1

Programul IDEI

Cod proiect ID 1211

Denumirea proiectului: Optimizarea capacitatilor de implementare a ordinii juridice comunitare in ordinea juridica nationala

Sinteza lucrarii pe anul 2008 (anul II de proiect) – obiective si activitati

Activitatea de cercetare a mebrilor echipei s-a focalizat pe cele patru

obiective propuse pentru faza 2008 si pe activitatile aferente acestor obiective, atit

ca documentare si studiu, cat si ca elaborare a unor lucrari-sinteza.

Astfel, Obiectivul 1 Activitatea 1.1. (prof.univ.dr. Emil Gherorghe

Moroianu, director de proiect – Institutul de Cercetari Juridice al Academiei

Romane) a supus analizei modele constitutionale federative si confederative cu

deosebit impact in ceea ce priveste fixarea unei identitati institutionale a

configurarii organizarii structurii comunitare pe un model federalist sau

confederalist, prin depasirea a ceea ce astazi pare mai mult sau mai putin a fi un

,,functionalism functional”, o analiza a dinamicii unei structuri de ,,guvernare” si,

totodata, de modelare politico-constitutionala a Uniunii Europene din perspectiva

unei dezbateri asupra conceptului de suveranitate si a evolutiei/involutiei acestuia

in timpul politic european. Superpozitionarea dreptului comunitar in raport de

dreptul/ordinea juridica nationala solicita o regandire a unei atat de sensibile

probleme ca aceea a transferurilor de pachete de competente ale statului/statelor in

sarcina institutiilor comunitare, evident in baza principiului subsidiaritatii, altfel

spus, mai clasic, a problemelor legate de ,,limitarea suveranitatii”.

2

Controversatul concept de suveranitate - care este un concept-cheie in

explicarea superpozitionarii dreptului comunitar fata de dreptul national, al

institutiilor europene comunitarea in raport cu cele ale intelegerii traditionale a

statului - fost analizat cel putin din doua perspective menite a determina o activa

si permanenta polemica in literatura. Astfel, dintr-o prima perspectiva, conceptul

de suveranitate, confundandu-se cu insusi Statul, ca si concept, exista ca atare, in

sine, inainte de Jean Bodin, inainte ca acest ,,mic-burghez foarte savant, de origine

incerta, jurist si filosof” teolog si legist, sa-si fi scris cele Les Six Livres de la

République, si pentru care suveranitatea este pentru prima data inteleasa ca atribut

al Statului, consacrand acest predicat pozitiv conform preceptului dupa care

cuvintele ar exista inaintea lucrurilor, starilor existentiale. Intr-o astfel de opinie,

majoritara fiind, exista, pe de o parte, o reductie semantico-logica nepermisa a

suveranitatii, ca si concept, la cel de stat, dar, totodata, pe de alta parte, in mod

bizar, suveranitatea este doar rezultatul unei afirmatii cu privire la o nota, la un

predicat ce-l afirmam despre stat ca semnificand, concomitent, o independenta

exterioara a acestuia in raport cu alte entitati de organizare politica sub forma

etatica a comunitatilor de acelasi rang, cat si o suprematie interna.

Asadar, orice stat urmeaza a se caracteriza , cel putin istoric, ca fiind atat

independent ca actor pe scena internationala, cat si ca detinand o suprematie

interna prin exercitarea unor drepturi regaliene. Din cea de-a doua perspectiva

teoretico-politica, suveranitatea este un concept existand, pragmatic, dinainte de

Bodin. Construind - dintr-o anumita motivatie ideologica, dorind, in fapt, sa

impuna o teorie a republicii crestine – principiul suveranitatii si teoria unei

republici suverane, dar consecinta fiind eliminarea fundamentelor crestine ale

autoritatii, Bodin va afirma ca suveranitatea, in sine inteleasa, in insasi conceptul

sau, nu este altceva decat puterea de a da legi, sau, altfel spus, vointa suveranului,

3

o putere ordonatorie, sub aspect normativ, a republicii/statului. In acest inteles,

suveranitatea este, asadar, ,,principiul fundamentului profan al puterii”.

De altfel, conceptul de suveranitate, asociat celui de stat, emerge din

doctrina juridica a lui J. Bodin, asadar incepand cu secolul al XVI-lea , tinand

seama ca si conceptul de stat este o creatie epistemologica moderna, antropologii

constatand ca anumite societati, ce nu cunosteau diferentierea functionala a puterii

conform formulei clasice de chek and balance, evidentiata de Montesquieu si John

Locke, nu cunosteau (si nu aveau cum) statul,, fiind, intr-o formula moderna,

societati non-etatice. Sau tot astfel in masura in care aparitia statului ar fi fost

asociata cu diviziunea muncii. Majoritatea cercetatorilor problemei inclina astfel

spre teza statului ca forma moderna a Puterii politice, suveranitatea considerandu-

se ca a fi acel concept-instrument logico-metodologic prin care distingem intre

epoca anteetatica si cea etatica. In mod evident, de-abia succesorul lui Bodin, si

anume Charles Loyseau asociaza, in mod definitiv, de la el spre epoca moderna,

conceptul de stat de cel de suveranitate. Chiar daca, in ceea ce priveste conceptul

de suveranitate, acesta constituie obiect al dezbaterilor inca din Evul Mediu, fara

insa ca utilizarea conceptului de suveranitate, in aceasta perioada, sa aiba aceiasi

semnificatie politico-juridica cu ceea ce intelegeau medievalii prin sensul etatic al

notiunii. Carré de Malberg nota, de altfel, ca, in perioada medievala, termenul de

suveranitate designa mai degraba, comparativ utilizat, un anume nivel al Puterii.

Fie ca adjectiv (predicat al unei notiuni), fie ca substantiv, suveranitatea, conceptul

de suveranitate expresioneaza o anume Putere ce nu admite o alta Putere

superioara in raport cu sine.

Astfel, in Cutumiarul de Beauvaisis, Beaumanoir, juristul ce redactase

culegerea in discutie, adnotand, afirma ca ,,Dumnezeu detine aceasta calitate de

suveran ca <<parinte suveran>>”, calitatea de suveran al fiintei divine

4

reprezentand modelul teologic al calitatii politice de suveran. Nu de putine ori se

cita, in literatura juridico-politica medievala, preceptul ,,fiecare baron este suveran

in baronia sa; regele este insa suveran peste toti in baronia sa”.

Asadar, conceptul de suveranitate traduce, noetic, un imperativ exclusiv ce

exprima o relatie ierarhica, chiar daca, in Evul Mediu, orice baron reclama o

egalitate de putere cu monarhul, relatia de vasalitate neexclusand permanenta

disputa dintre baron si monarh, tinand cont de prerogativele de care se bucura, sub

aspectul de ius gladii, orice feudal. Intre monarh si feudalul vasal exista, totusi, o

relatie concurentiala si ambigua, totodata, asemanatoare celei dintre Imparat si

Papalitate, cum o si formulase, de altfel, Papa Inocentiu al II-lea, in 1202, in

Decretul sau Per venerabilem: cum rex ipse superiorem in temporalibus minime

recognoscat (,,deoarece regele nu recunoaste nici un superior siesi in

temporabilitate”). In secolul al XIII-lea, termenul dobandeste si se imbogateste cu

un sens juridico-tehnic, exprimand nu doar o relatie de putere, ci si o anume

atributie suprema, o competenta singulara, si anume aceea de a transa, in ultima

instanta, un conflict juridic.

Un sens secund si mai bogat in raport cu intelesul oarecum restrans din

secolul al XII-lea, astfel ca un alt cutumiar, Uzurile din Orlenois (mijlocul

secolului al XIII-lea), prin care se reglementeaza repartitia atributelor

jurisdictionale intre monarh si baronii sai, statueaza ca justitia regala ramane ca o

ultima judecata (in sens de hotarare ce nu mai poate fi atacata in fata unei altei

puteri, fie vertical si, ca atare, ierarhic intelegand-o, fie orizontal concepand-o,

conceptul de suveran reflectand, asadar, facultatea recunoscuta monarhului de a

stinge un conflict judiciar printr-o decizie nesusceptibila de un apel, caci ,,li roi est

souverains, si doit estre sa corz souveraine”. (De aici expresia ,,Curtea este

suverana...”.).

