Psihologia Clinica Suportul de Curs

5/13/2018 Psihologia Clinica Suportul de Curs - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/psihologia-clinica-suportul-de-curs-55a7502b1c4e6 1/64

Tema 1 : Introducere în psihologia clinică1. Obiectul psihologiei clinice.

Psihologia clinică este situată la confluenţa psihologiei cu medicina şi este o ramură

teoretică şi aplicativă a sistemului ştiinţelor psihologice. Se considera una din cele maidezvoltate şi vaste ramuri ale psihologiei. Cu toate acestea psihologia clinică nu este doar oştiinţă fundamentală dar şi un domeniu de activitate profesională, care este orientată la

optimizarea, ridicarea resurselor psihice a omului şi a posibilităţilor sale de adaptare, la

armonizarea dezvoltării psihice, ocrotirea sănătăţii, înfruntarea suferinţelor şi reabilitarea psihică.

Termenul de „psihologie clinică” provine de la grecescul „kline” ce in traducere dinlimba greacă înseamnă pat, la început era folosit cu sensul de bolnav la pat, întâlnit iniţial laPlinius cel Bătrân, care îl utiliza spre a desemna îngrijirile acordate bolnavului imobilizat.

Termeni apropiaţi de „psihologia clinică” sunt:Psihologia medicală Domeniu care s-a dezvoltat prin practica medicală şi care

este destinatunor sarcini practice ale profesiunii medicale.

Psihopatologia Ramură a psihologiei care studiază aspectele patologice ale activităţii psihice, patologia psihicului.. Psihopatologia studiază aspecte generale

şi particulare ale reflectării subiective a bolnavilor cu afecţiuni „atâtsomatice cât şi psihice”.

Psihiatria Disciplină medicală care se ocupă cu studiul bolilor psihice (psihoze,demenţe, psihopatii, nevroze), al tulburărilor mintale, al etiologiei şi

patogenezei lor. Psihiatria are în atenţie şi organizarea asistenţei şistabilirea măsurilor profilactice, terapeutice şi de recuperare a

bolnavului cu afecţiuni psihice.Deşi au unele preocupări comune, prin sfera şi conţinutul său: psihologia medicală,

psihopatologia, psihiatria nu se identifică cu psihologia clinică. (În ţările vorbitoare de limbaengleză psihologia clinică este sinonim cu psihologia patologică sau psihologia anormală).

În literatura de specialitate putem găsi mai multe definiţii pentru psihologia clinică:În dicţionarul enciclopedic de psihologie, psihologia clinică este definită ca ştiinţă aconduitei umane, bazată în principal pe observaţia şi analiza aprofundată a cazurilor individualeşi de grup, atât normale cât şi patologice, studiate psihologic într-o manieră individuală. Areun caracter concret şi utilizează metode de investigare experimentală pe baza cărora îşifundamentează generalizările. Într-o concepţie mai diferenţiată este un domeniu al psihologieide origine medicală ce se extinde asupra studiului personalităţii umane (Pavel Mureşan, 1997).

Psihologia clinică cuprinde studiul modificărilor psihice in situaţii concrete şi în perspectivă longitudinală ale bolnavilor internaţi indiferent de aspectul sau natura afecţiunii lor (Gh. Ionescu, 1973).

Psihologia clinică reprezintă un câmp de cunoştinţe şi abilităţi, orientat spre ajutorarea

persoanelor cu probleme medicale si comportamentale în scopul realizării unei adaptării personale mai satisfăcătoare, cu bune posibilităţi de autoexprimare. (David Shakow, 1980)Psihologia clinică este o ramură a psihologiei care are drept obiect problemele şi

tulburările psihice ca şi componenta psihică a tulburărilor somatice. Este deci studiul problemelor psihice care se manifestă în conduitele normale şi patologice şi ale intervenţiei înaceste conduite (W. Huber, 1992).

Psihologia clinică este o disciplină psihologică aparte (particulară), obiectul căreia sunttulburările psihice şi aspectele psihice a bolilor somatice (Urs Baumann, Meinrad Perrez, 2003)

Aşadar, în sens larg psihologia clinică se referă la investigarea mecanismelor psihologice implicate în sănătate şi boală, iar în sens restrâns, la mecanismele psihologiceimplicate în sănătatea şi patologia mentală (Indiferent de sens, se observă că termenul „clinic”

nu se referă la clinică, spital, medical etc., ci la o abordare individualizată a subiectului uman cureferire la starea lui de sănătate şi boală. Prin urmare, psihologia clinică nu este clinică pentru



că se practică în clinică; ea poate fi practicată oriunde subiectul uman este abordatindividualizat cu referire la starea lui de sănătate şi boală.

Obiectul psihologiei clinice îl constituie omul cu dificultăţi în adaptare şi autorealizare,legate de starea sa fizică, socială sau spirituală.

Obiectul activităţii profesionale a psihologului clinician îl constituie procesele şi stările psihice particularităţile individuale şi interpersonale, fenomenele social-psihologice, care se

manifestă în diverse domenii ale activităţii umane.2. Legătura psihologiei clinice cu alte ştiinţePsihologia clinică are legături cu următoarele discipline (ştiinţe): psihologia medicală,

psihiatria, psihologia socială, educaţie etică.1. Psihologia clinică şi medicală

Psihologia medicală este în esenţă o psihologie clinică, axată asupra relaţiei medic– bolnav. Fără a ceda sensului etimologic a psihologiei clinice, care-i restrânge sfera, seconsideră că psihologia medicală: prezintă un domeniu mai vast decât psihologia clinică, prin cuprinderea

problematicii psihologice adiacente bolnavului, psihologia mediului terapeutic, psihologiamedicului, a personalului sanitar, psihologia relaţiilor profesionale din instituţiile medicale,

formarea terapeutică, formarea psihologică şi etică a personalului medical; prezintă mari posibilităţi de esenţializare şi teoretizare a datelor, faptelor şiobservaţiilor; depăşeşte aria observaţiilor imediate, directe şi individuale, recurgând laobservaţii mediate, indirecte obţinute prin tehnici, teste şi metode de laborator; păstrează ample relaţii cu alte ramuri ale psihologiei; psihologiaexperimentală, psihofiziologia, psihodiagnostic, afirmându-se ca un domeniu aplicativ al

psihologiei, spre deosebire de psihologia clinică care fiind mai ferm plasată asupra pacientului, păstrează relaţii mai strânse cu psihosomatica, psihoterapia şi cu orice domeniu clinci medical acărui problematică psihologică o abordează.

2. Psihologia clinică şi psihiatriaIgnorarea legăturii dintre psihologia şi psihiatrie a fost greşită. Fundamentarea lor cuprinde trei aspecte: implicarea teoriei psihologice în studiul general despre bolile psihice; dezvoltarea şi valorificarea studiilor experimentale în cunoaşterea bolilor

psihice concrete; participarea psihologilor la îndeplinirea sarcinilor practice şi a deciziilor din cadrul clinicii psihiatrice.

Din psihiatrie au venit majoritatea informaţiilor psihologiei clinice, psihiatrii fiind aceicare au realizat apropierea dintre medicina somatică şi medicina faptelor clinice. Analiza

principalelor orientări ş curente din psihologia clinică actuală constată că acestea „au elementecomune în raporturile lor cu psihiatria”.

Se constată că obiectul de studiu al psihiatriei ca şi al psihologiei clinice îl constituie persoana care prezintă manifestarea psihopatologică, cu anxietăţile, ambiguităţile şicontradicţiile sale. Astfel are loc deschiderea psihiatriei către personologie, care îi permite săabordeze omul bolnav în universul său structural, în relaţiile sale cu istoria şi motivaţiile

personale. Studiile de psihologie clinică au orientat observaţia psihiatrică asupra semnificaţiilor personale, ale unor aspecte ale mediului psiho-social, a factorilor psihostresanţi şi psihotraumatizanţi.

Studiul ştiinţific al psihiatriei contemporane se apropie de acela al psihologiei, ambeleimplicând în demersul lor epistemologic particularităţile psiho-umane.

3. Psihologia clinică şi psihologia socialăPrin simplul fapt că angajează cel puţin două persoane, medicul şi pacientul, actulmedical, este totodată un act social. Analiza istoriei bolii şi a vieţii insului, specifică psihologiei



clinice, este în acelaşi timp analiza relaţiilor sale cu alţii, cu persoane semnificative sau cugrupuri ambientale, familiale şi profesionale.

Relaţiile sunt evidente şi sub aspect practic, unde se constată că investigaţiile de psihologie clinică se folosesc atât mijloacele de examinare individuală cât şi chestionare, scalespecifice psihologiei sociale. În plus, examenul psihologic individual, implică o dimensiunesocială, întrucât pacientul investigat aparţine unui grup caracterizat prin standarde, norme,

model. Însuşi examinatul aparţine unui grup social şi profesional ale cărui reguli şi standarde lerespectă.Analiza raporturilor aduce în mod inerent în discuţie problematica socială a bolii, a

sensurilor acesteia şi a dimensiunilor propriu-zis patologice care-i sunt implicate. Fără îndoialăcă majoritatea bolilor psihice şi somatice se întâlnesc cu o incidenţă variabilă în toate culturile,dar ce anume se înţelege prin boala respectivă, gradul la care o anumită simptomatologie esteapreciată şi considerată ca boală care trebuie tratată, diferă de la un meridian la altul, şi depindeîn egală măsură de procesul morbid, cât şi de cultura dată.

Diagnosticul de boală este situat în funcţie de mediul socio-cultural, în mod direct pescala de semnificaţie şi severitate.4. Psihologia clinică şi educaţia etică

Demersul practici clinice, de la observaţie, investigaţie şi până la conduita terapeuticăeste marcat de o componentă etică a cărei dimensiuni se înscrie pe un amplu evantai întreatitudinea naturală exemplară şi reglementarea juridică. Legătura dintre etic şi psihologic, pot fianalizate nu doar din punctul de vedere al normelor şi valorilor morale ce trebuie implementateîn actele şi conduitele medicale, ci şi sub unghi opus, pornindu-se de la activitatea clinicămedicală la conştiinţa morală, cu atât mai mult cu cât sistemul regulilor de comportament alemedicului, înscris în deontologie „este determinat de psihologie” (M. Lebedinski, V. Miasiscev,1966).

Sub aspectul normelor morale medicale este analizată în primul rând relaţiainterpersonală dintre medic şi bolnav, care însoţeşte pe cei doi protagonişti ai actului medicalde la iniţierea relaţiei anamnezice până la încheierea acţiunii terapeutice. În cadrul acestora,expectaţiile pacientului sunt în strânsă dependenţă nu numai de valoarea profesională, ci şi deţinuta morală a terapeutului, „încrederea bolnavului fiind inseparabilă de cunoştinţa morală amedicului” (G. Heuyer, 1966).

În afara aspectelor etice ale relaţiilor terapeutice în cadrul normelor morale se înscriu şirelaţiile extraprofesionale (denumite, sub acest unghi, colegiale), care preconizează abţinereaclinicianului de a minimaliza sau denigra pregătirea profesională sau orientarea terapeutică aaltuia sau de a dezvălui în faţa pacientului, o eventuală eroare a colegului, ştiut fiind că „acesteaspecte, referitoare la etică, ameninţă în ultimă instanţă evoluţia stării bolnavului” (V.Banscikov, V. Gusikov, I. Miagkov, 1967)

3. Ramurile psihologiei clinice (individual)

Tema 2: Istoria apariţiei psihologiei clinice



Apariţia formală a psihologiei clinice a avut loc spre sfârşitul secolul XIX începutulsecolului XX şi a fost legata de evaluarea intelectuala şi de asistenţa psihologica a subiecţilor suferinzi de handicap mental. Ulterior, ca urmare a rafinărilor conceptuale şi a dezvoltărilor teoretico-metodologice, psihologia clinică şi-a extins domeniul de aplicare intervenind astăzi,după cum aminteam mai sus, in aspectul curativ al tuturor bolilor in care sunt implicaţi factori

psihologici şi in optimizarea subiecţilor umani sănătoşi. Desigur, prerechizite ale constituirii

formale a psihologiei clinice au existat cu mult timp in urma.Apariţia şi dezvoltarea psihologiei clinice ca ramură independentă a ştiinţei psihologiceeste în strânsă legătură cu dezvoltarea psihologiei, medicinii, fiziologiei, biologiei,antropologiei. Preistoria şi istoria psihologiei clinice se află adânc ancorate în trecut cândcunoştinţele psihologice încolţeau în interiorul filosofiei şi a ştiinţelor naturale.

Astfel, în Preistorie şi Antichitate identificăm două curente care relevă rolul factorilor psihologici în patologie. Primul curent este unul de origine magica în care bolile erau conceputeca fiind expresia faptului ca bolnavul era posedat de un spirit. Daca spiritul era rău (cel maiadesea în cazul în care bolnavul avea comportamente antisociale sau autopunitive) tratamentulconsta în eliminarea acestui spirit prin anumite ritualuri religioase (ex. exorcizarea) sau anumitemijloace fizice cu fundament religios (trepanaţii). Daca spiritul era bun (comportamentul

bolnavului nu era periculos social sau pentru propria persoana), boala era considerată sacra iar bolnavul era considerat un om cu atribute religioase (ex. profet). Al doilea curent concepea boala mentala ca fiind determinată de cauze naturale. Spre exemplu, Hippocrate defineaepilepsia nu ca o boala sacra ci ca o boala determinata de tulburări ale creierului.

De o importanţă deosebită şi netrecătoare pentru psihologia clinică în antichitate estenumele lui Hippocrate (460 - 370), cel mai vestit medic al Greciei Antice, considerat „părintelemedicinii”. Hippocrate învaţă medicina sacerdotală şi anatomia de la tatăl său, Heraclide.Părăseşte insula sa natală şi cutreieră ţinuturile Greciei antice, Tracia, Tessalia şi Macedonia camedic itinerant, dobândind o solidă reputaţie ca practician. În jurul anului 420 î. Chr. seîntoarce la Cos, unde fondează o şcoală pentru viitori medici. Mai târziu va înfiinţa o altă şcoalăîn Tessalia. Prin observaţiile făcute asupra manifestărilor bolilor şi descrierea lor amănunţită,

precum şi prin încercările de a explica procesele patologice pe baze naturale şi raţionale,Hippocrate a contribuit - în limitele posibilităţilor din vremea sa - la eliberarea medicinei desuperstiţii şi misticism. În lucrarea sa „Prognostic, Prognoză şi Aforisme” expune opiniarevoluţionară pentru acel timp, după care, un medic, prin observarea unui număr mare decazuri, poate prevedea evoluţia ulterioară a unei boli. Ideea unei medicini preventive apare

pentru prima dată în „Tratamente” şi în „Tratamentul Bolilor Acute”, în care discută influenţaunor factori ca vârsta, regimul alimentar, modul de viaţă şi clima asupra stării de sănătate. Înlucrarea asupra epilepsiei, numită „Boala sfântă” întâlnim informaţii asupra anatomiei corpuluiomenesc şi se consideră că epilepsia ar fi datorită unei lipse de aer în urma unei incapacităţi avenelor de a transporta aerul la creier . În ciuda argumentaţiei considerată astăzi naivă,

important este faptul că Hippocrate vede cauza acestei boli într-o turburare a funcţiei creierului.Tot Hippocrate vorbeşte despre importanţa posibilităţilor de adaptare a organismului şiimportanţa relaţiilor interpersonale, care se stabilesc între medic şi bolnav. Anume luiHippocrate îi aparţine celebra frază : este primordial ca medicul să cunoască de ce boală suferă

pacientul, decât ce boală are omul.Chiar şi în sumbra perioadă a evului mediu în condiţiile unde dogmatismul şi scolastica

erau principii dominante, pe lângă matematică, filologie, apar începuturile promiţătoare al psihologiei clinice.

În perioada Evului Mediu ideea antichităţii ca boala psihica este determinata de posesiunea unui spirit rău a devenit dominanta. Bolnavii psihici erau declaraţi vrăjitori, posedaţide diavol etc. iar tratamentele constau in izolarea acestora in locuri improprii (legaţi in lanţuri),

exorcism si uneori chiar execuţia daca aceasta era in interesul bisericii.Transformările sociale din epoca Renaşterii şi cele de mai târziu impun o nouă viziuneasupra omului. Astfel ca urmare a slăbirii rolului bisericii in societate, modelul antic conform

http://ro.wikipedia.org/wiki/Anatomie

http://ro.wikipedia.org/wiki/Grecia

http://ro.wikipedia.org/wiki/Tracia

http://ro.wikipedia.org/wiki/Tessalia

http://ro.wikipedia.org/wiki/Macedonia

http://ro.wikipedia.org/wiki/420

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Cos&action=edit


http://ro.wikipedia.org/wiki/Patologie

http://ro.wikipedia.org/wiki/Profilaxie

http://ro.wikipedia.org/wiki/S%C4%83n%C4%83tate

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Epilepsie&action=edit


http://ro.wikipedia.org/wiki/Creier


http://ro.wikipedia.org/wiki/Grecia

http://ro.wikipedia.org/wiki/Tracia


http://ro.wikipedia.org/wiki/Macedonia


http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Cos&action=edit


http://ro.wikipedia.org/wiki/Patologie

http://ro.wikipedia.org/wiki/Profilaxie

http://ro.wikipedia.org/wiki/S%C4%83n%C4%83tate

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Epilepsie&action=edit


http://ro.wikipedia.org/wiki/Creier



căruia boala psihica este un fenomen natural începe sa devina dominant. Acum apar diverseorientări care încearcă sa explice cum apare boala psihica, făcându-se apel la factori sociali şide mediu, factori organici sau psihologici.

Este important să menţionăm că până în secolul XIX medicina şi psihologia se afla înstrânsă legătură pentru că aveau nu doar un obiect de studiu comun – omul, ci şi o bazăteoretică comună şi anume aceeaşi concepţie speculativ-filosofică despre om, şi despre cauzele

tulburărilor apărute în funcţionarea corpului şi spiritual omului.Sper sfârşitul secolului XIX legătura dintre medicină şi psihologie a fost subminatăodată cu dezvoltarea biologiei, apar noi concepţii potrivit cărora etiologia sau factoriideterminanţi ai bolii devin materiali şi au un caracter anatomic, microbiologic, biochimic.

Anume la sfârşitul secolului XIX, psihologia este atrasă în rezolvarea problemelor clinice şi are loc transformarea ei treptată într-un domeniu ştiinţific desinestătător. Un rolimportant în aceasta l-au avut psihiatrii şi neuropatologii europeni. Ei considerau că psihologiaclinică, deşi ei pe atunci o numeau „psihologie experimentală” sunt cercetările empirice amedicului-psihiatru sau neuropatologului care sunt orientate la analiza schimbărilor înactivitatea psihică determinate de boală, hipnoză sau consumarea drogurilor.

Psihologia experimentală se dezvoltă încă până la 1875 (anul deschiderii de către W.

Wundt a primului laborator experimental de psihologie). Prin „experiment în clinică” seînţelegeau schimbările naturale (boală psihică, sau fenomene paranormale, telepatia,clarviziunea) sau artificiale (hipnoza sau consumarea drogurilor) a stării psihice normale.

Din cele de mai sus se observă că psihologia clinică numită iniţial experimentală sedezvolta ca parte componentă a psihiatriei şi neurologiei, fiind necesară pentru activitateadiagnostica a medicului. Spre deosebire de psihologia generală care în acel timp era partecomponentă a filosofiei, psihologia clinică se dezvolta reieşind din necesităţile clinicii

psihiatrice, ca o disciplină empirică, bazată pe experimente, iar mai apoi pe rezultateleexperimentale, şi nu pe discuţii teoretice. Mult timp psihologia clinică şi cea generală (ca partea filosofiei) erau discipline concurente. Psihologia clinică era orientată la rezultatele obiective

primite iniţial prin intermediul experimentelor şi mai apoi prin intermediul tehnicilor specialeformalizate şi anume testele. Psihologia generală fiind de orientare filosofică avea o atitudinesceptică faţă de metodele exacte de măsurare considerând că sufletul nu poate fi studiat prinintermediul acestor tehnici. Dar odată cu dezvoltarea filosofiei pozitiviste psihologia generalăera nevoită să utilizeze metode experimentale în studierea fenomenelor psihice.

Astfel atunci apar doua psihologii: experimentală sau clinică (pe baza facultăţilor medicale) şi cea generală (pe baza facultăţilor filosofice).

Din această perioadă vom menţiona următorii oamenii de ştiinţă care şi-au adus aportulla dezvoltarea psihologiei clinice sunt:

Phillippe Pinel (1745 – 1826), este considerat de multa lume părintele psihiatrieimoderne. Născut la Saint-Andre, într-o familie de fizicieni. A făcut 4 ani de medicină la

Montpellier , Franţa. Şi-a petrecut 15 ani din viaţă căţtigîndu-şi existenţa ca scriitor. traducător şi editor, vechiul regim francez nepermiţându-i să practice medicina. Lucrând ca editor laGazette de santé, a manifestat interes pentru bolile mentale. Studiul bolile mentale a devenit

pentru el interesant si captivant datorită unor evenimente ce aveau loc cu un prieten apropiat lui.Prietenul lui suferea de o „melancolie nervoasă” care ulterior a devenit manie şi s-a transformatîntr-un suicid. P. Pinel considera că suicidul prietenului său era o tragedie inutilă (nenecesară)

provocată de conducere greşită (decizie ţipătoare). Astfel el s-a angajat la un sanatoriu de bolimintale privat din Paris şi a început să-şi formuleze propriile puncte de vedere (propriaconcepţie) referitor la natura şi tratamentul bolilor mintale. Timp de 2 ani cât a lucrat lasanatoriu el avea conversaţii lungi cu fiece pacient în parte, după ce făcea anumite notiţe. Seconsideră că acestea au fost primele cazuri de studii de caz. În timpul cât el lucra la sanatoriu

rata mortalităţii din cauza bolilor sau suicidelor a scăzut de la 60 % la 10%.Din 1795, P. Pinel a fost numit medic (doctor) şef la Salpetriere, azilul feminin dinParis. În „Tratatul cu privire la demenţă” (1806), Pinel clasifică bolile mentale în 3 categorii

http://en.wikipedia.org/wiki/Montpellier

http://en.wikipedia.org/w/index.php?title=Gazette_de_sant%C3%A9&action=edit

http://en.wikipedia.org/wiki/Montpellier

http://en.wikipedia.org/w/index.php?title=Gazette_de_sant%C3%A9&action=edit



majore: melancolia, mania cu delir si mania fără delir. Contribuţia lui majoră în domeniulclinic a fost concepţia sa cu privire la boala mentală. El considera că oamenii bolnavi au nevoiede tratament medical şi păstrarea demnităţii acestora.

Jean-Martin Charcot (1825 - 1893) a fost un neurolog francez şi profesor de anatomie patologică. Întreaga sa operă a produs un profund impact în disciplinele neurologiei şi psihologiei, pe atunci în plină "adolescenţă". Deşi J. Charcot era un om de ştiinţă al secolului

XIX, influenţa sa a dominat întreg secolul 20, în special prin munca faimoşilor săi elevi. J.Charcot a fost profesor la Universitatea din Paris 33 de ani, iar în 1862 a început o colaborarecu Spitalul Salpêtrière care a durat întreaga sa viaţă, în cele din urmă devenind directorulacestui spital. Era cunoscut ca un profesor de medicină excelent ce atrăgea studenţi din toatăEuropa. Atenţia sa s-a îndreptat către neurologie, şi este numit actualmente de unii cafondatorul neurologiei moderne. În 1882 a pus bazele unei clinici de neurologie din Europa, laSpitalul Salpetriere.

Principalul interes al lui Charcot a fost în afecţiunea numită isterie. Părea a fi o boalămintală cu manifestări fizice, de un interes deosebit pentru un neurolog. Convingerea sa era căisteria este rezultatul unui sistem nervos slab ce era transmis genetic. Acesta putea fi declanşatde un traumatism, ca de exemplu de un accident, boala evoluând apoi progresiv şi ireversibil.

Pentru a putea studia istericii din grija sa, a învăţat tehnica hipnozei iar în scurt timp a devenitun maestru al relativei noi ştiinţe. Charcot era de părere că starea de hipnoză era similară cu ocriză de isterie, şi prin urmare le inducea această stare pentru a le studia simptomele. Nu şi-a

propus să-i trateze prin hipnoză - de fapt, credea că doar istericii pot fi hipnotizaţi. Deseorihipnotiza pacienţi pentru grupuri de studenţi şi nu numai, câştigându-şi porecla de „Napoleonulnevrozelor”.

Emil Kraepelin (1856 - 1926) născut la Neustrelitz (Germania), fratele său renumit profesor de botanica si director al Muzeului de Istorie Naturala din Hamburg, i-a încurajatinteresul pentru ştiinţele naturii. E. Kraepelin a studiat medicina la Leipzig si Wuerzburg (1874- 1878). Încă din timpul studiilor sale medicale din Wuerzburg a lucrat la Spitalul de Psihiatrie,unde director era Franz Rinecker. Şi-a început cariera profesionala in 1878, lucrând pentruBernhard von Gudden, in Spitalul Districtual de Boli Mintale din München. Încurajat deWilhem Wundt, E. Kraepelin a scris Compendiul de Psihiatrie (1883), care va deveni

precursorul celor noua ediţii ale Manualului de Psihiatrie (publicate intre anii 1883 si 1927).Din 1903 pana in 1922 şi-a desfasurat activitatea ca profesor de psihiatrie la München, unde vaconduce clinica regala de psihiatrie, clinica ce va cunoaşte datorita competentei lui un renumeinternaţional. Încă din aceasta perioada, pasionat de comparatism, E. Kraepelin se va duce inJava sa studieze la indieni prezenta bolilor mintale observate in Europa. Cu aceasta ocazie,creează.

Bazându-si cercetările clinice pe legile evoluţiei si prognosticului bolilor, Kraepelin aajuns la delimitarea si clasificarea entităţilor nosologice ale psihiatriei. Astfel, a putut fi

înlocuita metoda înşiruirii intamplatoare a diferitelor simptome constatate la bolnav făraidentificarea acestora cu boala psihica ca entitate nosologica si fara presupunerea dinamicii si prognosticului bolii. De altfel, pe tot parcursul carierei sale nu a încetat sa-si imbunatateascaclasificările, multe dintre ele ramănînd familiare si astăzi, din rândul cărora amintim demenţa

praecox, psihoza maniaco-depresiva, paranoia, nevrozele psihogene, personalitatea psihopata,dezvoltarea mintala deficitara (retardul mintal). Una dintre cele mai importante contributii alesale in descrierea si clasificarea bolilor psihice este distincţia făcuta intre psihoza maniaco-depresiva si dementia praecox, astăzi cunoscuta sub numele de schizofrenie.

