Author
lucian-verdes
View
530
Download
6
Embed Size (px)
Introducere
De-a lungul vremurilor, primele civilizaţii umane s-au bazat pe creşterea animalelor
ierbivore domestice care au folosit la un nivel superior vegetaţia ierboasă primară naturală, cât şi
cea rezultată după incendierea sau defrişarea unor păduri nesfârşite, răspândite mai ales în zona
montană cu climat temperat, unde ne situăm şi noi. Creşterea numerică a populaţiei a determinat
o expansiune şi luptă continuă a omului cu pădurea pentru a asigura hrana animalelor care ne
oferă lapte, carne, lână, piei, forţă motrică pentru transport, lucrările câmpului, lupta de apărare
împotriva invadatorilor şi alte necesităţi. Nu întâmplător marele pratolog englez W. Davies, în
prima jumătate a secolului trecut, spunea că „pajiştile sunt un produs al omului şi al animalelor
sale”. Şi acum pe glob 180 milioane de oameni trăiesc exclusiv de pe urma păstoritului care a
ajuns la capacitatea maximă de încărcare a pajiştilor sau chiar la suprapăşunat provocând rărirea
covorului ierbos, eroziunea solului şi deşertificarea unor mari suprafeţe de terenuri productive.
Faţă de acest proces general, care are loc pe glob, în ţara noastră are loc un proces invers de
semiabandon sau abandon a mari suprafeţe de păşuni din zona montană mai greu accesibilă sau a
unor fâneţe din apropierea localităţilor.
Această situaţie a apărut ca urmare a înjumătăţirii efectivelor de ovine şi bovine în ultimii
aproape 20 de ani, după revoluţie, cât şi al apariţiei unor noi surse de hrană pentru animale, cum
sunt cele 2-3 milioane hectare de terenuri arabile lăsate pârloagă din zonele de câmpie şi deal ale
ţării. Această supraofertă de vegetaţie ierboasă existentă în zona montană trebuie să o
valorificăm cum se cuvine, astfel riscăm să o pierdem în favoarea vegetaţiei lemnoase care se
instalează exponenţial până la stadiul de pădure din care a provenit. Crescătorii de animale de
dinaintea noastră, de secole şi chiar milenii, au luptat cu pădurile din lanţul carpato-baltic
cucerind şi îmblânzind natura sălbatică pentru a instzaura şi dezvolta o civilizaţie pastorală fără
egal în această parte a Europei. Ar fi păcat să pierdem aceste „cuceriri” ale spaţiului pastoral
românesc de care se leagă geneza şi existenţa neîntreruptă pe aceste meleaguri ale neamului
nostru.
Poetul roman Florus, în primul secol al mileniului trecut, scria că „dacii stau aninaţi în
munţi”, iar oraşul-cetate Sarmisegetusa, care era aşezat la 1200m altitudine-cea mai înaltă
1
capitală a unui stat antic din Europa, avea ca resursă principală de existenţă creşterea animalelor.
În amintirea strămoşilor şi al celor care au trudit neîntrerupt să cucerească şi să menţină spaţiul
pastoral montan actual, noi, cei de azi, suntem datori să continuăm pe mai departe aceste tradiţii
care riscă să se piardă dacă nu intervenim la timp.
Capitolul I – Cadrul natural
Satul Cornu Luncii este aşezat în nord-estul
ţării, în partea sud-estică a judeţului Suceava.
Folosindu-ne de coordonatele geografice îl
localizăm la 47°21' latitudine nordică şi 26°7'
longitudine estică. Faţă de municipiul Suceava este
situat în partea de sud-vest, la o distanţă în linie
dreaptă de cca. 25 km. Satul este „tăiat” pe din
două, longitudinal, de şoseaua naţională ce face
legătura între oraşele Fălticeni şi Gura Humorului,
fiind la o distanţă de cca. 12 km de Fălticeni şi 17
km de Gura Humorului.
Densitatea destul de mare a locuinţelor dă trăsăturile specifice unui sat de tip adunat, dar
şi de sat galerie prin aşezarea locuinţelor de-a lungul apei Moldovei. Spre sud-est se învecinează
cu satul Sasca Nouă, iar la nord-vest cu satul Băişeşti. În partea de nord-est se desparte de satul
Dumbrava prin proprietăţile funciare ale acestora. La vest şi sud-vest este despărţit de satee
Măini şi Sasca Mare prin râu Modova şi lunca acestuia. Teritoriul satului este aşezat pe
platforma moldo-podolitică, platformă separată în două subunităţi geomorfologice: Piemontul
pericarpatic de la Baia (Podişul Piemontez de la Baia) şi Podişul Şomuzurilor, între Moldova,
Suceava şi Siret. Deşi faţă de nivelul mării este la o altitudine de aproximativ 400 m, datorită
zonelor înconjurătoare mai înalte, face parte din depresiunea Baia-Păltinoasa. Culoarul lung de
aproape 3 km al văii Moldovei ce merge paralel cu satul este alcătuit dintr-o albie majoră (luncă)
în care se disting patru terase, satul fiind aşezat pe terasa de 5-6 m, inundabilă în partea de jos a
2
CORNU LUNCII
lui. Partea din amonte a satului este aşezată pe terasa de 8-10 m. Microrelieful este alcătuit din
terasele amintite şi din aluviuni sub formă de pietrişuri şi nisipuri, trecerea de la o terasă la alta
făcându-se pe neobservate.
Pe teritoriul satului, care are o lungime 4 km, râul Moldova prezintă un intens fenomen
de despletire a apelor. Locuitorii satului s-au folosit din plin de potenţialul râului utilizându-l
pentru mori, fierăstraie, balastiere cât şi pentru pescuit. Lunca râului Moldova a fost o sursă
relativ importantă în asigurarea lemnului pentru foc, pentru creşterea vitelor şi o adevărată
binefacere în zăgăduirea apelor în timpul puhoaielor. Totodată, rămâne un loc de agrement
deosebit de frumos şi atractiv.
Climatul este temperat-continental, Carpaţii Orientali constituind o barieră în calea
influenţelor oceanice mai umede. În schimb, se face mai mult simţită influenţa climei din zonele
nordice, prin iernile lungi, aspre şi geroase, cu zăpadă viscolită şi verile secetoase. Prin folosirea
datelor înregistrate la staţia meteorologică Fălticeni, care are amplasate două puncte
meteorologice şi pe teritoriul din apropierea satului (Dumbrava şi Sasca), se argumentează
climatul temperat-continental evidenţiat, mai ales, iarna. Când se înregistrează minime destul de
coborâte (-30°C la data de 24 ianuarie 1950) şi maxime ridicate în timpul verii. Luna cu cea mai
ridicată temperatură este iulie, înregistrându-se 35,1°C, la 10 iulie 1980. Există o durată destul de
mare în primăvară şi toamnă fără îngheţ, în care se pot desfăşura lucrări agricole în condiţii
optime. Temperatura medie anuală este de 6-8°C. Precipitaţiile cad într-o cantitate medie anuală
de specifică zonei, de 650-700 mm/an, cu maximă în luna mai (84, 4 mm) şi minime în luna
decembrie (17,4 mm), conform datelor obţinute de la Staţiunea Pomicolă Fălticeni. Anii secetoşi
au fost 1921, 1943, 1973, 1992, 2000 şi 2007, iar cu precipitaţii abundente anul 1981 cu 50,2
mm în 60 de minute, când râul Moldova şi-a mărit debitul, inundând un întins teren. Circulaţia
aerului se face paralel cu culoarul văii Moldovei, dominând vânturile de nord care suflă cu putere
iarna, viscolind zăpada, iar vara, producând furtuni. Totuşi, în cea mai mare parte a anului,
vânturile sunt slabe. O caracteristică a microzonei o constituie brizele de zi şi de noapte care dau
un aspect mai răcoros climei, mai ales în timpul verii, şi fac ca vegetaţia să fie mai târzie cu o
săptămână faţă de satele din podiş (Horodniceni, Boteşti, Răbâia) şi cu două săptămâni faţă de
oraşul Fălticeni.
Solurile sunt argilo-luviale brune, dovedind că pădurile au stăpânit o parte a satului.
Vegetaţia este variată, dar încă se mai vede ca fiind specifică pădurea de stejar.
3
Capitolul II – Măsuri de îmbunătăţire a pajiştilor
Pajiştile reprezintă o importantă sursă pentru asigurarea hranei animalelor, cu condiţia
aplicării măsurilor de îmbunătăţire.
Degradarea pajiştilor este determinată de schimbările care au loc în condiţiile de viaţă ale
plantelor şi în structura vegetaţiei. Când aceste schimbări sunt însoţite de scăderea producţiei sau
înrăutăţirea calităţii ei, se consideră din punct de vedere economic că pajiştea se degradează.
Printre cauzele care au generat şi generează diferitele fenomene care înrăutăţesc condiţiile
de viaţă ale plantelor, unele sunt legate de factorii naturali, iar altele de factori de ordin
gospodăresc, în care omul şi animalele au un rol hotărâtor. Printre factorii naturali care au
acţionat şi acţionează în procesul de degradare al pajiştilor, regimul de umiditate şi hrană
reprezintă un rol principal. Astfel, urmările acţiunii lor pot îmbrăca următoarele aspecte:
- insuficienţa umidităţii în perioada de vegetaţie;
- excesul de umiditate;
- conţinutul scăzut de substanţe nutritive în sol;
- excesul de săruri în sol;
- reacţia solului nefavorabilă creşterii vegetaţiei.
Insuficienţa sau excesul de umiditate şi aspectele legate de acestea se pot întâlni în
diferite zone de vegetaţie, ceea ce determină ca multe specii furajere valoroase să dispară, locul
lor în covorul vegetal al pajiştilor fiind ocupat de specii mai puţin pretenţioase, mai bine
adaptate, însă cu valoare furajeră scăzută.
În procesul de formare şi evoluţie a solurilor, mai ales în zona dealurilor şi de munte, o
parte din sărurile solubile şi chiar stratul de sol, sunt spălate treptat, aceasta ducând la pierderi de
substanţe nutritive, ceea ce împiedică o creştere optimă a speciilor furajere valoroase din pajişti.
Reacţia solului poate influenţa compoziţia floristică a pajiştilor în sensul favorizării
creşterii unor specii care preferă reacţie acidă sau alcalină, acestea putând duce la dispariţia
ierburilor valoroase din punct de vedere furajer.
4
Una din cauzele care grăbesc procesul de degradare a pajiştilor o constituie activitatea
omului şi a animalelor. Astfel, folosirea neraţională a pajiştilor, cu un număr prea mare de
animale şi ignorarea totală a celor mai elementare măsuri de îngrijire, duc la ruderalizarea
pajiştilor, la intensificarea eroziunii, la modificarea compoziţiei floristice şi la micşorarea
considerabilă a producţiei.
Tehnologia îmbunătăţirii pajiştilor se diversifică în funcţie de tipul vegetaţiei, condiţiile
ecologice, modul de folosire etc.
Lucrările de îmbunătăţire a pajiştilor permanente se împart în două categorii: lucrări de
suprafaţă (măsuri de suprafaţă) şi lucrări radicale (măsuri radicale).
II.1. Măsuri de suprafaţă
Prin aceste lucrări se urmăreşte realizarea unor condiţii mai bune de viaţă pentru plantele
valoroase de pe pajişti, fără a se distruge covorul vegetal existent. Pentru creşterea gradului de
acoperire a solului cu vegetaţie ierboasă se recomandă efectuarea unor lucrări tehnico-culturale,
care constau în curăţirea de resturi vegetale şi de pietre, distrugerea muşuroaielor şi grăpatul
pajiştilor, cunoscute şi sub denumirea de lucrări de “igienă culturală”, ce se fac anual sau de câte
ori este nevoie. Un alt obiectiv important al lucrărilor de suprafaţă îl constituie îmbunătăţirea
compoziţiei floristice prin combaterea vegetaţiei lemnoase, a buruienilor, îmbunătăţirea
regimului de apă, a regimului de hrană, prevenirea şi combaterea eroziunii solului,
supraînsămânţarea şi combaterea dăunătorilor. Astfel, putem vorbi despre:
Curăţirea de resturi vegetale şi de pietre
Prin lucrările de curăţire se îndepărtează de pe pajişti resturile vegetale rămase după
păşunat sau depuse de ape, mărăcinişuri şi cioate rămase după defrişarea vegetaţiei lemnoase.
Lucrarea se face manual sau mecanizat în funcţie de panta terenului şi gradul de acoperire a
pajiştii cu aceste materiale.
Pe pajiştile de deal şi munte strângerea pietrelor şi scoaterea cioatelor, buturugilor, este o
lucrare obligatorie, când acestea ocupă suprafeţe apreciabile din fondul pastoral.
Cioatele şi buturugile rămase în urma defrişărilor se scot manual, mecanizat sau cu
ajutorul explozivilor, după care se depozitează înafara pajiştii.
Lucrările de curăţire a pajiştilor de resturi vegetale şi pietre se fac de regulă primăvara
devreme, însă se pot efectua şi toamna târziu. Pe pajiştile folosite prin păşunat, lucrările de
5
curăţire trebuie întreprinse tot timpul anului, pentru înlăturarea plantelor neconsumate de
animale, pentru a se împiedica înmulţirea acestora. După efectuarea lucrărilor de curăţire,
porţiuni din pajişti rămân cu goluri, denivelate şi se impune nivelarea şi supraînsămânţarea cu un
amestec de seminţe de graminee şi leguminoase perene recomandat pentru zona respectivă.
Distrugerea muşuroaielor
Suprafeţe însemnate de pajişti din ţara noastră sunt acoperite într-o proporţie mai mică
sau mai mare de muşuroaie. Muşuroaiele se formează pe pajiştile neîngrijite, folosite neraţional
şi pot avea o pondere mare (70-80%), îngreunând astfel efectuarea unor lucrări de îmbunătăţire şi
diminuiază suprafaţa utilizabilă. Muşuroaiele pot fi de origine animală, provenite din pământ
scos de cârtiţe, furnici, mistreţi, popândăi, păşunatul pe teren cu umiditate ridicată şi în general
sunt lipsite de vegetaţie şi de origine vegetală, care se formează pe tufele dese ale unor graminee,
rogozuri, pe cioate, muşchi, acestea fiind parţial acoperite cu vegetaţie ierboasă nevaloroasă.
Muşuroaiele sunt în faza iniţială mici şi de regulă neînţelenite, însă cu timpul pot atinge
dimensiuni de 60-80 cm în diametru şi 30-40 cm înălţime şi se înţelenesc. Muşuroaiele înţelenite
sunt mai răspândite pe pajiştile de munte, se numesc marghile şi provin din tufele de Nardus
stricta şi Deschampsia caespitosa. În regiunile dealurilor înalte sunt mai răspândite muşuroaiele
provocate de furnici şi de origine vegetală. Pajiştile cu muşuroaie realizează producţii mici, de
slabă valoare furajeră şi se exploatează cu dificultăţi mai ales prin cosit. Muşuroaiele anuale, de
origine animală, se distrug relativ uşor manual sau folosind grape cu colţi; muşuroaiele înţelenite
pot fi distruse cu maşini de curăţat pajişti (MCP-1,5 sau MCP-2) sau cu grederul semipurtat
pentru pajişti. În cazul când muşuroaiele ocupă peste 30-40% din suprafaţa pajiştilor, iar panta
terenului este mai mică de 200, se recomandă desţelenirea şi înfiinţarea pajiştilor temporare.
Indiferent cu ce mijloace se face distrugerea muşuroaielor, acestea trebuie bine mărunţite,
împrăştiate uniform şi reînsămânţarea unui amestec de graminee şi leguminoase perene specific
zonei.
Grăpatul pajiştilor
Cercetările au demonstrat că prin grăparea pajiştilor se îmbunătăţesc condiţiile de aer din
sol, se face o mineralizare mai bună a materiei organice şi o mai bună aprovizionare cu apă.
Această lucrare se face numai în complex cu lucrările de fertilizare, amendamentare, distrugerea
6
muşuroaielor şi supraînsămânţarea, deoarece poate avea efecte negative prin rănirea nodurilor de
înfrăţire la graminee, a coletului la leguminoase, distrugerea unor muguri, lăstari, rădăcini.
Combaterea vegetaţiei lemnoase
Pajiştile din regiunile de deal şi de munte, fiind de origine secundară, ocupă terenuri care
în trecut au fost cu păduri. Datorită acestui fapt, vegetaţia ierboasă este în competiţie permanentă
cu vegetaţia lemnoasă. Speciile lemnoase se instalează mai ales pe suprafeţele de pajişti la care
nu se aplică lucrări curente de îmbunătăţire şi îngrijire şi în cazul folosirii neraţionale,
reducându-se astfel suprafaţa utilă. În acelaşi timp vegetaţia lemnoasă favorizează creşterea unor
specii ierboase, slabe din punct de vedere furajer şi stânjeneşte exploatarea pajiştilor.
Defrişarea vegetaţiei lemnoase se face pe baza unor studii şi documentaţii în care se
prevăd toate detaliile privind organizarea şi efectuarea lucrării. Se elaborează astfel proiecte,
denumite amenajamente silvopastorale, în care se ţine seamă de prevenirea eroziunii solului, de
crearea zonelor de refugiu pentru animale, de ocrotirea speciile lemnoase rare. Vegetaţia
lemnoasă se îndepărtează total sau parţial. Se îndepărtează complet, fără restricţii, pe terenurile
plane până la moderat înclinate, cu panta mai mică de 100 (18%), iar parţial la pajiştile situate pe
versanţi cu înclinaţie de 10-300, pe pajiştile din regiunile mai uscate pentru a nu înrăutăţi regimul
de aprovizioanre cu apă al plantelor şi pe terenuri cu strat subţire de sol.
Nu va fi defrişată vegetaţia lemnoasă din pajiştile situate pe terenuri cu panta mai mare de
300, cele cu sol mai subţire de 10 cm, precum şi cele din vecinătatea ravenelor, ogaşelor sau de
pe grohotişuri, pentru a se evita declanşarea proceselor de eroziune. Se recomandă totuşi, ca pe
pajiştile situate pe pante până la 100, să se menţină un număr redus de arbori solitari (stejar,
gorun, mesteacăn, fag etc.) sau pâlcuri de arbori, care constituie zone de refugiu pentru animale
în perioadele cu intemperii sau cu călduri mari. Pentru a se uşura accesul animalelor sub aceşti
arbori tulpinile se curăţă de ramuri până la înălţimea de 1,5-2 m. Pe pajiştile situate pe versanţi,
cu panta de 10-300 (18-58%) defrişarea vegetaţiei lemnoase se face în benzi late de 40-120 m,
paralel cu curbele de nivel, acestea alternând cu benzi antierozionale nedefrişate, late de 5-25 m,
în funcţie de pantă.
Pentru trecerea animalelor prin benzile nedefrişate, se fac deschideri în unghi ascuţit faţă
de curbele de nivel şi în zigzag, de la o bandă la alta. Sunt excluse de la defrişare speciilor
lemnoase rare şi cele declarate monumente ale naturii, care sunt ocrotite de lege, ca: Pinus
7
cembra (zâmbru), Taxus baccata (tisă), Larix decidua ssp. carpatica (larice, zadă),
Rhododendron kotschyi (bujor de munte), Pinus mugo (jneapăn), care protejează grohotişurile,
coastele erodate. Curăţirea pajiştilor de vegetaţie lemnoasă se poate efectua manual, mecanizat
sau chimic.
Defrişarea manuală se aplică mult în ţara noastră, însă este costisitoare. Speciile
lemnoase care nu lăstăresc se taie ras la suprafaţa solului, cele cu drajoni din colet, se
îndepărtează împreună cu coletul, iar cele cu drajonare din rădăcini se retează de mai multe ori în
perioada de vegetaţie. Defrişarea se face tot timpul anului la răşinoase şi la sfârşitul verii, la
celelalte specii.
Uneltele care se folosesc la defrişare sunt: toporul coasă, sapa de defrişat, coasa de
arbuşti, cosorul de defrişare etc. Materialul lemnos rezultat din curăţire se adună în grămezi
numite martoane, cu dimensiuni de 4-6 m lungime, 2-3 m lăţime şi 1,5-2,0 m înălţime, aranjate
pe direcţia generală a curbelor de nivel.
Defrişarea pe cale mecanică se face cu maşini speciale care se utilizează diferenţiat, în
funcţie de natura vegetaţiei lemnoase. Tufele lemnoase cu diametrul până la 2,2 cm se distrug cu
maşina de curăţat pajişti MCP-1,5 m, iar cele cu diametrul până la 4 cm cu maşina MCP-2.
Arboretul cu diametrul tulpinilor la sol până la 15 cm se distruge cu echipamentul de tăiere a
arboretului ETA-3, iar arborii cu diametrul până la 70 cm se scot cu rădăcini, cu ajutorul
împingătorului pentru defrişare, acţionat de tractorul S-1500.
Cioatele rămase după tăierea arboretului se scot din sol cu ajutorul echipamentului EEC-
1,2, purtat în spate pe tractoare cu şenile. Adunarea arboretului tăiat, a cioatelor şi a rădăcinilor
scoase, se face cu echipamentul de strâns arboret şi cioate ESAC-3,6.
Distrugerea vegetaţiei lemnoase pe cale chimică, a început să se aplice tot mai mult şi
constituie o măsură care completează lucrările mecanice de combatere. Folosirea arboricidelor se
impune pentru eliminarea lăstarilor tineri ce apar din coletele şi rădăcinile rămase în sol după
defrişare. Cercetările efectuate de Simtea N. (1979) pe pajiştile de deal de la Beriu, jud.
Hunedoara, au condus la concluzia că rezultate bune se obţin prin stropirea pe frunze cu amestec
de 50% sare de amină (2,4 D) şi 50% Tordon 225 (Picloram).
Dozele şi numărul de tratamente sunt determinate de vârsta lăstarilor după defrişare şi de
sensibilitatea speciilor lemnoase. Astfel, la un tratament, dozele variază de la 3 l/ha din fiecare
arboricid în primii 3 ani după defrişare, până la 5-15 l/ha în anul al 4-lea şi al 5-lea de la
8
defrişare. Dozele de arboricid, recomandate se aplică diluat în 600-800 l apă/ha în funcţie de
volumul frunzişului. Speciile cele mai sensibile (Alnus glutinosa, Betula pendula, Corylus
avellana, Rubus caesius) se combat prin 1-2 tratamente în primul an după defrişare. ~n anii
următori sunt necesare până la 3 tratamente, cu doze sporite de arboricide. Speciile lemnoase
rezistente (Carpinus betulus, Crataegus monogyna, Prunus spinosa, Quercus cerris, Q. robur) se
combat numai în primul şi al doilea an de la defrişare, prin 4-5 tratamente. Perioada optimă
pentru efectuarea tratamentului este luna iulie, când suprafaţa foliară este maximă. După
aplicarea tratamentelor se interzice păşunatul timp de 8-10 zile.
Vegetaţia lemnoasă se mai poate înlătura în totalitate cu Roundup (6-10 l/ha), Velpar (2-
10 l/ha), Garlon (3-6 l/ha), Krenite (5-12 l/ha); tratamentele se repetă 1-2 ani, însă se distruge şi o
parte din vegetaţia ierboasă (în totalitate la folosirea Roundupului şi numai leguminoasele la
folosirea celorlalte produse). După tratamentul cu aceste produse, păşunatul se interzice 3
săptămâni.
După distrugerea vegetaţiei lemnoase, terenul respectiv se curăţă de litieră şi de alte
resturi lemnoase, se nivelează, se aplică îngrăşăminte chimice sau organice şi amendamente, se
mobilizează superficial prin grăpare şi se seamănă cu amestecuri de graminee şi leguminoase
perene. Pentru pregătirea terenului şi semănat se pot folosi maşinile combinate de frezat şi
semănat, după care, obligatoriu lucrarea cu tăvălugul.
