Psihosociologia familiei 1

PSIHOSOCIOLOGIA FAMILIEI

SINTEZĂ DE CURS

lect.dr. Corina Bistriceanu Pantelimon

Psihosociologia familiei 2

Familia ca prototip al societăţii. Familia este cea mai pură formă de manifestare a

socialului uman, cea care dă profilul celor dintâi forme de convieţuire colectivă. Primele

comunităţi umane, clanurile, triburile sau hoardele primitive nu constituiau altceva decât structuri

familiale largi, grupuri de rudenie în care endogamia era garantul solidarităţii (în primul rând

fizice, de consaguinitate) grupului. Ele suprapuneau structuri, roluri şi relaţii familiale structurilor,

rolurilor şi relaţiilor societăţii sau grupului global. Multă vreme, de altfel, familia a constituit baza

şi modelul după care societatea era construită. Pornind de la această înţelegere, avem tipologii ale

comunităţilor umane precum cea făcută de sociologul german Ferdinand Tönnies în lucrarea sa de

căpătâi, Gemeinschaft und Gesellschaft: pornind de la cele trei tipuri de relaţii familiale - maternă,

conjugală şi fraternă – sociologul german conturează cele trei tipuri comunitare dominante:

rudenia (comunitatea de sânge, asimilabilă relaţiei de descendenţă), vecinătatea (comunitatea

spaţială, asemănătoare relaţiei de colaborarea conjugală) şi prietenia (comunitatea spirituală,

similară relaţiei fraterne, bazată pe împărtăşirea aceloraşi valori). Extinse de la nivelul familiei la

cel al comunităţii lărgite, ele definesc specificul sociabilităţii umane.

Familia este contemporană cu umanitatea, fiind locul de plăsmuire a socialităţii şi

solidarităţii specific umane. Tot în cadrul ei se formează tipurile fundamentale de relaţii, atât cele

egalitare (tiparul relaţiei fraterne), de colaborare (tiparul relaţiei conjugale) sau ierarhice (tiparul

relaţiei parentale). De asemenea, prin familie, comportamentele universale (de hrănire, adăpostire,

zămislire, apărare, reglementare etc.) se precizează în formule păstrate până astăzi. Poate şi din

cauza caracterului „natural” al familiei, ea s-a bucurat în primul rând de atenţia antropologilor.

Nume celebre, precum Alfred R. Radcliffe-Brown, Claude Lévi-Strauss, Marcel Mauss, Edward

E. Evans-Pritchard şi-au orientat cercetările înspre aspecte ale familiei şi rudeniei. În special

mariajul şi sistemele parentale au constituit obiectul predilect de investigaţie antropologică. Datele

rezultate în urma cercetărilor au dus la consolidarea unei baze de cunoaştere consistente, mai

consistentă poate decât cea oferită de studiile sociologice şi psihologice. Aceasta poate fi o cauză

pentru care definiţiile antropologice date familiei constituie punct de reper şi în abordarea

sociologică. Cele mai cunoscute şi mai uzitate definiţiile ale familiei au, de regulă, două accepţiuni:

cea restrânsă, conform căreia familia este un grup social format dintr-un cuplu căsătorit şi

copiii acestuia (definiţie care se bazează, observăm, pe căsătorie şi cuplu, ca instituţie

generatoare a vieţii familiale, concepţie discutabilă, după cum vom constata în capitolele

următoare);

cea lărgită, care identifică familia cu grupul social ai cărui membri sunt legaţi prin

raporturi de vârstă, căsătorie sau adopţiune, care trăiesc împreună, cooperează sub

aspect economic şi au grijă de copii (George Peter Murdock).

În corespondenţă cu definiţia antropologului mai sus citat, Enciclopedia Britannica descrie

familia prin trei caracteristici principale: locuinţa comună a membrilor, cooperarea economică şi

reproducerea biologică.

Pentru restabilirea unei abordări ”clasice” a familiei, propunem, ca încercare personală de

definire a obiectului studiului nostru, o abordare extinsă a grupului familial ca grup de rudenie şi

o definiţie ce vizeză nu funcţionalitatea, ci finalitatea acestei instituţii. Din acest punct de vedere,

familia este un grup social cu bază biologică sau socială, a cărui trăsătură fundamentală

constă în identitatea substanţială a membrilor săi. Termenul de identitate substanţială se referă

atât la relaţiile de sânge stabilite între membrii unui grup familial (consubstanţialitatea fizică,

tradusă în consanguinitate), cât şi la împărtăşirea unei aceleiaşi ”substanţe” morale, culturale,

religioase, etice etc., aşadar la conturarea unei identităţi complexe. Un al doilea reper fundamental

al familiei ca obiect al reflexiei sociologice este finalitatea. Din acest punct de vedere, completăm

Psihosociologia familiei 3

definiţia familiei distingând-o ca grup a cărui finalitate constă în preluarea, păstrarea,

sporirea şi transmiterea unui patrimoniu genetic (biologic), economic (avere mobilă şi

bunuri imobile), moral (norme şi valori), religios (ritualuri şi credinţe), cultural (tradiţii şi

cutume) şi social-identitar (patronimul ca semn al unei identităţi sociale legitime). Accentuăm

în această definiţie caracterul de continuitate şi deci dimensiunea şi relaţiile de descendenţă ale

familiei, ca principal factor modelator şi explicativ al specificului acestei instituţii şi al societăţilor

umane, în general.

Frederic Le Play şi abordarea monografică a familiei. În desfăşurarea cercetărilor de

sociologie, mai ales în perioada marilor ambiţii pozitiviste ale acestei discipline, preocuparea

principală a fost găsirea unei metode cât mai exacte de descriere a socialului. În acest curent s-a

înscris şi şcoala Le Play, care a consacrat metoda monografică drept fundamentală în cunoaşterea

societăţii. Asemenea lui Auguste Comte, Frederic Le Play porneşte de la familie în demersul său

de cercetare, considerând că toate relaţiile sociale, politice, morale sau economice ale unei societăţi

pot fi regăsite şi în familie. Conform principiului omologiei structurale, familia reproduce astfel

toate caracteristicile empirice, substanţiale ale societăţii globale.

Familia este, aşadar, unitatea socială elementară şi fundamentală; fundamentală fiind,

înseamnă că transformările ei conduc la transformarea “tipului social”, adică a societăţii. Pentru

evaluarea funcţionalităţii ei, Le Play recomandă, ca instrument de investigaţie asociat metodei

monografice, bugetul de familie, investit, astfel, cu puterea de analiză a întregii societăţi.

Modurile de asociere umană sunt clasificate pe trei niveluri: comunităţi (societăţile tradiţionale),

corporaţii (asociaţii cu rol moral sau social) şi asociaţii profesionale. Sistemul familial este cel mai

puternic, aşa cum se poate bănui, în cadrul organizărilor comunitare, tradiţionale, iar sistemele

corporatist şi asociativ sunt proprii societăţilor moderne. Familia este, într-un asemenea cadru

conceptual, o instituţie eminamente tradiţională.

Studiind structurile de rudenie în corelaţie cu starea sau tipul societăţii umane, Le Play

întreprinde o cercetare comparativă asupra a 45 de familii europene, de la societăţi pastorale,

seminomade (bakiri) până la familii tipice societăţilor occidentale, acoperind întreaga gamă a

organizărilor familiale, de la cele foarte stabile din estul şi sudul Europei până la cele instabile,

caracteristice mai ales, spune el, societăţii franceze în care Revoluţia a dizlocat tradiţia şi bazele

securităţii comunitare.

Edmond Demolins, un alt membru marcant al Școlii Le Play, a formulat teoria spaţiului

fizic, în speţă a drumului ca factor cu influenţă deteminantă asupra apariţiei unui tip specific de

familie şi, deci, de societate. Spaţiul, fie că este stepă, tundră, pădure, fiorduri sau câmpie,

determină un anumit profil al ocupaţiilor specifice; aceste ocupaţii determină, la rândul lor,

adoptarea unuia din cele patru tipuri familiale principale: familia patriarhală, familia tulpină

(famille souche), familia particularistă şi familia instabilă. Suprapunerea între harta spaţiilor şi

cea a tipurilor familiale a dus teoreticienii şcolii Le Play la postularea formulei de articulare a

tipurilor sociale majore. Nu rasa, abilităţile biologice, ci locul sau drumul parcurs şi tipul familial

fac specificul unei populaţii.

Tipologia Şcolii Le Play este una din cele mai importante realizări din sociologie, în

general şi în special din sociologia familiei. Tipurile formulate conturează nu numai o hartă

spaţială a tipurilor ocupaţionale, sociale şi familiale dominante, ci conţin şi o posibilă hartă

cronologică de evoluţie a familiei, de la formele extinse, predominant patriarhale, până la cele

instabile, caracteristice celor mai moderne societăţi. Caracterizarea tipurilor face referire la

trăsăturile cele mai importante prin care se poate defini o structură familială, conţine elementele

fundamentale ale unei discuţii generale asupra familiei: distribuţia autorităţii, ierarhiile familiale,

Psihosociologia familiei 4

structurile de statusuri şi roluri, dimensiuni, locuinţă, stabilitate/instabilitate etc. Cel mai

important, însă, este că Le Play pleacă în formularea teoriei sale asupra familiei de la premisa că,

în pofida atacurilor la care poate fi supusă, familia este una din temele majore de meditaţie: ea este

”poate singura instituţie care, considerată în elementele sale esenţiale, nu a fost contestată formal

în numele ştiinţei, justiţiei sau dreptului natural1. Familia se impune, în orice organizare obişnuită,

într-un mod chiar mai imperios decât proprietatea. Consider, aşadar, stabilit că, înşişi aceia care

refuză să conceapă familia ca o creaţie directă a lui lui Dumnezeu, trebuie să îi acorde măcar

consecinţa necesară a legilor naturale pe care ea le instituie.”2

Coordonatele familiei: Descendenţa şi căsătoria. Familia, la o primă şi superficială

vedere, pare a fi un grup cu bază biologică; solidaritatea membrilor săi este determinată, în primul

rând, prin legături de sânge. Toate celelalte raporturi familiale (alianţă, rudenie spirituală) sunt

asimilate acestor legături de consubstanţialitate primară. Termenul generic prin care se defineşte

acest tip proximitate biologică şi socială a indivizilor este acela de rudenie. În fapt, rudenia, ca şi

familia, nu presupun cu necesitate şi nici exclusiv legături biologice între membri. După cum vom

vedea, există forme ale rudeniei care fac abstracţie totală de înrudirea biologică, cum ar fi cele pur

sociale (adopţia), cele spirituale (năşitul) sau cele mitico-religioase (ascendenţele divine). Rudenia

poate fi, conform definiţiilor acceptate3, o apropiere între oameni realizată pe criterii biologice sau

spirituale şi recunoscută social. Ea este aşadar o formă primară de convieţuire sau de societate.