5

Astfel, pentru mentalitatea politico-juridica si limbajul corespunzator,

suveranitatea trimite la suveran, fiind suveran cel care, fie baron, fie rege, poate, in

sfera sa de dominatie data si recunoscuta, sa decida in mod independent de alta

persoana. O mentalitate asupra suveranitatii oarecum opusa sensului modern pe

care il acordam conceptului, incepand mai ales cu J.J. Rousseau, opozitia fiind

intre conceptia judiciara a suveranitatii si cea moderna, legislativa, conceptiei

medievale asupra suveranitatii fiindu-i straina ideea unei puteri publice unice si

eficace de o competenta exclusiva (si anume, puterea legislativa), ceea ce il va

determina, mai tarziu, pe Kelsen sa afirme ca ordinea constitutionala a Evului

Mediu si in general se constituise ca o ordine juridica descentralizata fara insa un

centru precis localizat, adica aceasta putere unificanta care este suveranitatea

pentru statul modern. Pentru Evul Mediu, in practica politica europeana,

suveranitatea prezinta doar acceptiile de relatie dubla de putere si de putere

judiciara si care genereaza, in epoca, continutul expresiei de drepturi de

suveranitate ca atributie nelimitata si generala a monarhului, nu de putine ori

rezultat al limitarii prin forta militara a suveranitatii baronilor sai.

Astfel, prin Tratatul de la Brétigny (1360), Carol cel Mare isi asuma in

continutul suveranitatii sale o serie de prerogative regaliene si astazi considerate ,

in doctrina de drept public, ca fiind de esenta suveranitatii: ius belli, ius iudicii

s.a., totusi toate acestea reprezentand mai degraba incercari de introducere in

limbajul de drept public al epocii a conceptelor determinante ale dreptului imperial

roman, fara insa o receptare deplina ale acestora. Cum ar fi, de exemplu,

intelegerea si utilizarea, in limbajul juridico-politic si diplomatic medieval, a

conceptului de suveranitate in intelesul imperial roman de summa potestas, desi

istoricii Evilui Mediu remarca totusi ca regele Carol al V-lea s-a proclamat in,

1368, ca ,,senior suveran al tarii Guienii”, dar tot in sensul unui drept de jurisdictie

6

de ultima instanta cu privire la vasalii sai, nereusind astfel sa depaseasca

mentalitatea juridico-politica medievala.

Apare, asadar, ca fiind gresita teza dupa care conceptul de suveranitate este

intalnit inca inainte de Bodin. Desigur, legalistii francezi din prima jumatate a

secolului al XVI-lea , ca Grassaille, Seyssel, sau Chasseneuz, au anumite merite in

fundamentarea dreptului public modern pe principiul suveranitatii, dar ceea ce a

constituit obiectul tezelor lor era justificarea suprematiei monarhului in stat, in

baza teoriei dreptului divin ca fundament al prerogativelor acestuia. Astfel, marele

jurist Charles Du Moulin a admis caracterul absolut al suveranitatii, fundamentand

puterea regala pe investitura divina, identificand astfel, ca si cei ce l-au precedat,

suveranitatea cu absolutismul monarhic, identificare ce a consacrat, ca atare, si

adagiul medieval, atat de citat in lucrarile juridice medievale de drept public, ca

Rex Franciae est in regno suo tanquam quidam corporalis Deo (,,Regele Frantei,

in regatul sau, este ca si Dumnezeu in corporalitate”). E adevarat, o identificare,

sub aspect logic, ce nu exclude insa recunoasterea insa, macar de ordin formal, a

unei anumite limite juridice constitutionale a unui astfel de absolutism al puterii,

limite fiind juramintele si principiul consimtamantului starilor.. Bodin a reusit sa

realizeze marele salt spre conceptul modern de suveranitate prin intelegerea totusi

ca suveranitatea nu este principiul autoritatii in stat, ci principiul Statului de la care

purced toate puterile, pentru Bodin suveranul (si suveranitatea pe care o exercita

fie direct, fie indirect) nu actioneaza decat in scopul fundarii si conservarii unei

Republici (statul), caci suveranitatea este insusi principiul statului. Pentru Bodin,

suveranitatea se fundamenteaza pe lege, ceea ce face ca statul de suveranitate este

implicit un stat de drept (in terminologia lui Bodin, ,,un État de justice”). Jean

Bodin marcheaza, in istoria conceptului de suveranitate, debutul principiului de

individualizare a popoarelor istorice, al constructiei teritorialitatii politice a

7

statelor, al modernitatii politice in general, proces ce se continua prin Thommas

Hobbes, cu a sa Philosophical Rudiments of Government and Politics (1642),

reluand expunerea sistemului conceptual al suveranitatii prin Principes

fondamentaux de la philosophie de l’État si Du citoyen, lucrare prin care Hobbes

inaugureaza, pentru epoca moderna, filosofia statului.

Altfel spus, daca Bodin a apelat la o constructie de ordin juridic pentru

intelegerea conceptului si a principiului suveranitatii, Hobbes construieste

conceptul de suveranitate more philosophico, realizand astfel in politica, dupa

aprecierea profesorului Gérard Mairet, o revolutie tot astfel ca si cea operata de

catre Galilei in fizica, o schimbare de paradigme in favoarea unui nou model

interpretativ-explicativ constructibil pe trei piloni: a) principiul unui fundament

uman al legii; b) semantica unui mit fondator: mitul suveranitatii; c) constructia

marelui personaj politic al modernitatii si chiar al contemporanitatii – poporul.

Pentru Hobbes, urmandu-l pe Bodin, legea pozitiva, legea in vigoare, este expresia

vointei suveranului ce uzeaza astfel de puterea sa.. Ca forma imanenta a existentei

umane civile (adica, in sensul roman de civis), cu determinanta si semnificatia sa

politica, legea este conditia civilizatiei, legea ,,jucand”, spre a-si realize un astfel

de scop, o dubla functie : morala si pragmatica, este in serviciul justitiei si al pacii

(sociale). Legea rezuma si exprima, asadar, esenta statului, si anume uniunea

indivizilor in cadrul unui aceluiasi corp politic si subordonarea lor fata de

aceeasi/aceleasi norma/norme. Ceea ce este interesant la Hobbes este faptul ca

legea ca expresie a puterii suverane are doar rolul de a reprima, de a sanctiona

culpa, fara insa a-si propune sa realizeze justitia. Legea nu exprima justul. Justul,

ca valoare, constituie doar o procedura a suveranitatii, in sensul ca este lege ceea ce

doreste suveranul si ceea ce voieste suveranul este lege. Hobbes, prin sustinerea

tezei ca Statul este un stat profan, renunta, ca reper, la orice norma divina si, ca

8

atare, reperele justului nu mai sunt normele si valorile divine, ci vointa

suveranului, legea fiind de o natura profund profana. Suveranul trebuie sa fie

singurul in masura a stabili ceea ce este si ce ceea ce nu este just: legea fiind un

lexic, un cod, suveranul este cel ce stabileste un astfel de cod, impunand definitia

curenta si oficiala a termenilor limbii/limbajului.

Mult timp, de altfel, conceptul de suveranitate este tratat ca functie de stat,

ca element esential si specific al statului, abea odata insa cu olandezul Krabbe si

cu Kelsen,parasindu-se punctul de vedere al unei teorii antropomorfiste a

scolasticii juridice ce a construit dreptul printr-o savanta tehnica a fictiunilor

juridice. Dintr-o asemenea perspectiva, conceptul de suveranitate, semnificand

alianta dintre proprietate si vointa, fusese fundamentat pe trinitatea politica si

juridica fiintand prin: a) personalitate; b) ierarhia vointelor; c) patrimonialitate.

Desi, in conceptia moderna clasica titular al dreptului de proprietate este regele si

apoi natiunea, Revolutia franceza de la 1789 , pe urmele teoriei lui Locke, transfera

dreptul subiectiv de proprietate de la rege la natiune, neobservand insa ca titularul

dreptului de proprietate asupra patrimoniului national nu era regele, ci proprietatea

revenea institutiei Coroanei.. Teoria revolutionara ce a pregatit anul 1789, si in

special ideologia juridica a lui J.J. Rousseau, a conceput suveranitatea ca fiind

expresionata de trei elemente fundamentale: a) indivizibilitate; b) imprescribilitate;

c) inalienabilitate. Or, aceste trei determinatii ale suveranitatii natiunii nu

reprezinta altceva decat consecinte ale teoriei suveranitatii coroanei. Pentru

analiza doctrinei clasice studiul nostru a facut distinctii intre Scoala germana

(Gerber, Jhering, Laband si Jellinek) si Scoala franceza (J.J. Rousseau si A.