Combaterea buruienilor
Prin buruieni ale pajiştilor se înţeleg speciile lipsite total sau parţial de valoare furajeră,
cele dăunătoare vegetaţiei ierboase valoroase, care depreciază calitatea produselor obţinute de la
animale şi cele vătămătoare sau toxice.
La îmburuienarea pajiştilor permanente contribuie lipsa lucrărilor curente de îngrijire
(cosirea plantelor neconsumate, împrăştierea dejecţiilor după păşunat, distrugerea muşuroaielor),
cosirea cu multă întârziere a fâneţelor, după ce buruienile au format seminţe, folosirea
neraţională prin păşunat, fertilizarea unilaterală cu azot, târlirea neraţională, excesul sau deficitul
de umiditate în sol etc. Metodele de combatere a buruienilor din pajişti diferă în funcţie de
cauzele care au dus la apariţia lor, de gradul de îmburuienare, de biologia speciilor, de modul de
folosire a pajiştii şi de posibilităţile organizatorice şi financiare. Se cunosc metode preventive,
metode indirecte şi metode directe de combatere a buruienilor din pajişti.
9
Metodele preventive constau în aplicarea unor măsuri simple de îngrijire şi respectarea
regulilor folosirii raţionale a pajiştilor, dintre care menţionăm:
- îndepărtarea prin cosit a speciilor neconsumate de animale, de mai multe ori în perioada
de vegetaţie;
- folosirea la fertilizarea pajiştilor a gunoiului de grajd fermentat, pentru distrugerea
capacităţii de germinare a seminţelor de buruieni;
- împrăştierea dejecţiilor rămase de la animale;
- folosirea unor seminţe cu puritate mare la supraînsămânţarea pajiştilor;
- recoltarea fâneţelor la epoca optimă, înainte ca majoritatea buruienilor să ajungă la
maturitate şi să-şi scuture seminţele;
- schimbarea modului de folosire a pajiştilor, la fiecare 3-4 ani.
Metodele indirecte se referă la lucrările de îmbunătăţire şi folosire raţională a pajiştilor:
îmbunătăţirea regimului de umiditate, aplicarea îngrăşămintelor şi amendamentelor, distrugerea
muşuroaielor etc.
Astfel, îndepărtarea excesului de apă din pajişti, prin drenaj, contribuie la distrugerea
unor specii toxice, a plantelor higrofile, fără valoare furajeră. Introducerea păşunatului raţional,
completat cu aplicarea măsurilor curente de întreţinere, reprezintă cele mai eficiente mijloace de
combatere a buruienilor din pajişti.
Metodele directe se folosesc când pajiştile au un grad de îmburuienare ridicat, cu multe
plante toxice care cresc în vetre, iar măsurile indirecte de combatere nu dau rezultate
corespunzătoare. Metodele directe de combaterea buruienilor sunt pe cale mecanică şi chimică.
Metodele mecanice constau din cosirile repetate, care duc la epuizarea buruienilor,
plivitul prin retezarea de la suprafaţă a buruienilor ce se înmulţesc numai prin seminţe, de sub
colet a celor care formează lăstari din colet şi smulgerea completă din pământ a buruienilor cu
înmulţire vegetativă prin bulbi, rizomi, stoloni. Toate aceste lucrări se fac înainte de fructificarea
plantelor şi au un caracter de continuitate.
Metodele chimice de distrugerea buruienilor reprezintă o măsură rapidă şi eficientă, prin
folosirea erbicidelor. La folosirea erbicidelor pe lângă distrugerea buruienilor se pot înlătura şi
multe specii valoroase, cum sunt leguminoasele şi se poate produce poluarea mediului. Din acest
motiv, aplicarea erbicidelor pe pajiştile permanente trebuie să reprezinte o măsură de excepţie la
care se recurge în situaţii cu totul speciale, când celelalte metode mai simple şi mai puţin
10
costisitoare nu dau rezultate corespunzătoare. Pe pajiştile cu grad ridicat de îmburuienare se
folosesc erbicidele neselective, care distrug toată vegetaţia, în vederea supraînsămânţării sau
înfiinţării de pajişti temporare. Dintre erbicidele cu acţiune de contact şi efect total se recomandă
Gramaxone (Paraquat), în doză de 3-7 l/ha, diluat în 600 l apă, Sandolin (DNOC), în doză de 4-6
kg/ha în 400-600 l apă şi Roundup (Glyphosate), în doză de 5-7 l/ha, aplicate la începutul
creşterii plantelor. Pentru combaterea separată a anumitor specii de buruieni se folosesc erbicide
selective. Dintre acestea mai răspândite sunt sărurile şi esterii acidului diclorfenoxiacetic (2,4-D),
care folosite singure sau împreună cu alte erbicide, distrug numeroase buruieni dicotiledonate.
Tehnologia aplicării erbicidelor depinde de tipul şi speciile ce urmează a fi distruse. ~n mod
obişnuit erbicidele se aplică cu aparate obişnuite, iar în unele cazuri cu avionul, când buruienile
sunt în plină creştere şi cu cea mai mare suprafaţă foliară. Eficacitatea aplicării erbicidelor se
resimte mai mult când temperatura aerului este de 16-180C şi umiditatea relativă a aerului
ridicată.
Epoca de administrare a erbicidelor este condiţionată şi de modul de folosire a pajiştii.
Astfel, pe fâneţe erbicidele se administrează cel mai târziu cu 3-4 săptămâni înainte de cosire, iar
pe păşuni cel puţin cu două săptămâni înainte de începerea păşunatului. ~n pajiştile cu procent
redus de leguminoase sunt recomandate erbicidele sistemice pe bază de 2,4-D (Sare de amină),
2,4-D Dicamba (Icedin forte) şi MCPA (Dicotex), în doză de 4-6 l/ha produs comercial (N. {arpe
şi col., 1986). Pe pajiştile cu procent ridicat de leguminoase se folosesc erbicidele pe bază de
Bentazon (Basagran), 3-6 l/ha produs comercial şi pe bază de Dinoseb acetat (Acetadin, Aretit),
6-8 l/ha produs comercial. Pentru majoritatea speciilor de buruieni erbicidele se aplică primăvara
sau toamna, în plină vegetaţie, până la înflorire. Aplicarea erbicidelor pe pajişti presupune
respectarea cu stricteţe a normelor de protecţie a muncii, precum şi interzicerea păşunatului sau
cositului timp de 3-4 săptămâni de la tratament. Pentru refacerea covorului vegetal al pajiştii,
după distrugerea buruienilor pe cale mecanică sau chimică, pe suprafeţele respective se va face
fertilizarea şi supraînsămânţarea cu specii valoroase.
Îmbunătăţirea regimului de umiditate
Pentru crearea unui regim de umiditate favorabil creşterii plantelor valoroase sunt
necesare, pe de o parte, lucrări pentru îndepărtarea excesului de apă de pe pajişti, iar pe de altă
parte, măsuri de aprovizionare cu apă, în cazul deficitului de umiditate.
11
Eliminarea excesului de apă de pe pajişti
Excesul de apă de pe pajişti determină crearea unor condiţii nefavorabile pentru instalarea
şi creşterea speciilor de plante valoroase, fiind mai dăunător chiar decât insuficienţa apei din sol.
Datorită excesului de umiditate se înrăutăţeşte regimul de aer, materia organică rămânând
nedescompusă. În lipsa oxigenului vor predomina procesele de reducere în locul celor de
oxidare, formându-se cantităţi mari de compuşi ai fierului şi sulfului, amoniac, hidrogen sulfurat,
metan, substanţe toxice pentru plante, ca şi fosfaţi de fier şi aluminiu insolubili.
În aceste terenuri temperatura este mai coborâtă cu circa 50C faţă de solul aprovizionat
normal cu apă, iar dezgheţul şi încălzirea solului, primăvara, decurg lent.
Excesul de umiditate favorizează înmulţirea multor paraziţi, provocând morbiditatea şi
chiar moartea animalelor.
În aceste staţiuni se instalează specii iubitoare de umezeală, prevăzute cu ţesuturi speciale
de aprovizionare cu aer, adaptate la un regim specific de nutriţie, cum ar fi specii ale genului
Carex şi Scirpus, plante toxice din familiile Ranunculaceae, Apiaceae etc. .
Când excesul de apă de pe pajişti se datoreşte apei freatice, se impune coborârea nivelului
acesteia, prin drenaj subteran, până la adâncimea minimă (Tabel 1). Se constată că pe păşuni
adâncimea minimă a pânzei de apă freatică trebuie să fie mai mare cu aproximativ 10 cm decât
pe fâneţe.
În comparaţie cu alte culturi agricole, vegetaţia pajiştilor suportă pânza de apă freatică
mult mai aproape de suprafaţa solului.
Tabel 1Adâncimea minimă a pânzei de apă freatică (cm) în timpul perioadei de vegetaţie
(Gh. Anghel, 1984)Mod de folosire
Soluri uşoare Soluri mijlocii
Soluri grele Soluri turboase
Fâneaţă 40-45 60-70 65-75 50-60Păşune 50-60 70-80 75-80 70-80
Înlăturarea excesului de umiditate se poate realiza prin diverse lucrări de desecare: canale
deschise (şanţuri), canale închise (drenuri), puţuri absorbante, colmatare, îndiguiri sau pe cale
biologică, în funcţie de mărimea suprafeţelor ce trebuie desecate, de cantitatea de apă ce trebuie
eliminată, de posibilităţile tehnico-organizatorice şi economice, de cauzele care au dus la excesul
de umiditate etc.
12
În toate cazurile se va urmări eliminarea excesului de apă numai în stratul de sol în care
se găseşte majoritatea masei de rădăcini a plantelor, evacuarea apei la un debuşeu natural,
reducerea amplitudinii variaţiilor de nivel optim în perioada de vegetaţie, menţinerea suprafeţei
utile şi asigurarea efectuării mecanizate a lucrărilor de îngrijire a pajiştilor.
Desecarea prin canale deschise urmăreşte eliminarea excesului temporar sau permanent
de apă şi constă în săparea unei reţele de şanţuri pe întreaga suprafaţă, la 50-150 cm adâncime,
cu secţiune trapezoidală, în pantă continuă sub 5% şi în unghi ascuţit faţă de curbele de nivel,
prin care apa în exces este colectată şi evacuată într-un recipient natural. Distanţa dintre canale
este de 250-500 m. Reţeaua de canale deschise nu necesită investiţii mari, se poate executa
mecanizat, se întreţine uşor, însă reduce suprafaţa utilizabilă a pajiştilor cu 5-10 (15)%, măreşte
gradul de îmburuienare, implică construirea de podeţe pentru accesul animalelor şi vehiculelor,
iar în timpul iernii nu mai funcţionează datorită îngheţării apei.
Desecarea prin canale închise (drenuri). Pentru desecarea propriu-zisă a terenurilor cu
exces de apă, metoda cea mai potrivită este aceea a drenajului subteran, care poate fi orizontal şi
vertical.
Drenajul orizontal se realizează prin drenuri cu cavitatea umplută cu material filtrant,
care în funcţie de materialele locale folosite, poate fi: din piatră, din fascine sau din scânduri,
tuburi de ceramică, beton sau mase plastice. Distanţa dintre drenuri variază de la 10 la 50 m,
după natura şi umiditatea solului, mai mică pe solurile grele şi mai mare pe solurile uşoare.
Lungimea drenurilor este de 150-200 m.
Drenajul cârtiţă constă din galerii subterane, cu pereţii întăriţi prin presare, care se face
cu un dispozitiv special, numit plug de drenaj-cârtiţă, a cărui piesă activă este un dispozitiv sub
formă de pară-drenor, ce lucrează la 50-80 cm adâncime. Drenajul vertical se realizează cu
puţuri absorbante sau cu puţuri colectoare.
Puţurile absorbante se folosesc atunci când în sol, la adâncime, se află un strat permeabil
nesaturat de nisip şi pietriş.
Puţurile colectoare numite şi puţuri californiene sau prin pompare, se folosesc mai rar şi
anume, în cazul când la fundul puţului este un strat de sol impermeabil şi prin pompare se
realizează coborârea nivelului apei freatice.
Colmatarea constă în umplerea micilor depresiuni cu material adus de apele râurilor, prin
abaterea cursurilor acestora cu ajutorul barajelor. Astfel, are loc coborârea nivelului apei freatice.
13
Metoda necesită cheltuieli mari, motiv pentru care se face numai pe suprafeţe reduse ce prezintă
o anumită importanţă.
Îndiguirea poate fi considerată o desecare preventivă, prin care se fereşte suprafaţa
respectivă de umiditate în exces. Este costisitoare, dar necesară în unele situaţii.
Completarea deficitului de apă de pe pajişti (irigarea)
Desimea covorului ierbos cu mare suprafaţă foliară, consumul relativ ridicat de apă a
numeroase specii de plante din pajişti, procesul neîntrerupt de creştere în timpul perioadei de
vegetaţie, fac ca vegetaţia pajiştilor să necesite cantităţi mari de apă pentru creştere şi dezvoltare
normală. De asemenea, datorită răspândirii superficiale a masei de rădăcini, plantele folosesc în
măsură mai mică rezerve de apă din straturile mai adânci ale solului.
Din cauza precipitaţiilor insuficiente şi a valorilor ridicate ale evapotranspiraţiei, în
regiunile de câmpie şi de coline se înregistrează perioade de secetă deosebit de dăunătoare,
manifestate printr-un deficit de umiditate sau o repartizare neuniformă a precipitaţiilor în raport
cu cerinţele plantelor. Irigarea pajiştilor este condiţionată de existenţa unui covor ierbos încheiat,
alcătuit din specii valoroase, de nivelul scăzut al apelor freatice şi de permeabilitatea moderată a
solului. Irigarea pajiştilor se face cu apă din râuri, iazuri, bazine de acumulare, ape reziduale din
oraş. La stabilirea normelor de irigare şi de udare se ţine seama de plafonul minim de umiditate
din sol. În general se folosesc norme de udare mai mici, dar mai dese, pentru ca plantele să
crească continuu, după cum rezultă din datele cuprinse în Tabelul 2.
Momentul udării, stabilit pe baza plafonului minim, trebuie corelat cu faza de vegetaţie a
plantelor din pajişti. Aşa de exemplu, fâneţele se irigă cu mult timp înainte de recoltare, când
plantele au un consum mare de apă, adică înaintea înspicării, iar după recoltare, numai după
refacerea aparatului foliar. Imediat după recoltare se va uda numai în cazuri extreme, de prea
mare uscăciune, când există pericolul ca plantele să nu mai regenereze. Păşunile se irigă după
încheierea ciclului de păşunat. Pe pajişti se foloseşte irigarea prin revărsare, aspersiune, fâşii sau
limanuri.
Tabelul 2Norme de udare pe pajişti permanente ( m3/ha)
Zona/etajul Păşuni Fâneţede vegetaţie Ciclul I Ciclul II Ciclul III Ciclul IV Coasa I Coasa IISilvostepă 200 250 250 300 300 400Pădure 150 200 200 150 200 300
14
Irigarea prin revărsare sau prin circulaţie se aplică numai când dispunem de o sursă
bogată de apă şi constă din construirea unei reţele de canale permanente cu secţiuni reduse,
prevăzute cu prize şi stăvilare mici. Pe terenurile uşor şi uniform înclinate se trasează rigole în
spic, iar pe cele plane, canale orizontale.
Irigarea prin aspersiune este mai indicată pe pajiştile temporare, unde se poate realiza
nivelarea şi nu duce la eroziune şi nici la spălarea elementelor fertilizante. Apa trecând prin
aspersoare, se îmbogăţeşte în oxigen, ceea ce are o influenţă favorabilă asupra vegetaţiei.
Intensitatea aspersiunii va fi de 0,5-0,8 mm/min. pe soluri uşoare; 0,2-0,5 mm/min. pe soluri
mijlocii şi 0,1-0,2 mm/min. pe soluri grele.
Irigarea pe fâşii se aplică numai pe pajiştile temporare, pe terenuri nivelate. Metoda
constă în efectuarea unor canale principale şi secundare, sub formă de reţea din care apa se
revarsă în fâşii înguste, de lăţimea semănătorii, orientate de-a lungul pantei a căror lungime
depinde de panta terenului şi natura solului.
Irigarea prin limanuri constă din construirea de valuri de pământ, orientate după direcţia
curbelor de nivel, înalte de circa 0,50 m, care au şi rolul de a stăvili procesul de eroziune a
solului.
Irigarea prin brăzduire se îmbunătăţeşte regimul de apă al plantelor şi se evită eroziunea
solului.
Îmbunătăţirea regimului de hrană
Fertilizarea reprezintă una din principalele măsuri de sporire a producţiei la toate culturile
agricole, însă pe pajişti rolul îngrăşămintelor este multiplu. Paralel cu sporirea producţiei are loc
şi modificarea covorului ierbos, exprimată prin înlocuirea unor specii mai puţin valoroase cu
altele cu o productivitate şi valoare nutritivă mai mare.
Pe pajişti, consumul de elemente nutritive este mult diversificat datorită numărului mare
de specii cu cerinţe diferite faţă de elementele nutritive, creşterii continue a plantelor în timpul
perioadei de vegetaţie, modul de exploatare ş.a. Astfel, gramineele sunt mari consumatoare de
azot, iar leguminoasele, de fosfor şi calciu. Pe păşuni consumul de azot este mai mare datorită
recoltării plantelor de mai multe ori în timpul perioadei de vegetaţie, în primele faze de creştere,
când plantele conţin mai multă proteină brută. De asemenea, recoltarea plantelor înainte de
fructificare determină un consum mai redus de fosfor a plantelor de pe pajiştile folosite prin
păşunat.
15
Pentru 1000 kg de fân, vegetaţia pajiştilor permanente extrage din sol 15,00-21,88 kg
azot, 5,00-8,80 kg fosfor, 17,50-22,10 kg potasiu şi 9,47-14,20 kg calciu.
Variaţiile destul de mari ale consumului de elemente nutritive sunt determinate de
compoziţia floristică a pajiştilor şi de condiţiile pedoclimatice. De asemenea, acest consum
variază şi în funcţie de condiţiile climatice anuale, fiind mare în anii umezi şi mai redus în anii
secetoşi.
Fertilizarea are acţiune complexă asupra pajiştilor şi se reflectă în aprovizionarea cu
elemente nutritive a fiecărei specii şi a întregii vegetaţii a pajiştilor. Prin fertilizare se realizează:
- restituirea parţială a elementelor nutritive extrase de plante din sol;
- o influenţă pozitivă asupra microorganismelor cu rol în mobilizarea unor elemente
nutritive aflate sub formă mai greu accesibilă plantelor;
- modificarea structurii vegetaţiei, a raporturilor dintre speciile şi grupelor de specii de
plante componente ale vegetaţiei pajiştii;
- modificarea compoziţiei chimice a plantelor(proteină brută, fosfor, potasiu,
microelemente) şi creşterea digestibilităţii substanţelor nutritive din plantă;
- prelungirea duratei de folosire a pajiştilor prin realizarea unei repartiţii mai bune a
nutreţului verde în perioada de păşunat.
Fertilizarea pajiştilor prezintă o serie de particularităţi specifice:
- pajiştile se găsesc în condiţii ecologice foarte variate şi sunt alcătuite din specii cu
cerinţe diferite faţă de substanţele nutritive, unele reacţionând puternic, altele reacţionând mai
slab la îmbunătăţirea regimului de hrană;
- speciile ierboase din pajişti cresc în toată perioada de vegetaţie, deci consumul de
substanţe nutritive este continuu, însă cu intensităţi diferite. Refacerea repetată a plantelor din
pajişti necesită aplicarea îngrăşămintelor în funcţie de ritmul acestei refaceri, în scopul
repartizării uniforme a producţiei în cursul perioadei de vegetaţie;
- îngrăşămintele nu se încorporează în sol ci se împrăştie la suprafaţă, dar cu toate
acestea, coeficientul de folosire este mai ridicat decât la plantele de cultură de pe terenurile
arabile. Coeficientul de folosire a azotului pe terenurile arabile este de 50-70%, iar pe pajişti de
până la 100%, a fosforului de 15 (35) %, respectiv 30 (45) % pe pajişti şi a potasiului de 25-30%,
respectiv 55 (85) % pe pajişti. Această particularitate se explică prin compoziţia floristică a
pajiştilor reprezentate de specii cu însuşiri diferite de folosire a substanţelor nutritive mai greu
16
solubile din sol, răspândire superficială a sistemului radicular şi creşterea continuă a plantelor pe
aproape întreg parcursul perioadei de vegetaţie;
- în stratul superficial al solului de sub pajişti se acumulează cantităţi mari de substanţă
organică cu influenţă negativă asupra condiţiilor de viaţă a microorganismelor aerobe;
- eficienţa economică a îngrăşămintelor aplicate pe pajişti este mai mare decât la oricare
din culturile agricole, realizându-se sporuri de producţie de 75-100 kg masă verde la 1 kg
îngrăşământ substanţă activă.
Toate aceste particularităţi determină diferenţierea fertilizării în funcţie de vegetaţie,
condiţiile pedoclimatice, felul îngrăşământului şi modul de folosire a pajiştilor.
Din cele expuse rezultă că aplicarea îngrăşămintelor reprezintă principala măsură pentru
îmbunătăţirea pajiştilor.
Pe pajişti se aplică atât îngrăşăminte chimice cu macroelemente şi microelemente, cât şi
îngrăşăminte organice.
Îngrăşămintele chimice
Folosirea îngrăşămintelor chimice reprezintă o soluţie importantă de îmbunătăţire a
pajiştilor permanente, însă prezintă unele dezavantaje în comparaţie cu fertilizarea cu
îngrăşăminte organice: eficienţa economică mai redusă, posibilitatea poluării solului şi a creării
unor dezechilibre de nutriţie la animale, acidifierea solului, perturbarea activităţii unor
micoorganisme.
a) Îngrăşămintele chimice cu macroelemente
Îngrăşămintele cu azot. În procesul nitrificării se pun la dispoziţia plantelor cantităţi
relativ reduse de azot sub formă accesibilă plantelor şi din această cauză toate tipurile de pajişti
reacţionează puternic la aplicarea îngrăşămintelor cu azot.
Pe pajişti, îngrăşămintele minerale cu azot se folosesc în doze mai mari decât la plantele
cultivate. Influenţa îngrăşămintelor minerale cu azot este complexă, manifestându-se asupra
producţiei pajiştilor, compoziţiei chimice a furajului, structurii şi compoziţiei floristice a
pajiştilor şi asupra producţiei şi sănătăţii animalelor.
Influenţa îngrăşămintelor cu azot asupra producţiei. Acestea sporesc producţia pe
toate tipurile de pajişti din ţara noastră, dar în mod diferenţiat, în funcţie de compoziţia floristică
a pajiştii, condiţiile staţionale, nivelul dozei aplicate, forma îngrăşământului, modul de folosire
etc.
17
Sporurile de producţie sunt mai mari în staţiunile bine aprovizionate cu apă şi pe tipuri de
pajişti alcătuite din specii dominante valoroase, cum ar fi: Lolium perenne, Festuca pratensis, F.
rubra, Arrhenatherum elatius, Poa pratensis ş.a.
În condiţiile ţării noastre, la sporirea normei de îngrăşământ cu azot, producţiile la
unitatea de suprafaţă continuă să crească până la un anumit nivel, după care stagnează şi apoi
încep să scadă. Nivelul dozei de azot de la care producţia încetează să mai crească variază în
funcţie de tipul pajiştii, de factorii climatici, precum şi de prezenţa altor elemente. În anii
secetoşi, acest nivel este mai redus decât în anii ploioşi, iar dacă pe lângă azot se mai aplică şi
îngrăşăminte cu P şi K, producţia pajiştii creşte până la o doză mai mare de azot.
În general, azotul dă sporuri de producţie de 20-160 kg m.v. pentru 1 kg s.a. îngrăşământ
(Tabelul 3).