Din acest punct de vedere, rudenia desemnează raporturile de consanguinitate (rude între

care există legături de sânge), de afinitate sau alianţă (care apar în urma căsătoriei între familiile

soţului şi soţiei), dar şi pe cele de comuniune spirituală, consacrate de regulă în urma unui ritual

de în-rudire. La vechile societăţi, şi în cazul formelor tradiţionale de organizare socială care mai

supravieţuiesc şi astăzi (cum ar fi cele ţărăneşti sau cele religioase), rudenie se suprapunea aproape

peste întregul corp social. Ea este, aşadar, definită astfel încât să acopere atât dimensiunea

verticală, a descendenţei, a perpetuării (materiale, biologice, culturale etc.) societăţii sau neamului,

cât şi pe cea orizontală, reprezentată în primul rând prin legăturile fraterne sau cele derivate din

fraternitate, care stau la baza solidarităţii prin comuniune, şi în al doilea rând prin relaţiile de

alianţă ce se stabilesc în urma unei uniuni conjugale, care stau la baza solidarităţii prin cooperare.

Rudenia se structurează pe două dimensiuni fundamentale, descendenţă sau dimensiunea

verticală, de continuitate şi perpetuare socială, şi căsătorie sau dimensiunea orizontală, de

stabilitate socială. Fraternitatea este subordonată descendenţei, fiind consecinţa acesteia. Cel mai

mare interes l-a suscitat, în cercetările ştiinţifice efectuate asupra rudeniei, cea de a doua

dimensiune, căsătoria, deşi în percepţia comună şi în alte domenii de afirmare a spiritului uman

(religie, cultură, drept) criteriile descendenţei par a se afirma cu mai multă forţă.

Descendenţa înseamnă succesiunea generaţiilor unei comunităţi de neam. Este

reprezentarea finalităţii sociale şi familiale care constă, conform definiţiei propuse familiei într-

unul din capitolele anterioare, în preluarea, păstrarea, sporirea şi transmiterea patrimoniului

genetic, material, cultural al unui grup de rudenie. Descendenţa este definită ca grup de filiaţie, ai

cărui membri sunt prinşi în relaţii genealogice care îi leagă pe unii de alţii şi pe toţi de strămoşul

1 Familia este, astăzi, contestată, atât din punctul de vedere al dreptului modern, care respinge supravieţuirea cutumelor

tradiţionale de moştenire, loialitate etc., cât şi din perspectiva drepturilor naturale ale individului, ce vizează

emanciparea acestuia de constrângerile vechilor cadre tradiţionale, şi a ştiinţei, care inovează alte şi noi moduri de

substituire a familiei şi a funcţiilor ei cu moduri ”profesionalizate” de asistenţă familială, socială sau individuală. 2 În Frédéric Le Play, Textes Coisis par Louis Baudin. Cap. VI, ”La Famille”. 3 V. Dicţionar de sociologie coord. de C. Zamfir şi L. Vlăsceanu, Ed. Babel, Bucureşti, 1993.

Psihosociologia familiei 5

fondator4, întâiul, întemeietorul lanţului generaţional. Având un sens mai specific decât

descendenţa, filiaţia desemnează legătura de rudenie dintre un copil şi părinţii săi. Cel mai adesea,

filiaţiei îi este asociat statutul de legitimitate. Unii autori (Malinowski, Radcliffe-Brown),

acordând importanţă primordială relaţiei juridice şi evocând ”principiul legitimităţii”, definesc

filiaţia pornind de la instituţia căsătoriei. Conform acestei poziţii, numai căsătoria poate defini

statutul parental sau filial în adevăratul sens al termenilor.

Considerată universal ca biliniară, această legătură este supusă diferitelor modele culturale

ce guvernează reproducerea socială şi socializarea indivizilor. În funcţie de aceste contexte, filiaţia,

ca şi descendenţa, poate fi matrilinară sau uterină (fiind consideraţi consângeni sau consanguini

cei care provin din aceeaşi mamă) şi patriliniară sau agnatică (sunt rude cei proveniţi din acelaşi

tată). Este foarte important de reţinut că descendenţa nu are sens exclusiv biologic, ea nu se

materializează explusiv prin legături de sânge între genitor şi progenitor. Există descendenţe pur

sociale (cazul adopţiilor) sau spirituale (descendenţa divină, a anumitor persoane sau a tuturor

oamenilor din zei). Mult timp, descendenţa sau filiaţia biologică a fost considerată dominant

matriliniară (aportul biologic al mamei în reproducere fiind evident şi incontestabil, mult înainte

ca aportul biologic al tatălui să fie detectat), iar cea socială ca predominant patriliniară. Copilul

este dependent biologic în primul rând de mamă, iar social în primul rând de tată.

Căsătoria. Forme ale căsătoriei. În vreme ce descendența este inevitabilă şi dată ca atare,

uniunea bărbat-femeie variază în timp şi spaţiu. Chiar şi înaintea epocii moderne, când familia

conjugală sau menajul conjugal cunoaşte cele mai inedite evoluţii, formele de căsătorie se

diferenţiau substanţial: uniunea conjugală putea aduna în aceeaşi structură familială un bărbat şi

mai multe femei (poliginie), o femeie şi mai mulţi bărbaţi (poliandrie), mai multe femei şi mai

mulţi bărbaţi (poligamie) sau un bărbat şi o femeie (monogamie). Pe lângă acestea, există forme

derivate sau preferenţiale de căsătorie, care se deosebesc de căsătoria ”primară” prin faptul că

presupun existenţa unei uniuni conjugale anterioare pe care se grefează. Dintre aceste forme

”privilegiate” sau derivate sunt de menţionat leviratul, în care văduva este luată în căsătorie de

fratele soţului decedat, sororatul, prin care un bărbat văduv se căsătoreşte cu sora soţiei decedate

şi căsătoria avunculară, dintre unchiul patern şi nepoată sau dintre mătuşa maternă (spra mamei)

şi nepot.

În sistemul rudeniei, în care, după cum am constatat, solidaritatea are la bază

consubstanţialitatea, adică faptul de a fi identic din punct de vedere substanţial cu celălalt, relaţia

dintre bărbat şi femeie nu este una prioritară. Uniunea conjugală se sprijină pe legăturile între

grupurile familiale ale soţilor, care vizează, de fapt, o descendenţă comună întărită şi legitimă. De

altfel, este grăitor faptul că cercetările antropologice asupra unor populaţii izolate, primitive, arată

clar că raporturile de afinitate sau de alianţă se stabilesc în afara relaţiei conjugale, prin mijlocirea

descendenţilor acestuia. Abia prin copiii care se nasc în urma unei legături conjugale se definesc

relaţiile de alianţă. Odată cu apariţia generaţiei următoare, relaţiile conjugale şi chiar cele fraterne

se transfigurează prin intermediul relaţiilor de descendenţă, iar un rol foarte important îl au, în

aceste civilizaţii primare, normele care reglementează relaţiile între nepoţi şi unchi, respectiv

mătuşi. [Astfel, la latini, de exemplu, fratele tatălui este aproape tată (patruus), iar sora mamei este

aproape mamă (matertera).]

Teoria schimbului matrimonial. Endogamie şi exogamie. Claude Lévi-Strauss, studiind

schimburile matrimoniale din perspectiva teoriei limbajului, consideră normele căsătoriei şi

sistemul înrudirii drept o structură de comunicare, iar femeile, mesajul destinat să circule între

4 V. definiţia lui J. Bouju din Dicţionarul de Etnologie şi Antropologie, coord. Pierre Bonte, Michel Izard, Polirom,

Iaşi, 1999, p 191.

Psihosociologia familiei 6

clanuri, neamuri sau familii. Conform autorului citat, rolul esenţial în realizarea alianţelor revine

bărbaţilor (tatălui sau fraţilor femeii), care angajează relaţii de schimb cu bărbaţii din alt grup,

obiectul schimbului constituindu-l femeile. Rolul acestei circulaţii sau schimb de femei între

grupurile conduse de bărbaţi este substituirea unor relaţii de consanguinitate, de ordin biologic, cu

relaţii de alianţă, de ordin sociologic. În stabilirea alianţelor matrimoniale, există două modele

generale, anume: endogamia şi exogamia.

Endogamia este obiceiul selectării partenerilor conjugali din interiorul aceluiaşi grup de

rudenie. Într-un societate endogamică, cum sunt, de obicei, comunităţile tradiţionale, relaţiile de

afinitate sau alianţă nu sunt, aşadar, decât o consecinţă a rudeniei biologice: oamenii se căsătoresc

întrucât sunt înrudiţi prin descendenţă comună. Căsătoriile erau reglementate de părinţi şi

controlate riguros de grupul de rudenie. Finalitatea strategiilor matrimoniale endogame era

păstrarea purităţii neamului şi a integrităţii patrimoniului. Solidaritatea şi coeziunea unor asemenea

grupuri era mazimă. O ramură de neam îndepărtată putea fi recuperată printr-o căsătorie şi

reintegrată neamului. Solidaritatea era astfel refăcută.

De la criteriul înrudirii, endogamia s-a extins la acelea ale teritorialităţii, socioeconomice

(ocupaţie, avere), etnico-religioase sau rasiale. Pentru satele tradiţionale, de pildă, universul

endogamic înseamnă comunitatea ţărănească respectivă, apoi şi satele învecinate. Astăzi, acelaşi

univers se poate întinde, în spaţiul urban, la întregul teritoriu etnic. Pentru evrei, spaţiul endogamic,

care iniţial se suprapunea peste cel etnic, coincide astăzi numai cu cel religios, fiind acceptate

pentru căsătorie persoane de orice etnie care au adoptat credinţa şi cultul mozaice.

