscului - a fi capabil să te întrebi ce vrei să faci cu adevărat în

viaţă şi a încerca obţinerea acestui deziderat, de fiecare dată asumându-ţi

riscul înfrângerii/ insuccesului; a fi aventuros, în limitele rezonabilului (nu

nesăbuit!);

acceptarea de sine - a fi bucuros că exişti, că există posibilităţi prezente şi

viitoare de a te bucura; o acceptare deplină necondiţionată a propriei

persoane şi o asumare a „curajului de a fi”; a evita să-ţi evaluezi propriul

sine, propria fiinţă, propria esenţă (Ellis, 1976);

hedonismul cu perspectiva îndelungată - a căuta atât plăcerile momentului,

cât şi pe cele ale viitorului; a nu fi obsedat de gratificare imediată;

nonperfecţionismul şi nonutopismul - a căuta, dar niciodată a nu te aştepta

să dobândeşti bucuria deplină, fericirea totală sau perfecţiunea; a nu te

aştepta la o absenţă totală a tristeţii, temerii sau ostilităţii în viaţă;

asumarea responsabilităţii propriilor tulburării emoţionale - a nu le pune pe

seama celorlaţi sau a condiţiilor sociale; a nu considera că trebuie în mod

absolut să fii acceptat; a nu te considera un om bun atunci când reuşeşti şi

un om rău atunci când nu reuşeşti.

Factorul Gs („Goals”) vizează scopurile, valorile şi dorinţele prin intermediul

cărora oamenii construiesc ABC-ul sănătăţii lor mintale şi al tulburărilor emoţionale.

După Epstein (1990), scopurile de bază ale oamenilor se referă la:

dorinţa de a dobândi plăcere şi de a evita suferinţa;

dorinţa de a înţelege şi de a asimila datele experienţei şi menţinerea

stabilităţii şi integrităţii informaţiilor adunate;

dorinţa de relaţionare cu ceilalţi;

dorinţa de a avea un sistem propriu de integrare şi autoevaluare.

Page 76: Psihoterapii de Scurta Durata

76

Aceste scopuri prefigurează contextul menit să afecteze modul în care oamenii

percep As şi lumea exterioară în general.

Teoria ABC a personalităţii se referă la faptul că dacă As este interpretat drept

susţinător al scopurilor proprii (Gs ), atunci As va acţiona explicit sau implicit (la nivel

inconştient) asupra factorilor Bs si Cs, într-o manieră favorabilă. Persoana în cauză va

gândi astfel: „E bine! Îmi place acest As!” şi va experimenta consecinţa emoţională (a

plăcerii sau a fericirii) şi consecinţa comportamentală (prin încercarea de a repeta acel

As).

În schimb, dacă As este perceput drept un factor de blocare sau sabotare a

scopurilor propuse (Gs), atunci As va acţiona explicit sau implicit (inconştient) asupra

Bs şi Cs ale subiectului, într-o manieră defavorabilă. Persoana va gândi astfel (Bs):

„Nu-i bine! Îmi displace acest As!” şi va experimenta consecinţa emoţională (a frustrării

şi nefericirii) şi comportamentală (prin încercarea de a evita sau a elimina acel As).

De altfel, această teorie a personalităţii a fost susţinută de Freud (1920) pe

care a denumit-o principiul plăcerii. De asemenea, a fost sprijinită de teoriile

existenţialiste şi umaniste care neagă modelul stimul-răspuns condiţionat

(behaviorismul radical) şi care au aderat la modelul stimul-organism-răspuns. Modelul

din urmă include factorul Bs, respectiv sistemul de credinţe al oamenilor, conferind un

rol important diferenţelor individuale şi posibilităţii de alegere (Heidegger, 1962).

4.1. ABC-ul tulburărilor emoţionale

Modelul ABC al psihoterapiei raţional-emoţionale devine mult mai complex

atunci când este aplicat tulburărilor nevrotice. Atunci când scopurile oamenilor (Gs)

sunt împiedicate sau blocate de evenimentul activator (As), oamenii au de ales între a

răspunde (conştient sau inconştient) la As, atrăgând după sine consecinţe negative

(Cs) fie adecvate, fie inadecvate. Dacă sistemul lor de convingeri (Bs) este raţional,

auto-ajutător („self-helping”), ei vor adopta atitudini sau „filosofii” care le vor permite

să-şi atingă propriile scopuri. Credinţele lor raţionale (rBs) vor duce la consecinţe

emoţionale sănătoase (Cs) - cum ar fi sentimente adecvate de dezamăgire, regret,

frustrare, precum şi la consecinţe comportamentale sănătoase (Cs) - acţiuni adecvate

Page 77: Psihoterapii de Scurta Durata

77

îndreptate în scopul încercării de schimbare, de îmbunătăţire sau ocolire a acelui

eveniment activator (As) care le sabotează propriile scopuri (Gs).

Modelul ABC al tulburărilor emoţionale presupune că iBs - convingerile

iraţionale şi DAs - atitudinile disfuncţionale stau la baza „filosofiilor autoperturbatoare”

şi prezinta două caracteristici:

(1) constau din cerinţe şi comenzi dogmatice şi rigide formulate explicit şi/ sau

(în mod frecvent) implicit şi sunt exprimate în termeni de: „trebuie”, „s-ar

cuveni să...”, de genul: „Este absolut necesar ca scopurile mele să nu fie

blocate şi să fie pe deplin realizate!”

(2) rezultatele acestor cerinţe duc la inferenţe şi atribuiri înalt nerealiste şi mult

prea generalizate, de tipul: „Dacă scopurile mele importante sunt blocate şi

nerealizate, atunci ... a) E îngrozitor!, b) E insuportabil!, c) Sunt cea mai

incapabilă persoană!, d) Voi eşua mereu în obţinerea a ceea ce îmi doresc

şi voi avea doar ceea ce nu-mi doresc, acum şi în viitor!”

Acest model ABC al tulburărilor emoţionale este urmat în RET de factorul D

(„Disputing”), respectiv disputarea covingerilor iraţionale (iBs), până când se ajunge la

noua filozofie eficientă (E) propusă de A. Ellis. Această nouă filozofie se referă la un

set temeinic de convingeri preferenţiale, de tipul: „Aş prefera să fiu plin de succes şi

demn de iubire, dar nu am făcut nimic în acest sens!”, „Mi-ar plăcea ca ceilalţi să mă

trateze cu multă consideraţie, dar nu există nici un motiv pentru ca ei să procedeze în

acest mod!”

Disputarea (procesul contraargumentării) se desfăşoară pe trei planuri:

cognitiv, emoţional şi comportamental.

Pe plan cognitiv, se realizează prin intermediul chestionării ştiinţifice, în scopul

dezrădăcinării cerinţelor şi trebuinţelor eronate („De ce trebuie să fiu performant, de ce

gândesc eu că ar trebui să fiu astfel?”).

Pe plan emoţional, se utilizează imageria raţional-emoţională (Maultsby şi Ellis,

1974). În acest sens, psihoterapeutul lucrează intens cu pacientul în vederea

schimbării sentimentului inadecvat de depresie cu unul mai adecvat de regret sau

dezamăgire.

Page 78: Psihoterapii de Scurta Durata

78

Pe plan comportamental, oamenii care evită, de pildă, contactele sociale vor

dovedi o mai bună adaptare atunci când se vor convinge că nu este îngrozitor, ci doar

neconvenabil să fii respins.

4.2. ABC-ul relaţiilor interpersonale

Consecinţele emoţionale şi comportamentale a doi oameni (Cs) influenţează în

mare măsură evenimentul activator (As) al acestora (Ellis, Yeager, Di Mattia şi Di

Giuseppe, 1989). De pildă, dacă un bărbat îşi critică soţia (As), ea poate să

gândească în următorul mod: „Nu ar trebui să fie atât de exigent! Ce pisălog!” şi poate

reacţiona cu furie şi ostilitate la nivelul C. În schimb, soţul acesteia ar putea privi

ostilitatea soţiei sale drept un eveniment activator negativ şi poate reacţiona la nivelul

C prin depresie. Soţia poate aprecia depresia lui ca pe un eveniment activator negativ

şi reacţionează la nivelul C prin vinovăţie. Etc!

Interacţiunea este reciprocă şi între As şi Bs. Criticile permanente ale soţului la

adresa anumitor acţiuni ale partenerei sale, o poate face pe aceasta din urmă să

creadă: „Mă urăşte!”, iar comentariul ei: „Mă urăşti, ticălosule!” îl poate încuraja pe

acesta să o critice şi mai des şi chiar să o lovească (C2 al lui şi A2 al ei). Astfel încât

soţia sa poate gândi: „Da, acum sunt sigură că mă urăşte (B2 al ei) şi vreau să

intentez divorţ (C2 al ei)!”

Interacţiunile a doi sau mai mulţi oameni cuprinşi într-un sistem familial sunt

deosebit de profunde şi complexe. În RET nu sunt vizate toate aceste interacţiuni, ci

doar acele gânduri, sentimente şi acţiuni care implică tacit cerinţe imperioase şi

absolutiste.

Reluând exemplul de mai sus, soţia criticată de partenerul ei (A1) îşi poate

spune raţional: „Nu-mi place că mă tratează în acest mod!” (B1), se simte tot mai

dezamăgită şi, în mod treptat, se va îndepărta sexual de el (C1). Dar, tot la nivel

raţional, ea poate spune: „Nu cred că este bine să mă îndepărtez sexual de el” (B2) şi

va avea păreri de rău (B2) în legătură cu modul în care soţul se poarta faţă de ea (A2),

dar şi în legătură cu modul în care ea gândeşte: „Cred că am fost prea meschină faţă

de el!” (B1) şi cu îndepărtarea ei sexuală (C1). În termeni RET, persoana în cauză nu

este nevrotică (în gândire, simţire şi comportament).

Page 79: Psihoterapii de Scurta Durata

79

Din contră, persoana respectivă ar putea să manifeste, referitor la atitudinea

critică a soţului ei (A1), cereri iraţionale de tipul: „El nu ar trebui să mă critice în acest

mod, e un ticălos!” (B1), continuând pe acest ton asaltul împotriva soţului ei (C2).