Tabelul 3Sporul de iarbă (kg) ce revine la 1 kg s.a. din îngrăşăminte (Gh. Anghel şi colab.,
1984)N P K
Minim Mediu Maxim Minim Mediu Maxim Minim Mediu Maxim26 61 157 8 19 49 0 15 71
Sporul de producţie realizat la 1 kg substanţă activă îngrăşământ variază şi în funţie de
tipul pajiştii, condiţiile pedoclimatice ş.a. (Tabelul 4).
Tabelul 4Influenţa îngrăşămintelor cu azot administrate unilateral pe diferite tipuri de pajişti
(Pavel C. şi col., 1988)
Tipul pajiştii StaţiuneaKg N /ha
(s.a.)Spor de m.v./kg
s.a. îngr. (kg)
Festuca valesiacaVersant din Câmpia Moldovei; 517 mm precipitaţii
96 67,3
Agrostis tenuisPremontan din Moldova, 650 m altitudine; 653 mm precipitaţii
96 98,0
Agrostis tenuisPremontan din Oltenia, 400-700 m altitudine; 700 mm precipitaţii
80 55,7
Festuca rubraMontan, 1600 m altitudine; 926 mm precipitaţii
96 71,1
Îngrăşămintele cu azot, în cele mai dese cazuri, nu se administrează singure ci împreună
cu cele de fosfor, eventual şi de potasiu. Pe pajiştile din regiunile secetoase aplicarea
18
îngrăşămintelor cu azot pe agrofond cu fosfor şi potasiu sporeşte producţia, dar într-o măsură
mai mică şi de aceea în mod obişnuit azotul se aplică numai pe agrofond cu fosfor, deoarece
îngrăşămintele cu potasiu pe solurile din această regiune nu dau rezultate.
Numai când se administrează doze foarte mari de îngrăşăminte cu azot pe agrofond cu
fosfor sunt necesare şi norme moderate de îngrăşăminte cu potasiu. De asemenea, costul de
producţie al nutreţului este mai ridicat în regiuni cu precipitaţii insuficiente şi la administrarea
unilaterală a îngrăşământului cu azot.
Influenţa îngrăşămintelor cu azot asupra compoziţiei chimice a furajului.
Îngrăşămintele cu azot modifică compoziţia chimică a plantelor, în special conţinutul în proteină
brută, indiferent dacă sunt aplicate singure sau împreună cu îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu.
Conţinutul în proteină brută a nutreţului se corelează pozitiv cu norma de îngrăşământ cu azot
administrată.
Creşterea conţinutului în proteină brută a furajului are loc şi pe seama azotului neproteic,
în special a azotului nitric, atunci când se administrează norme mari şi repetate de îngrăşământ
cu azot într-o singură repriză, în primăvară. S-a constatat o corelaţie pozitivă între norma de
îngrăşământ cu azot administrată primăvara, începând de la doza de N96 şi conţinutul de nitraţi
din plantă. Dacă depăşeşte anumite limite, azotul nitric din plante devine nociv pentru animale
provocând tetania de iarbă, avorturi sau chiar moartea animalelor. Considerând cantitatea de
peste 350 mg nitraţi/100 g s.u. drept prag al periculozităţii, pe o pajişte de Poa pratensis şi
Festuca valesiaca s-a ajuns la acest nivel la doza de N256 administrată timp de trei ani consecutiv.
Procesul de acumulare a nitraţilor este intensificat de temperaturile ridicate, folosirea erbicidelor,
aplicarea îngrăşămintelor cu azot într-o singură repriză primăvara, iar nocivitatea la animale se
manifestă şi datorită insuficienţei magneziului din raţie.
Celelalte componente din plante se modifică în mai mică măsură sub influenţa
îngrăşămintelor cu azot.
Influenţa îngrăşămintelor cu azot asupra gradului de consumabilitate al nutreţului.
Îngrăşămintele cu azot sporesc gradul de consumabilitate al vegetaţiei pajiştilor. Aceasta se
explică prin schimbările favorabile în compoziţia floristică a pajiştilor, în proporţia de frunze şi
lăstari tineri. Totodată se modifică favorabil structura anatomică a frunzelor, sporind ţesutul
asimilator în detrimentul celui sclerenchimatic.
19
Pe pajiştile fertilizate, animalele consumă zilnic o cantitate mai mare de nutreţ.
Îngrăşămintele cu azot măresc digestibilitatea şi valoarea nutritivă a nutreţurilor. În afara sporirii
producţiei şi calităţii furajului, îngrăşămintele cu azot determină o mai bună repartiţie a
nutreţului verde în timpul perioadei de păşunat. Efectul pozitiv al îngrăşămintelor cu azot asupra
repartiţiei producţiei de masă verde depinde însă de norma administrată, tipul pajiştii şi mai ales
de aprovizionarea cu apă.
Influenţa îngrăşămintelor cu azot asupra compoziţiei floristice şi structurii
covorului vegetal. Îngrăşămintele cu azot favorizează creşterea gramineelor şi inhibă creşterea
leguminoaselor pe toate tipurile de pajişti. Complexarea îngrăşămintelor cu azot cu cele cu fosfor
şi potasiu atenuează într-o oarecare măsură acest proces, fără însă a-l lichida.
Pe pajiştile de Nardus stricta îngrăşămintele cu azot contribuie la îmbunătăţirea
substanţială a structurii vegetaţiei, realizându-se o puternică reducere a speciei dominante.
Efectul îngrăşămintelor chimice cu azot asupra lui Nardus stricta nu este însă permanent,
constatându-se că după trei ani de la încetarea aplicării îngrăşămintelor, specia dominantă se
instalează din nou.
În toate cazurile, la o fertilizare raţională, compoziţia floristică a pajiştilor se
îmbunătăţeşte, fie prin sporirea proporţiei de leguminoase, fie prin aceea a gramineelor valoroase
în detrimentul speciilor nevaloroase, în măsură diferită, în funcţie de doza şi raportul dintre
îngrăşăminte, de tipul pajiştii etc. În caz contrar, prin aplicarea îngrăşămintelor numai cu azot se
ajunge la înrăutăţirea compoziţiei floristice a pajiştii şi prin urmare, a calităţii producţiei.
Îngrăşămintelor cu azot influenţează viteza de creştere a plantelor şi pornirea în vegetaţie,
ceea ce prezintă importanţă la folosirea mai timpurie a pajiştilor ca păşune. Parcelele fertilizate
din toamnă sau primăvara devreme cu azot pornesc mai devreme în vegetaţie, viteza de creştere a
plantelor este mai mare, astfel încât pot fi folosite cu 8-10 zile mai devreme decât cele
nefertilizate.
Dintre îngrăşămintele cu azot, cele mai folosite pe pajişti sunt azotatul de amoniu şi
nitrocalcarul.
Norma de îngrăşământ cu azot este condiţionată de numeroşi factori: compoziţia
floristică, staţiunea, aprovizionarea cu apă, fertilitatea solului, modul de folosire a pajiştii,
raportul optim NPK şi eficienţa economică. Pe baza experienţelor s-au stabilit dozele de
îngrăşământ cu azot în funcţie de factorii menţionaţi pentru aproape toate tipurile de pajişti din
20
ţara noastră. Pentru pajiştile mai productive, cu o compoziţie floristică relativ valoroasă, cum
sunt cele de luncă, este necesară o cantitate mai mică (N64) faţă de cele degradate, ca de exemplu,
nardetele de munte, pentru care trebuie administrată o doză mult mai mare (N200). Dozele
moderate, de N100, sunt cele mai indicate, iar dozele mici, de N36, nu valorifică bine potenţialul
productiv al pajiştii.
Ţinându-se seama de eficienţa economică a îngrăşămintelor cu azot, se vor stabili doze în
raport cu posibilităţile economice, însă în limitele rentabilităţii.
Epoca optimă de administrare a îngrăşămintelor cu azot este primăvara, la pornirea în
vegetaţie; aplicarea vara sau toamna influenţează în măsură mai mică producţia pajiştilor. În
cazul pajiştilor ce urmează a fi păşunate, îngrăşămintele cu azot se aplică din toamnă, pe 1-2 (3)
parcele, în vederea începerii păşunatului mai devreme cu circa două săptămâni, mărindu-se astfel
durata sezonului de utilizare a păşunii. Pe nardetele de munte unde se urmăreşte schimbarea
radicală a compoziţiei floristice prin aplicarea unor doze mari, epoca optimă de fertilizare cu
azot, este primăvara mai târziu, când plantele au crescut la 3-5 cm înălţime.
În cazul dozelor anuale mai mari de azot, îndeosebi în zonele ploioase, este indicată
aplicarea azotului în mai multe epoci, prin fracţionarea în câte 2-3 reprize, din care ½ se va
administra primăvara, la epoca optimă, iar restul după ciclul I şi eventual, după al II-lea ciclu de
producţie.
Îngrăşămintele cu fosfor. Fosforul are un rol important în metabolismul plantelor,
participă la sinteza proteinelor, facilitează asimilarea altor elemente nutritive, măreşte rezistenţa
la îngheţ, scurtează perioada de vegetaţie şi favorizează activitatea microorganismelor din sol
precum şi a bacteriilor simbiotice. Pentru animale, fosforul constituie un element principal al
ţesuturilor din sistemul osos, influenţează producţia de lapte, carenţa de fosfor având
repercusiuni nefavorabile asupra sănătăţii animalelor.
Vegetaţia pajiştilor are nevoie de cantităţi mai mici de fosfor decât culturile agricole şi
aceasta datorită folosirii plantelor înainte de fructificare.
Rolul fosforului pe pajişti este complex şi se manifestă în sporirea producţiei, creşterea
eficienţei îngrăşămintelor cu azot, în compoziţia chimică a plantelor, structura şi compoziţia
floristică a covorului vegetal.
Administrate unilateral, îngrăşămintele cu fosfor aduc sporuri relativ mici de producţie,
de circa 19 kg masă verde, în medie, pentru 1 kg s.a. îngrăşământ. Eficienţa lor asupra producţiei
21
se manifestă diferenţiat în funcţie de tipul de pajişte şi de sol, de doză, epoca de administrare,
aprovizionarea solului cu fosfor mobil, de prezenţa altor îngrăşăminte, îndeosebi cu azot şi chiar
a microelementelor.
Îngrăşămintele cu fosfor nu se administrează singure ci împreună cu azotul (eventual şi
cu potasiul) şi au rolul de a spori eficienţa îngrăşămintelor cu azot. În general îngrăşămintele cu
fosfor apar mai eficiente cu cât solul este mai bine aprovizionat cu azot.
Compoziţia chimică a nutreţului se modifică în special prin creşterea conţinutului de
fosfor şi prin îmbunătăţirea raportului P:Ca.
Compoziţia floristică se modifică în măsură mai mică, îngrăşămintele cu fosfor stimulând
creşterea leguminoaselor şi chiar a unor graminee valoroase.
Îngrăşământul cu fosfor atenuează într-o oarecare măsură efectul negativ al
îngrăşămintelor chimice cu azot asupra participării leguminoaselor în pajişti.
Normele de îngrăşământ cu fosfor se pot calcula pe baza conţinutului în P2O5 mobil din
sol. Dozele de fosfor recomandate pe pajişti sunt cupinse între 18 şi 64 kg/ha s.a. (Ciubotariu C.
şi col., 1978).Între azot şi fosfor trebuie să existe un raport de 2:0,5-1.
Epoca optimă de administrare a îngrăşămintelor cu fosfor este toamna, în fiecare an sau
în doze mai mari, o dată la 2-3 ani. Remanenţa îngrăşămintelor cu fosfor se manifestă şi în al
doilea an de la administrare, iar în doze mai mari, în următorii 2-3 ani, dar numai pe agrofond cu
azot.
Îngrăşămintele cu potasiu. Acest element are un rol important în metabolismul
plantelor, în sinteza clorofilei şi a hidraţilor de carbon, în stimularea absorbţiei şi
evapotranspiraţiei, în sporirea rezistenţei plantelor la iernare etc. La animale, potasiul menţine
funcţiile vitale ale celulelor la nivel normal. Cu toate acestea, cerinţele vegetaţiei faţă de
îngrăşămintele cu potasiu sunt mult mai reduse comparativ cu cele în azot şi chiar fosfor, datorită
bunei aprovizionări a majorităţii solurilor din ţara noastră cu acest element.
Pajişile permanente reacţionează slab la îngrăşămintele cu potasiu şi din acestă cauză nu
se administrează singure, ci împreună cu azotul şi fosforul necesar. Pe unele soluri, rezerva de
K2O mobil din sol ajunge la peste 25 mg la 100 g sol şi, ca urmare, îngrăşămintele cu potasiu se
administrează numai la doze mari şi foarte mari de îngrăşăminte cu azot şi fosfor. Sporuri mai
mari de recoltă (60%) s-au realizat pe pajiştile de Nardus stricta de joasă altitudine şi pe pajiştile
22
de Festuca rubra şi Nardus stricta (143%). Influenţa potasiului asupra vegetaţiei se manifestă
prin sporirea participării leguminoaselor.
Dozele de îngrăşământ cu potasiu recomandate pe pajiştile permanente se situează între
40-80 kg/ha s.a. şi se calculează pe baza conţinutului de K2O mobil din sol, făcându-se o serie de
corecţii necesare.
b) Îngrăşămintele cu microelemente
Micoelementele au rol însemnat în metabolismul plantelor, fac parte din compoziţia
chimică a vitaminelor, a fermenţilor, a unor sisteme enzimatice, influenţează sinteza proteinelor
şi hidraţilor de carbon. Insuficienţa sau lipsa unor microelemente din hrana animalelor provoacă
boli fiziologice grave, ducând la scăderea randamentului, atrofierea muşchilor, cojirea pielii şi
chiar la mortalitate. Carenţa de magneziu şi calciu, asociată cu excesul de potasiu, duce la
hipomagneziemie (tetania de păşune), iar carenţa în magneziu, asociată cu deficitul de fosfor,
calciu, sodiu şi cu un conţinut ridicat de siliciu, provoacă urolithiaza la taurine.
Carenţa de zinc provoacă căderea părului, tulburări digestive, eczeme, iar cea de cupru,
sterilitate. Lipsa sau insuficienţa manganului provoacă perturbarea procesului de fecundare, iar
lipsa cobaltului duce la atrofierea ţesuturilor musculare şi scăderea producţiei.
Lipsa sau insuficienţa unor microelemente, ca şi raportul corespunzător între elementele
nutritive din plante, are repercusiuni negative nu numai asupra animalelor, ci şi asupra omului.
Apariţia acestor fenomene este posibilă în cazul aplicării unor doze foarte mari de îngrăşăminte,
îndeosebi cu azot, în mod repetat, mulţi ani la rând.
Unele microelemente contribuie la sporirea producţiei şi modificarea compoziţiei
floristice.
Pe o pajişte de Agrostis tenuis, îngrăşămintele cu bor, cupru, molibden, administrate
singure, au sporit producţia cu 16-28 (35)%, iar pe o pajişte de Festca rubra cu 23-34 (48)%
(Tabelul 5). Paralel a avut loc creşterea producţiei de proteină brută la hectar, iar în urma
aplicării cuprului, borului şi molibdenului s-a modificat şi structura floristică, în favoarea
leguminoaselor, a căror participare s-a mărit cu 12,1-18,3% la pajiştea de Agrostis tenuis şi cu
10,9-17,8% la pajiştea de Festuca rubra, în măsură mai mare la administrarea molibdenului.
Tabelul 5Efectul îngrăşămintelor cu microelemente asupra pajiştilor de Agrostis tenuis şi
Festuca rubra din Bazinul Moldoviţei (V. Panait, 1969)Tratament Agrostis tenuis Festuca rubra
23
Producţia (%)
P.B. (kg/ha)
Leguminoase (%)
Producţia (%)
P.B. (kg/ha)
Leguminoase (%)
Control 100,0 142,5 10,6 100,0 135,7 17,1Mn 107,8 156,6 12,0 93,6 129,9 14,3Fe 110,0 158,8 11,4 105,9 142,5 15,0B 116,5 184,2 22,7 123,3 219,5 28,0Cu 128,0 212,1 25,5 134,9 177,4 31,0Mo 135,6 219,9 28,9 148,7 244.7 34,9
Pe pajişti se aplică cantităţi mici de microelemente, putându-se folosi unele reziduuri
industriale, bogate în aceste elemente sau diferite săruri: 20 kg/ha borax, 15 kg/ha sulfat de
cupru, 10 kg/ha sulfat de fier, 25 kg/ha sulfat de mangan, 2 kg/ha molibdat de amoniu.
Epoca de administrare a microelementelor este primăvara, odată cu a îngrăşămintelor cu
azot, dar şi mai târziu, în timpul vegetaţiei, când se aplică extraradicular, sub formă de soluţie.
Îngrăşămintele organice
Îngrăşămintele organice, prin calitatea lor de îngrăşăminte complete, exercită un efect
ameliorativ asupra însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale solului, utilizarea lor determinând
sporuri importante de producţie. Fertilizarea cu îngrăşăminte organice are o semnificaţie
deosebită pentru pajiştile permanente din zonele de deal şi munte, având în vedere că solurile
respective, prezintă o serie de însuşiri chimice nefavorabile, precum şi faptul că, la altitudini mai
mari, folosirea acestor îngrăşăminte pentru alte culturi este redusă.
Pe pajiştile permanente se folosesc ca îngrăşăminte organice gunoiul de grajd, compostul,
urina, mustul de grajd şi gülle. De asemenea, se practică fertilizarea prin târlire, care reprezintă
folosirea dejecţiilor lăsate de animale pe locurile de odihnă.
Gunoiul de grajd. Acest îngrăşământ îmbogăţeşte solul în macroelemente,
microelemente şi microorganisme, precum şi în materie organică, fapt ce influenţează producţia
pajiştilor atât direct, cât şi în mod indirect, prin modificări fizice, chimice şi biologice în sol.
Pe lângă acţiunea directă asupra nutriţiei plantelor din pajişti, gunoiul de grajd
îmbunătăţeşte regimul termic şi de aeraţie al solului, sporeşte capacitatea de reţinere a apei,
intensifică activitatea microorganismelor din sol etc.
Pe pajiştile permanente gunoiul de grajd nu poate fi încorporat în sol, totuşi contribuie la
sporirea producţiei şi modificarea fitocenozelor. Eficienţa lui depinde de condiţiile
pedoclimatice, de compoziţia floristică şi tipul pajiştii, fiind mai mare în regiunile umede şi pe
pajiştile cu specii dominante valoroase. Compoziţia chimică a gunoiului de grajd diferă mult
24
după provenienţă, vechime şi starea de fermentare. ~n general, se consideră că o tonă de gunoi
conţine circa 5 kg N, 2 kg P2O5, 6 kg K2O, 3 kg Ca şi peste 200 kg materie organică.
Pe pajiştile degradate din silvostepa Moldovei, prin aplicarea gunoiului de grajd în
cantitate de 20 t/ha, producţia a sporit de la 427 kg/ha, la 3628 kg/ha fân, ceea ce revine 160 kg
fân/tona de gunoi de grajd (Grîneanu A., 1973).
Datorită faptului că nu se încorporează în sol, se recomandă folosirea pe pajişti a
gunoiului de grajd fermentat sau semifermentat. În ceea ce priveşte norma de gunoi de grajd,
fertilizarea cu 20 t/ha echivalează cu circa 300 kg/ha azotat de amoniu şi 200 kg/ha superfosfat.
La norme mai reduse efectul este neînsemnat, iar la norme mari, folosirea gunoiului poate deveni
neeconomică.
Vîntu V. şi col. (1997) scot în evidenţă faptul că folosirea gunoiului de grajd, în doze de
20-40 t/ha, pe o pajişte de Festuca valesiaca din silvostepa Moldovei, contribuie la sporirea
producţiei de substanţă uscată cu 47-53 %.
Epoca de administrare are influenţă mai mare la aplicarea dozelor mici de gunoi de grajd
(15-20 t/ha); la aceste doze, administrarea de toamnă este net superioară. Dacă se folosesc doze
mai mari, (30-40 t/ha), diferenţele între administrarea de toamnă şi de primăvară sunt relativ
mici.
Aplicarea de toamnă a gunoiului de grajd dă rezultate bune în toate zonele naturale din
ţara noastră şi este obligatorie în staţiunile uscate. În staţiuni umede, poate fi administrat şi
primăvara, cu excepţia parcelelor ce urmează a fi păşunate primele, deoarece plantele capătă
miros neplăcut şi sunt ocolite de animale. Gunoiul de grajd stimulează creşterea gramineelor şi
leguminoaselor din pajişti. Pe pajiştile din regiunile secetoase, acţiunea gunoiului asupra
compoziţiei floristice se manifestă cu intensitate mai redusă. Astfel, administrarea gunoiului de
grajd pe o pajişte de Festuca valesiaca din silvostepa Moldovei, a îmbunătăţit într-o mică măsură
structura covorului ierbos (Iacob T. şi col., 1999).
Compoziţia chimică a nutreţului se modifică într-o măsură mică în urma administrării
gunoiului de grajd. Pe o pajişte de Festuca valesiaca, fertilizată cu gunoi provenit de la
complexele de îngrăşare a ovinelor, s-a înregistrat o creştere uşoară a conţinutului în azot şi
fosfor.
25
Folosirea gunoiului de grajd se recomandă pe pajiştile din staţiunile bine aprovizionate cu
apă, pe soluri drenate, pe soluri erodate, în asociere însă cu îngrăşăminte minerale şi cu
supraînsămânţare.
Compostul. Acest îngrăşământ se prepară din gunoi de grajd şi turbă în proporţie de 1:3
sau urină (must de grajd) şi turbă în cantitate de 100-150 litri urină/tona de turbă, la care se mai
adaugă 100-150 kg superfosfat, 50 kg sare potasică şi 50-100 kg var stins la o tonă compost (pe
soluri acide).
Îngrăşământul realizat are o valoare fertilizantă destul de ridicată, însă mai mică decât a
gunoiului de grajd. Acţiunea compostului pe pajişti este similară cu a gunoiului de grajd, însă la
aceleaşi cantităţi, sporurile sunt mai mici.
Urina şi mustul de gunoi de grajd. Acestea sunt îngrăşăminte azoto-potasice. Producţia
pajiştilor sporeşte prin fertilizare cu must de grajd, dar în măsură mai mică decât la folosirea
gunoiului de grajd sau a compostului.
Influenţa mustului de grajd asupra compoziţiei floristice se manifestă prin creşterea
proporţiei de graminee, iar la repetare şi a speciilor diverse, în special a celor din familia
Apiaceae şi reducerea participării leguminoaselor.
Conţinutul în elemente fertilizante al urinei variază în funcţie de provenienţa şi diluarea
cu apă în momentul colectării şi preparării şi din această cauză înainte de folosire se determină
conţinutul în azot, calculându-se cantitatea necesară la unitatea de suprafaţă în funcţie de nivelul
fertilizării cu azot a pajiştii. La un conţinut mediu în substanţe fertilizante, cantitatea de 150-200
hl echivalează cu 60-80 kg/ha azot şi 70-90 kg/ha potasiu. Epoca optimă de administrare a
mustului de grajd este primăvara foarte devreme, la topirea zăpezii, când timpul este umed şi
răcoros, iar vegetaţia nu a început să crească. Astfel, plantele nu mai capătă miros neplăcut, care
ar duce la reducerea consumabilităţii. În cazul păşunilor, pe primele 2-3 parcele în care vor intra
animalele la păşunat este indicată administrarea mustului de grajd toamna.
Aplicarea în timpul verii necesită diluarea cu 2-3 părţi apă, ceea ce măreşte cheltuielile de
transport, iar în afară de aceasta pierderile de substanţă fertilizantă sunt foarte mari. Remanenţa
acestor îngrăşăminte se manifestă într-o mică măsură numai în primul an de la administrare, rar
în al doilea an.