Exogamia este fenomenul invers faţă de endogamie, cel care sparge solidaritatea

grupurilor de rudenie prin impunerea căsătoriilor între parteneri aparţinând unor grupuri de

rudenie, locale, etnice etc. diferite. Regula exogamiei, a căsătoriei în afara grupului de apartenenţă

(sau de descendenţă) se explică foarte coerent prin teoria asupra schimbului matrimonial, alegerea

unui partener dintr-un grup exterior crescând aria alianţelor şi a serviciilor sociale. Schimbul

matrimonial exogamic leagă oamenii între ei prin alte mijloace decât cele ale înrudirii prin

descendenţă comună şi suprapune legăturilor naturale de rudenie legături artificiale sau sociale.5

Concluzia unor asemenea constatări este cea formulată de Cl. Lévi-Strauss, anume că orice

societate este, în acelaşi timp, endogamă şi exogamă. Pentru înţelegerea mai bună a limitei între

spaţiul permis pentru schimbul matrimonial şi cel intezis, discuţia trebuie completată cu abordarea

incestului.

Grupul de rudenie şi tipurile rudeniei: Rudenia naturală, rudenia socială, rudenia

mitică. Am constatat că cele două principii de organizare a rudeniei sunt descendenţa (sau

solidaritatea verticală) şi căsătoria (sau alianţa). Iniţial, oamenii au extins rudenia dincolo de

hotarul care separa lumea naturală de cea supranaturală. Oamenii erau creaţii divine, mai mult,

erau descendenţi ai zeilor. Existau dinastii care se originau într-un strămoş divin şi care păstrau,

prin endogamie, substanţa aleasă a genitorului lor. Aveau loc căsătorii ”mixte”, hierogamii, în care

pământenii şi zeii se nunteau şi creau descendenţe care înnobilau rasa umană. Acest tip de

organizare preponderent religioasă, spirituală a grupurilor familiale constituie ceea ce denumim

rudenie mitică. Apoi, rudenia s-a concentrat pe spaţiul societăţii profane. Familia şi rudenia erau

organizate asemenea comunităţilor lărgite, ba, de multe ori, se suprapuneau acestora (clanurile şi

triburile). Familia era asemenea unei cetăţi, cunoştea ierarhizarea rolurilor, reglementări normative

proprii, sisteme de valori specifice. Ea cuprindea pe toţi cei care se supuneau autorităţii

conducătorilor şi care se integrau sistemului său, chiar dacă nu aveau relaţii de sânge cu aceştia.

Rudenia era organizată asemenea unei unităţi cvasipolitice, în forme bine definite din punct de

5 Din acest motiv, relaţiile de alianţă se sustrag categoriei rudeniei biologice, în care sunt încadrate de regulă.

Psihosociologia familiei 7

vedere social. De aceea, o numim rudenie socială. Abia în ultima vreme, în ultimele două secole,

mai cu seamă, rudenia a început să fie percepută ca modalitate de relaţionare biologică. Progresul

biologiei, dar mai cu seamă al geneticii a condus spre înţelegerea aprofundată a proceselor de

reproducere şi a modului de relaţionare parentală sau conjugală din perspectivă strict naturală. Pe

baza acestui tip de cunoaştere exactă a substratului material al rudeniei şi familiei definim rudenia

naturală ca cea care include persoane între care se stabilesc relaţii naturale, de consanguinitate sau

conjugale (sexuale).

a) Rudenia naturală. Rudenia naturală include, conform demersului inaugurat de Lewis

H. Morgan (1871), consanguinitatea (existenţa unor grupuri de rude alcătuite din totalitatea

persoanelor ce au cel puţin un strămoş comun) şi afinitatea (grupuri sau categorii de rude reunite

în urma căsătoriei membrilor lor). Deşi ambele sunt subsumate unor comportamente naturale (de

reproducere, în speţă), există deosebiri între cele două categorii, chiar dacă ar fi să ne referim

numai la faptul că unele pot fi reduse la legătura biologică, corporală, iar altele nu. Distincţia clară

între cele două tipuri de înrudire care, deşi ambele subsumate rudeniei naturale, sunt reglementate

separat şi au evoluţii diferite, trebie aşadar, menţinută. Îndeobşte, clasificările cunoscute identifică,

în scopul organizării cunoaşterii ştiinţifice în acest domeniu, afinitatea şi filiaţia. Pe de altă parte,

există societăţi care nu recunosc unul sau nici unul din cele două modele de înrudire naturală.

b) Rudenia socială. Rudenia socială denumeşte un tip special de relaţii de tip familial, care

nu se întemeiază pe legături de sânge sau de afinitate, dar a căror rost poate fi, în mai mare măsură

chiar decât în cazul rudeniei biologice sau naturale, solidarizarea unei comunităţi. Menirea sa

principală este de a integra social, prin subordonarea la un set social de prescripţii, membrii pe

care îi include. Această integrare poate implica, dar poate face şi abstracţie de înrudirea naturală a

celor puşi în relaţie.

Deşi se poate crede că, pentru reglementarea formelor rudeniei sociale a fost nevoie de o

evoluţie mai îndelungată a socialului, lucrurile nu stau neapărat astfel. Societăţile în care rudenia

spirituală funcţionează sunt cele tradiţionale, care păstrează cadre străvechi de definire a

solidarităţii şi socialităţii. În anumite cazuri, rudenia socială este reglementată legal cu mare

rigoare, putând fi definită drept rudenie legală. Cea mai bine cunoscută formă de rudenie socială

şi legală totodată este adopţia, consacrată şi reglementată juridic încă din antichitate. Un alt tip de

rudenie socială - nelegală, adică nereglementată prin coduri de legi scrise -este rudenia spirituală.

Definită, de obicei, tot ca o relaţie de tip convenţional, ceea ce o apropiei formei legale, rudenia

spirituală corespunde altui tip de criterii, anume cele reprezentate în plan social de simboluri.

Rudenia spirituală instituie şi consacră în cadrul comunităţii legături de tip familial între persoane

între care nu există relaţii de consanguinitate. Recunoaşterea socială a acestor legături nu este

impusă prin lege, ci prin cutumă şi prin anumite simboluri sociale. Pentru că simbolurile îmbracă

adesea haina ritualurilor, preferăm denumirea de rudenie spirituală, ce face trimitere la formula

înrudirii religioase, fără a se suprapune, însă, peste aceasta, după cum vom vedea în continuare.

Forma cea mai cunoscută a acestui tip de legătură familială este instituţia năşiei. Asemenea

adopţiei, năşia este substitutul pur social (sau spiritual) al unei relaţii de filiaţie; naşii tutelează o

căsătorie nu pentru a se îngriji doar de cei doi soţi, ci mai ales de fiii acestora. Un copil este botezat

de naşi, adică este integrat, prin aceştia, unui alt grup social şi de rudenie, similar familiei - grupul

religios.

Un alt tip deosebit de înrudire socială, atestat în dreptul cutumiar românesc, de pildă, dar

şi în alte societăţi ţărăneşti sunt cele care se raportează la specificul ocupaţiilor şi proprietăţii

rurale: frăţia de moşie, în civilizaţiile agrare, şi băciile de rând, în civilizaţiile pastorale. Frăţia de

moşie se bazează pe comunitatea de proprietate. În obştea devălmaşă, puterea de stăpânire a unui

Psihosociologia familiei 8

om era dată de puterea lui de muncă, măsurată prin suprafaţa pe care o putea curăţa sau pe care o

cuprindea prin ”aruncatul cu securea”. Întovărăşirile agricole fie întăreau o legătură de rudenie

preexistentă, fie stabileau asemenea legături între persoane care nu făceau parte din acelaşi neam,

fiind întărite prin zapise ori prin confirmarea martorilor sau a preoţilor. Frăţia de moşie, năşia de

moşie sau cuscria de moşie sunt tipuri de cooperare care se refereau la schimbul de servicii

(întrajutorare) în activităţi specifice cum ar fi curăţatul pădurii, desţelenitul, sau gunoitul ogorului.

Numele erau cunoscute asemenea schimburi de servicii sunt sâmbra (sâmbria), învoială, însoţire,

ortăcie etc.

c) Rudenia mitică. Anterior faţă de formele ritualizate sau legale ale rudeniei sociale şi

înaintea atestării ştiinţifice a criteriilor rudeniei biologice a existat şi s-a manifestat ca mod de

strucuturarea a societăţii umane un alt tip de înrudire, rudenia mitică. Rudenia mitică este prima

percepţie a identităţii substanţiale în cadrul grupurilor umane şi totodată cea care atestă cea mai

nobilă formă de consubstanţialitate: înrudirea avea la bază legătura dintre oameni dar şi dintre

aceştia şi zei, prin împărtăşirea substanţei divine. Această consacrare a omului - sacralitate a fiinţei

umane - este cea care stă la originea sentimentului primar al solidarităţii organice6.

Solidaritatea primitivă îşi avea temeiul în asemănarea fizică a indivizilor. Conform acestei

percepţii imediate, cel dintâi criteriu de structurare a grupurilor sociale pare a fi fost cel sexual. În

virtutea asemănărilor anatomice, femeile constituiau un grup distinct de acela al bărbaţilor.

Această identitate anatomică era înţeleasă ca descendenţă comună dintr-un prototip mitic originar.

Astfel, toate femeile societăţilor primitive descindeau din aceeaşi strămoaşă mitică, iar bărbaţii

erau toţi reproducerile unui aceluiaşi strămoş. Chiar şi în sistemul formelor elementare ale gândirii

religioase studiate şi interpretate de Émile Durkheim, sistemul organizării totemice presupunea

înrudirea tuturor membrilor unei comunităţi cu spiritul totemic prin descendenţă. Membrii

clanului erau fiii zeului, iar relaţia de consubstanţialitate presupusă de descendenţă se reafirma, în

răstimpuri consacrate, prin consumarea totemului, adică prin ingerarea substanţei originare a

zeului părinte. O interpretare sociologică a acestui sistem de filiaţie mitică relevă o anumită

structură a acestor societăţi preponderent religioase, aşezând la baza explicării socialului relaţia

fraternă, însă nu pe cea de consanguinitate, ci fraternitatea mitică.

Confreriile, adică frăţiile spirituale extinse, erau supuse protecţiei unei divinităţi care

devenea antecesorul, părintele ezoteric al tuturor membrilor cetei. Ele se subsumează tipului

rudeniei mitice, mai degrabă decât celei sociale, întrucât au o permanentă raportare la substratul

divin, mitologic al organizării lor.7 Asemenea organizare pe baza indistincţiei între membrii

grupului şi totodată pe baza exclusivităţii grupului respectiv (erau admişi numai o anumită

categorie de membri, mai cu seamă tineri necăsătoriţi, lipsiţi de alte tipuri de legături familiale -

mai cu seamă de cele conjugale -, gata să se dedice în întregime rudeniei spirituale fraterne) se

întâlneşte mai cu seamă în cazul organizărilor militare sau paramilitare (ordine cavalereşti, cete de

luptători etc.).