Cererile absolutiste, în locul preferinţei fireşti de a nu se produce acest As, vor duce la

sentimente şi comportamente de tip nevrotic (C1). În plus, această personă se va

perturba prin cerinţele sale dogmatice în legătură cu A1, B1 şi C1 ale sale. Ea poate

insista în următorul mod: (1) „Nu trebuie să-mi las soţul să mă critice!” (A1); (2) „Nu

trebuie să-mi consider soţul un ticălos!” (B1); (3) „Nu trebuie să fiu furioasă şi să mă

comport agresiv faţă de el!” (C1). Cu astfel de cerinţe, persoana în cauză va dezvolta

un comportament dezadaptativ de tip nevrotic.

În acelaşi timp, soţul ar putea dezaproba ABC-urile partenerei sale de viaţă şi,

în mod raţional, ar dori sau ar prefera ca ea să nu-l mai considere atât de critic (A), să

nu-l mai considere un ticălos (B) şi să nu mai fie furioasă şi agresivă (C) faţă de el.

Sau, din contră, ar putea să pretindă faptul că ea nu ar trebui să se poarte în acest

mod, devenind la rândul său anxios, depresiv şi furios, datorită ABC-urilor soţiei sale.

Din perspectiva lui A. Ellis (1989), dacă cei doi vor lua cunoştinţă fiecare în

parte de ABC-urile lor, vor aprecia mult mai realist dificultăţile întâmpinate în viaţa de

zi cu zi. Teoria şi practica RET consideră că cei doi vor înţelege mai bine aceste

perturbări, dacă vor ajunge să-şi clarifice preferinţele şi cerinţele lor şi ale ABC-urilor

lor cognitiv-emoţionale. Dacă Bs-ul lor cognitiv-emoţional este preferenţial, probabil că

nu vor întâmpina dificultăţi de relaţionare. Din contră, dacă se exprimă în termeni de

cerinţă absolutistă, atunci sunt posibile perturbări în relaţie.

Din perspectiva psihoterapiei raţional-emoţionale, cogniţiile pot fi „reci”, „calde”

şi „fierbinţi”. În cazul mai sus menţionat, soţul are posibilitatea de a alege între trei

tipuri de cogniţii, în situaţia în care partenera sa manifestă ostilitate faţă de el: (1)

„Soţia mea este furioasă!” (cogniţie rece); (2) „Nu-mi place ostilitatea ei, aş vrea să nu

se mai poarte în acest mod cu mine. E supărător!” (cogniţii-sentimente calde); (3)

„Detest atacurile ei! Ea nu ar trebui să mă atace! Nu este îndreptăţită să procedeze

astfel! O urăsc!” (cogniţii-sentimente fierbinţi).

În general, cogniţiile reci nu includ sentimente. Cogniţiile calde se referă la

evaluări ale cogniţiilor reci, evaluări care presupun sentimente de la slab conturate

Page 80: Psihoterapii de Scurta Durata

80

până la puternice. Cogniţiile fierbinţi includ sentimente distincte, de la sentimente

puternice până la sentimente foarte puternice.

4.3. Tehnici raţional-emoţionale

Încă de la prima şedinţă, pacientul va trebui să se dedice activităţii de

identificare a gândurilor sale iraţionale, după următorul model:

Fig.4 - Modelul ABC în RET (A. Ellis, 1992)

As Bs Cs Evenimentul Credinţe şi Consecinţe emoţionale şi Activator gânduri iraţionale comportamentale

(As) Descrie pe scurt evenimentul activator care te-a deranjat;

(Bs) Notează gândurile care ţi-au apărut atunci când te-ai confruntat cu As;

(Cs) Notează emoţiile negative care au însoţit As (anxietate, culpabilitate,

depresie, mânie) şi comportamentele negative care conduc la eşec, în raport cu As.

În privinţa modificării modului negativ de gândire, pacientului i se cere să

consulte diverse materiale din care învaţă cum să combată gândurile negative. De

asemenea, psihoterapeutul îi trasează unele sarcini de natură comportamentală, de

tipul:

distragerea atenţiei prin cufundarea în activităţi agreabile;

exerciţii de atacare a ruşinii, adică încercarea de a scăpa de ruşinea

iraţională, prin efectuarea în public a unor acţiuni ridicole sau stupide,

pentru ca pacientul să nu mai aibă sentimentul de jenă;

imageria raţional-emoţională - o formă de practică mentală intensă

(destinată stabilirii unor noi pattern-uri) prin care pacienţii se

autoimaginează gândind, simţind şi acţionând exact în felul în care ar dori în

viaţa reală;

Page 81: Psihoterapii de Scurta Durata

81

realizarea repetată a unor acţiuni de care pacientul se teme sau pentru care

nu are aptitudini;

autoacordarea de recompense şi sancţiuni.

Psihoterapeuţii specializaţi în RET adoptă un stil terapeutic activ şi directiv care

rezultă din principiile terapiei raţional-emoţionale. Adoptând o atitudine persuasivă,

terapeutul încearcă să îl determine pe pacient să-şi modifice gândurile iraţionale şi

atitudinile disfuncţionale. Terapia este un proces educaţional, iar terapeutul este

profesorul care dă teme de rezolvat pentru acasă elevului (clientului) său.

I. Holdevici (1999, p. 52-53) afirmă că RET este eficientă în rezolvarea

sarcinilor terapeutice atunci când sunt îndeplinite de psihoterapeut şi pacient

următoarele condiţii (apud Dryden, 1989):

Condiţii necesare psihoterapeuţilor Condiţii necesare pacienţilor

- Stăpânesc bine tehnica RET. - Înţeleg în ce constau sarcinile

terapeutice pe care le au de îndeplinit.

- Îi pregătesc suficient pe pacienţi pentru

a înţelege şi executa respectivele sarcini

terapeutice.

- Înţeleg în ce mod executarea sarcinilor îi

ajută să-şi atingă obiectivele terapeutice.

- Aplică acele strategii terapeutice care

sunt congruente cu stilul de învăţare al

pacientului.

- Înţeleg faptul că schimbarea

comportamentului vine după repetarea de

un număr suficient de mare de ori a

sarcinilor terapeutice.

- Îşi plasează intervenţiile în mod oportun

şi aleg acele strategii care se dovedesc

eficiente în rezolvarea cazului respectiv.

- Participă activ la alegerea strategiei

adecvate, terapeutul propunându-i mai

multe strategii posibile.

În sinteză, atât psihoterapia raţional-emoţională, cât şi cea cognitiv-

comportamentală includ o varietate de strategii comportamentale. Conform lui A. Ellis

(1986), există însă şi diferenţe între acestea, datorate faptului că terapiile cognitiv-

comportamentale acordă o mai mare valoare empatiei şi căldurii personale a

Page 82: Psihoterapii de Scurta Durata

82

terapeutului decât RET şi, pe de altă parte, RET supune sistematic discuţiei credinţele

iraţionale care dau naştere tulburărilor emoţionale şi comportamentale.

Scopul final al psihoterapiei raţional-emoţionale este să antreneze o profundă

schimbare filozofică prin intermediul unei schimbări emoţionale şi comportamentale a

pacientului. Ajutându-l pe pacient să-şi internalizeze această metodă, astfel încât să o

poată folosi pentru a-şi rezolva propriile sale probleme emoţionale şi

comportamentale, RET îşi defineşte specificitatea (C. R. Corduban, 2002).

Page 83: Psihoterapii de Scurta Durata

83

PRELEGEREA V Psihoterapia multimodală

Mai puţin supusă atenţiei în câmpul psihoterapiei actuale româneşti, terapia

multimodală (A. A. Lazarus, 1981, 1989) reprezintă un demers eclectic în care

personalitatea umană este abordată în termenii a şapte modalităţi interactive:

comportament (B -”behavior”), afectivitate (A -„affect”), senzaţii (S -”sensations”),

imagerie (I -”images”), cogniţii (C -”cognitions”), relaţii interpersonale (I -”interpersonal

relationships”) şi funcţionare biologică (D -”drugs, alchool, nutrition, exercise”), fiind

simbolizate prin literele BASIC I.D. Cadrul teoretic al terapiei multimodale provine din

principiile teoriei învăţării sociale, teoria sistemelor generale şi teoria comunicării. Adoptând modelul teoretic al tulburărilor comportamentale, practicienii

multimodali au o concepţie pluralistă cu privire la etiologia şi tratamentul tulburărilor

nevrotice. În această perspectivă, se consideră că, în mod obişnuit, pacientul este

afectat de o multitudine de probleme specifice care pot fi abordate printr-o multitudine

de strategii specifice. În final, cu cât un pacient învaţă mai mult din psihoterapie, cu

atât există o probabilitate mai mică a apariţiei recăderilor.

După A. A. Lazarus (1987, p. 288), “poziţia mulimodală afirmă că un tratament

cuprinzător necesită o corecţie a comportamentelor dezadaptative, a sentimentelor

neplăcute, a senzaţiilor neplăcute, a imaginilor intruzive, a credinţelor iraţionale, a

relaţiilor interpersonale tensionate şi a posibilului dezechilibru biochimic”. În măsura în

care problemele interactive manifestate pe aceste paliere sunt sistematic explorate,

procesul de diagnosticare poate fi socotit complet. De asemenea, în măsura în care

intervenţiile terapeutice remediază pattern-urile dezadaptative şi deficiente prezente,

rezultatele tratamentului vor fi mai benefice şi de durată mai lungă.

Terapia multimodală necesită o “croire” precisă a climatului terapeutic care să

se muleze pe nevoile şi aşteptările pacientului. Termenul de „terapie făcută la

comandă” („bespoke therapy”), descrie sugestiv terapia multimodală (B. Zilbergeld,

1982). Forma, cadenţa şi stilul psihoterapiei sunt adaptate necesităţilor fiecărui

pacient în parte. Întrebarea de bază a terapeutului multimodal este de genul: “Cine

sau ce se potriveşte cel mai bine acestui individ, cuplu, familie sau grup?”. De altfel,

Page 84: Psihoterapii de Scurta Durata

84

autorul acestei terapii introduce noţiunea de eclectism tehnic, referindu-se la faptul că

terapeutul trebuie să determine exact ce tip de relaţie şi ce strategii terapeutice sunt

cele mai potrivite în cazul fiecărui pacient în parte şi în ce condiţii. A. A. Lazarus (1987, p. 288) consideră că este „contraproductiv cu unii pacienţi

să oferi mai mult decât o ureche simpatetică. Cu alţii, chiar dacă terapia este foarte

bine structurată, activă şi directivă, nu vor apare progrese semnificative”. Prin urmare,

terapeutul multimodal trebuie să-şi ajusteze în permanenţă strategiile pentru a

schimba cursul terapiei. De pildă, pot apare situaţii în care ar trebui mai degrabă tratat

sistemul familial decât individul sau invers. Întrebarea este cum să potriveşti sau să

ajustezi tratamentul la pacient şi nu invers.