Esmein, acesta din urma fiind si autorul teoriei delegarii suveranitatii nationale,

problema ce dorim sa o continuam ca studiu), asadar intre teoria pozitivista

germana si teoria pozitivista franceza, amandoua orientari prezentand insa si

9

trasaturi comune, si anume pozitivismul juridic si voluntarismul juridic (ambele

opunandu-se, aproape in egala masura, Scolii engleze de drept public (Austin,

Ansem, lord Brougham), prin faptul respingerii teoriei suveranitatii nationale

englezii substituind analiza conceptului de suveranitate prin teoria suveranitatii

Parlamentului). Revenind insa la distinctiile dintre Scoala germana si Scoala

franceza in discutia privind suveranitatea, trebuie observat ca, pentru ginditorii

germani, Statul este o persoana juridica, fiind un dat a priori. Ca atare, dreptul

decurge din vointa Statului, suveranitatea apartinand statului ca persoana. In timp

ce pentru francezi, Statul, ca expresie juridica a natiunii, este un dat a posteriori,

inainte de Stat existand Natiunea, din Natiune decurgand Statul si Dreptul; ca

atare, suveranitatea apartine Natiunii (conform teoriei natiunii-persoane).

O astfel de teorie a Statului genereaza doua principii , si anume: 1)

principiul suveranitatii nationale; 2) principiul delegarii suveranitatii, ambele cu

semnificatii disproportionale astazi in polemicile nu doar teoretiice privind

reconfigurarile posibile ale Uniunii Europene ca persoana juridica si in ceea ce

priveste raporturile dintre institutiile europene si statele membre ale Uniunii.

Krabbe si Kelsen determina insa o scimbare de paradigma. Este adevarat, Krabbe

se opreste la o opozitie intre suveranitatea dreptului si suveranitatea statului.

Analizand insa conceptul de suveranitate ca notiune de sine si in sine, Kelsen

declanseaza insa un progres in aprofundarea teoriei si notiunii de suveranitate,

prin studiul logicitatii juridice a conceptului, prin emiterea unei noi ipoteze privind

suveranitatea, prin degajarea functiei proprii a conceptului de suveranitate in teoria

dreptului. Pentru Kelsen, suveranitatea nu mai este si nu mai poate fi socotita ca

un atribut exclusiv al statului, ci suveranitatea este si devine un atribut al dreptului

international (droit des gens), cu depasirea limitelor impuse, clasic, de dreptul

pozitiv si de dreptul etatic. Deja odata cu Kelsen, problema suveranitatii devine si

10

se impune ca problema a unitatii ordinii juridice, a sistematizarii stiintifice a

dreptului. Suveranitatea, in paradigma kelseniana, este un element de logicitate,

care confera unei parti a dreptului pozitiv o primordialitate asupra celorlalte

subsisteme de drept pozitiv. Ca atare, este logic ca suveranitatea sa fie atribuita ca

predicat dreptului public intern (ordinii publice interne) pentru a se ajunge la o

sursa unica a normelor de competenta, suveranitatea fiind, concluzionand, un

criterium, un principiu sintetic in stabilirea ierarhiei diferitelor sisteme/ordini de

drept pozitiv, pentru introducerea unitatii logico-teoretice a dreptului, printr-o

valoare comuna. O astfel de noua paradigma influenteaza in mod deosebit astazi

doctrina constructiei comunitare/europene, in special din perspectiva eforturilor de

superpozitionare a dreptului comunitar in eforturilor politico-juridice de ordin

constitutional de remodelare a structurii institutionale ale Uniunii Europene. Este

situatia mult discutatului Tratat de la Lisabona ce incearca sa salveze Tratatul

privind instituirea unei Constitutii europene.

Studiul istorico-juridic al conceptului de suveranitate, dincolo de importanta

sa teoretica, are relevanta pentru intelegerea semnificatiilor actuale a miscarii de

flux-reflux a cautarilor unei strategii cat mai realiste de realizare juridico-politica a

configurarii Uniunii Europene ca persoana juridica si, astfel, a intelegerii

raporturilor dintre ordinea juridico-politica eureopeana si suveranitatea-autonomia

institutiilor nationale .Intr-o scurta alocutiune, rostita la deschiderea sedintei

academice din 8 – 9 mai 2000 (Bruxelles – a 50-a aniversare de la Declaratia din

9 mai 1950), profesorul Henry Schermers (Universitatea din Leiden), afirma:

,,Souveraineté n’est plus une notion absolu. Un nouveau mot entrait dans notre

vocabulaire: supranationalité. La Deuxième Guerre Mondiale nous a démontré le

danger du nationalisme, le danger de concentration tous les pouvoirs en des

gouvernements nationaux”. Si, elogiind personalitatea lui Robert Schuman,

11

profesorul Schermers adauga: ,,Schuman nous a offert une nouvelle option: une

alternative, c’est-à-dire la division de la souveraineté”.

Asadar, un entuziasm, un optimism perfect justificat de o istorie, uneori

sinuoasa, de reconstructie postbelica a unei Europe pornite pe calea unei integrari

in primul rand de ordin economic, dar, nu mai putin, si de ordin politic, a unei

Europe indreptate spre un model federalist. In 1947, contele Coudenhave-Kalergi,

incurajat de starea de spirit americana a acelor ani, lansase idea si apelul catre

cetatenii Statelor Unite ale Americii in favoarea crearii Statelor Unite ale Europei,

astfel ca unificarea europeana pe baze federaliste devenise chiar unul dintre

obiectivele polititicii americane.

In concluziile sale, politologul elvetian de origine sarba, Dusan Sidjanski

nota: ,,Le fédéralisme m’apparait comme la forme d’organisation des

communautés multinationals la plus apte à unir les Ėtats en créant des grands

éspaces économiques, à sauvgarder leurs identities et à respecter leurs diversités.

Un fédéralisme qui permet de gérer ces tendencies, parfois opposées mais

convergentes, qui peuvent s’enrichirmutuellement dans une Union aussi complexe

qu’adaptable”. Si mai ales nu trebuie uitate lucrarile colocviului din 27 – 29 aprilie

1966 de la Liège, cand profesorul Louis Cartou, plasandu-se pe o pozitie optimista,

specifica acelor ani, considera ca ,,l’union douanière et l’union économique

achevées, conduisant à la federation politique disposant de competences

nouvelles, nottement dans les domains de la diplomatie et de la défance”, ceea ce,

in mod logic, ar conduce la ,,l’indépendence politique des organs communitaires”.

S-a argumentat, mai degraba, din perspectiva unei atitudini emotionale, dar si din

considerente politice de ordin pragmatic, ca cele trei Comunitati ar urma mai

degraba un model functionalist decat unul federalist sau confederalist.

12

Din punct de vedere politic, sunt bine cunoscute Declaratia cu privire la

viitorul Europei (Anexa la Tratatul de la Nisa), apoi Declaratia de la Laeken

(Belgia, 2001), care a dus la crearea Conventiei privind viitorul Europei, sub

bagheta fostului presedinte al Frantei si presedinte al Miscarii Europene

(Bruxelles), si anume Valery Giscard d’Estaing. Si totul a culminat cu acel Projet

de Traité instituant une Constitution pour l’Europe, prezentat la 20 iunie 2003

Consiliului European reunite la Thessalonique (Grecia). Un proiect de Tratat

constitutional ,,inspirée par la volonté des citoyens et des Etats de l’Europe de

batir leur avenir commun”, acest tratat constitutional urmand sa instituie o Uniune

Europeana ,,à laquelle les Etats members conferment des competences pour

atteindre leurs objectifs communs”, astfel cum preciza art. 1 Titlul I (Définition et

objectifs de l’Union).

Caci, sublinia textul din alin.2 art.1 titlul I din Proiectul de Tratat, ,,L’Union

est ouverte à tous les Etats européennes qui respectent ses valeurs et qui

s’engagent à les promouvoir en commun”. Si totusi....Desi Proiectul exprima

,,vointa popoarelor”, unele popoare s-au opus procesului de ratificare a

proiectului de Tratat, utilizand eficient si eficace instrumnentul juridico-politic al

referendum-ului (cazul olandezilor, al francezilor, recent al irlandezilor) sau

amanand sine die o astfel de pronuntare populara (cazul Marii Britanii). In

literatura romana de specialitate, profesorul Dumitru Mazilu considera ca tocmai

modelul federativ imaginat de proiectul de Tratat instituind o Constitutie pentru

Europa a dus la un nou moment de stagnare a constructiei europene si a impus

tratatul de reforma (Tratatul de la Lisabona). De altfel, am putea spune ca, in

literature romana de specialitate, momentul Lisabona reprezinta o prezenta

constanta si activa. Sau probleme-cheie privind constructia europeana la acest

moment sub un unghi particular, cum ar fi cel al suveranitatii nationale si

13

principiul Kompetenz der Kompetenz, sau problema identitatii nationale intr-un

sistem configurativ european nou, de tip federalist. De altfel, intreaga istorie a

constructiei Comunitatilor Europene si apoi a Uniunii Europene a fost marcata de o

dubla confruntare, mai mult sau mai putin vizibila, atat la nivel institutional

comunitar si in raporturile interguvernamentale dintre statele membre ale

Comunitatilor/Uniunii Europene, cat si la un nivel de infradecizionalitate, si anume

la nivelul organizatiilor si structurilor civice militante pentru integrarea europeana

– este vorba de miscarea europeana (Mouvement Européenne, in varianta

lingvistica anglo-saxona European Mouvment), cu sediul central la Bruxelles, intre

federalisti si confederalisti, doctrinarii teoriei functionaliste aflindu-se intr-o anume

inferioritate si reprezentand mai degraba un gen de compromis intre primele

orientari.