6 Dăm aici acestei expresii un sens cu totul opus celui pe care i-l atribuie É. Durkheim. În sistemul durkheimian,

solidaritatea organică era cea care se realiza pe măsură ce indivizii se diferenţiau şi apăreau premisele colaborării între

specializări diferite; solidaritatea definită prin asemănarea indivizilor, cum este cea la care ne referim în discuţia de

faţă, era numită de Durkheim mecanică. Îndrăznim să răsturnăm termenii clasici, dat fiind că ne referim la rudenie şi

la solidaritatea întemeiată pe descendenţa comună, chiar dacă este mitică. 7 În timp ce frăţiile de cruce, de pildă, deşi puternic ritualizate şi ele, nu mai păstrează referinţe explicite la un model

divin pe care îl reinstaurează respectivul ritual. Cel mult, jurămintele sau blestemele cu care se garantează transcendent

soliditatea legăturii pot aminti de originea lor ca ritual religios.

Psihosociologia familiei 9

FAMILIA EUROPEANĂ – TRADIŢIONALĂ ŞI MODERNĂ

Familia europeană tradiţională s-a caracterizat prin două trăsături esenţiale: dimensiunea

extinsă şi legătura organică, definitorie cu un domeniu. Conform sociologilor, avantajele acestei

culturi familiale sunt:

- durabilitatea şi continuitatea, dincolo de viaţa fiecăruia dintre membrii săi;

- influenţa mare asupra comunităţii lărgite din care face parte (vecinătate, sat, parohie, cetate

etc.);

- asimilarea şi gestionarea mai multor tipuri de resurse (umane, materiale, spirituale);

- capacitatea de a asigura membrilor săi identitate, securitate, stabilitate şi totoalitatea

funcţiilor corespunătoare necesităţilor individuale (reproducere, educaţie, îngrijire etc.).

Acest tip de familie nu a fost, totuşi, din câte se pare, răspândit pe întregul spaţiu european,

ci a constituit, mai curând, un model al societăţilor aristocratice, antice sau nobiliare. Mai curând

se vorbeşte în literatura de specialitate (Segalen, 2011) despre grupuri domestice capabile, desigur,

de a genera o cultură familială specifică şi consistentă. Acest grup domestic a) includea, în afara

structurii familiale consacrate prin cultura familiei nucleare, şi persoane singure sau convieţuirea

dintre prieteni (deşi tipul de relaţie era asimilabil celor familiale); b) se putea afirma ca grup

domestic simplu (familie nucleară sau monoparentală); c) se putea dezvolta ca grup domestic

extins (care includea, pe lângă membrii familiei nucleare, alte rude ascendente, descendente sau

colaterale); d) putea exista şi ca grup domestic multiplu (care include mai multe nuclee familiale).

Familia tradiţională europeană este, în concluzie, o instituţie conservatoare, bazată pe

păstrarea şi cultivarea tradiţiei, o instituţie închisă la intruziunea nefamiliarului sau a acceselor de

manifestare a intereselor stricti individuale. Altminteri, indivizii membri ai familiei erau

deopotrivă integraţi în propria familie, în grupuri de vârstă, de vecinătate sau în caste

ocupaţionale/profesionale.

Această familie se bazează pe economia de subzistenţă (economia familială), extrem de

eficientă în asigurarea nevoilor specifice şi fundamentale ale oamenilor. Acest tip de economie era

garantul autarhiei, autonomiei şi siguranţei existenţei deopotrivă materiale şi spirituale a familiei.

Modernizarea familiei s-a realizat în strânsă legătură şi dependenţă cu fenomenele

urbanizării şi industrializării. Conform lui Max Weber, familia tradiţională (familia stabilă, legată

de un domeniu) se dizolvă odată cu creşterea rolului economiei capitaliste în viaţa comunităţilor

şi a indivizilor. Procesele cele mai importante care au provocat transformarea grupului familial în

forma modernizată/nucleară a familiei sunt (cf. Popescu, 2009):

- apariţia valorilor economice (banul) şi adoptarea lor în defavoarea valorilor familiale

(domeniu, continuitate, ataşament, securitate);

- decăderea proprietăţii (a valorilor funciare, casa, pământul) şi fluidizarea, divizarea şi

diminuarea ei;

- proliferarea tipurilor de activităţi economice aducătoare de venit bănesc în afara familiei

(întreprinderi, ateliere, birouri etc.);

- decăderea capacităţii de producător a familiei şi transformarea ei în unitate profilată pe

consum;

- separarea formală a activităţii profesionale sau a activităţii economice de viaţa familială;

- separarea activităţii de educare a copiilor de familie (educarea copiilor în şcoli, în afara

familiei);

Psihosociologia familiei 10

- decăderea autorităţii parentale (care devine „iraţională”, lipsită de obiectiv concret; cu toate

acestea decăderea acestui tip de autoritate are consecinţe negative atât în familie, cât şi în

afara ei, de tipul apariţiei rebeliunii, creşterii nivelului de agresivitate, apariţia conflictelor

între generaţii şi între sexe ş.a.);

- eterogenizarea (amestecarea) populaţiilor şi totodată atomizarea lor: indivizii sunt

desprinşi de grupurile familiale integratoare şi se mişcă, cu gradul de libertate permis, în

spaţiul urban, cosmopolit, lipsit de identitate; ei rămân fundamental izolaţi unii faţă de alţii

(atomizaţi), fără a se putea coordona de la nivelul lor de existenţă şi primind, astfel, fără

discernământ, coordonarea de sus în jos a statului şi instituţiilor publice şi politice moderne.

Caracteristicile familiei moderne sunt:

- familia se reduce la nucleul familial (familia nucleară, deosebită de familia extinsă);

accentul se pune pe familia de rezidenţă (rezultată în urma căsătoriei) şi nu pe cea de origine

(în care te naşti); ca atare, căsătoria devine mai importantă, ca instituţie familială, decât

descendenţa;

- accentuarea căsătoriei liber consimţită;

- externalizarea, către instituţii specializate, a funcţiilor economică, de socializare/educare,

cultural/religioasă, etico-juridică, de asigurare a securităţii etc.

- neolocaţia – sau mobilitatea spaţială, schimbarea rezienţei familiale, neataşarea de un

domeniu sau locuinţă;

- reducerea prezenţei femeii în spaţiul domestic şi redefinirea democratică/egalitară a

rolurilor domestice, deopotrivă cu cele publice;

- scăderea importanţei asigurării continuităţii; copiii au valoare individuală, nu ca verigi ale

unei linii de succesiune; ca „proiecte”, copiii sunt evaluaţi de părinţi şi de societate în

funcţie de „costurile” lor, de eşecurile lor sau de capacitatea lor de a conforma aşteptările

adulţilor.

Una dintre cele mai definitorii trăsături ale familiei modernităţii este reducerea ei la cuplul

căsătorit şi la copiii acestuia, adică la familia-nucleu. Familia nucleară a fost declarată de către

specialişti (T. Parsons) şi apoi în general familie normală. Conform unora dintre aceşti specialişti

(Skolnick şi Skolnick, 1978, apud. Popescu, 2009) caracteristicile familiei nucleare sunt:

- este universală;

- este unitatea de bază a societăţii;

- celelalte tipuri de familii (extinse) nu sunt altceva decât combinaţii de familii nucleare;

- se bazează pe diviziunea muncii între soţi;

- principala sa funcţie este considerată a fi socializarea copiilor;

- celelalte tipuri de familii sunt considerate deviante şi sunt fundamental instabile şi

nefuncţionale.

Familia nucleară a fost atestată de istorici pentru Europa de Vest: Anglia, nordul Franţei,

Belgia, în perioade anterioare modernităţii (sec. al XVI-lea). Totuşi, părţi importante din continent

au cunoscut culturi familiale caracterizate de grupuri domestice extinse sau multiple (Franţa, de

exemplu, Europa de Sud sau Sud-Est). Istoricii au limitat influenţa pe care mediul geografic o are

asupra tipului de menaj (simplu sau complex), orientându-se mai degrabă după influenţa pe care

sistemul economic în care este integrată familia o are asupra acesteia. Astfel, au identificat câteva

tipuri definitorii pentru Europa, precum a) familia-tulpină (famille-souche, organizată ca „societate

de casă” sau locuire pe domeniul familial, care este „mai mult decât o locuinţă fizică; ea include

construcţii anexe, pământuri, drepturi asupra bunurilor colective, drepturi de folosinţă a apelor,

pădurilor şi păşunilor, precum şi amplasamentul cimitirului” (Segalen, 2011, p. 65); b)

Psihosociologia familiei 11

comunităţile familiale (întâlnite în vestul Franţei, Toscana ş.a.); c) zadruga (familia extinsă

specifică sânbilor, albanezilor şi altor populaţii sud-europene).

Tipurile familiei moderne au fost identificate în legătură cu clasele sociale în care se

încadrau: familii muncitori, burgheze sau nobiliare.

Familiile nobiliare erau reprezentate mai ales de burghezi acceşi în rândul aristocraţiei,

Sunt orientate mai ales spre cultura familială, educaţie. Elaborează strategii matrimoniale

complicate şi conservă funcţiile deţinute de membrii familiei la nivel local, regional sau naţional.

Viaţa grupului de rudenie se întrepătrunde cu viaţa socială, rezidenţele fiind populate cu o

diversitate de „clienţi”.

Familiile burgheze sunt acele grupuri domestice pe baza cărora s-a clădit burghezia

capitalistă a sec. al XIX-lea8. Rolul femeii era de reprezentare şi relaţii sociale; ea activa şi

întreţinea relaţiile de alianţă, rudenie, prietenie, făceau vizite, organizau baluri, aniversări,

evenimente de binefacere etc.). În acest tip de familii, intimitatea şi diferenţierea spaţiului privat

de cel public se precizează şi se adâncesc.

Familiile muncitoreşti s-au precizat în modernitate ca unităţi economice integrate care,

pentru a supravieţui, aveau nevoie de mai multe salarii (ale soţului, soţiei, fiilor adolescenţi,

copiilor). Femeile lucrează la uzină sau acasă (maşina de cusut, maşina de scris sau calculatorul

au deschis posibilitatea serviciilor oferite de la domiciliu), ceea ce a dus la proletarizarea lor.