Interviul individual din cadrul psihoterapiei multimodale are drept scop

identificarea problemei pacientului şi se bazează pe un set de 12 întrebări. Aceste

întrebări vizează următoarele aspecte:

1. Dacă pacientul manifestă semne de psihoză (iluzii, halucinaţii, tulburări de

gândire, comportamente inadecvate şi/ sau bizare, incongruenţă afectivă);

2. Dacă sunt semne de patologie organică sau de perturbare a activităţii

motorii (postură rigidă, ticuri, manierisme);

3. Dacă există semne de depresie, gânduri suicidare;

4. Evidenţierea plângerilor actuale ale pacientului şi monitorizarea

evenimentelor principale care le-au precipitat;

5. Care sunt factorii antecedenţi importanţi;

6. Cine sau ce factori par să menţină închisă sau deschisă problema

pacientului;

7. Ce îşi doreşte pacientul să obţină în urma psihoterapiei;

8. Care sunt indicaţiile şi contraindicaţiile în vederea adoptării unui anumit stil

terapeutic (dacă este preferabilă o abordare directivă sau nondirectivă);

9. Cum poate fi abordat pacientul pentru a i se susţine cel mai bine interesele:

ca persoană individuală, ca parte dintr-o diadă, triadă, familie şi/ sau grup;

10. Dacă pacientul poate stabili o relaţie mutuală satisfăcătoare cu terapeutul

sau dacă ar trebui să se adreseze în altă parte;

Page 85: Psihoterapii de Scurta Durata

85

11. Care sunt motivele care l-au determinat pe pacient să caute sprijin

psihologic în acel moment - de ce nu mai devreme sau mai târziu;

12. Care sunt aspectele pozitive, punctele tari ale pacientului.

Informaţiile care derivă din interviul iniţial îi vor oferi terapeutului suficiente date

în vederea stabilirii programului de tratament. Pasul următor va consta în construirea

profilului celor şapte modalităţi interactive - BASIC I.D., profil care stabileşte o punte

de legătură între evaluare şi psihoterapie. Pe baza acestor modalităţi, se vor elabora

ipoteze de lucru care pot fi modificate sau revizuite pe parcursul derulării terapiei.

Adeseori, pacienţilor li se cere să-şi elaboreze ei înşişi propriul profil al

modalităţilor interactive. Terapeutul şi pacientul vor realiza acest exerciţiu în mod

independent şi apoi vor compara datele. Este indicat să li se ofere pacienţilor o scurtă

explicaţie a fiecărui termen din BASIC I.D., explicaţie prezentată succint pe o foaie de

hârtie şi care aduce următoarele precizări :

Comportament B (Behavior) - În general, se referă la comportamentele direct

observabile şi măsurabile: obiceiuri, gesturi, răspunsuri, reacţii diverse. Realizaţi o

listă a lor în care să specificaţi acele comportamente pe care doriţi să le întăriţi/

optimizaţi şi cele la care doriţi să renunţaţi. Cu ce aţi dori să începeţi?

Afectivitate A (Affect) - Se referă la emoţii, sentimente puternice, dispoziţie de

bază. Ce tipuri de emoţii trăiţi cel mai frecvent? Notaţi emoţiile nedorite (anxietate,

culpabilitate, furie, depresie). Notaţi la capitolul comportament (B) ce tipuri de reacţii

comportamentale adoptaţi atunci când vă simţiţi într-un anumit mod.

Senzaţie S (Sensation) - Realizaţi o listă a senzaţiilor negative (tensiune,

ameţeală, durere, înroşire, transpiraţie, senzaţie de greu în stomac). Dacă una din

aceste senzaţii vă determină să acţionaţi sau să vă simţiţi într-un anumit mod,

completaţi-le la capitolul comportament (B) sau afectivitate (A).

Imagerie I (Imagerie) - Notaţi orice vis supărător sau amintiri care vă revin în

memorie. Includeţi orice trăsătură negativă legată de propria voastră persoană.

Realizaţi o listă a reprezentărilor mintale din trecut, prezent sau viitor care vă tulbură

într-un mod sau altul. Dacă unele din aceste imagini determină anumite

comportamente, sentimente sau senzaţii neplăcute, adăugaţi-le la capitolele B, A şi S.

Page 86: Psihoterapii de Scurta Durata

86

Cogniţie C (Cognition) - Ce tip de idei, opinii, valori, atitudini stau în calea

fericirii voastre? Realizaţi o listă a gândurilor negative iraţionale pe care le aveţi în

legătură cu propria personă (de tipul: “Sunt un ratat!”, “Sunt incapabil!”, “Ceilalţi nu mă

plac!”). Notaţi modul în care aceste idei şi gânduri vă influenţează propriul

comportament (B), propriile sentimente (A), senzaţii (S) şi imagini (I).

Relaţii interpersonale I (Interpersonal Relationships) - Notaţi orice interacţiune

negativă cu persoane semnificative din viaţa voastră (partener de viaţă, prieteni, rude,

şef etc.). Notaţi orice preocupare aveţi în legătură cu modul în care vă tratează

celelalte persoane. Încercaţi să surprindeţi modul în care influenţează şi sunt

influenţate modalităţile B, A, S, I şi C de relaţiile voastre interpersonale.

Funcţionare biologică D (Drugs, Biology) - Realizaţi o listă a medicamentelor pe

care le luaţi, indiferent dacă sunt prescrise de doctor sau nu. Includeţi problemele de

sănătate pe care le aveţi, orice boli pe care le-aţi avut sau de care suferiţi în

continuare.

Pentru exemplificare, Lazarus (1987, p. 291) prezintă o listă de probleme

patologice interactive ale unui pacient anxios şi depresiv:

B Amânare, tărăgănare a lucrurilor;

Dezorganizare/ neglijenţă.

A Autocritică, vină, gelozie, teamă;

„Mă tem să nu fiu criticat şi respins de ceilalţi”.

S Tensiune îndeosebi în zona maxilarelor;

Dureri în zona spatelui;

„Mă simt obosit cea mai mare parte a timpului”.

I Imagini legate de singurătate;

„Mă imaginez eşuând pe diverse planuri”.

„Adeseori mă văd făcând lucruri prosteşti”.

C Dificultăţi în luarea deciziilor;

Page 87: Psihoterapii de Scurta Durata

87

„Adeseori mă gândesc la lucrurilor negative”.

„Simt că nu merit să fiu fericit.”

„Mă consider mai puţin competent decât ceilalţi”.

I Suspicios şi lipsit de încredere în ceilalţi;

„Nu-mi exprim punctul de vedere atunci când mă simt jignit”.

„Mă simt atât de dependent de părinţii mei”.

„Nu am nici un prieten bun sau apropiat”.

D Exerciţii fizice insuficiente;

„Fumez aproximativ două pachete de ţigări pe zi”.

„Utilizez Diazepam din când în când”.

Tehnici psihoterapeutice utilizate: B Desensibilizarea sistematică. Practica negativă. Sancţiunea.

Extincţia (ştergerea) comportamentului nedorit.

A Acceptarea sentimentelor. Abreacţie.

S Reducerea tensiunii. Experimentarea plăcerii.

I Exerciţii de imaginaţie dirijată în care clientul face faţă situaţiilor

stresante. Modificări în imaginea de sine.

C Sporirea conştientizării. Restructurare cognitivă.

I Acceptare nonevaluativă a celorlalţi. Modelare. Training asertiv.

D Exerciţii fizice şi o mai bună alimentaţie. Încetarea abuzului de

medicamente.

Stilul terapeutic al lui Lazarus se defineşte prin directivitate, pe care o

consideră rapidă şi eficientă. Se departajează de stilul socratic de punere a

Page 88: Psihoterapii de Scurta Durata

88

întrebărilor al lui A. T. Beck, mulţi pacienţi fiind refractari la instrucţiunile didactice.

Lazarus găseşte oportună integrarea strategiilor cognitive şi comportamentale în

metoda terapeutică pe care o propune. De pildă, atunci când învăţăm un pacient să-şi

dispute credinţele iraţionale şi când iese la iveală un grad semnificativ de anxietate, se

poate face o trecere simplă şi naturală spre exerciţiile de relaxare şi desensibilizare.

Din această perspectivă, dificultatea cea mai mare constă în aceea că

terapeutul trebuie să ştie când anume trebuie să fie utilizată o anumită procedură,

cum să o introducă, cum să o “vândă” pacientului şi cum să fie implementată în

programul de psihoterapie. Obţinerea cooperării pacientului şi a complianţei acestuia

la terapie este o problemă de importanţă esenţială, fiind menită să asigure succesul

psihoterapeutic.

Din punctul de vedere al terapiei multimodale, construirea relaţiei terapeutice

devine o parte integrantă în procesul de identificare a problemei pacientului. Cu alte

cuvinte, în timp ce sunt strânse informaţii cu privire la factorii antecedenţi, dificultăţile

actuale cu care se confruntă, variabilele care menţin problema şi în timp ce sunt

căutate tehnicile cele mai adecvate care urmează să fie puse în acţiune, „terapeutul

dovedeşte empatie, înţelegere, acceptare şi bunăvoinţă faţă de pacient. Pentru o mică

parte a pacienţilor, terapia de relaţie este atât necesară, cât şi suficientă pentru a se

înregistra un progres în terapie. Pentru majoritatea însă, contextul pe care-l oferă

raportul pacient-terapeut reprezintă acel sol în care tehnicile terapeutice prind

rădăcini” (A. A. Lazarus şi A. Fay, 1984, p. 294).

