UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE DREPT

ŞCOALA DOCTORALĂ DE DREPT

PROCEDURA

CONTRAVENŢIONALĂ

- TEZĂ DE DOCTORAT –

COORDONATOR

PROF. UNIV. DR. VERGINIA VEDINAŞ

DOCTORAND

1

MIHAI-RAUL SECULA

CUPRINS

PARTEA a II-a - PROCEDURA CONTRAVENŢIONALĂ ÎN DREPTUL ROMÂNESC.....................................................................................................................................................3

Capitolul I. Etapele procedurii contravenţionale potrivit normei cadru Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001...............................................................................................................3

Secţiunea I. Constatarea contravenţiilor................................................................................51.1 Persoane care au calitatea de agent constatator potrivit Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001......................................................................................................................................51.2. Competenţa agentului constatator...................................................................................81.3. Modalitatea de constatare a contravenţiilor....................................................................91.4. Elementele întocmirii procesului verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor...............................................................................................................................................10

1.4.1. Data şi locul în încheierii........................................................................................131.4.2 Numele, prenumele, calitatea şi instituţia din care face parte agentul constatator. .141.4.3 Datele personale ale contravenientului....................................................................151.4.4 Descrierea faptei pentru care se aplică sancţiunea...................................................171.4.5 Indicarea actului normativ prin care se stabileşte şi se sancţionează contravenţia..181.4.6 Indicarea societăţii de asigurări, în situaţia în care fapta a avut ca urmare producerea unui accident de circulaţie..............................................................................201.4.7 Posibilitatea achitării în termen de 48 de ore a jumătate din minimul amenzii prevăzute de actul normativ, dacă acesta prevede o asemenea posibilitate......................211.4.8 Indicarea termenului de exercitare a căii de atac şi organul la care se depune plângerea...........................................................................................................................231.4.9 Dreptul contravenientului de a face obiecţiuni cu privire la conţinutul actului de constatare. Alte menţiuni..................................................................................................251.4.10 Semnătura agentului constatator............................................................................32

1.5. Comunicarea procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii...............................................................................................................................33Secţiunea II. Aplicarea sancţiunilor contravenţionale.........................................................362.1 Aplicarea sancţiunile contravenţionale principale.........................................................39

2.1.1 Avertismentul...........................................................................................................402.1.2 Amenda....................................................................................................................432.1.3 Prestarea unei activităţi în folosul comunităţii.........................................................49

2.2 Aplicarea sancţiunilor contravenţionale complementare...............................................592.2.1 Confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii..................612.2.2 Suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului, sau a autorizaţiei de exercitare a unei activităţi.................................................................................................662.2.3 Închiderea unităţii....................................................................................................682.2.4 Blocarea contului bancar..........................................................................................682.2.5 Suspendarea activităţii agentului economic.............................................................692.2.6 Retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru activităţi de comerţ exterior, temporar sau definitiv.............................................................................702.2.7 Desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea iniţială.................................71

2

2.2.8 Suspendarea exercitarii dreptului de conducere a conduce un autoturism..............73Secţiunea III. Căile de atac împotriva actelor de constatare a contravenţiilor şi de aplicare a sancţiunilor........................................................................................................................76

3.1 Plângerea contravenţională......................................................................................763.2 Recursul.....................................................................................................................863.3 Revizuirea hotărârilor.................................................................................................94

Secţiunea IV. Executarea sancţiunilor contravenţionale....................................................1014.1 Modalităţi de executare a sancţiunilor contravenţionale.............................................1014.2 Formele contestaţiei la executare în materie contravenţională...................................1034.3 Subiectele contestatiei la executare în materie contravenţionala.................................1064.4 Motivele si efectele promovarii contestatiei la executare în materie contravenţionala.............................................................................................................................................1114.5 Aspecte procedurale (competenta de solutionare; termenul de introducere al contestatiei le executare; procedura de judecata)..............................................................116

Partea a III-a Concluzii şi propuneri de lege ferenda.......................................................119BIBLIOGRAFIE.....................................................................................................................125

3

PARTEA a II-a - PROCEDURA CONTRAVENŢIONALĂ

ÎN DREPTUL ROMÂNESC

Capitolul I. Etapele procedurii contravenţionale potrivit

normei cadru Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001

Procedura contravenţională este o parte specială a procedurii de drept

administrativ având în vedere principiile care stau la baza reglementării şi aplicării

acesteia.

În concret, etapele procedurii contravenţionale se pot împărţi în trei etape

distincte: administrativă, judiciară şi de punere în aplicare a sancţiunilor.

În etapa administrativă se circumscrie activitatea de constatare,

individualizare şi sancţionare a faptelor cu caracter contravenţional, activitate specifică

agentului constatator şi constituie cea mai importantă fază a procedurii

contravenţionale. De altfel, în condiţiile în care nu există probleme privitoare la

legalitatea şi temeinicia sancţionării iar contravenientul execută benevol sancţiunile

dispuse, tragerea la răspundere contravenţională se încheie în această fază.

Etapa judiciară, intervine în cazul în care contravenientul contestă legalitatea

sau temeinicia tragerii la răspundere contravenţională, şi se desfăşoară exclusiv în faţa

instanţei de judecată. Instanţa verifică atât aspectele invocate de petent cât şi

respectarea dispoziţiilor de ordine publică ce reglementează faza administrativă a

sancţionării şi dispune anularea sau menţinerea actului de constatare şi sancţionare a

contravenţiei.

Potrivit art. 47 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al

contravenţiilor, acest normativ se completează cu dispoziţiile Codului de procedură

civilă. Existenţa normelor de trimitere la Codul de procedură civilă a determinat

4

specialişti în dreptul civil să analizeze procedura contravenţională ca procedură civilă

specială, neînţelegându-se specificul raporturilor administrativ-contravenţionale şi

interferenţa dintre normele diferitelor ramuri de drept.

Faptul că unele aspecte ale ei, cum ar fi cele procedurale, se completează cu

normele Codului de procedură civilă, nu înseamnă că instituţia contravenţiei încetează

să mai fie o instituţie a dreptului administrativ şi se transferă în ramura dreptului

procesual civil.1

Procedura contravenţională este reglementată în principal prin normele

administrative speciale, prevăzute în legislaţia contravenţională care se completează

cu normele procedurale civile şi penale, în măsura în care ele nu contravin raporturilor

administrativ-contravenţionale întrucât aceste norme prin tehnicitate şi aplicare

îndelungată s-au impus drept constante, în procesul de aplicare a normelor juridice.

Etapa punerii în executare a sancţiunilor contravenționale reglementează

pe de o parte, modalitatea concretă de executare a sancţiunilor dispuse iar în condiţiile

în care acestea nu sunt executate voluntar de contravenient, procedura de executare

silită.

Specificul procedurii contravenţionale constă tocmai în caracterul său autoritar

şi operativ care decurge din relaţiile de subordonare ierarhică, dintre părţile raportului

juridic-contravenţional, supuse unui regim juridic exorbitant, derogatoriu de la dreptul

comun şi anume regimul de drept public. Totodată procedura contravenţională se

desfăşoară etapizat în faţa autorităţilor administrative şi în faţa instanţei de judecată. În

cazul procedurii administrativ-contravenţionale subiectul supraordonat al raportului

contravenţional care constată fapta şi aplică sancţiunea contravenţională este

întotdeauna o autoritate publică, ce urmăreşte realizarea intereselor generale ale

societăţii sau ale unei comunităţi locale.

Procedura administrativ-contravenţională cuprinde normele legale referitoare la

constatarea contravenţiilor, aplicarea sancţiunilor contravenţionale, exercitarea căilor

1 Verginia Vedinaş, Drept administrativ, Ediţia a VII, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2012, pg. 303.

5

de atac atât împotriva actelor de sancţionare, cât şi împotriva măsurilor luate în

legătură cu regimul prestării unei activităţi în folosul comunităţii şi executarea

sancţiunilor contravenţionale.

Capitolul II. Procedura administrativ-contravenţională

Aşa cum am arătat, această etapă cuprinde activităţile de constatare,

individualizare şi aplicare a sancţiunilor contravenţionale.

Secţiunea I. Constatarea contravenţiilor

Prima etapă care, practic, declanşează procesul de intervenţie a răspunderii

contravenţionale, este constatarea contravenţiei.

Sediul materiei este reprezentat de Capitolul II – „Constatarea

contravenţiei”din O.G. nr. 2/2001, unde se regăsesc dispoziţii privind persoanele care

au calitatea de agent constatator şi elementele procesului verbal de constatare şi

sancţionare a contravenţiei.

1.1 Persoane care au calitatea de agent constatator potrivit

Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001

Constatarea contravenţiilor reprezintă prima fază procedurală privind

răspunderea contravenţională; ea este dată în competenţa anumitor persoane prevăzute

în chiar actul normativ care reglementează contravenţiile într-un anumit domeniu de

activitate. Aceste persoane sunt denumite generic agenţi constatatori. În literatura

juridică s-a propus şi denumirea de „agenţi administrativi”2.

2 Corneliu-Liviu Popescu, „Neconvenţionalitatea” şi neconstituționalitatea procedurii contravenţionale judiciare de drept comun, în raport cu dreptul la respectarea prezumţiei de nevinovăţie, în „Pandectele Române”, nr. 6/2002, pg. 198.

6

Potrivit art. 15 alin. 2 şi 3 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 „pot fi agenţi

constatatori: primarii, ofiţerii şi subofiţerii din cadrul Ministerului de Interne, special

abilitaţi, persoanele împuternicite în acest scop de miniştri şi de alţi conducători ai

autorităţilor administraţiei publice centrale, de prefecţi, preşedinţi ai consiliilor

judeţene, primari, de primarul general al municipiului Bucureşti, precum şi de alte

persoane prevăzute în legi speciale.

Ofiţerii şi subofiţerii din cadrul Ministerului de Interne constată contravenţii

privind: apărarea ordinii publice; circulaţia pe drumurile publice; regulile generale de

comerţ; vânzarea, circulaţia şi transportul produselor alimentare şi nealimentare,

ţigărilor şi băuturilor alcoolice; alte domenii de activitate stabilite prin lege sau prin

hotărâre a Guvernului”.

Prin acte normative speciale sunt stabiliţi diverşi agenţi constatatori, cum sunt

organele de control financiar, sanitar-veterinare, inspectori din cadrul diferitelor

ministere, comisari şi persoane împuternicite din cadrul Gărzii Naţionale de Mediu,

alte organe centrale de specialitate etc.

Primarii constată contravenţiile stabilite prin actele normative emise de

organele locale pentru probleme de interes local, precum şi contravenţiile la

dispoziţiile privind: apărarea liniştii şi ordinii publice; regulile generale de comerţ,

circulaţia, vânzarea şi transportul alimentelor şi a produselor alimentare; întreţinerea

drumurilor naţionale; executarea lucrărilor edilitare; regimul construcţiilor; regimul

lucrărilor de îmbunătăţiri funciare; folosirea fondului de stat; - prevenirea şi

combaterea epidemiilor; domeniul silvic; domeniul vânătoresc sau cinegetic; domeniul

piscicol.

Poliţiştii au dreptul să constate contravenţiile la dispoziţiile legale privind

apărarea ordinii şi liniştii publice, la normele de convieţuire socială, în cazul

contravenţiilor rutiere, potrivit art. 93 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului

7

nr. 195/2002.3, precum şi în celelalte domenii de activitate ce intră în atribuţiile

poliţiei.

În plus la fel ca şi primarii, ei4 pot să constate contravenţiile din celelalte

sectoare de activitate legate de regulile de comerţ, circulaţia mărfurilor, întreţinerea

drumurilor, regimul construcţiilor, vânătoarea şi pescuitul etc. Această enumerare nu

este însă limitativă. Prin acte normative emise de organele competente vor putea fi

stabilite şi alte contravenţii, în alte domenii, pe care organele de poliţie au dreptul să le

constate.

O altă categorie de persoane competente să constate şi să sancţioneze

contravenţiile este prevăzută de art. 46 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, care

dispune: „Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne, precum şi celelalte

autorităţi ale administraţiei publice care au structuri militare vor stabili prin

regulamentele interne organele competente să constate şi să aplice sancţiunile în cazul

contravenţiilor săvârşite de cadrele militare şi de angajaţii civili în legătură cu

serviciul”.