Condiţiile foarte dificile de locuit (descrise de Michel Verret ca „mizerie domiciliară”) erau

suplinite, de familiile tinere, de păstrarea relaţiilor cu familiile de origine. Cu timpul, planificarea

urbană a permis mutarea tinerelor familii în locuinţe mai confortabile, dar a dus la un nou amestec

social şi la rarefierea legăturilor cu familiile extinse.

În general, modernizarea familiei a permis obervarea faptului că familia se întăreşte şi se

închide atunci când condiţiile materiale se înăspresc; dimpotrivă, se deschide şi slăbeşte atunci

când salariile cresc şi confortul locuirii de asemenea.

Familia contemporană

I. Căsătoria şi cuplul. Dacă în modernitate legătura de descendenţa scade în importanţă în

favoarea legăturii matrimoniale şi familia extinsă se restrânge şi devine familie nucleară,

contemporaneitatea cunoaşte o altă transformare: căsătoria, căsnicia vieţuirea în comun a soţilor

devine cuplu, o convieţuire cu durată imprecisă, în care soţii caută o viaţă cât mai bună alături de

altcineva.

În anii ’70, în Franţa şi în aproape toată jumătatea vestică a Europei iubirea era extrem de

preţuită nu în completare, ci tocmai în contradicţie cu căsătoria, această instituţie contrângătoare

şi burgheză care îi determinase pe părinţii acestei generaţii ca, pe lângă familie, să nu „realizeze”

prea multe mai cu seamă în planul relaţiilor sentimentale. Iubirea este mai puternică decât căsătoria

şi familia; poate opri războaie şi poate şterge hotare. Totuşi, stă la baza a ceea ce începe să se

profileze ca un nou tip de război: conflictul între generaţii. „Acest nou tip de iubire are două

caracteristici: este absolută şi destinată parcă efemerului”, remarcă observatorii ei (Segalen, 2011,

p. 121). Refuzul căsătoriei în numele iubirii presupune refuzul de a supune relaţia de cuplu altor

forţe decât cea a sentimentelor. Din rândurile combatanţilor împotriva instituţiei matrimonial, ea

a ajuns în manualele de socio-psihologie, unde este numită „dragoste confluentă”, răsărită de la

sine „între două persoane care s-au găsit mai mult sau mai puţin întâmplător, dar care se aleg

8 Exemple foarte bune sunt familia Schneider, puternic ancorată în industria metalurgică, sau Casa Rothschild: filiaţia

masculină, relaţiile fraterne foarte strânse, endogamia au fost strategiile care au permis acestor familii acumulări de

capital rapide şi accentuate.

Psihosociologia familiei 12

continuu” (Popescu, 2009, p. 83), desigur, până în momentul în care găsesc întâmplător pe

altcineva şi îl aleg pe acela.

Scopul căsătoriei nu mai este durata lungă sau orice alt scop mai presus de indivizii

implicaţi, ci atingerea dorinţelor tinerilor sau celor mai puţin tineri. Din acest motiv, angajamentul

contractual sau ceremonialul religios apar constrângătoare, greoaie sau pur şi simplu inutile.

Proliferează, în schimb, uniunile libere, căsătoriile de probă, concubinajul sau coabitările

consensuale – mai multe nume pentru a legătură „liberă” între doi parteneri, pentru care denumirile

sunt încă şi mai vagi („cel cu care sunt”, „cu care trăiesc”, „prietenul”, „iubitul”, „perechea” ş.a.).

Sociologii (L. Roussel, 1985) subliniază că actual se dezvoltă noi legături nematrimoniale şi

nefamiliale, care combină uniunea conjugală sau neconjugală cu despărţirea. Termenii juridici din

diferite state pentru acest tip de relaţii sunt „parteneriat înregistrat”, „coabitare statutorie”,

„parteneriat domestic”, „uniune civilă” etc.

Schimbarea statutului femeii a provocat schimbări familiale fundamentale; din importanţa

fundamentală şi preeminenţa statutului de mamă, femeia s-a deplasat către o poziţie precară, din

care îl secondează pe bărbat în spaţiul public sau profesional.

În general, sexualitatea se disociază nu numai de procreare, ci şi de formarea cuplurilor.

Divorţul, pe de altă parte, care a constituit până acum un mod de sancţionare a unei vini la celălalt

partener sau o etapă, o perioadă de trecere de la o căsătorie la alta; astări, el este un act „amiabil”

care are drept consecinţe fie familia monoparentală, fie, în societăţile şi categoriile sociale mai

educate, mai avansate istoric, recompunerea familială.

II. Copilul. Copiii sunt obiecte ale investiţiilor – în primul rând afective, dar şi economice,

educaţionale sau existenţiale. Copiii devin persoane sociale, iar miza controlului educării lor

devine una politică. În modernitate, copiii aparţin societăţii, naţiunii; astăzi, ei nu mai aparţin

nimănui în mod special, sunt liberi înainte de a fi maturi.

Naşterea copiilor este amânată, limitată sau total exclusă din cariera socială a femeilor. În

Uniunea Europeană, numărul mediu de copii născuţi de o femeie este 1,52, dintre care proximatic

o treime sunt născuţi în afara căsătoriei. În ceea ce priveşte creşterea copiilor, ea este negociată

între părinţi prin redefinirea rolurilor sexuale în familie.

Copilul este foarte important, în mod special în societatea românească. Familia românească

cunoaşte un model în care rolul principal în creşterea copiilor revine femeii. Ea este cea

prepomderent ocupată în îngrijirea zilnică a copiilor (gătit, cumpărături, mers la şcoală,

supravegherea lecţiilor şi a timpului liber, îngrijirea când sunt bolnavi). În cazul educării

(transmiterii explicite de norme şi valori) şi judecării-sancţionării abaterilor, ambii părinţi

colaborează.

Importanţa familiei rămâne, în în epoca contemporană, cea mai mare, făcând parte din

categoriile de înaltă calitate a vieţii. Totuşi, individualismul (care îl mobilizează pe ins împotriva

mediilor integratoare precum familia) este din ce în ce mai prezent ca filosofie de viaţă. Sociologul

german Georg Simmel subliniază că individualitatea creşte proporţional cu extinderea mediului

social al individului, dar numai cantitativ; calitativ, ea se precizează cel mai bine tocmai în familie.

Cu alte cuvinte, individualitatea, ca realitate a propriei identităţi – şi nu individualismul, ca

ideologie promovată în campanii publice sau politice al căror scop este dizolvarea societăţii – este

cu mult mai bine realizată în familie decât în formele alternative de convieţuire umană.

Psihosociologia familiei 13

FUNCŢIILE FAMILIEI

A considera familia drept unitate funcţională înseamnă a o raporta în sens subordonat unei

unităţi superioare. Cu alte cuvinte, înseamnă a-i nega o finalitate proprie pentru a o supune unei

finalităţi externe. Această entitate superioară faţă de care familia se poate dovedi funcţională sau

disfuncţională nu poate fi decât societatea. Faţă de societate familia poate manifesta anumite

funcţii cum ar fi cea de reproducere biologică (funcţia reproductivă a familiei), culturală (funcţia

de socializare sau de educare a copiilor) sau materială (funcţia economică). Paralel şi fără

deosebire, însă, sociologia familiei alătura acestora şi alte funcţii precum cea sexuală sau cea

afectivă, care însă nu vizează finalitatea societăţii ca entitate exterioară şi superioară familiei, ci o

finalitate precară, legată de individ ca entitate supremă.

În sociologia românească, Traian Herseni a lăsat ceva mai multă libertate desfăşurării

funcţiilor familiale, împărţindu-le în a) creşterea copiilor şi b) completarea social-economică a

soţilor. De asemenea, Henri H. Stahl a deosebit funcţiile externe ale familiei (de reprezentare a

membrilor ei în societate, de intermediere a relaţiilor acestora cu instanţele publice) de cele interne,

printre care a enumerat: a) funcţiile biologice şi sanitare (care se referă nu numai la reproducerea

biologică a membrilor, adică la naşterea copiilor, ci şi la îngrijirea şi asistarea muribunzilor; nu

numai la păstrarea sănătăţii, dar şi la îngrijirea bolnavilor etc.); b) funcţiile economice (în care

include nu numai relaţiile de producţie domestică, dar şi complicatul sistem al relaţiilor de

moştenire şi succesiune); c) funcţia de solidaritate familială (care distinge familia ca grup social

de sine-stătător, ai cărui membri se caracterizează prin asemănare şi apartenenţa necondiţionată la

ansamblul organic familial); d) funcţiile pedagogice, educativă şi morală (care se referă nu numai

la socializarea copiilor, dar şi a adulţilor şi la prezervarea unei anumite stări morale familiale).

Funcţiile la care ne oprim în cursul de faţă sunt: funcţia de reproducere a familiei (care

reprezintă reproducerea biologică a societăţii), funcţie de socializare (reproducerea culturală a

societăţii), funcţia economică (reproducerea fizică a societăţii); funcţia etico-juridică a familiei

(reproducerea valorică şi normativă a societăţii).

I. Funcţia de reproducere. Conform altor manuale de profil (Segalen, 2011), antropologii

ne amintesc că „cheia filiaţiei este cea a legăturii dintre norţi şi vii” (p. 172), adică, pentru

înţelegerea filiaţiei sau a descendenţei este nevoie să păstrăm în minte legătura de continuitate

dintre antecesori şi succesori. Din acest punct de vedere, funcţia reproductivă este reprezentată atât

prin comportamentul sexual al relaţiei conjugale, cât şi prin alte forme de reproducere, cum este

adopţia. Căsătoria este forma prin care se legitimează şi se intaurează descendenţa şi este instituţia

definitorie pentru funcţia reproductivă a familiei. Ea însemna în principal schimbarea statutului

femeii, din aceea de fată în cea de mamă, dintr-o funcţie infertilă în una potenţial fertilă. Bărbaţii,

în calitate de taţi sau tutori, erau cei care dădeau o soţie (lat. nuptum dare) sau, în calitate de soţi,

luau o soţie (lat. uxorum ducere). Ca asigurare a descendenţei, căsătoria viza, prin alianţele

matrimoniale, întărirea acesteia; de asemenea, în cazurile legăturilor endogame, se realiza

refacerea coeziunii grupului de rudenie. Istoria familiei atestă trei forme principale de realizare a

căsătoriei:

1) Ritual familial: tinerii trec de la statutul de fii la cel de părinte; în calitate de continuatori

legitimi, ei erau numiţi „salvatorii căminului patern” (Eschil) sau cei care asigură

nemurirea părinţilor (hinduşi). Etapele căsătoriei antice, celebrată ca ritual familial

erau: a) enghyesis (gr.) sau traditio (lat.) – ceremonia de desprindere a tinerei fete de

Psihosociologia familiei 14

vatra tatălui, pe care o onorase până în acel moment şi lânga care îşi aflase protecţia;

b) telos (gr.) sau deductio in domum (lat.) – conducerea fetei la casa soţului; ea era

acoperită de văluri albe, la fel ca în timpul marilor ceremonii religioase. În tot acest

răstimp, se intonau imnuri religioase. Ea va fi trecută pragul noii locuinţei printr-un

simulacru al unui act de violenţă (răpirea era un obicei un vremurilor în care

disproporţia demografică dintre bărbaţi şi femei făcea dificilă găsirea unei soţii); c)

pompé (gr.) sau confarreactio (lat.) – iniţierea tinerei în cultul noii vetre, prin atingerea

focului sacru, a apei lustrale, aducerea unei jertfe pe altarul casnic şi împărţirea unui

aliment ritual (o poamă sau o prăjitură) cu cel cu care se însoţea.