5.1. Tehnica conectării („bridging”)

În mod tipic, şedinţele de terapie multimodală încep cu întrebarea: “Ce s-a

întâmplat în această săptămână?” Dacă s-au trasat anumite sarcini pentru acasă,

şedinţa se va deschide prin punctarea acestor sarcini. De pildă, se pot adresa

întrebări de genul: “Ţi-ai calculat caloriile şi ţi le-ai notat în agendă?” sau “Ai deschis

pâna la urmă discuţia X cu soţul tău?”. Lazarus obişnueşte să ia note în timpul

şedinţelor, pentru a reţine aspectele care trebuie trecute în revistă sau a clarifica unele

puncte mai puţin clare. Anumiţi pacienţi vin la un moment dat cu probleme presante

care necesită o relativă modificare a planului de tratament. De asemenea, sunt unii

Page 89: Psihoterapii de Scurta Durata

89

pacienţi reticenţi care trebuie îndemnaţi să aducă în discuţie problemele adiţionale

care apar. De pildă: “Înainte de a continua cu exerciţiile de imagerie şi relaxare, este

ceva despre care ai dori să discutăm?”

Lazarus consideră un nonsens faptul că orice alege pacientul să spună în

terapie este important (din punct de vedere terapeutic). Unii dintre pacienţi pot insista

pe aspecte irelevante şi neînsemnate, evitând în acest mod problemele reale cu care

se confruntă. Există mai multe moduri prin care terapeutul poate schimba direcţia

discuţiei. “Mi-ai vorbit despre căsătoria lui X şi Y, dar aş prefera să-mi vorbeşti despre

propria ta relaţie, îndeosebi despre ceea ce simţi în legătură cu noul loc de muncă al

soţului tău”.

Terapeutul trebuie să dea dovadă de vigilenţă pentru ca psihoterapia să

rămână orientată pe scopul propus. Lazarus utilizează adeseori tehnica “bridging” (conectarea) care se dovedeşte eficientă în numeroase situaţii apărute în derularea

terapiei.

În fapt, “bridging”-ul se referă la o strategie prin intermediul căreia terapeutul se

situează în mod deliberat pe modalitatea preferată de pacient (B, A, S, I, C, I, D), după

care se va îndrepta spre celelalte modalităţi care par a fi mult mai productive din

punct de vedere terapeutic.

Pentru exemplificare, oferim un fragment de dialog în care terapeutul doreşte

să obţină din partea pacientului mai multe date despre reacţiile emoţionale şi

sentimentele acestuia în legătură cu o situaţie dată (A. A. Lazarus, 1987 p. 296-298):

Terapeutul: Ce ai simţit în legătură cu faptul că Sol a plecat de la masă?

Pacienta: Probabil, Sol moşteneşte această natură irascibilă de la propria sa mamă.

Pot vorbi ore întregi despre familia lui.

Terapeutul (încercând să rămână centrat pe problemă): Te-a supărat acest

comportament, faptul că s-a ridicat şi a plecat de la masă?

Pacienta: Fratele lui se comportă în acelaşi mod. Au învăţat aceste lucruri de la mama

lor. Tatăl lor, în schimb, era atât de drăguţ şi amabil …

Comentariu: În acest moment, mulţi terapeuţi sunt înclinaţi să întrerupă

discursul pacientului şi să puncteze faptul că nu i s-a răspuns la întrebare. Pacientul

Page 90: Psihoterapii de Scurta Durata

90

rezistent este provocat de terapeut să renunţe la intelectualizare. În opinia lui Lazarus,

aceste atacuri sunt contraproductive de cele mai multe ori. Pacienţii se pot simţi

adeseori neînţeleşi, criticaţi sau atacaţi atunci când terapeutul schimbă cursul ideilor

sau simt că terapeutul nu vorbeşte pe limba lor. Terapia multimodală porneşte de

acolo de unde se situează pacientul şi apoi, trage o punte de legătură cu ariile de

discurs mai productive. În acest exemplu, terapeutul intenţionează să pătrundă în

lumea afectivă a pacientului său, în timp ce acesta insistă să rămână centrat pe

modalitatea cognitivă. Câştigarea accesului la modalitatea afectivă, prin intermediul

strategiei „bridging”, necesită ca terapeutul să se situeze pe conţinutul cognitiv propus

de pacient (nu mai mult de 2 până la 5 minute), după care se va face trecerea la o

modalitate mai puţin “ameninţătoare” (de pildă, modalitatea senzorială), iar, în final, se

va adresa din nou reacţiilor afective ale acestuia. Discuţia poate urma în acest mod:

Terapeutul (continuând să rămână centrat pe modalitatea cognitivă): Aşadar, Sol este

o copie fidelă a propriei sale mame.

Pacienta: Da, este interesant cum Sol şi fratele lui au grijă de mama lor, în timp ce

sora lor seamănă cu tatăl - freudienii ar putea să analizeze aceste identificări în familia lor.

Mildred, sora lor, a ales să se căsătorească cu un bărbat care este asemănător lui Sol în

multe privinţe … (Discuţia rămâne centrată pe dinamica familiei lui Sol timp de câteva minute).

Terapeutul (bridging): Apropo, atunci când vorbeai despre Sol şi familia lui, ai

observat cumva o anumită senzaţie în corpul tău?

Pacienta: Senzaţie? (pauză) Nu-mi dau seama ce vrei să spui …, cred că pieptul,

nu..., mai degrabă gâtul şi maxilarele le simt tensionate.

Terapeutul: Hai să ne concentrăm mai mult pe aceste senzaţii din gâtul şi maxilarele

tale. Te superi dacă închizi ochii pentru o clipă şi analizezi aceste senzaţii?

Pacienta (se supune şi închide ochii timp de 45 secunde): Am observat că am o

respiraţie mai accelerată.

Terapeutul: Această stare de tensiune şi respiraţie accelerată au vreo legătură cu

propriile tale sentimente faţă de Sol?

Pacienta: (deschizând ochii) Nu-mi dau seama ce vrei să spui! (pauză) Simt că îmi

vine să plâng … Poate să fie atât de ticălos (izbucnind în lacrimi)! Lasă-mă să-ţi spun ceva!

Nu merit să fiu tratată în acest mod de el (plângând)!

Terapeutul: Aşadar, cred că te simţi nu numai tristă, dar şi furioasă.

Page 91: Psihoterapii de Scurta Durata

91

Pacienta (suspinând): Şi mă simt abandonată (continuă să plângă). Ei bine, nu cred

că rezolv ceva, smorcăindu-mă în acest fel …

Terapeutul: Aşadar, îţi exprimi aceste sentimente faţă de Sol sau continui să pretinzi

că nu te deranjează în nici un mod comportamentul lui?

Pacienta (ştergându-şi lacrimile): Cred că ar trebui să mai repetăm puţin, ca în şedinţa

anterioară când am vorbit despre şefa mea.

În mod obişnuit, terapeutul ar fi trebuit să insiste pe reacţiile afective ale

pacientei sale, până când s-ar fi fost convins că ea îşi acceptă pe deplin propriile

sentimente. În exemplul de mai sus, deoarece pacienta a dorit să se îndrepte spre o

soluţie centrată pe acţiune, terapeutul s-a lansat într-un training asertiv propus de

pacientă.

5.2. Prescrierea sarcinilor pentru acasă

Esenţa unei terapii eficiente constă în capacitatea terapeutului de a-l determina

pe pacient să se angajeze în activităţi noi şi diferite, îndeosebi între şedinţele de

psihoterapie. Măsura în care pacientul se angajează în aceste activităţi, stabileşte

diferenţa dintre succes şi eşec în terapie. A. A. Lazarus (1987, p. 303) afirmă că “fără

sarcini specifice pentru acasă (activităţi in vivo) este puţin probabil să se producă

modificări semnificative în tulburările fobice, obsesivo-compulsive sau în disfuncţiile

sexuale” (apud G. T. Wilson, C. M. Franks, K. D. Brownell şi P. C. Kendall, 1984).

Din perspectiva psihoterapiei multimodale, psihoterapeutul trebuie să ţină cont

de următoarele cerinţe în prescrierea sarcinilor pentru acasă:

Fii explicit şi extrem de clar cu privire la sarcinile terapeutice pe care vrei să

le îndeplinească pacientul;

Specifică frecvenţa exactă, timpul de desfăşurare şi durata fiecărei sarcini;

Stabileşte cât de pertinentă şi relevantă este sarcina terapeutică pentru

pacient;

Stabileşte dacă sarcina respectivă nu este considerată de pacient ca fiind

prea mare consumatoare de timp;

Asigură-te că sarcina cerută nu constituie o sursă de ameninţare pentru

pacient;

Începe cu sarcinile terapeutice care sunt uşor de îndeplinit;

Page 92: Psihoterapii de Scurta Durata

92

Prezintă sarcinile pentru acasă mai degrabă ca sugestii decât sub forma

unor instrucţiuni sau comenzi.

Următorul fragment de dialog ilustrează modul în care sunt îndeplinite aceste

cerinţe referitoare la prescrierea sarcinilor terapeutice (A. A. Lazarus, 1987, p. 303-

305): Terapeutul: Crezi că ar trebui să abordezi o discuţie deschisă cu soţul tău în legătură

cu incidentul legat de fosta lui secretară?

Pacienta: Ştiu că nu este nimic serios între ei. Deşi am aflat că ea nu mai lucrează

acolo, aş vrea totuşi să ştiu ce a simţit pentru ea în acel moment.

Terapeutul: Sunt de acord cu tine. Cred că dacă vei lăsa lucrurile aşa, istoria se va

repeta, deoarece soţul tău nu va fi conştient de una din regulile de bază ale căsniciei voastre.

Pacienta: Ar fi trebuit să deschid discuţia acum două săptămâni, dar am amânat

această discuţie. Cred că aştept momentul potrivit sau ceva de genul ăsta.

Terapeutul: După ce am repetat şedinţa trecută despre ce anume îi vei spune soţului

tău, am crezut că te vei duce direct acasă să discuţi această problemă cu el.

Pacienta: Acest lucru ar fi fost necesar. Nu ştiu ce mă face să tot amân discuţia.

Terapeutul: Ei bine, ceva te împiedică. Care crezi că este cel mai rău lucru care s-ar

putea întâmpla?

Pacienta: Nu ştiu (pauză). Cred că nu vreau să par năzuroasă.