Teodule Ribot (1839 – 1916) psiholog francez. În 1879 a înfiinţat la Sorbona primacatedră de psihologie experimentală şi comparată şi trei ani mai tîrziu o catedră la College deFrance. În psihopatologie Th. Ribot a adus contribuţii remarcabile prin descoperirea faptului că

orice tulburare mintală înseamnă tulburarea funcţiilor de fineţe adaptativă şi pierderea ultimelor achiziţii. A delimitat câteva particularităţi ale diferitor tulburări psihice, cum ar fi tulburărilememoriei, voinţei, afectivităţii.

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Neurolog&action=edit

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fran%C5%A3a

http://ro.wikipedia.org/wiki/Anatomie_patologic%C4%83


http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Neurologie&action=edit

http://ro.wikipedia.org/wiki/Psihologie

http://ro.wikipedia.org/wiki/Secolul_XIX


http://ro.wikipedia.org/wiki/Secolul_XX

http://ro.wikipedia.org/wiki/Paris


http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Spitalul_Salp%C3%AAtri%C3%A8re&action=edit

http://ro.wikipedia.org/wiki/Europa

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Neurolog&action=edit

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fran%C5%A3a



http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Neurologie&action=edit




http://ro.wikipedia.org/wiki/Secolul_XX

http://ro.wikipedia.org/wiki/Paris


http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Spitalul_Salp%C3%AAtri%C3%A8re&action=edit

http://ro.wikipedia.org/wiki/Europa



Lightner Witmer (1867 - 1956) născut în Philadelphia, Pennsylvania, într-o familie decatolici credincioşi, a făcut studii de psihologie la Universitatea din Pennsylvania subconducerea lui James Mc. Cattel, mai târziu când J. Cattel se mută la Universitatea Columbiadin New York, L. Witmer se transferă cu traiul la Leipzig, Germania unde obţine doctoratul subconducerea lui W. Wundt. După ce finisează lucrul în Germania, se întoarce la Universitateadin Pennsylvania. L. Witmer este cunoscut ca inventor al termenului „psihologie clinică” şi co-

fondatorul Clinicii Psihologice (primei în lume, 1896) la Universitatea din Pennsylvania.Această clinică era un centru psihopedagogic în care erau diagnosticaţi şi supuşi unui curs decorecţie copii cu nereuşită şcolară sau reuşită scăzută precum şi cu alte probleme şcolare. Esteremarcabil faptul că termenul de „clinic” cu referire la centrul său psihopedagogic era utilizat însens restrâns, L. Whitmer, înţelegea prin el o metodă individuală de lucru în care rolul

primordial îl avea diagnosticarea capacităţilor intelectuale a copiilor prin intermediul testelor speciale. Particularitatea unicală a metodei clinico-psihologice după părerea lui L. Whitmer era

posibilitatea de a-l folosi cu orice om, adult sau copil – care nu se încadrează în limitelenormale sub programele educative şi de învăţământ.

Conform lui L. Witmer, psihologia clinică este o formă de psihodiagnoză, consultaţie psihologică şi psihocorecţie orientată la manifestări individuale nestandarte ale psihicului

copilului precum şi devierile comportamentale legate de acestea.Anume în aşa psihologia clinică a început să se dezvolte în SUA, trecând treptat din

sfera educaţiei şcolare în domeniul juridic, în justiţie (clinicile psihologice apăreau pe lângă judecăţi care studiau cazurile în care erau implicaţi minori) şi în domeniul ocrotirii sănătăţii(lucrul cu copii cu reţinere în dezvoltare).

L. Witmer considera că corecţia devierilor (tulburărilor) în comportamentul copiilor trebuia să fie axată sau să consteie în crearea condiţiilor sociale favorabile şi adecvate la şcoalăşi acasă.

Psihologia clinică creată de L. Witmer, a devenit un domeniu aplicativ a psihologiei,sarcina principală a căreia este testarea diferitor grupe de populaţie în scopul soluţionării

problemelor particulare de exemplu: pedagogice, medicale.După cel de-al doilea război mondial (1939 – 1945) această direcţie a început să fie

numită psihologie consultativă (aplicată), iar psihologi clinici au început să fie consideraţi doar cei care lucrau în domeniul ocrotirii sănătăţii. Şi anume atunci psihologii clinicieni erau puşiîn situaţia de a împărţi clar funcţiile sale cu psihiatrii, deoarece sferele lor de activitateştiinţifice şi aplicative au început să coincidă.

Psihologii clinicieni spre deosebire de medici-psihiatri în SUA au încercat să sedetermine pe sine în calitate de cercetători practici, care îndeplineau pe materialul cazurilor clinice lucrul său ştiinţifico-psihologic.

Pe continentul european, inclusiv şi în Rusia, termenul de „psihologie clinică” nu erautilizat până la mijlocul secolul XX. Pentru prima în Europa, termenul de „psihologie clinică” a

apărut în 1946 în titlul cărţii psihologului german W. Hellpach, în care el studia, analizaschimbările în psihicul şi comportamentul oamenilor cu boli somatice. Astfel pentru W.Hellpach psihologia clinică reprezintă doar psihologia bolnavilor somatici. Acest termincomplementa logic termenul deja existent de „psihologie medicală” „psihologie patologică” şi„psihopatologia”, pentru că fiecare din termenii enumeraţi anterior reflectă sau oglindescanumite aspecte psihologice a unei sau altei tipuri de practică clinică.

Diversitatea termenilor ne indică faptul că psihologia clinică nu era încă un domeniuindependent si nici macăr nu era privită ca o ramură aplicativă a psihologiei, anume termenul de„clinic” determina ca psihologia clinică să fie percepută, văzută ca o componentă a medicinei şinu a ştiinţei psihologice. Desigur ca au existat si premise pentru ca psihologia clinică să fie

percepută ca o parte componentă a medicinei şi anume, primele cercetări din domeniul

psihologiei clinice au apărut şi s-au efectuat în cadrul medicinii şi anume în psihiatrie şineuropatologie, de către medici şi psihiatri. Mulţi din ei deşi ca formaţiune erau medici,



psihiatri, neuropatologi, în lume sunt mai bine cunoscuţi ca psihologi (S. Freud, K. Jaspers, V.Behterev, V. Measciscev) mai mult sunt cunoscuţi ca psihologici decât medici.

Abia în anii 70 ai secolului XX, psihologia clinică obţine statutul de o ramurăindependentă a ştiinţei psihologice cu caracter aplicativ, şi care este mai mult decât psihologiaclinică care exista cândva sau psihologia pentru medici.

Astăzi psihologia clinică este cea mai populară ramură a ştiinţei psihologice. Astfel în

Asociaţia Americană de Psihologie, cea mai influentă organizaţie de psihologie din lume 7 din8 direcţii se ocupă cu problemele teoretice şi aplicative ale sănătăţii psihice. În ultimii aniinteresul pentru psihologia clinică creşte considerabil.

Tema 3: Metodele psihologiei clinice



În psihologia clinică sunt utilizate un ansamblu de metode, preluate din psihologie, dar care au un anumit specific: Observaţia Metode psihofiziologice (EEG): Electroencefalografia reprezinta inregistrarea potentialelor

electrice sumare a activitatii spontane a neuronilor corticali cu ajutorul electrozilor aplicati pe scalp. Electroencefalografia in trecut era ometoda de diagnostic cu o aplicabilitate vasta. La moment EEG a fost inlocuita de metodele mai performante de diagnostic ,tomografia computerizata (TC) si rezonanta magnetica nucleara (RMN). Cu toate acestea, electroencefalografia ramane a fi utilizata pe larg, in special

in diagnosticul epilepsiei, a encefalopatiilor, in monitorizarea activitatii cerebrale in timpul anesteziei si a pacientilor aflati in coma si instabilirea mortii cerebrale., BIOFEED-BACKUL

Metoda biografică: Se bazează pe reconstituirea istoriei subiectului în vederea desprinderii acelorsituaţii, împrejurări şi evenimente care puteau avea un efect de maximă importanţă asupra devenirii şi stării lui actuale. Metoda este folosităcu precădere în psihologia personalităţii.

Analiza produselor activităţii: Produsul activităţii este o entitate obiectivată, în formă substanţială,

de obiect, imagistică, sonoră etc., pe care subiectul a realizat-o în situaţii impuse sau libere. (ex: desenele, compoziţiile literare, comunicărileştiinţifice, operele). În aceste produse se obiectivează capacităţi, aptitudini, trăsături emoţionale, idei ale subiectului etc. Analiza lor conferăindici obiectivi privind nivelul de dezvoltare a inteligenţei, al creativităţii etc. Această metodă este folosită cu precădere în psihologiacopilului şi în psihologia personalităţii pentru evaluarea aptitudinilor speciale.

Anamneza: este metoda prin care examinatorul obtine date de la pacient ( anturajul sauapartinatorii lui ) cu privire la starea de sanatate si de boala , precum si mediul ambiental incare evolueaza aceasta ;

• &nbs 848g69i p; surse de obtinere a datelor anamnezei

: pacientul, apartinatorul sau anturajul lui ,dosarul medical sau alte documente medicale ;

• &nbs 848g69i p; metode de efectuare a anamnezei :

&nbs 848g69i p; monologul ( ascultarea) : permite pacientului sa-si exprime suferintele sale prezentand ca si avantaje : examinatorul poate observa mimica , gestica in timpul in care pacientul isi exprima suferintele sale ; diminua starea de tensiune intre pacient siexaminator cand pacientul este lasat sa vorbeasca liber ; daca acesta insa divagheaza de lasubiectul urmarit , trebuie sa fie intrerupt politicos cu intrebari scurte ( ex. « de cand aaparut ?») ;

&nbs 848g69i p; interogatoriul ( interviul ) : examinatorul pune intrebari cu privire lasuferintele acestuia ; intrebarile sunt : inchise ( cu raspuns scurt ; da sau nu ) si deschise(

permit pacientului sa raspunda prin fraze si sa dezvolte subiectul respectiv ) ;

&nbs 848g69i p; observatie : ceea ce percepi ( cu simtul, auzul, vazul.. )

• &nbs 848g69i p; datele biografice ale pacientului :

&nbs 848g69i p; varsta : starea de reactivitate a organismului este dependenta de particularitatilemorfofunctionale si biologice ale fiecarei etape de dezvoltare : in copilarie

( frecventesunt bolile infectioase eruptive ; congenitale cardiace ; infectii acute ale cailor respiratorii) ; in adolescenta ( angina streptococica, reumatism articular acut , hepatita acutavirala ) ; la adulti (intreaga patologie viscerala), iar la varsta a III-a ( > 65 ani)(seconfrunta cel mai frecvent cu boli cronice degenerative si cu complicatiile acestora ) ;

&nbs 848g69i p; genul biologic ( sexul feminin/ masculin) : practic sunt boli care afecteaza maifrecvent barbatii ( infarct miocardic acut , cancer pulmonar, guta) sau femeile ( poliartritareumatoida, colecistopatii, infectii ale cailor urinare ) ;

&nbs 848g69i p; locul de nastere si domiciliul

: particularitati ale mediului pot influenta stareade sanatate a populatiei : ex. nefropatia endemica din bazinul Dunarii ; gusa endemica in

http://neurologie.ucoz.com/index/tomografia_computerizata_tc/0-97




http://neurologie.ucoz.com/index/rmn/0-91

http://neurologie.ucoz.com/index/coma/0-63





http://neurologie.ucoz.com/index/rmn/0-91




zonele subcarpatice ; malaria in zone cu balti ; bolile tropicale la tropice dar si in altezone ,

&nbs 848g69i p; conditii de viata si de munca : modul de viata ( alimentatia, consum de tutun/alcool/droguri, sedentarismul ) ; conditiile ambientale de la locul de munca( profesiunea)

• &nbs 848g69i p; motivele internarii : simptomele majore ( « plangerile de boala ») ; semnelerelatate de pacient

Dosarul medical : include de regula 2-3 simptome ( de ordin general sau local ) siutilizeaza limbajul medical

( ex. durerea este descrisa in legatura cu localizarea topograficaanatomica nu cu localizare de organ ; de ex. corect durere epigastrica nu durere de stomac ;durere retosternala nu durere cardiaca )

- &nbs 848g69i p; &nbs 848g69i p;1 -

Simptome de ordin general :

• &nbs 848g69i p; febra = cresterera temperaturii centrale > 38,5ºC ( masurata prin plasareatermometrului in rect /

cavitate orala ) sau cresterea temperaturii periferice > 38ºC ( masurata axilar )

• &nbs 848g69i p; hiperpirexie = ascensiuni febrile mari , depasind 39º-40ºC ; se intalneste intr-oserie de boli infectioase

• &nbs 848g69i p; frisonul = senzatii de frig insotite de tremuraturi intense

• &nbs 848g69i p; hiperhidroza = transpiratie anormal de abundenta ,localizata (axile, maini, picioare) sau generalizata

• &nbs 848g69i p; anhidroza = absenta transpiratiilor

• &nbs 848g69i p; durere = experienta complexa multifunctionala si multidimensionala

• &nbs 848g69i p; antalgic = care impiedica sau calmeaza durerea ( pozitie antalgica = pozitie in care

se atenueaza durerea ; medicament antalgic = medicament care calmeaza durerea)

• &nbs 848g69i p; analgezic = care suprima sau atenueaza durerea

• &nbs 848g69i p; angor = durere , suferinta

• &nbs 848g69i p; allodinia = raspuns dureros la un stimul, in mod normal nedureros

• &nbs 848g69i p; cefalee = durere de cap ( sinonim cefalgie)

• &nbs 848g69i p; ameteala = senzatie neplacuta de falsa deplasare a persoanei in raport cu mediulambiant



• &nbs 848g69i p; vertij = senzatie rotatorie a obiectelor din jur in raport cu persoana sau a persoaneiin raport cu mediul

• &nbs 848g69i p; astenie = diminuarea fortelor fizice si psihice, slabiciune, oboseala ; ( spredeosebire de oboseala , astenia nu dispare la repaus)

• &nbs 848g69i p; adinamie = scaderea accentuata a fortei musculare care apare in anumite boli( oboseala extrema)

• &nbs 848g69i p; inapetenta = diminuarea poftei de mancare

• &nbs 848g69i p; inanitie = stare in care se afla organismul dupa o perioada prelungita de lipsa dehrana

• &nbs 848g69i p; anorexie = diminuarea importanta sau pierderea poftei de mancare

• &nbs 848g69i p; hiperexie = cresterea poftei de mancare

• &nbs 848g69i p; polidipsie = sete excesiva antrenand ingestia unor cantitati exagerate de lichide ( indiabetul insipid, in nefropatii , potomanie)

• &nbs 848g69i p; potomanie = nevoia de a bea cantitati excesive de lichide, de preferinta apa ,cauzata de o dereglare a centrului nervos de sete ; deci sete de natura psihogena, patologica

• &nbs 848g69i p; prurit = senzatie neplacuta de mancarime cutanata care poate fi produsa de o boalade piele ,ce incinta la grataj (ex. scabie) sau de o afectiune generala (ex. prurit diabetic)

• &nbs 848g69i p; insomnie = absenta somnului

• &nbs 848g69i p; anosmie = absenta totala a simtului mirosului

• &nbs 848g69i p; acufene = sunete percepute de pacient care nu sunt determinate de excitatii sonore (zumzet, suierat, tiuit)

• &nbs 848g69i p; disfagie = dificultate de a inghiti

• &nbs 848g69i p; pirozis = senzatie de arsura retrosternala care porneste din epigastru spre esofag

si faringe asociata cu un gust acru ; se produce din cauza unui reflux de lichid gastric inesofag ( cauze frecvente : aerofagia, hernia hiatala )

• &nbs 848g69i p; scotom ( scindilatie vizuala) = lacuna limitata in campul vizual ( pata neagra deorbire pe campul vizual ) din cauza aparitiei unei opacitati in mediile transparente aleochiului sau unei leziuni limitate ale retinei sau a nervului optic ; poate ficentral/paracentral/periferic ;

• &nbs 848g69i p; disurie = dificultate de a urina cu / fara durere ( mictiuni dificile sau dureroase dincauza unor afectiuni extrem de variate : cistite, uretrite, hipertrofie de prostata )

• &nbs 848g69i p; insidios = se spune despre o boala care apare pe nesimtite fara manifestari vizibile (ex. cancer)



• &nbs 848g69i p; insipid = care nu are gust

- 2 -

Punctele care se urmaresc in istoricul bolii :

• &nbs 848g69i p; Analiza simptomelor prezente :

&nbs 848g69i p; data de debut ;

&nbs 848g69i p; modul de debut : brusc ( acut

- in boli acute ; ex. pneumoniaacuta ; paroxistic - in plina sanatate aparenta , cel mai adesea pe fondul unei suferinte maivechi ; ex. infarctul miocardic datorat anginei pectorale ) si insidos ( progresiv , boli cuevolutie indelungata, cronice ) ;

&nbs 848g69i p; circumstantele aparitiei ( in repaus / efort) ;

&nbs 848g69i p; ritmul ( zi / noapte, primavara / toamna);

&nbs 848g69i p; cronologia manifestarilor : aparitia si succesiunea simptomelor / semnelor ) ;

&nbs 848g69i p; atitudinea adoptata de pacient fata de boala ; analizarea impactului bolii asupra pacientului

&nbs 848g69i p; tratamentele efectuate anterior ; consultatiile ant. ;

&nbs 848g69i p; identificarea tuturor simptomelor asociate ;

&nbs 848g69i p; particularitatile evolutive in raport cu tratamentele ;

APF ( antecedente personale fiziologice ) :

&nbs 848g69i p; capitol al anamnezei care urmareste momentele genitale din viatafemeii : menarha ( aparitia primei menstruatii ; in mod normal menarha apare la aprox. 12ani ; cand este > 14 ani este pubertate intarziata cu cauze frecvente : endocrine,metabolice ) ; succesiunea si regularitatea ciclului menstrual

( in mod normal ciclulmenstrual este la 28 de zile) ; durata fluxului

menstrual (este de 3-5 zile ), cantitate

normala de sange eliminat 150 - 175 ml per ciclu menstrual) ; nr. de nasteri

( sarcini siimprejurari legate de acestea , nr. de copii nascuti vii / decedati ; nasteri normale /cezariene) ; nr. avorturi

si luna de sarcina in momentul avortului ; cauze potentiale ;

&nbs 848g69i p; tulburari de ciclu menstrual : amenoree ( absenta c.menstr. ) ; oligomenoree ( rare sau cantitatiscazute ) ; hipermenoree ( abundent ) ;menoragie ( durata fluxului menstrual > 10zile) ; metroragie ( sangerari uterine in afara cicluluimenstrual ) ; menopauza ( incetarea c. menstr. : fiziologica la 45-50 ani sau precoce < 45ani ( cazuri endocrine -ex. boli tiroidiene ; chirurgicale ex. histerectomie ; duparadioterapie )

APP ( antecedente personale patologice :



&nbs 848g69i p; bolile si interventiile chirurgicale pe care le-a prezentat pacientul in trecut ;

&nbs 848g69i p; se mentioneaza data aparitiei acestora ;

&nbs 848g69i p; boli infectioase : TBC pulmonar, rujeola, rubeola, varicela, hepatita acuta virala,angina streptococica, malarie ;

&nbs 848g69i p; boli cu transmitere sexuala : gonoree, luess, HIV ;

&nbs 848g69i p; boli organice : respiratorii / cardiace / hepatice

&nbs 848g69i p; tipul si data in caz de interventii chirurgicale, transfuzii, imunizazi specifice

AHD ( antecedente heredo-colaterale ) :

&nbs 848g69i p; frecvent intalnite la membrii aceleasi familii = agregare familiala : boli de care

au suferit consangvinii pe linie materna / paterna , decesul rudelor la varste tinere ; bolitransmise prin contagiune intrafamilara indiferent de gradul de rudenie ;

&nbs 848g69i p; boli cu transmitere ereditara : HTA, astm bronsic, diabetul zaharat , obezitate ;

&nbs 848g69i p; boli determinate de coabitare : in general bolile infectioase ( TBC, hepatite,angine ) ;

&nbs 848g69i p; ahd semnificative : rinichiul polichistic, talasemia, hemofilia , siclemia,sferocidoza ereditara

Conditii de viata si de munca :

&nbs 848g69i p; locuinta : nr. de camere raportat la nr. de membri, conditii - aer/frig/mucegai/etc ;

&nbs 848g69i p; locul de munca si profesia : nivelul de instruire,tipul de efort , factor demicroclimat, tipul de alimentatie , consum de tutun / alcool ; profesiuni cu potential risc deimbolnavire ex. minerii ;

&nbs 848g69i p; suport social si familia

Experimentul



Tema 4: Normal şi patologic. Sănătate şi boală. Boală psihică.Normal şi patologic în biologie, medicină şi viaţa psihică.Cuvântul normal provine din latinescul norma (unghi drept), adică ceea ce nu oscilează

nici la dreapta, nici la stânga, ceea ce se află chiar în mijloc. Normalul este deci un termencalificativ implicând o valoare (Aş vrea să devin normal). Normalul este şi un termen descriptivindicând o medie (Aş vrea să fiu normal ca şi ceilalţi, ca toată lumea).

Dicţionarul de psihologie "LAROUSSE" precizează că normalitatea este o noţiunerelativă, variabilă de la un mediu socio-cultural la altul şi în plus face interesanta precizare că înmedicină există tendinţa de a se asimila omul normal individului perfect sănătos, individ care ladrept vorbind nu există (Sillamy N, 1995).

Patru perspective par să înglobeze majoritatea numeroaselor concepte clinice şi/sauteoretice care se referă la normalitate, dar, deşi acestea sunt unice, au domenii de definiţie şi dedescriere, de fapt ele se completează una pe cealaltă şi numai sumarea lor poate da imaginea ceamai apropiată de real: normalitatea ca sănătate, normalitatea ca valoare medie, normalitateaideală, normalitatea ca proces.

1. Normalitate şi sănătatePrima perspectivă, cea a normalităţii ca sănătate este una tradiţională, cei mai mulţi medici şi

printre aceştia şi psihiatri echivalând normalitatea cu starea de sănătate căreia i se atribuiecaracterul unui fenomen universal. Dacă toate comportamentele ar fi înscrise pe o scală,





normalitatea ar trebui să cuprindă porţiunea majoritară dintr-un continuum, iar anormalitatea săreprezinte mica porţiune rămasă.

Normalitatea, adică sănătatea, în cazul nostru cea mintală pare a fi o vastă sinteză, o rezultantăcomplexă a unei mulţimi de parametri ai vieţii organice şi sociale, aflaţi în echilibru dinamic, cese proiectează pe modelul genetic al existenţei individuale, nealterat funcţional şi morfologic, înistoria sa vitală. Manifestarea acestei stări de sănătate ar fi existenţa unei judecăţi şi a unei

viziuni realist-logice asupra lumii, dublate de existenţa unei discipline psihologice şi sociale, pefundalul bucuriei de a trăi şi al echilibrului introversie-extroversie.2. Normalitatea ca valoare medie

Un mod obişnuit de a concepe normalitatea folosit în studiile normative de tratament se bazează pe descrierea statistică a fenomenelor biologice, psihologice şi sociale conform repartiţieigaussiene a curbei în formă de clopot. Această abordare concepe porţiunea mediană cea maiimportantă ca dimensiune drept corespunzătoare normalului, iar ambele extreme, ca deviante.Conform acestei abordări un fenomen cu cât este mai frecvent, cu atât poate fi considerat mainormal, iar cu cât este mai rar, mai îndepărtat de media statistică, cu atât apare ca fiind maianormal. Deşi acest tip de normă creează impresia că este foarte obiectiv, nu este suficient deoperant pentru medicină.

3. Normalitatea ca utopieÎn această perspectivă se stabileşte o normă ideală (valorică) referitoare la un ideal denormalitate atât din punct de vedere individual, cât şi comunitar. Acesta poate fi exemplificat

prin unele tipuri ideale pe care le descrie, le invocă şi le promovează o anumită cultură şi care seexprimă în formulări normative, prescriptive.

Normalitatea ideală defineşte felul în care individul şi comunitatea consideră că persoana ar trebui să fie. Desigur, normalitatea ideală nu este şi nici nu poate fi niciodată atinsă, efectiv cuatât mai mult, cu cât ea variază mult în funcţie de contextul socio-cultural istoric şi geografic(etnic, comunitar, statal, religios ş.a.).

4.Normalitatea ca procesEste o a patra perspectivă asupra normalităţii care pune accentul pe faptul că un omportamentnormal este o rezultantă finală a subsistemelor care interacţionează între ele. Ea operează cu aşa-numita normă responsivă sau funcţională (Kolle K.) care reflectă măsura în care un organism, o

persoană, un subiect îşi împlineşte rolul funcţional pentru care există în economia sistemuluisupradiacent din care face parte. Luând în considerare această definiţie, schimbările temporaledevin esenţiale pentru completa definiţie a normalităţii. Cu alte cuvinte, normalitatea – ca proces

– consideră esenţiale schimbările şi procesele mai mult decât o definire transversală anormalităţii.

Sănătate şi boală.Sănătatea umană poate fi considerată o stare înscrisă în perimetrul care defineşte

normalitatea existenţei individului semnificând menţinerea echilibrului structural al persoanei (în

plan corporal-biologic şi psihic-conştient) atât în perspectiva internă (a raportului reciproc alsubsistemelor în conformitate cu sinteza ansamblului, a conformităţii stărilor sistemului în raportcu normele generale ale speciei, ale vârstei, ale sexului), cât şi în perspectiva externă, aechilibrului adaptativ dintre individ şi mediul său ambiant concret.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii definea starea de sănătate ca fiind: „o stare completă de bine din punct de vedere psihic, mental şi social şi nu neapărat în absenţa durerii”. Aceastădefiniţie este o recunoaştere a faptului că starea de sănătate este mai mult decât absenţa durerii.Este o stare de armonie, o stare-de-bine cu privire la evoluţia complexului biologic, psihologic şia dimensiunilor sociale ale comportamentului uman.

Anormalitate şi boală.Anormalitatea este o îndepărtare de normă al cărei sens pozitiv sau negativ rămâne

indiferent în ceea ce priveşte definirea în sine a zonei de definiţie. Sensul este important în perspectivă calitativă.



Astfel, antropologic, în zona pozitivă se află persoanele excepţionale, geniile, care joacăun rol creator în istoria omenirii, în instituirea progresului. Invers, patologia, boala, se referă laîndepărtarea de normă în sens negativ, spre minus, spre deficit funcţional şi de performanţă, spredizarmonie, dezorganizare, destructurare. Delay J. şi Pichot P. consideră că anormalul reprezintăo abatere calitativă şi funcţională de la valoarea şi semnificaţia generală a modelului uman.

Conceptul de boală psihică.

Pentru înţelegerea dinamicii raportului sănătate-boală, trebuie să apelăm la noţiunea de proces patologic. În acest sens, boala reprezintă o formă de existenţă a materiei vii caracterizată prin apariţia procesului ce implică tulburarea unităţii forţelor din organism (integritatea) şi aorganismului cu mediul (integrarea).