O confruntare dublata, la randul ei, de o confruntare intre eurooptimisti si

eurosceptici. Este interesant de a constata, deocamdata la nivel empiric, o anume

teama, chiar in mediile universitare juridice din fostele tari comuniste, de exemplu

in Romania, o anume pozitie cvasipanicarda dupa care integrarea europeana ar fi

sinonima cu trecerea societatilor est-europene de la un regim totalitar de tip

sovietic la o alta … Uniune Sovietica. Ceea ce reflecta, pe fond, o grava culpa a

tuturor guvernantilor de dupa 1989, in cazul Romaniei, de a nu fi insistat in

pregatirea populatiei in intelegerea a ceea ce reprezinta aderarea Romaniei la

Uniunea Europeana, consecintele, si cele positive, si cele negative, ce rezulta dintr-

un astfel de act politic.Mai mult, se acuza faptul ca Uniunii Europene ii lipseste un

anume ideal democratic, suferind astfel de un deficit de democratie, nefiind clar

precizat modul de participare al cetatenilor la realitatea democratica a Uniunii, desi

un astfel de deficit de democratie , cel putin pentru statele estice ce au aderat la

Uniune reflecta de fapt deficitul de democxratie ce caracterizeaza in realitate

14

societatile ce au trecut de la regimurile totalitare comuniste la un regim democratic

insuficient deocamdata consolidate la nivelul trairii valorilor democratice de marea

masa de cetateni. Nu trebuie omis faptul ca neincrederea in categorii inca mult prea

abstracte, cum ar fi cea de cetatanie europeana, Uniunea Europeana ca structura

federativa sau confederativa, sau alte notiuni si sintagme are la baza si o anume

teama de pierdere a identitatii culturale a natiuinii, tinand seama de o anume

recrudescenta a nationalismului chiar in state din centrul continentului European.

Pe astfel de temeri de natura politica, intr-un fel, se cladesc rezerve chiar de ordin

juridic. Ca si pe o anume nemultumire a cetatenilor fata de modul de functionare al

justitei, in opozitie cu asteptarile imediate fata de realizarea acesteia, agravandu-se

astfel opozitia culturala dintre mentalul colectiv al maselor si mentalul

pofesionistilor in modul de actiune si realizare al justitiei, mai ales pe fondul unor

slabiciuni ale puterii judecatoresti, ea insasi in plin efort de repozitionare pe alte

principii si valori intr-o societate de dip democratic-occidental.

Opinam, cu tot respectul fata de pozitiile in mod public exprimate, ca etapa

,,voluntaris-vizionara a constructiei comunitare bazata pe vointa politica si

entuziasm” nu s-a incheiat odata cu respingerea prin referendum a Proiectului unui

Tratat privind o Constitutie pentru Europa de catre populatia din Franta Olanda sau

Irlanda. Constructia comunitara a mai cunoscut etape de criza in istoria sa. Mai

degraba, trebuie tinut seama de faptul ca mentalitatile politico-juridice ale

cetatenilor (o masa de populatie eterogena ca grad de instructie, pregatire pentru

viitor, cu interese deosebite sub aspect economic, cu credinte diverse si mai ales cu

sentimente neomogene in raport cu valorile traditionale ale identitatii nationale) nu

pot tine pasul cu realitatile economico-politice, nu observa cu suficienta claritate

trendul obiectiv al istoriei politico-institutionale ale Comunitatilor/Uniunii

Europene, mai degraba votul negativ la astfel de referendum-uri traducand anumite

15

nemultumiri fata de guvernantii locali, nationali, si mai putin fata de politicile

comunitare ale institutiilor Uniunii. Este insa de constatat ca deficitul de cultura

politica si anumite pozitii emotive pot fi factori perturbatori in desfasurarea unei

logici obiective a istoriei integrarii europene, in contextual unui proces mult mai

amplu si provocator, si anume cel al globalizarii. Caracterul integrant al

economiilor occidentale, existenta reala a unei pieti interne a Uniunii Europene

astazi conduc in mod obiectiv la o reconfigurare politico-institutionala a Europei,

la un alt mod de a intelege raporturile dintre Uniunea Europeana si statele membre,

nu pot bloca trecerea, in timp mai degraba la o structura de tip federativ a Europei

decat una de tip confederativ. Nu credem ca suntem in prezenta unei contrarietati

absolute intre rolul esential al pietii (prin trecerea la piata interna a Uniunii, pietile

nationale devenind, in fapt, pieti locale) si teza unei integrairi politice

fundamentate pe principiul solidaritatii.

In fond, 85% din continutul Proiectului de Tratat Constitutional erau si sunt

in vigoare, doar 15% din textul acestui document reprezentand asumarea unor noi

obligati pentru popoarele si statele Uniunii Europene. In sine, textul Tratatului

Constitutional era rezonabil, consacra din punct de vedere juridic anumite

realitati configurate , consacra in principiu anumite drepturi consacrate prin

constitutiile si practica constitutionala a statelor membre ale Uniunii, simplificarea

si reformarea institutiilor Uniunii fiind o necesitate. Daca ne referim la cazul

Frantei, un sondaj de opinie publica (agentia TNS – Sofres) indica faptul ca 62%

dintre francezi au opinat ca rezultatele referendumului din 2005 au slabit pozitia

Frantei in Europa, iar 85% din respondentii francezi au afirmat ca sunt favorabili

continuarii constructiei europene. De altfel, multi observatori considera ca viitorul

Uniunii Europene nu poate fi decat unul federalist, caci numai modelul federal

poate garanta, din punct de vedere constitutional, drepturi egale, autonomie largita

16

si posibilitatea participarii effective in forurile europene, suveranitatea nationala

evidentiindu-si tot mai mult natura sa fictiva. De observat ca Tratatul de la

Lisabona, in noul art. 4 afirma, intr-un mod interesant, ca Uniunea respecta

egalitatea statelor membre in fata tratatelor, precum si identitatea lor nationala,

inerenta structurilor lor fundamentale politice si constitutionale, inclusive in ceea

ce priveste autonomia locala si regionala. Aceasta respecta functiile esentiale ale

statului, si in special cele ce au ca obiect asigurarea integritatii sale teritoriale,

mentinerea ordinii publice si apararea securitatii nationale. In special, mentioneaza

noul text, securitatea nationala ramane responsabilitatea exclusiva a fiecarui stat

membru, asadar statul membru mentinandu-si una din functiile sale esentiale,

anume cea de aparare, de asigurare a securitatii sale. Pe de o parte; pe de alta

parte, noul text reitereaza principiul de drept public international privind egalitatea

statelor membre in fata tratatelor, asadar Tratatul de la Lisabona este, in esenta sa,

un acord international incheiat in scris intre state (aici – statele europene membre

ale Uniunii) guvernat de dreptul international, astfel cum termenul de tratat este

definit de art. 2 paragr.1 lit.a din Conventia cu privire la dreptul tratatelor

(Conventia de la Viena din 23 mai 1969). Mai este de observat ca textul noului art.

4 din Tratatul de la Lisabona face vorbire de ordinea publica in intelesul de ordine

publica interna, or ramane la latitudinea statului membru de a-si determina

continutul acestei ordini publice interne, in conformitate cu valorile si principiile

sale constitutionale, in conformitate cu sistemul sau normativ juridic intern.