Terapeutul: Crezi că opinia ta în legătură cu acestă problemă ţine de faptul că eşti

năzuroasă şi cauţi nod în papură? După părerea mea, eşti îndreptăţită să ai asemenea

sentimente şi ai tot dreptul să ţi le exprimi.

Pacienta: Aşa este!

Terapeutul: Asta înseamnă că diseară vei deschide discuţia cu soţul tău despre

această problemă?

Pacienta: Da. De fapt, eu consider că sunt şi alte moduri de a câştiga încrederea

colegilor de birou decât să ieşi cu ei la masă sau să-i iei cu maşina ta de la şcoală pe copiii

lor.

Terapeutul: Spune-mi sincer, temerea ta se leagă de faptul că aceste servicii se pot

transforma într-un interludiu romantic? Faptul că aceste amabilităţi au fost făcute pentru o

femeie este obiecţia ta majoră?

Pacienta: Nu chiar! Obiecţia mea se leagă de faptul că Bill încearcă din răsputeri să

fie mereu tipul drăguţ. Exact ca ultima dată când a plecat dintr-o conferinţă ca să conducă pe

nu ştiu cine cu maşina la gară …

Page 93: Psihoterapii de Scurta Durata

93

Terapeutul: În regulă! Aşadar, nu vei vorbi cu soţul tău doar despre secretară, ci vei

aduce în discuţie şi alte probleme legate de faptul că încearcă prea mult să facă celorlaţi pe

plac. Hai să jucăm rolul din nou. Eu voi juca rolul soţului tău. Tocmai am luat masa de seară şi

mă anunţi că vrei să discuţi ceva important cu mine. (Jocul de rol continuă timp de 10 minute).

Pacienta: Ei bine, cred că voi putea să fac acest lucru.

Terapeutul: Foarte bine! Aşadar, când anume? Nu vreau să mai amâni.

Pacienta: Mâine seară este cel mai bine. Nu astă-seară, pentru că vom lua masa cu

nişte prieteni. Dacă vom discuta înainte de culcare, mă tem să nu se transforme într-o discuţie

mai lungă.

Terapeutul: Ţi-e teamă că discuţia va conduce la o ceartă?

Pacienta: Nu, dar vreau să fiu sigură că Bill va înţelege ce vreau să-i spun şi nu vreau

să pretindă că este de acord cu mine doar ca să-l las în pace.

Terapeutul: Hai să vedem! Astăzi este marţi (îşi deschide agenda). Poţi să-mi dai un

telefon joi între orele 13 şi 14 ca să-mi spui cum a decurs discuţia?

Pacienta: Desigur!

Terapeutul: Am sentimentul că vei discuta aceste probleme cu Bill datorită faptului că

eu sunt cel care te presez şi te împing de la spate. Vreau să faci acest lucru pentru tine, nu

pentru mine.

Pacienta: Nu! Pentru mine deschid această discuţie! După cum ştiţi, am tendinţa să

amân lucrurile şi am nevoie din când în când de nişte imbolduri.

Comentariu: Majoritatea terapeuţilor consideră că iniţierea unor experienţe noi

sunt cruciale în privinţa facilitării schimbării pacientului. Experienţa clinică ne

demonstrează că sunt numeroase situaţii terapeutice în care pacientul poate

experimenta noi moduri de gândire, simţire şi comportament, atât în interiorul relaţiei

terapeutice (adică, faţă de terapeut), cât şi în afara şedinţelor de terapie. Nu de puţine

ori, aceste noi experienţe devin greu de mânuit. În fapt, modificarea comportamentului

necesită muncă - atât din partea pacientului, cât şi din partea terapeutului.

5.3. Strategii cognitive în psihoterapia multimodală

Clinicienii care se limitează doar la procedurile comportamentale şi care evită

abordarea proceselor cognitive, vor afla curând că oamenii pot submina cele mai bune

planuri de întărire şi modelare a propriului comportament, datorită propriei lor gândiri.

Page 94: Psihoterapii de Scurta Durata

94

Unele din cele mai frecvente erori cognitive includ suprageneralizarea, gândirea

dihotomică, perfecţionismul, imperativele categorice, concluziile pripite, falsele

atribuiri, “catastrofizarea”, dorinţa excesivă de a fi aprobat. În măsura în care individul

se angajează în una sau mai multe din aceste cogniţii disfuncţionale, există

posibilitatea apariţiei unor comporamente deficitare şi a unor tulburări afective.

Următorul fragment de dialog este menit să ilustreze specificitatea intervenţiilor

cognitive în psihoterapia multimodală (A. A. Lazarus, 1987, p. 306-309): Pacientul: Când oamenii mă întâlnesc pentru prima oară, spun despre mine că sunt o

persoană blândă, amabilă, îngăduitoare, dar când ajung să mă cunoască mai bine, descoperă

că sunt un nesuferit.

Terapeutul: În ce constă faptul că eşti nesuferit?

Pacientul: Pot fi răutăcios. Devin invidios şi gelos când oamenii fac lucruri mai bine

decât mine. Am o limbă tare ascuţită. Pot să fiu îngăduitor şi bun la inimă în general, dar cel

adevărat din mine este cu totul diferit - sunt un nesuferit şi un antipatic.

Terapeutul: În loc să văd o singură latură din tine care este cea antipatică, nesuferită,

egoistă, plină de gelozie şi chiar ură, prefer să consider că ai diferite faţete ale personalităţii şi

că fiecare aspect este la fel de real ca şi celălalt. Aşadar, latura ambilă, îngăduitoare,

tolerantă din tine este la fel de reală ca şi partea care ţine de latura ta egoistă şi antipatică.

Vreau să spun că în anumite situaţii, trăsăturile pozitive sunt scoase la iveală, iar în alte

circumstanţe, ies în evidenţă doar aspectele negative. Dar fiecare sunt la fel de “reale”. Ce

părere ai despre acest lucru?

Pacientul: Sunt aproape sigur că ştiu de ce am învăţat să mă displac pe mine însumi.

În copilărie, amândoi părinţii mă criticau foarte des: “Eşti rău!”, “Eşti antipatic!”, “Eşti

nesuferit!”. Aşa am fost crescut!.

Terapeutul: Aşadar, este timpul să-ţi schimbi propriul mod de gândire şi să nu mai pui

etichete. Dacă părinţii tăi ar fi înţeles regulile gândirii logice, niciodată nu ţi-ar fi spus că eşti un

copil rău. Ei ar fi specificat ce anume ai făcut şi ar fi numit “rău” acel comportament al tău.

Înţelegi această distincţie fundamentală?

Pacientul: Da, dar instinctiv privesc lucrurile mai … nu-mi găsesc cuvântul… Aha, am

găsit un exemplu! Mi-am prins prietena cu o minciună şi, în ce mă priveşte, acest lucru o face

în faţa mea o persoană mincinoasă şi nu vreau să am de-a face cu mincinoşi. Eşti de acord

cu mine că dacă cineva a spus o dată o minciună, vor mai urma şi altele?

Page 95: Psihoterapii de Scurta Durata

95

Terapeutul: Aici sunt două aspecte diferite. Primul, depinde de importanţa acestei

minciuni şi de motivul din spatele ei. Al doilea, dacă prietena ta spune minciuni 10% din timp,

asta înseamnă că 90 % din timp este cinstită.

Pacientul: Nu este ca atunci când spui că eşti doar un pic însărcinată?

Terapeutul: Totul sau nimic? Nicidecum. Spune-mi, dacă cineva este 20% din timp

egoist şi 80% altruist, persoana respectivă este egoistă sau nu?

Pacientul: Înţeleg unde baţi!

Terapeutul: Într-adevăr? Spune-mi!

Pacientul: Pui în balanţă pentru a vedea ce apare mai frecvent în comportamentul

cuiva.

Terapeutul: Stilul tău de gândire mă trimite cu gândul la următoarea analogie. Ai în

faţă un coş cu mere, alegi un măr putred din coş şi tragi concluzia că tot coşul este plin cu

mere putrede, în loc să cauţi mai departe în el. Din punctul tău de vedere, mincinosul este o

persoană care a spus o dată o singură minciună. Dacă cineva dă dovadă de egoism într-o

anumită situaţie, concluzionezi că acea persoană este cu totul egoistă.

Pacientul: Dar în acest mod am fost crescut …

Terapeutul: Nu-ţi dezaprob modul tău de a fi. Nu contează dacă motivul pentru care

gândeşti astfel se datorează 100% părinţilor tăi care au obişnuit să te critice. Hai să modificăm

din acest moment modul tău de a gândi. Vrei să închizi ochii şi să repeţi această frază de

cinci-şase ori? “Latura generaosă din mine este la fel de reală ca şi cea egoistă”. Vrei să spui

această frază cu voce tare şi apoi să te gândeşti la ea în linişte?

Pacientul (se conformează şi spune după o pauză): Sunt gata să muncesc pentru a

se întipări în mine!

Terapeutul: Într-adevăr, acest lucru necesită efort din partea ta. Îţi voi da o listă cu

tipurile de greşeli cele mai frecvente ale oamenilor în legătură cu modul lor de a gândi. Aş

vrea să o citeşti cu atenţie şi să-mi spui ce tipuri de greşeli identifici în cazul tău. Vrei să faci

acest lucru?

Pacientul: Desigur!

5.4. Strategii noncognitive şi noncomportamentale în psihoterapia multimodală Din punctul de vedere al psihoterapiei multimodale, intervenţiile noncognitive şi

noncomportamentale oferă adeseori informaţii valoroase din punct de vedere

terapeutic. De pildă, este utilizată tehnica “scaunului liber” care aparţine psihodramei

Page 96: Psihoterapii de Scurta Durata

96

şi terapiei gestaltiste, fiind considerată foarte utilă în exersarea comportamentului

asertiv al pacienţilor. De asemenea, reflectarea rogersiană este folosită îndeosebi

atunci când se are în vedere exprimarea conflictelor şi sentimentelor ambivalente ale

pacientului. Spre deosebire de rogersieni, Lazarus nu consideră că empatia, căldura,

acceptarea pozitivă necondiţionată, autenticitatea manifestate de terapeut faţă de

pacient sunt condiţii necesare şi suficiente pentru a se produce modificarea

comportamentală a pacientului. “Atunci când clientul este ajutat de psihoterapeut să-şi

clarifice unele confuzii şi incertitudini prin intermediul reflectării empatice şi acceptării,

este timpul să se treacă la acţiune. În acest moment, se revine la administrarea de

sarcini pentru acasă şi la însuşirea de către client a diverselor strategii de a face faţă

situaţiilor (A. A. Lazarus, 1987, p. 311).