Potrivit art. 15 alin. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 „Pot fi agenţi

constatatori: … persoanele împuternicite în acest scop de miniştri şi de alţi conducători

ai autorităţilor administraţiei publice centrale, de prefecţi, preşedinţi ai consiliilor

3 Privind natura juridică a procesului-verbal, părerile exprimate în literatura juridică sunt diferite. Conform unei opinii, procesul-verbal prin care se constată o contravenţie este o opţiune administrativă, iar dacă se referă şi la aplicarea sancţiunii apare ca un act administrativ jurisdicţional (Romulus Ionescu, op. cit., pg. 223, 224, 317,327). După o altă opinie, dimpotrivă, procesul-verbal nu are un astfel de caracter, deoarece ar trebui să ajungem la concluzia că una din părţile în litigiu (agentul constatator) este şi judecătorul cauzei, ceea ce este incompatibil cu activitatea de judecată (Ilie Iovănaş, Consideraţii teoretice cu privire la răspunderea administrativă, Teza de doctorat, Cluj, 1968, pg. 222, Liviu, Ungur, Consideraţii cu privire la sancţiunea pentru procesului-verbal de constatare a contravenţiei în termenul prevăzut de lege, în „Dreptul” nr. 10/2003, pg. 224). S-a susţinut, de asemenea, că „procedura contravenţională este o procedură contencioasă, în consecinţă procesul-verbal de constatare şi sancţionare trebuia înţeles ca fiind act administrativ cu caracter contravenţional. În considerarea unui drept contravenţional procesul-verbal se prezenta, sub aspectul naturii juridice ca un act procesual contravenţional (Antonie Iorgovan, op. cit., pg. 271). Ca urmare a revizuirii Constituţiei şi apariţiei Legii nr. 544/2004, acelaşi autor, susţine opinia conform căreia procesul-verbal de constatare al contravenţiei este o operaţiune administrativă, sub aspectul naturii juridice, iar procesul-verbal de constatare şi sancţionare ne apare ca un act administrativ unilateral de sancţionare (Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ ., pg. 427). Florin Coman-Kund, Instanţa competentă în lumina prevederilor noii legi a contenciosului administrativ, în Curierul Judiciar, nr. 5/2005, pg. 84-85.4 Privind data şi locul săvârşirii contravenţiilor continue se arată că acestea sunt lipsite de relevanţă. Într-un astfel de caz, data şi locul săvârşirii contravenţiilor menţionate coincid cu data şi locul constatării lor. Eugen Popa, Lipsa de relevanţă a absenţei menţiunilor referitoare la data si locul săvârşirii contravenţiilor reglementate de Legea nr. 50/1991, în „Dreptul”, nr. 2/1994, pg. 79-80.

8

judeţene, primari, de primarul general al municipiului Bucureşti, precum şi de alte

persoane prevăzute în legi speciale”. Aceste dispoziţii au ridicat în practică

următoarele probleme şi anume dacă cel care a mandatat atribuţiile poate fi agent

constatator şi dacă cel mandatat trebuie sau să aibă o anumită calitate.

În ceea ce priveşte primul aspect răspunsul este clar afirmativ deoarece mandatarea

atribuţiilor nu poată să echivaleze cu o cedare a acestora iar în speţă îşi găseşte

aplicarea şi principiul qui potest plus potest et minus5.

Faţă de cea de-a doua problema răspunsul este mai dificil. Poate persoana

abilitată prin lege ca agent constatator să împuternicească orice persoană să constate şi

să aplice sancţiuni contravenţionale (să luăm spre exemplu situaţia în care primarul

împuterniceşte să aplice sancţiuni contravenţionale angajaţii unei firme de protecţie şi

pază)? Dacă analizăm strict textul art. 15 alin. 2 răspunsul ar putea fi afirmativ

deoarece ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus. Totuşi, găsim că este

inacceptabil ca în materie contravenţională, domeniu de exercitare a autorităţii de stat,

aceste atribuţii să fie delegate unei persoane fără nici o calitate oficială, aceştia putând

cel mult să sesizeze fapta contravenţională celui îndreptăţit să aplice sancţiunea. În

opinia noastră împuternicit poate fi numai persoana care are calitatea de subordonat

ierarhic al celui care mandatează exercitarea atribuţiilor

1.2. Competenţa agentului constatator

Cu privire la aceste aspect problemele care s-au ridicat sunt relative la

sancţiunea care intervine în cazul depăşirii normelor de competenţă materială şi

teritorială a agentului constatator. Deşi nu se poate vorbi de o nulitate absolută

expresă ca în cazul dispoziţiilor art. 17 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, cu

siguranţă procesul verbal încheiat de un agent constatator necompetent este lovit de

nulitatea absolută expresă deoarece avem de-a face cu norme de ordine publică6.

5 Mihai Adrian Hotca, op. cit., pg. 247.6 În acest sens sunt şi considerentele deciziei XXII/2007 a ICCJ referitor la art. 16 din OG/2001 aşa cum sunt prezentate pe larg la pagina ____

9

S-au exprimat, opinii potrivit cărora în acest caz s-ar putea vorbi despre

„inexistenţa” procesului-verbal dar numai în situaţia în care actul administrativ ar fi

încheiat cu încălcarea grosolană şi evidentă a normelor de drept ce reglementează

competenţa, acesta neputând avea nici măcar o aparenţă de legalitate.7 Importanţa

juridică a acestui aspect ar consta în faptul că persoana sancţionată ar putea să solicite

constatarea inexistenţei procesului verbal şi după expirarea termenului impus de lege.

De asemenea o situaţie nefirească apărută în practică este aceea a calificării

unei singure fapte, privită ca element material al contravenţiei, în diferite moduri în

funcţie de organul căruia îi aparţine agentul constatator. Spre exemplu, contravenţiile

ce privesc regimul produselor accizabile, incriminate de Titlul X, art. 190 din Codul de

procedură fiscală, se aplică numai de către personalul specializat din aparatul

Ministerului finanţelor sau de către lucrătorii Autorităţii Naţionale a Vămilor, dar în

condiţiile în care ele sunt descoperite într-un mijloc de transport fără acte de însoţire

de către alt organ constatator, de exemplu poliţia rutieră, sunt sancţionate potrivit Legii

nr. 12 din 6 august 1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi

comerciale ilicite deoarece organul constatator nu are obligaţia de a anunţa organul

constatator competent şi nici competenţă materială proprie. Regimul sancţionator

diferă sensibil în această situaţie, în primul caz minimul special este de 20.000 lei iar

în al doilea de 500 de lei.

1.3. Modalitatea de constatare a contravenţiilor

Un aspect important şi deosebit de interesant ivit atât în practică cât şi în

dezbaterile doctrinare este modalitatea în care se face constatarea faptelor

contravenţionale de către agentul constatator, în acest sens textul legii cadru

neindicând o procedură specifică clară arătându-se doar că abaterile se constată de

agenţii constatatori care trebuie să încheie un proces verbal ce trebuie să conţină

anumite elemente.

7 Tudor Drăganu, Nulitatea actelor administrative individuale, citat de Mircea Ursuţă op. cit. pag 114 nota 1.

10

În doctrină s-au conturat două curente şi anume concepţia tradiţională bazată şi

pe o practică uniformă anterioară care susţine că procesul-verbal încheiat de către

agentul constatator ulterior săvârşirii contravenţiei sau pe elemente esenţiale care nu au

fost constatate personal de către agentul constatator sunt lovite de nulitate relativă8.

Această orientare se fundamentează pe faptul că procesul-verbal de constatare şi

sancţionare a contravenţiei este un act oficial, un înscris autentic care produce efecte

fără a mai fi necesară o altă modalitate de aprobare sau confirmare9

Se mai reţine o opinie diametral opusă potrivit căreia nu trebuie să se confunde

constatarea prin propriile simţuri cu noţiunea de flagranţă, surprinderea

contravenientului în timpul desfăşurării activităţii contravenţionale pe motiv că ar fi

inechitabil ca o infracţiune, faptă ilicită mai gravă, să poată fi constatată prin orice

mijloc de probă iar procesul verbal doar pe baza constatărilor personale ale agentului

constatator.10

1.4. Elementele întocmirii procesului verbal de constatare şi

sancţionare a contravenţiilor

Procesul-verbal, care se încheie de către agenţii constatatori trebuie să

cuprindă două categorii de clauze:

- clauze cu caracter obligatoriu, a căror inexistenţă duce, conform art. 17 din

O.G. nr. 2/2001 la nulitatea absolută a procesului-verbal contravenţional (numele,

prenumele şi calitatea agentului constatator; numele şi prenumele contravenientului,

iar în cazul persoanelor juridice denumirea şi sediul acesteia, fapta săvârşită; data;

semnătura agentului constatator).

8 În acest sens Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, vol. II, Ed All Beck, Bucureşti, 2004, pg. 239 -240.9 Verginia Vedinaş, Drept administrativ, Ed. a VI-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2011, pg. 278.10 Alexandru Ţiclea, Constantin Rujoiu, Ioan Niţă Stan, Doru Ioan Tărăcilă, Marin Corbu, Răspunderea contravenţională, Ed. Atlas Lex, Bucureşti, 1995, citat de Mircea Ursuţă, op. cit. pg. 120.

11

- alte clauze, a căror absenţă nu mai este sancţionată cu nulitatea procesului-

verbal11.

Legea actuală mai adaugă o cauză care poate atrage nulitatea procesului-verbal

contravenţional. Este vorba despre obligaţia instituită în sarcina agentului constatator

ca, în momentul încheierii procesului-verbal, să atragă atenţia contravenientului cu

privire la dreptul pe care acesta îl are de a face obiecţiuni. Aceste obiecţiuni urmează a

fi consemnate distinct în procesul-verbal, în rubrica intitulată “alte menţiuni”, sub

sancţiunea nulităţii.

Activitatea de constatare a contravenţiei se realizează şi se materializează, în

final, prin încheierea unui proces-verbal, pe care agentul constatator îl poate întocmi,

atât în prezenţa, cât şi în lipsa făptuitorului, pe baza constatărilor personale şi a

probelor administrate de el. Acest proces-verbal, este actul administrativ prin care se

individualizează fapta ilicită şi contravenientul12.

Procesul-verbal de constatare a contravenţiei marchează existenţa raportului

juridic contravenţional, ce se va afla la baza derulării întregii activităţi procesuale

contravenţionale până la stingerea acesteia; fiind actul prin care se declanşează şi la

care se raportează activitatea de tragere la răspundere a celor care au săvârşit

contravenţii. El reprezintă singurul act probator al contravenţiei săvârşite în faţa

organului sancţionator, a instanţei de judecată ori a organului de executare şi, de

asemenea, reprezintă actul supus controlului judiciar. 92

Indiferent prin ce mod sau mijloc agentul constatator a luat cunoştinţă despre

săvârşirea contravenţiei, el va trebui să întocmească în scris procesul-verbal.

11 Celelalte menţiuni ale procesului-verbal sunt prevăzute în art. 16 alin.(1) după cum urmează: data şi locul unde este încheiat actul, numele,prenumele, calitatea şi instituţia din care face parte agentul constatator, datele personale din actul de identitate, inclusiv codul numeric personal, ocupaţia şi locul de muncă al contravenientului; descrierea faptei contravenţionale cu indicarea datei, orei şi locului în care a fost săvârşită precum şi arătarea tuturor împrejurărilor ce pot servi la aprecierea gravităţii faptei şi la evaluarea eventualelor pagube pricinuite; indicarea societăţii de asigurări, în situaţia în care fapta a avut ca urmare producerea unui accident de circulaţie; posibilitatea achitării în termen de 48 de ore a jumătate din minimul amenzii prevăzută de actul normativ, dacă acesta prevede o asemenea posibilitate; termenul de exercitare a căii de atac şi organul la care se depune plângerea. În cazul în care contravenientul este minor, procesul verbal va cuprinde numele, prenumele şi domiciliul părinţilor sau al altor reprezentanţi sau ocrotitori legali ai minorului.12 Este vorba despre minorii în vârstă între 14-18 ani, deoarece cei sub vârsta de 14 ani nu răspund contravenţional.

12

După ce agentul constatator a luat cunoştinţă despre o încălcare a dispoziţiilor

legale, el trebuie să procedeze la constatarea acesteia, stabilind în prealabil dacă fapta

respectivă constituie contravenţie sau infracţiune, pe baza celor observate personal, a

relatărilor autorului, victimei, martorilor, precum şi a altor probe. Apoi, va proceda la

stabilirea identităţii contravenientului care este obligat să prezinte buletinul de

identitate, iar pentru determinarea locului de muncă şi legitimaţia de serviciu, de

student sau alte acte.

Trebuie de asemenea, să stabilească împrejurările în care s-a săvârşit

contravenţia, actul normativ care o prevede, dacă s-au produs pagube materiale ori

sunt lucruri supuse confiscării şi dacă nu există vreo cauză care să excludă caracterul

contravenţional al faptei sau răspunderea făptuitorului.

În cazul contravenienţilor cetăţeni străini sau cetăţeni români cu domiciliul în

străinătate în procesul-verbal vor fi cuprinse următoarele date de identificare a

acestora: numele, prenumele, seria şi numărul paşaportului, statul emitent şi data

eliberării documentului13.

În cazul în care contravenientul este minor procesul-verbal va cuprinde şi

numele, prenumele şi domiciliul părinţilor sau ale altor reprezentanţi ori ocrotitori

legali ai acestuia14.

În situaţia în care contravenientul este persoană juridică în procesul-verbal se

vor face menţiuni cu privire la denumirea, sediul, numărul de înmatriculare în registrul

comerţului şi codul fiscal ale acesteia, precum şi datele de identificare a persoanei care

o reprezintă.

Procesul-verbal de constatare a contravenţiei se întocmeşte, de regulă, în două

exemplare, din care originalul rămâne la agentul constatator şi copia se înmânează

contravenientului. În cazul în care se ia măsura confiscării, iar bunurile nu aparţin

contravenientului ori prin fapta comisă s-au produs pagube materiale, procesul-verbal

13 Alexandrul Ţiclea, op. cit., pg. 37.14 Nu poate avea calitatea de martor un alt agent constatator. Tribunalul Bucureşti, Secţia a VIII a civ., dec. nr. 706/R/2002.