Desigur, o astfel de ordine publica interna este si trebuie, more teoretico, a fi in

conformitate cu continutul art. 2 in noua sa redactare a Tratatului de la Lisabona, in

sensul prelevarii in sistemul normativ juridic intern al fiecarui stat membru al

Uniunii a valorilor respectarii demnitatii umane, a libertatii, democratiei, egalitatii,

statului de drept,respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor

apartinand minoritatilor nationale, pluralism, toleranta, justitie, solidaritate,

17

egalitate intre barbati si femei. Cum orice tratat in vigoare (este o alta problema

intrarea in vigoare a acestui Tratat) leaga partile si trebuie executat cu buna-

credinta (principiul pacta sunt servanda si cel al executarii de bona fide), cum nici

un stat contractant parte la tratat nu poate invoca dispozitiile dreptului sau intern

pentru a justifica neexecutarea unui tratat (art. 26 si 27 din Conventia de la Viena

din 1969), cum astfel de valori proclamate de Tratatul de la Lisabona sunt

prevazute si de Conventia Europeana pentru Apararea Drepturilor Omului si a

Libertatilor Fundamentale (Roma, 4 noiembrie 1950), ratificata si intrata in

dreptul intern roman, impreuna cu protocoalele aditionale la aceasta Conventie,

prin legea nr. 30 din 18 mai 1994, avand in vedere si faptul ca Uniunea Europeana

adera la Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor

fundamentale (art. 6 alin. 2 text nou), ca si drepturile, libertatile si principiile

prevazute de Carta drepturilor fundamentale adoptata la 7 decembrie 2000 (care

are aceasi valoare juridica ca si tratatele) (art. 6 text nou), rezulkta, cel putin in

cazul Romaniei, ca statul nu trebuie sa-si modifice functia sa de aparare si de

asigurare a ordinii publicii interne si ca in definirea conceptuslui de ordine publica

interna, in determinarea sferei si continutului acesteui concept el, statul, nu este

limitat decat de prevederile Conventiei, a protocoalelor aditionale acesteia si a

jurisprudentei Curtii de la Strasbourg, a Cartei din 2000, suveranitatea nationala a

statului, de care face vorbire art. 1 din Constitutia Romaniei, ramanand intacta Cu

atat mai mult cu cat an mod suveran statul roman si poporul roman, ca real titular

al suveranitatii statului, au inteles sa adere la Uniunea Europeana. Prevederea ca

statul membru isi realizeaza in mod deplin functia de mentinere a ordinii publice

si cea de aparare a securitatii nationale (textul nouului art. 4 din Tratatul de la

Lisabona) nu se afla in raport de contrarietate cu prevederea noului art. 27 alin. c

pct. 7 din Tratatul Lisabona, si anume faptul ca in ipoteza in care statul membru al

Uniunii Europene ar face obiectul unei agresiuni armate pe teritoriul sau, celelalte

18

state membre au obligatia de a-i acorda ajutor si asistenta prin toate mijloacele de

care dispun, in conformitate cu art. 51 din Carta Organizatiei Natiuniulor Unite. Nu

este desigur o interventie militara imediata, spontana, fara acordul statului agresat

si fara o decizie juridica a institutiilor responsabile ale Uniunii Europene. E

adevarat, o anume nuanta privind o actiune subinteleasa ca fiind si de natura

militara apare in textul art. 188 R in noul titlu VII (clauza de solidaritate) si care

prevede ca Uniunea si Statele membre actioneaza impreuna, in spirit de

solidaritate , in cazul in care un stat membru face obiectul unui atac terorist, ori al

unei catastrofe naturale sau provocate de om. Intr-o astfel de situatie, Uniunea

mobilizeaza toate instrumentele de care dispune, inclusiv mijloacele militare puse

la dispozitie de statele membre, dar la cererea autoritatilor politice a statului in

cauza, celelate state membre coordonandu-si actiunea in cadrul Consiliului. Dat

fiind interesele comune deosebite ale popoarelor si statelor membre ale Uniunii

Europene, in mod suveran statele membre au convenit sa complementeze politicile

sociale si economice ale Uniunii cu prevederi de coeziune si ajutor mutual in astfel

de ipoteze, tinand seama ca intr-un context de treptata si rapida globalizare a

activitatilor umane, indiferent de domeniu, orice agresiune militara impotriva unui

stat membru afecteaza economia, resursele de orice ordin, securitatea populatiei nu

numai a statului membru agresat, ci afecteaza interesele comune ale Uniunii ca

atare, ale tuturor popoarelor europene cuprinse, prin vointa lor, in spatiul Uniunii.

De altfel, considerandu-se ca politica de securitate si aparare comuna

face parte integranta din politica externa si de securitate comuna a Uniunii

Europene, prin art. 27 (care preia fostul art.17) se prevede posibilitatea ca

Uniunea sa dobandeasca o acapacitate de actiune bazata pe mijloace civile si

militare, eventual a putea folosite eventual si in afara Uniunii Europene in

vederea asigurarii mentinerii pacii, prevenirea conflictelor si intatirea

securitatii internationale, in conformitate cu principiile Cartei Organizatiei

19

Natiunilor Unite, ceea ce semnifica ca statele membre sa puna la dispopzitia

Uniunii capacitati civile si militare, in acest sens urmand a se crea Agentia

Europeana de Aparare.Opinam ca aceasta este in concordanta, pe fond, cu

continutul art. 118 alin.1 teza 2 si alin. 5 din acelasi art. 118 din Constitutia

Romaniei, rev. in 2003, ca si cu art. 148 din aceasi constitutie (integrarea in

Uniunea Europeana).

Asadar, principiul suveranitatii nationale – chiar daca din ce in ce mai clar

apare natura sa de fictiune juridica – este respectat prin aceste prevederi cuprinse in

Tratatul de la Lisabona. Sub astfel de aspecte, Tratatul de la Lisabona (Tratatul

privind functionarea Uniunii Europene) se conformeaza modelului clasic de tratate

si acorduri, conventii internationale. Este insa adevarat ca un astfel de tratat nu

exprima doar vointa si interesele guvernantilor, nu reprezinta doar un

acord/conventie/tratat interguvernamental, ci este rezultatul exprimarii clare si a

vointei popoarelor Uniunii Europene, lucru usor de inteles pentru cine a urmarit si

este atent la activitatzea celui mai interesant forum civic european – Miscarea

Europeana, dar si a altor organizatii paneuropene.

Ca suveranitatea statelor membre este recunoscuta, chiar daca nu in mod

expres, reiese si din faptul ca, potrivit art. 69 alin. 4 din cap. 2, printr-o interpretare

per a contrario, statele membre sunt singure si cu deplina competenta materiala de

a-si delimita, din punct de vedere geografic, frontierele lor in conformitate cu

normele dreptului international, chiar daca astfel de frontiere geografice sunt doar

frontiere imaginare, conservand doar o istorie politica. De altfel, cel mai interesant

text din Tratatul de la Lisabona, din punctul de vedere al oricarei discutii pozitive

despre suveranitatea unui stat membru, il constituie noul art. 35, in principal alin.

1, 2, 3 si 5.

20

Orice stat membru poate hatara, in conformitate cu normele sale

constitutionale, sa se retraga din Uniune. Daca pana la acest text, odata intrat in

Comunitatile Europene un stat membru, in principiu, nu se mai putea retrage,

pragmatic vorbind era supus unui proces de integrare atat de profund incat

perspectiva retragerii din Comunitati nu se mai punea, prin noul text introdus in

Tratatul de la Lisabona se accentueata pe teoria functionalitatii, statul, ramanand

suveran, poate oricand sa se retraga, textul art. 35 alin. 1 urmarind parca acordul

de continut cu prevederea din art. 54 lit.a din Conventia de la Viena din 1969

privind dreptul tratatelor , asadar Uniunea, in textul sau fundamental pentru viitor

reintorcandu-se la normele de drept public international, subliniind astfel faptul ca

ea, ca persoana juridica, respecta vointa suverana a popoarelor si a statelor

membre. Este o prevedere de natura a linisti anumite suscibilitati, sau doar de a

induce caracterul de organizatie internationala cu vocatie regionala, ori de a

evidentia ca uniunea agreaza o teorie explicativa de tip functionalist si, totodata,

faptul ca ea, Uniunea Europeana, se constituie pe un model confederativ? Este

semnul unei indreptari a Uniunii spre o configurare de tip confederalist, in care

fiecare stat confederat dispune de libertatea de retragere din structura

constitutionala laxa a unei confederatii de state suverane? Exista insa argumente de

text ce par a indica totusi o structura de tip federalist a Uniunii Europene, iar o

lectura atenta a tratatului Lisabona pare a indica o ambiguitate calculata: Uniunea