Oferim, spre exemplificare, tehnica proiecţiei în timp, o tehnică menită să

conducă la reevaluarea diverselor experienţe de viaţă ale pacienţilor.

Pacientul: Eram un copil când mi s-au întipărit toate aceste lucruri în cap. Ce poate să

ştie un copil de 5 ani? Cum puteam să le spun atunci părinţilor mei că îmi vâră prostii în cap?

Toate aceste lucruri sunt încă în mine şi adeseori îmi revin în amintire. Astăzi am 24 de ani şi

îmi dau seama care este adevărul. Cu toate acestea, o parte din mine încă mai crede în

asemenea lucruri.

Terapeutul: Ai vrea să faci o mică excursie imaginară? Aşează-te cât mai confortabil

pe scaun şi încearcă să te relaxezi (pauză). Acum, te rog să închizi ochii şi să-ţi imaginezi că

ai o „Maşină a Timpului” cu care poţi să mergi în trecut, o maşină care te va readuce oricând

doreşti în prezent. Aş dori să-ţi faci ţie însuţi o vizită în trecut. Îl poţi vizita pe micul Mihai

atunci când avea 10, 9, 8 ani sau mai puţin. La ce vârstă ţi-ar plăcea să te vizitezi în trecut?

Pacientul: Să spunem, în jurul vârstei de 5 sau 6 ani.

Terapeutul: Bine! Intră în Maşina Timpului şi vei face o vizită când aveai 5 ani. Micuţul

Mihai de 5 ani vede un bărbat care se îndreaptă spre el. Desigur, el nu realizează că acest

bărbat este el însuşi cel care vine din viitor. Dar simte ceva special pentru această persoană,

o afinitate puternică şi, de aceea, va asculta cu atenţie ce îi va spune. Poţi să-ţi imaginezi

această situaţie?

Pacientul (pauză): Da. Cel de 5 ani se joacă în curte, iar cel care sunt acum vine spre

copil, îi pune mâinile pe umeri şi spune: “Mihai, aş vrea să vorbesc cu tine”.

Terapeutul: Excelent! Acum vorbeşte cu el. Ce ai vrea să îi spui?

Page 97: Psihoterapii de Scurta Durata

97

Pacientul: Mihai, mama şi tatăl tău ţi-au spus o mulţime de lucruri despre păcat,

despre rău, despre iad şi alte lucruri de genul acesta. Toate astea sunt nişte prostii, Mihai,

doar nişte prostii! Nu crede în ele! Pretinde doar că eşti de acord cu ele, altfel părinţii tăi te vor

pedepsi. Dar, ascultă-mă cu atenţie Mihai, eşti un copil bun (pauză).

Terapeutul: Poţi să-i explici micuţului Mihai de 5 ani că este un copil bun, chiar dacă

nu este strălucitor la şcoală? (Discuţia continuă în acest mod pentru următoarele 5 minute)

Pacientul (cu o mare încărcătură emoţională): Mihai, să nu uiţi ce ţi-am spus! Acesta

este purul adevăr!

Terapeutul: Cred că este timpul să te întorci în prezent acum. Mai ai ceva de adăugat

pentru micuţul Mihai?

Pacientul: Doar faptul să nu uiţi că mama şi tata nu au dreptate! Ei sunt bine

intenţionaţi, dar îţi vâră în cap o grămadă de prostii despre religie.

Din perspectiva psihoterapiei multimodale, nu trebuie să subscrii la teoriile unor

şcoli terapeutice pentru a putea utiliza diverse tehnici împrumutate din psihanaliza

freudiană, gestalt-terapie sau terapia rogersiană. Abordând o perspectivă eclectică,

terapia multimodală consideră o mare eroare ca terapeuţii să ignore acele tehnici care

nu decurg din modelul lor teoretic. Aceasta cu atât mai mult cu cât majoritatea

psihologilor sunt de acord că nu există o singură abordare, perspectivă sau teorie în

psihologie care să fie capabilă să explice orice se observă în comportamentul uman.

Oricât de interesantă, plauzibilă şi atrăgătoare poate fi o teorie, tehnicile şi nu

teoriile sunt cele care se aplică oamenilor. Cu alte cuvinte, studiul efectelor

psihoterapiei este întotdeauna studiul efectelor tehnicilor puse în acţiune.

În sinteză, în psihoterapia multimodală se consideră că următoarele

componente stabilesc succesul tehnicilor comportamentale:

Terapeutul trebuie să manifeste o bună cunoaştere, competenţă şi

încredere în validitatea tehnicilor utilizate;

Un practician eficient trebuie să ştie cum să-l determine pe pacient să adere

la programul de tratament.

Page 98: Psihoterapii de Scurta Durata

98

PRELEGEREA VI TEHNICI DE CONSONANŢĂ TERAPEUTICĂ ÎN PROGRAMAREA NEUROLINGVISTICĂ

În ultimele decenii, programarea neurolingvistică (Neuro Linguistic

Programming - N.L.P.) a deschis noi direcţii de investigare a căilor de adâncire a

înţelegerii empatice între partenerii de comunicare. De altfel, această abordare îi oferă

terapeutului un arsenal de instrumente eficiente menite să dezvolte relaţia sa cu

pacientul, să faciliteze comunicarea dintre cei doi, în scopul producerii modificărilor

comportamentale dezirabile.

N.L.P. stabileşte criteriile unei comunicări eficiente prin elaborarea unui meta-

model pentru limbaj, menit să permită accesul la înţelegerea mai profundă a ceea ce

spun oamenii. Autorii acestui sistem (R. Bandler şi J. Grinder, 1982) valorifică

cunoştinţe provenite din şcoala terapeutică a hipnozei ericksoniene, din terapia

sistemică de familie (V. Satir), din Gestalt-terapie (F. Perls), precum şi din regulile de

funcţionare ale limbajului propuse de gramatica generativă transformaţională (N.

Chomski).

Un vechi dicton afirmă că limbajul este oglinda realităţii. Perspectiva social-

constructivistă afirmă că, dimpotrivă, cuvintele şi dialogul social în care limbajul se

manifestă construiesc realitatea (McNamee, 1992; Wittgenstein, 1953). Cuvintele

vehiculează înţelesuri socialmente construite, iar explicaţiile pe care le propunem în

legătură cu noi, cu ceilalţi sau cu situaţiile în care ne aflăm se dezvoltă în cadrul

interacţiunii cu ceilalţi.

Programarea neurolingvistică evidenţiază faptul că limitele limbajului sunt

limitele “hărţii” pe care individul o are despre realitatea în care se află. Interacţiunea

prilejuită de relaţia terapeutică modifică “harta” pacientului prin intermediul unui “dialog

transformaţional” (Sexton, Whiston, 1994) în care reprezentările şi organizarea

informaţiilor de care acesta dispune sunt schimbate prin renegocierea unor noi

premise şi semnificaţii. După I. Dafinoiu (2000, p. 116), “limbajul implică nu numai un

schimb verbal, el este un proces activ al adoptării unor poziţii relaţionale şi al unor

secvenţe comportamentale, în funcţie de aspectele importante ale poveştii fiecăruia”.

Page 99: Psihoterapii de Scurta Durata

99

În cadrul acestui model, limbajul este utilizat tocmai pentru a evidenţia limitele

limbajului. Prin urmare, activitatea terapeutului constă în a identifica “modelul lumii“ pe

care fiecare persoană şi-l construieşte, pornind de la propria realitate. Acest model va

fi completat în ideea sporirii posibilităţilor de alegere ale pacientului. Meta-modelul

propus îl ajută pe terapeut să dobândească o înţelegere empatică a universului

interior al pacientului său.

Lingviştii deosebesc două niveluri ale limbajului: structura superficială şi

structura profundă. Dacă structura superficială este reprezentată de discursul oral sau

scris al unei persoane, structura profundă este discursul nerostit, în fapt,

reprezentarea lingvistică a universului său interior. Psihoterapeutul descoperă

elementele lipsă din discursul manifest al pacientului, în ideea de a reconstitui cât mai

complet posibil “modelul lumii” pacientului.

Comunicarea în programarea neurolingvistică se defineşte după următorul model:

Fig. 5 - Practica comunicării în psihoterapie (P. Sary, 1990, p. 113)

Toate cele şase elemente se află într-o strânsă interdependenţă. Prin urmare,

nu se poate stabili o relaţie psihoterapeutică eficientă dacă terapeutul nu se

sincronizează cu partenerul său de relaţie, nu îi observă comportamentul nonverbal şi

nu culege informaţiile utile în vederea stabilirii obiectivului terapeutic, toate aceste

elemente permiţând ghidarea psihoterapiei în direcţia producerii schimbării

pacientului.

În continuare, ne propunem pe analizăm succint fiecare element în parte.

Sincronizarea

Stabilirea relaţiei Observarea

Culegerea de informaţii Ghidarea terapiei

Stabilirea obiectivului terapeutic

Page 100: Psihoterapii de Scurta Durata

100

1. Stabilirea relaţiei

În N.L.P., stabilirea unui relaţii terapeutice se realizează ţinând cont de

contextul, cadrul şi gradul de congruenţă manifestat de psihoterapeut, concepte

explicitate de noi în capitolele de început ale lucrării.

2. Sincronizarea

Grinder şi Bandler au observat un fenomen natural care se produce atunci

când doi oameni se află în acord. De pildă, privind două persoane care se plimbă într-

un parc, acestea adoptă acelaşi ritm de mers. Ascultând două persoane care discută

într-un loc public, fără a auzi conţinutul conversaţiei lor, vom observa că acestea

adoptă acelaşi ton şi ritm al vocii. Plecând de la acest fenomen natural, au fost

elaborate tehnici de sincronizare care să permită crearea şi menţinerea relaţiei

psihoterapeut-pacient. P. Sary (1990, p. 115) descrie două tipuri de sincronizare:

nonverbală şi verbală.