13

se încheie în trei sau mai multe exemplare pentru a se înmâna câte o copie persoanelor

interesate, respectiv părţii vătămate ori celei căreia îi aparţin bunurile confiscate.

1.4.1. Data şi locul în încheierii

Deşi această condiţie de formă al procesului-verbal de constatare şi

sancţionare a contravenţiilor nu este prevăzut ca un element care atrage nulitatea

absolută el prezintă o importanţă deosebită şi poate fi o cauză de nulitate relativă în

cazul în care contravenientul dovedeşte existenţa unei vătămări ce nu poate fi

înlăturată decât prin anularea procesului-verbal.

Data încheierii procesului verbal prezintă importanţă deoarece aceste este

momentul de la care se naşte dreptul autorului faptei contravenţionale de a

exercita calea de atac, împotriva procesului verbal, în situaţia în care a fost comunicat

în aceiaşi împrejurare dar şi pentru a se stabili în cadrul controlului judecătoresc dacă a

fost întocmit sau nu la o dată ulterioară consumării contravenţiei sau în lipsa

contravenientului.

De asemenea, raportat la dispoziţiile art. 13 din O.G. 2/2001 care arată că

„Aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale se prescrie în termen de 6 luni de la

data săvârşirii faptei” data încheierii procesului-verbal reprezintă coordonata

temporală definitorie la care se raportează împlinirea termenului de prescripţie al

aplicării sancţiuni contravenţionale.

În acest sens art. 21 din O.G. 2/2001 arată că „În cazul în care prin actul

normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiilor nu se prevede altfel, agentul

constatator, prin procesul-verbal de constatare, aplică şi sancţiunea”. În această

ordine idei, considerăm că va fi nul, procesul-verbal pe care nu este trecută data

întocmirii, comunicat contravenientului după ce au trecut termenul de 6 luni

prescris de art. 13, fără a mai fi necesară arătarea unei vătămări suferite de

contravenient deoarece potrivit principiului in dubio pro reo se poate considera că

14

sancţiunea a fost aplicată după împlinirea termenului. Însă, în situaţia în care procesul-

verbal este comunicat contravenientului în termenul de 6 luni se poate considera

ca dată de referinţă cea a comunicării.

Data întocmirii procesului-verbal este relevantă şi în ceea ce priveşte verificarea

respectării dispoziţiilor art. 25 alin. 2 care obligă organul care a aplicat sancţiunea

să comunice actul constatator în timp de o lună de la aplicarea sancţiunii

contravenţionale. Ori, prin raportare la art. 21 din O.G. 2/2001, dacă procesului

verbal îi lipseşte data iar comunicarea se face la mai mult de o lună de la data săvârşirii

faptei este imposibil de verificat dacă dispoziţiile art. 25 au fost respectate aspect ce

impune anularea actului administrativ de sancţionare.

Procesul verbal de constatare a contravenției care poartă ca dată a întocmirii

acestuia, o dată anterioară săvârșirii contravenţiei este nul deoarece există un

dubiu serios în ceea ce privește data săvârșirii contravenției.15 Deşi opinia citată,

aparţine unei instanţe de judecată de nivel inferior achiesăm la acest punct de vedere

deoarece este în spiritul reglementărilor legislaţiei române dar şi a practicii C.E.D.O.

care plasează prezumţiile ce se aplică în materia contravenţiilor în sfera penală.

În ceea ce priveşte contravenţiile continue, prin raportare la art. 13 alin. (2) din

Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 dacă acestea nu şi-au epuizat conţinutul data

săvârşirii contravenţiei este aceiaşi cu cea a constatării.

Locul întocmirii procesului verbal este de obicei acelaşi cu al săvârşirii

contravenţiei sau la sediul agentului constatator care poate fi indicat prin orice

modalitate care permite localizarea acestuia. Acest element prezintă importanţă numai

în condiţiile în care procesul verbal se va încheia în lipsa contravenientului sau dacă

acesta refuză să semneze deoarece trebuie avute în vedere respectarea dispoziţiilor art.

19 din Ordonanţă.

15 Judecătoria Câmpeni, dosar 1717/2008, sursă web: http://www.spete.info/jurisprudenta-obiect/procesul-verbal-de-constatare-a-contraven%C5%A3iei-care-poart%C4%83-ca-dat%C4%83-a-%C3%AEntocmirii-acestuia-o-dat%C4%83-anterioar%C4%83-s%C4%83v%C3%A2r%C5%9Firii-contraven%C5%A3ei-este-nul-deoarece-exiat%C4%83-un-dubiu-serios-%C3%AEn-ceea-ce-prive%C5%9Fte-data-s%C4%83v%C3%A2r%C5%9Firii-contraven%C5%A3iei-9435/

15

Un motiv de nulitate al procesului-verbal îl constituie încheierea procesului-

verbal în lipsa contravenientului fără sa existe un temei pentru încheierea procesului-

verbal în lipsa acestuia. Cu toate ca art. 19 din OG nr. 2/2001 în mod firesc permite

încheierea procesului-verbal în lipsa contravenientului, aceasta norma trebuie

interpretata si înţeleasă în legătura cu prevederile art. 16 alin. 7 în sensul ca încheierea

procesului-verbal în lipsa contravenientului trebuie sa fie urmarea refuzului acestuia

expres sau tacit de a se prezenta în fata agentului constatator nu în sensul îngrădirii

contravenientului de la dreptul de a face obiecţiuni. Altfel, ar rezulta în mod absurd ca

agentul constatator are alegere intre a-i da dreptul contravenientului sa facă obiecţiuni

sau sa încheie procesul-verbal în lipsa contravenientului si sa-i îngrădească acest drept.

Mai mult, în lipsa unor mențiuni exacte si concrete cu privire la locul în

care s-a săvârșit contravenția se încalcă dreptul la apărare al contravenientului,

acesta fiind pus în situația de a nu-si putea formula apărările în mod corespunzător16.

1.4.2 Numele, prenumele, calitatea şi instituţia din care face parte agentul

constatator

Ca şi elemente obligatorii de formă al procesului verbal de constatare şi

sancţionare a contravenţiilor cele trei menţiuni sunt tratate diferit raportat la sancţiunea

neîndeplinirii lor. Astfel, numele, prenumele şi calitatea agentului constatator sunt

prevăzute sub sancţiunea nulităţii exprese absolute de către art. 17 din Ordonanţă

lăsând menţionarea instituţiei sub incidenţa nulităţii relative virtuale.

Prin calitatea agentului constatator se înţelege funcţia sau însărcinarea persoanei

care întocmeşte procesul verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei. Instituţia

16 Nedescrierea exacta a locului săvârșirii contravenției, respectiv a localității si sectorului de drum, echivalează cu lipsa descrierii faptei contravenționale în actul de constatare a contravenției, iar absenta acesteia este sancționata de art. 17 din O.G. 2/2001 cu nulitatea absoluta si expresa a procesului-verbal, nulitate care nu este condiționată de dovedirea unei vătămări. Judecătoria Slatina, dosar nr. 1320/2010, sursa web: http://www.jurisprudenta.com/speta/pl%C3%A2ngere-contraven%C5%A3ional%C4%83-anularea-procesului-verbal-de-contraven%C5%A3ie-ca-urmare-a-omisiunii-agentului-qe7em/ .

16

este autoritatea sau unitatea al cărei reprezentant este agentul constatator. Relevanţa

consemnării acestor date constă în posibilitatea determinării competenţei agentului

constatator şi a autorităţii unde trebuie depusă plângerea contravenţională.17

În doctrină şi practică există o opinie cvasiunanimă căreia i ne alăturăm în

sensul că lipsa menţiunii numelui agentului constatator este sancţionabilă cu nulitatea

absolută a procesului-verbal ca unic act probator al contravenţiei. Vătămarea este

prezumată în mod absolut, organul din care face parte agentul constatator neputând

face dovada ulterior, în faţa instanţei, referitoare la identitatea agentului constatator.

Aceasta, deoarece, interpretând altfel, ar însemna că procesul-verbal nu are nici o

valoare probantă, atâta timp cât menţiunile absolut esenţiale ale acestuia pot fi

completate ulterior.18

În ceea ce priveşte menţionarea prenumelui şi a calităţii deşi s-au exprimat

opinii contrare de către prestigioşi autori în materie, nu împărtăşim acest punct de

vedere. S-a susţinut în principiu că dispoziţiile art. 17 instituie în această privinţă o

nulitate expresă relativă, prezumţia de vătămare instituită de lege, putând fi răsturnată

de către intimat în faţa instanţei19 şi că anularea procesului-verbal pentru lipsa

prenumelui agentului constatator ar fi o interpretare excesivă şi formalistă a articolului

17 al Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, fiind contrară interesului public.20

În primul rând chiar dacă am admite că vorbim de o prezumţie relativă nu se

poate pune problema unei prezumţii de vătămare, deoarece în cazul acestor nulităţi

vătămarea trebuie invocată şi dovedită de către cel care a suferito şi nu de către

instanţă din oficiu, acesta fiind un element strict specific nulităţilor absolute; să

admitem că art. 17 instituie un regim juridic hibrid în ceea ce priveşte nulităţile, în

cadrul aceleiaşi dispoziţii legale, nu este întemeiat pe nimic şi este la rândul său o

interpretare excesiv de laxă a dispoziţiilor mai sus menţionate. De asemenea, nu

vedem cum ar putea fi contrară interesului public respectarea voinţei exprese a

legiuitorului care arată cu claritate că menţionarea numelui, prenumelui şi a calităţii 17 Mihai Adrian Hotca, op. cit. pg. 270. 18 Mircea Ursuţă op. cit. pg. 133.19 Ibidem pg. 13320 Ovidiu Podaru, Radu Chiriţă, op. cit. pg. 122

17

agentului constatator este sancţionabilă cu nulitatea, fără să stabilească o distincţie în

tratamentul juridic al acestor elemente, ba mai mult găsim că este îndeosebi respectat

deoarece vorbim de obligaţiile agentului constatator, prezumat a fi un profesionist şi

aflat în exerciţiul autorităţii de stat, neîndeplinirea culpabilă a atribuţiilor sale fiind cel

puţin la fel de gravă cu fapta contravenţională pe care este îndrituit să o sancţioneze.

1.4.3 Datele personale ale contravenientului

Procesul verbal trebuie să cuprindă datele personale din actul de identitate,

inclusiv codul numeric personal, ocupaţia şi locul de muncă ale contravenientului. Prin

datele personale din actul de identitate se înţelege nume, prenume, domiciliu, seria şi

numărul actului de identitate.

În cazul contravenienţilor cetăţeni străini, persoane fără cetăţenie sau cetăţeni

români cu domiciliul în străinătate, în procesul-verbal vor fi cuprinse şi următoarele

date: seria şi numărul paşaportului ori ale altui document de trecere a frontierei de stat,

data eliberării acestuia şi statul emitent.

În cazul în care contravenientul este minor procesul-verbal va cuprinde şi

numele, prenumele şi domiciliul părinţilor sau ale altor reprezentanţi ori ocrotitori

legali ai acestuia.

În situaţia în care contravenientul este persoană juridică în procesul-verbal se

vor face menţiuni cu privire la denumirea, sediul, numărul de înmatriculare în registrul

comerţului şi codul fiscal ale acesteia, precum şi datele de identificare a persoanei care

o reprezintă.

Nu vom insista asupra aspectelor privind situaţiile în care intervine nulitatea

deoarece nu prezintă probleme diferite de cele pe care le-am discutat mai sus. În acest

sens, lipsa sa orice greşeala referitoare le numele, prenumele sau domiciliul

contravenientului va atrage anularea actului constatator.

18

În cazul contravenientului persoană juridică, lipsa denumirii şi a sediului

acesteia va atrage nulitatea absolută a procesului-verbal aceste dispoziţii fiind strict

enumerate de art. 17 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001.

În practică şi în doctrină s-a pus problema a calităţii de contravenient a

angajatului persoanei juridice răspunsul fiind unanim negativ deoarece în principiu

orice formă de răspundere este personală, procesul-verbal fiind lovit de nulitate

absolută deoarece măsura s-a îndreptat către o persoană ca nu avea calitatea de

contravenient chiar dacă fapta contravenţională, sub aspectul elementului material a

fost săvârşită de către angajat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu. Astfel sancţionarea

în nume personal al şefului de şantier pentru efectuarea unor lucrări de construcţii fără

autorizare este neîntemeiată şi procesul verbal va fi anulat deoarece fapta

contravenţională priveşte persoana juridică unde acesta funcţiona, obligaţia de a obţine

autorizaţiile necesare fiind în sarcina acesteia.21

Lipsa menţiunilor privind ocupaţia, locul de muncă şi actul de identitate al

contravenientului nu atrage nulitatea procesului verbal cât timp partea nu a dovedit

producerea unui efect al omisiunii, iar identificarea sa după nume, prenume domiciliu

şi codul numeric personal este certă.22

1.4.4 Descrierea faptei pentru care se aplică sancţiunea

Textul art. 16 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 arată că procesul verbal

trebuie să cuprindă „descrierea faptei contravenţionale cu indicarea datei, orei şi

locului în care a fost săvârşită, precum şi arătarea tuturor împrejurărilor ce pot servi la

aprecierea gravităţii faptei şi la evaluarea eventualelor pagube pricinuite”. Nu

constituie o descriere corespunzătoare a faptei procesul verbal în care se retine,

generic, neîndeplinirea unor masuri impuse de o autoritate publica, fără arătarea

21 Tribunalul Gorj – Secţia contencios administrativ, decizia civilă nr. 845/2009 (nepublicată)22 Tribunalul Bucureşti, Secţia a VIII-a, decizia civilă nr. 2405/2005 din Daniel Severin, Răspunderea contravenţională. Practică judiciară, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007, pg. 95.