Europeana, prin acest tratat, ne apare ca un hibrid intre federatie si confederatie,

ca un regim bi-constitutional. Directia federalizarii functionarii Uniunii Europene

se anunta odata cu textul art. 1 din cap. Dispozitii comune: Tratatul organizeaza

functionarea Uniunii si determina domeniile, limitele si conditiile execitarii

competentelor sale. Un prim aspect, din acest punct de vedere, il prezinta

prevederile vechiului art. 3, prin renumerotare devenind art. 4, care enunta

principiul departajarii competentelor intre Uniune si statele member, in sensul ca

21

orice alta competenta neatribuita Uniunii prin tratate apartine statelor member. Iar

art.5 consacra principiul atribuirii in procesul delimitarii competentelor, in

conformitate cu principiile subsidiaritatii si al proprortionalitatii

Alin.2 art. 5 precizeaza mai mult, in sensul ca Uniunea nu actioneaza decat

in limitele competentelor ce i-au fost atribuite de statele member prin tratate pentru

atingerea obiectivelor stabilite de catre acestea. In paranteza fie spus, continutul

acestor aliniate aduc aminte, in materie, de prevederile Constitutiei Statelor Unite

ale Americii. Oricum, acelasi art.148 din Constitutia Romaniei in vigoare permite,

in conditiile unei legi adoptate de Parlament in sedinta comuna a celor doua

Camere si cu un cvorum prevazut de Constitutie, transferul unor competente catre

institutiile comunitare / ale Uniunii si execitarea in comun cu celelalte state

membre aleUniunii a unor competentew prevazute in tatatele constitutive ale

Comunitatilor/Uniunii Europene. Un al doilea aspect il constituie prevederea art.

10 din Titlul IV, care prevede ca statele membre care doresc sa instaureze intre ele

o cooperare consolidata in cadrul competentelor neexclusive ale uniunii pot

recurge la institutiile acesteia si isi pot exercita aceste competente prin aplicarea

dispozitiilor corespunzatoare ale tratatelor, in limitele si in conformitate cu

procedurile prevazute. Aceste forme de colaborare consolidata vizeaza favorizarea

realizarii obiectivelor Uniunii, apararea intereselor lor si consolidarea procesului

de integrare. Astfel de forme de cooperare consolidata reprezinta, in subtext, un

pas semnificativ spre procesul de federalizare a Uniunii Europene, cel putin pentru

un anume numar de state member, mai ales cele care apartin Grupului euro.

Pragmatic vorbind, cred ca suntem in prezenta unui model bidirectional de

organizare a Uniunii Europene: 1. o Uniune Europeana cu caracter confederativ, ca

avand o personalitate juridica si cuprinzand totalitatea stateleor membre; 2. o

federatie a statelor europene in interiorul Uniunii Europene, cuprinzand acele state

22

membre din Grupul euro ce-si manifesta hotarat voinsa unei forme de ,,colaborare

consolidata” care sa accelereze profunzimea integrarii lor economice, sociale si

politice. Altfel spus, Tratatul de la Lisabona reitereaza teza unei Europe cu ,,doua

viteze”. Valorificarea cercetarii pe acest obiectiv se realizeaza intr-un articol

acceptat spre publicare in revista ,,Revue International de Droit compare”.

In ceea ce priveste Obiectivul 1. Activitatea 1.2. (cercet.stiint. II dr. Tudor

Avrigeanu, cercet.stiint. drd. Ion Ifrim - ambii la Institutul de Cercetari Juridice

al Academiei Romane), si anume racordarea dreptului penal si a dreptului procesual

roman la exientele dreptului penal european, directia principala a investigatiilor,

focalizat pe dimensiunea juridico-penala a proiectului, a vizat realizarea unei analize

comparative a stadiului atins de reforma dreptului penal in Romania.

Cercetarea a inclus activitati concentrate asupra aspectelor privind configurarea

partii generale a dreptului penal in codul penal roman din 1968 aflat inca in vigoare, in

asa-numitul nou cod penal din 2004 si in anteproiectul de cod penal publicat de catre

Ministerul Justitiei in 2007, toate acestea privite din perspectiva stadiului actual al

cunoasterii pe plan international si al evolutiilor legislative inregistrate in spatiul

Uniunii Europene.

Aceste activitati s-au concretizat, in parte, intr-un studiu elaborat, in colaborare,

de dr. Tudor Avrigeanu, M.iur.comp. (Institutul de Cercetari Juridice al

Academiei Romane, membru al echipei de grant) si dr. Johanna Rinceanu,

LL.M. (Max-Planck-Institut für ausländisches und internationales Strafrecht,

Freiburg, R.F.Germania) si destinat publicarii in ,,Zeitschrift für die gesamte

Strafrechtswissenschaft”, una dintre cele mai renumite publicatii consacrate pe plan

international dreptului penal, inclusa in baza de date internationala ReferenceGlobal.

Studiul se afla actualmente in faza definitivarii constand in analiza reciproca a

23

sectiunilor redactate de catre fiecare autor si coordonarea acestora in vederea obtinerii

unui material omogen.

Avandu-se in vedere si planul redactional general al sectiunii

Auslandsrundschau aflata sub coordonarea Institutului Max Planck mai sus mentionat,

si unde este prevazuta publicarea, estimam aparitia acestui studiu intr-unul dintre

fasciculele 2 (aprilie-iunie) sau 3 (iulie-septembrie) din 2009 ale revistei. A doua

directie principala a investigatiilor vizeaza analiza fundamentelor teoretice ale

dreptului penal din perspectiva experientei totalitarismului din Europa secolului XX si

a reconstructiei unui drept penal in cadrul statului de drept construit dupa prabusirea

national-socialismului german si a regimurilor comuniste europene. Studiul este

intitulat Social Danger and Duty Infringement as Basic Concepts of Criminal Law si

este destinat publicarii in ,,American Journal of Comparative Law” (publicatie cotata

ISI si inclusa in baza de date internationala HeinOnline).

Ideea centrala a acestui studiu consta in evidentierea pervertirii unor concepte

fundamentale ale teoriei dreptului penal de catre ideologiile totalitare si a necesitatii

unui studiu aprofundat al mecanismelor care conduc la alterarea totala a sensului

conceptual originar in totalitarism si la respingerea de plano a conceptelor alterate in

post-totalitarism. Investigatia efectuata pana in prezent de catre a condus la

demonstratia identitatii acestor mecanisme in cazul Germaniei si al Europei de Est si

la evidentierea avantajelor pe care restaurarea conceptelor de pericol social al

infractiunii si de incalcare de catre infractor a obligatiei de fidelitate fata de ordinea de

drept in cadrul lor originar dat de teoriile dreptului natural din Europa secolelor XVII-

XVIII le-ar presupune in edificarea unei teorii europene unitare a dreptului penal; o

ultima sectiune, a carei redactare finala este prevazuta a se incheia pana la sfarsitul

anului 2008, vizeaza corelatiile dintre modelele de politica penala practicate in prezent

pe plan european si marile modele teoretice din traditia juridica europeana a dreptului

24

natural, cu precadere modelul teoretic hobbesian si modelul teoretic kantian. In functie

de concluziile evaluarii peer-review si de necesitatea unor eventuale modificari

impuse de aceasta evaluare in vederea publicarii, estimam posibilitatea acceptarii spre

publicare a acestui studiu in prima jumatate a anului 2009.

A treia si ultima directie a investigatiilor a vizeaza posibilitatea conceperii

dreptului penal ca un posibil factor de configurare a identitatii europene, posibilitate a

carei analiza urmeaza a fi sensibil usurata de rezultatele obtinute pe cele doua directii

de cercetare deja mentionate. Un studiu asupra semnificatiei juridice pe care o poate

avea identitatea europeana, concept aflat inca in curs de clarificare theoretica si care

consta in constituirea nationala a statului de drept fondat in libertatea persoanei. Aflat

in prezent inca in faza unei prime redactari sumare, acest studiu urmeaza a fi

definitivat si trimis spre publicare la ,,Studia europaea” (baza de date internationala

CEEOL) pana la 15 martie 2009. Acelasi termen este estimat si pentru definitivarea

unui articol-replica la un studiu aparut recent in ,,Criminal Law and Philosophy” (baza

de date internationala Springer) si vizand diferentierea dintre un drept penal al

Uniunii Europene si dreptul penal din Uniunea Europeana, articol a carei faza de

documentare urmeaza a fi incheiata in cursul lunii noiembrie 2008, urmand ca

redactarea finala sa fie incheiata in prima jumatate a anului 2009. Ambele materiale

sunt elaborate de Dr. Tudor Avrigeanu, M.iur.comp. (Institutul de Cercetari Juridice,

Bucuresti, membru al echipei de cercetare) si concepute ca dezvoltare sistematica a

unei conceptii care presupune corelarea studiului integrat al modelelor de politica

penala configurate si aplicate astazi in spatiul unional european cu studiul modelelor

de analiza a arhitecturii politice prezente si viitoare a Uniunii Europene.