2) Sacrament creştin: în secolul al XI-lea, atunci când în Europa (Franţa de nord) au loc

primele căsătorii liturgice, unirea mirilor se făcea în doi timpi, logodna şi căsătoria

propriu-zisă, separate de un interval de timp a cărui mărime depindea de vârsta

logodnicilor sau de distanţa geografică ce separa cele două rezidenţe: a) primul moment

era acela al logodnei (desposatio). Prin acest prim ceremonial cu caracter privat era

încheiat contractul marital între tatăl fetei şi soţ, prin care, în schimbul unei zestre pe

care mirele se obliga să o constituie, autoritatea asupra tinerei femei trecea de la şeful

familiei de provenienţă la cel cu care se însoţea; b) căsătoria reprezenta repetarea

publică, în prezenţa unui preot (a cărei binecuvântare o substituie pe cea a tatălui), a

unei ceremonii identice, în linii mari, celei desfăşurate în spaţiul familial.

3) Contract civil: căsătoria civilă a fost legalizată în Franţa prin articolul 7 din Constituţia

franceză din 1791 (“legea nu mai consideră căsătoria decât ca un contract civil.”), iar

divorţul, consecinţa logică a acestei formalizări, este legalizat un an mai târziu. Legea

din 1792 prevedea şapte motive pentru cererea divorţului: demenţa, condamnarea unuia

din soţi, crimele, maltratările sau injuriile între parteneri, desfrânarea de notorietate

publică, părăsirea partenerului pentru mai mult de doi ani, absenţa de la domiciliu mai

mult de cinci ani, emigrarea. Ele au fost apoi reduse la trei, condamnarea, maltratarea

şi adulterul. Opunându-se iniţial, Biserica nu a acceptat divorţul decât dacă nici unul

din soţi nu se recăsătorea. Ulterior, însă ea îşi va nuanţa poziţia şi, după 1816, va

accepta recăsătoriile, cu condiţia ca cele anterioare să fi fost doar civile.

Reproducerea este legată actual de problemele parentalităţii. Aceste probleme sunt diferite

în comunităţile şi familiile tradiţionale (unde parentalitatea este legată de pământ, teritoriu,

locuinţă) faţă de societatea urbană (unde parentalitate a fost definită fie de către dictrina creştină,

fie de teoriile biologice ale eredităţii). S-a dezvoltat conceptul de „parentalitate”, care-l înlocuieşte

pe cele de paternitate/maternitate şi are în vedere organizarea punerii în practică a legăturii de

filiaţie şi perioada de după divorţ” (idem, pp. 174-175). Parentalitatea, cu alte cuvinte, are de-a

face cu capacitatea părinţilor de a-şi face „meseria”. Dinamica nouă a legăturilor şi poziţiilor din

familie, mai ales fenomenul de recompunere familială, afectează prejudecata comună consacrată

ca principiu de exclusivitate al filiaţiei: „fiecare individ nu este pus în poziţia de fiu sau fiică decât

în raport cu un singur bărbat şi cu o singură femeie, adică fuecare copil nu are decât un singur tată

şi o singură mamă” (Segalen, 2011, p. 173). Din această situaţie rezultă o reevaluare a naturii

biologice a relaţiei de parentalitate şi a valorii sale sociale.

Pluparentalitatea, un alt concept care încearcă să acopere noile realităţi ale familiei

disolutive, se referă la parentalitatea electivă (adopţie sau noile practici ale ingineriei genetice) sau

la consecinţele recompunerii familiale.

Actual, funcţia de reproducere biologică a familiei este descrisă pe baza unor parametri de

a simplitate aritmetică. Ea este influenţată de o serie de factori cum ar fi:

Psihosociologia familiei 15

- vârsta soţiei

- sănătatea partenerilor

- durata căsătoriei

- distribuţia rolurilor în familie

- utilizarea mijloacelor contraceptive

- nivelul de instrucţie al soţilor şi în mod special al soţiei

- statutul profesional al femeii

- dorinţa de a avea copii.

Diminuarea natalităţii şi, corelat, a funcţiei de reproducere a familiei, a fost determinată de

cele două „revoluţii ale contracepţiei”: la sfârşitul sec. al XVIII-lea se răspândeşte contracepţia

naturală, iar, la odată cu anii ’70, planificarea familială este tot mai eficientă datorită contracepţiei

chimice.

II. Funcția de socializare. Socializarea înseamnă însăşi existenţa societăţii ca atare şi

reflectarea sa inevitabilă în natura umană. Ea este definită drept totalitate a proceselor,

mecanismelor şi instituţiilor prin care societatea se reproduce în personalitatea umană. Ea este

privită, de teoreticienii moderni ai societăţii ca un proces interactiv de comunicare între conştiinţa

sau personalitatea individuală şi influenţele sociale. De fapt, socializarea este proces cu o

participare minimă, dacă nu chiar nulă, a conştiinţei şi voinţei umane, întrucât realitatea socială

este suverană, supunând individul propriilor raţiuni de reproducere. În esenţă, socializarea este un

fenomen cultural, iar aspectul său observabil constă în învăţarea socială, adică în iniţierea

culturală. După cum spunea Leo Frobenius, faţă de oamenii care sunt purtătorii ei, cultura trebuie

înţeleasă ca un organism independent, ca o fiinţă vie care o naştere, o copilărie, o maturitate şi o

bătrâneţe. “Nu voinţa oamenilor dă naştere culturii, ci cultura îl re-învie pe om”.9 Cadrul primar al socializării sau al manifestării culturale a indivizilor este familia.

Sociologia familiei enumeră patru aspecte prin care familia realizează funcţia de socializare:

a) educaţia morală, ce are la bază relaţiile de autoritate prin intermediul cărora

modelele şi regulile culturale se impun personalităţii individului;

b) învăţarea sau cunoaşterea, adică aflarea şi deprinderea reperelor necesare vieţii

sociale;

c) dezvoltarea capacităţii creatoare, a gândirii participative, pe care se pune preţ

mai ales în perioada modernă şi în cadrele culturii postmoderne;

d) comprehensiunea, comunicarea afectivă, dezvoltarea afectivităţii specific

umane.

Nu mai trebuie să adăugăm că aceste dimensiuni diferă de la o zonă culturală la alta şi

depind de ceea ce L. Frobenius numea paideuma, ca realitate culturală independentă, cu o

viaţă proprie. Socialul este un mod de existenţă înainte de a fi un mod de cunoaştere. Socializare,

educație, școlarizare. Multă vreme, socializarea copilului s-a făcut într-un cadru familial lărgit,

care cuprindea, pe lângă părinți și frați, grupul de rudenie (familia extinsă), vecinii, grupul de

prieteni. Abia după urbanizare și impunerea familiei nucleare ca formă de organizare familială și

ca tip de gospodărie adaptată mediului orășenesc și, mai ales, odată cu generalizarea

învățământului de masă (sec. al XIX-lea și mai ales sec. XX), socializarea începe să se facă atât în

familie, cât și în școală, în maniere mai degrabă concurente decât complementare.

Odată cu modernitatea, noile drepturi ale copilului tind să plaseze părinții în incapacitatea

sau imposibilitatea de a pune limite, de a impune reguli și valori (ceea ce se traduce în slăbirea

funcției etico-juridice a familiei). Protecția asigurată copilului inclusiv prin Convenția ONU cu

9 Leo Frobenius, Paideuma, Meridiane, Bucureşti, 1985, p. 39.

Psihosociologia familiei 16

privire la drepturile copilului constituie, la o analiză realistă, așa cum a fost întreprinsă de

cercetători, o înșelăciune (Roussel, 2001). În primul rând, protecția copilului este parte a culturii

familiale. Ca ființe neautonome, copiii nu au responsabilitate în plan social, etic, juridic;

responsabilitatea actelor lor revine în totalitatea adulților. „Eliberarea copiilor de sub dominația

adulților” îi încarcă pe copii cu responsabilități pentru care nu sunt pregătiți. Pentru pregătirea lor,

statul intervine în viața familială, dizlocă familia, responsabilizează copiii și deopotrivă și părinții

cu sarcini non-familiale (cum ar fi planificarea, bugete etc.) în ceea ce se definește ca fiind

„interesul copiilor”. „Familia modernă în descompunere este cu atât mai atentă la libertățile

copilului, cu cât are grijă mai puțin să-i ofere esențialul: părinții”. (Queiroz, 2004, apud. Segalen,

p. 211).

III. Funcţia identitară a familiei. Identitatea socială este dată de precizarea unor forme de

identificare individuală care integrează persoana umană unor modele comunitare şi comunionale.

Prima formă de fixare a identităţii individuale este oferirea unui patronim, moştenit, în majoritatea

societăţilor europene, pe linie paternă.

Patronimul - numele întemeietor. Unul dintre cele mai semnificative simboluri care

definesc tipul familial şi, în continuitate (nu spre diferenţiere) cu acesta, tipul personal al fiecărui

membru este numele. Originar, numele a fost unul din însemnele distinctive ale celor mai

importante organizări familiale ale antichităţii, marile grupuri de rudenie denumite gentes (la

romani) sau génos (în Grecia antică). Numele consacra o rudenie ce o depăşea pe cea naturală, căci

el se putea acorda nu numai fiilor legitimi sau adoptivi, dar şi sclavilor şi liberţilor unui neam. Era

refuzat, însă, bastarzilor, celor care trebuiau să ţină de o altă gintă, de un alt tată, de un alt nume.