19

concreta a masurilor ce nu au fost îndeplinite. Sancţiunea, în acest caz, este nulitatea ,

conform art. art. 17 din OG 2/2001, care poate fi constatata si din oficiu.

Realizând o descrie pur formala a contravenţiei, fără a evidenţia elemente de

fapt de natura a o individualiza, nu întruneşte cerinţele de legalitate prevăzute

imperativ de art. 16 alin. 1, iar o prezentare generala, lipsita de conţinut, a faptei

echivalează cu lipsa acesteia si atrage nulitatea procesului verbal conform art. 17 din

acelaşi act normativ23.

Din interpretarea logico-gramaticala a prevederilor art. 16 alin. 1 din O.G. nr.

2/2001 rezulta cerința ca agentul constatator sa realizeze o descriere în concret a

contravenției, cu specificarea acțiunii sau inacțiunii autorului si a tuturor

circumstanțelor de natura a imprima faptei acest caracter. Cerința este una imperativa,

întrucât rațiunea instituirii ei a fost aceea de a permite instanței cercetarea legalității actului constatator prin stabilirea faptelor materiale si verificarea încadrării juridice pe

care acestea au primit-o si a justeții sancțiunii aplicate. În lipsa unei descrieri

corespunzătoare a faptei, instanța nu poate exercita controlul de legalitate si temeinicie

a procesului-verbal. 24

În situaţia în care probatoriul administrat confirma săvârşirea faptei, vinovăţia

contravenientului petent care prin probele administrate nu a reuşit sa răstoarne

prezumţia de temeinicie a procesului verbal, dimensiunile prejudiciului produs,

judecătorul trebuie sa se asigure de corectitudinea individualizării sancţiunii aplicata

iar înlocuirea acesteia, raportat la criteriile prevăzute de art. 21 din Ordonanţa

Guvernului nr. 2/2001 constituie operaţiunea juridica de reapreciere a gradului de

pericol social al faptei, de urmările produse, ce nu se poate realiza decât prin

raportarea directa la starea de fapt reţinută prin procesul verbal de constatare a

23 Deciziei nr. 49 din 31 ianuarie 2008 a Tribunalului Olt - Secția comerciala sursa web: [03.07.2011] http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_12642/Nulitatea-procesului-verbal-de-contraventie-Descrierea-generica-a-faptei.html24Judecătoria Adjud, dosar 1015/09.10.2009, sursa web: http://www.jurisprudenta.com/speta/plangere-contraventionala-descriere-necorespunzatoare-a-faptei-qs6qm/

20

contravenţiei, la probatoriul administrat care trebuie sa concorde astfel cu sancţiunea

pe care instanţa o aplica prin înlocuire25.

Considerăm că menționarea datei greșite, echivalează cu lipsa acesteia prin

raportare la dispoziţiile imperative art. 17 din OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al

contravențiilor, care arată că „lipsa mențiunii privind data comiterii contravenției

atrage nulitatea procesului verbal iar nulitatea se constata si din oficiu”, exonerând

astfel pe contravenient de a proba vreo vătămare.26 În acest sens, invocarea de către

agentul constatator, în faza de control judiciar, a unei erori materiale, este lipsită de

finalitate, deoarece această cauză de nulitate absolută nu poate fi înlăturată prin probă

contrară.

Totuşi, este discutabil dacă, în cazul în care, prin coroborarea cu probe certe a

procesului-verbal constatare a contravenţiei, prin care se va demonstra de către agentul

constatator că, menţionarea greşită datei săvârşirii contravenţiei este urmare a unei

greşeli materiale evidente, nu ar fi admisibilă acoperirea acestei deficienţe. Înclinăm

spre un răspuns negativ pentru motivele arătate mai sus, în cea mai mare parte a

cazurilor de sancţionare, dar considerăm că, în situaţia în care toate celelalte elemente

ale procesului-verbal sunt conforme cu legea iar încălcarea valorii sociale apărate de

norma contravenţională este foarte gravă, împrejurare demonstrată indubitabil prin

probatoriul ce însoţeşte procesul verbal, se poate trece peste acest neajuns al actului

constatator. Aşa cum am mai arătat în cuprinsul lucrării, o interpretare strict formală a

dispoziţiilor unui act normativ care protejează o valoare socială, de natură să-l

golească de conţinut, nu este în spiritul unei interpretări fireşti, teleologice a normei

juridice respective.

25 Tribunalul Gorj, Secţia contencios administrativ si fiscal, Decizia civila nr. 6 din 14.01.2009 sursa web: portal.just.ro – Jurisprudenţă Tribunal26 Tribunalul Maramureş, Dosar 1362/R/2009, sursa web: http://www.jurisprudenta.com/speta/proces-%E2%80%93verbal-de-constatare-a-contraven%C5%A3iei-men%C5%A3ionarea-gre%C5%9Fit%C4%83-a-datei-s%C4%83v%C3%A2r%C5%9Firii-contraven%C5%A3iei-nu-q72em/.

21

1.4.5 Indicarea actului normativ prin care se stabileşte şi se sancţionează

contravenţia

Potrivit principiului legalităţii incriminării (nullum crimen sine legem…) orice

sancţiune aplicată de către autoritatea de stat trebuie să fie bazată pe o dispoziţie a unui

act normativ. În acest sens art. 16 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 indică printre

elementele de formă ale procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor

şi arătarea actului normativ în baza căruia s-a dispus sancţionarea.

Deşi textul mai sus menţionat face vorbire de „arătarea actul normativ”,

sintagma trebuie interpretat în sensul ca se refera la articolul din lege si actul normativ

care impune în sarcina cetăţeanului o anumita conduita.

Așadar, pe lângă descrierea stării de fapt, agentul constatator trebuie sa facă

încadrarea în drept a stării de fapt expuse. Consideram ca, pentru ca instanța sa poată

aprecia corectitudinea încadrării juridice este necesar ca agentul constatator sa indice si

articolul, alineatul sau litera corespunzătoare a textului legal care sancționează

contravenția27.

Daca nu s-ar da o astfel de interpretare sintagmei în discuţie, s-ar ajunge în

situaţia ca o persoana sancţionată contravenţional sa nu ştie ce obligaţie impusa de lege

în sarcina sa a încălcat, iar instanţa învestita cu soluţionarea unei plângeri

contravenţionale în loc sa analizeze legalitatea si temeinicia procesului verbal de

contravenţie contestat, ar trebui sa procedeze la încadrarea juridica a faptei în raport de

situaţia de fapt reţinuta de agentul constatator si de sancţiunea aplicata.

Această operaţiune este inadmisibil, întrucât excede atribuţiilor instanţei de

judecata, conducând la arbitrariu si la nelegalitatea incriminării contravenţiei28. Faptul

27 Tribunalul Mehedinţi, dosar nr. 667/2009, sursa web: http://www.jurisprudenta.com/speta/pl%C3%A2ngere-contraven%C5%A3ional%C4%83-inadverten%C5%A3%C4%83-cu-privire-la-literele-din-articolele-care-prev%C4%83d-%C5%9Fi-sanc%C5%A3ioneaz%C4%83-6zmqe/28 Tribunalul Neamţ Secţia comerciala si de contencios administrativ si fiscal. Decizia civila nr. 372/RCA din 22.09.2008 sursa web: [05.07.2011] http://www.juspedia.ro/jurisprudenta/3275/nulitatea-absoluta-a-procesului-

22

că indicarea eronată a actului normativ care prevede şi sancţionează contravenţia nu

este menţionat în O.G. nr. 2/2001 drept cauză de nulitate absolută a procesului verbal,

nu înseamnă decât că nu ar putea fi invocată de instanţă din oficiu, nu şi că nu ar putea

atrage anularea acestuia atunci când este invocată de partea interesată întrucât într-o

atare situaţie, aplicarea sancţiunii nu are suport legal, reprezentând o încălcare a

principiului legalităţii stabilirii contravenţiei şi aplicării sancţiunilor contravenţionale,

consacrat de dispoziţiile art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aprobată prin

Legea nr. 180/2002.29

Credem că este un neajuns al legii cadru faptul că lipsa acestei menţiuni nu este

cuprinsă ca un element care atrage nulitatea absolută a procesului-verbal de constatare

şi sancţionare a contravenţiilor omisiunea indicării actului normativ în baza căruia se

face tragerea la răspundere a contravenientului, aspect inacceptabil deoarece în acest

caz nu este respectat unul dintre principiile de bază ale dreptului şi anume legalitatea

oricărei forme de răspundere juridică. Sigur, s-ar putea argumenta că principiul este

respectat deoarece temeiul tragerii la răspundere al contravenientului este norma

juridică încălcată şi nu documentul constatator al faptei dar argumentul nu poate fi

primit deoarece sintagma de legalitate a încriminării presupune atât existenţa juridică a

normei încălcate dar şi indicarea sa corectă deoarece numai aşa se poate realiza scopul

educativ al legii. Mai mult de atât, credem că este inacceptabil ca agentul constatator,

persoană aflată în exerciţiul autorităţii de stat să nu cunoască însăşi textul de lege pe

care este chemat să îl aplice deoarece în aceste condiţii ce pretenţii mai avem de la

cetăţean, titular al obligaţiei de conformare, să se supună rigorilor unei legislaţii

extrem de stufoase şi de multe ori incoerente.

Astfel, consider că în această situaţie vătămarea pe baza căreia se poate cere

anularea procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor ar trebui să se

prezume irefragabil atât pentru considerentele expuse mai sus dar şi pentru motivul că

a cere contravenientului să demonstreze prejudiciul produs este iluzoriu fapt care poate

verbal-de-contraventie/29 Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, sentinţa civilă nr.7091/10.08.2006 sursa web [05.07.2011] http://jurisprudentacedo.com/Plangere-contraventionala.-Indicarea-eronata-a-actului-normativ-care-prevede-si-sanctioneaza-contraventia.html

23

duce la concluzia că această menţiune poate să lipsească cu desăvârşire fără nici un fel

de consecinţe asupra actului constatator.

1.4.6 Indicarea societăţii de asigurări, în situaţia în care fapta a avut ca

urmare producerea unui accident de circulaţie

Această dispoziţie priveşte strict situaţia în care fapta contravenţională a avut ca

urmare un accident de circulaţie având scopul de a încunoştinţa pe cel păgubit de

societatea la care autorul contravenţiei are poliţa de asigurare obligatorie auto sau alt

gen de asigurare de răspundere civilă acoperitoare.

Deci, se poate spune că este strict legată de dispoziţiile O.U.G. 195/2002

privind circulaţia pe drumurile publice şi anume art. 76 care stabileşte că „Vehiculele

înmatriculate sau înregistrate, cu excepţia celor cu tracţiune animală, care circulă pe

drumurile publice, trebuie să aibă asigurare obligatorie pentru răspundere civilă în caz

de pagube produse terţilor prin accidente de circulaţie, conform legii. Poliţia rutieră

dispune măsura reţinerii certificatului de înmatriculare sau înregistrare şi retragerea

plăcuţelor cu numărul de înmatriculare sau de înregistrare a vehiculelor neasigurate,

aflate în trafic, eliberând dovadă fără drept de circulaţie. Dacă deţinătorul vehiculului

nu face dovada asigurării acestuia, după 30 de zile de la data aplicării măsurii

prevăzute la alin. (2), poliţia rutieră dispune radierea din evidenţă a vehiculului.”

În condiţiile în care menţiunile privind societatea de asigurări nu sunt cuprinse

în ipoteza art. 17 deci nu poate fi invocată din oficiu, se pune problema dacă lipsa

acesteia afectează în vreun fel valabilitatea procesului verbal de constatare şi

sancţionare a contravenţiei deoarece persoana vătămată prin lipsa sa este păgubitul şi

nu contravenientul.

Se pare că, de lege lata răspunsul este negativ deoarece, strict practic lipsa

acestei prevederi nu afectează pe contravenient iar păgubitul nu o va putea invoca în

nici o fază a procedurii contravenţionale.