Cu referire la Obiectivul 2 (Acte normative de drept comunitar si

ierarhizarea acestora dupa forta lor juridica) Activitatea 2.1. (Scitarea unei teorii

unitare a izvoarelor dreptului in perspectiva raportului dintre ordinea juridica

25

comunitara si ordinea juridica interna – prof.univ.dr. Emil Gheorghe Moroianu,

director de proiect), cercetarea a plecat de la propozitia-axioma ca norma

fundamentala (Grundnorm) este „ultima ratiune” pentru validitatea ordinii

normative. Astfel isi intitula Hans Kelsen cea de-a doua asertiune-titlu din cel de-al

59-lea capitol (anume: Probleme logice privind fundamentele validitatii normelor

(Logical problems about Grounding the Validity of Norms) (ed. engleza 1991.

Desigur, norma fundamentala, adauga Kelsen, este o norma fictiune, fie ca este

vorba de o morala pozitiva, fie de un sistem de drept, dar este important a intelege

ca norma de rang inferior se valideaza prin raportare la o norma/la multimea

normelor de grad superior, caci o norma superioara/multimea normelor superioare

normei de grad inferior supusa validarii este/sunt create in conformitate cu anumite

proceduri prescrise de norma fundamentala ca fiind, aceasta din urma, constitutie

primara. Concluzie a unei intregi vieti dedicata intelegerii dreptului in puritatea sa

logica, lucrarea lui Kelsen afirma in acea ca ordinea normativa juridica constitutie

un sistem caracterizat nu prin co-ordonarea normelor, ci pe relatia de

subordonare/supraordonare intre normele-elemente ale sistemului.

Ca validitatea unei norme inferioare se fundamenteaza pe validitatea normei

superioare semnifica situatia dupa care norma inferioara corespunde normei

superioare. Intregul monism juridic analizat, argumentat, fundamentat de catre

Kelsen, intreaga sa teorie privind preeminenta dreptului international in raport cu

dreptul intern isi exprima pertinenta sa numai prin admiterea ca premise-axiome a

tezelor expuse mai sus. Ordinea ordinii juridice presupune existential o coerenta a

sistemului normativ dinspre considerarea validitatii normative, urmand firul unei

deductibilitati aproape matematice, ca singura posibilitate de degajare a dreptului

ca sistem normativ de orice considerente extrasistemice, adica intr-un altfel de

inteles, prin excluderea considerentelor ideologice.

26

Normativismul kelsenian se infatiseaza astfel ca modalitate de constructie a

sistemelor normative pozitive de drept intern, ca modalitate de evitare a anarhiei

juridice in plan international, ca tehnica de control a constitutionalitatii oricarui act

de vointa juridica ce se doreste a se infatisa ca lege, ca act normativ ce doreste a

impune sau a permite, a recomanda sau a liberaliza. Desigur, in orice tratare

teoretica privind Comunitatile Europene/Uniunea Europeana, problema izvoarelor

dreptului comunitar, a ierarhiei normelor juridice comunitare ocupa un loc

deosebit. Astfel, cum s-a relevat, paradoxul Comunitatilor/Uniunii consta intr-o

fructuoasa ambitie de a se construi o ordine juridica interna prin mijlocirea unor

tehnici juridice care au la baza tratatele constitutive, tratatele-constitutii (Paris si

Roma), ce configureaza izvoare primare, fundamentale, generatoare de noi reguli,

de noi norme, pe de o parte; pe de alta parte, izvoare secundare, derivate,

cuprinzand norme, reguli de drept fundamentate pe tratate si destinate a le asigura

deplina aplicare a acestora, sau, astfel spus, izvoare fundamentale ce exprima

acordul de vointa al statelor-membre si izvoare secundare ce exprima actele emise

de organele competente instituite prin tratatele europene (in terminologia lui Louis

Cartou).

Nu mai putin adevarat, in doctrina si practica se subliniaza importanta

principiului ierarhizarii dreptului derivat, ca distinctie intre dreptul derivat de nivel

prim si dreptul derivat de nivel doi, ce asigura aplicarea masurilor prescrise in

dreptul de prim rang. Daca in unele sisteme normative nationale distingem intre

lege si decrete de aplicare ale acestora, in sistemul de drept comunitar se face

distinctie intre regulamente de baza (in aplicarea in mod direct a tratatelor) si

regulamente de executare (adoptate fie Comisie, prin abilitarea acesteia de catre

Consiliu, fie de catre insusi Consiliu).

27

Totusi, problema validitatii normei juridice, intreaga chestiune kelseniana a

inceput sa suscite un interes mai activ in discutiile la nivel de Uniune, incepand cu

Conferinta interguvernamentala din 1996 privind pertinenta ierarhizarii

normelor comunitare, efect al eforturilor redactorilor Tratatului de la Maastricht

in vederea instituirii unei ierarhizarii in sistemul normativ comunitar, de o alta

maniera decat clasificarea clasica a izvoarelor dreptului comunitar. Lucrurile sunt

usor complicate si prin faptul ca se asista astazi la o anume proliferare de acte

atipice, printr-o diluare conceptuala a notiunii de directiva , daca nu cumva va avea

castig de cauza o propunere mai veche, inca din 1991, in Parlamentul European, ca

directiva ca act normativ, cu caracteristicile sale bine precizate, sa cedeze

conceptual si functional, in favoarea legii comunitare, concept ce este mai conform

cu principiul ierarhizarii pe model kelsenian. Suntem obisnuiti, in drept, a utiliza

fictiuni juridice, adevarate mituri de mare utilitate tehnico-pragmatica. Dar o

ierarhizare pe model kelsenian, prin introducerea ca instrument de lucru a

conceptului de validare este tocmai indreptat spre respingerea unor aspecte ce pot

favoriza dezordinea in sistem.

In conformitate cu tratatele institutive ale Comunitatilor/Uniunii Europene,

se prevede o anumita modalitate de. control intre textul tratatelor si

conventiile/acordurile internationale negociate de Comunitate/Uniune, spre

asigurarea unei compatibilitati intre cele doua parti in ecuatie. Logic, daca o astfel

de conventie/ un astfel de acord nu respecta principiul compatibilitatii, atunci

textul de baza/tratatul ar urma sa fie supus unei revizuiri. Or, Curtea de Justitie s-a

pronuntat in cateva situatii asupra incompatibilitatii, dar, mai degraba in practica s-

a preferat renegocierea/reredactarea unui astfel de acord . Printr-o astfel de

renegociere, ori de cate ori are loc, ordinea si coerenta sunt restabilite, dar aspectul

de non-validare a ramas.

28

A fost opera curiei de la Luxembourg de a sesiza si a penaliza

incompatibilitatea. Este incontestabil meritul Curtii de structurare, pe cale

jurisprudentiala, a multitudinii de norme ce compun sistemul dreptului comunitar,

aceasta fiind, credem, un efort deosebit de meritoriu, conex si complementar

efortului volitional de accentuare asupra interpretarii teleologice in intelegerea

produsului normativ al autoritatilor-organe competente ale Comunitatilor/Uniunii.

Pertinenta actelor Comunitatilor/Uniunii impune, cum s-a aratat in doctrina, o

rationalizare in ceea ce priveste nomenclatorul actelor comunitare cu caracter

normativ, totodata eforturile se indreptandu-se si trebuind a se indrepta spre o

distinctie conceptuala mai clara intre izvor de drept, act si norma. Daca actul este

fel de vehicul juridic, norma, in sensul lui Hart si Austin, este prescriptie, ordin

sau comandament, sau, in terminologia rafinata a lui Kelsen, norma este o schema

interpretativ -volitionala.

Forta juridica este proprietate astfel a normei juridice, ierarhizarea, in sens

kelsenian este o supraordonare/subordonare in raport cu forta juridica, vorbim, in

doctrina, de clasificarea izvoarelor dreptului comunitar ca suma de acte juridice

(utilizand termenul in intelesul sau generic), si nu de o clasificare a normelor

comunitare, astfel ca principiul ierarhizarii, in materie de drept comunitar, trebuie

sa dobandeasca o consacrare in deplinatatea sa.

