PAŞOPTISMUL

Studiu de caz

Perioada paşoptistă  este o epocă de afirmare a literaturii naţionale, în preajma Revoluţiei de la 1848. Perioada se caracterizează printr-o orientare culturală şi literară cu trăsături specifice epocii de avânt revoluţionar, de emancipare socială şi naţională, de militare pentru realizarea unirii. Ea cuprinde perioada literară dintre 1840 și 1860, perioadă care pentru literatura română înseamnă epoca de modernizare, de afirmare a romantismului și de fundamentare a majorității speciilor.

Această epocă se poate diviza în trei perioade •prepasoptism, intre anii 1830-1840;•pasoptismul intre 1840-1860;•postpasoptismul intre 1860-1870.

Paşoptismul este o ideologie literară niciodată sintetizată într-un program particular şi supusă unor comandamente exterioare: spirit critic, deschidere spre Occident şi lupta pentru impunerea unui specific naţional, conştiinţă civică şi patriotică, conştiinţa pionieratului în mai toate domeniile vieţii, o retorică a entuziasmului şi a trezirii la acţiune.

Pașoptismul nu trebuie înțeles doar ca o perioadă literara ci mult mai larg, ca o perioadă de avânt cultural, în care cultura românească se deschide către valorile occidentale.

Scriitorii generaţiei paşoptiste au cultivat teme şi motive romantice, au ales istoria ca sursă de inspiraţie pentru o lirică a patriotismului ardent şi natura - coordonată a sufletului românesc, au valorificat literatura populară şi mitologiile orientale.

Reprezentanții acestui current au fost Vasile Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Alecu Russo, Costache Negruzzi, Ion Heliade Rădulescu, V. Cârlova, D. Bolintineanu, Nicolae Balcescu.

PROZA EPOCII PASOPTISTE

Sub influența benefică a Daciei literare se dezvoltă și proza vremii, caracterizată printr-o mare diversitate tematică și de specii literare. Astfel, nuvela istorică, memorialul de călătorie, nuvela romantică, "fiziologiile" unor tipuri umane, schițele de moravuri - toate își găsesc locul în acest peisaj. Tot acum, M. Kogălniceanu a lăsat un interesant fragment de roman („Tainele inimii”), iar D. Bolintineanu scrie romanul epistolar „Manoil” și romanul de concepție balzaciană, „Elena”.

Din toată această diversitate, se rețin câteva titluri: „Românii supt Mihai Voievod Viteazul” de N. Bălcescu. Operă istorică, dar și literară (o"poema" în intenția autorului), îmbinând epicul cu eroicul, lucrarea îl are ca personaj central pe Mihai Viteazul, pe care autorul îl vede ca pe un semizeu; tot aici, întâlnim "descrierea religios înspăimîntată a unei Românii de o măreție sălbatică" (G. Călinescu).

 Nuvela istorică „Alexandru Lapusneanul” de C. Negruzzi, în care se prezintă "destinul unui domnitor infernal ca Richard al III-lea" (P. Cornea).

„Călătorie în Africa” de V. Alecsandri, a fost caracterizată drept un  "sistem narativ pe principiul «Decameronului»" (G. Călinescu), în care se intersectează planul exterior cu planurile lăuntrice.

„Alexandru Lăpuşneanu” Costache Negruzzi

Publicist, traducător, poet, dramaturg, prozator, filolog, creatorul nuvelei istorice româneşti, neegalate până astăzi, Costache Negruzzi este un deschizător de drumuri în literatura română modernă, „un clasic al romantismului” (Al. Piru).

C. Negruzzi trăieşte şi se formează într-o perioadă de renaştere naţională, fiind alături, în acţiunile culturale şi literare de mai tinerii M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, Al. Russo.

Publicată în perioada paşoptistă, în primul număr al Daciei literare (1840), nuvela ilustrează două dintre cele patru idei formulate de Mihail Kogălniceanu, conducătorul revistei, în articolul-program întitulat „Introducţie”, care constituie şi manifestul literar al romantismului românesc:

•promovarea unei literaturi originale;•inspiraţia din istoria naţională: „Istoria noastră are

destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi poetice, pentru ca să putem găsi şi la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuinţă să ne împrumutăm de la alte naţi".