24

1.4.7 Posibilitatea achitării în termen de 48 de ore a jumătate din minimul

amenzii prevăzute de actul normativ, dacă acesta prevede o asemenea posibilitate

Legea-cadru recunoaşte o înlesnire substanţială30 fundamentată pe teza

realizării scopului sancţiunii şi care constă în posibilitatea recunoscută

contravenientului de a se plăti jumătate din minimul stabilit de lege pentru fapta

respectivă (art. 26), atunci când actul normativ contravenţional special prevede o

asemenea posibilitate. Asemenea dispoziţii existau şi în legislaţia anterioară, sistemul

ablaţiunii, cum se regăseşte denumit în doctrină, fiind însă regula, aplicabil tuturor

actelor normative speciale care conţin sancţiuni contravenţionale. Găsim că aceste

prevederi erau preferabile şi de o aplicabilitate practică mult mai facilă avându-se în

vedere şi amalgamul legislativ din societatea noastră dar şi faptul că potrivit normelor

de tehnică legislativă atunci când se instituie un drept excepţiile trebuie prevăzute în

norma specială, acestea fiind de strictă interpretare.

S-a pus justificat problema normelor contravenţionale anterioare apariţiei

Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 care nu conţin, în mod firesc dispoziţii în ceea ce

priveşte posibilitatea ablaţiunii. În mod corect s-a stabilit în doctrină că în aceste

situaţii potrivit principiului de interpretare juridică în dubio pro reo trebuie să existe

posibilitatea achitării a jumătatea din minimul amenzii31, de altfel dacă e să interpretăm

per a contrario voinţa legiuitorului, în cazul normelor speciale anterioare apariţiei

Ordonanţei, lipsa exceptării faptelor de la posibilitatea ablaţiunii, atunci când acest

sistem era regula echivalează logic cu includerea sa în norma specială.

Acest sistem instituie un drept pentru contravenient şi o obligaţie pentru agentul

constatator, care priveşte atât aducerea la cunoştinţă a acestei facilităţi legale, cât şi

implicarea agentului constatator în realizarea în practică a sistemului ablaţiunii.

30 Mona Maria Pivniceru, Petru Susanu, Dan Tudorache - op. cit., ppg. 78-79.31 Corneliu Liviu Popescu, Posibilitatea plăţii a jumătate din minimul special al amenzii contravenţionale în termen de 48 de ore, în cazul actelor normative anterioare O.G. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, Dreptul nr. 3/2002, pg. 8.

25

Aplicarea acestui sistem implică ipoteza prezenţei contravenientului în

momentul încheierii actului constatator, textul prevăzând posibilitatea

contravenientului “de a achita pe loc sau în termen de 48 de ore de la data încheierii

procesului-verbal contravenţional jumătate din minimul amenzii prevăzute în actul

normativ, agentul constatator făcând menţiune despre această posibilitate în procesul-

verbal”.

Plata amenzii se face la Casa de Economii şi Consemnaţiuni sau la Trezoreria

finanţelor publice, iar o copie de pe chitanţă se predă, de regulă, de către contravenient

agentului constatator sau se trimite, prin poştă, organului din care acesta face parte.

În cazul în care contravenientul a achitat pe loc jumătate din minimul amenzii

prevăzută de actul normativ pentru fapta respectivă, orice urmărire încetează. Calculul

termenului se face conform art. 101 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit

căruia, termenul calculat pe ore începe să curgă de la miezul nopţii zilei următoare32.

În ceea ce priveşte posibilitatea anulării procesului-verbal având ca temei lipsa

acestei menţiuni, soluţiile sunt controversate. Dat fiind faptul că lipsa acestei menţiuni

nu este cuprinsă ca şi cauză de nulitate expresă contravenientul care o invocă va trebui

să demonstreze şi vătămarea pe care a suferito. Deşi la o primă vedere această probă

este iluzorie deoarece acest fapt echivalează cu încălcarea principiului nemo censetur

ignorare legem opinia contrară este unanimă doar soluţiile propuse fiind diferite. Într-o

opinie33, deşi instanţa nu poate anula procesul-verbal de constatarea şi sancţionare

contravenţiei, va dispune repunerea contravenientului în termenul de a achita amenda,

la cererea acestuia. Într-o altă opinie34 nu doar lipsa, ci chiar indicarea greşită a sumei

de plată atrage nulitatea procesului-verbal de constatare a contravenţiei deoarece se

creează o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea procesului verbal. Ne

alăturăm acestui din urmă punct de vedere şi deoarece reprezintă cea mai firească

aplicare a textului de lege, soluţia propusă, de repunere în termen fiind lipsită de temei

legal cel puţin de lege lata. De lege ferenda însă, modificarea textului Ordonanţa 32 Textul mai prevede că atunci când „termenul astfel calculat se sfârşeşte într-o zi de sărbătoare legală sau într-o zi când serviciul este suspendat, se prelungeşte până la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează”.33 Mircea Ursuţă, op. cit. pg. 150 cu referire la Ovidiu Podaru, Radu Chiriţă nota 1.34 Mihai Adrian Hotca, op. cit., pg. 275.

26

Guvernului nr. 2/2001 în sensul anterior menţionat este binevenită şi or fi o posibilitate

elegantă prin care s-ar putea îmbina principiul nemo censetur ignorare legem cu

interesul public.

1.4.8 Indicarea termenului de exercitare a căii de atac şi organul la care se

depune plângerea

Această condiţie de formă a procesului-verbal de constatare şi sancţionare a

contravenţiei dispusă de art. 16 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 trebuie privită

prin raportare la art. 31 şi 32 din acelaşi act normativ care stabilesc că procesul-verbal

poate fi atacat cu plângere „…în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării

acestuia” aceasta urmând a „…se depune la organul din care face parte agentul

constatator, acesta fiind obligat să o primească şi să înmâneze depunătorului o dovadă

în acest sens”.

Aceste două texte ridică numeroase probleme atât în ceea ce priveşte sancţiunea

neindicării sau indicării greşite a termenului cât şi sub aspectul organului la care

trebuie depusă plângerea datorită declarării ca neconstituţional a articolului respectiv35.

S-a opinat că nerespectarea termenului legal de 15 zile indiferent de menţiunile

din procesul verbal, atrage decăderea contravenientului din dreptul de a mai formula

plângere iar, în situaţia depunerii plângerii peste termen, aceasta este tardivă deoarece

chiar dacă agentul constatator nu consemnează aceste menţiuni, operează principiul

cunoaşterii legii, nefiind vorba de norme penale sau contravenţionale materiale, pentru

a vorbi de o ipotetică eroare de drept, ci de norme procesuale imperative, ale căror

încălcări sunt sancţionate.36

35 Curtea Constituţională, Decizia nr. 953 din 19 decembrie 2006 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 32 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor Monitorul Oficial nr. 53 din 23.01.2007.36 Mircea Ursuţă, op. cit. pg. 155 cu referire la Mihaela Tabârcă, Drept procesual civil, vol. I, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pg. 687.

27

Într-un alt punct de vedere căruia i ne alăturăm în parte, s-a considerat că în

situaţia în care contravenientul probează că nu cunoştea termenul în care trebuia să

depună plângerea soluţia ar fi repunerea în termen dar avându-se în vedere de către

instanţă veridicitatea acestei afirmaţii prin raportare la situaţia concretă a

contravenientului: vârsta, pregătire profesională etc.37 Credem că această interpretare a

legii este mai raţională deoarece, interpretând per a contrario ar în semna că lipsa

acestei menţiuni nu are nici o consecinţă asupra legalităţii actului constatator al

contravenţiei şi nici contravenientul nu poate dovedi o vătămare concretă deoarece i se

va opune invariabil principiul nemo censetur ignorare legem, aşa cum am mai arătat, o

ficţiune juridică. Mai mult, soluţia are şi temei legal deoarece, potrivit art. 103 din

Codul de procedură civilă neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal

atrage decăderea afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că

a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.

1.4.9 Dreptul contravenientului de a face obiecţiuni cu privire la conţinutul

actului de constatare. Alte menţiuni

În momentul încheierii procesului-verbal agentul constatator este obligat să

aducă la cunoştinţă contravenientului dreptul de a face obiecţiuni cu privire la

conţinutul actului de constatare. Obiecţiunile sunt consemnate distinct în procesul-

verbal la rubrica „Alte menţiuni”, sub sancţiunea nulităţii procesului-verbal.

În practica instanţelor judecătoreşti nu a existat un punct de vedere unitar în

legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (7) din Ordonanţa Guvernului nr.

2/2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi

completările ulterioare, referitoare la nerespectarea de către agentul constatator, în

momentul încheierii procesului-verbal, a obligaţiei de a aduce la cunoştinţă

37 Ovidiu Podaru, Radu Chiriţă, op. cit. pg. 218.

28

contravenientului dreptul de a face obiecţiuni cu privire la conţinutul actului de

constatare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat în acest sens prin decizia nr. 22

din 19 martie 2007 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 833 din 05/12/2007 în

sensul în care nerespectarea cerinţelor înscrise în art. 16 alin. (7) din actul normativ

menţionat atrage nulitatea relativă a procesului-verbal de constatare a contravenţiei,

hotărâre la cere ne vom referi mai pe larg deoarece, în opinia noastră prezintă o

importanţă deosebită în aplicarea Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001.

Sa motivat că Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări prin

Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, instituie cadrul general

de constatare şi sancţionare a contravenţiilor. Prin dispoziţiile specifice pe care le

cuprinde, acest act normativ reglementează modul de întocmire a procesului-verbal de

constatare a contravenţiilor, cu precizarea menţiunilor obligatorii pe care trebuie să le

cuprindă, persoanele ce pot avea calitatea de agent constatator, ca reprezentanţi ai

autorităţilor publice abilitate prin lege să constate şi să sancţioneze contravenţiile,

condiţiile în care poate fi contestat procesul-verbal de constatare a contravenţiei, ca şi

regimul general al sancţiunilor contravenţionale, al aplicării şi executării acestora.

În art. 16 alin. (1) din acest act normativ sunt enumerate datele pe care trebuie

să le cuprindă în mod obligatoriu procesul-verbal de constare a contravenţiei, iar la

alin. (11), (5) şi (6) ale aceluiaşi articol au fost prevăzute datele ce trebuie să mai fie

menţionate în cazul contravenienţilor cetăţeni străini, persoane fără cetăţenie sau

cetăţeni români cu domiciliul în străinătate, al contravenienţilor minori, precum şi în

situaţia în care contravenientul este o persoană juridică.

În cadrul alin. (7) al aceluiaşi articol 16 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 s-

a prevăzut că "în momentul încheierii procesului-verbal agentul constatator este

obligat să aducă la cunoştinţă contravenientului dreptul de a face obiecţiuni cu privire

la conţinutul actului de constatare", precizându-se că "obiecţiunile sunt consemnate

distinct în procesul-verbal la rubrica «Alte menţiuni», sub sancţiunea nulităţii

procesului-verbal".

29

În legătură cu instituirea acestei obligaţii, a cărei nerespectare atrage sancţiunea

nulităţii procesului-verbal, este de observat că, în raport cu natura interesului ocrotit

prin dispoziţia înscrisă în art. 16 alin. (7) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, o atare

nulitate nu poate fi absolută, nesusceptibilă a fi acoperită în niciun mod, ci doar

relativă.

În acest sens este de observat că şi în art. 19 din Ordonanţa Guvernului nr.

2/2001 sunt înscrise anumite cerinţe specifice pe care trebuie să le îndeplinească, în

anumite situaţii, procesul-verbal încheiat de agentul constatator al contravenţiei, este

adevărat, fără a se mai menţiona că nerespectarea lor ar atrage nulitatea actului.

Or, situaţiile în care nerespectarea anumitor cerinţe atrage întotdeauna nulitatea

actului întocmit de agentul constatator al contravenţiei sunt strict determinate prin

reglementarea dată în cuprinsul art. 17 din ordonanţă.

Astfel, prin acest text de lege se prevede că "lipsa menţiunilor privind numele,

prenumele şi calitatea agentului constatator, numele şi prenumele contravenientului,

iar în cazul persoanei juridice lipsa denumirii şi a sediului acesteia, a faptei săvârşite şi

a datei comiterii acesteia sau a semnăturii agentului constatator atrage nulitatea

procesului-verbal", specificându-se că numai în astfel de situaţii "nulitatea se constată

şi din oficiu".

În raport cu acest caracter imperativ-limitativ al cazurilor în care nulitatea

procesului-verbal încheiat de agentul constatator al contravenţiei se ia în considerare şi

din oficiu, se impune ca în toate celelalte cazuri de nerespectare a cerinţelor pe care

trebuie să le întrunească un asemenea act, inclusiv cel referitor la consemnarea

distinctă a obiecţiunilor contravenientului la conţinutul lui, nulitatea procesului-verbal

de constatare a contravenţiei să nu poate fi invocată decât dacă s-a pricinuit părţii o

vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea acelui act.

De aceea, nerespectarea de către agentul constatator a cerinţelor de a aduce la

cunoştinţă contravenientului dreptul de a face obiecţiuni cu privire la conţinutul actului

de constatare şi de a consemna distinct acele obiecţiuni, astfel cum acestea sunt

30

înscrise în art. 16 alin. (7) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, atrage doar nulitatea

relativă a procesului-verbal de constatare a contravenţiei.