Tulbureala de grajd (gülle). Acest îngrăşământ este reprezentat de un amestec dintre
dejecţiile lichide şi solide ale animalelor şi apa folosită la curăţirea adăposturilor. Îngrăşământul
26
se colectează în bazine speciale, unde fermetează timp de 3-4 săptămâni. Se foloseşte ca
îngrăşământ lichid pe pajişti, prin împrăştirea cu ajutorul unor cisterne speciale sau prin irigaţie
fertilizantă, toamna sau primăvara devreme, pentru a nu imprima mirosul neplăcut ce reduce
gradul de consumabilitate al ierbii. Epoca de administrare trebuie stabilită în strânsă legătură cu
modul de utilizare a pajiştii, în sensul că atunci când prima recoltă se păşunează, fertilizarea se
face toamna, mai ales pentru primele 2-3 parcele, iar dacă se coseşte pentru fân şi în unele
situaţii şi pentru parcelele care se păşunează mai târziu, fertilizarea se face primăvara.
Norma de îngrăşământ depinde de conţinutul lui în substanţe fertilizante şi variază între
20-40 m3/ha. ~ngrăşământul se completează cu 150-200 kg/ha superfosfat (eventual
amendamente de calciu pe soluri acide), administrate din toamnă.
Influenţa asupra compoziţiei floristice este similară cu a urinei şi a mustului de gunoi de
grajd, reducând proporţia de leguminoase şi mărind pe aceea a gramineelor şi a speciilor din alte
familii botanice.
Realizarea unor sporuri mari de producţie, eşalonarea mai bună a producţiei pe cicluri de
păşunat şi mărirea sezonului de păşunat, pledează pentru folosirea acestui îngrăşământ organic
lichid. În vederea atenuării efectului negativ asupra compoziţiei floristice, se vor administra şi
îngrăşăminte cu fosfor, iar în vederea reducerii poluării şi a cheltuielilor cu aplicarea acestui
îngrăşământ lichid, indiferent de cultura la care urmează să fie folosit, se cer investiţii mari
pentru amenajarea sistemelor de irigaţie şi o structură a culturilor care să permită aplicarea
acestuia pe parcursul întregului an.
Fertilizarea prin târlire. Dejecţiile lăsate de animale în perioada de păşunat, pe locurile
de odihnă, se folosesc de asemenea, drept îngrăşăminte organice. Pentru aceasta, locurile de
odihnă se schimbă în mod organizat după ce pe terenul respectiv s-au acumulat cantităţi de
dejecţii corespunzătoare unui anumit nivel de fertilizare. Cantitatea de substanţă organică ce se
poate acumula în perioada de păşunat depinde de numărul, specia şi categoria de animale şi de
durata perioadei de păşunat. Se apreciază că de la 100 vaci, într-o perioadă de 150 de zile, se
acumulează o cantitate de substanţă organică ce conţine 1050-1500 kg azot, 600-700 kg fosfor,
1500-1950 kg potasiu şi 900-1200 kg calciu, cantităţi echivalente cu elementele nutritive din 300
t de gunoi de grajd.
Târlirea prezintă mai multe avantaje: înlăturarea transportului şi a operaţiunilor de
încărcare-descărcare şi împrăştiere a unor cantităţi mari de dejecţii, uneori pe teren greu
27
accesibil. De asemenea, se poate vorbi şi de un efect mai mare, întrucât pe pajişti rămân atât
dejecţiile solide cât şi cele lichide, iar elementele fertilizante pătrund mai uşor la nivelul
rădăcinilor datorită tasării de către animale.
Fertilizarea prin târlire măreşte simţitor producţia de masă verde şi contribuie la
modificarea compoziţiei floristice a pajiştilor.
Efectul fertilizării prin târlire necesită stabilirea duratei târlirii, a mărimii ocoalelor, a
felului îngrădirii. Durata târlirii depinde de nivelul fertilizării, tipul pajiştii şi scopul urmărit.
Iniţial se stabileşte nivelul fertilizării, iar durata târlirii se calculează ţinând seama de specia şi
numărul de animale, mărimea ocoalelor şi durata de odihnă zilnică a animalelor, apreciată în ore.
În mod obişnuit durata de târlire variază între două şi şase zile (nopţi). Durata târlirii va depinde
şi de suprafaţa afectată fiecărui animal, care este de 1-2 m2 pentru ovine şi 3-4 m2 pentru bovine.
La o suprafaţă mai mare se măreşte şi durata de târlire pentru a se realiza nivelul de fertilizare
propus. Îngrădirea se realizează cu ajutorul porţilor de târlire mobile.
Suprafeţele de pajişti fertilizate prin târlire, în timpul unei perioade de păşunat sunt de 12-
15 ha cu o turmă de 100 capete bovine sau cu 2000 de ovine. Substanţa organică rezultată în
urma târlirii se uniformizează cu ajutorul unei grape şi, dacă este posibil, se folosesc şi
amendamente cu calciu pe pajiştile de pe soluri acide.
Pe pajiştile cu procent mai ridicat de leguminoase, odată cu târlirea, se recomandă şi
aplicarea a 100-150 kg/ha superfosfat. Pot fi fertilizate prin târlire şi fâneţele, cu ocazia păşunării
otavei acestora.
Sisteme de fertilizare a pajiştilor
Fertilizarea raţională a pajiştilor impune stabilirea unui sistem corect întocmit, ţinându-se
seama de efectul complex al îngrăşămintelor, de posibilităţile tehnico-organizatorice şi
economice ale unităţii agricole etc. Un sistem raţional de fertilizare presupune în primul rând
reglementarea normelor privind felul şi dozele îngrăşămintelor ce urmează a fi folosite, precum
şi rotaţia lor în timp şi spaţiu. Această rotaţie va fi dirijată astfel încât prin interacţiunea şi
completarea reciprocă a diferitelor îngrăşăminte să se asigure sporirea producţiei, calitatea
furajului şi o eficienţă economică ridicată.
La introducerea unui sistem de fertilizare trebuie să se ţină seama în primul rând de
condiţiile naturale şi tipul pajiştii, iar în al doilea rând de modul de folosire preconizat, de
condiţiile economice şi posibilităţile existente în unitatea respectivă.
28
Trebuie să se evite sistemele de fertilizare cu folosirea exclusivă a unor îngrăşăminte cu
efecte unilaterale, cum ar fi îngrăşămintele cu azot, îngrăşămintele organice lichide etc.
Îngrăşămintele chimice trebuie să fie completate cu îngrăşăminte organice şi invers, în cadrul
unei rotaţii în timp.
Fertilizarea păşunilor. Trebuie să se asigure o refacere cât mai intensă a ierburilor în
toată perioada de păşunat, astfel încât să se realizeze cât mai multe cicluri.
Având în vedere influenţa favorabilă a azotului asupra creşterii, înfrăţirii şi refacerii
vegetaţiei în toată perioada de păşunat, sistemul de fertilizare a păşunilor trebuie să asigure o
aprovizionare continuă a plantelor, în primul rând cu azot. Sunt indicate îngrăşămintele chimice
şi cele organice lichide, la care azotul este mai uşor accesibil şi cu efect mai rapid.
Cerinţa de azot pe păşuni fiind mai mare ca la fâneţe, se vor folosi doze de 120-240 kg
s.a./ha aplicate în 2-4 epoci, adică primăvara şi la ciclurile următoare, în cantităţi diferite.
Întrucât adăposturile de vară se fac numai pe păşuni sau în preajma lor, trebuie să se
includă şi folosirea îngrăşămintelor organice ce rezultă de la animale, în perioada de păşunat.
Astfel, o dată la 4-5 ani, o parte a păşunii se fertilizează cu gunoi de grajd sau o dată la 2 ani cu
tulbureală de grajd. Gunoiul de grajd se completează cu îngrăşăminte cu azot şi fosfor. Se face şi
o rotaţie a aplicării îngrăşămintelor, în cadrul fiecărei parcele (Tabelul 6).
Tabelul 6Rotaţia modului de fertilizare a pajiştilor
AnulParcele
1-2 3-4 5-6 7-8I gunoi - NP NII - NP N gunoiIII NP N gunoi -IV N gunoi - NP
Folosirea amendamentelor pe pajişti
Folosirea amendamentelor pe pajiştile permanente prezintă unele aspecte specifice:
- amendamentele nu pot fi încorporate în sol şi din această cauză efectul lor este întârziat;
- pe solurile acide efectul devine evident în stratul de până la 10 cm, numai după 2-3 ani.
Producţiile scăzute ale pajiştilor de pe solurile acide, se datoresc insuficienţei
aprovizionării plantelor cu substanţe nutritive şi în măsură mai redusă reacţiei acide a solurilor.
Din această cauză efectul amendamentării se diferenţiază la diferite tipuri de pajişti şi este mai
mare când amendamentele se asociază cu îngrăşămintele chimice sau organice.
29
Efectul amendamentelor se manifestă prin reducerea acidităţii solului, inactivitatea sau
reducerea aluminiului mobil, printr-o mai bună mobilizare a principalelor elemente fertilizante,
îndeosebi a fosforului, în mod diferenţiat de la o pajişte la alta, în funcţie de indicii agrotehnici ai
solului, regimul pluviometric, doza administrată, felul amendamentului. Influenţa
amendamentelor asupra vegetaţiei pajiştilor este indirectă şi totodată de durată mult mai mare
decât a îngrăşămintelor.
Pe solurile acide se folosesc amendamente cu calciu: carbonatul de calciu (piatră de var),
oxidul de calciu (var nestins), hidroxidul de calciu (var stins), spuma de defecaţie rezultată de la
fabricile de zahăr, dolomita; pe solurile saline şi alcalice se folosesc amendamentele: gips,
fosfogips, praf de lignit.
Amendamentele cu calciu, administrate împreună cu îngrăşămintele chimice şi organice,
modifică compoziţia floristică şi structura vegetaţiei, în sensul că se sporeşte participarea
leguminoaselor şi se reduce ponderea plantelor nevaloroase acidofile, mai cu seamă la o bună
aprovizionare a solului în principalele elemente.
În ceea ce priveşte compoziţia chimică a plantelor, amendamentarea nu aduce modificări
esenţiale, indiferent de modul lor de administrare. Se constată o uşoară sporire a conţinutului în
proteine, calciu şi alte elemente minerale. Cercetările au arătat că în regiunile secetoase sau în
anii cu puţine precipitaţii, efectul amendamentelor este mai redus decât în condiţiile unei
umidităţi ridicate.
Pe pajiştile permanente, amendamentele cu calciu se aplică diferenţiat, ţinându-se seama
de tipul de pajişte, reacţia solului, eficienţa economică şi se vor completa cu îngrăşăminte
chimice sau organice. Pe sărături, efectul amendamentării se resimte începând cu cel de al III-lea
an. După cercetările întreprinse de Lăpuşan A. şi col. - 1975, corectarea reacţiei solului se
impune numai pe pajiştile situate pe soluri cu pH (H2O)< 5,2 şi cu un conţinut în aluminiu mobil
> 100 ppm. Pe pajiştile permanente amendamentele sunt valorificate eficient numai în cantităţi
ce realizează nutralizarea a 50% din aciditatea hidrolitică a solului sau până la realizarea unui
grad de saturaţie în baze de 70%.
Dozele de amendamente se stabilesc pe baza gradului de saturaţie în baze existent (VAhi)
şi a celui necesar a se realiza (VAh = 70%), folosind relaţia:
Ca CO3 (t/ha) = SBi ¿ (70
VAhi−1)×0,6×100
PNA , în care:
30
SBi - suma iniţială a bazelor de schimb, determinată după metoda Kappen (me/100 g sol);
PNA - puterea de neutralizare a amendamentului (% CaCO3);
0,6 - grosimea stratului de sol ameliorat (m).
Vahi - gradul de saturaţie în baze;
Vah - aciditatea hidrolitică.
Prevenirea şi combaterea eroziunii solului pe pajişti
Eroziunea este procesul natural de desprindere, transport şi depunere a particulelor de sol,
datorită în special apei şi vântului, în care omul are de cele mai multe ori o contribuţie majoră.
Astfel, eroziunea pate fi hidrică sau eoliană.
Eroziunea solului pe pajişti îmbracă diferite forme, de la eroziunea de suprafaţă până la
eroziunea de adâncime.
Eroziunea de suprafaţă are loc în urma acţiunii picăturilor de ploaie sau scurgerii de
suprafaţă şi duce la îndepărtarea materialului dislocat, formându-se şiroiri, rigole mici şi
eroziunea de hardpan (Dumitrescu N. şi col., 1992):
- Şiroirile reprezintă prima formă a eroziunii de suprafaţă şi se formează după ploile
torenţiale, pe terenuri proaspăt lucrate, având adâncimea de 1-5 cm;
- Rigolele mici apar în urma ploilor torenţiale sau a topirii rapide a zăpezii şi au
adâncimea de 5-20 cm;
- Eroziunea de hardpan apare pe o arătură proaspătă, după o ploaie torenţială puternică,
se produce până la talpa plugului, pe o adâncime de 20-25 cm şi o lăţime de 1-3 m.
Eroziunea de adâncime are loc în urma scurgerii concentrate a apelor pe versanţi şi duce
la îndepărtarea neuniformă a unei cantităţi mari de sol. Formele eroziunii de adâncime au un
caracter permanent şi sunt reprezentate prin rigola propriu-zisă, ogaşul şi ravena.
- Rigola propriu-zisă se formează după ploile torenţiale, pe locuri denivelate, are
adâncimea de 20-25 cm, lungimea variabilă şi fundul paralel cu suprafaţa versantului;
- Ogaşul are dimensiuni mai mari, cu adâncimea de 0,5-3,0 m, lăţimea de 0,5-8,0 m şi
fundul paralel cu suprafaţa versantului;
- Ravena are o adâncime de 3,0-30,0 m, o lăţime de 8,0-50,0 m, colectând o cantitatea
foarte mare de apă şi sol şi afectează o suprafaţă mai mare de teren.
31
N. Dumitrescu şi col. (1979) precizează că pentru prevenirea şi combaterea procesului de
eroziune trebuie luate măsuri cu scopul de a crea condiţiile necesare creşterii unui covor ierbos,
capabil să protejeze solul.
Prevenirea eroziunii pe pajişti se poate face prin măsuri tehnico-organizatorice şi lucrări
de îngrijire (Dumitrescu N. şi col., 1980).
- Măsurile tehnico-organizatorice constau în sistematizarea fondului pastoral prin
organizarea păşunatului raţional, evitarea supraîncărcării păşunii cu animale şi a păşunatului pe
timp umed, reducerea drumurilor pe pajişte, respectarea timpului de păşunat şi a repausului
necesar refacerii covorului ierbos.
- Lucrările de îngrijire curente pe pajişti se referă la nivelarea muşuroaielor, împrăştierea
dejecţiilor lăsate de animale, amplasarea corectă a locurilor de odihnă pentru animale, repararea
construcţiilor pastorale etc.
Combaterea eroziunii solului pe pajişti se face prin lucrări propriu-zise, denumite lucrări
CES care au drept scop crearea condiţiilor necesare creşterii unui covor vegetal capabil să
protejeze solul. Lucrările antierozionale se clasifică în trei grupe: lucrări de reţinere sau evacuare
a surplusului de apă; lucrări de combatere a eroziunii şi de stabilizare a solului prin plantaţii
silvice; lucrări speciale pe ogaşe şi ravene (Dumitrescu N. şi col., 1995).
Lucrări de reţinere sau evacuare a surplusului de apă
Reţinerea apei din precipitaţii se impune mai ales pe pajiştile permanente din zonele de
stepă şi silvostepă, iar pe pajiştile temporare, mai ales în anul I de vegetaţie, pentru a evita
spălarea solului şi a seminţelor folosite la semănat.
Evacuarea surplusului de apă de pe pajiştile situate pe pante se face numai în zonele cu
exces de umiditate şi se preconizează, pentru aceaata, a se executa următoarele lucrări:
- Brăzduirea, constă în trasarea unor brazde pentru a favoriza infiltrarea apei în sol,
provenită din precipitaţii sau din topirea zăpezii şi a reduce scurgerile de suprafaţă. Lucrarea se
recomandă pe versanţii cu profil drept şi pe pante ce nu depăşesc 25%. Brazdele, adânci de 20-25
cm se fac la distanţa de 3-8 m, cu plugul special cu cormană dublă, pe direcţia curbelor de nivel
şi pot fi continui sau întrerupte. Brăzduirile se pot face toamna şi primăvara devreme şi se
apreciază că prin aplicarea acestei lucrări scurgerile de suprafaţă se reduc cu 90%, se
îmbunătăţeşte regimul apei din sol, iar producţia se măreşte cu circa 20-30%;
32
- Gropile făcute cu tăvălugul cu colţi contribuie la reţinerea apei şi prezintă avantajul că
nu se deformează suprafaţa solului şi nici nu se reduce suprafaţa acoperită cu vegetaţie. Lucrarea
se face cu un tăvălug de 5 t greutate, lung de 2,4 m şi cu diametrul de 0,9 m, prevăzut cu trei
rânduri de colţi (fiecare rând cu 5 colţi), făcând un număr de 7500 gropi/ha;
- Scarificarea constă în efectuarea, pe curbele de nivel, a unor şanţuri înguste, cu ajutorul
unui cuţit special (scarificator), la diferite adâncimi, pentru a permite infiltrarea apei în sol şi a
stăvili astfel eroziunea. Scarificarea se poate face până la adâncimea de 55-60 cm, la intervale de
2,5-5 m şi completată cu fertilizare şi supraînsămânţare, ceea ce duce la obţinerea unor
însemnate sporuri de producţie;
- Valurile de pământ reprezintă coame sau spinări (diguleţe) dispuse paralel sau sub un
unghi ascuţit faţă de curbele de nivel, având în amonte un şanţ cu baza largă. După înclinarea
axului longitudinal, valurile de pământ pot fi orizontale sau înclinate.
Valurile orizontale se construiesc în regiuni secetoase, pe versanţi lungi,
cu înclinaţia într-un singur sens, pe terenuri fără alunecări şi soluri cu textură luto-argiloasă, fără
subsol nisipos.
Lungimea valurilor este egală cu cea a tarlalelor, fiind cuprinsă între 300 şi 700 m, iar
taluzurile vor fi astfel alese încât să permită mecanizarea lucrărilor pe pajişti şi trecerea
animalelor în timpul păşunatului.
Valurile înclinate au rol de interceptare a apei de scurgere şi deversarea ei
către un debuşeu, cu scopul reducerii scurgerii de suprafaţă şi evitării spălării solului. Se fac pe
solurile grele, cu capacitate redusă de infiltrare, pe versanţi uniformi, cu panta de 12-15%, în
zonele cu precipitaţii suficiente şi numai în mod excepţional, în zonele de stepă şi silvostepă,
pentru protecţia solului la ploile mari. Distanţa dintre valuri se calculează în funcţie de volumul
de apă ce trebuie reţinut şi de volumul de apă ce se scurge de pe 1 m 2 de teren deservit de val,
putând fi de 30-50 m.
Canalele de coastă au rolul de a reţine total sau parţial apa de scurgere de pe versanţi. Ele
se fac pe terenurile cu pantă uniformă şi fără rigole sau ogaşe. Durata de folosire a canalelor de
coastă este de 5-10 ani, după care se refac. Ca şi valurile de pământ, canalele de coastă sunt de
două feluri: orizontale şi înclinate.
Canalele orizontale sau de nivel se fac paralel cu curbele de nivel, rolul
lor fiind reţinerea în totalitate a apei ce se scurge pe versanţi. Solul trebuie să aibă textură
33
mijlocie şi să fie suficient de permeabil, iar terenul să aibă suprafaţa cât mai regulată, să nu
prezinte fenomene de alunecare şi panta să nu depăşească 20-25% pe păşuni şi 35% pe fâneţe.
Canalele de coastă înclinate au rolul de a elimina apa din precipitaţii, ca
şi valurile de pământ înclinate şi se construiesc la vârful ogaşelor şi ravenelor active.
Lucrări de combatere a eroziunii şi de stabilizare a solului prin plantaţii silvice
Vegetaţia forestieră are un rol important în combaterea eroziunii solului deoarece aceasta
poate reţine prin frunze şi ramuri, până la 70% din apa de precipitaţii, iar restul de 30% cade pe
sol sau pe litiera care se formează şi se infiltrează în sol. Sistemul radicular al speciilor forestiere
permite fixarea solului, dându-i o stabilitate mai mare la eroziune, facilitează infiltrarea apei în
sol şi crează condiţii favorabile de dezvoltare a vegetaţiei ierboase. De asemenea, speciile silvice
reduc viteza vântului, a insolaţiei, a evapotranspiraţiei, reţin zăpada etc.
Speciile forestiere se folosesc pe pajişti pentru perdele antierozionale şi plantaţii silvice în
masiv.
- Perdelele antierozionale îmbunătăţesc condiţiile de microclimat, au un rol important în
prevenirea şi combaterea eroziunii, fiind şi o metodă de delimitare a parcelelor pe pajişti şi de
producere a materialului lemnos. Se prevăd pe versanţi cu pante mai mari de 18-20% cu
lungimea de peste 200 m, mai ales pe pajiştile din zonele de stepă şi silvostepă, având rolul de a
reţine o parte din apa provenită din scurgerile de suprafaţă de pe terenurile din amonte, de
reţinere a zăpezii, de micşorare a vitezei vântului, constituind şi un adăpost contra insolaţiei
puternice. Aceste perdele silvice se amplasează pe curbele de nivel, la distanţa între ele de 150-
500 m, în funcţie de pantă, de gradul de eroziune, lăţimea lor fiind de 10-20 m.
Dintre speciile silvice folosite la construirea perdelelor antierozionale, amintim: Quercus
robur (stejar), Q. peduculiflora (stejar brumăriu), Robinia pseudacacia (salcâm), Acer tataricum
(arţar tătăresc), A. campestre (jugastru), A. platanoides (paltin de câmp); pe rândurile din
interiorul perdelei se pot planta ca arbuşti: Ligustrum vulgare (lemn câinesc), Cornus mas (corn);
pe rândurile exterioare se recomandă plantarea speciilor ghimpoase: Gleditschia triacanthos
(glădiţă), Hippophaë rhamnoides (cătină albă), Crataegus monogyna (păducel). Distanţa dintre
rânduri va fi de 1,0-1,5 m. iar pe rând între puieţi, de 0,75-1,0 m.
Plantaţiile silvice în masiv se recomandă a fi înfiinţate pe suprafeţele ocupate de ogaşe şi
ravene active, sau pe cele puternic erodate şi cu pante mari, care nu pot fi înierbate.
34
Plantaţiile respective se fac cu aceleaşi specii folosite şi la perdelele antierozionale şi la
aceleaşi distanţe, cu recomandarea ca pe malurile ravenelor şi ogaşelor, dispunerea gropilor de
plantare a puieţilor să fie în chinconz, pentru a evita extinderea eroziunii.
Lucrări speciale pe ogaşe şi ravene
În cazul în care nu se pot face lucrări de nivelare a ogaşelor şi ravenelor, pentru
combaterea eroziunii de adâncime se fac lucrări speciale, care se referă la cleionaje, praguri,
baraje, fascinaje, garnisaje, gărduleţe.
- Cleionajele sunt lucrări transversale, dispuse pe albie, făcute din garduri de nuiele, în
treimea superioară şi inferioară a ogaşelor şi ravenelor active. Gardurile de nuiele pot fi pe un
singur rând - cleionaje simple, sau pe două rânduri - cleionaje duble, având înălţimea de 0,5-1,0
m, iar distanţa dintre garduri se alege în aşa fel, încât partea superioară a gardului din aval să fie
la nivelul bazei gardului din amonte.
Pragurile şi barajele sunt lucrări dispuse transversal pe patul albiei, care se fac în partea
mijlocie şi inferioră a ogaşelor şi ravenelor. Pragurile au o înălţime de până la 1,5 m, iar barajele
au înălţimea de peste 1,5 m, ambele cu rolul de a consolida albia şi de a reţine aluviunile.