Sincronizarea nonverbală poate fi directă sau încrucişată. Sincronizarea directă

se realizează atunci când interlocutorul reproduce aceleaşi mişcări ale partenerului de

discuţie. Atunci când suntem într-o relaţie empatică cu cineva, corpul nostru adoptă o

postură asemănătoare corpului celuilalt, facem gesturi similare, respirăm la fel, ritmul

vorbirii şi intensitatea vocii se apropie de cele ale partenerului nostru. Sincronizarea

încrucişată constă în utilizarea unor comportamente analoage mai degrabă decât

identice cu cele pe care dorim să le reflectăm: de pildă, reflectarea mişcărilor corpului

pacientului prin diverse înclinări ale capului, încrucişarea braţelor prin încrucişarea

picioarelor, reflectarea respiraţiei foarte rapide a pacientului prin mişcări ritmice ale

mâinii aşezate pe braţul fotoliului etc.

Sincronizarea verbală se referă la reperarea de către psihoterapeut a registrului

senzorial pe care se situează pacientul în realizarea discursului său verbal. Tehnicile

N.L.P. au la bază ceea ce autorii numesc modalităţi sau submodalităţi senzoriale care

sunt, de altfel, sisteme bazate pe reprezentări. Există trei modalităţi senzoriale

principale: vizuală, auditivă şi kinestezică, în cadrul acestora funcţionând mai multe

submodalităţi - forme prin intermediul cărora creierul uman procesează informaţiile.

O afirmaţie de genul: “Văd despre ce este vorba, am deja o imagine clară cu

privire la situaţia descrisă” exprimă utilizarea unui limbaj vizual; “Îmi sună familiar

Page 101: Psihoterapii de Scurta Durata

101

situaţia descrisă” - limbaj auditiv; “Mă presează situaţia descrisă, mă simt ca şi cum aş

fi strivit de această situaţie” - limbaj kinestezic.

Limbajul senzorial reflectă lumea experienţelor pacientului şi îl determină pe

psihoterapeut să înţeleagă în ce manieră pacientul său îşi structurează experienţele şi

reprezentările. În N.L.P., limbajul senzorial este constituit din substantive, verbe,

adjective şi locuţiuni adverbiale care trimit la unul dintre cele trei registre senzoriale.

P. Sary (1990, p. 53) oferă un ghid util terapeutului în vederea reperării

registrului senzorial pe care se situează partenerul său de relaţie, ghid pe care îl vom

prezenta şi noi în cele ce urmează:

VIZUAL

Substantive: perspectivă, viziune, iluminare, optică, unghi, punct de vedere, aspect,

orizont, iluzie, imagine, faţadă, grafică, ecran, ochire, privire.

Verbe: a ilumina, a vedea, a observa, a vizualiza, a imagina, a apre, a zări, a descrie,

a detalia, a diminua, a elucida, a se figura, a focaliza, a picta, a scruta, a distinge, a

discerne, a ilustra, a clarifica, a expune, a ilumina, a privi, a ascunde, a afişa, a arăta,

a se întuneca, a se lumina.

Adjective: clar, net, strălucitor, colorat, vag, luminos, mare, mic, deschis, închis,

izolat, îndepărtat, gigantic, nemăsurat, imens, copleşitor, îngust.

Expresii: a face lumină asupra, a avea în vedere, la o scurtă privire, la prima vedere,

a sări în ochi, bătător la ochi, a vedea roşu în faţa ochilor, a fi bine văzut.

AUDITIV

Substantive: muzică, cuvinte, discurs, zgomot, strigăt, şoaptă, neînţelegere, zarvă,

audienţă, trăncăneală, ton, voce, bârfă, vorbărie, flecăreală, monolog, dialog,

tonalitate, sunet, ritm melodie, cacofonie, dezacord, ecou, simfonie, cântec, audiţie.

Page 102: Psihoterapii de Scurta Durata

102

Verbe: a auzi, a-(şi)spune, a asculta, a urla, a schimba, a numi, a foşni, a fredona, a

amplifica, anunţa, a (se)întreba, a se exprima, a discuta, a enunţa, a bombăni, a mârâi,

a bodogăni, a declara, a striga, a suna, a răsuna, a dialoga.

Adjective: zgomotos, tăcut, vorbitor, sonor, surd, mut, vorbăreţ, melodios, oral,

disonant, nemaiauzit, vocal.

Expresii: a da tonul, a astupa urechile, a reduce la tăcere, a fi la unison, cu surle şi

trâmbiţe, altfel spus, a pleca urechea, a face pe surdul, a ţine sub tăcere, a impune

tăcere.

KINESTEZIC

Substantive: respiraţie, tensiune, gravitaţie, greutate, senzaţie, sentimente, presiune,

şoc, impact, contact, mişcare, temperatură, energie, stres.

Verbe: a simţi, a atinge, a palpa, a lovi, a apuca, astrivi, a amortiza, a se îngreuna, a

se încovoia, a apăsa, a presa, a izbucni, a bate, a tatona.

Adjective: solid, ferm, concret, crispat, paralizat, liber, entuziast, rece, glacial, moale,

dur, sensibil, obositor, copleşitor, iritat, irascibil, insensibil, sentimental, liniştit, palpabil,

insuportabil.

Expresii: a avea picioarele pe pământ, a fi sătul până peste cap, a-şi bate cuie în

talpă, a pune degetul pe rană, a fi la un pas de, a prinde o ocazie, a profita de o

ocazie, a pune mâna în foc.

Page 103: Psihoterapii de Scurta Durata

103

3. Observarea

Conform programării neurolingvistice, a observa înseamnă în acelaşi timp a

decoda şi se referă la strângerea de informaţii nonverbale cu privire la interlocutor.

La nivelul macro-observării se iau în considerare corpul (postura, mersul,

gesturile, mişcările), vocea (tonul, ritmul, volumul, debitul), respiraţia (abdominală,

mediană, superioară, rapidă, lentă).

La nivelul micro-observării, atenţia se îndreptă asupra “micro-

comportamentelor” feţei, cum ar fi mişcările muşchilor feţei (tensiunea maxilarului

inferior, încreţirea frunţii, încruntarea sprâncenelor, clipirea ochilor), mişcările gurii

(deschisă sau închisă, rictus mai mult sau mai puţin pronunţat, dimensiunea, culoarea

şi tonusul buzei inferioare), coloritul pielii (zone albe sau roşii, pigmentarea

pronunţată) şi, bineînţeles, mişcările ochilor.

În N.L.P., mişcările ochilor sunt considerate drept “căi de acces ocular” şi

reflectă modul în care un individ procesează informaţia. Mişcările ochilor sunt

descrise din punctul de vedere al observatorului, nu al subiectului. În mod schematic,

se consideră că ochii îndreptaţi lateral şi în sus corespund vizualului, ochii îndreptaţi în

zonele laterale corespund auditivului, zona de jos din dreapta corespunde auditivului

intern (“vocea interioară”, dialogul interior”), iar zona de jos din stânga corespunde

kinestezicului.

Conform spiritului N.L.P., psihoterapeutul trebuie să se situeze într-o

metapoziţie, având în centrul preocupărilor sale atât pacientul, cât şi natura relaţiei

dintre cei doi parteneri ai relaţiei.

4. Culegerea de informaţii

Se referă la strângerea informaţiilor verbale, ştiindu-se faptul că psihoterapia

este în primul rând “arta de a pune întrebări bune”. Întrebările psihoterapeutului vor

avea un efect asupra modelului lumii pacientului său, lărgindu-i această viziune şi

oferindu-i noi alternative comportamentale. Fireşte, culegerea de informaţii presupune

observare, ghidare în direcţia stabilirii şi atingerii obiectivului terapeutic, activităţi care

vin să întărească relaţia terapeutică şi sincronizarea.

În N.L.P. se disting trei tipuri de întrebări (de obiectiv, de precizie şi cele

orientate spre viitor). Ne vom îndrepta atenţia asupra întrebărilor de precizie care

Page 104: Psihoterapii de Scurta Durata

104

devin pentru terapeut instrumente de obţinere a unor informaţii utile cu privire la

modelul lumii pacientului său.

Întrebările de precizie se referă la generalizările, omisiunile şi distorsionările

identificate în structura superficială a limbajului utilizat de interlocutor.

Procesele de generalizare

În categoria generalizărilor distingem: cuantificatorii universali, operatori modali

(necesitate, posibilitate) şi reguli-judecăţi fără origine specificată. Vom reda următorul

tabel:

Încălcări ale limbajului de

precizie

Exemple Întrebări formulate de

terapeut

Efectul scontat

Cuantificatori universali

tot, toţi, mereu,

totdeauna,

niciodată,

nimeni, nimic,

toată lumea, de

fiecare dată etc.

Nimic nu îmi

merge!

Toată lumea mă

blamează!

Reluarea, într-o

manieră

interogativă, a

cuvântului utilizat:

tot, toţi etc.

Chiar nimic nu-ţi

mai merge?

Chiar toată lumea

te blamează?

Găsirea unui

contra-exemplu

care să pună sub

semnul îndoielii

generalizarea.

Operatori modali 1. Necesitate 2. Posibilitate

trebuie, nu

trebuie, se

impune, posibil,

imposibil

Lucrul acesta nu

este posibil, nu

pot să mă

comport altfel …!

Ce s-ar întâmpla

dacă…?

Ce te împiedică

să…?

Şi dacă ai putea

să…?

Specificarea

rezultatelor, a

obstacolelor şi

consecinţelor.

Reguli-judecăţi fără E rău să faci Este şi părerea ta? Regăsirea originii

Page 105: Psihoterapii de Scurta Durata

105

origine specificată lucrul acesta!

E bine să fii

onest!

Conform cărei

păreri?

Pe ce se bazează

părerea ta?

Cum îţi dai seama?

acestor reguli-

judecăţi şi

precizarea

contextului în care

s-a făcut afirmaţia.

Procesele de omisiune

În categoria proceselor de omisiune distingem: omisiunea simplă, suprimarea

indexului de referinţă, omisiunea comparativă şi utilizarea verbelor nespecifice.

Încălcări ale limbajului de

precizie

Exemple Întrebări formulate de

terapeut

Efectul scontat

Omisiunea simplă

Sunt furios!