Scriitorii pasoptisti se inspira din cronici si din folclor, conform esteticii romantice si recomandarilor din „Introductie”.

Costache Negruzzi, intemeietorul nuvelei istorice romanesti, este primul scriitor care valorifica într-o creatie literara cronicile moldovenesti. Din cronica lui Ureche, Negruzzi preia imaginea personalitatii domnitorului Alexandru Lapusneanu, ca si scene, fapte si replici, dar se distanteaza de realitatea istorica prin apelul la fictiune si prin viziunea romantica asupra istoriei, influentata de ideologia pasoptista. Transfigurarea artistica a faptelor istorice este motivata estetic: gradarea tensiunii narative, reliefarea caracterelor personajelor in relatie cu spectaculosul actiunii, mesajul textului narativ. “Negruzzi a inteles spiritul cronicii romane si a pus bazele unui romantism pozitiv, scutit de naive idealitati” – G. Călinescu.

Compozitia este de factura clasicista: sobra, echilibrata, intr-o arhitectonica organizata in patru capitole, fiecare purtand un motto care exprima ideea substantei epice. Cele patru capitole urmeaza un echilibru clasic, caci alterneaza conflictele si procedeele de expunere sugerand echilibrul clasic al unei compozitii muzicale in care alterneaza ritmurile.

Nuvela are drept tema lupta pentru putere in epoca medievala (in Moldova secolului al XVI-lea). Evocarea artistica a celei de-a doua domniii a lui Alexandru Lapusneanul (1564-1569) evidentiaza lupta pentru impunerea autoritatii domnesti si consecintele detinerii puterii de un domnitor tiran.

Spectaculosul său, un spectaculos al zicerilor memorabile („Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu…”), însă nu mai puţin al tiradelor personajului principal: „Întoarceţi-vă şi spuneţi celui ce v-au trimis, ca să se ferească să nu dau peste el, de nu vrea să fac din ciolanile lui surle, şi din pielea lui căptuşeală dobelor mele”, in sfârşit, un spectaculos al gestului, teatral, menit să copleşească, să asigure păstrarea ascendentului – piramida de capete de boieri, aşezate ierarhic şi oferite ca „leac de frică” Doamnei Ruxanda, ori scena lichidării lui Moţoc, gest cu dublă semnificaţie – înlăturarea unui duşman periculos şi deturnarea furiei populare, căreia i se oferă un ţap ispăşitor.

Aceste aspecte romantice fiind preponderente în text, considerăm că Alexandru Lăpuşneanul, apropiată de Hamlet (cu condiţia ca limba română să fi avut circulaţie universală), este, în primul rând, o nuvelă romantică.

Naratiunea se desfasoara linear, cronologic, prin inlantuirea secventelor narative si a episoadelor, particularitate narativa romantica.

Descrierea naturii sinistre, nebunia (paroxismul), culoarea de epocă prin descrierea vestimentaţiei şi a bucatelor: „scenele dramatice, domină ansamblul compoziţiei, aproape două treimi…” (T. Vianu)

Elementele romantice se impletesc cu cele clasice: echilibrul compozitiei, constructia simetrica, aspectul verosimil, credibil al faptelor, caracterul obiectiv al naratiunii. Interesul romantic pentru specific national si culoare locala deschide drumul observatiei realiste prin tehnica detaliului semnificativ, caracterul pictural al unor scene, revolta multimii. Coexistenta elementelor romantice cu elemente clasice intr-o opera literara este o trasatura a literaturii pasoptiste.

Fiind o nuvela istorica in contextul literaturii pasoptiste, “Alexandru Lapusneanu” este si o nuvela de factura romantica prin respectarea principiului romantic enuntat in “Introductie” la “Dacia literara” – inspiratia din istoria nationala, dar si prin specie, tema, personaje exceptionale in situatii exceptionale, personajul principal alcatuit din contraste, antiteza angelic-demonic, culoarea epocii, spectaculosul gesturilor, al replicilor si al scenelor.