Fascinajele sunt lucrări asemănătoare cu cleionajele, dispuse tot transversal pe albia
ogaşelor sau ravenelor, pe solurile cu textură uşoară şi constau în construirea unor legături de
nuiele de 20-30 cm, în diametru, legate cu sârmă la distanţa de 40-50 cm care se fixează cu pari,
prevăzuţi cu un cârlig şi bătuţi în pământ până la 1 m adâncime.
Garnisajele sunt îngrădiri de crengi sau un strat de nuiele, rezultate în urma defrişărilor,
care se aşează în lungul albiei ogaşelor sau ravenelor, formând astfel o căptuşire înaltă de 50 cm.
Fixarea materialului folosit se face cu ajutorul unor prăjini transversale, proptite pe pari
bătuţi la o adâncime de circa 1 m. Garnisajele favorizează colmatarea, fereşte albia de eroziune,
iar pe materialul colmatat se pot face plantări cu butaşi de salcie, arin, care contribuie la fixarea
talvegului ogaşelor sau ravenelor.
Gărduleţele se construiesc pe malurile ravenelor, din pari de esenţă tare (stejar, salcâm),
lungi de 1 m, groşi de 8-10 cm, care se bat în pământ la 50-60 cm, distanţa dintre ei fiind de 40-
50 cm, care se împletesc cu nuiele pe toată înălţimea şi se amplasează pe curbele de nivel în
şiruri continui sau întrerupte.
Supraînsămânţarea
35
Reprezintă cea de a doua măsură tehnologică de bază, după fertilizare, pentru sporirea
producţiei şi îmbunătăţirea valorii furajului obţinut. Supraînsămânţarea se face pe pajiştile
permanente cu grad redus de acoperire cu vegetaţie ierbosă, precum şi la cele cu compoziţie
floristică necorespunzătoare, în special cu procent redus de leguminoase, în condiţiile menţinerii
covorului vegetal existent (Bărbulescu C. şi col., 1986).
Supraînsămânţarea este obligatorie pe pajiştile fertilizate prin târlire, pe cele la care s-au
făcut lucrări tehnico-culturale simple sau comlexe (combaterea buruienilor, îndepărtarea
vegetaţiei lemnoase, distrugerea muşuroaielor,combaterea eroziunii) şi pentru prelungirea duratei
de folosire a pajiştilor temporare (Simtea N. şi col., 1990).
Reuşita instalării speciilor prin supraînsămânţare este în mare măsură legată de
diminuarea capacităţii de concurenţă a vegetaţiei existente. Acest obiectiv se realizează înainte
de semănat, prin păşunat ras, cu încărcătură mare de animale, curăţirea vegetaţiei cât mai
aproape de sol cu maşini de curăţat ori cosit pajiştea, sau prin erbicidare cu Gramaxone 5 l/ha,
care întrerupe temporar (2-3 săptămâni) vegetaţia pajiştilor (Cardaşol V. şi col., 1987). În funcţie
de relief, supraînsămânţarea pajiştilor se poate face mecanizat sau manual.
Iacob T. şi col. (1996) arată că supraînsămânţarea unei pajişti slab productive, din
silvostepa Moldovei poate să conducă la obţinerea unor sporuri de producţie de 25-49% (Tabelul
7).
Tabelul 7Influenţa supraînsămânţării asupra producţiei la o pajişte de Festuca valesiaca (s.u.)
Amestecul de seminţe Media 1994-1996t/ha % semnif.
Bromus inermis+Onobrychis viciifolia 6,9 100Dactylis glomerata+Lolium perenne+Medicago sative 8,6 125 *Festuca pratensis+Lolium perenne+Agropyron pectiniforme+Lotus corniculatus+Medicago sativa
10,3 149 **
Epoca optimă de efectuare a supraînsămânţării este primăvara devreme, când temperatura
nu coboară sub 00C, solul are rezervă suficientă de apă şi vegetaţia existentă face concurenţa
redusă instalării noilor plante.
Fertilizarea, în anul supraînsămânţării, se face cu 60 P2O5 kg/ha şi 60 K2O kg/ha. Azotul
se foloseşte în doze reduse, 40-50 kg/ha N şi se aplică după răsărirea tinerelor plante, iar dacă
vegetaţia veche s-a înălţat, după cosirea acesteia. În primul an de la supraînsămânţare pajiştea se
foloseşte numai ca fâneaţă.
36
Combaterea dăunătorilor de pe pajişti
Vegataţia pajiştilor este degradată şi de lăcuste, şoareci de câmp şi cârtiţe, iar pagubele
provocate sunt destul de importante.
Lăcusta călătoare, lăcusta marocană şi lăcusta italiană (Locusta migratoria, Dociostaurus
maroccanus, Calliptamus italicus) au câte o generaţie pe an şi distrug vegetaţia pajiştilor prin
larvele lor care sunt active în lunile mai-august. Combaterea acestora se face prin tratament
chimic al larvelor din primele vârste care se hrănesc la locul de apariţie şi nu migrează. Pentru
distrugere sunt eficiente produsele: Decis 2,5 EC (0,5 l/ha), Alpha combi 26,25 CE (1 l/ha) şi
Diazol 60 CE (1,5 l/ha).
Şoarecele de câmp (Microtus arvalis) trăieşte în colonii mari, în numeroase galerii săpate
în sol, la 30-40 cm adâncime, care comunică cu exteriorul prin numeroase găuri, având activitate
pe toată durata anului. Combaterea lor se face prin stropiri cu Azodrin 400 WSC (3,5-4 l/ha),
Nuvacron 40 SCW (3,5-4 l/ha), diluat în 600 l apă sau prin împrăştiere cu Baraki Pellets (3-4
kg/ha), Redent 75 M (15 kg/ha).
Cârtiţa (Talpa europea) sapă galerii în solul pajiştilor, provocând numeroase muşuroaie.
Combaterea se face cu Phostoxin (Delicia) 2-3 tablete pe galerie.
II.2 Măsuri radicale
Refacerea radicală a pajiştilor permanente degradate reprezintă o măsură ce se impune în
cazul în care covorul vegetal are o acoperire slabă, sub 60%. Prin lucrările de pregătire a
terenului se urmăreşte atât distrugerea vechiului covor vegetal cât şi crearea condiţiilor pentru
semănat. Înainte de desţelenire, numai unde este cazul, se fac unele lucrări pregătitoare, cum ar
fi: îndepărtarea vegetaţiei lemnoase, a cioatelor şi pietrelor, eliminarea excesului de umiditate,
distrugerea muşuroaielor înţelenite, nivelarea terenului.
Pregătirea terenului se poate face prin mai multe metode în funcţie de grosimea stratului
de ţelină, vegetaţia existentă şi panta terenului. Astfel, se disting trei metode de bază:
- pregătirea terenului cu mobilizarea superficială a solului (3-5 cm);
- pregătirea terenului cu mobilizarea medie a solului (5-12 cm);
- pregătirea terenului cu mobilizarea profundă a solului (20-25 cm).
37
Pregătirea terenului cu mobilizarea superficială a solului
Metoda se poate aplica pe suprafeţele unde vegetaţia existentă a fost distrusă cu un
erbicid de contact, de tip Gramoxone (Paraquat) 5-10 l/ha în 600-800 l apă, sau cu acţiune
sistematică, de tip Roundup (Glyphosate), 5-7 l/ha în 200-500 l apă.
Tratamentul se face vara sau toamna, când plantele sunt în plin proces de creştere şi au
înălţimea de 15-20 cm (se evită perioadele cu secetă excesivă).
La circa 2-3 săptămâni după erbicidare se lucrează terenul cu maşina combinată MCR 2,5
sau freza de tip Rotaseeder, care execută concomitent şi semănatul. Lucrarea se poate efectua şi
la o săptămână de la erbicidare, dacă vegetaţia a avut o acoperire redusă. Glyphosatul este mai
eficient în condiţii de temperatură şi umiditate relativă a aerului ridicată şi are toxicitate foarte
redusă în comparaţie cu Paraquatul (Şarpe N., 1987).
Tehnologia se poate aplica pe toate tipurile de pajişti, dar mai ales unde nu se poate face
desţelenirea (strat arabil subţire, pantă mare, soluri predispuse la eroziune, etc.).
Pe pajiştile cu pante mari (>30%), cu vegetaţie rărită, supuse eroziunii, N. Dumitrescu şi
colab. (1979), recomandă lucrarea superficială cu grapa cu colţi trasă de animale, efectuată
primăvara devreme, pentru a favoriza încorporarea seminţelor în sol.
Pregătirea terenului cu mobilizarea medie a solului
În acest caz, se folosesc grape cu discuri sau freze pentru pajişti. Folosirea frezei se
recomandă pe pajiştile bine înţelenite, fără pietre, cioate sau vegetaţie lemnoasă şi fără denivelări
pronunţate. Se efectuează una sau două treceri şi nu mai sunt necesare alte lucrări pentru
pregătirea patului germinativ. La folosirea frezelor combinate, semănatul se face concomitent cu
pregătirea terenului. Totuşi, lucrarea cu freza necesită un consum ridicat de combustibil
comparativ cu plugul, utilizându-se numai în situaţii bine justificate economic.
Pe pajiştile cu stratul de ţelină mai subţire, afectate de forme ale eroziunii de suprafaţă,
pregătirea terenului se poate face prin 2-3 lucrări cu grapa cu discuri în sensuri diferite. Astfel, se
mobilizează solul pe o adâncime de 10-20 cm, suficientă pentru semănat.
În cazul pajiştilor cu un strat gros de ţelină, pentru a se realiza o pregătire
corespunzătoare a solului, lucrarea cu grapa cu discuri se finisează printr-o arătură superficială.
Pe terenurile situate în pantă, lucrările se fac paralel cu curbele de nivel, admiţându-se
abateri de 2-3% pe distanţe lungi şi de până la 5% pe distanţe mai mici de 200 m.
38
Pe versanţi lungi, cu panta de peste 20%, se recomandă pregătirea terenului în benzi cu
lăţimea de 15-30 m, care alternează cu benzi de aceeaşi lăţime nelucrate. Acestea vor fi lucrate
după 1-2 ani, când benzile desţelenite iniţial au un covor vegetal încheiat.
Pregătirea terenului cu mobilizare profundă a solului
Lucrarea se face cu plugul, la 20-25 cm adâncime, în raport cu grosimea stratului arabil.
Pe pajiştile cu strat gros de ţelină, pentru a obţine o arătură de bună calitate, lucrarea trebuie să
fie precedată de prelucrarea ţelinei prin 1-2 treceri cu grapa cu discuri, în sensuri diferite. Odată
cu arătura se încorporează şi îngrăşămintele organice, amendamentele, precum şi îngrăşămintele
cu fosfor şi potasiu.
Epoca optimă pentru efectuarea lucrărilor de pregătire a terenului (de desţelenire) este de
regulă toamna, urmând ca în primăvară să se facă pregătirea patului germinativ şi semănatul. În
regiunile mai bogate în precipitaţii sau în condiţii de irigare, desţelenirea se poate face după 1-2
cicluri de păşunat sau prima coasă pentru fân, apoi semănatul, încât la venirea îngheţurilor noul
covor vegetal să fie bine încheiat.
O atenţie deosebită trebuie acordată nivelării terenului, deoarece adâncimea de
încorporare a seminţelor de ierburi perene este foarte mică (max. 2,5-3 cm). Pe terenuri
denivelate, după lucrarea cu plugul, nivelarea se face cu nivelatorul NT-2,8, până la adâncimea
de 10-15 cm. În acest caz îngrăşămintele se aplică după nivelare. La semănatul de primăvară,
nivelarea terenului se face obligatoriu toamna. Pe terenurile mai puţin denivelate, nivelarea se
obţine prin lucrarea cu grapa cu discuri, echipată cu lama nivelatoare sau în agregat cu grapa cu
colţi.
În cazul pregătirii patului germinativ cu grapa cu discuri este obligatoriu folosirea
tăvălugului inelar înainte şi după semănat, făcând excepţie solurile umede. Pe terenurile bine
nivelate şi mărunţite se poate utiliza combinatorul, ce are în componenţă şi tăvălug inelar. Se
renunţă la tăvălugit, când semănatul se face cu maşini combinate care efectuează şi această
lucrare.
Capitolul III – Înfiinţarea de pajişti temporare în locul pajiştilor permanente
degradate
39
Pajiştile temporare (semănate sau cultivate) se pot înfiinţa fie în locul pajiştilor
permanente degradate, fie în teren arabil destinat bazei furajere.
Rezultatele cercetărilor din ţara nostră, din ultimele decenii, evidenţiază condiţiile
favorabile de care dispunem pentru înfiinţarea pajiştilor temporare, precum şi posibilităţile
deosebite de sporire a cantităţii şi calităţii producţiei, rolul lor în prevenirea şi combaterea
eroziunii solului şi în îmbunătăţirea principalelor însuşiri ale acestuia. Întrucât investiţiile
necesare înlocuirii pajiştilor permanente cu pajişti temporare sunt ridicate, se impune o analiză
foarte amănunţită în legătură cu necesitatea şi condiţiile de înfiinţare a pajiştilor temporare
(vegetaţie, sol, climă, relief), încât producţiile realizate să fie economice şi să nu se afecteze
echilibrul ecologic din zonă (Burcea P., Ignat Al., 1975).
Pajiştile permanente se pot desţeleni pentru transformarea în pajişti temporare, în
situaţiile următoare:
- ponderea în covorul vegetal a plantelor fără valoare furajeră sau cu valoare furajeră
slabă este de peste 70-80%;
- potenţialul natural de producţie redus (sub 4-5 t/ha m.v.) şi de calitate slabă, capacitatea
de păşunat sub 0,4-0,5 UVM/ha;
- gradul de acoperire cu vegetaţie sub 60-65%;
- gradul de acoperire cu muşuroaie înţelenite peste 25-30%;
- pajiştile de pe terenurile în pantă, cu o acoperire slabă a vegetaţiei, pe care se poate
declanşa uşor procesul de eroziune;
- alte situaţii în care lucrările de suprafaţă de îmbunătăţire a pajiştilor permanente
degradate, nu dau rezultate bune.
Nu se desţelenesc, indiferent de starea lor fitocenotică şi productivă, pajiştile situate pe
terenuri cu panta mai mare de 15-170 (30%), cele situate în apropierea ogaşelor şi ravenelor, cele
de pe soluri cu stratul arabil sub 10-12 cm grosime şi cu fragmente de rocă la suprafaţă, precum
şi pajiştile de pe soluri cu apa freatică la adâncime mică (sub 40-50 cm).
Se recomandă înfiinţarea cu prioritate a pajiştilor temporare în regiunile bogate în
precipitaţii (peste 500-550 mm/an) şi cu cerinţele de mai sus satisfăcute sau în condiţii de irigare,
când şansele de reuşită sunt mult mai mari.
În funcţie de calitatea patului germinativ, maşinile folosite la semănat şi tehnologia
utilizată, pajiştile temporare se pot înfiinţa direct după desţelenire sau după 1-2 ani, timp în care
40
terenul se cultivă cu culturi anuale furajere (porumb siloz sau masă verde, sfeclă furajeră, gulie
furajeră, varză furajeră, cartof, raigras aristat, borceaguri, ovăz masă verde etc.). Din rezultatele
publicate de Simtea N. şi col. (1980), rezultă că, după plantele furajere anuale, cultivate ca
premergătoare timp de 1-2 ani, pe pajiştea temporară s-au obţinut sporuri de producţie de 14-
16%, faţă de semănatul direct după desţelenire. Prin cultivarea plantelor premergătoare se crează
condiţii mai bune pentru însămânţarea amestecurilor de ierburi perene, premiză pentru realizarea
unui covor vegetal bine încheiat chiar din anul I.
În ţara noastră se foloseşte mai mult varianta înfiinţării pajiştilor temporare direct după
desţelenire, denumită şi “regenerarea rapidă a pajiştilor”, care presupune utilizarea tehnologiilor
ce oferă condiţii foarte bune pentru instalarea noului covor vegetal.
Fertilizarea de bază şi amendamentarea
Pajiştile temporare, prin producţiile ridicate pe care le realizează, sunt mari consumatoare
de elemente nutritive din sol. După Moga I. şi col. (1983), pentru o nutriţie echilibrată a
plantelor, solul trebuie să conţină 35-44 ppm PAL (8-10 mg P2O5 mobil la 100 g sol) şi 100-125
ppm KAL (12-15 mg K2O mobil la 100 g sol). Pajiştile temporare dau rezultate bune şi de calitate
când reacţia solului este neutră sau slab acidă (pHH2O = 5,8-7,2). Se recomandă folosirea
amendamentelor pe solurile cu un pH < 5,2 şi conţinutul în Al mobil > 100 ppm (10 mg Al /100
g sol), pentru a evita dezvoltarea plantelor nevaloroase, rezistente la aciditate (Lăpuşan A. şi col.,
1980). Folosirea amendamentelor este necesară şi pe solurile saline şi alcaline, când conţinutul
de Na absorbit este de peste 8-10% din capacitatea totală de schimb cationic (T), suma
carbonaţilor şi bicarbonaţilor este de peste 1 mg/100 g sol, iar conţinutul total de săruri solubile
în stratul fiziologic, depăşeşte 0,30-0,35 g/100 g sol iar pH-ul solului este peste 8,5.
Pajiştile temporare, în comparaţie cu cele permanente, valorifică mai eficient
îngrăşămintele organice, cele chimice mai greu solubile şi amendamentele, deoarece pot fi
încorporate în sol odată cu desţelenirea sau cu lucrările de pregătire a patului germinativ
(Cardaşol V. şi col., 1988).
Aplicarea îngrăşămintelor se face diferenţiat în funcţie de conţinutul solului în elemente
nutritive, de zona climatică şi de materialul biologic folosit la semănat. Se recomandă doze de
41
30-60 kg P2O5, 40-60 K2O şi 70-120 kg/ha N, la folosirea amestecurilor numai din graminee şi
doze mai mici de azot, 40-60 kg/ha, la cele formate din graminee şi leguminoase perene (Samuil
C. şi col., 1995).
Pe solurile acide cu pH < 5,2 se impune aplicarea amendamentelor înainte de desţelenire,
în doze de 4-5 t/ha CaO (7-9 t/ha CaCO3).
Pentru înfiinţarea pajiştilor temporare se recomandă folosirea gunoiului de grajd bine
fermentat în doze de 20-40 t/ha (dozele mici pe cernoziomuri şi cele mai mari pe podzoluri,
soluri luvice) şi încorporarea lor în sol la 15-20 cm pe solurile grele şi în regiunile umede şi la
20-25 cm pe solurile uşoare şi în regiunile secetoase. Astfel, se îndeplinesc condiţiile de
anaerobioză necesare microorganismelor ce descompun materia organică şi realizează procesul
de nitrificare, îmbogăţind solul în compuşi cu azot asimilabili pentru plante (Ţucra I., Lapuşan
Al., 1982). În condiţii de irigare se recomandă dublarea dozelor de gunoi de grajd.
Specii şi soiuri folosite la înfiinţarea pajiştilor temporare
La înfiinţarea pajiştilor temporare se utilizează amestecuri alcătuite din specii de
graminee şi leguminoase perene valoroase şi mai rar graminee în cultură pură sau amestecuri
formate din graminee.
În ţara noastră, cele mai răspândite specii în cultură sunt: Dactylis glomerata, Festuca
pratensis, Lolium perenne, Phleum pratense, dintre graminee şi Trifolium repens, Medicago
sativa, Trifolium pratense, Lotus corniculatus, dintre leguminoase.
Crearea şi introducerea în cultură a numeroase soiuri de graminee şi leguminoase perene,
cu precocităţi diferite, dă posibilitatea lărgirii perioadei optime de folosire a fiecărei specii şi
alcătuirii de conveiere de amestecuri pentru păşuni, fâneţe sau folosire mixtă.
O păşune organizată în acest mod, permite în zonele de şes, începerea păşunatului
raţional în decada a treia a lunii aprilie, cu amestecurile alcătuite din soiuri precoce şi apoi
derularea succesivă pe parcele cu amestecuri din soiuri semiprecoce, semitardive şi tardive,
acestea din urmă ajungând la înălţimea de păşunat în ultima decadă din luna mai. În intervalul de
timp, de 30-35 zile, când se consumă producţia primului ciclu de vegetaţie, are loc regenerarea
covorului vegetal pentru ciclul de păşunat următor.
42
În cazul fâneţelor, amestecurile de soiuri cu precocităţi diferite, vor ajunge eşalonat la
faza optimă de cosit, dând posibilitatea cultivatorilor să organizeze în bune condiţii recoltarea şi
pregătirea fânului, să folosească raţional utilajele şi forţa de muncă de care dispun.
Alcătuirea amestecurilor de graminee şi leguminoase perene
Pentru înfiinţarea pajiştilor temporare se pot folosi amestecuri numai din graminee
perene, graminee perene în cultură pură sau amestecuri de graminee şi leguminoase perene.
Înfiinţarea pajiştilor temporare numai din graminee perene presupune utilizarea unor doze
ridicate de îngrăşăminte cu azot şi se recomandă în regiunile bogate în precipitaţii sau în condiţii
de irigare. Din cercetările efectuate în ţara noastră, asupra structurii amestecurilor, s-a ajuns la
concluzia că cele mai valoroase pajişti se realizează când se folosesc amestecuri de graminee şi
leguminoase perene, acestea prezentând numeroase avantaje:
- productivitate ridicată, deoarece cele două grupe de plante nu intră în concurenţă, ele
utilizează nişe ecologice diferite;
- producţiile sunt mai uniform repartizate în timpul perioadei de vegetaţie, datorită unei
mai bune regenerări a leguminoaselor în perioadele secetoase;
- calitatea superioară a furajului obţinut, prin creşterea digestibilităţii, a conţinutului în
proteină, vitamine şi săruri minerale, ca urmare a prezenţei leguminoaselor;
- realizarea unui furaj echilibrat în glucide şi proteine, dând posibilitatea conservării
acestuia în bune condiţii sub formă de siloz sau semisiloz;
- producţiile devin mai stabile, întrucât plantele cultivate în amestec au o rezistenţă mai
bună la factorii nefavorabili de creştere, iar leguminoasele mai rezistente la bolile criptogamice;
- folosirea unor cantităţi reduse de îngrăşăminte cu azot, deoarece leguminoasele fixează
azotul atmosferic pe cale simbiotică prin intermediul bacteriilor din genul Rhizobium, o parte din
acesta fiind pus la dispoziţia gramineelor din amestec.
S-a constatat că Medicago sativa aduce un aport de circa 5 kg/ha N (I. Puia şi colab.,
1989), Trifolium repens de 3 kg/ha N (I. Breazu şi colab., 1987), pentru fiecare procent de
participare în amestec, la o pondere de 50%, respectiv 55% din covorul vegetal.
Avantajele enumerate mai sus reliefează importanţa folosirii amestecurilor de graminee şi
leguminoase perene la înfiinţarea pajiştilor temporare. Aceste calităţi sunt puse în evidenţă când
leguminoasele au o pondere în covorul vegetal de minim 10-15%.
43
Alcătuirea amestecurilor de graminee şi leguminoase perene, constituie una din cele mai
importante lucrări din tehnologia de cultivare a pajiştilor temporare, de care depinde în mare
măsură productivitatea pajiştii, calitatea recoltei, sistemul de fertilizare, modul şi durata de
folosire, evoluţia compoziţiei covorului vegetal etc. . Din aceste motive, alcătuirea amestecurilor
de graminee şi leguminoase perene se face după criterii ştiinţifice, care se bazează pe
cunoaşterea particularităţilor biologie şi ecologice ale speciilor şi soiurilor de plante existente în
cultură, a productivităţii şi calităţii acestora, a condiţiilor pedoclimatice ale zonei, a modului de
folosire şi duratei de exploatare a pajiştii. În funcţie de aceste condiţii se stabileşte sortimentul de
specii şi soiuri care valorifică, în cel mai înalt grad, condiţiile zonei respective şi satisface
exigenţele cultivatorului (Popovici D., Ciubotariu C., 1982).