Obiceiul de a fi numit după numele tatălui (sau identitatea patronimică) datează din această epocă.

Originar, patronimul era numele comun tuturor membrulor unei gens, numele strămoşului mitic,

întemeietor al neamului. La romani, exista obiceiul ca fiecare patrician să poarte trei nume: dacă

cineva se numea, de pildă, Publius Cornelius Scipio, i se putea construi deja un portret social:

Publius era un pro-nomen, un nume pus înainte; adevăratul nume era Cornelius, cel al ginţii din

care făcea parte, numele sacru, care trebuia să dureze tot atâta timp cât şi familia şi zeii săi; în fine,

ultimul era un cog-nomen, de cele mai multe ori o poreclă ce viza trăsăturile personale ale

individului respectiv, individualitatea sa.

Numele de botez în Evul Mediu. Aşadar, la antici, civilizaţii vechi, statornice, primul şi

cel mai important nume a fost cel al neamului, al întemeietorului, patronimul. Individul nu era

decât un membru inseparabil al ginţii, al grupului de rudenie, iar identitatea sa era definită în primul

rând de acesta. Numele - şi, odată cu ele, concepţia asupra identităţii - au cunoscut o evoluţie cu

totul diferită odată cu epoca medievală. În Evul Mediu, până în secolul al XII-lea, adevăratul nume

era numele de botez sau numele individual. Numele patronimice au apărut destul de târziu, după

această dată, ca nume legate de posesiuni (de feudă sau domeniu) sau ca porecle. Actual, numele de familie, ca şi cel individual, nu mai reprezintă decât o proporţie variabilă

din identitatea socială a indivizilor. Neamul nu mai furnizează individului nici un statut cristalizat,

capabil de a-I asigura identificarea familială sau socială. În familia modernă, rolurile şi statutele

tradiţionale ce ţin de sex, vârstă, rang, religie, se descompun sau se inversează potrivit

împrejurărilor. Prioritate are statutul economic şi profesional. Recomandarea socială se face,

aşadar, ţinând cont mai ales de aceste criterii, în subsidiar considerându-se şi ”formalitatea”

recomandării numelui. Cu toate acestea, numele îşi păstrează capacitatea unică de definire

integrală, unitară, omogenă a persoanei. În funcţie de această definire, se construieşte

personalitatea altruistă, nostratică sau, dimpotrivă, cea izolată, alienată. În măsura în care numele,

Psihosociologia familiei 17

ca semn identitar central, mai poate păstra ceva din sentimentul gregar al neamului, el furnizează

securitate şi afirmă sentimentul nostratic. Dacă, dimpotrivă, devine o marcă identitară de context,

supusă modelor, ce poate fi schimbată la iniţiativa individualui, el poate genera insecuritate şi

”criză identitară”.

IV. Funcția etico-juridică a familiei. În familie se realizează trecerea de la un

comportament normativ la unul normal, prin autoreglare, autonomie morală, interiorizarea

imperativelor eticii sociale. Acest proces de reproducere etico-morală şi normativă a societăţii se

materializează, la nivelul familiei, prin funcţia etico-juridică. În comparaţie cu familia de tip

tradiţional, cea modernă a suferit pierderi în ceea ce priveşte exercitarea celor mai multe funcţii

familiale, precum cea economică, culturală, de securitate, religioasă etc. Pe lângă acestea,

asumarea responsabilităţii juridice colective pentru comportamentul legal sau ilegal al acestora, cu

alte cuvinte funcţia etico-juridică a familiei a fost, de asemenea, cedată instanţelor extrafamiliale.

Pe de altă parte, responsabilitatea familială colectivă a fost înlocuită cu responsabilitatea

individuală. Familia nu mai răspunde pentru crimele comise de un membru al său; pe de altă parte,

recompensele sociale pentru o conduită adecvată revin tot individului, reflectându-se doar indirect

asupra familiei. Funcţia de protecţie a familiei, complementară celei de asigurare a unei

normativităţi specifice, a fost, de asemenea, asumată de stat şi de alte agenţii nefamiliale sau

suprafamiliale

Slăbirea forţei integratoare a familiei se accentuează pe măsură ce trecem de la un mediu

tradiţional spre unul modern. Acest lucru duce la pierderea controlului exercitat de familie şi a

puterii de reglementare a comportamentului membrilor săi şi, de asemenea, atrage declinul

interacţiunii directe şi al activităţilor colective ale membrilor.

tradiţionale, anterioară şi superioară judecăţii şi sancţiunii sociale. În dreptul cutumiar,

familia

Dimensiunile exercitării funcţiei etico-juridice a familiei. Prin socializare, familia

transmite modelul cultural dominant membrilor săi. Ea nu îl propune spre “dezbatere” conştiinţelor

acestora, ci îl impune ca normă culturală şi socială. Impunerea acestui model se face prin aplicarea

unui mod constrângător de modelare a conduitelor, concretizat în sistemul normelor şi sancţiunilor

specifice şi în structura de autoritate a familiei. Acest sistem punitiv dezvoltă forme de sancţiuni,

din care unele pot fi calificate ca violente, provocatoare de suferinţă fizică.

Conform structurii de autoritate, care organizează orice colectivitate, fiecare membru al

familiei ocupă o anumită poziţie în raport cu ceilalţi, care fac parte din acelaşi grup. Ierarhia

familială este foarte clară şi, în acelaşi timp, solid constituită, din suprapuneri pe poziţii ce au la

bază definiţii de vârstă, sex, grad de rudenie. Aceste criterii ordonează structura de autoritate a

familiei, care, la bază, cunoaşte două tipuri fundamentale, tradiţionale de propagare: autoritatea

bărbatului asupra femeii şi autoritatea celor mai vârstnici asupra celor mai tineri, a părinţilor asupra

copiilor.

Această structură cunoaşte, astăzi, perturbări grave, fiind substituită cu scheme de

negociere a statusurilor şi rolurilor în cadrul familiei. Copii şi părinţi, soţ şi soţie nu mai cunosc o

definiţie clară a drepturilor legitime şi a obligaţiilor asociate statutului lor familial. În căutarea

celui mai potrivit rol, în competiţia pentru cel mai înalt statut, ei intra în conflict şi, de tot mai

multe ori, eşuează în construirea unei familii. De asemenea, pe lângă structura de autoritate, şi

sistemul normelor şi sancţiunilor familiale este contestat de instanţe “profesionale”, extrafamiliale,

care acuză familia ca mediu cu potenţia conflictual, ostil dezvoltării “libere” a personalităţii

Psihosociologia familiei 18

membrilor ei. În acest curent de contestare, de ocultare a funcţiei etico-juridice a familiei se înscrie

şi discuţia referitoare la violenţa familială.

V. Funcția economică a familiei. Principalele forme prin care societatea se perpetuează

material sunt proprietatea (mod de prezervare a resurselor existente) şi producţia (mod de

transformare şi acumulare de noi resurse). Înainte de a fi gestionate la nivel global, ele au fost

moduri de asigurare a existenţei familiale. Ca atare, familia a constituit multă vreme primul cadru

de manifestare a diviziunii muncii, baza producţiei economice şi agentul principal al proprietăţii.

Acestea sunt cele trei dimensiuni principale de analiză a economiei de tip familial-

tradiţional. În societatea contemporană, acestea sunt puternic atrofiate de pierderile în densitate şi

în consistenţă a resurselor familiale. Chiar dacă mai sunt parțial prezente (ca forţă de muncă, timp,

posesiuni materiale – proprietăţi, bunuri, bani ş.a.), resursele nu mai aparţin decât în mică proporţie

familiei, administrarea lor fiind făcută extrafamilial, de instituţii specializate şi/sau de membrii

familiei, individual. Locul de muncă individualizat transformă cea mai mare parte a forţei de

muncă şi a timpului în resurse personale, angajate în forme de muncă extrafamilială, reglementate

prin contract individual, uneori cu clauze de confidenţialitate care îi implică pe ceilalţi membri ai

familiei. Salariul, contul bancar, contractul nupţial sunt modurile prin care banii şi bunurile sunt

atribuite indivizilor şi nu familiei care îi integrează. Sănătatea, buna-dispoziţie, nivelul de cultură

sunt trăsături care se judecă şi se administrează tot mai mult la nivel individual şi nu familial. Ceea

ce familia contemporană mai poate exercita ca manifestare de tip economică este gestionarea

acelor puține resurse care mai sunt depuse în patrimoniul familial de către membrii ei şi, din ce în

ce mai solicitată, manifestarea ei de consumator.

Proprietatea. Accepţiunea actuală a relaţiei de proprietate presupune existenţa a doi

termeni, unul activ, subiectul proprietar, şi unul pasiv, obiectul deţinut. Sensul ei este dat de

supremaţia subiectului, a proprietarului, a cărui voinţă influenţează statutul obiectului posedat.

Obiectul pasiv, lipsit de voinţă proprie, este supus intereselor economice ale posesorului. S-a spus

că este greu de făcut legătura între familie, cu o geografie mai mult sau mai puţin variabilă

(ciclurile vieţii, desfacerea şi refacerea cuplului matrimonial, modificări profesionale etc.), şi ideea

de construcţie, implicit cea de spaţiu construit sau locuit, adică de proprietate, mult mai stabilă

(Segalen, [2008] 2011, p. 256). Cu toate acestea, proprietatea a desemnat iniţial şi în primul rând

domeniul neamului, dat în păstrare unor indivizi mai curând lipsiţi de importanţă particulară.

Familia restrânsă şi neamul (familia extinsă) erau puse în legătură organică cu proprietatea, mai

cu seamă cu pământul, care nu reprezenta obiectul pasiv al relaţiei, ci subiectul care supunea şi

dispunea continuarea cu orice preţ a unor forme primordiale de cult: cultul locului şi, în strânsă

legătură cu acesta, cultul strămoşilor. Procesul preluării, păstrării și transmiterii unui patrimoniu

familial material este reprezentat în formele proprietăţii. Importanţa acestei categorii –

fundamentală în economia familială – este mult diminuată astăzi, când proprietatea este mult mai

fluidă, mai discretă şi, până la urmă, mai inconsistentă, decât în etapele anterioare ale istoriei

familiale. Căci lucrurile au pornit de la o ordine cu totul străină de cea în care obişnuim să integrăm

astăzi sensul acestui concept.