Boala umană se caracterizează, în general, prin perturbarea la diverse nivele şi din variateincidente a structurilor funcţionale ale individului în perspectivă corporal-biologică sau psihic-conştientă.

Perturbarea indusă de boală determină un minus şi o dizarmonie a ansamblului unitar al persoanei, dificultăţi obiective şi subiective în prezenţa, adaptarea şi eficienţa în cadrul vieţiisociale, dezadaptarea, involuţia, moartea nefirească (prin accident) ori evoluţia spre constituireadefectualităţii sau deteriorării grave.

“Boala psihica” sau mintala este un termen utilizat pentru a desemna un grup de tulburarice cauzeaza o severa disturbare in gandire , afectivitate si in relatiile sociale .Boala mintala poateafecta pe orcine , indiferent de varsta (copii , adolescenti,batrini) si poate aparea in oricinefamilie si la oricare membru al ei.

Boala psihică trebuie considerată ca interesând întreaga fiinţă umană în compexitatea ei biologică, psihologică, axiologică şi socială. Apare deci evident, ca analiza normalităţii psihice, a psihismului văzut cu un „multiplex”, să implice nu numai corelaţii biologice, ci şi sociale,culturale, epistemologice şi dinamice.

Tema 5: Semiologia proceselor psihice.Tulburările percepţiei

Perceptiile

Perceptiile sunt procese senzoriale elementare care se disting prin sintetism, unitate siintegritate, redand realitatea obiectuala in imagini de ansamblu. “Multimodala’ in mecanismulsau actional, perceptia reflecta, in conditii de simultaneitate sau succesiune insusiri multiple aleobiectelor lumii externe.

Fenomen realizat printr-o multipla si variata imbinare a analizei cu sinteza, perceptia esteun produs cu caracter sistematic si integru ce are la baza elemente constitutive aflate in raporturilogice si in interactiune dialectica. In afara raporturilor si interactiunilor, elementele sale sedisting nu numai prin locul lor in cadrul ansamblului, ci si prin semnificatia lor diferita, careconfera caracterul inedit al intregului.

Actul perceptiv nu poate fi conceput decat ca desfasurandu-se in anumite limite spatialesi intr-un anumit interval de timp: percxeptia realizeaza astfel nu numai imaginea ansambluluiinsusirilor, ci si a raporturilor spatio-temporale.

Marcand saltul calitativ fata de senzatii, ilustrand legatura intre senzorialitate sicunoastere, perceptia include, in mod disimulat, insusirile generale si esentiale ale lucrurilor,



insusiri care, la randul lor, contribuie la conturarea si pregnanta individualului si concretuluireflectat.

Coborarea pragului senzorial determina o suprasensibilitate la excitanti care pana atunci(subliminali) nu erau perceputi – hiperestezie, traita ca o impresie de crestere a intensitatiisenzatiilor si perceptiilor (stari de surmenaj, suprasolicitare nervoasa si fizica etc)

Cenestopatiile reprezinta o forma mai aparte de hiperestezie, caracterizata printr-o

tulburare constienta a senzatiei si perceptiei intero- si proprioceptive. Aceste se definesc ca fiindsenzatii penibile, difuze, cu sediu variabil, care apar fara nici o modificare organica evidentiabilacu mijloacele actuale de investigatie.

Fenomenul invers, al ridicarii pragului senzorial, hipoestezia, are drept consecintascaderea receptivitatii la diversi excitanti, scaderea acuitatii senzoriale.

Iluziile.Iluzia este in general orice eroare cognitiva sau perceptiva. In ceea ce priveste perceptia,

ar consta fie din proiectarea imaginarului si a inconstientului in actul perceptiv, fie din prelucrarea eronata a imaginilor percepute. Spre deosebire de manifestarile patologice, acesteiluzii pot fi corectate foarte usor. In cazul iluziilor patologice, bolnavul nu le corijeaza, ci leconsidera veridice, adesea perceptia falsa cu obiect fiind insotita de interpretarea deliranta, de

modificarea luciditatii sau de superficializarea proceselor asociative de atentie si memorie.Desi definita ca o perceptie falsa, iluzia constituie adesea in primul rand o senzatie falsa.Dupa modalitatile senzoriale, iluziile sunt: exteroceptive (vizuale, auditive, gustative,

olfactive, haptice), proprioceptive si interoceptive.Agnoziile.Perceptia mai poate fi tulburata printr-un defect de integrare gnozica (de transformare a

excitatiei in senzatie si a acesteia in imagine perceptiva) din cauza unor leziuni ale centrilor deintegrare.

• agnozia vizuala (cecitatea psihica) consta in tulburarea recunoasteriisemnificatiei obiectelor, imaginilor sau persoanelor cu ajutorul analizatorului

vizual, desi vederea este intacta si constienta clara.• agnozia obiectelor animate (agnozia fizionomiei, cecitatea morfologica) sau prosopagnozia, bolnavul nu recunoaste persoane foarte cunoascute sau nu serecunoaste in oglinda.

• agnozia simbolurilor grafice (cecitatea verbala) consta in imposibilitateaintelegerii limbajului scris (alexie), in imposibilitatea scrierii cuvintelor (agrafie)sau in sesizarea doar a primelor cuvinte din fraza, cu imposibilitatea de a continualectura (distexie), pierderea capacitatii de recunoastere a cifrelor si a semnelor aritmetice (alexia cifrelor).

• agnozia spatiala consta in tulburarea perceptiei spatiale cu pierderea posibilitatiide apropiere a distantelor (pierderea perceperii stereoscopice), de localizare a

obiectelor si de comparare a marimilor si formelor.• agnozia auditiva (surditatea psihica) consta in incapacitatea de a identifica

sunete, zgomote sau cuvinte (surditate verbala) sau melodii (amuzie), desianumite calitatti ca intensitatea, ritmul si localizarea pot fi uneori recunoscute.

• agnozia tactila consta in incapacitatea de a recunoaste forma si volumulobiectelor (amorfognozie) sau a obiectelor insesi (astereognozia) prin exploraretactila.

• agnoziiile schemei corporale sunt determinate de leziuni ale emisferei minore,deci asociate cu hemiplegie stanga.

• asomatognozia reprezinta ignorarea (nerecunoasterea) unuia sau mai multor

segmente ale corpului sau a corpului in intregime; hemisomatognozia(somatoparafrenie) consta in negarea jumatatii corpului, asociata de obicei cu ideidelirante; anosodiaforia reprezinta indiferenta fata de boala; anosognozia – nerecunoasterea bolii proprii.



Halucinatiile.Patologia majora a senzorialitatii, care depaseste cazurile sau situatiile aparent normale,

care evoca ample tulburari psihopatologice, in general psihotice, imbraca in clinica aspectulhalucinatiei, in psihiatria clasica fiind definita ca “perceptie fara obiect”. Halucinatiile functionale definesc fenomenul psihopatologic prin care perceptia unor

excitanti obiectivi determina aparitia unor perceptii false, de tip halucinator.

Halucinoidele sunt fenomene psihopatologice cu aspect halucinator, situate intrereprezentari vii si halucinatii vagi, care nu izbutesc sa convinga deplin bolnavul asupraexistentei lor reale.

Imaginile cidetice reprezinta niste reproiectari in exterior ale imaginilor unor obiecte,fiinte care au o forta receptiva deosebit de vie, fiind stans legate de trairi afective intense siapropiate de prezent ca desfasurare in timp.

Halucinozele sunt halucinatii a caror semnificatie patologica este recunoscuta de bolnav.Halucinatiile propriu-zise (psihosenzoriale) reprezinta tulburarile de perceptie care

corespund integral definitie perceptie fara obiect, la care se adauga caracterul desenzorialitate. Aceste halucinatii se caracterizeaza prin:

•

- proiectia spatiala• - convingerea bolnavului asupra “realitatii” lor • - “perceperea” lor prin modalitatile senzoriale obisnnuite si pe caile

senzoriale normale• - grad variabil de intensitate• - claritate diferita• - complexitate variabila• - durata (intermitente sau continue)• - rezonanta afectiva

Halucinatiile exteroceptive

• halucinatiile auditive• halucinatiile vizuale• halucinatiile autoscopice• halucinatiile olfactive si gustative• halucinatiile tactile

Halucinatiile interoceptive – bolnavii cu halucinatii viscerale (ale sensibilitatiiinteroceptive) traiesc senzatia existentei unor fiinte in corp sau a schimbarii pozitieiunor organe, a obstruarii unor organe sau a transformarii organismului lor in animale.

Halucinatiile proprioceptive - halucinatiile motorii sau kinestezice sunt percepute caimpresii de miscare sau de deplasare a unor segmente sau ale corpului in intregime:

Semnificatia si dinamica halucinatiilor.Halucinatiile semnifica in majoritatea cazurilor existenta unor stari psihotice. In evolutia

halucinatiilor putem distinge o faza adaptativa, cu durata de zile si saptamani, caracterizata prinanxietate si aprehensiune a bolnavului pentru aceste fenomene senzoriale, fata de care eldezvolta nu numai reactii neurovegetative, ci si reactii “psihogene”.



Tema 6: Semiologia memoriei şi atenţiei1. Memoria

Proces psihic al orientarii retrospective, realizat prin intiparire (fixare), pastrare

(conservare) si evocare (reactualizare), memoria oglindeste experienta anterioara si constituierezervorul gandirii si imaginatiei, suportul fortei cognitive a insului.Intrucat participa in retinerea si reactualizarea imaginilor senzoriale si a continuturilor

ideative (avand o manifestare predominant senzoriala sau predominant abstracta), memoriaasigura si exprima unitatea celor doua modalitati de cunoastere – senzoriala si ideativa.Functiile memorie fac legatura intre ceea ce a fost perceput, gandit si trait, asigura continuitateasi consecventa constiintei. Din perspectiva ontogenetica, memoria realizeaza caracterul unitar alinsului, fiind aceea care confera stabilitatea personalitatii sale.

In psihopatologie, functia mnezica este sistematizata altfel decat in psihologia generala.Psihopatologia distinge o “memorie imediata” in care reproducerea sau recunoasterea unuimaterial are loc intr-un interval ce nu depaseste 10 secunde de la prezentarea lui. In “memoria

recenta” reproducerea sau recunoasterea materialului are loc dupa mai mult de 10 secunde de la prezentarea lui.

Dismnezii cantitative (hipomnezii, amnezii, hipermnezii).



1. Hipermenzia semnifica scaderea de diferite grade a fortei menzice.Hipomneziile, fecvent intalnite in viata cotidiana in stari de surmenaj, stari nevrotice,

datorita unui deficit prosexic (de atentie) pot fi regasite si in patologia psihiatrica, in stari dedezvoltare insuficienta a functiilor cognitive (oligofrenii, stari de involutie etc).

Amneziile in sens strict semnifica pierderea totala a capacitatii mnezice, prabusirea forteimnezice:

♦ amneziile anterograde se refera la evenimentele traite dupa debutul bolii si survinmai ales ca o consecinta a scaderii capacitatii de fixare a imaginilor si evenimentelor noi. Se caracterizeaza prin incapacitatea individului de a reda un eveniment traitrecent, in timp ce amintirile fixate anterior raman relativ bine conservate si pot fi incaredate.

♦ amneziile retrograde (de evocare) sunt amneziile in care tulburarea memoriei seintinde progresiv spre trecut, in sens retrograd, dinaintea debutului bolii pana incopilarie, ceea ce ii confera spectul unei mnezii retrograde progresive.

2. Dismneziile calitative sau paramneziile sunt amintiri deformate, false, neconcordante curealitatea fie sub aspectul desfasurarii lor cronologice, fie sub aspectul lipsei de legatura curealitatea obiectiva traita in prezent sau in trecut de bolnav.

♣ criptomnezia consta in nerecunoasterea, ca fiind strain, a unui material literar, artistic,muzical sau stiintific, pe care bolnavul l-a citit sau auzit in realitate, dar pe care, inmod iluzoriu, il considera al lui propriu. Criptomnezia ar putea fi socotita ca expresiea scaderii functiei discriminatorii intre evenimentele personale si cele straine, intreevenimentele traite si cele auzite, citite sau petrecute in vis. Situatia inversa, in care

bolnavul considera ca evenimentele traite sunt doar citite, auzite sau vazute poartadenumirea de “instrainarea amintirilor”.

♣ Falsa identificare sau falsa recunoastere consta in recunoasterea a ceea ce de fapt bolnavul nu cunoaste. Falsa identificare este o iluzie sau o “halucinatie a prezentului”,rod al jocului dintre prezent si trecut, dintre perceptie si reprezentare.

♣ Opusul ei este “iluzia de nerecunoastere” in care bolnavul crede ca recunoaste persoane pe care nu le-a cunoscut si nu este sigur ca recunoaste persoane pe care le-acunoscut.

3. Tulburarile rememorarii trecutului sau allomneziile sunt falsificari mnezice retrospectivesau reproduceri ale unor evenimente reale din trecut, pe care bolnavul le situeaza in mod fals in

prezentul trait.→ pseudoreminiscentele constau in reproducerea unor evenimente reale din trecutul

bolnavului, pe care acesta le traieste ca evenimente prezente.→ confabulatiile sau halucinatiile de memorie se manifesta prin reproducerea unor

evenimente imaginare (pe care bolnavul nu le-a trait), el fabuland asupra trecutului cuconvingerea ca il evoca.

2. AtenţiaAtentia este o functie psihica prezenta in orice sector si in orice moment al existentei,

avand ca prim rol autoreglarea activitatii psihice pe micorintervale si in mod intermitent.Atentia este inteleasa ca functia psihica prin care se realizeaza orientarea si concentrarea

efectiva a activitatii psihice asupra unui grup limitat de obiecte, fenomene si actiuni diferite;atentia exprima acea stare de orientare si concentrare a individului in directia unor informatii, aunor fenomene si evenimente, in scopul de a le intelege mai bine, de a le asimila sau evita. Inmod clasic, se distinge:

ϒ atentia involuntara, neintentionala sau primara determinata de stimuli senzoriali cesurvin brusc in stare de nepregatire a organismului sau care poarta o noutate

informationala ϒ atentia voluntara (intentionala) deliberata si sustinuta de un efort volitional



ϒ atentia habituala sau postvoluntara care se caracterizeaza prin starea de pregatire sieventual de asteptare in vederea unei receptii mai corecte si mai clare a anumitor stimuli

Atentia poate fi definita si ca orientarea activa a organismului catre selectia mesajelor,ajustarea anticipativa (receptoare si executoare), focalizarea intermitenta a activitatii psihice.Exercitarea rolului sau adaptativ realizeaza dirijarea activitatii psihice prin interactiunea

factorilor motivationali cu cei situationali.

Tema 7: Dereglările gîndirii şi limbajuluiGandirea este considerata un proces central al vietii psihice, o activitate cognitiva

complexa, mijlocita si generalizata prin care se distinge esentialul de fenomenal, in ordinealucrurilor si ideilor, pe baza experientei si a prelucrarii informatiilor. Multitudinea obiectelor sifenomenelor din lumea inconjuratoare ar dezorganiza conduita, daca omul nu ar avea

posibilitatea sa selecteze din acestea ceea ce este comun, esential, general si stabil. Indesfasurarea sa, acest proces de constructie ideativa procedeaza prin asa-numitele “operatii alegandirii”:

- analiza este operatia de desfacere, de separare mentala a obiectului sau fenomenului, in partile componente, care deosebesc insusirile sale

- sinteza realizeaza reunirea mentala intr-un ansamblu unitar sau intreg a insusirilor esentiale si particulare ale obiectelor si fenomenelor lumii inconjuratoare

- comparatia este operatia prin care se disting asemanarile si deosebirile dintre obiectele sifenomenele analizate



- abstractizarea este operatia gandirii care consta in abstragerea, in desprinderea uneianumite laturi sau insusiri a obiectului sau fenomenului, in timp ce in momentul respectivse ignora, se face abstractie de celelalte

- concretizarea este operatia care concepe obiectul sau fenomenul in toata varietateatrasaturilor sale caracteristice

- generalizarea este operatia de ridicare de la reflectarea unui obiect sau fenomen, la o

categorie de obiecte sau fenomene, pe baza unor elemente comune si esentialePrin aceste operatii, gandirea realizeaza ceea ce este specific si inedit – cunoasterea.eieste obiectivata in dezvoltarea esentialului, stabilului si a raporturilor dintre fenomene.

Operatiile gandirii, in desfasurarea lor ideativa, se servesc de cuvant , in care se fixeazaabstractul si generalul si care cumuleaza un mare potential informational.

Prin fixarea simbolica si pastrarea datelor, cuvantul are deci un rol cognitiv (de achizitiesi depozitare a informatiei) precum si un rol reglator (de vehiculare a informatiei) in cadruldesfasurarii actiunii mentale.

In felul acesta se realizeaza notiunea - conceptul care cristalizeaza insusirile comune siesentiale ale obiectelor si fenomenelor din cadrul experientei perceptive.

Judecata consta in reuniunea notiunilor si oglindeste raporturile care exista intre

obiectele si fenomenele din realitate. Judecata este o categorie a gandirii care stabileste raportuldintre notiuni, exprimand enuntarea adevarului sau falsului, prin afirmarea sau negarea a cevadespre ceva.

In activitatea de gandire un rol important il au asociatiile care reprezinta de fapt legaturitemporare intre notiunile, intre ideile in permanenta desfasurare.

Dupa tipurile dominante ale asociatiilor, modul de a gandi al oamenilor a fost impartitastfel:

- gandirea asociativ-logica se caracterizeaza prin predominanta asociatiilor dupa continutsi cauzalitate, expresiile verbale servindu-se de calea cea mai scurta catre telul expunerii

- gandirea asociativ-mecanica este dominata de asociatii mecanice prin contiguitate,asemanare, asonanta, rima, localizare in timp si spatiu. Exprimarea verbala recurge lafraze lungi, ocolite, la notiuni concrete si de obicei incarcate afectiv

Tulburari ale gandirii:a) de ritm si coerenta (accelerarea (sau fuga de idei, mentismul) sau incetinirea ritmului

ideativ, coerenta si incoerenta ritmului ideativ b) ale continutului gandirii (idei delirante, prevalente, dominante si obsedante)c) ale expresiei verbale si grafice a gandirii

Tulburarile de continut ale gandirii• obsesiile ideative

• amintirile si reprezentarile obsesive• obsesiile fobice:

Frica de locuri: agorafobia - frica de a trece strada, de a intra intr-o piata;hipsofobia – frica de locuri inalte; claustrofobia – frica de a sta in locuriinguste, inchise, in camera

Frica de obiecte: aihmofobia – frica de obiecte ascutite (oxifobia – ace,foarfece); hidrofobia – frica de tren, de calea ferata, de vapor, de apa etc

Frica de oameni, de boala, de animale si de moarte• obsesiile impulsive• ideile delirante (expansive, defensive)

Tulburari ale comunicarii verbale si grafice a gandirii- Tulburarile limbajului oral (dislogii, disfazii, dislalii)



Semiologia starilor afectivePrin caracterul sau pregnant subiectiv, afectivitatea este procesul psihic cel mai legat de personalitate, prin intermediul caruia omul isi manifesta caracterul personal, ca existentaoriginala, unica, irepetabila: prin trasaturile sale afective, care confera subiectivitatea, insul isimanifesta unicitatea sa in lume, aceasta realizandu-se prin sentimente.

Sentimentele sunt intotdeauna traite de om, ca avand o legatura directa cu personalitateasa; sentimentele sunt percepute de om ca expresie a propriei sale personalitati.

In starile afective elementare includem:• starea de afect, caracterizata printr-o puternica incarcatura emotionala, cu un debut brusc

si o desfasurare furtunoasa, insotita de modificari mimico-pantomimice sineurovegetative

• emotia care dispune de un sistem motivational mai complex si presupune mecanismeelaborate in viata, datorita carora beneficiaza de o conditionare sociala mai pregnanta



• dispozitia reflecta starea de functionalitate a organismului, fiind rezultanta tuturor impulsurilor intero-, extero- si proprioceptive constientizate sau insuficient constientizate

• sentimentele, care sunt trairile emotionale cele mai complexe, stabile si generalizate, elerealizand in modul cel mai inalt trairea raportului insului cu ambianta

• pasiunile se deosebesc de sentimente prin amplitudinea mai mare a trairii, prin angajareamai puternica, prin caracterul mai stabil al relatiilor pe care le realizeaza cu ambianta

Hipotimia reprezinta o scadere in grade variabile a tensiunii afective si a elanului vital pana la apatie si indiferenta.

Atimia, indiferentismul afectiv se caracterizeaza prin scaderea foarte accentuata atonusului afectiv si a capacitatii de rezonanta afectiva la situiatiile ambiantei, ilustrand starisomatice sau psihice grave.

Apatia este caracterizata prin lipsa de tonalitate afectiva si interes fata de propria persoana si ambianta.

Depresia se caracterizeaza printr-o puternica traire, printr-o participare afectiva intensa,cu sentimentul durerii morale, al inutilitatii si devalorizarii.

Anxietatea este “teama fara obiect” si insoteste de cele mai multe ori starile depresive.Euforia se caracterizeaza printr-o incarcatura afectiva pozitiva, prin exagerarea

dispozitiei in sensul veseliei, starii de plenitudine, de bine general, de sanatate, de putere, insotitade fuga de idei, logoree cu ironii si glume, mimica expresiva, bogata, gesturi largi si variate,tendinta de supraapreciere a propriei persoane si exacerbarea tendintelor si trebuintelor (inspecial a celor sexuale).

Forma extrema a labilitatii afective poarta denumirea de incontinenta afectiva si secaracterizeaza prin trecerea rapida sau incoercibila de la o stare emotionala la opusul ei.

Semiologia proceselor volitionaleVointa este latura reglatorie a constiintei, la baza careia sta intentia si decizia subiectului;

ea reprezinta activitatea psihica orientata spre atingerea unor scopuri propuse constient pentru acaror realizare trebuie depasite anumite obstacole interne sau externe, care apar in caleaindeplinirii actiunilor.

Desfasurarea unui act voluntar parcurge mai multe faze:- formularea scopului- lupta motivelor - adoptarea hotararii- executia (indeplinirea) actiunii

Vointa = functia psihica prin care se realizeaza trecerea constienta de la o idee sau de laun rationament la o activitate sau la inhibitia unei activitati, in vederea realizarii unui anumit



scop. Admitem ca vointa caracterizeaza forma de activitate sociala determinata acomportamentului uman, ea fiind produsul orientarii constiente a activitatii individului.

In indeplinirea oricarei actiuni este vorba de participarea unei vointe active, care sta la baza perseverentei, tenacitatii si indeplinirii izbutite a unei activitati, depasirii unui obstacol; areun rol mobilizator de sustinere a efortului volitional, fapt pentru care o putem numi vointa desuport.

In afara vointei active exista inca un tip de vointa desprinsa de act, aparent pasiva, cucaracter inhibitor, responsabila de stapanirea de sine, care determina retinerea in anumite situatii,care franeaza reactia imediata, nechibzuita sau impulsiva.

Tulburarile de vointaTulburari cantitative

hiperbulia consta in exagerarea fortei volitionale; se intalneste in situatii normale laoamenii caracterizati prin fermitate, darzenie, tenacitate, fiind atat de naturaconstitutionala (temperamentala) cat si de achizitie social-istorica

hipobulia semnifica scaderea fortei volitionale pana la disparitia ei (abulie); se traduce in plan comportamental prin scaderea capacitatii de a actiona. In insuficienta volitionala,indeplinirea unei actiuni usoare reprezinta pentru hipobulie un efort de nedepasit.

abulia exprima lipsa de initiativa si incapacitatea de a actiona.Tulburari calitative

disabulia este o forma particulara de abulie caracterizata prin dificultatea de a trece la oactiune sau de a sfarsi o actiune inceputa

parabulia consta intr-o insuficienta volitionala, insotita sau chiar determinata de anumitedorinte, pulsiuni sau acte paralele, parazite

impulsivitatea. Insuficienta vointei pasive, inhibatorii are ca rezultat lipsa de frana sicomportamentul impulsiv, determinat de dezechilibrul dintre tendinta impulsiva sicontrolul voluntar

raptusurile anxioase

Starea de hebetudine – se caracterizeaza prin dezinsertia bolnavului din realitate: elofera impresia ca nu mai este in situatie (care este straina), ca nu realizeaza si nu poate stapanisituatia in care se afla

Starea de torporare se caracterizeaza printr-o usoara dezorientare, prin hipokinezie,scaderea tonusului afectivo-volitional, ce are drept consecinta reducerea initiativei, indiferentismsi apatie

Starea de obnubilare este determinata de coborarea tonusului functional al intregului psihism, prin ridicarea pragurilor senzoriale, care se traduce printr-o receptie intarziata siinadecvata, prin lentoare si dificultatea desfasurarii procesului asociativ

Starea de stupoare constituie un grad accentuat de tulburare a constiintei, in careactivitatea psihomotorie a bolnavului pare suspendata

Starea de sopor constituie o agravare a starii de obnubilare, in care reactiileorganismului la stimulii psiho-senzoriali sunt extrem de diminuate



Tema 8: Tulburările ale conştiinţei şi conştiinţei de sine

Conştiinţa este un atribut definitoriu al umanităţii, cea mai evoluată formă de reflectare psihică a lumii obiective, caracterizată prin raţionalitate şi aprehensiunea propriei identităţi aindividului. Prin urmare, conştiinţa desemnează activitatea psihică raţională, însoţită permanentde apercepţia Eului, ca agent unic, indivizibil şi inconfundabil al tuturor actelor sale psihice(Gorgos,.1987).

TULBURĂRILE CÂMPULUI DE CONŞTIINŢĂ1. Destructurările predominant cantitative ale conştiinţei – dezagregare a structuriiconştienţei.

Starea de veghe este caracterizată prin aceea că funcţiile psihice se desfăşoară cu:- claritate (actele ideo-motorii sunt distincte şi într-o corectă orientare);- luciditate (orientare în realitate oportună şi adecvată);



- sub controlul raţiunii (care impune respectarea unor norme şi valori,în consens cu normele sociale).