Chiar daca petentul a completat obiecțiunile la procesul verbal cu

recunoașterea faptei aceasta mențiune nu îi conferă valoare absoluta în plan probator

si cu atât mai puțin nu exclude dreptul de a contesta legalitatea formala si temeinicia

procesului verbal pe calea plângerii prin care se exercita controlul judecătoresc

împotriva unui act de autoritate cu caracter administrativ. Reglementarea caii de atac

prin norme imperative si natura de titlu executoriu a procesului verbal de contravenție

îl situează în categoria actelor de autoritate publica al căror regim juridic nu poate fi

înlăturat printr-o declarație unilaterala de voință. Acest regim juridic justifica si

respingerea cererii în probațiune prin care intimatul a solicitat depunerea unei casete

pe care s-au înregistrat imagini surprinse în momentul controlului întrucât prin

exercitarea caii de atac a plângerii se contesta procesul verbal pe care instanța îl

verifica sub toate aspectele, fără ca prin probele administrate sa poată fi completate

mențiunile pe care le cuprinde.

………….

1.4.10 Semnătura agentului constatator

Art. 19 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 prevede obligativitatea semnării

procesului verbal de către agentul constatator nefăcând nici o referire cu privire la

aceasta obligativitate în legătura cu înştiinţarea de plata, iar art. 17 din Ordonanţa

Guvernului nr. 2/2001 sancţionează cu nulitatea absoluta lipsa acestei menţiuni privind

semnătura agentului constatator, instanţa, urmează a constata nulitatea procesului-

verbal contestat de petiţionară si a exonera pe aceasta de plata amenzii aplicate38.

Din acest punct de vedere considerăm ca lipsa acestei menţiuni nu pune

probleme raportat la sancţiunea ce intervine, aceasta fiind nulitatea, omisiunea

neputând fi acoperită ulterior sau în faza controlului judecătoresc. Mai mult

38 Judecătoria Tg Jiu, sentinţa 7834/08.11.2007, sursa web: portal.just.ro - Jurisprudenta

31

considerăm că în cazul în care semnătura lipseşte de pe un exemplar al procesului-

verbal de constatarea şi sancţionare contravenţiei sancţiunea este aceeaşi deoarece

documentul trebuie privit ca un tot unitar nefiind admisibil să existe diferenţe între

exemplarele procesului-verbal deoarece nu se mai poate stabili ulterior care dintre

înscrisuri reflectă adevărul.

Procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină, atât de către agentul

constatator, cât şi de către contravenient. În situaţia când făptuitorul nu este de faţă, ori

refuză sau nu poate să semneze (are o infirmitate fizica ori nu ştie carte), agentul

constatator va face menţiune despre aceste împrejurări, care trebuie adeverite de cel

puţin un martor39. Procesul-verbal va trebui să cuprindă în acest caz şi numele,

prenumele şi domiciliul martorului, numărul actului său de identitate, precum, şi

semnătura acestuia. În lipsă de martori, agentul constatator va consemna în procesul-

verbal din ce cauza acesta a fost încheiat astfel (art. 19 din Ordonanţa Guvernului nr.

2/2001). Instanţa supremă a stabilit ca semnarea procesului-verbal de către

contravenient fără nici o obiecţie nu duce la concluzia recunoaşterii săvârşirii

contravenţiei din moment ce el a introdus ulterior plângere împotriva acestuia.

1.5. Comunicarea procesului-verbal de constatare a

contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii

Legea instituie, în scopul producerii de efecte juridice de către procesul - verbal

de constatare a contravenţiei şi aplicare a sancţiunii, obligaţia comunicării acestuia,

care revine fie agentului constatator, când acesta a aplicat şi sancţiunea, fie celui care a

aplicat sancţiunea, în cazurile de excepţie în care agentului constatator nu-i este

recunoscută şi competenţa de a aplica sancţiunea.

Comunicarea se realizează către trei categorii de subiecte de drept:

39 Tribunalul Suprem, secţia civila, dec. nr. 1648/1981, în „Revista română de drept” nr. 8/1982, pg. 55.

32

- înmânarea sau după caz, comunicarea procesului-verbal contravenientului;

- comunicarea către partea vătămată;

- comunicarea către persoana fizică sau juridică, în cazul confiscării unor bunuri

care aparţin altei persoane fizice sau juridice decât contravenientul.

Art. 25 supune obligaţiei comunicării două categorii de acte:

- procesul-verbal de constatare a contravenţiei şi aplicare a sancţiunii, care se

comunică persoanelor interesate în termen de o lună de la data aplicării;

- înştiinţarea de plată, care se comunică de asemenea persoanelor interesate, în

situaţia în care contravenientului i s-a aplicat sancţiunea contravenţională a amenzii,

precum şi în cazul în care a fost obligat la despăgubire.

În situaţia în care agentul constatator constată fapta şi aplică sancţiunea, iar

contravenientul este de faţă la încheierea procesului-verbal, copia acestuia şi

înştiinţarea de plată se înmânează contravenientului, făcându-se menţiune despre acest

lucru pe procesul-verbal contravenţional.

Comunicarea actelor contravenţionale sus-menţionate se face fie prin poştă, fie

prin agenţii procedurali, în conformitate cu prevederile Codului de procedură civilă

care întregesc prevederile prezentei reglementări40.

Faţă de acest aspect, în practică s-au ridicat numeroase probleme generate de

modalitatea de comunicarea a procesului-verbal de constatare şi sancţionare a

contravenţiei în situaţia în care acesta este încheiat în absenţa contravenientului sau

acesta refuză primirea, deoarece data comunicării prezintă o importanţă deosebită în

atât în calculul termenului de prescripţie al aplicării sancţiunii contravenţionale, al

executării sancţiunii (art. 13 şi 14 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001) dar şi ca

element temporal de referinţă al exercitării căilor de atac (art. 31 din Ordonanţa

Guvernului nr. 2/2001).

Potrivit art. 14 alin. 1 din O.G. nr. 2/2001, executarea sancţiunii amenzii

contravenţionale se prescrie daca procesul-verbal de constatare a contravenţiei nu a

fost comunicat contravenientului în termen de o luna de la data aplicării sancţiunii.

40 Mona Maria Pivniceru, Petru Susanu, Dan Tudorache- op. cit., pg. 88.

33

De asemenea, potrivit art. 26 alin. 2 în cazul în care contravenientul nu este

prezent la încheierea procesului-verbal, comunicarea acestuia, precum si a înştiinţării

de plata se face de către agentul constatator în termen de cel mult o luna de la data

încheierii, comunicare ce, în temeiul art. 27 se face prin posta, cu aviz de primire, sau

prin afişare la domiciliul sau la sediul contravenientului.

Aşadar, din interpretarea coroborata a textelor de lege care fac referire la

obligaţia de comunicare a actului sancţionator, rezulta ca acţiunea de „comunicare” se

refera la îndeplinirea obligaţiei de apela la serviciile poştale în vederea trimiterii

procesului verbal către destinatar ori de a-l afişa, obligaţie pe care instituţia din care

face parte agentul constatator trebuie sa o îndeplinească în maxim o luna de la

aplicarea sancţiunii.

În practică s-a reţinut că obligaţia de comunicare ar cuprinde si înmânarea

efectiva a corespondentei către destinatar în acelaşi termen de o luna de la sancţionare

nu este corespunzătoare textelor de lege indicate anterior şi antrenează în sarcina

instituitei sancţionatoare o răspundere pentru o activitate ce nu-i revine, aceea de a

presta un serviciu poştal41.

Deşi, această speţă reprezintă practica Tribunalului Gorj în materia

comunicării procesului verbal încheiat în absenţa contravenientului nu putem împărtăşi

acest punct de vederea deoarece interpretarea pe care instanţa de judecată o dă textelor

de lege este contrară spiritului legii.

Considerăm că pentru a fi îndeplinită efectiv obligaţia de comunicare a

procesului-verbal de către agentul constatator aceasta trebuie efectuată cu mijloace în

măsură să ateste primirea de către contravenient a documentului sau prin procedura

afişării aşa cum indică dispoziţiile art. 27 alin. 1 teza II.42 În caz contrar apar situaţii în

care contravenientul de bună credinţă va avea de achita contravaloare unei amenzi de

care nu avut cunoştinţă, sancţiune de care va lua la cunoştinţă doar în faza de

executare silită fiind lipsit de posibilitatea legală de a mai contesta legalitatea

41 Tribunalul Gorj, sectia contencios administrativ si fiscal, Decizia civila nr.24 din 15.01.2009 sursa web: portal.just.ro – Jurisprudenţa Tribunal.42 „...Operaţiunea de afişare se consemnează într-un proces-verbal semnat de cel puţin un martor.

34

procesului verbal de constatarea şi sancţionare În această situaţie singura posibilitate

pe care o are cel vătămat este contestaţia la executare potrivit art. 172 şi urm. Din

Codul de procedură fiscală43 unde se va tinde a se demonstra vicierea comunicării

raportat la art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001.

Astfel, prin sintagma obligaţia de comunicare, actul normativ nu a urmărit

înmânarea efectivă a procesului verbal către contravenient, ci sarcina pe care o are

agentul constatator de a se asigura că persoana responsabilă a primit actul prin care

este sancţionat, dovada comunicării efective căzând în sarcina sa şi putându-se realiza

prin expedierea procesului verbal cu aviz de primire.

Să considerăm că agentul constatator şi-a îndeplinit obligaţia de comunicare

doar prin depunerea acestuia la serviciul poştal este greşit şi ridică multe probleme în

ceea ce priveşte atât termenul de exercitare a căilor de atac, deoarece singura dată certă

este cea în care plicul a ajuns la oficiul poştal de destinaţie cât şi în ceea ce priveşte

executarea sancţiunilor contravenţionale dispuse prin procesul verbal. 43În speţă procesul-verbal a fost comunicat recurentului prin posta, însa nu exista dovada ca aceasta comunicare s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor cuprinse la art. 27 din O.G. nr. 2/2001 – personal contravenientului sau prin afişare cu martori, deoarece contravenientul a tăgăduit că semnătura de pe actul de confirmare a primire îi aparţine şi s-au depus înscrisuri pentru verificarea de scripte în acest sens.Nerespectarea acestor dispoziţii echivalează cu o necomunicare a procesului-verbal de contravenţie, astfel încât în raport de această situaţie sancţiunea aplicată intră sub incidenţa art. 25 alin. 2 din OG 2/2001 care stabileşte cu caracter imperativ “… (2) Comunicarea (procesului verbal n.n.) se face de către organul care a aplicat sancţiunea, în termen de cel mult o lună de la data aplicării acesteia.”Nu se poate reţine argumentul instanţei de fond în sensul în care “… contestatorul nu mai poate invoca împrejurarea că nu a avut cunoştinţă existenţa procesului verbal de contravenţie în temeiul căruia a fost emis titlul de executare întrucât cel târziu la data de 19.08.2009 când a plătit parte din amendă, a cunoscut existenţa acestei sancţiuni şi posibilitatea să o conteste”, cel puţin din două puncte de vedere. Primo, deoarece cei 20 de lei au fost plătiţi de către tatăl contestatorului în necunoştiinţă de cauză şi secundo pentru că dispoziţiile art. 25 din OG 2/2001 privesc comunicarea procesului verbal în accepţiunea termenului aşa cum a fost descrisă mai sus şi nu dacă cel sancţionat avea sau nu cunoştinţă de procesul verbal sau nu - norma juridică citată având caracter imperativ şi fiind de strictă interpretare.Faptul că adresa contestatorului din cererea introductivă coincide cu cea a documentului de confirmarea a primirii nu are nici un fel de relevanţă în acest caz şi poate să dovedească faptul că contestatorul a primit procesul verbal. De altfel, la dosarul cauzei s-au depus dovezi (copie vizată la zi a carnetului de student) de unde reiese că recurentul este student în Constanţa şi în consecinţă concluzia logică ar fi că nu locuieşte în Motru la adresa indicată cea mai mare parte a anului.Raportat la dispoziţiile art. Art. 39 alin. 2 din din OG 2/2001 “ În vederea executării amenzii, organele prevăzute la alin. 1 (organele din care face parte agentul constatator n.n.) vor comunica din oficiu procesul-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii, neatacat cu plângere în termenul legal, în termen de 30 de zile de la data expirării acestui termen, ori, după caz, dispozitivul hotărârii judecătoreşti irevocabile prin care s-a soluţionat plângerea, în termen de 30 de zile de la data la care hotărârea a devenit irevocabilă…”, procesul verbal de sancţionare a fost comunicat cu depăşirea semnificativă a acestui termen deci nu mai poate fi pus în executare potrivit cu dispoziţiile imperative ale legii. Tribunalul Gorj, Secţia civilă Decizia civilă nr.980/14.04.2011 (nepublicată).

35

Secţiunea II. Aplicarea sancţiunilor contravenţionale

Aplicarea sancţiunii contravenţionale reprezintă a doua fază a procedurii

contravenţionale. În lipsa aplicării sancţiunii, procesul-verbal de constatare a

contravenţiei nu produce nici un efect juridic faţă de contravenient, fiind necesar a i se

comunica acestuia un proces-verbal prin care se dispune şi o sancţiune, conform art.

25 din O.G. nr. 2/2001. Legea cadru în materie, respectiv O.G. nr. 2/2001 stabileşte, ca

regulă generală, aplicarea sancţiunii contravenţionale de către agentul constatator .