În vederea alcăturii amestecurilor de graminee şi leguminoase perene se parcurg succesiv
mai multe etape de lucru:
Stabilirea duratei şi a modului de folosire a pajiştilor temporare
Pentru a mări rentabilitatea investiţiilor făcute la înfiinţarea pajiştilor temporare, una din
căi ar fi folosirea economică a acestora un număr cât mai mare de ani. Durata de folosire este
însă influenţată de vivacitatea speciilor din amestec, mai ales a leguminoaselor, care este mai
mică decât a gramineelor.
În funcţie de durata de folosire, pajiştile temporare se împart în trei categorii:
- pajişti cu durată scurtă de folosire (2-3 ani);
- pajişti cu durată medie de folosire (4-6 ani);
- pajişti cu durată lungă de folosire (> 6 ani).
În general, pajiştile cu durată scurtă de folosire se înfiinţează pe terenurile arabile şi intră
în rotaţie cu culturi furajere anuale, iar cele cu durată medie şi lungă de folosire se înfiinţează în
locul pajiştilor permanente degradate, care nu pot fi îmbunătăţite prin alte măsuri.
În ceea ce priveşte modul de folosire, pajiştile de scurtă durată se folosesc numai prin
cosit, cele cu durată medie prin cosit sau mixt, iar cele cu durată lungă prin păşunat sau mixt.
Stabilirea numărului de specii din cadrul amestecurilor
În general, numărul speciilor din covorul vegetal al pajiştilor temporare este mult mai mic
decât cel de pe pajiştile permanente şi se stabileşte în funcţie de durata de folosire proiectată şi
de intensitatea sistemului de cultură. Astfel, pentru pajişti cu durată scurtă de folosire se
44
recomandă 2-3 specii, pentru cele cu durata medie de folosire se recomandă 3-5 specii, iar pentru
pajiştile cu durată lungă de folosire 4-6 specii.
În cazul aplicării tehnologiilor intensive de cultivare, numărul speciilor din amestecurile
pentru pajişti cu durată lungă de folosire se reduce la 3-4.
Amestecurile formate din 2-3 specii sunt denumite amestecuri simple, iar cele alcătuite
din peste 3 specii poartă denumirea de amestecuri complexe.
Amestecurile simple sunt recomandate pentru tehnologiile intensive de cultivare,
indiferent de durata de folosire, iar cele complexe sunt indicate în condiţii de cultivare extensivă.
În sprijinul acestor afirmaţii vin datele experimentale obţinute de Simtea N. (1980), Bărbulescu
C. şi col. (1980) etc. În general, pentru fâneţe se recomandă amestecuri simple, iar pentru păşuni
şi folosire mixtă, amestecuri complexe.
Din numărul total de specii utilizate în amestec, 1-2 specii trebuie să fie leguminoase.
Stabilirea proporţiei gramineelor şi leguminoaselor în cadrul amestecurilor
Pentru a obţine compoziţia floristică dorită, este necesar ca la stabilirea proporţiei dintre
cele două grupe de plante să se ţină seama de durata şi modul de folosire a pajiştilor, precum şi
de particularităţile biologice ale speciilor componente.
Astfel, în amestecurile cu durată scurtă de folosire, leguminoasele au o pondere ridicată,
deoarece au un ritm de dezvoltare mai rapid şi vivacitate mai scurtă decât gramineele, oferind
producţii mari în primii 2-3 ani de viaţă. Pe măsură ce se măreşte durata de folosire a pajiştii
proiectate, se diminuează procentul de participare al leguminoaselor şi creşte cel al gramineelor
din amestec (Vîntu V. şi col., 1996).
În amestecurile destinate folosirii prin păşunat ponderea cea mai mare o au gramineele, la
folosirea prin cosit, leguminoasele, iar la folosirea în regim mixt proporţiile sunt asemănătoare
cu cele de la folosirea ca păşune, dar predomină speciile cu talie înaltă (Charles J.P., 1988).
Amestecurile cu o pondere ridicată a leguminoaselor oferă un furaj de calitate superioară
şi necesită doze mai mici de îngrăşăminte cu azot.
Alegerea speciilor şi stabilirea procentului de participare a fiecărei specii în amestec
Alegerea speciilor se face în funcţie de condiţiile naturale ale zonei, durata şi mai ales
modul de folosire, ritmul de dezvoltare şi vivacitatea speciilor respective.
45
Pentru pajiştile folosite prin cosit se aleg specii de ierburi cu talie înaltă, bogat foliate şi
cu capacitate mare de regenerare, capabile să ofere producţii mari şi de bună calitate, în condiţii
de cultură intensivă.
La înfiinţarea pajiştilor folosite prin păşunat sunt recomandate specii cu talie mijlocie şi
joasă, cu vivacitate ridicată, bogate în frunze bazale, rezistente de călcat, care formează o ţelină
elastică şi care au o capacitate mare de regenerare. Nu sunt excluse, în acest caz, nici speciile cu
talie înaltă, productive şi rezistente la călcat.
Pentru amestecurile cu folosire mixtă se aleg atât specii cu talie înaltă cât şi cu talie
mijlocie şi joasă, care răspund cel mai bine acestui mod de exploatare.
În cadrul fiecărei grupe de plante, procentul de participare în amestec al fiecărei specii se
stabileşte în funcţie de valoarea economică a speciei, adaptabilitatea la condiţiile pedoclimatice,
pretabilitatea la modul de folosire stabilit şi de direcţia de evoluţie dorită a viitorului covor
vegetal (dominanţa uneia sau alteia din speciile folosite în amestec). Pe terenurile nisipoase în
alcătuirea amestecurilor participă gramineee şi leguminoase perene mezo şi xerofile (Ionescu I.,
1996).
Alegerea soiurilor în cadrul fiecărei specii
Existenţa unei game largi de soiuri cu precocităţi diferite, la majoritatea speciilor de
ierburi perene cultivate, impune ca la alcătuirea amestecurilor să se ţină seama şi de acest aspect.
Pentru ca randamentul pajiştii să fie maxim şi să ofere un furaj de calitate superioară se
recomandă folosirea, în cadrul amestecului, de soiuri cu acelaşi indice de precocitate sau cu
indici de precocitate apropiaţi. În acest fel se pot realiza pajişti intensive şi cu ajutorul
amestecurilor complexe.
Calculul cantităţii de sămânţă
Calculul cantităţii de sămânţă se face pentru fiecare specie din amestec pe baza
următoarelor elemente:
- cantitatea de sămânţă în cultură pură (kg/ha) la valoarea utilă de 100% (N);
- procentul de participare în amestec (p);
- procentul de sămânţă utilă (S.U.).
Cantitatea de sămânţă în cultură pură la valoarea utilă de 100% se calculează pe baza
desimii de semănat şi a masei a 1000 de boabe (MMB). Valorile recomandate pentru aceste două
elemente de calcul se încadrează în limitele înscrise în Tabelul 8.
46
Tabelul 8Elemente necesare pentru calcularea normelor de semănat (după St. Erdelyi şi
Heinke Klemm, 1974)
Nr. crt.
SpeciaDesimea (b.g./m2)
M.M.B. (g)
Puritatea Germinaţia
Clasa
I II III I II III
1 Arrhenatherum elatius 700-1000 2,8-3,6 95 90 80 85 80 702 Bromus inermis 700-1000 3,5-4,4 95 90 85 85 80 703 Dactylis glomerata 1500-2500 0,8-1,5 90 85 80 85 75 654 Festuca pratensis 1500-2000 1,6-2,4 95 90 85 85 80 705 Festuca rubra 1500-2500 1,2-2,5 95 90 80 85 80 606 Lolium multiflorum 1000-1500 2,0-2,4 97 95 90 90 85 757 Lolium perenne 1000-1500 2,0-2,5 97 95 90 90 85 758 Phleum pratense 2000-3000 0,3-0,5 96 94 90 90 85 759 Poa pratensis 5000-7000 0,3-0,4 90 85 80 85 75 6510 Lotus corniculatus 1000-1500 1,2-1,5 97 96 94 85 75 6011 Medicago sativa 700-900 1,5-2,3 98 96 94 85 80 7012 Onobrychis viciifolia 300-400 12-15 98 96 94 80 70 6013 Trifolium pratense 700-900 1,0-2,2 98 96 93 90 85 7014 Trifolium repens 1500-2000 0,6-0,8 97 95 90 85 80 70
Cunoscând elementele amintite mai sus, cantitatea de sămânţă pentru fiecare specie (Q)
se determină cu relaţia:
Q (kg/ha) =
p×NS . U .
Cantitatea se sămânţă rezultată din calcul se corectează în funcţie de capacitatea de
concurenţă a speciilor din amestec, separat în cadrul fiecăreia din cele două grupe de plante şi
apoi, dacă este cazul, în funcţie de condiţiile de cultivare.
Corecţia în funcţie de capacitatea de concurenţă (competitivitate), este indicată în vederea
menţinerii compoziţiei floristice proiectate pe întreaga perioadă de folosire a pajiştii. În acest
sens, se folosesc datele din Tabelul 9, care se referă la comportarea speciilor începând din anul II
de folosire.
Tabelul 9Indicii de concurenţă (competitivitate) la câteva specii
Denumirea speciei
Indice* Denumirea speciei Indice*
47
Arrhenatherum elatius 1 Lolium multiflorum 1Dactrylis glomerata 1 Agropyron pectiniforme 3Festuca pratensis 3 Lotus corniculatus 3
Festuca rubra 3 Medicago sativa 1Festuca arundinacea l Medicago varia 1
Phleum pratense 3 Onobrychis viciifolia 3Poa pratensis 3 Trfolium pratense 2
Lolium perenne 2 Trifolium repens 3Bromus inermis 2 Trifolium hybridum 3
*) 1 – specii puternic competitive; 2 – specii mediu competitive; 3 – specii slab competitive
În anul înfiinţării pajiştii, majoritatea speciilor au o capacitate de concurenţă redusă, cu
excepţia speciilor din genurile Lolium şi Medicago. Se recomandă a se aplica următorele corecţii:
- majorarea cantităţii de sămânţă calculată (Q) cu circa 25-30% la speciile cu capacitate
de concurenţă medie (2) şi cu circa 50-60% la cele cu capacitate de concurenţă slabă (3), când
sunt în amestec cu specii ce au o capacitate de concurenţă ridicată (1);
- majorarea cantităţii de sămânţă calculată cu 15%, la speciile cu capacitate slabă de
concurenţă (3) când sunt în amestec cu specii cu capacitate de concurenţă medie (2).
În cazul pajiştilor cu o durată lungă de folosire, cantitatea de sămânţă astfel corectată se
majorează cu încă 25-30%.
Când condiţiile agrotehnice din momentul semănatului nu sunt la parametrii optimi,
indiferent de durata de folosire a pajiştii, cantitatea de sămânţă poate fi mărită cu până la 20-
30%, iar pentru semănatul pe terenurile în pantă, expuse eroziunii, aceasta se poate chiar dubla.
Din motive tehnice şi economice se impune respectarea cu stricteţe a parametrilor optimi
la toate verigile tehnologice, încât aceste majorări să nu fie necesare sau să fie minime.
Prin însumarea cantităţilor de seminţe astfel corectate, de la speciile din amestec, rezultă
cantitatea de sămânţă în amestec necesară pentru un hectar, pe baza căreia se face reglajul
maşinii de semănat şi planul de aprovizionare pentru suprafaţa proiectată.
În concluzie, alcătuirea amestecurilor pentru înfiinţarea pajiştilor temporare este o lucrare
complexă, însă, pe baza rezultatelor cercetării ştiinţifice şi a verificării lor în practică, s-au
elaborat amestecuri pentru diferite condiţii pedoclimatice şi moduri de folosire, numite
“amestecuri standard”.
În ţara noastră, pe baza rezultatelor obţinute de unităţile din reţeaua de cercetare a
Institutului de Cercetare şi Producţie pentru Cultura Pajiştilor Măgurele-Braşov şi a celor din
48
unităţile de învăţământ superior agronomic, în anul 1978 s-a elaborat prima standardizare de
amestecuri de graminee şi leguminoase perene, cu 30 de amestecuri. În anul 1987, pe baza noilor
date acumulate, s-a revizuit acel standard, fiind recomandate pentru producţie 21 de amestecuri,
grupate pe zone şi etaje de vegetaţie, precizându-se şi modul de folosire.
Sămânţa şi semănatul
Semănatul ierburilor perene necesită o atenţie deosebită, deoarece de această lucrare
depinde, în mare măsură, realizarea unei pajişti temporare corespunzătoare. La semănat trebuie
să se folosească numai seminţe de calitate, conform STAS-urilor în vigoare, certificate de
laboratoarele judeţene de controlul calităţii seminţelor.
Semănatul amestecurilor de ierburi perene se poate realiza cu sau fără plantă protectoare,
aceasta fiind încă o problemă mult discutată.
Semănatul cu plantă protectoare se recomandă în condiţii de irigare sau în zone cu aport
pluviometric ridicat. În aceste situaţii, se aleg ca plante protectoare, specii cu perioadă scurtă de
vegetaţie, cum ar fi: ovăz, raigras aristat, trifoi persan, borceaguri recoltate pentru masă verde
sau chiar soiuri timpurii de cereale pentru boabe, cu o normă de semănat de până la 50% faţă de
cultura normală, pentru a diminua concurenţa dintre acestea şi vegetaţia pajiştii.
Epoca de semănat
La înfiinţarea pajiştilor temporare în locul pajiştilor permanente degradate epoca optimă
de semănat este primăvara devreme, când solul permite intrarea maşinilor agricole, iar
temperatura este constant peste O0C. Semănatul prea timpuriu nu este recomandat, deoarece
tinerele plante de leguminoase pot fi distruse de eventualele temperaturi sub – 50C, iar buruienile
pot fi un concurent puternic pentru graminee. Nici întârzierea epocii de semănat nu este indicată,
întrucât umiditatea scăzută din stratul superficial al solului influenţează negativ răsărirea şi
înrădăcinarea sau determină chiar compromiterea culturii. Pe terenurile cu umiditate suficientă
sau în condiţii de irigare semănatul se poate efectua şi la sfârşitul verii -începutul toamnei, 20
august-10 septembrie în regiunile de câmpie şi 1 august-1 septembrie în regiunile colinare, încât
de la semănat până la încetarea vegetaţiei să se acumuleze, în medie, 800-13000C.
Metode de semănat
Semănatul se poate realiza prin mai multe metode ce variază în funcţie de configuraţia şi
panta terenului, însuşirile seminţelor, dotarea tehnică, prezenţa sau absenţa plantei protectoare
49
etc. Pe terenurile plane sau slab înclinate semănatul se face în rânduri distante la 12,5-15 cm,
folosind semănători universale (SUP-21, SUP-29), de tip Saxonia sau speciale. În acest scop
amestecul de seminţe trebuie foarte bine omogenizat, cutiile semănătorilor umplute parţial cu
seminţe, iar aparatul de distribuţie supravegheat în permanenţă, încât repartiţia seminţele să se
facă cât mai uniform.
O altă metodă, mai puţin răspândită în ţara noastră, este semănatul prin împrăştiere, care
se poate face mecanizat, cu semănători speciale sau universale, la care se îndepărtează tuburile,
ori manual. În acest caz sunt necesare lucrări cu grapa cu colţi sau cu tăvălugi inelari care să
favorizeze încorporarea seminţelor în sol.
Pe terenurile cu pante mari, inaccesibile maşinilor agricole, semănatul amestecurilor de
seminţe se face numai manual, prin împrăştiere. Pentru a favoriza încorporarea seminţelor în sol
sunt necesare lucrări cu grape trase de animale sau trecerea cu o turmă de ovine după
împrăştierea seminţelor, când solul are o umiditate suficientă în stratul superficial.
În general, semănatul mecanizat se face printr-o singură trecere a agregatului pe suprafaţa
solului. Cercetătorii elveţieni recomandă ca amestecurile de seminţe, ce au în componenţă şi Poa
pratensis, să fie semănate prin două treceri. La prima trecere se seamănă amestecul de bază, iar
la a doua trecere, perpendicular pe prima, se seamănă Poa pratensis, în rânduri sau prin
împrăştiere, în funcţie de starea de prelucrare a seminţelor, cunoscând că acestea au la bază un
smoc de perişori ce împiedică curgerea normală prin tuburile semănătorii.
În cazul culturilor cu plantă protectoare de toamnă, amestecurile de seminţe se seamănă
primăvara, perpendicular pe rândurile acesteia, după o prelucrare superficială a solului cu grapa
cu colţi. Când planta protectoare este o cultură de primăvară, semănatul ierburilor se face după
însămânţarea plantei protectoare, tot perpendicular pe rândurile acesteia.
Adâncimea de semănat
Adâncimea de semănat se stabileşte în funcţie de mărimea şi forma seminţelor, puterea de
străbatere, textura şi umiditatea solului, variind între 1 şi 3 cm. Astfel, amestecurile compuse din
seminţe mici (Phleum pratense, Lotus corniculatus, Trifolium repens, Poa pratensis etc.) se
seamănă la adâncimea de 1-2 cm, iar cele cu seminţe medii şi mari (Bromus inermis, Festuca
arundinacea, Onobrychis viciifolia etc.), la 2-3 cm. În ambele situaţii limita inferioară este
indicată pe solurile grele şi bine aprovizionate cu apă, iar cea superioară pe solurile uşoare şi cu
umiditate redusă.
50
Respectarea cu stricteţe a adâncimii de semănat este o condiţie importantă pentru reuşita
pajiştii respective. În acest sens, în majoritatea cazurilor se impune tăvălugitul înainte şi după
semănat, lucrări ce sunt eliminate la utilizarea maşinilor moderne, care efectuează tăvălugitul
odată cu semănatul.
Lucrări de îngrijire
Aplicarea corectă şi la timp a lucrărilor de îngrijire, mai ales în anul I, favorizează
realizarea unui covor vegetal uniform şi bine încheiat, premiza obţinerii unor producţii ridicate.
Irigarea de răsărire. Această lucrare este necesară după semănatul de la sfârşitul verii,
dar uneori şi în primăverile secetoase, la pajiştile semănate în această epocă. Se recomandă o
normă de udare de 150-200 m3/ha, ce poate fi repetată, la nevoie, după 12-15 zile. În acest caz se
poate renunţa la tăvălugitul de după semănat.
Distrugerea crustei. Crusta formată în primele zile după semănat se poate distruge pe cale
mecanică, utilizând tăvălugul neted înfăşurat cu sârmă ghimpată, grapa de fier cu colţii îndreptaţi
în sus sau o grapă de mărăcini.
Pentru a nu dezrădăcina tinerele plante în curs de răsărire se impune ca viteza de înaintare
a agregatului să fie mică. Efectul negativ al crustei poate fi înlăturat şi prin irigare, cu o normă de
150-200 m3/ha.
Completarea golurilor. În cazul semnalării golurilor, indiferent de motivul producerii lor
(greşeli de semănat, secetă accentuată la răsărire, crustă etc.), se impune completarea acestora cu
sămânţă din acelaşi amestec. Lucrarea se poate efectua fie în anul înfiinţării pajiştii, dacă se
asigură condiţiile de umiditate, în cazul semănatului de primăvară şi numărul de zile pentru o
dezvoltare a plantelor care să le permită o bună rezistenţă în timpul iernii, la semănatul de vară-
toamnă, fie în primăvara anului următor.
Când suprafeţele cu goluri sunt mari, operaţiunea se face cu maşini de semănat, iar pe
suprafeţe reduse se poate face manual. Înainte de semănatul pentru completarea golurilor, dacă
se efectuează în primăvara anului următor, se impune mobilizarea superficială a solului cu grapa
cu colţi şi după semănat lucrarea cu tăvălugul.
Combaterea buruienilor, reprezintă lucrarea cea mai importantă din anul I de vegetaţie la
pajiştile temporare semănate fără plantă protectoare şi la cele înfiinţate primăvara, deoarece
ierburile perene au o viteză de creştere redusă în primele fenofaze după răsărire şi pot fi uşor
înăbuşite de către buruieni. Combaterea acestora se poate face pe cale mecanică sau chimică.
51
Combaterea mecanică constă în cosirea repetată a buruienilor cu coasa, cu diferite
cositori uşoare, înainte ca acestea să fructifice. Cositul se face la înălţimea de 8-10 cm de la sol,
încât speciile semănate să fie cât mai puţin afectate. Materialul rezultat se adună şi se scoate de
pe teren într-un timp cât mai scurt, pentru a nu asfixia plantele din noul covor vegetal.
Pe terenurile cu o îmburuienare puternică se recomandă folosirea erbicidelor. Acestea se
aleg în funcţie de compoziţia amestecului semănat. Astfel, pe pajiştile formate numai din
graminee perene se pot folosi erbicidele Icedin 3 l/ha, Icedin forte 2 l/ha, când temperatura
aerului este de minim 10-120C sau Sare de amină (S.D.M.A) 2-3 l/ha, când temperatura este de
cel puţin 150C, în minimum 200 l apă. Tratamentul se face când buruienile sunt în faza de rozetă,
iar gramineele înfrăţite. Pe pajiştile formate din graminee şi leguminoase se recomandă a se
folosi pentru combaterea buruienilor dicotiledonate Aretit, Acetadin, Basagran sau Basagran
forte. Aretitul sau Acetadinul se aplică în cantitate de 5-6 l/ha când leguminoasele au 3-5 frunze.
Este indicat ca tratamentul să se efectueze pe timp noros sau în amurgul zilelor însorite pentru a
evita apariţia arsurilor pe frunze. Basagranul, în doză de 2,5-3 l/ha, se aplică fie în faza de 3-5
frunze trifoliate, fie numai la 1-2 frunze, când gradul de îmburuienare este puternic; Basagranul
forte, 2-2,5 l/ha erbicid într-un volum de circa 300 l apă, se aplică când buruienile dicotiledonate
sunt în faza de 2-3 frunze, temperatura aerului peste 180C (ideal 25-280C), iar umiditatea
atmosferică peste 40%. După tratament nu se irigă şi nu trebuie să plouă circa 10 ore. În multe
pajişti temporare s-au răspândit în ultimul timp specii din genul Rumex (R. crispus, R.
obtusifolius, R. alpinus etc.) ce aduc mari prejudicii speciilor semănate. Pentru combaterea
acestora din pajiştile mai vechi se recomandă erbicidul sistemic Asulox, în doză de 4-5 l/ha, care
se aplică primăvara şi toamna când buruienile sunt în faza de rozetă, cu toate frunzele formate.
Dozele mai mari nu sunt indicate deoarece afectează plantele de trifoi roşu şi sparcetă.
Eficacitatea erbicidului este maximă când temperatura aerului este de 25-350C şi umiditatea
relativă din atmosfera ridicată (N. {arpe, 1987). La un grad de îmburuienare de peste o plantă/m 2,
tratamentul se face pe toată suprafaţa. Odată cu ştevia sunt combătute şi alte buruieni, cum ar fi:
Echinochloa crus-galli, Setaria glauca, S. viridis, Thlaspi arvense, Pteridium aquilinum etc.
În cazul infestării pajiştilor temporare cu cuscută, se recomandă combaterea acesteia din
anul înfiinţării culturii cu soluţii de Reglone sau Gramoxone în concentraţie de 1% sau cu Aretit
ori Acetadin în concentraţie de 2-3%. Tratamentul se face numai pe vetrele infestate când, după
52
cosit, lăstarii leguminoaselor şi filamentele de cuscută au reapărut, folosind l litru soluţie/m2
suprafaţă tratată (Şarpe N., 1987).
Fertilizarea. Prin această lucrare se urmăreşte realizarea de producţii mari şi de bună
calitate, precum şi menţinerea unui covor ierbos valoros pe toată durata folosirii.