Starea de vigilitate a creierului îşi găseşte baza neurofiziologică în sistemul reticulatactivator ascendent (SRAA). Pe acest fond de vigilitate, pot fi distinse (sub aspectul intensităţii)mai multe grade de tulburare a conştiinţei. Aceste tulburări nu se însoţesc de productivitate,asociindu-se, o dată cu creşterea intensităţii lor, cu tulburări vegetative.

a) Starea de obtuzie – se manifestă, în plan senzorial, prin ridicarea pragurilor senzoriale, bradipsihie cu hipoprosexie, ceea ce duce la diminuarea mai mult sau mai puţin marcată a permeabilităţii şi recepţiei. Aceasta se realizează cu imprecizie,inadecvare şi latenţă. În plan cognitiv-ideativ, se traduce prin dificultăţi asociative,

pierderea mobilităţii şi supleţei ideative, lentoare în înţelegerea întrebărilor, individulneputând să-şi precizeze şi să-şi formuleze ideile.

b) Starea de hebetudine – reprezintă o desprindere de realitate, pe care individul nu omai poate cuprinde ca ansamblu, perplexitate şi indiferenţă. Ea este considerată un

prim pas spre stupoare, fiind de regulă trecătoare şi asociată cu tulburări organice.Este considerată ca făcând parte din tabloul general al confuziei mintale.

c) Starea de torpoare – se manifestă prin bradikinezie, lentoarea proceselor ideative,

hipobulie, reducerea marcată a participării afective, uşoară dezorientare temporo-spaţială, cu stări de somnolenţă. Se întâlneşte în sindroame confuzionale de diverseetiologii, disfuncţii ale trunchiului cerebral, sindromul de impregnare neuroleptică, înnevroza instituţională, psihoze toxiinfecţioase, hipotiroidie, convalescenţa unor bolisomatice grave.

d) Starea de obnubilare – reprezintă o denivelare mai importantă a vigilităţii, cuhipoprosexie vera şi dificultăţi mnezice mixte, creşterea pragurilor senzoriale,dificultăţi în înţelegere şi sinteză, care se desfăşoară cu o greutate sporită. Pe planclinic, se manifestă prin răspunsuri vagi, incomplete, uneori lipsite de sens, alteori cucaracter de perseverare. Procesele imaginativ-reprezentative sunt tulburate profund,iar evocarea evenimentelor parcurse, a faptelor trăite, se realizează dificil, uneorifiind imposibilă. La stimuli intenşi sau la repetarea întrebărilor, răspunsurile potcreşte în precizie şi claritate.

e) Starea de stupoare - reprezintă o tulburare severă a vigilităţii, însoţită de inhibiţie psihomotorie (mutism, akinezie, negativism alimentar). Bolnavul nu reacţioneazădecât la excitaţii foarte puternice, nu răspunde la întrebări şi pare a nu înţelegecontextul în care se află. Mimica bolnavului este inexpresivă sau exprimă un gradmare de anxietate, atitudinea este inertă, dar opune rezistenţă la mişcările provocate.Se pot descrie mai multe tipuri de stupoare:

- stupoare confuzională (stupoare mintală) – reprezentată de oscădere accentuată a activităţii psihice, asociată unei stări somatice

alterate. Atitudinea generală aminteşte de starea de somn, hipertoniamusculară este absentă. Amnezia episoadelor stuporoase confuzionaleeste parţială. Poate evolua până la comă.

- stupoare catatonică – însoţită de tulburări de tonus: hipertoniilocalizate şi variabile, tulburări de atitudine şi mimică, tulburărivegetative majore. Activitatea psihică poate fi suspendată sau subiectul

poate prezenta o stare confuzo-onirică. Este caracteristicăvariabilitatea simptomatologiei, putându-se înregistra dispariţii bruşteale acesteia sau persistenţa ei îndelungată (luni, chiar ani).

- stupoare emotivă (conflictuală) – rezultat al unei stări emoţionaleintense (siderare emotivă), al unui conflict grav între tendinţele

instinctive şi cerinţele etico-morale sau posibilităţile reale alesubiectului. Traduce o atitudine de „refuz a realităţii” (Caloutsis şiGuiraud), având în patogeneză unele mecanisme de tip isteric debutul



reacţiilor psihotice este brusc, mimica denotă anxietate sau este golităde expresie, mutismul este de obicei invincibil. Bolnavul refuzăalimentaţia.

- stupoarea melancolică – reprezintă o inhibiţie parţială a a activităţiimotorii, subiacentă unor stări timice caracteristice. Bolnavul esteabsent, expresia feţei şi atitudinea generală evocând acest lucru. Apar

constant tulburări vasomotorii. Bolnavul poate să se lase mobilizat pasiv sau, din contră, să aibă o atitudine opoziţionistă.Posibilitatea apariţiei raptusului suicidar în timpul stării stuporoase ridică problema

supravegherii deosebite a acestor bolnavi.f) Starea de sopor – reprezintă o stare de somnolenţă patologică, în care contactul cu

ambianţa se face foarte dificil, fiind întretăiat de perioade de somn. Se apropie caaspect clinic de starea de comă. Subiectul reacţionează la stimuli dureroşi, dar nu mai

poate da răspunsuri verbale, coerente, chiar dacă este puternic stimulat. Se întâlneşteîn toate stările de îngustare a câmpului conştiinţei care evoluează spre comă.

g) Suspendarea completă a conştiinţei (starea comatoasă) – apare în criza epileptică,lipotimie, sincopă şi comă. Se caracterizează printr-o suspendare a funcţiilor

relaţionale (apsihism), cu păstrarea funcţiilor vegetative, care însă, spre deosebire desomn, sunt alterate în diferite grade.

Coma reprezintă o stare patologică a neuropsihismului, afectând profund şi persistentstarea de conştienţă (practic abolită, în mod brutal sau lent, progresiv), funcţiile de relaţie, dar curelativa păstrare a funcţiilor vegetative (în raport cu gradul de profunzime). Pentru clasificare,Fischgold şi Matis (1959) iau în discuţie criteriul electrochimic, distingând patru stadii:

• Stadiul I – coma rigidă – posibilitatea de terapie prin stimulare; conservareareflexelor encefalice; absenţa tulburărilor funcţiilor vegetative; traseu EEG:ritm alfa încetinit sau aplatizat, scurte bufee de unde lente, cu păstrareareactivităţii electroencefalografice;

•Stadiul II – coma uşoară – pierderea manifestă a conştienţei, cu scădereasemnificativă a reactivităţii (numai la stimuli puternici nociceptivi); reflexe

pupilare şi corneene evident diminuate, tulburări de deglutiţie, absenţacontrolului sfincterian; traseu EEG: ritmuri lente, cu reactivitate mult scăzutăsau absentă;

• Stadiul III – coma profundă sau carus – absenţa totală a conştiinţei, posibilitatea de reactivare; reflex cornean absent; midriază; deglutiţie abolită; pe prim plan – tulburările cardiorespiratorii; traseu EEG: bradiritmie şimonotonie; absenţa totală a reactivităţii;

• Stadiul IV – coma depăşită – suprimare globală a activităţii encefalice;afectarea majoră a funcţiilor esenţiale, hipotensiune arterială, hipotermie,

hipotonie musculară, midriază fixă; traseu EEG: izoelectric.După conţinutul etiopatogenic, Boudouresque oferă următoarea clasificare:

- come neurologice – exprimând afectarea structurilor encefalice,respectiv semne neurologice de focar: coma vasculară (hemoragiicerebrale, ramolismente, tromboflebite etc.), coma infecţioasă(meningite, encefalite, pneumonie etc.), coma traumatică(traumatismele cranio-cerebrale), coma din tumorile cerebrale(formaţiuni cerebrale expansive benigne sau maligne), comaepileptică;

- come metabolice – prin tulburarea unor mecanisme umorale,caracterizate prin tablouri clinice specifice: coma uremică, comadiabetică, coma hipoglicemică, coma hepatică, comele endocrine;

- come toxice – prin acţiunea unor agenţi toxici, exogeni: intoxicaţii profesionale (cu plumb, oxid de carbon etc.), intoxicaţii



medicamentoase (cu insulină, opiacee etc.), intoxicaţii accidentale (cuciuperci, alcaloizi de beladona), intoxicaţii din toxicomanii (alcool,derivaţi de morfină etc.), intoxicaţii voluntare (tentaive de suicid cu

barbiturice, opiacee etc.).

2. Destructurările predominant calitative ale conştienţei – polarizarea şi îngustarea

întinderii salea) Îngustarea câmpului conştiinţei – descrisă de P.Janet (1899), se caracterizează prinfocalizarea conştiinţei asupra unei idei, amintiri, acţiuni etc., de care subiectul nu se poatedesprinde. Se referă mai ales la scăderea numărului şi clarităţii trăirilor aflate la unmoment dat în câmpul conştiinţei, fără voia individului. Conştiinţa este incapabilă săcuprindă întreaga experienţă preluată, în afară de cea psihotraumatizantă. Poate ficonsiderată ca o demodulare afectiv-ideativă, o neadecvare prin alterarea criteriuluivaloric, care duce la deformarea relaţiei cu realitatea. Se întâlneşte în depresie, surmenaj,hipnoză.

b) Confuzia mintală (stările confuzionale) reprezintă expresia comună a unei suferinţecerebrale acute, ce determină un ansamblu de tulburări acute şi globale ale psihismului, în

care locul central este ocupat de modificări cu caracter tranzitor în planul conştiinţei. Areloc o disoluţie mai mult sau mai puţin rapidă şi completă a conştiinţei (torpoare,hebetudine, obnubilare, obtuzie – cel mai frecvent), lentoarea percepţiei şi a proceselor deorientare, deficit al atenţiei şi al memoriei, care realizează o sinteză mentală cu aspectfragmentar şi incoerent. H.Ey spune că starea de confuzie este un „fond” de destructurarea conştiinţei, în care modalitatea de „a nu fi conştient” ajunge la un punct clinic maxim.Circumstanţele etiologice ale confuziei mintale sunt: intoxicaţii (alcool, exid de carbon,

barbiturice, medicamente cu efect anticolinergic, inclusiv neuroleptice, antidepresive,transhilizante); infecţii, toxiinfecţii ; dereglări metabolice (diabet, uremie, encefalopatii etc.);sindroame meningiene; encefalite; accidente vasculare cerebrale; traumatisme cranio-cerebrale; tumori cerebrale; boli psihice (psihoză maniaco-depresivă, reacţii psihopatologice);epilepsie.

În ceea ce priveşte aspectele clinice, intrarea în starea de confuzie mintală se face, deobicei, brusc (ore, zile), într-un mod care sugerează clar aspectul de ruptură dintre situaţiaactuală şi comportamentul anterior al bolnavului (pentru care relatările aparţinătorilor suntvaloroase). La primul contact, pacientul este ezitant, pare perplex şi distrat, necesită să fieîndrumat pentru a se aşeza şi trebuie să i se repete de mai multe ori o indicaţie pentru a oînţelege. Ţinuta sa este neglijentă, traducând indiferenţă, privirea este fie inexpresivă, uimită, fievagă şi răvăşită, mimica este sărăcită, posacă. Bolnavul face eforturi vizibile să răspundă, dar celmai adesea nu reuşeşte, fie pentru că nu înţelege suficient, fie pentru că nu poate asamblaideilemsau nu-şi poate aminti cuvintele necesare. Dacă totuşi izbuteşte să pronunţe cu greutate

câteva fraze, ele exprimă numai inerţie şi indiferenţă. Pe fondul de pasivitate, apar episoade deagitaţie, iar uneori un murmur neînţeles sau răspunsuri nemotivate date unui interlocutor imaginar, denotă existenţa onirismului. Dezorientarea temporo-spaţială este uneori evidentă,

bolnavul întreabă unde se găseşte, ce se petrece cu el, neştiind unde şi în ce moment se află.Întrebat de mai multe ori despre acelaşi lucru, dă răspunsuri diferite şi, parţial, conştient degreşeli; îndrumat de examinator, caută să le corecteze, însă făr succes, incapabil să se orientezetemporo-spaţial, pacientul nu poate să evoce amintirile recente şi nici să ordoneze logicimaginile ce apar în câmpul conştiinţei, confundă persoanele, are false recunoaşteri. Toateacestea explică amnezia lacunară care urmează episodului confuzional. Deficitul gândirii esteglobal, realizând obnubilarea şi perxplexitatea, raţionamentele sunt perturbate, pacientulinvocând ca scuză uitarea datelor, oboseala sau iritarea. O evaluare obiectivă a acestui deficit

este imposibilă în asemenea situaţii, neputându-se aplica testele psihologice de inteligenţă saudeteriorare. La fel ca şi în orientare, pacientul prezintă fluctuaţii bruşte, având momente deluciditate, în care răspunde cu precizie la întrebări. Gândirea haotică, ineficace, vagă din



confuzia mintală a fost comparată cu un nor (obnubilată). De obicei, persistă conştiinţa parţială atulburărilor, subiectul manifestând uimire, perplexitate faţă de simptomele sale. Uneori seinterferează episoade onirice care, fiind diferite de delir, au inconştienţa şi variaţiile visului.Singurătatea şi obscuritatea favorizează apariţia delirului, care se poate grefa pe iluziile auditive,dezvoltându-se datorită dezorientării, hipoprosexiei şi deficitului de judecată. Onirismul sedeosebeşte de vis sau coşmar prin participarea activă a pacientului la lumea imaginară terifiantă.

În ceea ce priveşte comportamentul, subiectului aflat în confuzie mintală îi este caracteristicăoscilaţia uneori foarte rapidă între stupoare şi agitaţie, cu posibile accidente grave; somnul estetulburat în ritm şi calitate. Semnele somatice care se pot pune în evidenţă sunt cefaleea, frecventîn cască, şi dereglări neurovegetative.

Confuzia mintală apare în circumstanţe etiologice diferite:- afecţiuni intracraniene; traumatisme cranio-cerebrale, epilepsie,

afecţiuni meningeale, afecţiuni cerebrale (encefalite, tumori cerebrale),accidente vasculare cerebrale;

- afecţiuni generale;- alcoolism (beţia acută, episoade subacute, delirium tremens);- toxicomanii (barbiturice, amfetamine, heroină);

- intoxicaţii medicamentoase;- intoxicaţii profesionale (arsenic, mercur, oxid de carbon etc.);- intoxicaţii alimentare (ciuperci);- encefalopatii metabolice (diabet, insuficienţă hepatică, insuficienţă

respiratorie, insuficienţă renală, hipoglicemie spontană);- afecţiuni endocrine;- stări de şoc (postoperatorii, traumatice, cardiovasculare);- boli snaguine (leucemii, anemii);- alte cauze (electrocutare, insolaţie, privarea de somn, avotaminoze);- în cursul evoluţiei bolilor psihice (psihoze postpartum, schizofrenie,

manie, depresie, demenţă).În cadrul confuziei mintale, se disting două tulburări calitative mai pregnante: oneiroidia

şi amenţia.Amenţia reprezintă o tulburare de tip confuzional de intensitate psihopatologică maximă

a conştiinţei, constând în modificarea predominant calitativă a câmpului de conştiinţă, prezentăîn toate psihozele. Tabloul este dominat de incoerenţă, dezorientare şi agitaţie extremă,dezordonată, vorbirea subiectului devenind deseori neinteligibilă. Evoluţia este discontinuă,

putând apărea, inconstant, perioade stuporoase sau catatonice. Se mai asociază aici dezorientareaccentuată, iluzii, idei delirante, oscilaţii afective care evoluează pe fondul prăbuşirii fizice.

Oneiroidia este o formă particulară de tulburare a conştiinţei, amestec de de real şi vis, lacare subiectul nu participă activ, comportându-se ca simplu spectator, în ciuda trăirii afective

care poate fi intensă. A fost descrisă de Meyer Gross. Spre deosebire de onirism, stareaconfuzională de fond este mai discretă, iar viziunile care apar nu sunt halucinaţii adevărate, eleapropiindu-se de reprezentările şi producţiile cu caracter imaginar. Tematica viziunilor estefantastică, de inspiraţie literară şi antologică şi se caracterizează printr-o „coerenţă” mai maredecât în onirism. Există forme expansive, cu idei delirante de grandoare, fantastice şi formedepresive, cu idei depresive şi de autoacuzare. Nu este urmată de amnezie, deşi nu se exclude

posibilitatea manifestării unor dismnezii.Se întâlneşte în stări infecţioase, intoxicaţii, manie (forma confuzivă), schizofrenie

catatonică. Unii autori încadrează stările oneiroide în grupul psihozelor delirante acute.c) Starea crepusculară – reprezintă o tulburare a conştiinţei în care se produce o

„obnubilare mai mult sau mai puţin accentuată, cu dezorientare şi defect consecutiv pe

planul ideaţiei, întretăiată de scurte faze de luciditate relativă” (P.Guiraud). Tabloul clinical stării crepusculare apare ca o modificare cu aspect „critic” (debut şi final brusc) aclarităţii câmpului conştiinţei, în diferite grade, cu îngustarea sa concomitentă, rămânând



astfel posibilă efectuarea unei activităţi automate, deci cu acţiuni motorii coordonate, dar neadecvate în raport cu ocupaţiile anterioare ale bolnavului. Faţă de perioada acestei stări(câteva momente, zile), şi de conţinutul ei, pacientul va avea o amnezie totală, lacunarăsau parţială (depinzând de modificarea stării de vigilitate). H Ey descrie experienţacrepusculară ca pe un „eveniment prin care se pune realitatea între paranteze”, fiindlegată, chiar la un astfel de nivel de destructurare a conştiinţei, „de unele modalităţi ale

constituţiei sale” (dramatism, artificialitate, mister). Tematica stării crepuscularesimbolizează seismul dezorganizării conştiinţei, ca un eveniment care marcheazădisperarea sau beţia orgiacă. Circumstanţele etiologice sunt reprezentate, în ordineafrecvenţei, de: epilepsie (temporală); beţie patologică; isterie; reacţii acute psihogene;

boli toxico-infecţioase; hipoglicemie. Subiectul trăieşte o stare de derealizare, pe fondulcăreia pot apărea organizări delirante sau halucinaţii, ce se apropie de onirism şi careantrenează doar parţial subiectul. Starea afectivă poate fi profund tulburată prin exaltaresau angoasă, rezultând de aici o stare de agitaţie. Alteori, afectivitatea este neutră, acteleşi discursul pacientului părând normale la prima vedere, iar obnubilarea fiind puţinvizibilă. La un examen mai atent, se poate constata că automatismele nu sunt înconcordanţă cu personalitatea bolnavului, în continuitate logică cu perioada anterioară

impactului psihotraumatizant: alteori, comportamentul devine anormal: acte bizare, fugi,agitaţie, crime. În ceea ce priveşte stările crepusculare isterice s-a observat că întotdeaunaelementul confuzional este prezent în tabloul clinic: apar mai ales la sexul feminin şidurata lor este variabilă, depăşind rareori două săptămâni. Ele sunt exprimate prinexistenţa unei „idei fixe” (eveniment psihotraumatizant, pe care memoria îl reprimă înstare de veghe), generatoare a unei experienţe semiconştiente de depersonalizare şistranietate.

d) Starea secundă – reprezintă o tulburare constând în îngustarea conştiinţei de tip isteric,care permite subiectului integrarea într-o activitate aparent normală, dar în discrepanţăevidentă cu personalitatea lui anterioară şi având un caracter „critic”. Este, după cum sevede, destul de greu de diferenţiat de starea crepusculară; totuşi, acesteia din urmă îi estecaracteristică amprenta de confuzie globală, în timp ce starea secundă este numai otulburare parţială a stării de conştiinţă.După cum subliniază Michaux, activitatea subiectului în timpul stării secunde rămâne

coordonată, dar pitorească şi paradoxală, lipsită de periculozitate sau gravitate antisocială.Este urmată de amnezie lacunară şi poate fi sistată prin sugestie şi hipnoză (element dediagnostic diferenţial cu starea confuzională). Majoritatea autorilor o înscriu în sfera unor tulburări de intensitate nevrotică.

În cadrul aceluiaşi tip de tulburări, ar intra somnambulismul şi personalitatea multiplă,introduse de clasificarea DSM III în rândul tulburărilor disociative ale nevrozei isterice(amnezia psihogenă, fuga psihogenă şi personalitate multiplă).

Conştiinţa de sine constituie reflectarea în conştiinţa individului a propriei existenţe psihice şi sociale. Se structurează în cadrul relaţiilor sociale, individul cunoscându-se pe sine şidelimitându-se de ceilalţi prin comparare cu semenii săi. Individul devine, astfel, o conştiinţă

personalizată, individualizată.TULBURĂRILE CONŞTIINŢEI DE SINE:

a) tulburările conştiinţei corporalităţii (somatognozia)Somatognozia reprezintă imaginea pe care individul şi-o formează despre propriul său

corp, ca obiect funcţionând în spaţiu. Conştiinţa propriului corp se constituie progresiv din date perceptiev, realizând un cadru spaţial pentru percepţii, reprezentări, amintiri şi emoţii. Seraportează la noţiunile de schemă corporală şi asomatognozie.

b) tulburări de schemă corporală de tip neurologic:



- sindromul Gerstmann – sindrom manifestat prin agnozie digitală, agrafie, acalculie,nediferenţiere stânga-dreapta. Agnozia digitală este simptomul central şi se caracterizează prinincapacitatea, ignorată de subiect, de a numi şi deosebi între ele degetele proprii sau ale altcuiva,deşi le poate utiliza pentru activităţi ce necesită diferenţierea lor. Nediferenţierea stânga-dreapta se manifestă prin incapacitatea de a deosebi partea dreaptă de partea stângă a propriuluicorp sau a corpului altcuiva. Acalculia este simptomul cel mai puţin frecvent şi se datorează

incapacităţii evaluării semnificaţiei cifrelor. Mecanismul psihopatologic esenţial îl reprezintă oincapacitate a subiectului de a lega spaţial obiectele care fac parte dintr-un tot. Ele s-ar datoraunor leziuni difuze ale emisferului dominant.- sindromul Anton-Babinski: reprezintă o manifestare clinică amplă, grupată în jurul a treielemente majore:

• Asomatognozie – ignorarea sau nerecunoaşterea unuia sau mai multor segmente alecorpului;

• Anosognozie – ignorarea sau nerecunoaşterea propriei boli – chiar în condiţiile în caresesizează o infirmitate;

• Anozodiaforie – indiferenţă faţă de boală, însoţită uneori de o euforie paradoxală.Apare în leziuni de diferite etiologii, la nivelul răspântiei parieto-temporo-occipitale drepte.

c) tulburări de schemă corporală de tip psihic:- cenestopatii – reprezintă tulburări particulare ale cenesteziei, alterări locale ale sensibilităţiicomune, de tip algic sau parestezic, putând interesa orice zonă sau punct al organismului. Apar senzaţii corporale neplăcute, în absenţa unor modificări organice. În descrierile bolnavilor, apar ca trăiri stranii, amintind de ideile delirante. Cenestopatiile, considerate ca tulburări perceptive,se pot înscrie într-un continuum de gravitate, mergând de la simple iluzii până la halucinaţii.

Principalele lor caracteristici ar fi: caracterul funcţional, anorganic, independent de oriceleziune locală patogenă şi existenţa lor autonomă. Cenestopatiile nu apar izolate, ci asociate cuanxietatea, depresia, tulburările obsesive. Pot apărea în întreaga patologie psihiatrică, dar sunt

mai frecvente în neurastenie, nevroza anxioasă, isterică şi depresivă, ateroscleroză cerebrală,unele deliruri.. autotopoagnozia – defect de percepţie şi integrare ce face imposibilă localizarea unui segmental corpului. Este o agnozie de schemă corporală, fiind asociată adesea cu pierderea orientăriidreapta-stângă (sindrom Pick).- sindrom hipocondriac – se caracterizează prin existenţa ideii (cu caracter obsesiv prevalentsau delirant) de suferinţă datorită unei boli somatice care evoluează fatal, convingere lipsită desuport real sau având un suport real insuficient. Hipocondriacul trăieşte anxios şi dureros aceastăconvingere, întărită uneori prin factori iatrogeni, fiind într-o permanentă căutare de medici şimedicamente, în care nu are însă încredere, fiind convins de incurabilitatea bolii sale. Princaracterul puternic afectiv conferit de anxietate şi depresie, sindromul hipocondriac se

deosebeşte de sindromul Műnchhausen, în care bolnavul încearcă să-şi „fabrice” o falsăîmbolnăvire. Intensitatea ideilor hipocondriace este variabilă, comferind specificitate formelor clinice.

• Sindromul asteno-hipocondriac din nevroza depresivă, neurastenie, debutulneurasteniform al psihozelor discordante sau în perioada lor de remisie, constă dinapariţia, pe fondul asteniei psihofizice, a unor temeri de boală sau chiar idei prevalente,alimentate de cenestopatii.

• Sindromul obsesivo-hipocondriac, apărut în nevroza obsesiv-fobică, la structurile psihastenice, se traduce prin idei obsesive, teamă patologică de îmbolnăvire, creând uncomplex de nosofobii: cancerofobie, sifilofobie, rabiofobie, SIDA-fobie.

• Sindromul hipocondriac delirant se constituie în teme delirante, mai mult sau mai puţinsistematizate, în cadrul depresiei (mai ales în melancolia delirantă), schizofreniei,delirurilor cronice, sistematizate, demenţelor.



- sindrom Cotard – constă dintr-o asociere caracteristică de idei delirante, mai mult sau mai puţin sistematizate. Este întâlnit în melancolia delirantă (mai ales cea de involuţie), în demenţe(paralizia generală progresivă) şi în unele stări confuzionale (mai ales cele de origineinfecţioasă). Cuprinde idei delirante de negaţie, având ca punct de plecare tulburările cenesteziceşi preocupările hipocondriace, idei delirante de imortalitate şi de enormitate, la care se potadăuga şi cele de posesiune. Când mecanismelede proiecţie hipocondriacă eşuează, pentru a

alunga realitatea penibilă, bolnavul o neagă: el neagă existenţa sau funcţionalitatea unor organesau a corpului, precum şi realitatea exterioară, considerându-se condamnat să fie nemuritor, pentru a suferi mereu. Imortalitatea este însoţită de nedefinire în spaţiu, de existenţa într-o lumegigant şi atrage după sine delirul de enormitate, când se pierde controlul asupra limitelor corpului. Tulburările de sensibilitate în sensul existenţei analgiei, tentativele suicidare,automutilările, ideile delirante de posesiune sunt alte elemente constitutive ale sindromuluiCotard;

d) desomatizare:- dismorfofobia – se apropie mai mult de depersonalizare. Ea exprimă sentimentul transformăriiîn sens negativ al aspectului corpului sau doar a unor caracteristici ale acestuia (înălţime,

greutate, raportul dintre segmente). Un interes special este acordat aspectului feţei şi al organelor genitale. Koupernik a descris această tulburare „psihoza urâţirii”; alţi autori consideră că are uncaracter normal şi tranzitoriu la adolescenţi (cu sentiment de inferioritate şi stângăcie, depresie,izolare relaţională, reacţii comportamentale). Motivată numai parţial şi în anumite circumstanţe,dismorfofobia adolescentului poate fi o manifestare a crizei de originalitate sau deindividualitate, dar şi expresia unei nevroze, a unei psihoze sau a unei stări limită. Debutul unor schizofrenii poate avea drept sindrom central dismorfofobia, exprimată ca un veritabil „delir”dismorfofobic sau de transformare în care bolnavul se „dezidentifică”, însoţită de manifestăricomportamentale: izolare, retragere, indiferenţă afectivă. Este trăită uneori cu anxietate maximă.Ajungând chiar la stări de agitaţie.