Prima nuvelă istorică din literatura română nu aduce în faţa contemporanilor un model de patriotism, ci un antimodel de conducător (ca un avertisment adresat contemporanilor într-o perioadă de efervescenţă revoluţionară) şi reconstituie culoarea de epocă, în aspectul ei documentar.

Valoarea nuvelei este exprimata prin afirmatia criticului G. Calinescu: “nuvela istorica Alexandru Lapusneanul ar fi devenit o scriere celebra ca si Hamlet daca ar fi avut in ajutor prestigiul unei limbi universale. Nu se poate inchipui o mai perfecta sinteza de gesturi patetice adanci, de cuvinte memorabile, de observatii psihologice si sociologice acute, de atitudini romantice si intuitie pasoptista”.

„Prin nuvela Alexandru Lăpuşneanul, Negruzzi devine primul scriitor epic de seamă al literaturii noastre.” Tudor Vianu

„Pe când palatul domnesc era considerat ca un soi de templu, iar domnul

ca un soi de Budă nefailibil, C. Negruzzi avea curagiul a scoate la lumină imaginea cruntă a lui Alexandru Lăpuşneanu şi a spune boierilor un mare adevăr: în scena măcelului din palat, atunci când poporul adunat la poarta Curţii striga: Acel răspuns al domnului: cuprindea în trei cuvinte o adevărată revoluţie socială. Prin urmare novela fu rău văzută la palat, rău primită de boieri, însă ea îşi dobândi pe loc rangul cel mai înalt în literatura română, şi va rămâne totdeauna un model perfect de stil, de limbă frumoasă, de creaţie dramatică şi de o necontestată originalitate.” Vasile Alecsandri

„Balta-Alba”

Vasile Alecsandri

Cea mai durabila parte a operei lui Alecsandri, sustine G. Calinescu si dupa el si alti critici, este proza sa. Ca si la ceilalti scriitori pasoptisti, se observa in proza lui Alecsandri confluenta de stiluri si curente literare, evidentiind un spirit umoristic de gust superior, cu rafinamente comportamentale si lingvistice.

Alecsandri este jovial in aceasta proza memorialistica, in care motivul calatoriei dobandeste noi conotatii in contextul operei. Evocarea unei calatorii, a banilor dintr-un buzunar intr-altul ("Istoria unui galbân") da scriitorului posibilitatea de a cerceta si de a pune in lumina imaginea societatii moldovenesti a secolului al XIX-lea cu toate moravurile ei.

Alecsandri se apropie de maniera balzaciana de a scrie, chiar daca un anumit parfum exotic aminteste de jurnalul lui Chateaubriand. Ca sunt percepute ca memorialistica de calatorie sau ca tablouri sociale, aceste scrieri fac deliciul unor lecturi fara prejudecati, fiinca Alecsandri are ochi proaspat, capabil sa diferentieze si sa insiste acolo unde este nevoie.

Sub forma epistolara, scrierile au fluenta, ceea ce denota oralitate, fiind un dialog spiritual intre naratorul aflat in diverse ipostaze si partenerii de discutie de aceeasi factura. Om de societate, scriitorul este spiritual, cu intentia de a intretine o discutie moderna; este un colocutor agreabil, dandu-si seama de aceasta calitate pe care stie sa si-o puna in valoare: "Pentru ca sa nu intru dar in categoria plicurilor de posta, da-mi voie sa urmez dupa placul meu si sa ma ratacesc pe unde m-a duce condeiul. La aceasta mi-i zice poate ca un bun calaret trebuie sa stie a stapani zburdarile calului sau; dar oi raspunde si eu ca din toate lighioanele lumii, condeiul este cel mai greu de carmit, si ca ades e rasturnat cine vrea sa-l infraneze." ("Iasii in 1844")

„Balta-Alba" si „Borsec" sunt tot impresii de calatorie, dar se simte mai pregnant fantezia scriitorului in structura literara, urmarindu-se accentele sociale prin care autorul, deghizat intr-un strain ce viziteaza aceste provincii de la portile Orientului, cu grotescul, dar si cu pitorescul lor, se dovedeste un observator fin, cu mult umor si ingaduinta. Este evocat un univers pestrit, la hotarul dintre feudalism si civilizatie, dintre Occidentul statornicit in tipare si Orientul dinamic, supus innoirilor.