În primul an de vegetaţie, de regulă, plantele folosesc îngrăşămintele aplicate la
pregătirea patului germinativ şi la fertilizarea de bază, recomandându-se o doză de 50 kg/ha N,
după coasa I, în condiţii de irigare sau de climat umed, indiferent de structura amestecului.
În anii următori, fertilizarea se face în funcţie de ponderea leguminoaselor în covorul
vegetal şi modul de folosire. Pajiştile cu mai puţin de 40% leguminoase, folosite prin păşunat,
vor fi fertilizate cu 120-150 (200) kg/ha N, aplicat în 3-4 reprize, iar cele cu 40-60%
leguminoase, folosite mixt, cu 80-100 kg/ha N, aplicat în 2 fracţii. Când ponderea
leguminoaselor este de peste 60-70% şi modul de folosire prin cosit, doza de azot va fi de numai
35-50 kg/ha şi se va aplica primăvara, înainte de pornirea în vegetaţie (Vîntu V., Samuil C.,
1996).
În cazul amestecurilor formate numai din graminee, se recomandă doze cu azot de 200-
300 kg/ha, aplicate fracţionat în 3-5 reprize, funcţie de modul de folosire. În condiţii de irigare
dozele pot fi chiar mai mari, iar fracţionarea lor obligatorie.
Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu se vor aplica în funcţie de conţinutul solului în aceste
elemente, asigurându-se câte 50-60 kg/ha P2O5 şi 50-60 kg/ha K2O pentru fiecare an de folosire.
În funcţie de posibiltăţi, pajiştile temporare pot fi fertilizate şi cu îngrăşăminte organice
solide (bine fermentate) sau semilichide, ori prin asocierea acestora cu îngrăşăminte chimice. Se
recomandă 20-40 t/ha gunoi de grajd sau 150-300 m3/ha gülle (în 3-5 reprize, când este necesar
să se aplice şi îngrăşăminte cu fosfor).
Irigarea. Pentru realizarea de producţii mari şi constante, în regiunile secetoase sau cu
precipitaţii neuniform repartizate, se impune irigarea pajiştilor temporare cu o normă de udare de
400-600 m3/ha, la intervale de circa 15-20 de zile. Este indicat ca udările să se facă la 4-5 zile
după cosit sau păşunat, când cerinţele faţă de apă încep să crească, iar faza critică pentru aer a
leguminoaselor a trecut. Necesitatea irigării pajiştilor temporare decurge din faptul că pentru
realizarea unei tone de substanţă uscată, plantele au nevoie de cel puţin 50 mm precipitaţii, deci
peste 500 mm la o producţie de 10 t/ha s.u. (Anghel Gh., 1984).
53
Irigarea se poate face prin aspersiune sau prin revărsare, cu rigole orizontale sau înclinate,
în funcţie de panta terenului (max. 15-20%).
Folosirea pajiştilor temporare
Modul de folosire a pajiştilor temporare are o influenţă însemnată asupra evoluţiei
covorului vegetal, a duratei de folosire economică, precum şi asupra cantităţii şi calităţii furajului
obţinut. Pajiştile temporare se pot folosi prin păşunat, cosit sau mixt. În toate situaţiile se impune
respectarea principiilor de folosire raţională.
Faţă de folosirea pajiştilor permanente, la pajiştile temporare apar câteva particularităţi.
Astfel, în anul I de vegetaţie, se recomandă ca pajiştile temporare, indiferent de destinaţia lor
ulterioară, să fie folosite ca fâneaţă, deoarece prin formarea unui aparat foliar bogat se măreşte
puterea de asimilaţie, dând posibilitatea unei mai bune înrădăcinări şi fortificări a tinerilor plante.
În acest caz, primul cosit normal (în afara cosirii de curăţire) trebuie efectuat la înspicarea-
înflorirea gramineelor şi înflorirea leguminoaselor, deci ceva mai târziu decât în ceilalţi ani.
Când covorul vegetal este bine încheiat, iar solul cu umiditate normală, se poate face
păşunatul chiar din anul I, începând cu ciclul II de vegetaţie, dar cu o încărcătură mult mai
redusă şi numai pentru un timp scurt.
Pe terenurile cu pante de peste 20% se recomandă ca pajiştile temporare să fie folosite
numai prin cosit pentru a preveni degradarea solului prin eroziune.
Refacerea pajiştilor temporare
Este cunoscut faptul că durata de folosire economică a pajiştilor temporare este limitată.
După 3-5 ani de folosire covorul vegetal începe să se rărească, mai ales prin dispariţia treptată a
leguminoaselor, ceea ce duce la diminuarea cantitativă şi calitativă a producţiei şi la apariţia de
specii nevaloroase. În aceste situaţii se impune refacerea pajiştilor respective, care se poate
realiza prin două procedee: supraînsămânţare sau reînsămânţare.
Supraînsămânţarea pajiştilor temporare se face ca şi în cazul celor permanente, numai că
se foloseşte ca material de semănat mai mult seminţe sau fructe de leguminoase (lucernă, trifoi,
sparcetă) şi mai rar amestecuri de graminee şi leguminoase. Astfel, la SD Iaşi, Iacob T.şi Vîntu
V. (1990, 1991) au prelungit durata de folosire a unei pajişti temporare din silvostepa Moldovei
până la 12 ani prin supraînsămânţare cu lucernă (8 kg/ha) sau sparcetă (25 kg/ha), o dată la 4 ani.
54
În anul supraînsămânţării se recomandă fertilizarea cu doze moderate de azot (50-60 kg/ha) şi
folosirea numai prin cosit.
Reînsămânţarea pajiştilor temporare presupune desţelenirea covorului vegetal devenit
necorespunzător, alegându-se, ca şi în cazul pajiştilor permanente degradate, tehnologia cea mai
potrivită şi apoi însămânţarea unui amestec de graminee şi leguminoase perene. Acest procedeu
trebuie practicat numai în situaţia când supraînsămânţarea nu poate da rezultate corespunzătoare.
Capitolul IV – Folosirea pajiştilor prin păşunat
Iarba de pe păşuni reprezintă un furaj complet, echilibrat, constituind un nutreţ valoros
care se foloseşte în alimentaţia animalelor în timpul perioadei de vegetaţie (150-180 zile), când
se realizează cea mai mare parte a producţiei animaliere, circa 60% (Aldulea I., 1980).
Valoarea furajeră deosebită a ierbii de pe păşuni se datoreşte faptului că plantele sunt
consumate în stadiu tânăr, când au un conţinut foarte ridicat în substanţe nutritive, vitamine,
săruri minerale. Astfel, iarba de pe păşunile valoroase conţine la 100 kg de substanţă uscată, 6,5-
10 kg proteină digestibilă şi 65-100 unităţi nutritive, precum şi de circa 10 ori mai mult caroten
decât fânul pregătit din aceeaşi iarbă. Valoarea nutritivă a plantelor de pe păşune este foarte mult
influenţată de momentul când are loc folosirea. Plantele tinere au mai multă proteină, cu un grad
ridicat de digestibilitate şi mai puţină celuloză.
IV.1. Sisteme de păşunat
În practica folosirii păşunilor sunt mai multe sisteme de păşunat, dintre care amintim:
Păşunatul liber. Este un sistem de păşunat extensiv şi neeconomic, cunoscut şi sub
denumirea de păşunat nesistematic sau neraţional. În cazul acestui sistem de păşunat, animalele
umblă libere pe toată suprafaţa păşunii, începând de primăvara timpuriu şi până toamna târziu.
De obicei, nu se calculează numărul de animale care păşunează pe unitatea de suprafaţă şi, de
aceea, păşunile folosite în acest sistem sunt, în general, supraîncărcate cu animale.
Păşunatul liber prezintă numeroase dezavantaje, cum ar fi:
55
- înrăutăţirea compoziţiei floristice a păşunii datorită păşunării repetate a plantelor
valoroase şi neconsumării plantelor nevaloroase, care reuşesc să ajungă la maturitate şi să
producă seminţe, în timp ce plantele valoroase se epuizează şi cu timpul dispar;
- distrugerea stratului de ţelină datorită unei încărcări mari cu animale la hectarul de
păşune, ceea ce pe terenurile situate în pantă declanşează procesul de eroziune a solului;
- tasarea şi denivelarea solului datorită călcatului animalelor, mai ales când păşunatul se
face pe timp umed;
- lucrările de îngrijire se fac cu mari dificultăţi datorită prezenţei permanente a animalelor
pe păşune;
- posibilitatea îmbolnăvirii animalelor de parazitoze, etc.
Datorită modului în care se execută, păşunatul liber duce la scăderea producţiei păşunii şi
la înrăutăţirea compoziţiei floristice, ca urmare a unui păşunat selectiv. Acest sistem de păşunat
determină şi înrăutăţirea unor însuşiri ale solului, cum ar fi structura şi regimul de aeraţie.
Toate neajunsurile menţionate, pledează pentru renunţarea la acest sistem de păşunat
neraţional.
Păşunatul în front reprezintă o variantă îmbunătăţită a păşunatului liber. În acest
caz animalelor li se asigură frontul de păşunat numai pe o anumită porţiune din suprafaţa păşunii.
Pe măsura consumării ierbii de pe porţiunea păşunată, animalele sunt lăsate să înainteze în mod
treptat, pentru a păşuna pe alte porţiuni ale păşunii. Înaintarea animalelor pe suprafaţa păşunii se
face în mod dirijat de către păstori, care merg în faţa turmelor. Păşunatul în front elimină o parte
din neajunsurile păşunatului liber.
Păşunatul pe parcele (raţional) constă în împărţirea păşunii în mai multe parcele
sau tarlale, pe care animalele vor păşuna prin rotaţie, într-o anumită succesiune, de mai multe ori
în cursul unui sezon de vegetaţie. Păşunatul pe parcele reprezintă un sistem modern de păşunat,
fiind cunoscut şi sub denumirea de păşunat raţional sau sistematic, deoarece înlătură, în mare
parte, neajunsurile păşunatului liber şi este o formă intensivă de folosire a păşunilor. Prin acest
mod de folosire se evită păşunatul repetat al speciilor valoroase, se păstrează o compoziţie
floristică bună, plantele se refac cu mai multă uşurinţă, creşte producţia păşunii şi coeficientul de
folosire al acesteia. În felul acesta, animalele consumă mai multă iarbă şi de calitate mai bună,
adică într-un stadiu mai tânăr, iar producţia animalieră creşte.
56
iarbă păşunatăiarbă nepăşunată
Păşunatul raţional permite astfel o încărcare mai mare a păşunii cu animale, iar în
timpul refacerii ierbii pe parcele care nu se păşunează se pot efectua lucrări de întreţinere, cum ar
fi împrăştierea dejecţiilor, cositul resturilor de plante nepăşunate, fertilizarea cu îngrăşăminte
chimice cu azot etc.
Păşunatul dozat este o formă îmbunătăţită a păşunatului pe parcele şi constă în
atribuirea pentru păşunat, în mod succesiv, a unor suprafeţe restrânse din parcela necesară turmei
de animale, pe timp de o zi sau chiar jumătate de zi. Delimitarea suprafeţelor necesare se face
prin gard electric.
Animalele se găsesc în permanenţă între două garduri electrice, unul ce
delimitează păşunea pe care animalele o păşunează pentru prima dată şi altul care delimitează
suprafaţa păşunată anterior. Pentru o unitate vită mare (UVM) este necesară o suprafaţă zilnică
de 150-200 m2 la primele două cicluri şi 300 m2 la ciclurile următoare.
Păşunatul în benzi sau în fâşii, numit şi păşunatul cu porţia, se deosebeşte de
păşunatul dozat prin aceea că se atribuie animalelor porţiuni limitate de păşune, sub forma unei
fâşii cu o lăţime de 0,5-1 m. Lungimea fâşiei se stabileşte în funcţie de numărul de animale,
atribuind 1,5m/cap tineret bovin şi 2,0m/cap bovină adultă care păşunează. Delimitarea fâşiei se
face tot cu ajutorul gardurilor electrice. Cel dinspre suprafaţa nepăşunată se deplasează în mod
treptat, pe măsură ce plantele au fost consumate, iar cel din spatele frontului de furajare se mută
la 3-4 zile. Acest sistem dă rezultate foarte bune la păşunatul culturilor furajere, cum sunt
57
gard permanent
garduri electrice
borceagurile, porumbul, iarba de Sudan, pajiştile temporare etc. Păşunatul în benzi reproduce în
mare măsură furajarea cu nutreţ verde la iesle, evitându-se călcarea de către animale a plantelor.
Păşunatul dozat şi păşunatul cu porţia se pot aplica şi fără împărţirea păşunii în
parcele, mai ales la păşunile foarte productive, pajiştile temporare şi la plantele de nutreţ
cultivate, pentru a se reduce procentul plantelor neconsumate.
Folosirea raţională a păşunilor prezintă importanţă şi pentru prevenirea
îmbolnăvirii animalelor.
Pe baza numeroaselor observaţii s-a constatat că sunt pierderi de furaj verde, în
funcţie de metoda de folosire.Pierderile înregistrate la diferite metode de folosire a ierbii de pe păşune
(Tabelul 10):
Tabelul 10Pierderile înregistrate la diferite metode de folosire a ierbii de pe păşune
Metode de folosire Pierderi de furaj (%)Păşunat liber 40Păşunat pe parcele 25Păşunat dozat sau porţionat 15Folosirea ierbii la iesle 5
Rotaţia păşunilor. Folosirea păşunilor numai prin păşunat duce, cu timpul, la `nrăutăţirea
compoziţiei floristice prin dispariţia treptată a plantelor valoroase. Prin rotaţia păşunilor, adică
schimbarea periodică a modului de folosire prin păşunat cu folosirea prin cosit, se realizează
îmbunătăţirea compoziţiei floristice şi creşterea producţiei păşunii (Tabelul 11).
Tabelul 11Organizarea rotaţiei unei păşuni pe o perioadă de 3 ani
Anul
Regimul de folosire a parcelelor1 2 3 4 5 6 7 8 9
I P P P P P P C+P C+P C+PII C+P C+P C+P P P P P P PIII P P P C+P C+P C+P P P P
În cazul păşunilor parcelate, pe câteva parcele iarba este folosită numai prin cosit. De
asemenea, pe aceste parcele cositul se face la epoci diferite, inclusiv după formarea seminţelor,
pentru a favoriza auto`nsămânţarea. Pe aceste parcele se aplică şi lucrări de îmbunătăţire, cu
scopul de a favoriza refacerea compoziţiei floristice şi de a spori producţia. Prin rotaţia păşunilor
dispare diferenţa între noţiunea de păşune şi fâneaţă.
IV.2. Tehnica păşunatului
58
Tehnica păşunatului se referă la data începerii şi încetării păşunatului, înălţimea
de păşunat, frecvenţa păşunatului şi modul de efectuare a păşunatului în interiorul fiecărei
parcele.
Data începerii păşunatului prezintă importanţă, deoarece influenţează vegetaţia
pajiştilor, producţia, însuşirile solului şi sănătatea animalelor.
Dacă se păşunează primăvara devreme, când solul este încă umed, solul se
tasează, înrăutăţindu-se regimul de aer al acestuia, iar speciile valoroase vor dispărea cu timpul.
De asemenea, se formează denivelări ale terenului, muşuroaie, iar pe terenurile în pantă se
declanşează procesele de eroziune a solului. Totodată se înregistrează şi o scădere a producţiei,
deoarece după păşunat, refacerea plantelor pentru ciclul următor se face numai pe seama
substanţelor de rezervă acumulate în plante, iar suprafaţa de asimilaţie a plantelor în acest sezon
este foarte redusă. Din cauză că iarba tânără are un conţinut ridicat de apă şi scăzut în celuloză se
rumegă greu, iar animalele se pot îmbolnăvi.
Păşunatul primăvara prea târziu, când conţinutul de celuloză din plante creşte prea
mult, iar conţinutul de proteină scade, nu este recomandat, deoarece scade consumabilitatea şi
valoarea nutritivă a ierbii. În situaţia în care s-a depăşit momentul optim de începere a
păşunatului, este indicată recoltarea pentru fân a suprafeţelor respective.
Stabilirea datei optime pentru începerea păşunatului se poate face în funcţie de
înălţimea ierbii, precum şi de gradul de umiditate a solului. Pe păşunile alcătuite din specii mai
înalte, păşunatul poate începe la înălţimea plantelor de 15-20 cm, iar în cazul păşunilor cu ierburi
scunde, la înălţimea plantelor de 10-15 cm. Pajiştile temporare se păşunează când plantele au
atins înălţimea de 20-25 cm. Animalele au acces pe păşune când solul este zvântat.
Data încetării păşunatului se stabileşte astfel încât plantele să-şi refacă rezervele
de substanţe nutritive în organele subterane, sporind astfel rezistenţa la iernare. Se recomandă
încetarea păşunatului cu 3-4 săptămâni înaintea îngheţurilor permanente. Una din cauzele
dispariţiei unor specii din compoziţia floristică a pajiştilor este tocmai întârzierea păşunatului
toamna.
Înălţimea de păşunat. Păşunatul se face până la o anumită înălţime de la
suprafaţa solului, considerată ca optimă, pentru regenerarea plantelor şi menţinerea nivelului de
producţie al pajiştii. Dacă păşunatul se face prea de jos, se întârzie refacerea plantelor şi în felul
acesta se reduce numărul ciclurilor de păşunat. Această întârziere se explică prin aceea că la un
59
astfel de păşunat, se îndepărtează o mare parte din lăstarii scurţi şi din frunze, pe seama cărora
are loc refacerea. Dacă păşunatul se face prea de sus, refacerea plantelor are loc mai rapid, însă
are de suferit producţia păşunii, care este mai mică.
Înălţimea de păşunat depinde şi de talia plantelor. În cazul pajiştilor cu plante de
talie mică, păşunatul se realizează până la o înălţime de 3-4 cm de la suprafaşa solului, iar în
cazul păşunilor în care domină plante de talie înaltă, la 4-6 cm de la suprafaţa solului. În ultimul
ciclu, păşunatul se face mai de sus, ceea ce permite refacerea plantelor şi acumularea
substanţelor de rezervă pentru o bună rezistenţă la iernare.
Frecvenţa păşunatului reprezintă numărul de recoltări de pe o păşune.
Recoltările dese şi prea de jos reduc capacitatea de regenerare a plantelor, acestea pot să dispară
din covorul ierbos şi în final producţia scade.
Speciile de talie joasă, adaptate la păşunat, cum sunt: Lolium perenne, Poa
pratensis, Festuca rubra, Trifolium repens, Lotus corniculatus ş.a. suportă păşunatul repetat, pe
când speciile de talie înaltă, cu multe frunze tulpinale, nu pot fi păşunate de mai multe ori.
Modul de efectuare a păşunatului în interiorul fiecărei parcele prezintă
importanţă pentru compoziţia floristică a păşunilor şi pentru producţia animalelor. Sunt două
moduri de efectuare a păşunatului în interiorul parcelelor: liber pe toată parcela şi treptat, pe
măsură ce se consumă iarba, folosindu-se gardul electric.
Recomandabil este să se folosească al doilea procedeu, când datorită limitării
suprafeţei de păşunat, sporeşte gradul de consumabilitate a plantelor, se evită bătătorirea solului
şi creşte producţia animalelor. Durata unei reprize de păşunat pe o parcelă trebuie să fie de 3-4
ore, timp în care animalele îşi procură hrana necesară, urmând ca apoi să fie ţinute în tabără 2-3
ore, după care pot continua păşunatul.
În fiecare zi animalele trebuie să păşuneze în primul rând porţiunile de păşune
folosite în ziua precedentă şi apoi să treacă pe o nouă porţiune.
IV.3. Măsuri pentru organizarea păşunatului raţional
În vederea folosirii raţionale a păşunilor se aplică o serie de măsuri tehnico-
organizatorice pentru sporirea producţiei, îmbunătăţirea compoziţiei floristice şi valorificarea
maximă a plantelor. Aceste măsuri se referă la determinarea producţiei păşunilor, stabilirea
60
capacităţii de păşunat, împărţirea păşunii în parcele, stabilirea modului de folosire a acestora
precum şi efectuarea unor lucrări înainte de începerea şi după terminarea păşunatului.
Determinarea producţiei păşunilor. Pentru determinarea producţiei păşunilor se
folosesc două metode: metoda cosirilor repetate şi metoda zootehnică.
Metoda cosirilor repetate, numită şi metoda “directă”, constă în cosirea repetată
a unor suprafeţe de probă în cursul perioadei de păşunat, care trebuie să fie reprezentative în ceea
ce priveşte producţia. În cazul păşunilor cu producţii uniforme se aleg 4-5 parcele de 2,5 m2, iar
pe păşunile cu producţie neuniformă, 10 parcele. Pe păşunile pe care se practică păşunatul liber,
suprafaţa unei parcele de probă poate fi până la 100 m2. Suprafeţele de probă se îngrădesc sau se
folosesc cuşti speciale, acoperite cu plasă de sârmă. În cazul păşunilor parcelate nu mai este
necesară îngrădirea suprafeţelor de probă.
Aceste suprafeţe de probă se cosesc ori de câte ori iarba ajunge la înălţimea de
păşunat, cantitatea rezultată se cântăreşte, se face media probelor şi se raportează la hectar. Prin
însumarea producţiilor de iarbă de la fiecare ciclu de păşunat, se obţine producţia globală a
păşunii (P).
P = p1 + p2 + p3 + ….+ pn (kg/ha); în care: p1, p2, p3, pn reprezintă producţia
fiecărui ciclu de păşunat.
După fiecare ciclu de păşunat, pe suprafeţe alăturate şi identice ca mărime cu
primele, se cosesc plantele neconsumate, se cântăresc, se face media probelor şi se raportează la
hectar. Însumarea resturilor de la fiecare ciclu de păşunat reprezintă cantitatea de plante
neconsumate (R):
R = r1 + r2 + r3 + .... + rn (kg/ha); în care: r1, r2, r3, rn reprezintă producţia de
resturi pe cicluri de păşunat.
Pentru stabilirea producţiei reale a păşunii (Pr) se foloseşte relaţia;
Pr= P – R (kg/ha)
Producţia păşunii se poate exprima fie în tone masă verde la hectar, fie în unităţi
nutritive (UN), cunoscând că o unitate nutritivă se realizează din:
- 4 kg iarbă de calitate foarte bună, alcătuită din graminee şi leguminoase foarte
valoroase;
- 5 kg iarbă de calitate bună, alcătuită din graminee şi leguminoase valoroase;
- 6 kg de iarbă de calitate mijlocie;
61
- 7 kg de iarbă de calitate slabă, alcătuită din rogozuri, ţepoşică şi alte plante, mai
puţin valoroase.
Prin exprimarea producţiei păşunii în unităţi nutritive este posibilă compararea
diferitelor tipuri de păşuni, atât sub raport cantitativ, cât şi sub raport calitativ. Metoda cosirilor
repetate este uşor de aplicat în producţie, este suficient de precisă pentru scopul propus şi nu
necesită aparatură deosebită.
Metoda zootehnică, denumită şi metoda “indirectă”, constă în determinarea
producţiei păşunii prin transformarea produselor animaliere obţinute în perioada de păşunat în
unităţi nutritive, cunoscându-se consumul de U.N. necesare pentru realizarea unui litru de lapte
(Tabelul 12) şi a unui kg spor greutate vie (Tabelul 13), iar acestea în masă verde.
Tabelul 12Unităţi nutritive necesare pentru producerea unui litru de lapte cu 3,8% grăsime
Greutatea corporală (kg)
Producţia medie de lapte pe cap (I)-8 0-12 2-14 8-20
400 1,07 0,96 0,77 0,70500 şi peste 1,16 0,91 0,81 0,75
Tabelul 13Unităţi nutritive necesare pentru un kg spor în greutate vie (bovine la îngrăşat)
Tineret sub doi ani Animale peste doi aniGreutate vie (kg) U.N. Greutate vie (kg) U.N.