Totuşi, alin. 2 al art. 21 al legii cadru, lasă posibilitatea legiuitorului ca, prin actele

normative speciale de stabilire şi sancţionare a unor contravenţii, să prevadă ca

sancţiunea să fie aplicată de către o altă persoană. De asemenea, prin actul normative

special, se poate stabili competenţa altei persoane, fie pentru a dispune atât asupra

sancţiunii principale, cât şi asupra sancţiunilor complementare, fie sancţiunea

principală este aplicată de către agentul constatator, urmând ca o altă persoana să

dispună numai asupra sancţiunii complementare.44 În cazul unor contravenţii rutiere,

sancţiunea principală se dispune de agentul constatator iar sancţiunea complementară a

suspendării dreptului de a conduce pe drumurile publice se dispune, după caz, de către

şeful poliţiei rutiere a judeţului sau a municipiului Bucureşti ori de şeful poliţiei rutiere

din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române sau adjunctul acestuia, conform

articolului 96 alin. 1 din Codul Rutier.

În aceste situaţii, agentul constatator este obligat să înainteze de îndată,

procesul-verbal de constatare a contravenţiei organului sau persoanei competente să

aplice sancţiunea, sancţiune care va fi aplicată prin rezoluţie pe procesul-verbal de

constatare a contravenţiei. Este evident că, şi în cazul aplicării sancţiunii de către altă

persoană decât agentul constatator, este imperios necesar a se respecta normele

44 Alexandru Ţiclea, op. cit., pg.52.

36

imperative cu privire la competenţă, aplicarea unei sancţiuni de către un organ material

sau teritorial necompetent atrăgând nulitatea absolută a procesului-verbal.45

O altă situaţie de excepţie, în care agentul constatator nu are dreptul de a

aplica sancţiunea contravenţională este aceea când, potrivit actului normative de

stabilire şi sancţionare a contravenţiei, prestarea unei activităţi în folosul comunităţii

este prevăzută ca sancţiune contravenţională alternativă cu amenda, iar persoana

competentă să aplice sancţiunea apreciază că se impune aplicarea sancţiunii

contravenţionale a prestării unei activităţi în folosul comunităţii. În această situaţie,

sancţiunea contravenţională, indiferent dacă va fi prestarea unei activităţi în folosul

comunităţii sau amenda, va fi aplicată numai de către instanţa de judecată. De

asemenea, în cazul anumitor contravenţii, sancţiunea contravenţională, alta decât

aplicarea sancţiunii prestării unei activităţi în folosul comunităţii, va putea fi aplicată

numai de instanţa de judecată, care este sesizată de către agentul constatator prin

înaintarea procesului-verbal de constatare a contravenţiei.

Interpretarea art. 21 îngăduie concluzia că, în această materie, legea-cadru

consacră o regulă şi o excepţie.

Regula este reprezentată de aceea că agentul care constată fapta este şi cel care

aplică sancţiunea.

Această regulă este prevăzută în majoritatea actelor normative în materie

contravenţională, care fie o menţionează în mod expres, fie fac trimitere la dreptul

comun în materie.

Excepţia poate fi consacrată prin actele normative contravenţionale şi ea constă

în recunoaşterea posibilităţii ca alte organe decât agentul constatator să aplice

sancţiunea.

Ceea ce se impune a fi subliniat este faptul că “numai printr-o prevedere

expresă inserată în actele normative de stabilire şi sancţionare a contravenţiilor un alt

organ decât cel care constată are competenţa să aplice sancţiunile

contravenţionale”46.45 Alexandru Ţiclea, Ioan Doru Tărăcilă, Ion Niţă Stan, Constantin Rujoiu, Marin Corbu, op. cit, pg.58.46 Mona Maria Pivniceru, Petru Susanu, Dan Tudorache – op. cit., pg. 72.

37

În situaţia în care cel care aplică sancţiunea este altcineva decât agentul

constatator, procesul-verbal se trimite de îndată organului sau persoanei competente,

iar sancţiunea se aplică prin rezoluţie scrisă pe procesul-verbal (art. 21(2) teza finală).

Legea dispune, prin art. 21 alin.(3), că sancţiunea se aplică în limitele prevăzute

de actul normativ şi trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei

săvârşite, să ţină seama de împrejurările în care fapta a fost săvârşită, de modul şi

mijloacele de făptuire ale acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă precum şi

de circumstanţele personale ale contravenientului şi de celelalte date înscrise în

procesul-verbal.

Constatăm că legea instituie principiul individualizării sancţiunii

contravenţionale, în funcţie de nişte criterii pe care le instituie şi care pot determina, în

mod logic, atenuarea sau agravarea unei sancţiuni.

Deşi legiuitorul, a prevăzut criterii de individualizare similare cu cele din

dreptul penal (art. 72) nu a dat şi posibilitatea ca agentul constatator să coboare

sancţiunea sub minimul special ca efect al circumstanţelor atenuante sau sa

augmenteze sancţiunea ca efect al circumstanţelor agravante, probabil considerându-se

că pericolul social mai redus al faptei contravenţionale nu necesită această modalitatea

de individualizare.

În legătură cu acest aspect, s-a ridicat problema soluţiei pe care trebuie să o

adopte instanţa de judecată în cazul în care se contestă aplicarea unei sancţiuni

contravenţionale peste maximul special prevăzut de norma de incriminare. Într-un

punct de vedere s-a considerat că instanţa nu poate anula procesul-verbal ci are

obligaţia de a reduce sancţiunea în limitele prevăzute de lege47.

Considerăm că acest punct de vedere, deşi pertinent, trebuie nuanţat, deoarece

instanţa de judecată va avea sarcina individualizării sancţiunii contravenţionale în

funcţie de consemnările din procesul verbal şi a probelor pe care se sprijină, ori dacă

judecătorul nu are aceste elemente, în măsură să îi formeze o imagine asupra criteriilor

de individualizare nu poate decât anuleze procesul verbal nefiind posibilă aplicarea 47 Daniel Severin, Răspunderea contravenţională, Practică judiciară, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007 pg. 159, cu referire la Decizia nr. 1884/2005 a Tribunalului Bucureşti.

38

unei sancţiuni legale. De lege ferenda s-ar putea prevede ca în această situaţie în care

individualizarea nu este posibilă dar fapta contravenţională este de netăgăduit

sancţiunea aplicată să fie cea prevăzută la minimul special.

2.1 Aplicarea sancţiunile contravenţionale principale

Având în vedere criteriile stabilite de lege pentru individualizarea sancţiunilor,

persoana competentă va individualiza sancţiunea principală ce va fi aplicată. Potrivit

dispoziţiilor O.G. nr.2./2001, sancţiunile principale contravenţionale sunt:

avertismentul, amenda şi prestarea unei activităţi în folosul comunităţii. Dintre cele

trei sancţiuni contravenţionale principale, două-avertismentul şi amenda-pot fi aplicate

oricărui contarvenient, iar prestarea unei activităţi în folosul comunităţii, numai

contravenienţilor persoanelor fizice.

2.1.1 Avertismentul

Conform art.7 din O.G. nr.2/200148, avertismentul constă în atenţionarea

verbală sau scrisă a contravenientului asupra pericolului social al faptei săvârşite,

însoţită de recomandarea de a respecta dispoziţiile legale. Avertismentul se aplică în

cazul în care fapta este de gravitate redusă şi el se poate aplica şi în cazul în care actul

normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiei nu prevede această sancţiune.

Avertismentul este cea mai blândă sancţiune contravenţională principală. S-a

constatat că în practică, agenţii constatatori abuzează prin aplicarea de amenzi

contravenţionale chiar şi celor mai neînsemnate contravenţii49 cu toate că ar fi mai

indicat să uzeze mai mult de sancţiunea contravenţională, după părera mai multor

autori. S-a constatat o exigenţă sporită în ceea ce priveşte aplicarea sancţiunilor

48 Art. 7. - (1) Avertismentul consta în atentionarea verbala sau scrisa a contravenientului asupra pericolului social al faptei savarsite, insotita de recomandarea de a respecta dispozitiile legale. (2) Avertismentul se aplica în cazul în care fapta este de gravitate redusa. (3) Avertismentul se poate aplica si în cazul în care actul normativ de stabilire si sanctionare a contraventiei nu prevede aceasta sanctiune.49 Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ,Vol. II, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, pg. 409.

39

contravenţionale şi se merge chiar spre limita maximă a amenzilor nicidecum spre

aplicarea avertismentului. De aceea, se impune ca organele competente să înţeleagă că

orice sancţiune juridică, inclusiv cea contravenţională, nu reprezintă un scop în sine, ci

un mijloc de reglare a raporturilor sociale, de formare a unui spirit de responsabilitate,

iar pentru aceasta nu este nevoie ca în toate cazurile să se aplice sancţiunea amenzii.

Sancţiunile juridice constituie nu mijloace de răzbunare a societăţii, ci de prevenire a

săvârşirii lor.

Sancţiunea contravenţională nu prezintă un scop în sine, ci un mijloc de

ocrotire a relaţiilor sociale si de formare, a unui spirit de responsabilitate .

Avertismentul este, ca natură, o sancţiune pur morală aplicabilă unor contravenţii ce

prezintă un grad de pericol social redus, iar contravenienţii o periculozitate scăzută. În

cazul unor plângeri contravenţionale prin care se invocă netemeinicia aplicării

sancţiunii amenzii contravenţionale, instanţa poate dispune înlocuirea acesteia cu

avertismentul. Avertismentul este o variantă modernă a sancţiunii mustrării, sancţiune

morală aplicată în dreptul român, în dreptul canonic şi în dreptul medieval.

Avertismentul se adresează oral, atunci când contravenientul este prezent la

constatarea contravenţiei, şi este aplicat de agentul constatator. În celelalte cazuri,

avertismentul se socoteşte executat prin comunicarea procesului-verbal de constatare a

contravenţiei, cu rezoluţia corespunzătoare. 50

Avertismentul constă în atragerea atenţiei contravenientului asupra

pericolului faptei sale şi în recomandarea ca pe viitor să se respecte dispoziţiile

legale. Prin natura sa intrisecă, avertismentul este o sancţiune morală, el se

deobsebeşte de amendă care este o sancţiune pecuniară. Practic, avertismentul constă

în dojenirea, dezaprobarea făptuitorului pentru ceea ce a săvârşit, arătarea pericolului

social al faptei comise, a urmărilor provocate, sfătuirea contravenientului să se

îndrepte, să aibe o conduită mai bună. Avertismentul mai constă în atragerea atenţiei

acestuia că dacă pe viitor va mai săvârşi o altă contravenţie, i se va aplica o sancţiune

mai aspră. Aşadar, pe lângă elementul de mustrare, el cuprinde şi pe acela de

50 Mihai Adrian Hotca, op. cit.,pg. 118.

40

atenţionare cu privire la conduita ce trebuie avută ulterior. El se poate aplica şi atunci

când actul normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiei nu prevede această

sancţiune. Este o derogare de la principiul potrivit căruia stabilirea şi sancţionarea

contravenţiilor se aplică numai dacă sunt prevăzute în actul normativ respectiv.

Dispoziţia citată lasă un câmp larg de apreciere organelor competente să aplice

sancţiunea, care vor putea să decidă dacă este cazul ori nu să substituie avertismentul

amenzii. Aprecierea se face ţinând seama de persoana contravenientului, de

comportarea sa anterioară, de atitudinea acestuia faţă de faptă, de angajamentul că pe

viitor nu o va mai repeta, de împrejurările în care a fost comisă contravenţia, de

urmările ei, etc. Prin însăşi natura şi scopul său educativ, avertismentul se adresează

oral contravenientulului la constatarea faptei.51 Avertismentul poate fi aplicat şi dacă

actul normativ special nu prevede această posibilitate. Cu toate acestea, pot fi întâlnite

şi decizii greşite prin care se apreciază, eronat, că instanţa nu poate aplica

avertismentul,dacă acesta nu este prevăzut în actul normativ special.52

Dispoziţiile care reglementează executarea sancţiunii avertismentului sunt

prevăzute de art.28 al Ordonanţa Guvernului nr. 2/200153. Avertismentul poate fi

executat fie oral, fie în scris în funcţie de actul prin care se aplică şi prezenţa

contravenientului. Astfel, avertismentul se aplică oral de către agentul constatator când

sunt îndeplinite două condiţii: sancţiunea se aplică pe loc de către agentul constator şi

contravenientul este prezent la constatarea contravenţiei. În toate celelalte situaţii,

legea reglementează executarea în formă scrisă a avertismentului. Astfel, dacă

sancţiunea este aplicată în lipsa contravenientului, avertismentul se consideră executat

prin comunicarea procesului-verbal contravenţional prin care această sancţiune a fost

51 Alexandru Ţiclea, Ioan Doru Tărăcilă, Ion Niţă Stan, Constantin Rujoiu, Marin Corbu, op. cit, pg.34.52 Mircea Ursuţa, op. cit, pg.181.53 Art. 28. - (1) Contravenientul poate achita pe loc sau în termen de cel mult 48 de ore de la data încheierii procesului-verbal jumătate din minimul amenzii prevăzute în actul normativ, agentul constatator făcând menţiune despre această posibilitate în procesul-verbal. În actul normativ de stabilire a contravenţiilor această posibilitate trebuie menţionată în mod expres. (2) Plata amenzii se face la Casa de Economii şi Consemnaţiuni sau la trezoreria finanţelor publice, iar o copie de pe chitanţă se predă de către contravenient agentului constatator sau se trimite prin poştă organului din care acesta face parte, în termenul prevăzut la alin. (1). (3) În cazul în care contravenientul a achitat jumătate din minimul amenzii prevăzute în actul normativ pentru fapta săvârşită orice urmărire încetează.