În psihastenie, studiul atent al detaliilor corpului, precum şi lipsa de identitate faţă de propriul corp, duc la descoperirea unor „modificări” care îl îngrijorează în mod deosebit pesubiect, cu atât mai mult cu cât ele se asociază şi cu alte tulburări ale identităţiicorporale(desomatizare). Atitudinea bolnavului faţă de dismorfofobie şi încercarea corectării ei

poate îmbrăca forme diverse, de la tratamentele dermatologice, de chirurgie estetică şi protejare, până la sinucidere;

e) tulburările conştiinţei realităţii obiectuale:- derealizarea - reprezintă o tulburare a conştiinţei realităţii obiectuale, care apare extrem de rar

ca fenomen izolat, făcând, de regulă, parte din sindromul de depersonalizare. Termen introdus deMayer-Gross şo Mapother, pentru a defini sentimentul de stranietate a lumii exterioare în absenţaoricăror tulburări perceptive. Pierzând „funcţia realului” (P.JAnet), subiectul se simte detaşat,izolat de concretitudinea lumii, care-şi pierde „familiaritatea”, devenind pentru acesta un spaţiustrăin. Fără a putea fi definită cu precizie, această „alienare de la realitate” (Mayer-Gross) poateîmbrăca nuanţe fine, cu forme de expresie foarte variate. De la forma minimă, în care lucrurile

pot să pară false, artificiale, stranii, iar persoanele modificate, urâţite, îmbătrânite, lipsite de„aerul personal”, în forma sa extremă de realizare îi dă subiectului senzaţia unei retragericomplete din lumea reală, de „plutire fără înălţime peste un deşert necunoscut”.

În condiţiile modificării percepţiei subiective a timpului, apariţiei desincronizării de„ritmul lumii” şi incapacităţii „de a mai simţi curgerea timpului”, spaţiul îşi pierde şi el reperele

obişnuite, subiectul având impresia că este dezorientat (fără ca acest lucru să se confirmeobiectiv).



Derealizarea este percepută de către subiect ca o modificare a vieţii sale psihice, prinsenzaţiile chinuitoare pe care le încearcă. Ea este însoţită întotdeauna şi de alte fenomene, legatemai ales de diversele grade de modificare a conştiinţei. Este caracteristică în psihastenie,schizofrenie, depresii majore, intoxicaţii cu mescalină. Ea apare, după unii autori, în diversegrade în debutul oricărei psihoze.

Mayer-Gross – în evoluţia schizofreniei, orice bolnav trece cu necesitate printr-un stadiu

de derealizare-depersonalizare, în cazuri rare aceasta putând rămâne unica manifestare a uneistări defectuale. Şi în stări de epuizare nervoasă pot apărea fenomene de derealizare, dar au uncaracter pasager.

f) tulburările conştiinţei propriei persoane:- personalitatea multiplă - depersonalizarea – este o tulburare a conştiinţei propriei persoane, propriului Eu, subiectulavând sentimentul pierderii identităţii somatopsihice personale. El trăieşte dureros impresia că adevenit străin, diferit sau nereal, păstrând conştiinţa personalităţii sale anterioare. Curgereaexistenţială se destramă, viaţa părând a se desfăşura în gol, într-un ritm încetinit. Propriul Eudevine un spectacol dramatic pentru subiect. Afectivitatea este dominată de anxietate, care poate

atinge apogeul într-un acces brutal de angoasă de depersonalizare, derivând din îndoiala faţă derealitatea propriului Eu şi faţă de ambianţă. Sentimentele devin terne, apare senzaţia de videmoţional, subiectul manifestă indecizie în acţiune, hipobulie, dificultăţi în organizarea gândirii.Tabloul clinic este completat frecvent cu derealizare, desomatizare, analiză instrospectivă(subiectul alunecă în subiectiv, consecutiv efortului de regăsire, desprinzându-se şi îndepărtându-se de real). Se regăseşte în psihastenie, în stări depresive (prin modificarea percepţiei timpuluitrăit), în melancolie (sub forma acuzelor hipocondriace, a ideilor de transformare şi negaţie dinsindromul Cotard), în cadrul reacţiilor afective, în neurastenie, nevroză obsesiv-fobică, la

personalităţi dizarmonice schizoide şi isterice, în bufee delirante, în stările peritraumatice şi posttraumatice. Poate constitui preludiul aurei în starea crepusculară. În psihozele toxice, se poate asocia sindromului halucinator sau iluziilor senzoriale. În debutul pseudonevrotic alschizofreniei, se manifestă prin sentimentul înstrăinării propriului Eu, perplexitate faţă de

propriul corp sau sentimentul de fragmentare corporală, alături de preocupări hipocondriace. Din punct de vedere psihanalitic, depersonalizarea s-ar explica printr-o fixare într-un stadiu genital şiregresiune narcisistă.- automatism mintal – este o activitate independentă şi spontană a întregii vieţi psihice, sau aunui sector al ei, care se desfăşoară în afara controlului conştiinţei şi voinţei.poate exista cafenomen normal sau patologic.

Tema 10: EpilepsiaEpilepsia este o afectiune cronica ce se manifesta prin crize convulsive recurente,

datorate unei descarcari electrice excesive a neuronilor cerebrali.Epilepsia afectează peste 40 de milioane de oameni în ţările în curs de dezvoltare, ceea ce

reprezintă cca 80% din totalul pacienţilor diagnosticaţi cu epilepsie din întreaga lume. Incidenţagenerală a epilepsiei este în medie de 50 cazuri/100.000 locuitori/an în ţările industrializate.Persoanele cu un nivel socio-economic scăzut au un risc mai mare de a dezvolta boala.

Epilepsia este o afecţiune manifestată prin crize epileptice recurente. Aceste crize sunt de

diferite tipuri. Unii oameni cu epilepsie pur şi simplu „încremenesc” pentru câteva secunde, dupăcare îşi reiau activitatea de dinainte; aceasta a fost denumită criză de tip absenţă. Alte persoaneau crize mai dramatice, chiar înspăimântătoare: membrele au mişcări spasmodice pentru câteva



momente, constituind ceea ce se numeşte o criză tonico-clonică. Deşi par atât de diferite, toatecrizele au o trăsătură comună: ele survin când o parte a creierului, în mod brusc, nu maifuncţionează normal şi semnalele electrice cerebrale devin haotice.

Pentru a înţelege ce se petrece în timpul unei crize epileptice, trebuie să înţelegem cumfuncţionează creierul în mod normal. Creierul este constituit din milioane de celule numiteneuroni. Aceşti neuroni controlează totul, de la ridicarea unui deget până la amintirea primei

biciclete. Neuronii comunică prin intermediul semnalelor electrice. Ei formează o serie de reţeleneuronale, prin care semnalul electric circulă în interiorul creierului. Când neuronii descarcă prearapid sau anormal, puteţi avea o criză.

Statistici.Epilepsia este o maladie frecventă, care afectează 1-2% din populaţia lumii. Persoanele

cu epilepsie au de regulă prima criză înainte de a împlini vârsta de douăzeci de ani. În anumitesituaţii, crizele cu debut în prima copilărie dispar la vârsta adolescenţei – însă, cel mai adesea,epilepsia persistă şi la adult. Epilepsia poate afecta atât bărbaţii, cât şi femeile, indiferent desituaţia socială sau de apartenenţa etnică a acestora.

Etiologia.Cauza epilepsiei depinde adesea de momentul în care au debutat crizele. Dacă aveţi crize

încă din copilărie, de cele mai multe ori nu poate fi determinată o anumită cauză (anumite crizedin copilărie se datorează unei patologii apărute în viaţa intrauterină sau unui traumatism dintimpul naşterii ori unei structuri cerebrale anormale). Dacă debutul crizelor se situează în

perioada adultă, ele pot fi determinate de traumatisme sau intervenţii chirurgicale la nivelcranian, de o tumoră cerebrală, de o infecţie cum ar fi meningita sau de un accident vascular cerebral.

Tipurile de crize epileptice.Crizele epileptice pot fi împărţite în două grupe: crize parţiale şi crize generalizate.

• Crizele parţiale afectează numai o anumită zonă din creier, astfel încât numai partea corespunzătoare a corpului va fi implicată. Spre exemplu, dacă criza este

declanşată de aria cerebrală care controlează piciorul stâng, pot apărea succesiunide mişcări spasmodice involuntare la nivelul piciorului. Sau puteţi simţi brusc unmiros bizar, pe care ceilaţi nu-l simt, ori puteţi auzi un sunet anume. În crizele

parţiale simple, pe toată durata crizei sunteţi perfect conştient de lumeaînconjurătoare. În crizele parţiale complexe, nivelul de vigilenţă este afectat, astfelîncât este posibil să nu vă amintiţi criza sau să nu conştientizaţi când aceasta sedesfăşoară.

• Crizele generalizate, după cum sugerează şi denumirea, afectează o regiune maimare din creier. Acestea includ crizele de tip absenţă, în care pacientul este„încremenit” pentru câteva secunde şi crizele tonico-clonice, în care pacientul areconvulsii.

Diagnostic.Când epilepsia este suspectată sau diagnosticată pentru prima dată, mediculdumneavoastră va dori să vă facă o serie de teste. Testele sangvine vor detecta dacă există vreo

problemă de metabolism care să explice crizele: spre exemplu, crizele pot fi generate de un nivelridicat al glucozei sanguine, consecinţă a unui diabet zaharat necunoscut până la acel momentsau de valorile mari ale calcemiei determinate de un dezechilibru hormonal.

Deşi analizele de sânge pot deconspira problemele subiacente, ele nu arată dacă aveţi saunu epilepsie. Testul cel mai frecvent utilizat pentru a diagnostica epilepsia se numeşteelectroencefalogramă (EEG), metodă prin care se măsoară undele cerebrale. Dacă aveţiepilepsie, aspectul undelor cerebrale va fi adesea (dar nu întotdeauna) anormal, chiar dacă nuaveţi o criză în momentul în care se înregistrează EEG. În cazul în care crizele au debutat la

vârsta maturităţii, de regulă medicul va solicita teste suplimentare, pentru excluderea altor probleme medicale. De exemplu, medicul poate cere o tomografie computerizată (TC), carevizualizează tumori sau cheaguri de sânge la nivelul creierului. Se poate recurge la teste speciale,



de tipul rezonanţei magnetice nucleare (RMN) sau tomografiei cu emisie de pozitroni (TEP)dacă aspectul tomografiei computerizate este neclar, crizele sunt neobişnuit de complicate saudacă se are în vedere intervenţia chirurgicală.

Tratamentul.Tratamentul epilepsiei poate fi simplu, dacă există o cauză reversibilă. Spre exemplu, în

cazul în care crizele sunt provocate de o tumoră cerebrală, terapia chirurgicală sau radioterapia

care înlătură sau micşorează tumora pot stopa crizele. Totuşi, la majoritatea persoanelor cauzaeste necunoscută sau este ireversibilă, situaţii în care trebuie recurs la medicaţie, pentru acontrola crizele. Medicamentele indicate pentru tratamentul epilepsiei, numite antiepileptice sauanticonvulsivante, reduc descărcările electrice exagerate care determină crizele. Cu ajutorulmedicamentelor, aveţi o şansă de 50% de eradicare completă a crizelor. În alte 25% din cazuri,crizele devin mai puţin severe şi mai rare.

Pentru o serie de persoane cu epilepsie, chirurgia reprezintă o opţiune. În cazul în carecrizele au un punct declanşator precis la nivelul creierului, neurochirurgul poate îndepărta aceazonă a creierului, pentru a opri crizele. Însă chirurgia cerebrală poate fi riscantă, astfel încâtaceastă opţiune se ia în considerare numai după ce numeroase regimuri medicamentoase aueşuat.

Cum puteţi ajuta pe cineva care are epilepsie?Dacă urmează un tratament medicamentos adecvat, majoritatea persoanelor cu epilepsie

pot duce o viaţă normală, sănătoasă. Ca prieten sau membru al familiei, puteţi ajuta amintind persoanei de care sunteţi apropiat să-şi ia cu regularitate medicaţia prescrisă. De asemenea, puteţifi de ajutor învăţând ce să faceţi dacă survine o criză. Pe durata unei crize tonico-clonice,

protejaţi-i membrele şi capul, astfel încât să nu se lovească de suprafeţe dure. Unele persoanesunt confuze după o criză, necesitând îndrumare pentru a se reorienta. Altele simt nevoia să seîntindă sau să se refacă în linişte. Întrebaţi cum puteţi interveni şi respectaţi aceste dorinţe.

Copiii cu epilepsie necesită o atenţie specială. Dacă aveţi un copil cu epilepsie, informaţi profesorii pentru a şti cum să reacţioneze dacă una din crize survine la şcoală. Fără a cunoaşteadevărul, profesorii îşi pot închipui că un copil cu crize de tip absenţă este distrat şi leneş sau căun copil cu mişcări repetate ale piciorului este neastâmpărat. Mai mult decât atât, copiii cuepilepsie sunt adesea evitaţi de alţi copii, care la rândul lor pot fi speriaţi sau derutaţi de crize. Ca

părinte, vă puteţi sfătui copilul cum să răspundă colegilor şi cum să-i încurajeze să studiezefuncţionarea organismului uman.

Primul ajutor.Boala se tratează numai de medicul neurolog. Când anturajul familiei sau de la locul de

muncă ştie că bolnavul a mai avut crize asemănătoare, atunci se va proceda ca şi în cazul crizelor anterioare, adică:

se va avea grijă ca bolnavul să nu cadă pentru a nu se lovi la cap, să nucadă pe trepte, în foc, în apă;

bolnavul va fi culcat cu faţa în sus, pe un loc neted, se va descheia la gât şila haine; i se va introduce între dinţi o batistă împăturită sau un prosop pentru a nu-şi

muşca limba în timpul contracţiilor; pe timpul contracţiilor musculare va fi lăsat liniştit, nu se va ţine de mâini

sau de picioare, nu se va lovi peste faţă ori stropi cu apă rece, căci oriceexcitaţie exterioară îi accentuează contracţiile.

Aceste prime îngrijiri se dau şi la bolnavii pe care nu-i cunoaştem, dar care au crize cusimptome asemănătoare, pe stradă, în mijloacele de transport, la diferite spectacole etc.

Dacă bolnavul nu reîncepe să respire după încetarea contracţiilor, este posibil să seasfixieze cu secreţiile din gură sau prin căderea limbii în fundul gurii. În acest caz, el poate fisalvat prin una din metodele de reanimare respiratorie şi, bineînţeles, se va anunţa „Salvarea".



Prevenirea crizelor de epilepsie se face prin tratamentul corect recomandat de medic.Bolnavul trebuie să se ferească de a se urca pe scări, de a călări, de a merge pe bicicletă, ori de aconduce mijloace auto, precum şi de a practica înotul.

Tema 11: Autismul şi schizofreniaAutismul – este o boala caracterizata de scaderea capacitatii de a interactiona pe plan

social si de a comunica, de comportament stereotip si repetitiv cu simptome ce se manifesta deobicei înaintea vârstei de 3 ani. Aproximativ 75% din indivizii afectati manifesta si handicapmintal.

În 1943 doctorul Leo Kanner a descris pentru prima data 11 copii care s-au prezentat laclinica sa cu o combinatie de grave deficite de vorbire marcate de anormalitati în interactiuneasociala si o înclinatie spre comportamente stereotipe, repetitive si ritualisitce. Acesti 11 copii aufost primii copii diagnosticati cu autism infantil. Desi denumirea initiala a evidentiat ca autismulinfantil e observat în copilarie si documentele descriu comportamentul autist la copii, acum este



clar ca autismul e vazut ca o boala pe tot parcursul vietii a carei tip si severitate se modifica întimp odata cu dezvoltarea individului.

Predominanta Autismului.O estimatie moderata a predominatiei autismului este de aproximativ 4-5/10 000 indivizi.

Totusi, estimarile recente urca pâna la 10/10 000. Daca ar fi sa facem o comparatie, cea de-adoua rata,de 10/10 000, este aproximativ egala cu rata de nasteri a indivizilor cu sindromul

Down, cea mai cunoscuta boala cromozomiala si cauza cea mai des întâlnita cauza a retardariimentale. Diferenta dintre ratele de predominanta din diferite studii este cauzata în mare parte defaptul ca, de-a lungul timpului, criteriile de diagnosticare s-au schimbat de la primele descrieriale lui Kanner iar cel curent este mai larg decât criteriul anterior utilizat. Odata ce s-a nascut uncopil autist, riscul de a se naste un alt copil autist variaza între 3 pâna la 7%. Autismul apare de 4sau 5 ori mai des la barbati decât la femei.

Etiologia.Cauzele autismului nu sunt cunoscute. Ele pot fi de natură genetică iar unele cazuri de

autism au fost asociate traumelor, bolilor sau anomaliilor structurale dinainte sau din timpulnaşterii, incluzând: mama bolnavă în timpul sarcini de rubeolă sau rujeolă (pojar), fenilcetonurianetratată (o incapacitate a corpului de a controla anumite substanţe chimice numite fenilcetone),

lipsa oxigenului în timpul naşterii, encefalita sau alte infecţii grave care afectează creierul lasugar.

Simptoamele.O persoană care suferă de autism poate avea numeroase simptome. Manifestarea bolii

însă poate diferi în intensitate, de la simptome uşoare la forme mai grave care pot afecta întreagaexistenţă a individului. Unele persoane pot avea simptome pe care altele nu le au iar unele dinele pot avea, la acelaşi individ, intensităţi diferite.Simptomele pot include:

Dificultate în comunicare - limbajul vorbit se dezvoltă de obicei greu sau deloc,cuvintele fiind adesea folosite necorespunzător. E posibil ca bolnavul să folosească

mai mult gesturi decât cuvinte (sau alte moduri de comunicare non-verbală).Există tendinţa bolnavului de a repeta cuvinte şi fraze (unii pot repeta fără greşealăştirile auzite la televizor, de exemplu) şi imposibilitatea de a-şi concentra atenţia şide a fi coerent;

Nesociabilitate - o persoană care suferă de autism nu e de obicei prea interesată îna avea relaţii cu alţii. Se poate ca ea să nu răspundă cu plăcere altora şi să nu îşi

privească în ochi interlocutorul. Un bolnav de autism petrece mult timp singur şinu depune prea mult efort în a-şi face prieteni (unii bolnavi se izolează refuzând săschimbe mediul în care trăiesc);

Simţuri diminuate sau prea dezvoltate - unii bolnavi de autism abia dacă răspund laimpulsurile celor cinci simţuri (se poate ca un copil autist să nu plângă dacă se

loveşte, de exemplu). Alţii pot avea simţuri foarte dezvoltate (de exemplu, unindivid cu autism poate auzi un zgomot după care să-şi acopere urechile pentrumult timp). E posibil ca un copil cu autism să nu fie interesat în a intra în joc cualţii (evită copii si chiar animalele) sau să nu fie capabil să intre într-un joc bazat

pe imaginaţie;Excese în comportament - persoana care suferă de autism poate avea reacţii

exagerate sau poate fi extrem de pasivă, putând trece de la o extremă la alta. Unele persoane pot arăta un interes obsesiv pentru un lucru (un obiect sclipitor sau carese roteşte, de exemplu) sau o activitate (răsfoitul unei cărţi sau reviste). Unii

bolnavi fac mişcări repetate ale corpului, cum ar fi bătăile din palme, balansareacorpului înainte şi înapoi, a capului (stereotipii). Pot fi agresivi cu ei însăşi şi / saucu alţii. Un bolnav de autism poate avea crize (de epilepsie în unele cazuri) şidepresii.



Simptomele autismului pot dura pe tot parcursul vieţii, însă, deseori, pot fi ameliorate prin intervenţii corespunzătoare şi prin tratament adecvat.

O persoană care are simptome de autism trebuie examinată de o echipă de specialişti caretrebuie să includă un medic psihiatru, un psiholog, un neurolog, un logoped şi un consultant în

probleme de educaţie. Sunt necesare şi alte analize cum ar fi: analiza sângelui, scanare TC acreierului, scanare RMN a creierului, electroencefalograma.

Tratamentul.Tratamentul autismului se bazează în primul rând pe educaţie. Acesta trebuie adaptatfiecărei persoane în parte, în funcţie de simptome şi nevoi, deoarece fiecare autist prezintă

particularităţi proprii.Tratamentul poate include:

Terapie comportamentală - pentru a ajuta bolnavul să se adaptezecondiţiilor sale de viaţă (să se îmbrace singur, să mănânce singur, săfolosească toaleta, etc.);

Programe de integrare - care să ajute bolnavul să se adapteze lumiiînconjurătoare pe cât posibil (socializarea);

Asigurarea unui mediu organizat de viaţă - este foarte important săurmeze o rutină a activităţilor zilnice;

Terapie audio-vizuală - pentru a-I ajuta în comunicare (pentru bolnavii de autism la care comunicarea verbală este absentă se vor căuta metode alternative de comunicare, cum ar fi comunicarea non-verbală: gesturi, imagini, etc.);

Controlarea regimului alimentar (unii dintre ei manâncă foarte multă pâine);Medicamente - recomandate de medicul psihiatru;Terapie fizică - pentru a-I ajuta în a-şi controla stereotipiile. Le place

foarte mult apa şi unii înoată foarte bine;Terapia limbajului - logopedie.

Schizofrenia (Eugen Bleuler (1857 - 1940), medic psihiatru elveţian, a diferenţiat şidenumit schizofrenia ca boală mintală distinctă) (din limba greacă: schizein = a despica, ascinda, phren = minte, suflet) este o boală mintală din categoria psihozelor endogene.

Caracteristică este apariţia unor manifestări psihopatologice majore, cum sunthalucinaţiile, deliruri, tulburări formale de gândire, tulburări afective, tulburări de comportament,dezorganizarea personalităţii. Până la data actuală nu au fost puse în evidenţă cauze corporaledecelabile. În sistemele de clasificare modernă se consideră obligatorie pentru diagnosticul demare probabilitate şi durata minimă a manifestărilor morbide. Tablourile clinice de tip

schizofrenic, care nu îndeplinesc şi acest criteriu, sunt clasificate - până la proba timpului - drept boli schizofreniforme. Schizofrenia este una din cele mai severe afecţiuni psihiatrice, curepercusiuni grave atât pentru bolnav, cât şi pentru aparţinători, mai ales că nu se poate prevedeaniciodată care va fi evoluţia bolii, în ciuda tratamentelor moderne care au modificat radical

prognoza privind încadrarea socială a bolnavilor.Istoric.O descriere a unui comportament de tip schizofren găsim deja în antichitate în scrierile

lui Aretaeus din Cappadocia. În medicina modernă, diversele manifestări clinice ale acesteimaladii au fost de mult cunoscute, fiind însă descrise sub diferite denumiri izolate unele de altele(Kahlbaum: catatonie; Hecker: hebefrenie; Westphal: paranoie acută). Este meritul psihiatruluigerman Emil Kraepelin de a fi reunit în 1896 simptomele caracteristice sub noţiunea de

"Dementia praecox" ("Demenţă precoce"), dorind să sublinieze prin aceasta evoluţianefavorabilă a bolii până la modificarea gravă a personalităţii, deşi - în realitate - nu este vorbade o demenţă în sensul strict psihopatologic al cuvântului. Eugen Bleuler în 1911 introduce

http://ro.wikipedia.org/wiki/Paul_Eugen_Bleuler



http://ro.wikipedia.org/wiki/Boal%C4%83_mintal%C4%83

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Psihoz%C4%83&action=edit

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Psihopatologie&action=edit

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Halucina%C5%A3ie&action=edit

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Delir&action=edit

http://ro.wikipedia.org/wiki/Afectivitate

http://ro.wikipedia.org/wiki/Comportament

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Personalitate&action=edit

http://ro.wikipedia.org/wiki/Diagnostic

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Clinic%C4%83&action=edit

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Psihiatrie&action=edit

http://ro.wikipedia.org/wiki/Prognoz%C4%83

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Aretaeus_din_Cappadocia&action=edit

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Maladie&action=edit

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Emil_Kraepelin&action=edit


http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Simptom&action=edit

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Demen%C5%A3%C4%83&action=edit

http://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Bleuler


http://ro.wikipedia.org/wiki/Paul_Eugen_Bleuler



http://ro.wikipedia.org/wiki/Boal%C4%83_mintal%C4%83

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Psihoz%C4%83&action=edit

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Psihopatologie&action=edit



http://ro.wikipedia.org/wiki/Afectivitate

http://ro.wikipedia.org/wiki/Comportament

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Personalitate&action=edit

http://ro.wikipedia.org/wiki/Diagnostic

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Clinic%C4%83&action=edit

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Psihiatrie&action=edit

http://ro.wikipedia.org/wiki/Prognoz%C4%83

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Aretaeus_din_Cappadocia&action=edit

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Maladie&action=edit

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Emil_Kraepelin&action=edit


http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Simptom&action=edit

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Demen%C5%A3%C4%83&action=edit

http://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Bleuler




denumirea de Schizofrenie ("scindare, disociere a minţii"), accentuând prin aceasta caracteruldisociativ particular al tulburărilor psihopatologice. Kurt Schneider (1930) face diferenţa întresimptomele de prim ordin şi cele secundare, permiţând astfel un diagnostic operaţional.Conceptul de schizofrenie în sistemele moderne de clasificare ICD-10 ("InternationalClassification of Diseases" a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii - WHO) şi DSM-IV (Diagnosticand Statistical Manual of Mental Disorders, ediţia IV, 1994), bazate pe conceptele tradiţionale,

contribuie la stabilirea unui consens internaţional, referindu-se la cele mai moderne rezultate alecercetărilor şi la necesitatea operaţionalizării diagnosticului şi terapiei.Epidemiologie.

Frecvenţa psihozelor schizofrenice este 0,5 - 1 %, cu o rată a incidenţei anuale de cca. 0,05 %.Probabilitatea ca o persoană să se îmbolnăvească de schizofrenie în cursul vieţii este în medie decca. 1 %. Mai mult de jumătate din îmbolnăviri se produc între pubertate şi vârsta de 30 de ani.Sub termenul de schizofrenii tardive se grupează acele cazuri cu un debut după vârsta de 40 deani.

Etiologie şi patogenie.Schizofrenia nu are o singură cauză, apariţia ei se datorează interacţiunii mai multor

factori biologici, psihologici şi culturali cu o vulnerabilitate genetică predispozantă.

Factori genetici: În familiile bolnavilor de schizofrenie există o probabilitate maimare de îmbolnăvire decât la restul populaţiei. În cazul gemenilor univitelini, rataconcordanţei este de 50 %. Studiile genetice au pus în evidenţă pe cromosomul 22o genă (WKL1), care pare să fie în legătură cu apariţia unei schizofrenii catatone.Predispoziţia genetică este interpretată în prezent ca poligenetică, în ciudacercetărilor de genetică moleculară nu s-au putut evidenţia alte localizăricromosomiale specifice.