Putem spune că, iniţial, omul a fost proprietatea pământului şi nu invers. Sensul primar al

proprietăţii a fost religios, nu legal şi nici economic. În lumea în care pământul era era însuşi

temeiul existenţei familiale, vânzarea lui era interzisă. Aristotel arată (Politica, VI, 2, 5): „în multe

oraşe, legea cea veche prevedea să nu fie vândute pământurile strămoşeşti”. Oamenii nu puteau fi

deposedaţi de pământ decât în urma exilului. Chiar şi exproprierea în folosul public sau confiscarea

pământului datornicilor apar mai târziu, căci datornicul se aservea cu trupul său creditorului,

Psihosociologia familiei 19

devenind sclav până la achitarea datoriei, dar nu cu pământul. Când aservirea corporală va fi

înlăturată, se operează distincţia între dominium, care reprezenta stăpânirea asupra bunurilor,

proprietatea inalienabilă, şi bona, care se referea la posesiunea asupra bunurilor ce puteau fi

înstrăinate, expropriate; creditorul va avea dreptul de a vinde posesiunile (bunurile) datornicului

pentru a-şi acoperi pagubele. Este una din primele deosebiri legale între averea funciară (imobilă)

şi cea pecuniară (mobilă).

Astăzi, pe lângă dispariţia terenului familial, şi casa este modelată de limitele ridicate de

suprapopularea urbană. Oikos-ul antic devine rezidenţă sau habitat, răspunsul la necesitatea

elementară de adăpostire a omului, „refugiu solid, care să-l apere de intemperii şi să ne permită să

supravieţuim” (Segalen, [2008] 2011, p. 256). Locuinţa trebuie să răspundă, în această perioadă

de decolare a modernităţii, la dublul imperativ de valorizare socială şi de protecţie fizică. Criteriul

legăturii transcendente cu antecesorii şi succesorii, care făcea din spaţiul locuit o rezidenţă sacră,

deopotrivă a oamenilor (vii şi morţi) şi a divinităţilor, este depăşit. Apariţia distincţiei public-privat

defineşte locuirea ca proces de interferare calculată a celor două tipuri de spaţii. Faţă de spaţiul

public urban, atât de intens populat, necesitatea retragerii în privat, în intimitate, devine criteriu al

organizării locuirii. Nevoia de socializare este epuizată în pieţe, cafenele şi birturi, ori la locul de

muncă, din ce în ce mai distanţat de casă. Locuinţa se micşorează, devenind refugiul în faţa

exteriorităţii, refuzul intruziunii publice (Le Goff, [1999] 2002).

Dacă anterior acestei epoci, ciclul vieţii familiale (cu modificările de structură pe vârste şi

sexe sau numai cu schimbările numerice provocate de naşteri, divorţuri, căsătorii, plecări etc.)

determina modificări ale locuinţei (extinderi, separări sau reunificări ale părţilor sale), familia

modernă îşi rezolvă aceste probleme prin schimbarea locuinţei, care poate avea loc de mai multe

ori în cursul unei singure generaţii. Această flexibilizare a proprietăţii familiale este reglementată

prin forme de atribuire a dreptului de posesiune membrilor familiei. Proprietatea nu se mai

transmite, integral, de la soţ la soţ sau de la părinţi la copii, de vreme ce posibilitatea divorţului

relativizează solidaritatea celor dintâi, iar emanciparea timpurie urmăreşte independenţa

economică a celor din urmă. În această evoluţie generală de anulare a importanţei sociale a

proprietăţii familiale, familia pierde nu numai o resursă economică, ci mai ales una de solidaritate.

Organizarea dezvoltării durabile prin diviziunea familială a muncii. Diviziunea

muncii presupune separare şi diferenţiere. În judecarea solidarităţii bazată pe diviziunea muncii

familiale este de remarcat translaţia care a avut loc odată cu iluminismul şi explozia urbană, de la

familia-neam, a cărei solidaritate este una verticală, succesională, la familia-nucleu, susţinută de o

solidaritate orizontală, conjugală. Această translaţie nu s-a efectuat în urma unei accentuări a

diviziunii sexuale a muncii, cât a instabilităţii crescânde şi a decăderii familiei ca unitate de

susţinere a societăţii. Diferenţelor organice, care separau, în vechile coduri familiale, arborele de

sânge (descendenţa masculină) de arborele de lapte (descendenţa feminină), care distingeau, în

interiorul locuinţei familiale, locurile rezervate femeilor de cele rezervate bărbaţilor, care erau

fundamentate de reprezentări unor mitologii distincte feminine şi masculine şi se substituie

diferenţele legale, prevederile dotale şi negocierile de status.

Există diferenţe certe de manifestare a diviziunii muncii familiale între familia tradiţională

şi cea modernă. Caracterul aparte al diviziunii muncii în familia tradiţională este dat de aceea că

funcţiile specifice îndeplinite de fiecare membru sunt diferenţiate, în general, după sex, vârstă şi

capacităţi, fiind distribuite astfel încât fiecare sex şi vârstă să fie mai adaptată propriei

munci/specializări decât pentru oricare alta. Cea mai epuizantă muncă fizică este, de obicei,

executată de bărbaţi şi adulţi; cea mai puţin extenuantă, dar nu mai puţin importantă şi exactă,

revine femeilor şi tinerilor. În ciuda acestei diviziuni a muncii, toţi componenţii unei familii

Psihosociologia familiei 20

lucrează constant împreună, într-o singură gospodărie, în proximitate spaţială unii faţă de alţii. În

familia tradiţională, cooperarea este constantă, manifestându-se prin munca în comun, prin

alăturarea neîncetată a eforturilor, prin proximitatea fizică a membrilor care locuiesc împreună,

mănâncă, beau, dorm, se joacă şi petrec laolaltă, şi prin existenţa unui fond familial comun unde

se strâng veniturile tuturor şi din care sunt acoperite toate cheltuielile, administrat, în general, de

capul familiei. În familia modernă, multe din aceste manifestări de cooperare sunt absente; altele

sunt mai puţin vizibile sau sesizabile.

Odată cu urbanizarea, munca în familie a fost externalizată: mai întâi a avut loc retragerea

bărbaţilor din munca domestică şi apoi, în ritm mai lent şi pe scară mai mică, şi retragerea femeilor.

Diviziunea sexuală a muncii este însă prezentă, ca „încorporare” a unor sarcini domestice. Există

încă responsabilităţi de muncă repartizate în funcţie de sex, în pofida presiunii moderne de

egalizare a rolurilor în cadrul cuplului conjugal: spălarea lenjeriei sau gătitul („a da de mâncare”)

rămân sarcini specific feminine, în vreme ce îngrijirea maşinii sau a grădinii sunt treburi cu

pronunţat specific masculin. Această diviziune rămâne în continuare tributară unor criterii de

clasificare cu pronunţat profil sexual. Anumite grupuri social-politice sau ideologice, cum sunt

mişcările feministe, exploatează procesul diviziunii sexuale a muncii domestice în scopul

promovării anumitor politici socio-economice globale.

Subdezvoltarea familiei: de la familia-producător la familia-consumator. Pe lângă

proprietate, ca funcţie economică de păstrare a patrimoniului familial şi de transmitere a lui prin

succesiune, familia a jucat şi un important rol de producere. Averea nu trebuia numai menţinută,

ci chiar sporită, mai ales în epocile când sistemul moştenirii permitea împărţirea bunurilor

familiale între toţi urmaşii, adică divizarea patrimoniului familial.

Producţia agricolă, meşteşugărească sau comerţul au fost forme ale economiei familiale.

Chiar atunci când erau concentrate sub tutela unui administrator sau stăpân al patrimoniului,

formele de organizare a muncii ţineau tot de tipul culturii familială. În cadrul familiei tradiţionale

există trei dimensiuni pe care se poate exercita funcţia productivă a familiei: a) cea dintâi este de

producere propriu-zisă a bunurilor de folosinţă familială (mâncare, îmbrăcăminte, mobilier, alte

dotări şi amenajări ale locuinţei, obiecte de podoabă etc.) sau destinate schimbului (prin

intermediul pieţei sau schimburilor); b) cea de a doua consta în pregătirea profesională a copiilor

pentru ocupaţii asemănătoare, dacă nu identice, celor părinteşti (este chiar principiul pe baza cărui

funcţiona sistemul breslelor, dar şi al meşteşugurilor tradiţionale ţărăneşti); c) a treia presupunea

administrarea unui buget comun, gestionarea comună a resurselor şi acoperirea cheltuielilor.

Funcţia procurării mijloacelor de subzistenţă pentru membrii familiei a fost mai bine

îndeplinită de către familiile tradiţionale decât de cele moderne. Aceasta nu înseamnă că vechea

organizare familială s-a dovedit mai eficientă decât cea modernă în a oferi resursele necesare

indivizilor care o compun, ci că o proporţie mai mare a resurselor pe care ea le oferă tuturor

membrilor săi sunt rezultatul propriei sale activităţi. Familia modernă tinde să cedeze multe din

aceste activităţi altor agenţi decât cei familiali, pierzându-şi astfel, una după cealaltă, mare parte

din funcţiile sale economice. Concomitent, odată cu progresul urbanizării, tinde să descrească şi

responsabilitatea ce revine familiei în procurarea acestor mijloace de existenţă, atât din punct de

vedere cantitativ cât şi din punct de vedere calitativ. Familia europeană antică și medievală, familia

actuală din ţările slab industrializate sau familia țărănească ating limita autosuficienţei, din punctul

de vedere al procurării hranei, îmbrăcăminţii, băuturii, adăpostului şi a mijloacelor de recreere,

fiind astfel independentă de piaţă. În prezent, asemenea roluri precum coacerea pâinii, gătitul,

fabricarea băuturilor, spălatul rufelor, ţesutul şi cusutul hainelor sunt pe cale de dispariţie, iar

produsele disponibile pe piaţă tind să le substituie din ce în ce mai mult pe cele fabricate în casă.

Psihosociologia familiei 21

BIBLIOGRAFIE Ariès, Ph., Duby, G., 1994/1997. Istoria vieţii private. Bucureşti: Ed. Meridiane,

Bistriceanu, C., 2007. Sociologia familiei. Bucureşti: Ed. Fundaţiei România de Mâine

Goody, J., 2003. Familia europeană. Iaşi: Ed. Polirom,

Popescu, R. 2009. Introducere în sociologia familiei. Iași: Ed. Polirom

Segalen, Martine, 2011. Sociologia familiei. Iaşi: Ed. Polirom.

Stănciulescu, E., 2001. Sociologia educaţiei familiale, Iaşi: Ed. Polirom.