In acceptia lui Kelsen, ierarhia normelor juridice in raport de norma

fundamentala confera fiecarei norme o anume forta juridica, ceea ce acorda unei

societati etatice in cauza caracterul de stat de drept. Validarea este procedeul de

introducere a ordinii si a coerentei in sistemul normativ care nu coincide cu

ansamblul/multimea actelor normative. Nu denumirea actului normativ confera

forta juridica normelor cuprinse in el, ci forta juridica a normei/normelor ne

conduce la denumirea actului/actelor juridice. Introducerea principiului ierarhizarii

29

complexe (Anselmek) duce la metamorfozarea Comunitatilor/Uniunii intr-o

Comunitate/Uniune de drept, astfel cum preconizase, inca din 1989, profesorul

V.J. Rideau.

In ceea ce priveste Obiectivul 3. (controlul statului asupra frontierelor si a

imigrantilor in conditiile crearii spatiului european de securitate) Activitatea 3.1.

(Legislatia romaneasca privind circulatia strainilor si dreptul de azil in contextul

politicilor Uniunii Europene) (prof.univ.dr. Emil Gheorghe Moroianu, director de

proiect – Institutul de Cercetari Juridice al Academiei Romane, lect.univ.drd.

Ina Raluca Tomescu, Universitatea ,,Constantin Brancusi” din Targu-Jiu),

cercetarea intreprinsa pe anul 2008 a avut in vedere consecinte ale reglementarilor din

Conventia de Aplicare a Acordului de la Schengen asupra regimului juridic al

strainilor, prin cercetarea modului in care legislatia romaneasca in vigoare are in

vedere concordantadintre aceasta, pe de o parte, si Acordul Schengen, Conventia de

la Geneva din 1951 (ratificata de Romania in 1991), Protocolul de la New York din

1967m Conventia de la Dublin din 1990 si Regulamentul Consiliului (EC) nr.

2725/2000 referitor la infiintarea ,,Eurodac” pentru compararea amprentelor in

vederea aplicarii Conventiei Schengen. De asemenea, cercetarea a urmarit modul de

elaborare a unei politici comune in domeniul azilului, in mod special Sistemul Comun

European de Azil , elaborat dupa intrunirea de la Tampere (octombrie 1999) a

Consiliului European.

Cercetarea intreprinsa a analizat astfel actele normative in vigoare, in mod special

corelarea pozitiva/negativa a Legii nr. 122/2006 , lege ce utilizeaza termeni si expresii

uniforme din dreptul european, transpunand astfel in ordinea juridica romaneasca

continutul Directivei Consiliului nr. 2001/55/EC, precum si a Directivei Consiliului

nr. 2004/83/EC. Evaluarea punctelor tari si a celor slabe din raportarea legislatiei

noastre in materie la legislatia internationala si in mod special cea comunitara s-a

30

realizat prin studiul a peste 170 de acte normative edictate/emise de catre autoritatile

romane si cele comunitare, precum si a jurisprudentei in domeniu.

Realizarea Obiectivului 4. (Dreptul concurentei in jurisprudenta Curtii

Europene de Justitie si impactul acesteia asupra legislatiei romanesti)

Activitatea 4.1. (Armonizarea dreptului romanesc comercial si al concurentei la

normele comun itare. Procedee) si 4.2 (Exameniarea critica a legislatiei si

propuneri de lege ferenda), realizate de prof.univ.dr. Emilia Mihai –

Facultatea de Drept a Universitatii de Vest din Timisoara, cercet.stiint. drd.

Mihaela Berindei – Institutul de Cercetari Juridice al Academiei Romane) a

vizat politica europeana privind protectia consumatorului si racordarea

legislatiei si jurisprudentei romanesti in materie la actele comunitare, analiza

critica a legislatiei romanesti in materie cu propuneri de lege ferenda, studiile

echipei centrandu-se pe problematica, extrem de actuala, a clauzele abuzive in

dreptul roman, urmare a preluarii acquis-ului comunitar, anume prin

transpunerea Directivei 93/13/CEE a Consiliului, din 5 aprilie 1993, referitoare

la clauzele abuzive in contractele incheiate cu consumatorii. Purtatoare fiind de

germenii unei noi viziuni asupra contractului si a parghiilor de reglare a

acestuia, Directiva nu a ajuns, via Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive

din contractele incheiate intre comercianti si consumatori, pe un teren juridic

fertil, avand in vedere o ordine juridica fidela aceleiasi dogme, in care doctrina

nu a rezonat la valorile propuse in planul dreptului comunitar. In acelasi timp,

adoptarea Legii nr. 193/2000 doar ca obligatie asumata politic explica atat

modul trunchiat si superficial al preluarii legii comunitare, cat si rezistenta

manifestata fata de absorbirea si asimilarea spiritului acesteia in ordinea

juridica interna. Doua sunt, in opinia noastra, pricinile teoretice de poticnire in

receptionarea si racordarea modelului contractual implicat in legea clauzelor

abuzive la cel consacrat de teoria generala a contractului in dreptul roman:

31

problema echilibrului contractual si problema bunei credinte, ca tehnici juridice

autonome.

Legea romana vizeaza in primul rand consumatorul individual, persoana

fizica. Indepartandu-se insa de modelul comunitar, care are doar un caracter

minimal, isi extinde incidenta si la consumatorul colectiv, anume la grupurile de

persoane fizice constituite in asociatii. Desi, dintr-o regretabila inadvertenta

legiuitorul roman nu a preluat, in definitia comerciantului, precizarea

comunitara ca activitatea acestuia poate fi publica sau privata, apreciem ca

nivelul de protectie asigurat de legea nationala nu poate fi inferior celui implicat

in legea europeana. Directiva 93/13/CEE a Consiliului a fost respectuoasa cu

traditia juridica a statelor membre si, prin par. 2 al art. 4, a exclus din spatiul de

incidenta a legii clauzele care privesc adecvarea intre pret si remuneratie, pe de

o parte, si serviciile sau bunurile de furnizat in contraprestatie, pe de alta parte,

adica a exclus leziunea Aceasta exceptie a fost preluata de statele membre in

opera de transpunere legislativa a directivei. Legiuitorul roman de dinainte de

aderarea Romaniei la Uniunea Europeana a omis-o insa, dar, in acelasi timp, a

preluat literal criteriul dezechilibrului semnificativ. Cum aceasta omisiune are

semnificatia unei protectii mai exigente a consumatorilor si cum o interpretare

contra legem nu este admisibila, trebuie sa constatam ca Legea nr. 193/2000

este vehiculul care a introdus in ordinea juridica romana principiul echilibrului

contractual si leziunea ca temei al ineficacitatii contractelor.

In timp ce legea romana a preluat din directiva europeana raportarea

dezechilibrului semnificativ la exigentele bunei-credinte, legea franceza de

transpunere a omis-o. Cum sistemul dreptului pozitiv roman (ca si spiritul care-l

anima) este atat de inrudit cu cel francez, se impune sa aflam explicatia

atitudinii diferite a celor doua legi nationale, nu inainte insa de a lamuri rostul

prezentei notiunii de buna-credinta in definitia comunitara. In doctrina s-a

32

afirmat ca, aparent, referinta la buna-credinta nu face decat sa adauge inca o

„stangacie de stil” la caracterul deja confuz al textului directivei. Abstractie

facand insa de obisnuitele, de altfel, inadvertente lingvistice si juridice ale

legiuitorului comunitar, se impune o prima precizare: directiva clauzelor

abuzive a introdus si impus principiul bunei-credinte in dreptul european, in

conditiile in care acesta era necunoscut in sistemele tarilor de Common law si

scandinave.

Pentru ipoteza clauzelor abuzive inserate in contractele standard

preformulate sau in conditiile generale de vanzare practicate de comercianti,

legea romana pare sa nu aiba solutii. Ea creeaza impresia ca nu este apta nici

macar sa tinda spre realizarea unei justitii contractuale de masa, la care visa

Carbonnier. Explicatia consta in omisiunea de a raspunde imperativului continut

in par. 2 si 3 ale art. 7 al directivei 93/13/CEE. In consecinta, va trebui sa

recurgem iarasi la principiul primatului dreptului comunitar in ordinea juridica

interna si sa complinim lacuna legii romane cu dispozitia din legea europeana.

N.B. Urmarea a amplorii cercetariilor intreprinse de echipa noastra,

am solicitat conducerii Academiei Romane aprobarea pentru infiintarea, in

structura Institutului nostru (Institutul de Cercetari juridice ,,Andrei

Radulescu” al Academiei Romane), a unui Centru de Studii de Drept

European, prin adresa cu nr. 3943 emisa de Secretarul general al

Academiei Romane, acad. Paun Ion Otiman, Prezidiul Academiei Romane

aproband, in sedinta sa din 30 iulie 2008, infiintarea acestui Centru.

Director de proiect,

prof.univ.dr. Emil Gheorghe Moroianu,