Factori pre- şi perinatali: O cauză a vulnerabilităţii ar putea fi reprezentată de osuferinţă intrauterină a fătului sau a copilului nou născut, care ar provoca odisfuncţie minimală a creierului (Minimal Brain Dysfunction). Un rol ar putea fi

jucat de infecţiuni virale ale mamei sau ale nou-născutului, o etiologie virală certănu a putut fi totuşi demonstrată. Factori psiho-sociali: O serie de condiţii psiho-sociale au fost încriminate drept

factori declanşatori ai schizofreniei, opiniile sunt însă controversate. Factorii psiho-sociali influenţează mai degrabă evoluţia bolii şi nu apariţia ei. În acelaşisens este interpretat rolul conflictelor, al suprasolicitărilor psihice sau al stărilor de tensiune emoţională (High-expressed-emotions). Teoria psihanalitică

presupune că regresiunea la o treaptă inferioară de dezvoltare ar constitui unmecanism dinamic important în apariţia psihozelor schizofrenice. Aşa zisă"personalitate premorbidă" (personalitate schizoidă) nu pare a fi asociată cudezvoltarea mai târziu a unei schizofrenii.

Manifestările clinice.Psihozele schizofrenice se manifestă cu o simptomatologie bogată, variabilă ca frecvenţăsau ca intensitate la diverşi pacienţi. În ultimul timp se pune accentul pe deosebirea întresimptome pozitive (plus-simptome), cum sunt stările delirante sau halucinaţiile, şi simptomenegative (minus-simptome), ca reducerea reacţiilor afective, apatie, asocialitate.

Stările delirante sunt foarte frecvente, nu apar totuşi în toate stadiile bolii, au un caracter bizar, de neînţeles, uneori magic sau mistic (idei de persecuţie, de gelozie, teama de a fi otrăvit,idei hipochondrice etc.).

Halucinaţiile (percepţii false) sunt mai ales auditive, bolnavii aud voci, dialoguri, primescordine imperative. Halucinaţiile pot apărea şi în sfera olfactivă (mirosuri urâte) sau corporală(senzaţii dureroase sau de modificare a unor organe). Halucinaţiile vizuale sunt mult mai rare.

Alterări ale personalităţii: senzaţia de influenţă a personalităţii sau gândirii prin forţe exterioare(de ex.: prin hipnoză, unde radio), depersonalizare, derealizare. Bolnavul trăieşte o viaţă dublă,în lumea reală şi în lumea reprezentărilor delirante. Într-o formă extremă, bolnavul se

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Kurt_Schneider&action=edit


http://ro.wikipedia.org/wiki/Organiza%C5%A3ia_Mondial%C4%83_a_S%C4%83n%C4%83t%C4%83%C5%A3ii


http://ro.wikipedia.org/wiki/Epidemiologie

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Pubertate&action=edit

http://ro.wikipedia.org/wiki/Etiologie

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Patogenie&action=edit

http://ro.wikipedia.org/wiki/Biologie


http://ro.wikipedia.org/wiki/Cultur%C4%83

http://ro.wikipedia.org/wiki/Genetic%C4%83

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Gemeni_monozigo%C5%A3i&action=edit

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Cromosom&action=edit

http://ro.wikipedia.org/wiki/Gen%C4%83

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Genetic%C4%83_molecular%C4%83&action=edit

http://ro.wikipedia.org/wiki/Infec%C5%A3ie

http://ro.wikipedia.org/wiki/Virus

http://ro.wikipedia.org/wiki/Psihanaliz%C4%83

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Simptomatologie&action=edit



http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Hipochondrie&action=edit

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Hipnoz%C4%83&action=edit

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Kurt_Schneider&action=edit


http://ro.wikipedia.org/wiki/Organiza%C5%A3ia_Mondial%C4%83_a_S%C4%83n%C4%83t%C4%83%C5%A3ii


http://ro.wikipedia.org/wiki/Epidemiologie

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Pubertate&action=edit

http://ro.wikipedia.org/wiki/Etiologie

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Patogenie&action=edit

http://ro.wikipedia.org/wiki/Biologie


http://ro.wikipedia.org/wiki/Cultur%C4%83

http://ro.wikipedia.org/wiki/Genetic%C4%83

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Gemeni_monozigo%C5%A3i&action=edit

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Cromosom&action=edit

http://ro.wikipedia.org/wiki/Gen%C4%83

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Genetic%C4%83_molecular%C4%83&action=edit

http://ro.wikipedia.org/wiki/Infec%C5%A3ie

http://ro.wikipedia.org/wiki/Virus

http://ro.wikipedia.org/wiki/Psihanaliz%C4%83

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Simptomatologie&action=edit



http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Hipochondrie&action=edit

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Hipnoz%C4%83&action=edit



încapsulează în el însuşi şi trăieşte numai într-o lume interioară fără contact cu mediul exterior (Autism).

Tulburări formale de gândire sunt caracteristice: argumentaţia este lipsită de logică (Paralogism), noţiunile abstracte sunt concretizate (Concretism), elemente heterogene seidentifică unele cu altele (Contaminare a ideilor), se construieşte un vocabular propriu dincuvinte create de bolnav (Neologisme), gândirea pierde orice legătură, apar confuzii de idei,

bolnavul "vorbeşte alături" sau se blochează complet.Tulburări afective. Bolnavul pierde contactul emoţional cu alte persoane, devine obtuz,reacţiile afective sunt neadecvate (bolnavul râde la auzirea unei veşti triste), uneori se constată oambivalenţă afectivă (expresia concomitentă a unor emoţii contrare).

Tulburări psihomotorii. Tipică este starea de catatonie caracterizată prin negativism,imobilitate corporală, stereotipii gestuale sau verbale, automatisme, mutism. Toate acestesimptome ating un nivel dramatic în starea de stupor catatonic, în care bolnavul în stareconştientă este total nemişcat, nu vorbeşte, tonusul muscular este crescut cu o consistenţă ceroasă(flexibilitas cerea), anumite poziţii ale corpului induse pasiv sunt păstrate ca atare (Catalepsie).Din această stare se poate trece în raptus catatonic: bolnavul devine agitat, ţipă, îşi sfâşieîmbrăcămintea, se strâmbă, poate deveni agresiv.

Tulburări ale voinţei şi ale comportamentului social sunt foarte frecvente dar necaracteristice: lipsă de iniţiativă, de interese şi de energie (Abulie), bolnavul îşi neglijeazăîngrijirea corporală, decade din punct de vedere social.

Forme clinice.După grupul de simptome şi asocierea lor, care apar pe primul plan, se deosebesc mai

multe forme clinice:Forma paranoid-halucinatorie, dominată de stările delirante şi de halucinaţii.Forma catatonică, care poate culmina cu starea de "catatonie pernicioasă":

bolnavul imobil dezvoltă febră înaltă cu tulburări vegetative grave, care pot provoca moartea.

Forma hebefrenică. Pe primul plan sunt tulburările afective şi cele de gândireformală.Forma reziduală apare în decursul evoluţiei, uneori sub efectul tratamentului.

Caracteristică este modificarea personalităţii cu reducerea iniţiativei, sărăcieafectivă, declin social.

Schizophrenia simplex este o formă săracă în simptome pozitive cu tendinţă spreforma reziduală.

Criterii de diagnostic al schizofreniei după DSM-IV.Manifestări obligatorii pentru permiterea diagnosticului de schizofrenie: Delir cu caracter bizar Halucinaţii incongruente cu dispoziţia afectivă, în special perceperea

unui dialog de voci străine Gândire confuză Simptome catatone Sărăcie afectivă, lipsă de iniţiativă, declin social Înrăutăţirea adaptării în societateManifestare continuă a acestor simptome timp de cel puţin 6 luni Excluderea unei cauze organice evidente

Tratament.Tratamentul multidimensional reuneşte mijloacele medicamentoase, psiho- şi

socioterapeutice.

Tratamentul medicamentos reprezintă un mare progres, de la introducerea lui în anii '50ai secolului trecut (Jean Delay şi P. Deniker , 1952). Medicamentele psihofarmacologice folositeaparţin clasei de Neuroleptice, preparate cu acţiune anti-dopaminergică. Medicamentele se

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Autism&action=edit

http://ro.wikipedia.org/wiki/Logic%C4%83

http://ro.wikipedia.org/wiki/Catatonie

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Stupor_catatonic&action=edit

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Tonus_muscular&action=edit

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Raptus_catatonic&action=edit

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Jean_Delay&action=edit

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=P._Deniker&action=edit


http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Psihofarmacologie&action=edit

http://ro.wikipedia.org/wiki/Neuroleptice

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Autism&action=edit

http://ro.wikipedia.org/wiki/Logic%C4%83

http://ro.wikipedia.org/wiki/Catatonie

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Stupor_catatonic&action=edit

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Tonus_muscular&action=edit

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Raptus_catatonic&action=edit

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Jean_Delay&action=edit

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=P._Deniker&action=edit


http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Psihofarmacologie&action=edit

http://ro.wikipedia.org/wiki/Neuroleptice



administrează atât în faza acută, cât şi sub formă de "depozit" pentru prevenirea recidivelor.Efectele secundare nedorite trebuie cunoscute, pentru a putea fi evitate sau ţinute sub control. Înultimii ani au apărut neurolepticele de nouă generaţie sau neuroleptice "atipice", care au o seriede avantaje (efecte secundare mai reduse, influenţează şi simptomele negative).

Psihoterapia. În centrul mijloacelor folosite stă terapia suportivă a pacientului, dar şi amembrilor de familie, pentru a se putea obţine o cooperare necesară în tot decursul tratamentului

medicamentos.Socioterapia: Măsuri la locul de muncă şi în familie, terapie ocupaţională, măsurireabilitative.

Terapia convulsivantă electrică - TCE (Electroşoc: Cerletti şi Bini, 1938) saufarmacologică (Şocul cardiazolic: von Meduna, 1934), precum şi Coma hipoglicemică cuinsulină (Sakel, 1933), introduse empiric pe baza unor ipoteze fiziopatologice uneori fanteziste,dar cu eficacitate certă, au căzut de la introducerea tratamentului neuroleptic în desuetudine.Totuşi, în cazul unor stări catatonice grave cu pericol vital (Catatonia pernicioasă), electroşoculreprezintă şi în prezent terapia de elecţie.

Tema 12: Psihoza maniaco–depresivăPsihoza maniaco-depresiva denumita si tulburarea bipolara sau psihoza periodica

reprezinta o tulburare mintala ce consta in modificarea anormala a starii psihice, energiei siabilitatii de functionare a unei persoane. Astfel, apare succesiunea episoadelor depresive cuepisoadele maniacale. Spre deosebire de variatiile starii psihice ale unei persoane normale de-alungul vietii, simptomele acestei boli sunt mult mai severe.

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Terapia_convulsivant%C4%83_electric%C4%83&action=edit

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Electro%C5%9Foc&action=edit

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Ugo_Cerletti&action=edit

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=L._Bini&action=edit


http://ro.wikipedia.org/wiki/Farmacologie

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Cardiazol&action=edit

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Von_Meduna&action=edit


http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Com%C4%83&action=edit

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Hipoglicemie&action=edit

http://ro.wikipedia.org/wiki/Insulin%C4%83

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Manfred_Joshua_Sakel&action=edit


http://ro.wikipedia.org/wiki/Empirism

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Fiziopatologie&action=edit

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Catatonia_pernicioas%C4%83&action=edit

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Terapie&action=edit

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Terapia_convulsivant%C4%83_electric%C4%83&action=edit

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Electro%C5%9Foc&action=edit

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Ugo_Cerletti&action=edit

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=L._Bini&action=edit


http://ro.wikipedia.org/wiki/Farmacologie

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Cardiazol&action=edit

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Von_Meduna&action=edit


http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Com%C4%83&action=edit

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Hipoglicemie&action=edit

http://ro.wikipedia.org/wiki/Insulin%C4%83

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Manfred_Joshua_Sakel&action=edit


http://ro.wikipedia.org/wiki/Empirism

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Fiziopatologie&action=edit

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Catatonia_pernicioas%C4%83&action=edit

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Terapie&action=edit



Ca urmare a acestei variatii de afectivitate, individul cu aceasta tulburare nu poatementine relatiile de prietenie, are probleme la serviciu, performante scazute, putand ajunge chiar la suicid .

Tipic, tulburarea bipolara debuteaza in adolescenta sau la adultul tanar. Uneori insa, se poate dezvolta inca din copilarie sau chiar mai tarziu, la batranete.

Asemenea diabetului zaharat sau bolilor de inima, tulburarea bipolara poate debuta fara a

fi recunoscuta, cauzand probleme de tratament ulterior.Evoluţie.Tulburarea bipolara este recurenta, fapt pentru care, dupa remisiunea episodului

maniacal, tratamentul de intretinere va fi mentinut pe termen lung.In evolutia acestei boli exista o relatie sezoniera, episoadele maniacale aparand vara iar

cele depresive iarna. Cand episoadele apar exclusiv in relatie cu anotimpurile, vorbim detulburare afectiva sezoniera. Cand succesiunea episoadelor este: depresie-iarna si hipomanie-

primavara, tulburarea afectiva sezoniera se incadreaza in criteriile tulburarii bipolare de tip II.Remisiunea este de obicei completa intre episoade.

Episoadele netratate se pot prelungi pana la 6-12 luni, spre deosebire de cele tratate cedureaza 3-6 luni.

Pacientii care au exclusiv manie sunt rari, cei mai multi sufera cel putin un episod dedepresie, fiind diagnosticati cu tulburarea bipolara.

Asocierea cu abuzul de substante psiho-active determina un debut mai precoce, evolutiamai trenanta, remisiuni scurte, comorbiditate mai crescuta.

Psihoza bipolarã produce: suferinta mintala; probleme cu familia, prietenii, colegii; randament profesional slab; dezastru financiar;moarte - prin suicid- sau comportament impulsiv.

Etiologia.Deoarece tulburare bipolara are agregare familiala, s-a cercetat ADN-ul persoanelor suferinde de aceasta boala. Studii pe gemeni monozigoti (care au aceleasi gene) au demonstrat canu numai anumite gene joaca un rol in aceasta afectiune ci si o multitudine de alti factori demediu. Daca genetica ar fi fot singura implicata, atunci amandoi fratii ar fi avut aceasta boala,insa nu a fost asa.

Mai mult decat atat, studii de genetica sugereaza ca boala nu survine din cauza uneisingure gene. Astfel, o combinatie de gene cu mediul inconjurator contribuie la vulnerabilitatea

pentru tulburarea bipolara. Tulburare bipolara poate apare si in cazul consumului de alcool sau abuzului de

droguri, performantelor scazute la scoala sau relatiilor interpersonale neadecvate.

Profilul personalităţii.Persoanele cu psihozã bipolarã se aflã pe un topogan emotional.În timpul fazei maniacale persoana poate: sa se simta in culmea fericirii; sa aiba o incredere exagerata in sine; sa aiba idei delirante(de ex. sa creada ca e intr-orelatie speciala cu o figura politica

cunoscuta); sa fie hiperactiv, planuind prea multe activitati intr-o perioada scurta de timp; sa doarma putin, fara sa se simta obosit; sa fie instabil, sa se enerveze usor;

sa aiba gindire si vorbire rapide si dezorganizate; in situatii concrete sa nu dea dovada de judecata (de ex. investitii financiare

dezastruoase, angajarea in activitati sexuale impulsive sau nesigure);

http://www.emedonline.ro/cuprins/dictionar/view.article.php?c14/419/p0




sa aiba o slaba concentrare a atentiei.În timpul fazei depresive, persoana poate: sa se simta lipsita de valoare, de speranta, neajutorata; sa-si piarda interesul pentru ce este in jur; sa slabeasca sau sa se ingrase foarte mult; sa se simta obosita tot timpul; sa aiba insomnii sau hipersomnie; sa aiba dureri, fara o cauza organica; sa aiba ginduri sau tentative de suicid.

Durata fiecarei faze poate sã varieze de la citeva zile la luni.Forme.Exista astfel trei tipuri de tulburare bipolara:

1. se caracterizeaza printr-unul sau mai multe episoade maniacale sau mixte,acompaniate de regula de episoade depresive majore;

2. unul sau mai multe episoade depresive majore, acompaniate de un episodhipomaniacal;

3. tulburare pseudo-unipolara - grup heterogen de pacienti care experimenteazaepisoade recurente de depresie unipolara si elemente clasice care pot sugera ca pacientul este pe cale sa aiba un episod maniacal; acesti pacienti pot avea istoricfamilial de tulburare bipolara, frecvent vireaza spre episoade hipomaniacale.

Formele usoare par a fi frecvente si pot deveni severe datorita unor factori ce le determinagradul de evolutie. Factorii declansatori pentru o astfel de evolutie pot fi mediati social, prinmedicamente sau hormonal. Este vorba despre o interactiune complexa intre predispozitiagenetica, personalitate, stres, evenimente de viata, modificate de susceptibilitateacomportamentala.

Cunoscuta si sub numele de psihoza periodica, psihoza maniaco-depresiva, esteo boala care atinge, cu predominanta, sfera afectivitatii, manifestata clinic prin accese periodice

de manie sau melancolie sau prin alternarea acestor doua forme de boala.Mai frecvent intalnita la femei decat la barbati, mai raspandita in tarile calde decat in cele

cu temperatura scazuta, psihoza maniaco-depresiva evolueaza periodic, cu intervale intre accese,de restabilire completa a tuturor functiilor psihice. Uneori acelasi bolnav prezinta accese demanie, altul numai de melancolie, accese unice sau multiple. Majoritatea bolnavilor, insa,

prezinta atat accese de manie, cat si de melancolie, care apar cu un anumit ritm.Atat durata acceselor, cat si a intervalelor este variabila, insa astazi, in era psihotropelor,

primele sunt din ce in ce mai scurte si remisiunile mai lungi.Accesul maniacal poate debuta brusc, exploziv sau precedat de Simptome pro-dromale:

indispozitie, tulburari digestive, tulburari respiratorii sau tulburari psihice care, la acelasi bolnav,de obicei sunt aceleasi („simptom semnal"). in perioada de stare, tulburarile afective dominatabloul psihic, aparand o crestere a tonusului afectiv, euforia: bolnavul este intr-o exagerata

buna-dispozitie, vesel, canta, danseaza, intra repede in relatii cu cei din jurul sau, este dispus laglume, ironii. Ritmul ideator creste ca un torent, bolnavul este logoreic, schimband subiectul prinasociatii repezi („fuga de idei"), care se realizeaza prin rima, ritm, contrast, continuitate. Aceastafuga de idei efervescenta poate duce chiar la incoerenta, prin scaderea legaturilor logice. Buna-dispozitie a maniacalului poate dezlantui in salonul de bolnavi o adevarata contagiune psihica,dispunand pe cei din jurul sau. Atentia spontana este exagerata, in dauna atentiei provocate, atenacitatii si concentrarii. Memoria faptelor si evenimentelor vechi si recente este crescuta,realizand chiar o hipermnezie. Evocarile sunt etalate cu lux de amanunte, bolnavul vorbeste siscrie mult (graforee). Datorita superficialitatii perceptiior, din cauza hipervigilitatii atentiei, apar

si iluziile, in special iluziile de persoana: bolnavul confunda usor o persoana cu alta, prinscaderea posibilitatii de diferentiere. Pe planul gandirii este de subliniat aparitia ideilor deliranteavand continut expansiv, a ideilor de marire, de autosupraapreciere. De exemplu, in plin puseumaniacal, o pacienta sustinea ca sotul sau, sublocotenent, a fost ridicat la grad de general, iar ea



va deveni in curand prim soprana pe scena Operei. Delirul expansiv al maniacalilor este insainstabil, fugitiv, modificandu-se si renuntand la el de la o zi la alta. Limbajul gesticulat al

bolnavului in puseu maniacal este bogat, iar tinuta, imbracamintea este multicolora, ornamentala,femeia se fardeaza exagerat, iar tendintele spre exhibitionism si hipersexualitate sunt frecvente.

Netratat, accesul maniacal poate dura luni de zile. Remisiunea survine dupa cateva zile sausaptamani de Tratament.

Accesul depresiv, numit si melancolie, este o alta manifestare a psihozei periodice, care poate surveni imediat sau dupa un interval de la remisiunea accesului maniacal sau a altui accesdepresiv. Tabloul clinic al melancoliei este situat la polul opus maniei. Dispozitia trista, ideatiaincetinita, aparitia unei senzatii neplacute, cu lipsa poftei de mancare, lipsa de imbold inactivitate sunt Simptome ce preceda uneori tabloul melancolic. in faza de stare, melancolicul esteabatut, trist, abulic, adica nu are initiativa si nici placerea de a fi activ. Bolnavii vorbesc insoapta, raspunzand monosilabic la intre-bari. Acestei inhibitii a functiilor psihice ii corespunde sio inhibitie motorie; stau pe marginea patului, cu capul plecat pe piept, cu mainile incrucisate, cumimica expri-mand o adanca durere morala (83), se plang ca nu mai pot simti aceleasi senti-mente, ca nu mai pot participa la viata („anestezie psihica dureroasa"). Cand depresiunii i seadauga teama (anxietatea), melancolicii devin nelinistiti, se plimba agitati de la un capat la

celalalt al camerei, isi frang mainile, implora de la cei din jur ajutor sau cer sa li se curme viata.Halucinatiile si iluziile auditive apar rar si au caracter depresiv. Nu rareori, gandurilor li seadauga idei delirante, avand continut depresiv. Intr-o forma mai grava, melancolia imbracaforma stuporoasa: melancolicul ramane la pat, refuza alimentatia, nu comunica cu nimeni, nu semisca din pat, nici chiar pentru indeplinirea unor necesitati fiziologice (urineaza in pat). Acesti

bolnavi, dupa un timp, din. stupoare, pot trece la acte impulsive bruste (se automutileaza, se daucu capul de pereti, se pot chiar sinucide). Dupa cum vedem, melancolia este o mare urgenta deasistenta psihiatrica. Sinuciderea survine cu o frecventa maxima, de obicei la iesirea din inhibitiamotorie sau in perioadele de iesire din acces. Ca si in sindromul maniacal, si in sindromulmelancolic intalnim Simptome de ordin somatic. Maniacalii se alimenteaza superficial, avand unmetabolism bazai crescut, scad in greutate, au un puls crescut si uneori tranzitul gastro-intestinal este accelerat. Dimpotriva, melancolicii sunt in general constipati zile intregi, au

palpitatii, dureri precordiale.În afara celor doua accese - maniacal si melancolic - se descriu si forme mixte (manie

stuporoasa, melancolie coleroasa etc.) sau forme atenuate si periodice de accese depresive sistari hipomaniacale - acestea din urma constituind asa-numita ciclotimie.

Asistenta si Tratamentul medical.Asistenţa şi tratamentul: supravegherea in spital, permanenta, masurile de igiena

corporala si alimentara sunt pe primul plan. in cazurile de refuz alimentar, cu deshidratare, seadministreaza glucoza hipertona i.v. in solutie cloruro-sodica izotonica. Alimentatia cu linguratrebuie sa se faca cu rabdare, pastrand o atitudine calma si blanda. Se vor da la inceput lichide

consistente (lapte cu ou, zahar, compoturi); se va stimula apetitul cu doze eutrofice de insulina sise vor administra vitamine. Se vor asigura igiena corporala si vestimentara. Vom supraveghea, incele trei ture, bolnavii cu tentative de suicid - ca sa nu treaca la fapte - suprimandorice instrument taios (lama, cutit, oglinda etc.) si medicamente.

Efecte adverse ale medicatiei.Efectele adverse ale terapiei la pacientii cu tulburare bipolara pot fi reprezentate de

crestere in greutate, greata, tremor, reducerea performantelor sexuale, anxietate, caderea parului, probleme de mers, uscarea limbii. In caz ca apar aceste efecte anuntati imediat medicul care estesingurul in masura sa schimbe dozele sau medicatia.

Tratamentul psihosocialTratamentul psihosocial cuprinde anumite forme de psihoterapie pentru sprijinirea si

educarea pacientilor cu tulburare bipolara si familiilor acestora.Cele mai folosite metode de acest gen folosite in psihoza maniaco-depresiva sunt:



Terapia cognitiv-comportamentala – invata pacientii sa inlature pattern -ulinadecvat asociat cu boala.

Psihoeducatia - implica informarea bolnavilor cu psihoza maniaco-depresiva despre implicatiile acestei boli si tratamentul sau. Psihoeducatiaeste, de asemenea, importanta pentru familie.

Terapia de familie foloseste strategii pentru a reduce stresul ce apasa

familiile acestor pacienti.Terapia interpersonala si sociala ajuta oamenii cu aceasta boala sa-si

imbunatateasca relatiile interpersonale si sa-si stabileasca un programregulat.

Pot avea copii sau adolescentii psihoza maniaco-depresiva (tulburare bipolara)?Atat copii cat si adolescentii pot suferi de aceasta boala. Este foarte probabil ca acestia sa

provina dintr-o familie in care unul sau ambii parinti sa prezinte simptomele acestei tulburari.Spre deosebire de adulti, la care simptomele sunt mai bine definite, copiii prezinta frecventemodificari ale starii afective, penduland intre manie si depresie de mai multe ori in cursulaceleiasi zile. Copii cu manie devin mai degraba iritabili si distructivi decat veseli si expansivi.Unii dintre ei, insa, pot avea episoade tipice asemenea adultilor insa tulburarea este mai greuidentificata datorita multitudinii problemelor specifice varstei.

Tema 13: Bolile psihogene: Nevrozele şi psihozele reactivePsihogeniile – cuprind totalitatea tulburarilor psihice nevrotice si psihotice, determinate

de factori etiologici psihogeni si favorizate de factori somatici si constitutionali.







Tablourile psihice ce apar in urma unor evenimente, trairi stresante - fie imediat, fie dupaun timp de incubatie - si a caror evolutie este dependenta de continutul psihozei, se numesc

psihogenii.Psihogeniile – grup polimorf de afecţiuni psihice de intensitate şi coloratură

psihopatologică variabilă, cu etiologie în principal reprezentată de traume psihice careinterferează istoria individului, brutal sau trenant, depăşindu-i capacităţile de adaptare şi răspuns,

a căror apariţie şi evoluţie depind de durata şi intensitatea psihotraumei, ca şi de particularităţile psihologice şi somatice ale subiectului.Elemente definitorii: prezenţa elementului psihotraumatizant; terenul constituţional; legătura inteligibilă între conţinutul trăirilor psihopatologice şi traumă la care se

adaugă următoarele criterii:• starea patologică apare totdeauna strict legată de trauma psihică,• evoluţia bolii este legată de momentul psihotraumei, pe masura ce se

îndepărtează în timp şi bolnavul este scos din mediul traumatizant,determină o estompare până la dispariţie a stării morbide.