• Se pare ca tocmai acest amestec de crepuscular si matinal in dimensiunea socialului si a culturalului, a civilizatiei il provoaca pe scriitor in demersul sau mai mult umoristic decat satiric, fiindca aceasta lume pestrita este surprinsa in intentiile ei de autodepasire. Ridicolul situatilor este privit de scriitor cu bonomie, caci tocmai acest contrast prevesteste dinamica la toate nivelurile existentei si ale constiintei. Ca percepem un anumit snobism, ca apare o oarecare frivolitate, totul este privit de scriitor cu ingaduinta din interior, cunoscand si interpretand, avertizand si ironizand.

• In “Balta-Alba”, la fel ca in alte scrieri in proza, scriitorul pasoptist are verva lui Creanga,bonomia lui Sadoveanu si, deseori, spiritul de observatie al lui I. L. Caragiale. Prin stilul sau colocvial, Alecsandri se dovedeste omul de societate care stie sa capteze atentia, punandu-si mereu in evidenta usurinta in exprimare si vocatia vorbelor de duh: “Ochii damelor atat de fermecatori, zambetele lor gratioase, glasurile lor dulci, taliile lor bine facute si care se misca rapide de figurile contradantului sau trece ca fantasmele albe in vartejul valtului; acela amestec de flori, de toalete scumpe, de lumini si de muzica ma-mbatasera atat de mult, incat uitasem de tot ca ma aflam in fundul Evropei pe marginea Orientului. Si cand se sfarsi balul si cand iesii din sala si ma gasii iarasi intr-un camp pustiu, nu ma putui opri de a zice cu cea mai adanca incredintare: intradevar Valahia este o tara plina de minuni! una din tarile care sunt descrise in Halima!”

Manierele occidentale si mania imitatiei se amesteca, straniu, cu apucaturile Orientului, creandu-se imaginea unui targ “hilar” in care comicul domina, tranzitia relevand discrepanta dintre esenta si aparenta.

Scutit de risipa de silabe si de obligatia gravitatii lirice, scriitorul isi revarsa, slobod de a divaga, toate darurile: umor, pictura, inlesnirea orientala de povestitor. El n-are inventie, de aceea in substanta toate naratiunile sale sunt jurnale de calatorie. Genul era la moda atunci, ilustrat de Chateaubriand si de Lamartine. Dar lui Alecsandri ii lipseste sentimentul geografic, marea evocare romantica. Ochiul lui e al unui desenator pasionat de detalii inedite, al unui reporter superior, care surprinde exoticul fara a transfigura.

Toata lumea este de acord ca Alecsandri, cu gustul lui rafinat si cu o privire critica, avand o placere de a divaga si de “a filosofa” creeaza o proza de un farmec deosebit, detasandu-se de canoanele structurilor narative tocmai prin aspectul de jurnal literar al acesteia. Intr-un fel, Alecsandri reconsidera povestirea, punand accentul pe arta povestitului, pe acel dialog fictiv ce se stabileste intre povestitor si ascultator; de aceea, s-a observat, multe din prozele sale au un aspect epistolar, tacit refacandu-se acea stare de interconditionare pe care o va duce la desavarsire Ion Creanga in opera sa si in care povestitor si ascultator se indeamna sa tina seama unul de altul.

CONCLUZII

Principala trăsătură a literaturii paşoptiste constă în coexistenţa curentelor literare, nu numai în opera aceluiaşi scriitor, ci chiar şi în aceeaşi creaţie. Curentele literare (iluminism, preromantism, romantism, clasicism, realism incipient) sunt asimilate simultan.

Fantezia creatoare, libertatea de creaţie, aspiraţia spre absolut, spiritul rebel şi contestatar sunt câteva trăsături ale scriitorilor paşoptişti.

Se manifesta, in ansamblu, doua tendinte de ordin cultural si literar: deschiderea spre cultura si literatura lumii, alaturi de revenirea spre valorile morale si artistice ale spiritualitatii romanesti. Scriitorii devin constienti ca literatura si cultura romana pot intra in universalitate doar prin valorificarea specificului nostru national, a surselor tematice si de exprimare pe care le ofera folclorul si istoria nationale.