Nu sunt de acord!

Faţă de cine?

Faţă de ce?

Precizarea

contextului specific

Suprimarea indexului de

referinţă

Asta nu are

importanţă!

Mi s-a spus că …

Ei nu mă ascultă!

Ce anume nu are

importanţă?

Cine anume a spus

lucrul acesta …?

Cine anume nu te

ascultă?

Regăsirea

indexului de

referinţă

Omisiunea comparativă

Sunt mai puţin

curajos!

E mai scump!

Mai puţin curajos

decât cine?

Mai scump decât

ce?

Denumirea

elementului şi a

criteriului după

care se face

comparaţia,

precizarea

contextului în care

se face

comparaţia.

Verbele El m-a respins! În ce manieră? Precizarea

Page 106: Psihoterapii de Scurta Durata

106

nespecifice I-am urmat sfatul!

El a câştigat!

Cum?

În ce fel?

modului cum au

fost realizate

aceste acţiuni, a

contextului şi

condiţiilor în care

s-au realizat.

Procesele de distorsionare

În categoria distorsiunilor distingem: relaţiile cauză-efect, echivalenţa complexă,

lectura gândurilor şi nominalizările.

Încălcări ale limbajului de

precizie

Exemple Întrebări formulate de

terapeut

Efectul scontat

Relaţiile cauză-efect (x este cauza lui y)

El mă face să mă

simt trist.

Cum anume

precizezi că el te

face să te simţi

trist?

Ce te determină să

spui acest lucru?

A fost vreo zi în

care nu te-ai simţit

trist în preajma lui?

Separarea relaţiei

cauză-efect şi

găsirea unui

contra-exemplu.

Echivalenţa complexă (x dovedeşte y)

Nu mă salută … e

supărat pe mine.

Dacă nu mi-a

zâmbit înseamnă

că nu e mulţumit de

mine.

Dacă te-ar fi salutat

înseamnă că nu

este supărat pe

tine?

Dacă ţi-ar fi zâmbit

înseamnă că este

mulţumit de tine?

Disocierea celor

doi termeni ai

echivalenţei şi

găsirea unui

contra-exemplu.

Lectura Ştiu ce a vrut să Ce te face să crezi Regăsirea sursei

Page 107: Psihoterapii de Scurta Durata

107

gândurilor spună.

A făcut lucrul

acesta pentru că …

Dacă ai fi ţinut la

mine ai fi ştiut că

nu-mi place acest

lucru.

acest lucru?

Cum ştii acest

lucru?

care stă la baza

respectivei

aprecieri.

Nominalizarea (transformarea unui proces în ceva static, fix)

Doresc respect din

partea celorlalţi.

În ce manieră?

Cum anume doreşti

respect din partea

celorlalţi?

Ce înseamnă

pentru tine a fii

respectat?

Înlocuirea

cuvântului abstract

cu un verb.

5. Stabilirea obiectivului psihoterapeutic

N.L.P. propune următoarele criterii de formulare eficientă a unui obiectiv

psihoterapeutic: formularea pozitivă a obiectivului, definirea unui context specific,

posibilitatea de a verifica obiectivul şi, în fine, posibilitatea atingerii obiectivului propus.

Formularea pozitivă a obiectivului

Experienţa clinică demonstrează faptul că mulţi pacienţi vin la cabinetul de

psihoterapie cu un obiectiv de însănătoşire formulat în termeni negativi (de pildă,

obiectivul pe care şi-l propune un pacient care suferă de fobie socială: “Nu mai vreau

să-mi fie teamă atunci când vorbesc în public”). Un asemenea mod de formulare

corespunde unui meta-program de evitare şi nu de îndreptare spre atingerea

obiectivului terapeutic, respectiv, cel de stăpânire de sine în situaţiile sociale.

Pacientul va fi îndrumat să se îndrepte spre…, în sensul exprimării pozitive a

obiectivului propus.

Page 108: Psihoterapii de Scurta Durata

108

Definirea unui context specific

Psihoterapeutul va adresa întrebări menite să precizeze într-un mod clar

obiectivul terapeutic, în ideea de a deveni cât mai concret posibil. Un obiectiv formulat

în termeni vagi lasă pacientul în incertitudine. Întrebările sunt de tipul: “Ce vreţi de

fapt?”, “Cum anume vreţi să vă comportaţi într-o situaţie în care urmează să vorbiţi în

public?”

Posibilitatea de a verifica obiectivul

Pentru ca un obiectiv terapeutic să fie formulat într-un mod eficient, acesta

trebuie să implice diverse modalităţi de a fi probat şi verificat. Prin urmare, terapeutul

va adresa pacientului întrebări de tipul: “Cum îţi vei da seama că ai atins obiectivul

propus?”, “Ce vezi, ce auzi şi ce simţi în acel moment?”

Posibilitatea atingerii obiectivului propus

O serie de pacienţi obişnuiesc să formuleze obiective nerealiste de tipul: “Aş

vrea ca ceilalţi să se comporte bine cu mine!”. În mod cert, intenţia este pozitivă, dar

este oare posibil ca cineva să atingă acest deziderat?! Obiectivul va fi reformulat în

termenii: “Aş dori să pot stabili relaţii bune cu ceilalţi!”. Un asemenea mod de

formulare a obiectivului va permite accentuarea activismului pacientului în cadrul

relaţiilor interpersonale.

6. Ghidarea procesului terapeutic

Pentru a înţelege mai bine termenul de ghidare (dirijare), autorii N.L.P.

utilizează matafora „dansului între doi parteneri”. Atunci când observăm un dans

armonios, nu ştim cine conduce şi cine se lasă condus. În contextul terapeutic,

terapeutul ghidează terapia în direcţia instalării unui pattern comportamental mai

adaptat al pacientului. Psihoterapia capătă maximă eficienţă atunci când cei doi

parteneri ai relaţiei sunt în acord deplin.

Dirijarea procesului psihoterapeutic implică feed-back-uri permanente între

psihoterapeut şi pacient, pe tot parcursul desfăşurării terapiei. Şi, nu în ultimul rând,

se referă la planificarea ducerii la bun sfârşit a programului psihoterapeutic. Procedura

Page 109: Psihoterapii de Scurta Durata

109

formală de încheiere a terapiei va diminua multe dintre neliniştile terapeutului şi

pacientului legate de faptul că pot reapare vechile simptome sau se pot manifesta

altele noi. Considerăm un avantaj faptul că cei doi protagonişti ai relaţiei pot să

planifice încheierea terapiei - ca o realitate a relaţiei psihoterapeutice - şi să o

pregătească încă de la începutul ultimei etape de intervenţie terapeutică. Fireşte, ca

toate celelalte relaţii intense şi autentice, este greu de crezut că experienţa succesului

terapeutic va fi uşor uitată atât de psihoterapeut, cât şi de pacient.

Page 110: Psihoterapii de Scurta Durata

110

BIBLIOGRAFIE

I. DAFINOIU, Elemente de psihoterapie integrată, Iaşi, Editura Polirom, 2000, p. 125-128. I. DAFINOIU, Personalitatea – Metode de abordare clinică. Observaţia şi interviul, Iaşi, Editura Polirom, 2002. S. DUCK, Relaţiile interpersonale. A gândi, a simţi, a interacţiona, Iaşi, Editura Polirom, 2000.

M. GELDER, D. GATH, R. MAYOU, Tratat de Psihiatrie Oxford, Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Asociaţia Psihiatrilor Liberi din România, 1994.

V. A. GHEORGHIU, I. CIOFU, Sugestie şi sugestibilitate, Bucureşti, Editura Academiei, 1982.

E. GILLIÉRON, Cadres et processus thérapeutiques,. în : M. Grossen, A. N. Perret-Clermont, “L’espace thérapeutique. Cadres et contextes”, Neuchâtel, Delachaux et Niestlé S.A., 1992, p. 121-134.

ODETTE GÎRLAŞU-DIMITRIU, Tehnici Psihoterapeutice, Ed. Victor, Bucureşti, 2004.

ODETTE GÎRLAŞU-DIMITRIU Hipnoterapia în tratamentul unor disfuncţii nevrotice şi psihosomatice. Studii de caz, în „Revista de Psihologie”, seria 3, tomul 40, Editura Academiei Române, 1994.

IRINA HOLDEVICI, Elemente de psihoterapie, Bucureşti, Editura All, 1996, p. 9-11.

IRINA HOLDEVICI, Gândirea pozitivă. Ghid practic de psihoterapie raţional-emotivă şi cognitiv-comportamentală. Bucureşti, Editura Ştiinţă şi Tehnică, 1999, p. 50-53. IRINA HOLDEVICI, Psihoterapii scurte. Să ne rezolvăm problemele de viaţă rapid şi eficient, Bucureşti, Editura Ceres, 2000.

IRINA HOLDEVICI, Tendinţe moderne în psihoterapie, în: P. Popescu-Neveanu, C. Voicu, Gh. Neacşu, Gh. Iosif, S. Marcus (sub red.), „Studii şi sinteze de psihologie contemporană”, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2002, p. 289-297.

Page 111: Psihoterapii de Scurta Durata

111

G. IONESCU, Tratat de psihologie medicală şi psihoterapie, Bucureşti, S.C. Favorit Print S.A., 1999.

G. IONESCU, M. BEJAT, V. PAVELCU, Psihologie clinică, Bucureşti, Editura Academiei, 1985. T. B. KARASU, Aspecte etice ale psihoterapiei, în: S. Bloch, P.Chodoff, „Etică psihiatrică”, Ediţia a II-a, New York, Oxford University Press, 2000, p. 145-178.

MIHAELA MINULESCU, Introducere în analiza jungiană, Bucureşti, Editura Trei, 2001.

IOLANDA MITROFAN, Psihoterapia experienţială. O paradigmă a autorestructurării şi dezvoltării personale, ediţia a doua, Bucureşti, Editura Infomedica, 1999.

A. MUCCHIELLI, Noua Psihologie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1996, p. 101-112.

J. K. ZEIG, The Evolution of Psychotherapy, New York, Brunner/ Mazel Inc., 1987.

J. K. ZEIG, The Evolution of Psychotherapy. The second Conference, New York, Brunner/ Mazel Inc., 1992.