• conţinutul trăirilor psihice morbide se află în relaţie psihologicăinteligibilă„comprehensibilă" cu conţinutul traumei psihice.

Forme clinice.Evoluţie.

Durata afecţiunii poate fi: scurtă – ore, zile, săptămâni, pentru reacţiile psihice patologice; medie – luni, ani, pentru nevroze poate marca întreaga existenţă a individului, în

cazul dezvoltărilor patologice ale personalităţii.Simptomatologia clinică.

Simptomatologia clinică deşi în general polimorfă, îmbracă, în funcţie de forma clinică a

psihogeniei, diverse manifestări, astfel:1. reacţii acute de intensitate psihotică şi reacţii de intensitate nevrotică: stupoare,agitaţie, depresie, idei delirante, manifestări isterice psihotice, tulburări decomportament, manifestări nevrotice, diverse.

2. nevroze: simptomatologia de intensitate nevrotică de tip astenic, isteric, depresiv,obsesional, fobie, hipocondriac.

3. dezvoltări patologice: se descriu ca forme distincte, delirul senzitv de relaţie, psihozelehipocondriace; de dezvoltare prin izolare socială

Formele.Se descriu doua categorii de psihogenii:

♦ de intensitate psihotica sau psihoze reactive;

♦ de intensitate nevrotica sau nevroze.Tratament.Tratamentul psihogenilor se realizează de psihiatru şi psihoterapeut este important de a

izola bolnavul de factorul traumatic (traumă); în cazul unor forme mai accentuate se recomandăinternarea bolnavului în spital. Se prescriu medicamente (tranchilizante, antedepresante şineoruliptice) şi psihoterapie.

Profilaxia.În profilaxie ca şi în terapie o importanţă majoră o are normalizarea climatului

psihologic.Prognoza.În cele mai multe cazuri prognoza este favorabilă.

Nevrozele. Nevroza face parte din marea grupa a psihogeniilor şi este o afecţiune psihogenă unde

simptomele sunt expresia simbolică a unui conflict psihic ce-şi are rădăcinile în istoria infantilă a



subiectului şi constitue compromisuri între dorinţă şi apărare (Laplanche: dicţionar de psihanaliză).

Prin termenul de nevroză (termenul a fost introdus în 1776 de William Culhan) sedefinesc acele afectiuni psihice care debuteaza si evolueaza in conditii de suprasolicitare psihica.Fenomenele psihice astfel declansate sunt, de obicei, reversibile si nu se insotesc de alterarea

personalitatii. Pacientul este constient de boala sa, vine singur cerand ajutorul medicului

psihiatru, contrar bolnavilor psihotici, care nu au constiinta bolii, nici atitudine critica fata detulburarile care necesita asistenta psihiatica. Se descriu in clinica patru forme de nevroze:Nevroza astenică (neurastenia) – a fost descrisa prima data de Beard, in anul 1880.

Trepiedul simptomatologie al nevrozei astenice este constituit de: astenie, cefalee, insomnie. Cauza principala a nevrozei astenice este suprasolicitarea indelungata, care duce laepuizare, oboseala patologica a functiilor psihice, reversibila dupa tratamentul instituit. Spredeosebire de oboseala fiziologica, care cedeaza la o odihna compensatoare, astenia estereversibila numai dupa un tratament special, in conditii de repaus. Fatigabilitatea crescuta,epuizarea rapida, se insotesc de o hiperexcitabilitate emotiva - bolnavii izbucnesc repede in planssau ras neretinut, sunt nerabdatori, nu se pot concentra, atentia slabeste rapid; nu pot achizitionanotiuni noi, nu pot citi o site, ceea ce le da impresia ca nu mai au memorie. Somnul este

neodihnitor, superficial sau uneori insomnia este totala. La trezire, astenia este mai obositoaredecat la culcare. Sensibilitatea psihica crescuta se dubleaza si de o hiperestezie polisenzoriala: ilsupara zgomotele, fosnetul foilor de ziar, scartaitul usii; il supara chiar contactul pielii cu hainele

proprii, are furnicaturi, amorteli in membre, vederea i se tulbura -in campul vizual aparandcercuri luminoase - sau este impaienjenita, cu „puncte zburatoare". Vertijul, senzatia deameteala, nesiguranta in mers, pocniturile in urechi, sunt alte semne de nevroza astenica pe liniesomatica. in cadrul hiperexcitabilitatii vasomotorii, pacientii au valuri de caldura alternand cusenzatia de frig sau palpitatii cu tahicardie. La nivelul aparatului respirator nevroza se manifesta

prin senzatii neplacute de sufocare sau de „nod in gat". Cefaleea are caracterul unei dureri „incasca", cu punct de plecare occipital. Formele clinice variaza dupa predominanta fenomenelor

psihice: simplă – neurastenia clasica descrisa mai sus; anxioasa, la care se adauga anxietatea excesiva; cenestopata, ce se imbogateste cu senzatii neplacute sub forma unor tulburarineurovegetative, traduse de bolnav prin senzatii de amorteli, intepaturi, furnicaturi inmembre, de-a lungul rahisului etc.

Aceasta forma evolueaza un timp indelungat si este destul de rebela la tratament.De mare importanta in ceea ce priveste diagnosticul diferential al nevrozei astenice, estesindromul pseudonevrotic prin care incep multe boli psihice: debutul neurasteniform alschizofreniei, debutul neurasteniform in ateroscleroza cerebrala, unele boli neurologice cascleroza in placi, cerebrastenia dupa un traumatism cra-nio-cerebral, tumori cerebrale, unele boli

cu etiologie infectioasa sau toxica (hepatita epidemica sau toxica, intoxicati cu Pb, oxid decarbon etc).Tratament: folosirea cat mai judicioasa a perioadelor de concedii anuale, a zilelor de

odihna. Restabilirea somnului prin medicamente hipnotice, sedative curente (meprobamat),tranchilizante minore (Nozinan, Dormitai, Lauronil etc). Pentru combaterea asteniei seadministreaza tonice: vitaminele B,, B6, B12, fosfobion, lecitina sub forma de pulbere sau sirop,meclofenoxat. Durerea de cap se poate combate cu injectii i.v. cu sulfat de magneziu, gimnasticain aer liber, bai, masaj si, eventual, cura sanatoriala cu program de odihna activa si psihoterapie(culterapie = auditii muzicale, indrumarea pacientilor spre ocupatii placute, ca pictura, lucrul demana etc).

Nevroza obsesivo-fobică - această forma de nevroza, cunoscuta si sub numele de

psihastenie, se caracterizeaza printr-o serie de simptome functionale reversibile, dar foartechinuitoare pentru bolnav. Aparitia, in campul ideator al bolnavului, a obsesiilor si fobiilor, fatade care bolnavul are atitudine critica, luptand contra lor, marcheaza aparitia psihasteniei.



Psihastenia se desfasoara pe un fond afectiv anxios, bolnavul fiind framantat de teama,nesiguranta, dubii. Simptomele obsesive sunt de mai multe feluri: amintiri obsesive, fobii,ritualuri, idei obsedante etc. Functiile psihice intelectuale, ca atentia, memoria, rationamentul,sunt pastrate. Vointa, randamentul in munca, fondul afectiv sufera cel mai mult insa in

psihastenie, prin faptul ca bolnavul este constient si lupta din rasputeri contra bolii. De aceea, psihastenia mai poarta si denumirea de „nebunie lucida".

Tratamentul psihasteniei, se aplica astazi in mod diferentiat de la caz la caz; pe primul plan sunt: terapia psihotropa anxiolitica, antidepresiva, sedativa, tonica, cu tranchilizante de tiptioridazin, diazepam; neuroleptice de tip Nozinan, Clordela-zin; anxiolitice: Tranxene, Librium,hidroxizin.

Psihoterapia trebuie condusa cu multa rabdare si perseverenta.Nevroza isterică (isteria) – a fost descrisa la inceputul acestui secol de Charcot si

Babinski, fiind insa cunoscuta din antichitate. Vechii greci puneau in legatura mecanismul de producere al isteriei cu suferinta uterului (hystera = uter). Simptomele isteriei sunt polimorfe, elemanifestandu-se prin crize isterice, tulburari de constienta de tip isteric, tulburari asemanatoarecelor din unele boli neurologice si tulburari somatice.

Crizele isterice se dezlantuie in diferite conditii stresante. Desi se manifesta asemanator

crizelor epileptice, ele nu prezinta semnele obiective care exista cu regularitate in epilepsie.Bolnavul, in urma unui conflict, a unei contrarieri, a unor certuri sau din dorinta de a atrageatentia celor din jur asupra sa, intra in asa-numita criza de isterie; la inceput scoate un tipatcaracteristic, cade, alegandu-si locul si cautand sa nu-si provoace leziuni prin cadere, intra incontractura tonica cu capul sprijinit, cu trunchiul incordat in pozitie de opistotonus ca un arc, cucalcaiele la celalalt capat al arcului; alteori, pe de o parte, in pozitie de emprostotonus. Criza

poate dura de la cateva minute pana la cateva ore. Constienta nu se tulbura ca inepilepsie, ci se ingusteaza numai campul acesteia. Contractura tonica nu este urmata decontractura clonica (ca in epilepsie), bolnavul nu-si pierde urina, nu-si musca limba; la excitantidurerosi bolnavul raspunde, aparandu-se, scurtand criza prin noua dominanta ce i se creeaza prindurere, sustragandu-1 de la preocuparea sa asupra crizei. Pupilele reactioneaza la stitnuliiluminosi. Dupa risipirea crizei, bolnavul pastreaza partial memoria celor petrecute.Tulburarile de constienta de tip isteric sunt asemanatoare crizelor crepusculare. Astfel bolnavul

percepe tot ce se petrece in jurul sau numai partial.Exista, in isterie, tulburari care simuleaza afectiuni neurologice ca: paraplegia,

hemiplegia isterica, coreea isterica, tulburari de sensibilitate. Mutismul isteric este mutismuldemonstrat de bolnav prin inlocuirea vorbirii printr-un limbaj gesticulat. Tulburari organice:

bolnavul acuza ca nu vede (cecitate isterica), ca nu aude (surditate isterica) (fenomene ce potdisparea usor, punandu-1 in situatii care impun folosirea acestor analizori, si astfel se tradeaza.Toate aceste manifestari isterice apar de obicei pe un fond de insuficienta dezvoltare mintala, insituatia in care bolnavul cere compasiune si foloase de pe urma acestei boli.

Tratamentul consta intr-o psihoterapie individuala, sustinuta prin hipnoza, sugestiesimpla sau ajutata de „torpiaj" electric sau folosirea unei noi dominante dureroase - de exempluinjectarea de apa distilata intradermic. Nu trebuie sa i se dea prea multa atentie in timpul crizei,

pentru a nu o exagera spre a-si prelungi suferinta, insa toata aceasta atitudine trebui insotita decalm, blandete si intelegere pentru boala psihica.

Nevrozele mixte - acestea sunt forme clinice de nevroze, caracterizate prin tulburarimotorii ca si maladia ticurilor, crampa profesionala, logonevroza (balbismul sau balbaiala).

Psihozele reactive.Psihozele reactive fac parte din grupa bolilor psihogene. Sunt condiţionate de traume

psihice. Se deosebesc de nevroze prin modalitatea de manifestare (mai grave) şi simptoame.Se deosebesc următoarele forme de psihoze reactive:

1. Psihozele reactive acute (şoc) – aceste psihoze sunt declansate de evenimente stresante(cutremure, incendii, inundatii, bombardamente). Pot dura de la cateva ore, la 2 - 3 saptamanisi se caracterizeaza prin stari de agitatie psiho-motorie sau stare de stupoare, cu imobilitate



motorie, cu indiferenta afectiva. La iesirea din starea afectiva de soc, pacientul are amnezielacunara. O alta varianta a reactiilor psihogene este fuga patologica. Declansata tot de stariexceptionale psihogene - panica, foc, decesul unei persoane iubite etc. - se manifesta printulburari de constienta de tip crepuscular, cu fuga fara tinta. La risipirea fenomenelor acute

psihotice, bolnavul prezinta amnezie.2. Psihozele reactive prelungite – durează de la cateva saptamani, la cateva luni de zile si apar

la cei care au suferit un traumatism psihic de intensitate mai mica decat in cazurile amintitemai sus, dar care a actionat un timp mai indelungat (situatia indivizilor expatriati, cei retinutiin prizonierat sau detentie etc). Pe plan clinic aceste reactii psihogene implica mai multemanifestari: depresiunea reactiva se insoteste de tulburari de perceptie de tip halucinator, care

reprezinta, de obicei, cauza declansatoare, realizand un fel de ecou al psihotraumei; paranoidul reactiv prezinta idei delirante, strans legate de cauzele care au produs starea

reactiva. Sunt cunoscute delirurile de persecutie si urmarire ale indivizilor cu defecte fizice- delirul de persecutie si urmarire al surzilor, orbilor sau al celor cu alte malformatii fizice.O forma aparte de reactie paranoida poate aparea la indivizii sanatosi, care traiesc inimediata apropiere si cu puternice legaturi afective cu bolnavii psihici deliranti. Astfel, secunosc cazuri de adevarata contagiune psihica intre soti, frati, surori, mama - fiica, fiu sau

profesor - discipol, ambii avand o personalitate defectuala, caz in care delirul celui bolnaveste indus individului sanatos, care ia intreaga atitudine a inductorului.

Iatrogeniile sunt unele stari psihice, deosebite prin modul lor de aparitie, si anume cauzatede atitudinea gresita a personalului medico-sanitar fata de individul bolnav, diagnosticatsau inca nediagnosticat. in general, se recomanda o atitudine blanda, calma, incurajatoare.Oricat ar fi diagnosticul de grav, bolnavul nu trebuie mintit, dar nici nu trebuie sa i sezugraveasca boala si prognosticul ei in culori cenusii. Trebuie sa se tina seama si de

personalitatea bolnavilor - celor anxiosi sau depresivi trebuie sa li se vorbeasca calm,insuflandu-le mult curaj, dovedindu-le, prin exemple, cazuri de vindecare, aratandu-li-se

posibilitatile de Tratament. Vizita la patul bolnavului trebuie sa se realizeze sub formaunei convorbiri cu acesta, evitandu-se discutiile soptite sau in termeni savanti intre medicisau personalul auxiliar. Nu trebuie discutate cazurile grave, arborand o mimica ingrijorata,transmitandu-i-se bolnavului o stare de panica, de nesiguranta. Explicand bolnavului cetrebuie sa faca in scopul vindecarii sale, de la un stadiu la altul, administrandu-i-semedicamentele cele mai indicate, in timp suficient si in dozele prescrise, se face

psihoterapie si nu se dezlantuie iatrogenii.Tratamentul.

Tratamentul psihozelor reactive consta in inlaturarea elementelor sau situatiilor traumatizante - deziderat de multe ori realizabil, dar nu suficient. Sedarea acestor bolnavi se face

prin ansamblul chimioterapie, cu sedative, hipnotice, neurotonice, euforizante, dezinhibante,

anxiolitice, psihotone. Concomitent chimioterapiei, se impune psihoterapia rationala, individualasau de grup, care se aplica si in convalescenta

Tema16: OligofreniaOligofreniile (oligos - putin; fren = inteligenta) cuprind acele boli psihice caracterizate

prin dezvoltari incomplete din punct de vedere psihic, stagnari sau dezvoltari lente ale functiilor superioare ale creierului. Aceste opriri in dezvoltare sunt datorate unor cauze care au influentat



negativ, prin lezare sau tulburare de metabolism, creierul embrionului uman in primele etape dedezvoltare intrauterina sau au actionat perinatal sau postnatal. Oligofreniile trebuie diferentiatede demente, care sunt rezultatul unor regresiuni globale psihice, dupa ce psihicul a ajuns ladezvoltare normala.

Statistici.Se apreciaza ca oligofreniile afecteaza pe plan mondial 5-8% din totalul populatiei.

Diverse: Frecventa crescuta a oligofreniilor a determinat un larg fond de lupta a acestor deficiente psihice la care participa atit medicii, cit si psihologii, asistentii sociali, profesorii, parintii. Medicul intervine numai ca sfatuitor. El are datoria de a furniza informatiile stiintificeintr-o modalitate de a fi intelese corect de catre persoanele care solicita consultul. Medicul nu aredreptul de a decide ca un judecator. Acceptarea sau neacceptarea riscurilor vor fi hotarite numaide catre parinti, in functie de situatia concreta si de interesele familiei.

Etiologia.Boala apare in special in familii cu risc genetic, factorul ereditar fiind cel care determina

aparitia bolii.Oligofreniile pot fi conditionate:

♦ de o anomalie cromozomiala (numerica sau structurala)♦ de o mutatie a unei gene - tulburari ale mai multor gene care apar ca rezultat al

interactiunii dintre mai multe gene cu mediul inconjurator.Factori de risc.Factorii care conditioneaza aparitia bolilor psihice pot fi clasificate in:

• Factori interni:• factorii genetici (ereditari) care au rol determinant• factorii constitutionali innascuti sau cistigati• factorii endocrini• factorii metabolici

• Factorii externi sau factorii de mediu:

• .factorii de dinainte de nastere (prenatali):- infectiosi (rubeola, sifilis, toxoplasmoza)- toxici (alcool, oxid de carbon, alte toxice)- fizici (radiatii ionizante)

• factori din timpul nasterii (perinatali): traumatisme obstetricale, infectii intimpul nasterii

• factori de dupa nastere (postnatali) si care actioneaza in primul an de viata:infectii, intoxicatii, traumatisme cranio-cerebrale

• Alti factori care sint implicati in producerea bolilor psihice sint:• factori ecologici (influente negative ale unor fenomene ale societatii

moderne): artificializarea mediului• factori psihologici (carenta afectiva in copilarie, traumatisme psihice de-alungul existentei)

• factori socio-economiciTipuri.Din punct de vedere clinic, oligofreniile sint clasificate in trei grupe:Idiotia – (coeficientul intelectual de la 0 la 19), poate sa se prezinte sub doua aspecte:

profunda, completa sau de gradul I si incompleta, de gradul II.1. Idiotii de gradul I, practic irecuperabili, needucabili, se caracterizeaza prin lipsa

aproape totala a vietii psihice. Limbajul, nedezvoltat, se reduce la sunete nearticulate,tipete.

2. Idiotia de gradul II, incompleta. Limbajul verbal se poate dezvolta cel mult la nivelulcelui al unui copil normal de 1 - 1 1/2 ani. Bolnavii recunosc pe cei care ii ingrijescsi pot sa-si insuseasca unele deprinderi elementare.



Imbecilitatea – (coeficientul intelectual de la 20 la 49) cuprinde forme de oligofrenie partial recuperabile. Acesti bolnavi au deja format un limbaj verbal, insa cuvintele sunt greoi pronuntate; limbajul scris este imposibil. Sunt capabili de calcule simple. Memoria este de obicei bine dezvoltata. Nu pot face insa deductii, nu poseda capacitatea de sinteza si abstractizare agandirii, nu au discernamant. Diversele situatii, care-i scot din stereotipia lor zilnica, ii pun inmare dificultate, capacitatea lor de adaptare fiind precara: se alarmeaza, devin anxiosi, tipa, fac

chiar reactii psihice depresive. Sunt constiinciosi in munca necalificata sau de calificareinferioara. Imbecilii pot fi educati in scoli speciale.Debilii mintali – (coeficientul intelectual de la 50 la 69) reprezinta un coeficient de 3/4

din totalul oligofrenilor, caracterizati fiind printr-o gama de niveluri de dezvoltare intelectuala.Din punctul de vedere al comportamentului, acestia se pot prezenta fie inhibati - cu lentoareideativa, timizi, apatici, - fie excitati, galagiosi, agresivi, instabili. Sunt educabili, pot fi instruitiin scoli ajutatoare sau la curs normal, insa aici imediat dau semne de oboseala, ramanand in urmacopiilor normali. Memoria apare, uneori, surprinzator de dezvoltata - ei retin poezii, texte de

proza pe dinafara, insa in mod mecanic, fara a le aprofunda sau intelege sensul expresiilor, alcontinutului. Functiile superioare de integrare, analiza, sinteza, abstractie sunt lente, uneoriimposibile. Debilii mintali pot invata meserii care necesita mai ales dexteritate, in scoli

profesionale. Din cauza sugestibilitatii crescute, debilii mintali neputand cantari valoarea reala afaptelor, pot fi antrenati usor in actiuni cu caracter antisocial.

Tratament.În folosirea medicamentelor trebuie sa se evite doua atitudini gresite si daunatoare, si

anume: automedicatia si neglijarea indicatiilor medicului. Automedicatia inseamna recurgerea lasomnifere (hipnotice), tranchilizante, antidepresive sau alte medicamnete stimulante psihice, fara

prescriptia si controlul medicului, avind efecte foarte grave. Folosirea in exces a medicamentelor nepotrivite are urmari deosebit de grave cu o serie de efecte nedorite (secundare, nefavorabile,colaterale, adverse). La fel de grava este si neglijarea indicatiilor terapeutice medicale, refuzulsau respingerea acestora, care poate agrava situatia bolnavului. Lupta impotriva asa-numitei"poluari medicamentoase" nu inseamna renuntarea la medicamentele absolut necesare, prescrisede medic, ci la inlaturarea abuzului prin automedicatie. Inmultirea arsenalului de medicamente aavut efecte pozitive, deoarece a permis un tratament mai individualizat, dar si efecte negative

prin posibilitatea unui consum inutil de catre unele categorii de bolnavi.Prevenţie.Prevenirea aparitiei oligofreniilor se realizeaza prin: - educatia sanitara a tinerilor

casatoriti si a femeilor gravide. Este absolut necesara cunoasterea masurilor de intarire asanatatii, evitarea bolilor contagioase, evitarea folosirii medicamentelor care au actiune toxicaasupra fatului, cunoasterea unor date despre evolutia normala si patologica a sarcinii, precum sisupravegherea medicala a sarcinii si a nasterii. - asigurarea unei alimentatii corespunzatoare si aunor conditii fizice sau psihice adecvate. Trebuie evitat atit excesul, cit si deficienta, insuficienta

alimentatiei. Trebuie evitate mediile toxice (gravida trebuie scoasa din mediul toxic). Sintinterzise bauturile alcoolice. De asemenea, trebuie evitate conflictele, stress-ul, traumatizarea psihicului. - evitarea factorilor care produc malformatii (factorilor cu potential teratogen). Sintinterzise iradierile in primele trei luni de sarcina, precum si medicamentele toxice in timpulsarcinii (aceste medicamente vor fi utilizate numai daca este in pericol viata gravidei si, inaceasta situatie, se recomanda intreruperea terapeutica a sarciniii). Se recomanda schimbarealocului de munca a gravidelor care lucreaza in mediul toxic. - consultatia prenuptiala(premaritala) este obligatorie la toti tinerii inaintea casatoriei (pentru depistarea riscurilor genetice) - sfatul genetic se acorda numai in centre specializate (pentru a evita unele greseli) -depistarea unor boli ereditare inca din primele luni ale sarcinii. Se practica punctia amniotica(amniocenteza), ultrasonografia, examenul radiologic, fetoscopia, amniografia. - gravidele

trebuie supravegheate permanent. Se urmareste prevenirea imbolnavirii prin rubeola (prinvaccinare, evitarea contactului cu bolnavii de rubeola), toxoplasmoza (prin evitarea contactuluicu animale domestice, evitarea consumului de carne cruda, oua crude si lapte nefiert), boli



infectioase si parazitare, bolii hemolitice a nou-nascutului (prin supravegherea gravidelor Rhnegative si administrarea imunoglobulinei G anti D la gravide Rh negative care au avut avorturisau un copil Rh pozitiv). Se urmareste evitarea denutritiei si a bolilor debilitante. - supraveghereanasterii pentru a preveni suferintele fetale si traumatismelor obstetricale - trebuie depistate

precoce, la nastere - prin examene in masa, screening - diferitele tulburari metabolice vindecabilesi care nu necesita cheltuieli deosebite (cretinismul, gusa, fenilcetonuria).

Tema 17: Narcomania şi toxicomaniaNarcomania luptă permanentă între viaţă şi moarte.



Narcomania este in acelaşi timp o calamitate naturală, o epidemie, o permanenta luptaîntre viaţa şi moarte. Abuzul de drag cunoscut lumii din antichitate in prezent a luat proporţiialarmante pentru întreaga comunitate internaţională. Conform datelor ONU la sfarsitul anilor 90

pe globul pământesc erau oficial înregistraţi aproximativ 200 milioane de persoane dependentede drog, ceea ce constituie 4.2% persoane cu vârsta de 15 ani §i mai sus, dintre care 144milioane de persoane - dependente de canabis 29 milioane - de amfetamine si psihostimulente 14

milioane - de cocainomanie si 13,5 milioane de opiomanie, dintre care 9 milioane - deheroinomanie.Conform estimărilor recente a Centrului Internaţional Antidrog cu sediul la New York

exista un document conform căruia numărul narcomanilor pe glob la începutul anilor 2002 era de1 000.000000 persoane.

Consecinţele narcomaniei sunt şi mai grave: la nivel global - răspândirea maladiilor infecţioase, spălarea banilor, corupţia si finanţarea grupărilor teroriste sau extremiste.

Narcomaniile guvernează state întregi (America Latina) si au armatele proprii (Asia de Sud -Vest). Veniturile corporaţiilor ilegale rezultate in urma traficării §si vânzării clandestine adrogurilor sunt mai mari decât cele de pe piaţa petroliera si concurează cu •comerţul mondial dearmament. Astfel este organizata o solida reţea a crimei : transnaţional organizate.

La nivel naţional, statisticele mondiale de ultima ora plasează Republica Moldova in telmai nefast cadru socio-economic si cultural, in special cel informaţional. Moldova e clasata pe

primele locuri la capitolele: violarea drepturilor si libertajilor individuale, a sărăciei si mizeriei, acrimei organizate şi a corupţiei a răspândirii maladiilor sexual-transmisibile, a traficului ilicit defiinţe umane, a traficului, uzului şi abuzului de substanţe narcotice

Terminologia utilizată.În lexicul obişnuit, precum şi în mass-media, mai des se utilizează noţiunea de

"narcomanie". Deci, este foarte important să se concretizeze cu claritate termenii carecaracterizează obiectul supus cercetării.

Analizând literatura de specialitate contemporană, am considerat necesară elucidareatermenilor larg utilizaţi în acest domeniu atât de profesioniştii din Republica Moldova, cât şi dinstrăinătate.