250 7,5 Până la 400 9,8300 7,9 450 10,1350 8,2 500 10,4400 8,6 550 10,7450 9,2 600 11,0
Determinarea producţiei păşunii prin această metodă comportă mai multe operaţii.
Se întocmeşte un jurnal al păşunii, unde se trec datele privind parcela în care se păşunează,
numărul animalelor, mişcările de efectiv, producţia de lapte, conţinutul de grăsime al laptelui şi
se fac unele observaţii. De asemenea, se înregistrează toate furajele administrate suplimentar.
Datele obţinute pe durata sezonului de păşunat se centralizează şi se calculează
producţia reală a păşunii. Pentru a stabili sporul în greutate al animalelor se întocmesc evidenţele
prezentate în tabele de genul:
Greutatea animalelor
Grupa de Greutatea vie pe cap (kg) Sporul Sporul Observaţii
62
animale şi nr.
acestora
în greutate vie (kg)
mediu zilnic (kg)
Începutul păşunatului
Sfârşitul păşunatului
Data Greutatea Data Greutatea
Metoda zootehnică este precisă, se poate aplica uşor în producţie, cu condiţia
înregistrării corecte şi riguroase a producţiilor animaliere.
Producţia păşunilor se determină periodic, indiferent de metoda folosită, întrucât
prin măsurile de îmbunătăţire ce se aplică pe păşuni, aceasta se modifică în timp.
După determinarea producţiei păşunii se poate trece la folosirea raţională prin
păşunatul cu un efectiv determinat de animale, de la care să se obţină un randament maxim, iar
vegetaţia păşunii să nu fie influenţată negativ.
Capacitatea de păşunat. Capacitatea de păşunat sau încărcarea păşunii reprezintă
numărul de animale exprimat în U.V.M. (unitate vită mare) care poate fi repartizat pe 1 ha de
păşune într-o perioadă de păşunat, în funcţie de producţia acesteia.
Dacă nu se calculează capacitatea de păşunat şi se repartizează un număr mai
mare de animale decât capacitatea păşunii de a le întreţine, se produce supraîncărcarea păşunii.
În această situaţie animalele nu beneficiază de cantitatea de iarbă necesară funcţiilor vitale ale
organismului şi realizării producţiei, speciile valoroase sunt consumate excesiv şi prea de jos, iar
cu timpul dispar, înrăutăţindu-se astfel compoziţia floristică a păşunii. De asemenea, solul se
bătătoreşte puternic, se distruge ţelina, iar pe terenurile în pantă se declanşează procesele de
eroziune. În cazul repartizării unui număr mai mic de animale pe unitatea de suprafaţă, are loc
subîncărcarea păşunii. În această situaţia, în afara faptului că nu se valorifică integral producţia
păşunii, are loc un păşunat selectiv, consumându-se numai speciile valoroase, care cu timpul
dispar, iar speciile nevaloroase neconsumate, formează seminţe şi se răspândesc excesiv,
înrăutăţindu-se compoziţia floristică a păşunii.
Capacitatea de păşunat se determină după relaţia:
Cp =
PrG (UVM/ha); în care: Cp- capacitatea de păşunat;
Pr- producţia reală a păşunii; G- necesarul de masă verde pentru 1 U.V.M. pe
durata sezonului de păşunat, care se determină înmulţind necesarul zilnic de masă verde pentru o
U.V.M. cu durata perioadei de păşunat.
63
Deoarece capacitatea de păşunat este o noţiune destul de relativă, întrucât
producţia păşunii nu este constantă în cursul perioadei de vegetaţie, în timp ce necesarul de iarbă
este constant, rezultatul obţinut prin calcul se diminuează cu până 30%. Astfel, efectivul de
animale stabilit pentru păşunat va avea asigurat furajul necesar şi pentru ciclurile următoare de
păşunat, când producţia păşunii va fi mai mică. În caz contrar se suplimentează raţia animalelor
cu alte furaje în perioadele deficitare. De asemenea, la primul ciclu de păşunat apare un surplus
de iarbă, care se coseşte şi se conservă prin uscare sau însilozare.
Se poate realiza o oarecare uniformizare a producţiei de iarbă pe cicluri, prin
fertilizarea păşunii după un anumit sistem şi prin irigare, acolo unde există această posibilitate.
Pentru a transforma în U.V.M. diferitele specii şi categorii de animale care
păşunează, se pot folosi datele din Tabelul 14.
Tabelul 14Coeficienţii de transformare în U.V.M. pentru diferite specii şi categorii de animale
Specia şi categoria de animale Coeficientul de transformare
Vaci cu lapte 1,0Vite cornute mari, de toate vârstele 0,7-0,8Tauri şi boi de tracţiune 1,0-1,2Tineret bovin peste 1 an 0,5-0,7Tineret bovin până la 1 an 0,2-0,3Oi şi capre de toate vârstele 0,14Oi şi capre mature 0,15-0,16Cai de toate vârstele 0,8Cai de tracţiune 1,0-1,1Tineret cabalin peste 1 an 0,5-0,7Tineret cabalin până la 1 an 0,25-0,30Porci 0,20-0,25
Desimea animalelor (D) se determină pe păşunile parcelate şi reprezintă numărul
de animale exprimat în U.V.M. ce revine la 1 ha de parcelă. Se calculează cu relaţia:
D = Cp x N (UVM/ha parcelă), în care: Cp – capacitatea de păşunat, N –
numărul de parcele.
Astfel, o păşune alcătuită din 8 parcele, cu o capacitate de păşunat de 2
U.V.M./ha, va avea o desime de 16 U.V.M./ha parcelă. Cu cât va fi mai mare capacitatea de
păşunat, cu atât va spori desimea animalelor. În cazul păşunilor foarte productive, pentru evitarea
distrugerii covorului ierbos, este obligatorie practicarea păşunatului dozat şi porţionat, limitarea
64
păşunatului la câteva zile, iar în fiecare zi, păşunatul se va face câteva ore dimineaţa şi câteva ore
după amiază, în restul timpului animalele fiind ţinute în tabere de vară.
Împărţirea păşunii în parcele. Numărul de parcele în care se împarte o păşune
este în funcţie de durata medie a ciclului de păşunat ( C), timpul de ocupare a unei parcele (O),
numărul de turme cu care se păşunează (n) şi numărul de parcele care se lasă pentru refacere (p r).
În funcţie de condiţiile staţionale, posibilităţile organizatorice şi economice, arată că se pot
practica diferite modalităţi de împărţire a păşunilor în parcele.
Durata ciclului de păşunat (C) este echivalentă cu numărul zilelor de refacere a
ierbii după folosire (Rf) şi numărul zilelor cât rămân animalele pe o parcelă (O).
Durata ciclului de păşunat depinde de condiţiile climatice, de compoziţia floristică
a păşunii şi modul de îngrijire. Problema de bază a folosirii raţionale a păşunilor constă în
realizarea unui număr cât mai mare de cicluri de păşunat (deci refacerea cât mai rapidă a ierbii şi
reducerea duratei ciclului de păşunat). În vederea îndeplinirii acestui deziderat, trebuie să se
aplice întreg complexul de măsuri care să permită refacerea plantelor în timpul cel mai scurt.
Durata ciclului de păşunat diferă, mai ales în funcţie de regimul de precipitaţii.
Astfel, în regiunile sărace în precipitaţii, durata ciclului de păşunat va fi de peste
35-40 de zile. În regiuni cu precipitaţii suficiente, plantele se refac mai rapid, iar durata ciclului
de păşunat durează 25-35 de zile.
Numărul de zile cât animalele ocupă o parcelă se recomandă să nu depăşească 6
zile. Aceasta permite folosirea tuturor pacelelor în cursul unui ciclu de păşunat. În cazul depăşirii
acestei durate, se înregistrează următoarele dezavantaje:
65
- drum de acces
-adăpost- adăpătoare
Scheme de împărţire a păşunii în parcele
- este stânjenit procesul de otăvire al plantelor;
- solul se bătătoreşte şi se distruge stratul de ţelină;
- se măreşte pericolul îmbolnăvirii animalelor cu paraziţi intestinali, care după
primele şaze zile trec în stadiul de invazie.
Numărul de parcele (N) se determină împărţind durata ciclului de păşunat la
numărul de zile cât animalele ocupă o parcelă, după relaţia:
N =
CO ; în care: C - durata unui ciclu de păşunat (zile); O- timpul cât animalele
ocupă o parcelă (zile).
Numărul de parcele rezultat din calcul se poate majora cu 1-2, în cazul când se
aplică anumite lucrări ce nu permit păşunatul în anul respectiv, acestea fiind folosite prin cosit
sau se majorează în funcţie de numărul de turme (n).
Suprafaţa unei parcele se stabileşte în funcţie de uniformitatea producţiei păşunii.
În cazul în care producţia păşunii este uniformă, suprafaţa unei parcele (s) se determină
împărţind suprafaţa totală a păşunii (S) la numărul de parcele calculat (N), folosind relaţia: s =
SN
(ha).
Când producţia păşunii este neuniformă, suprafaţa parcelelor se va calcula astfel
încât acestea să aibă producţii apropiate, fiind necesare câteva operaţiuni suplimentare, cum ar fi:
împărţirea păşunii în trupuri cu producţii uniforme, calcularea producţiei reale totale a păşunii
(Prt), determinarea producţiei ce trebuie realizată pe o parcelă (Pp), calcularea numărului de
parcele din fiecare trup delimitat (n1…n) şi apoi suprafaţa unei parcele din trupurile respective (s1…
n), (Iacob T. şi col., 1998). În acest sens se folosesc relaţiile:
Prt = Pr1.S1 + Pr2.S2 + Pr3.S3 + … + Prn.Sn (kg), în care:
Pr1…n – producţiile reale la hectar din fiecare trup de păşune;
S1…n – suprafeţele trupurilor respective;
Pp =
Prt
N (kg), în care:
Prt – producţia reală totală a păşunii;
66
N – numărul de parcele calculat;
n1 =
Pr1×S1
Pp ; n2 =
Pr2×S2
Pp , …, nn =
Prn×Sn
Pp ;
s1 =
S1
n1 (ha); s2 =
S2
n2 (ha); …, sn =
Sn
nn (ha);
Forma parcelelor se stabileşte în funcţie de configuraţia terenului, folosind în
felul acesta cât mai mult formele naturale ale reliefului în vederea delimitării parcelelor. Este de
preferat forma dreptunghiulară, cu lungimea de 2-3 ori mai mare decât lăţimea şi cu orientare de-
a lungul curbei de nivel.
Delimitarea parcelelor se poate face prin formele naturale ale reliefului, ca: văi,
drumuri, şanţuri etc., garduri fixe sau garduri electrice. Gardurile fixe sunt alcătuite din stâlpi
înalţi de 2 m, la o depărtare de 3-4 m unul de altul, cu 3-4 rânduri de sârmă. În zona forestieră se
pot folosi şipci de lemn în locul sârmelor. Dezavantajul gardurilor fixe este costul lor ridicat.
Gardurile electrice, sau gardurile mobile, se folosesc atât la delimitarea parcelelor, cât şi pentru
delimitarea porţiunii de păşunat în cazul metodelor moderne de folosire a păşunii. În afara
uşurinţei fixării şi exploatării gardului electric, se realizează o mai bună valorificare a ierbii pe
păşune.
Lucrările care se fac pe păşuni în vederea începerii, în timpul şi după
încheierea păşunatului
Înainte de a începe păşunatul şi la sfârşitul acestuia se efectuează următoarele
lucrări: curăţirea de buruieni, mărăcinişuri şi resturi organice aduse de ape, înlăturarea excesului
de umiditate, fertilizarea de primăvară şi de toamnă, repararea sau construirea de drumuri de
acces la păşune, de poduri şi podeţe peste şanţuri sau canale, asigurarea surselor de apă pentru
animale.
Lungimea adăpătorilor (L) se poate calcula folosind relaţia:
L =
N×t×lT (m), în care:
N - numărul de animale;
t - timpul necesar pentru adăparea unui animal (minute);
l - lăţimea de jgheab necesară pentru un animal (m);
67
T - timpul necesar pentru adăparea unei turme (circa o oră).
Pentru calculul lungimii adăpătorilor şi a celorlalte elemente constructive se
folosesc datele din tabelele de mai jos:
Date necesare pentru calculul lungimii adăpătorilor
Specia de animale
Necesarul de apă
(l/zi)
Lăţimea de jgheab (m) Timpul necesar pentru adăparea
unui animal (min.)
adăpare pe ambele laturi
adăpare pe o latură
Cornute mari şi cai 40-50 0,5 1,2 7-8Tineret taurin şi cabalin 25-30 0,4 1,0 5-6Oi şi capre 4-5 0,2 0,5 4-5Tineret ovin 2-3 0,2 0,5 4-5Porci 8-10 0,2 0,5 4-5
Date privind dimensiunile adăpătorilor (cm)
Specia de animale Adâncimea
Lăţimea interioară Înălţimea de la pământîn partea
superioarăîn partea inferioară
Cornute mari 35 35 25 40-60Cai 35 40 30 60-70Oi şi capre 20 30 20 25-35Porci 25 30 25 20-30
În jurul adăpătorilor terenul se amenajează prin pietruire şi i se dă o pantă uşoară
pentru ca apa să nu stagneze. Distanţa de la păşune până la locul de adăpare se recomandă să nu
depăşească 800 m. Pe păşuni se pot construi şi adăpători automate.
De asemenea, se repară sau se construiesc umbrarele şi adăposturile pentru
animale şi pentru personal, stânele, căşăriile, cantoanele pastorale.În timpul perioadei de păşunat
se fac o serie de lucrări cu scopul îmbunătăţirii compoziţiei floristice, refacerii plantelor şi
prevenirii îmbolnăvirii animalelor. Astfel, după ce animalele părăsesc o parcelă se face cosirea
plantelor nepăşunate, fără valoare furajeră, se împrăştie dejecţiile solide pentru a preveni
îmburuienarea, se pot aplica îngrăşăminte cu azot după fiecare ciclu de păşunat (N50) şi eventual
irigarea păşunii.
68
Întocmirea graficului de păşunat se face în funcţie de numărul de parcele, durata
de refacere a ierbii, timpul cât animalele păşunează pe o parcelă, numărul turmelor de animale,
data începerii păşunatului şi durata perioadei de păşunat.
Capitolul V – Aplicaţii practice
Organizarea ameliorativă a unei pajişti permanente degradate din zona Cornu Luncii,
judeţul Suceava.
Aplicaţia 1:
o suprafaţa: 30 ha
o panta terenului: 20%
o producţia globală: 15 t/ha
o coeficient de utilizare: 85%
o durata de refacere: 35 zile
o timpul de ocupare: 5 zile
o modul de exploatare: creşterea vacilor pentru lapte
o perioada de păşunat: 150 zile
o data începerii păşunatului: 1 mai
o 2 parcele pentru realizare de fân
Elemente de degradare:
o acoperire cu muşuroaie: 5 ha cu grad de acoperire 10%
o acoperire cu vegetaţie: 5 ha cu grad de acoperire 55%
Determinăm producţia utilă:
Pu = Pt x K = 15.000 x 0,85 = 12.750
Capacitatea de păşunat
Cp = Pu : M = 12.750 : 7.500 = 1,7 UVM/ha
M = Z x R = 150 x 50 = 7.500 kg
69
Se determină producţia totală a pajiştii:
P = p x s = 12.750 x 30 = 382.500 kg
Se calculează numărul de parcele în care se va împărţi suprafaţa totală:
N = C : O = (5 + 35) : 5 = 8 parcele + 2 parcele pentru realizuare de fân = 10 parcele
Producţia de masă verde de pe fiecare parcelă:
P’ = P : N = 382.500 : 10 = 38.250 kg/parcelă
Se va determina suprafaţa parcelelor:
s = S : N = 30 : 10 = 3 ha
Desimea de păşunat:
D = Cp x N = 1,7 x 8 = 13,6 UVM = 13,6 vaci pentru lapte/ha parcelă
Efectivul:
Ef = Cp x S = 1,7 x 24 = 40,8 = 40 UVM
Cicluri de păşunat Parcele (tarlale)
1 2 3 4 5 6 7 8
I
O = 5 zile
R = 35 zile
1 - 5 V 6 - 10 V 11- 15
V
16 - 20
V
21 - 25
V
26 - 30
V
31- 4
VI
5 - 9
VI
I
O = 5 zile
R = 35 zile
10 - 14
VI
15 - 19
VI
20 - 24
VI
25 - 29
VI
30 - 4
VII
5 - 9
VII
10 - 14
VII
15 - 19
VII
I
O = 5 zile
R = 35 zile
20 - 24
VII
25 - 29
VII
30 - 3
VIII
4 - 8
VIII
9 - 13
VIII
14 - 18
VIII
19 - 23
VIII
24 - 28
VIII
I
O = 5 zile
R = 35 zile
29 - 2
IX
3 - 7 IX 8 - 12
IX
13 - 17
IX
18 - 22
IX
23 - 27
IX
Înfiinţarea unei pajişti temporare pe un teren cu suprafaţa de 5 ha cu o pnată de
20% şi cun un grad de acoperire cu vegetaţie de 55%
70
Alegerea terenului – pajiştea temporară se va înfiinţa în locul celei permanente, pe
suprafaţa de 5 ha, acolo unde gradul de acoperire cu vegetaţie este de 55%.
Pregătirea solului – datorită pantei mari (20%) se va aplica un tratament cu erbicidul
Reglone pentru distrugerea covorului vegetal, erbicidarea fiind urmată de o afânare la suprafaţa
solului, la 3-4 cm adâncime, în benzi, realizată cu ajutorul frezei cu cuţite curbate, în scopul
împiedicării eroziunii solului.
Cultura premergătoare – semănatul se va face în anul desţelenirii pajiştii.
Fertilizarea şi amendarea – la desţelenire se va administra P şi K, care se vor încorpora
la pregătirea terenului, recomandându-se 60-80 kg/ha K2O. primăvara devreme, odată cu
semănatul, se va administra şi N, în cantitate de 80-120 kg/ha.
Plante însoţitoare – nu se recomandă.
Sămânţa şi semănatul – semănatul se va face la începutul lunii aprilie, în rânduri
obişnuite, cu SUP prevăzute cu dispozitive pentru seminţe mici şi distribuţie forţată, echipate cu
dispozitive pentru încorporarea îngrăşămintelor şi cu grupa de mărăcini. Adâncimea de semănat
este de 1-1,5 cm. După semănat se va întreţine solul cu tăvălugi inelari, pentru distrugerea
crustei, iar în timpul vegetaţiei, combaterea se va face cu Aretit în doză de 5-7 l/ha, aplicat în
faza în care leguminoasele au format 2-3 frunze trifoliate. Combaterea golurilor se va face în
anul 2 de folosire prin mobilizarea superficială a solului, semănat şi tăvălugit.
Amestecul de seminţe se va alcătui în următoarea formulă:
Durata de punere în folosinţă a pajiştii de 6 ani
Se vor folosi 5 specii în cadrul amestecului: 3 specii de graminee şi 2 de
leguminoase
Proporţiile de participare vor fi de 70% graminee şi 30% leguminoase
Gramineele folosite în amestec vor fi:
Poa pratensis - 40%
Dactylis glomerata - 15%
Festuca pratensis - 15%
Leguminoasele folosite vor fi:
Trifolium repens - 15%
Lotus corniculatus - 15%
71
Determinarea cantităţii de sămânţă la hectar, ştiind că se folosesc seminţe de calitatea a
II-a:
Nr.
crt.
Specii N p% P% G% SU% Q L Q’ Qt
1. Poa
pratensis
15 30 85 75 63,75 7,05 3 10,57 52,85
2. Dactylis
glomerata
25 20 85 75 63,75 7,84 1 7,84 39,2
3. Festuca
pratensis
30 20 90 80 72,00 8,33 3 12,49 62,47
4. Trifolium
repens
12 15 95 80 76,00 2,36 3 3,54 17,7
5. Lotus
corniculatus
16 15 96 75 72,00 3,33 3 4,99 24,95
Q’total = 39,43 kg/ha
La 5 ha vom avea Qt = 187,15 kg amestec de seminţe.
Distrugerea muşuroaielor de pe cele 5 ha cu un grad de acoperire de 10%
Muşuroaiele se formează pe pajiştile neîngrijite, folosite neraţional şi pot avea o pondere
mare (70-80%), îngreunând astfel efectuarea unor lucrări de îmbunătăţire şi diminuiază suprafaţa
utilizabilă. Muşuroaiele pot fi de origine animală, provenite din pământ scos de cârtiţe, furnici,
mistreţi, popândăi, păşunatul pe teren cu umiditate ridicată şi în general sunt lipsite de vegetaţie
şi de origine vegetală, care se formează pe tufele dese ale unor graminee, rogozuri, pe cioate,
muşchi, acestea fiind parţial acoperite cu vegetaţie ierboasă nevaloroasă.
Muşuroaiele sunt în faza iniţială mici şi de regulă neînţelenite, însă cu timpul pot atinge
dimensiuni de 60-80 cm în diametru şi 30-40 cm înălţime şi se înţelenesc. Muşuroaiele înţelenite
sunt mai răspândite pe pajiştile de munte, se numesc marghile şi provin din tufele de Nardus
stricta şi Deschampsia caespitosa. În regiunile dealurilor înalte sunt mai răspândite muşuroaiele
provocate de furnici şi de origine vegetală. Pajiştile cu muşuroaie realizează producţii mici, de
slabă valoare furajeră şi se exploatează cu dificultăţi mai ales prin cosit. Muşuroaiele anuale, de
72
origine animală, se distrug relativ uşor manual sau folosind grape cu colţi; muşuroaiele înţelenite
pot fi distruse cu maşini de curăţat pajişti (MCP-1,5 sau MCP-2) sau cu grederul semipurtat
pentru pajişti. În cazul când muşuroaiele ocupă peste 30-40% din suprafaţa pajiştilor, iar panta
terenului este mai mică de 200, se recomandă desţelenirea şi înfiinţarea pajiştilor temporare.
Indiferent cu ce mijloace se face distrugerea muşuroaielor, acestea trebuie bine mărunţite,
împrăştiate uniform şi reînsămânţarea unui amestec de graminee şi leguminoase perene specific
zonei.
Aplicaţia 2
Să se organizeze un conveier verde mixt pentru 27 de vaci în zona de silvostepă. Perioada
de conveier este de 165 de zile, data începerii conveierului 1 mai. Suprafaţa de pajişte
permanentă de 5 ha, leguminoasă perenă 2 ha, condiţii de irigare.
73
74
Cultura
Data
semă
natul
ui
Sup
rafa
ţa
(ha)
Produ
cţia
medie
(t/ha)
Cantit
atea
de
nutreţ
neces
ară
Perioada de folosire
V VI VII VIII IX X
1 2 3 1 2 3 1 2 3 1 2 3 1 2 3 1
Pajişte
permanentă
- 5 24 120
Lucernă - 2 50 100
TOTAL - 7 - 220 13,5 13,5 14,85 13,5 13,5 13,5 13,5 13,5 14,85 13,5 13,5 14,85 13,5 13,5 13,5 13,5
CONVEIER VERDE MIXT PENTRU 27 VACI ÎN ZONA DE SILVOSTEPĂ
Necesarul zilnic este de: Ef x Rz = 27 x 50 = 1.350 kg = 1,35 t
Necesarul pe decadă este de 1,35 x 10 = 13,5 t
75
BIBLIOGRAFIE:
1. Dragomir, Neculai – Pajişti şi plante furajere, Ed. Eurobit, Timişoara, 2005
2. Maruşca, Teodor – Reconstrucţia ecologică a pajiştilor degradate, Ed. Universităţii
Transilvania, Braşov, 2008
3. Vîntu, Vasile (coord.) – Cultura pajiştilor şi a plantelor furajere, Ed. “Ion Ionescu de la
Brad”, Iaşi, 2004
76