"Narcomania – numită în literatura occidentală şi Toxicomania - constă într-o tendinţăanormală (manie) şi îndelungată de a consuma substanţe toxice şi medicamentoase pe caredigestivă (orală), prin mucoasa nazală (prize), pe cale respiratorie (inhalaţie) sau injectabilă(intravenos sau intramuscular), urmărind obţinerea unor efecte de biatitudine, sedative saudinamizate, devenind o obişnuinţă de care nu se mai poate debarasa şi care necesită sporirea

progresivă a cantităţii (dozei)"Narcomania – este o patologie care apare după întrebuinţarea sistematică a substanţelor

narcotice şi se manifestă printr-o dependenţă psihică şi fizică faţă de ele"."Narcoman – în literatura occidentală toxicoman este o persoană care nu se poate lipsi de

substanţă, care e capabil de orice pentru a şi-o procura, şi care trăieşte un disconfort penibilatunci când se află în servaj"."Narcoticele – sau Substanţele narcotice – sunt preparate ce acţionează asupra

psihicului şi comportamentului persoanei, care în urma uzului de substanţe narcotice ajunge laformarea dependenţei psihice şi fizice".

"Narcotismul – este un fenomen statistic manifestat prin abuzul unei părţi a populaţiei, înspecial a tinerilor, a preparatelor narcotice şi consecinţele acestuia".

"Abuzul sau Folosirea dăunătoare – reprezintă administrarea permanentă şi repetată aunei substanţe psihoactive care duce la manifestări clinice semnificative şi/sau la perturbări înîndeplinirea obligaţiilor sociale, familiale şi profesionale".

"Intoxicaţia – este reprezentată de tulburările fizice şi psihice care apar după

administrarea acută a unei substanţe (medicamente, droguri) şi care se resimt după metabolizareaşi eliminarea acesteia".



"Schimbarea reactivităţii – se manifestă prin dispariţia reacţiilor de apărare în cazulsupradozării. Aceasta duce la diferite efecte în dependenţă de forma narcomaniei: mâncărimeavârfului nasului şi vomă - în morfinomanie (morfinism); mâncărimea pielii şi inflamarea feţii - lacodeinomanie; transpiraţie la hipersalivaţie, dureri în articulaţii, în ochi, vertijuri, greaţă, vomă -la haşişomanie şi administrarea somniferilor".

Teoriile şi părerile psihologilor cu privire la narcomanie.

Perioada de vârstă cuprinsă între 0-3 ani este numită de psihologi "perioada paradisiacă".Aceasta deoarece în perioada dată copilul trăieşte ca în paradisul Biblic: el este protejat, îngrijit,îi sunt satisfăcute necesităţile şi dorinţele. Fiece zi este pentru copil plină de farmec, de mister. înaceastă perioadă la copil apare senzaţia pe care psihologii o numesc senzaţia de "atotputernic",când copilul se crede guvernator al întregului său mic "univers". Treptat, însă, pe măsuracreşterii şi maturizării, copilul înţelege că aceasta a fost doar o iluzie şi senzaţia de sărbătoare şimiracol se diminuează. Dar, în memorie se stochează senzaţiile de noutate şi miracol din primacopilărie şi individul fiind deja matur, inconştient tinde să resimte, să retrăiască senzaţiile din"perioada paradisiacă".

Psihologii şi narcologii consideră că anume tendinţa inconştientă de a retrăi senzaţiile din prima copilărie îi face pe mulţi adolescenţi să consume droguri, Majoritatea psihanaliştilor

contemporani lămuresc întrebuinţarea drogurilor prin tendinţa inconştientă a individului spreautolizei. Ei asimilează narcomania unui mod de perversiune sexuală, prin deplasarea scopului şiobiectului pulsiunii. Psihanaliştii consideră că trăsăturile dominante ale personalităţiinarcomanilor sunt: oralitate, regresiune narcisiacă, sexualitate genitală săracă, mazohism cutentative autodistructive, stare distimică şi stare anxios-impulsivă, realizând o personalitatemarginală în relaţii sociale.

Teoriile sociologice lămuresc Narcotismul ca o "formă" specifică de a fugi de problemeşi conflicte (R.Merton, Dj. McDonalds, J.Kennedy, etc). în narcomanie îşi găsesc refugiunarcomanii din cauza "standardizării universale", "reglementării", "programării" vieţii însocietatea contemporană. (G. Bodriar)

Rado afirma că consumul de droguri la persoane apare în urma fixării orale şi poartă uncaracter de orgasm farmacotoxic.

Abraham şi S. Freud considerau că drogarea vine de la homosexualismul refulat.Istoricul apariţiei şi dezvoltării narcomaniei.Substanţele narcotice sunt cunoscute lumii din preistorie. Drept dovadă servesc tabelele

sumeriene datate cu mileniul VI î. Cr., în care se menţiona despre efectele somnifere ale opiului.Tot în antichitate alături de opiu se utiliza haşişul şi cocaina în scopul modificării conştiinţei (încadrul unor culturi şi ritualuri religioase) şi pregătirii oştenilor către luptă,

Pe teritoriul Americii Centrale şi de Sud au fost descoperite desenele rupestre care dataucu mileniul 3 î.Cr. şi pe care oamenii mestecau frunzele" de coca (formă de administrare acocainei),

"Părintele medicinii" - Hipocrat cunoştea despre efectele analgetîce ale opiului şi cusucces le aplica în practică, iar "părintele istoriei" - Herodot a descris cum în Egiptul Anticcastele ierarhic superioare făceau abuz de drog prin inhalarea fumului de pae arse pentruobţinerea unor efecte de beatitudine.

Cultura consumului drogurilor nu era specifică culturii europene, ea a pătruns în Europadin America. în rezultatul peligrinărilor începute pentru descoperirea noilor pământuri şi noilor

popoare, s-au intensificat relaţiile comerciale şi cele culturale. Astfel, Marco Polo în urmacălătoriilor sale a deschis Europei o dată cu noile pământuri şi efectele opiului şi haşişului. Maitârziu Columb şi alţii au adus cultura consumului: de cocaină (America de Sud), halucinogene(America Centrală), tabacism (America de Nord).

Până în secolul 19, practic nu existau restricţii în cultivarea şi consumarea substanţelor

narcotice. Problema narcoticilor pentru prima dată începe să fie privită ca atare la sfârşitulsecolului 19, când în timpul războiului franco-prusac (1870) se vorbea despre o adevărată



"epidemie narcotică Situaţia actuală prinde contururi tot mai clare a unui fenomen social scăpatde sub control, astfel încât nu se mai poate vorbi de stoparea lui.

La ora actuală toate eforturile atât a organizaţiilor statale, cât şi a celor nonguvernamentale trebuie îndreptate spre încetinirea dezvoltării acestui fenomen negativ, în cazcontrar conform estimărilor experţilor americani peste 20 ani în Republica Moldova nu vor maifi tineri sănătoşi.

Formarea personalităţii narcodependente.Personalitatea dependentă de drog se formează treptat. Aceasta depinde în primul rând decaracteristicile individuale, şi în al doilea rând de tipul preparatelor administrate. S-a constatat căcei mai predispuşi către narcomanie sunt indivizii cu diferite patologii de caracter şi

personalitate.În literatura contemporană de specialitate există mai multe teorii şi concepţii cu privire la

formarea personalităţii narcodependente. Una din aceste teorii aparţine lui Ă. A. Babaian şi A.M. Sergheev. Autorii susţin că în personalităţii narcodependente indivizii parcurg 5 trepte.Acestea sunt:

• Experimentatorii – cu această treaptă se începe administrarea drogurilor. Este ceamai numeroasă deoarece din ea fac parte atât indivizii care fiind dornici de senzaţii

noi şi în goana de a încerca totul pe lume, încearcă şi drogurile, dar în urma unor simptoame psiho-somatice manifestate prin: vomă, greţuri, cefalee, vertijuri renunţăla această idee şi nu mai revin la ea; cât şi cei care în urma primei administrări autrăit senzaţii de beatitudine. Anume aceştia din urmă ajung la celelalte trepte anarcomaniei. Experimentatorii asociază drogarea experimentală cu cultura dansuluişi încep utilizarea cu scopul de a spori sociabilitatea. Acestea, de obicei, sunt

persoanele neîncrezute în sine.• Epizodici – această treaptă se referă la indivizii care recurg la consumul drogurilor

în anumite condiţii sau cu anumite ocazii. De exemplu, în cercul de prieteni unde seconsumă drog pentru a nu apărea în faţ» nrieterriW_ semenilor, colegilor drept

"cioară albă". Drogarea episodică este folosită de tineri din curiozitate sau pentru a-şi dovedi independenţa prin încălcarea deliberată a normelor sociale. în afaraacestor condiţii nu fac uz de droguri. De cele mai multe ori aceştia sunt indivizii cu

personalitate infantilă şi cu subapreciere. Episodicii concep drogarea ca un lucrunormal şi lipsit de risc, atâta timp cât este administrată cu precauţie. Drogurile celemai frecvent utilitate de ei sunt: cânepa, extasy, amfetaminele, LSD 25, aceste

preparate administrându-se în stare pură sau în combinaţie cu alcoolul.• Sistematicii – la această treaptă se referă persoanele care fac abuz de droguri din

mai multe motive: fie după o anumită schemă (zile de naştere, succese personale şi profesionale, o dată în lună), fie la prescripţia medicilor, în anumite circumstanţestresante (calmante, antidepresive).

• Pemanenţii – această treaptă se formează din primele trei categorii. Consumatoriidin această treaptă folosesc o varietate mare de droguri. La această treaptă deja seformează dependenţa psihică faţă de droguri. Dacă la primele trei trepte consumulse făcea prin intermediul prizelor, inhalărilor sau pe cale digestivă, la această etapăindivizii încep administrarea intra-venos sau intra-muscular. Consumatorii permanenţifac abuz de droguri haotic, necontrolat şi prezintă pericole sporite pentru sănătate.

• Narcomanii – acesta e ultima treaptă când deja este formată personalitatea dependentăde drog atât psihic, cât şi fizic. Se constată schimbarea reactivităţii, creşterea toleranţei şiîn ultimă instanţă sevrajul. Această categorie de indivizi se caracterizează prin consumulzilnic, nediscriminatoriu al drogului, contactele sociale se îngustează şi se conturează în

jurul drogului. Indivizii narcodependenţi prezintă pericole pentru sine şi pentru societate.Tratamentul persoanelor.Tratarea bolnavilor dependenţi de substanţe narcotice convenţional poate fi divizată în trei

etape:



a. etapa dezintoxicării fizice – această etapă durează aproximativ două săptămâni încondiţii de staţionar. La această etapă are loc:

• administrarea preparatelor antagoniste drogului consumat pentru ameliorareasindromului abstinent şi accelerarea procesului de dezintoxicare;

• tratarea complicaţiilor apărute în urma abuzului (complicaţii a sistemuluicardiovascular, respirator, sistemului nervos);

• aplicarea unei terapii în mod individual, se aplică pentru diminuarea necesităţii psihice de a consuma drogul.

b. etapa de susţinere a terapiei ambulatorii – specialiştii recomandă ca următoareledouă săptămâni indivizii să nu trăiască acasă, pentru a diminua riscul recidivei.Pacientul trebuie zilnic să frecventeze spitalul unde alături de terapia farmacologică seface şi psihoterapie individuală sau de grup, în dependenţă de dorinţa pacientului, înmod sistematic.

c. etapa terapiei de susţinere – această etapă este îndreptată împotriva recidivei. Ea aremai multe sarcini:

♦ învăţarea pacienţilor a unor tehnici psihologice care ar întări convingerea că sepot lipsi de drog;

♦ crearea unor interese pozitive şi stabile cu caracter de hobby;♦ crearea motivaţiei pentru găsirea unei profesii.

Cultivare este interzisă, - se pedepseşte cu privaţiune de libertate pe un termen de până la5 ani.

După aceasta pacientul poate fi îndreptat în centre de tip „Narcomanii Anonimi”. Acestecentre sunt cu un circuit închis şi personal specializat, unde se continuă cu terapia de susţinere,asociată cu psihoterapie de grup, psihoterapie individuală, şedinţe de psihodramă, şedinţe deterapie ocupaţională, ergoterapie.

Profilaxia narcomaniei.Existenţa milenară a problemei narcomaniei precum i epidemizarea excesivă a întregului

glob în ultimele decenii, a impus abordarea şi aplicarea în viaţă a diferitor strategii de"combatere" a acestui flagel. Anume existenţa multiplă şi variată a strategiilor impune precizareamăsurilor contraindicate profilaxiei narcomaniei, şi anume:

In combaterea narcomaniei nici într-un caz nu trebuie să ne bazăm pe eficacitateaunor raiduri unice. Un fenomen social ce există de mai multe secole nu poate fi"lichidat" atâta timp cât timp există cauzele şi factorii favorabili consumului dedrog. în ceea ce priveşte măsurile de constrângere şi represive, acestea mereu aucondus la noi fenomene negative de o amploare şi mai mare astfel agravând şinicidecum ameliorând situaţia.

În combaterea narcomaniei nu trebuie să ne bazăm pe sistarea traficului de drogurişi a căilor de acces. Aceasta practic este imposibil din mai multe considerente: -

comerţul şi traficul internaţional ilegal de droguri este o afacere profitabilă înspatele căreia stau guvernele şi şefii de state.- sistarea globală a unor preparatenarcotice, ar duce la sintetizarea altora, dar mult mai toxice.

În combaterea narcomaniei, societatea în ansamblu, nu trebuie să reacţioneze lanarcomanie prin panică şi izolare ci să adopte un comportament de înţelegere şi compătimire.

Consecinţele narcomaniei. Narcomania prezintă pericol global major, tocmai prin consecinţele sale. în plan

psihologic - degradarea universală al personalităţii; în plan medical - sărăcirea genofonduluisănătos al ţării; la nivel juridic - creşterea criminalităţii sub influenţa drogurilor; la nivel

pedagogic prin degradarea moral - etică; în plan economic - sărăcirea populaţiei şi înflorireacorupţiei; în plan social - prin degradarea societăţii.

Consumul de drog înseamnă autodistrugere: spulberarea visurilor, speranţelor,distrugerea vieţilor, destrămarea familiilor. în plus, aceasta înseamnă grave riscuri pentrusănătate: dereglarea sistemului nervos, complicaţii a sistemului cardio - vascular şi respirator. La



acest contingent de bolnavi frecvent se întâlnesc: hepatita virotică, tromboflebite, tromboembolii- ca rezultat a infiltrantelor; malipsuri cu boli transmisibile venerologice aşa ca: seropozitivitatea,infecţia cu HTV/SIDA - în urma nerespectării regulilor aseptice.

Tema 18: Psihoza alcoolicăPsihoza alcoolică este una din consecinţele grave ale consumului îndelungat de alcool, ea

manifestându-se prin pierderea personalităţii individului şi îndeosebi prin agresivitate în special



asupra familiei (de care ar trebui să răspundă atât moral cât şi financiar) de multe ori existândcopii minori, care ajung să fie traumatizaţi psihic prin certurile interminabile sau bătăi fărădiscernământ.

Portretul.Bolnavul cu psihoza alcoolică suferă ireversibil deteriorări ale aspectelor vieţii sale ce ţin

de organic, psihologic, social şi spiritual. Se caracterizează prin:

• tulburari de memorie (dezorientare amnestica), confabulatii generate de golurilede memorie;

• functiile psihice - atentia, gandirea, afectivitatea - scad treptat, pana la realizareadementei;

• apatie, indiferenta, puerilism;• capacitatea sa de munca scade.

Tratament.Înainte de a vorbi de un tratament curativ, trebuie insistat asupra Tratamentului preventiv.

Acesta se face prin ore de educatie sanitara, conferinte, filme aratand degradarea la care se expuncei care in mod ocazional incep a ingera alcool in cantitati mici si repeta consumarea alcooluluiin mod cronic, in cantitati din ce in ce mai mari.

Înlaturarea ideii ca alcoolul combate durerea fizica, durerea de dinti sau „da putere" siindrumarea pacientului spre medicul de specialitate, combaterea obiceiului de a da copiilor alcool, aratand parintilor consecintele nefaste ale acestuia asupra copiilor, sunt tot atatea metodede a taia din radacini tendintele de consum si abuzul de alcool la toate varstele. Deci psihoterapiaramane terapia de baza a alcoolomaniei. Tratamentul curativ: oricare ar fi forma clinica dealcoolism, se suprima, in primul rand, toxicul. in betia simpla, de multe ori nu se intervine, earisipindu-se de la sine, odata cu eliminarea alcoolului din organism, in cateva ore. Se pot admi-nistra cateva picaturi de amoniac in ceai sau apa indulcita, cafea si, mai rar, se impune

practicarea de spalaturi gastrice. Betia patologica se trateaza cu sedative, neuroleptice de tip

rezerpinic, cloralhidrat 4% si se hidrateaza intoxicatul cu glucoza, solutie hipertonica.Accidentele acute dramatice, ca delirium tremens si predelirium, halucinoza alcoolica si psihoza paranoida alcoolica se trateaza cu preparate rezerpini ce, 5-10 mg/zi i.v., fenotiazine(Clordelazin), tranchilizante (meprobamat), stricnina, paraldehida, regim hidro-zaharat,vitaminele B,,.B6, PP si, eventual tonicardiace, daca starea bolnavului impune acest lucru.Tioridazina (Melleril) se administreaza pentru combaterea anxietatii si a tremorului, realizand uncalm fara oscilatii de dispozitie. Meprobamatul se recomanda in doze de 800 mg, injectii i.m. de5 ori in 24 de ore, in stari de mare agitatie psihomotorie. Terapia psihotropa moderna pune ladispozitie medicamente eficace atat in accidentele acute alcoolice, cat si in Tratamentul deintretinere; acestea sunt ciordiazepoxidul (Librium), diazepamul (Valium) in doze de 130 - 160mg/zi. De obicei, dupa scoaterea bolnavului din puseul acut, acesta recade frecvent in stari

depresive secundare, care se vor combate cu antidepresive. Heminevrina se administreaza cuscopul de a seda, de a creste pragul convulsivant scazut al cortexului alcoolomanului si pentruefectul sau hipnotic. Ea constituie totodata medicamentul de electie pentru combatereafenomenelor de sevraj (aparitia fenomenelor patologice, ca urmare a lipsei din organism atoxicului cu care alcoolomanul s-a obisnuit).

Tratamentul alcoolismului cronic, mai precis cura de dezintoxicare, prin crearea repulsieifata de alcool, se face in spital si se continua ambulatoriu. Aceasta terapie este dublata de

psihoterapie individuala si de grup, la nivelul de spital, policlinica sau dispensar. Cura dedezintoxicare se obtine prin administrarea de disulfura de tetraetiltiouran (disulfiram), cunoscutasub denumirile comerciale de Esperal, Antalcol, Antabuse etc. Tratamentul trebuie facut de catremedic, sub stricta supraveghere, pentru prevenirea starilor secundare (colaps, infarct miocardic,hematemeza sau chiar exitus).



Studiu: Ideea morţii propriIdeea mortii propri preocupă



Sub 40 ani doar 10-15 la % din persoane Între 40-60 de ani în jur de 40% se gândesc mai des Peste 60 de ani: mai mult de 50%, Între 70-80 de ani: 90% dintre persoanele intervievate

Reprezentarea morţii la copii (Studiul lui Nagy asupra a 400 copii)Copii de 3-5 ani:

• moartea este ceva temporar, ca somnulCopii de 5-9 ani:

• reprezentare concretă (schelet)• personalizare (poate fi păcălită)

Copii peste 9 ani:• concepţie similară cu adulţii

Definiţie dată de filozofieMoartea:

♦ un fenomen natural şi universal♦ o stare diferită de viaţă, dar necesară, a materiei

Definiţie dată de biologie♦ stare înscrisă în programul genetic al fiinţelor (“gene letale”)♦ încetarea în timp a activităţii diferitelor aparate şi sisteme, şi a organismului ca întreg,

urmată de disoluţia ei treptatăIn concepţia populară

♦ trecere ireversibilă din lumea pământeană în „lumea cealaltă”♦ nu este „punct terminus”, ci „părăsirea acestui lumi”♦ lumea de dincolo este o prelungire a vieţii de pe pământ

Moartea este “cea de-a treia trecere” (naşterea, căsătoria, moartea):Are trei etape:

♦ despărţirea de vechea stare - de lumea celor vii♦ marea trecere♦ integrare în noua stare – în lumea celor morţi

Tipuri de moarte• dupa formă – cauză, evoluţie

•

după durată - intervalul de timp dintre conştientizarea că moartea este iminentă până lamoartea propriu-zisă

Etapele morţii

Între momentul când moartea devine iminentă şi moartea reală este un proces cu o anumitădinamicăEtapele după Glazer şi Strauss

Faza crizei acute – Preagonia Haos vegetativ Încetarea funcţiilor vitale - Delir Intervalul „Viaţă – Moarte”- Agonia Moartea clinică Faza finală – Moartea reală



Stadiile succesive în procesul de confruntare cu moartea iminentă diagnosticul de boală incurabilă produce o împovărare – şoc procesul de adaptare la schimbări şi pierderi prezintă numeroase particularităţi de la o

persoană la alta, reveniri şi bufee noi

Stadiile succesive în procesul de confruntare cu moartea iminentă (după Elisabeth Kubler-Ross (1975))

1. negare2. furie3. negociere4. depresie pregătitoare5. acceptare

Reacţiile în faţa morţii (stadiile după Buckman)1. Stadiul iniţial – confruntarea cu ameninţarea morţii

şoc, teamă, anxietate, neîncredre, furie, negare, sentimente de vină, speranţă/disperare, umor, negociere

2. Stadiul cronic – înrăutăţirea stării generale defenitivare, scăderea intensităţii emoţiilor, depresie

3. Stadiul final acceptare

Nevoile muribunduluiÎngrijirea hospice are în vedere nevoile

1.FIZICE confort eliberare de durere, suferinţe alimentaţie adecvată, lichide

2. PSIHO-SOCIALE contact cu membrii familiei sinceritate

ascultare însoţire, companie securitate, sprijin emoţional

3. SPIRITUALE respect faţă de manifestarea adecvată a credinţei acces la prezenţa unui părinte spiritual conform religiei

Obiectivele specifice asistentei familiei pacientului terminal Înţelegerea situaţiei şi în confruntarea cu durerea Comunicare sinceră

Acceptarea situaţiei - Re/distribuţia responsabilităţilor “Recentrare” ( Y. Naor)



Obiectivele asistenţei familiei pacientului terminal1. Prevenirea/ atenuarea dezechilibrului produs de criză

Nu putem evita pierderea şi durerea provocată de ea!2. Comunicarea deschisă comunicarea este vitală încredere

responsabilitate intimitate „Suntem împreună în aceasta...”

• Comunicarea deficitară (neîncredere („conspiraţia tăcerii”), suspiciuni,izolare), Nu se poate evita comunicarea, “A pretinde că nu observielefantul din cameră…”

Bariere în îngrijirea unui pacient muribund (după R. Twycross)

1.Lipsa: unor cunoştinţe şi aptitudini specifice de încredere în sine – “Ce pot să-i ofer ?“ sprijinului din partea mediului profesional Medicina este orientată spre vindecare şi nu

apreciază îngrijirea paliativă2. Experienţa personală negativă legată de moarte în viaţa personală în viaţa profesională

3. Teama de reacţiile pacientului şi ale familiei sale: furie, depresie, anxietate4. Teama de aspectele spirituale legate de moarte5. Epuizare (Burn-out) – evitarea implicării emoţionale şi cognitive

Ce ne pot învăţa muribunzii (după Stephen şi Ondrea Levine) să acceptăm ceea ce pare inacceptabil să ne dăm seama că nu suntem identici cu teama, confuzia, rezistenţa noastră că putem exista fără « a fi ceva …» să ne putem debarasa de modele să ne deschidem inima şi mintea, să trăim deplin prezentul, să desluşim bogăţia fiecărei clipe să deosebim valorile perene de cele trecătoare



Rolul şi atribuţiile psihologului clinicianMajoritatea oamenilor confundă diferenţa dintre psihologul clinician şi psihiatru.

Actualmente distincţia este destul de simplă, totuşi sunt câteva suprapuneri în roluri.Psihiatrii – au pregătire, iniţial, în medicină generală, ce include cunoştinţe fizice şi

farmacologice detaliate . După care sunt specializaţi în psihiatrie, ce include studierea unor elemente de psihologie, psihoterapie şi diverse tratamente farmacologice.

Psihologii clinicieni – au pregătire în psihologie, pregătirea postuniversitară variază;cursurile, totuşi , au ceva comun în ceea ce priveşte evaluarea şi terapia handicapului mintal, acopiilor şi adulţilor cu probleme de sănătate mintală. Cursurile sunt specializate în diverse arii(domenii): vârsta a treia, sănătatea generală, relieful bolii, psihoterapie, neuropsihologie şiterapia de familie.

Rolurile lor se suprapun în extensie ca şi rolurile asistenţilor, consilierilor – asistenţaclientului / grupului, contribuind cu abilităţile şi atributele specifice.

Kendal şi Norton-Ford (1987) definesc rolul psihologului clinician în felul următor: eldeţine câteva atribute comune – este psiholog prin pregătirea sa de a utiliza călăuzacunoştinţelor de psihologie, este clinician, deoarece urmăreşte înţelegerea oamenilor încomplexitatea lor naturală şi în dinamica transformărilor lor adaptive; este savant deoareceutilizează metode ştiinţifice pentru a atinge obiectivitatea şi precizia lucrului profesional; este

profesionist, deoarece acordă servicii importante ajutând indivizi, grupuri sociale şi comunităţiîn soluţionarea problemelor.

Se întâlnesc confuzii între rolul psihologului clinician şi psihanalist / psihoterapeut. Uniinu realizează că psihanaliza şi psihoterapia sunt tipuri de tratament, pe cînd psihologia clinică –

profesie. De menţionat că nu toţi psihologii clinicieni sunt şi psihoterapeuţi, pentru aceasta estenecesară o pregătire suplimentară.

Psihologul clinician îndeplineşte mai multe funcţii:

• psihodiagnostic psihologic şi evaluare clinică – vizează identificarea factorilor psihologici implicaţi în sănătate şi boală;• intervenţie/asistenţă psihologică generală şi specifică, cea specifică, dobândită după

programe avansate de formare profesională, fiind exprimată în consiliere psihologică şi psihoterapie – vizează controlul, la diverse niveluri de expertiză (generală versus specifică),factorilor psihologici implicaţi în sănătate şi boală;• cercetare; vizează investigarea rolului factorilor psihologici în sănătate şi boală;• educaţie şi formare – vizează implicarea celor deja formaţi în acest domeniu atât în

pregătirea noilor generaţii de profesionişti pentru de a deveni psihologi clinicieni (ex., psihologispecialişti în psihologia clinică), consilieri psihologici (ex., psihologi specialişti în consiliere

psihologică) şi psihoterapeuţi (ex., psihologi specialişti în psihologie clinică) (formare iniţială)

cât şi în dezvoltarea lor profesională (formare continuă).

Documents

Psihologia Clinica Suportul de Curs