41

aplicată. În ipoteza în care agentul constatator aplică sancţiunea amenzii, sau sesizează

instaţa de judecată pentru aplicarea sancţiunii prestării unei activităţi în folosul

comunităţii, apreciază că se impune aplicarea sancţiunii avertismentului, avertismentul

se consideră executat prin comunicarea hotărârii instanţei. În doctrină s-a apreciat că,

deşi alin.3 al art. 38 prevede că executarea avertismentului în acest caz se face prin

încunoştiinţare scrisă, nu este necesară redactarea unui înscris, altul decât sentinţă

instanţei.54

Executarea sancţiunii avertismentului poate însă produce anumite situaţii

extrem de problematice. În ipoteza în care agentul constatator execută oral sancţiunea

avertismentului, iar ulterior persoana sancţionată atacă actul de sancţionare, iar

instanţa dispune anularea procesului-verbal, faţă de persoana respectivă s-a executat în

mod nelegal o sancţiune contravenţională. În situaţia în care agentul constatator aplică

amenda, iar instanţa de fond aplică avertismentul, acesta se consideră executat prin

comunicare sentinţei. Dacă însă petentul formulează recurs, iar instanţa de control

judiciar admite recursul şi anulează procesul verbal rezultă că sancţiunea

contravenţională a fost executată în mod nelegal. Dacă se admite recursul intimatului

şi se menţine procesul verbal, practic contravenientul va executa două sancţiuni:

sancţiunea avertismentului prin comunicarea sentinţei primei instanţe şi sancţiunea

amenzii dispusă prin procesul-verbal confirmat de instanţa de recurs. În situaţia în care

prima instanţă menţine sancţiunea amenzii dispusă prin procesul-verbal, dar instanţa

de recurs admite recursul petentului şi dispune înlocuirea amenzii cu avertisment,

această sancţiune nu va fi executată, deoarece hotărârile irevocabile nu se comunică.

2.1.2 Amenda

Cea mai întâlnită sancţiune contravenţională este amenda. Amenda

contravenţională este o sancţiune pecuniară ce afectează contravenientul prin

diminuarea patrimoniului acestuia, fapt pentru care a fost denumită sancţiune

54 Alexandru Ţiclea, Reglementarea contravenţiilor, ed. a V-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007,pg. 76

42

patrimonială. Amenda contravenţională constă în luarea silită din patrimoniul

contravenientului a unei sume de bani şi trecerea acesteia în patrimoniul statului sau al

unităţilor administrativ teritoriale. Potrivit art. 8 din O.G. nr. 2/200155, amenda

contravenţională are caracter administrativ. Limita minimă a amenzii contravenţionale

este de 25 lei, iar limita maximă nu poate depăşi sumele maxime stabilite în funcţie de

organul care a stabilit şi sancţionat caontravenţia. Indiferent de gravitatea faptei sau de

particularităţile făptuitorului, limitele amenzii, stabilite prin art.8 din O.G. nr. 2/2001

nu pot fi depăşite decât dacă această depăşire este prevăzută expres într-o lege sau

ordonanţă. Sumele provenit din amenzi se fac venit la bugetul stat, cu excepţia celor

provenite din amenzile aplicate în temeiul hotărârilor autorităţilor administraţiei

publice locale, care se fac venit la bugetul local, precum şi a celor pentru care legea

prevede astfel. Sumele provenite din amenzile aplicate persoanelor fizice în

conformitate cu legislaţia în vigoare se fac venit integral la bugetele locale. Din punct

de vedere fiscal, amenzile contravenţionale sunt creanţe fiscale. În prezent, amenda

contravenţională nu mai poate fi transformată în închisoare contravenţională. Potrivit

art. 23 alin.(13) din legea fundamentală, sancţiunea privativă de libertate nu poate fi

decât de natură penală, ceea ce înseamă că atâta timp cât contravenţiile rămân în afara

dreptului penal, închisoarea nu poate fi aplicată pentru contravenţii.

Sarcina individualizării amenzii revine organului competent să aplice

sancţiunea, care va aprecia de la caz la caz, în limitele prevăzute de actul normativ, în

funcţie de împrejurările în care fapte a fost săvârşită, urmările ei, persoana

55Art. 8. - (1) Amenda contravenţională are caracter administrativ. (2) Pentru contravenţiile stabilite prin hotărâri ale Guvernului se pot prevedea amenzi între 500.000 lei şi 100.000.000 lei. (3) Pentru contravenţiile stabilite prin hotărâri ale consiliilor locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor sau ale sectoarelor municipiului Bucureşti, ale consiliilor judeţene ori ale Consiliului General al Municipiului Bucureşti se pot prevedea amenzi între 250.000 lei şi 25.000.000 lei. (4) Limitele amenzilor prevăzute în actele normative care conţin reglementări cu privire la stabilirea şi sancţionarea unor fapte ce constituie contravenţii, precum şi limitele minime şi maxime ale amenzilor prevăzute la alin. (2) şi (3) pot fi reduse sau majorate periodic prin hotărâri ale Guvernului. (5) Sumele provenite din amenzi se fac venit la bugetul de stat, cu excepţia celor provenite din amenzile aplicate în temeiul hotărârilor autorităţilor administraţiei publice locale sau judeţene prevăzute la alin. (3), care se fac venit la bugetul local respectiv, precum şi a celor pentru care legea prevede altfel. Amenzile aplicate în temeiul unei legi sau al unei hotărâri a Guvernului se fac venit la bugetul de stat în cotă de 75%, diferenţa revenind unităţii din care face parte agentul constatator. Această sumă se reţine integral ca venituri extrabugetare, cu titlu permanent, şi va fi repartizată pentru dotarea cu mijloace specifice activităţilor din domeniu.

43

contravenientului, etc. În plus, uneori se va ţine cont la stabilirea amenzii şi de alte

considerente. De exemplu, art.90 alin. 2 din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar

prevede că „la aplicarea sancţiunii, lângă împrejurările prevăzute de lege, se vor avea

în vedere şi mărimea suprafeţei, categoria de folosinţă şi clasa de fertilitate a terenului

afectat”. Individualizarea sancţiunii, fiind o obligaţie legală pentru agentul constatator,

ea este cenzurabilă de organele care soluţionează plângerea împotriva sancţiunilor

aplicate.

Amenda are un caracter legal. Ca urmare, nu s-ar putea aplica o sancţiune într-

un cuantum care să nu se situeze în limitele stabilite ori să fie determinată pe baza

altor criterii decât decât cele reglementate. Mai trebuie precizat ca amenda

contravenţională spre deosebire de cea penală nu atrage decăderi sau interdicţii pentru

persoanele sancţionate şi nici nu constituie antecedent care să influenţeze asupra unei

eventuale sancţionări viitoare.

Spre deosebire de celelalte sancţiuni contravenţionale, principale sau

complementare, sancţiunea amenzii contravenţionale, care constă în plata unei sume

de bani, poate fi executată benevol de către contravenient, chiar înainte de a exista un

titlu executoriu. Deci, sancţiunea amenzii contravenţionale poate fi executată în două

moduri: voluntar sau prin executare silită.

Amenda poate fi achitată voluntar de către contravenient în mai multe ipoteze.

Contravenientul achită pe loc agentului constatator jumătate din minimul amenzii în

situaţia în care actul normativ special prevede această posibilitate sau contravenientul

poate achita în maxim 24 de ore de la înmânarea procesului-verbal jumătate din limita

minică a amenzii cu condiţia să existe această posibilitate legală. De asemenea,

contravenientul poate achita amenda dispusă prin procesul verbal sau hotărârea

judecătorească oricând înainte de începerea executării silite .

În situaţia executării voluntare a amenzii contravenţionale, pentru a fi

încunoştiinţat organiul de executare şi pentru a se înceta orice urmărire,

contravenientul trebuie să predea o copie de pe chitanţa care atestă plata amenzii

44

organului din care face parte agentul constatator sau să o trimită prin poştă cu

confirmare de primire.56

Dacă persoana sancţionată contravenţional nu achită voluntar amenda

contravenţională, se procedează la executarea silită a acesteia. Art.39, alin.1 din O.G.

nr.2/2001 prevede că:„punerea în executare a sancţiunii amenzii contravenţionale se

face astfel: a) de către organul din care face parte agentul constatator, ori de câte ori

nu se exercită calea de atac împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei

în termenul prevăzut de lege;b) de către instanţa judecătorească, în celelalte cazuri”.

Aceste organe au obligaţia de a comunica, din oficiu, titlurile executorii

organelor competente să efectueze executarea silită în termenul prevederilor Codului

de procedură fiscală, în a căror rază teritorială domiciliază contravenientul, executarea

silită a amenzii urmând a fi făcută de aceste organe în condiţiile Codului de procedură

fiscală, amenzile contravenţionale constituind creanţe bugetare potrivit alin.3 al art.39

al O.G. nr.2/2001. Primind titlurile executorii, organele de executare fiscală vor

proceda la executarea silită a sumelor datorate cu titlu de amenzi în condiţiile

prevăzute de Codul de procedură fiscală. Trebuie menţionat că în conformitate cu

dispoziţiile art.141 alin.7 din Codul de procedură fiscală, netransmiterea titlului

executoriu în termen de 90 de zile organelor de executare silită, conduce la anularea

acestuia. Întrucât executarea silită a acestor sume nu diferă de executarea altor creanţe

bugetare, acestea sunt reglementate de dreptul financiar. O precizare se impune cu

privire la executarea silită a amenzilor contravenţionale. Printr-o decizie recentă a

Curţii Constituţionale, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.12

al O.G. nr.2/2001, constatându-se că aceste dispoziţii sunt neconstituţionale în măsura

în care prin sintagma “nu se mai sancţionează” prevăzută din text se înţelege doar

aplicarea sancţiunii contravenţionale, nu şi executarea acesteia. În acord cu această

decizie a Curţii Constituţionale urmează ca de fiecare dată când “decontravenţionarea”

faptei intervine înainte de finalizarea executării silite, amenda sau restul de amendă

neexecutat să nu se mai execute. Pentru identitate de raţiune, apreciem că această

56 Alexandru Ţiclea, op. cit., pg. 77

45

situaţie este aplicabilă şi în cazul celorlalte sancţiuni contravenţionale principale sau

complementare. Prescripţia executării amenzii contravenţionale, confom art. 128 din

Codul de procedură fiscală operează în termen de 5 ani de a data de 1 ianuarie a anului

următor celui în care procesul-verbal sau hotărârea judecătorească devin titluri

executorii.

Potrivit art.113 alin.5 din Codul de procedură fiscală: “pentru înstrăinarea

dreptului de proprietate asupra clădirilor, terenurilor şi a mjloacelor de transport,

contribuabulii trebuie să prezinte certificate de atestare fiscală prin care să ateste

achitarea tuturor obligaţiunilor fiscale locale datorate autorităţii administraţiei publice

locale pe a cărei rază se află înregistrat fiscal bunul ce se înstrăinează. Actele prin care

se înstrăinează clădiri, terenuri, respective mijloace de transport, cu încălcarea

prevederilor prezentului alineat, sunt nule de drept”. Practic, această prevedere legală

reglementează o nouă formă de executare a amenzilor contravenţionale care poate fi

denumită “executare atipică” pentru faptul că nu reprezintă nici o executare benevolă

şi nici o executare silită a amenzii contravenţionale. Nu poate fi executare benevolă

atâta timp cât contravenientul este condiţionat în încheierea unor acte juridice de plata

amenzii contravenţionale şi nici executare silită, atâta timp cât executarea se face la

iniţiativa contravenientului. Reglementarea este criticabilă, atât din punct de vedere al

constituţionalităţii, cât şi din punct de vedere al situaţiilor absurde pe care le poate

genera în practică.

În primul rând, aceste dispoziţii aduc atingere exercitării dreptului de

proprietate, în opinia multor autori acestea fiind neconstituţionale. Şi exercitarea

dreptului de proprietate poate fi suspus unor limitări şi restricţiii, dar este la fel de

adevărat că aceste limitări trebuie să fie proporţionale cu situaţia care le-a creat şi nu

pot afecta însăşi fiinţa dreptului de proprietate. Or, în prezenţa situaţie, organul de

executare poate oricând să procedeze la executarea silită a amenzii contravenţionale,

astfel că limitarea atributului dispoziţiei juridice, ca element al dreptului de proprietate

apare ca fiind neconstituţională. Atâta timp cât contravenientul deţine clădiri, terenuri

sau mijloace de transport, este absurd ca organul de executare să nu recurgă la

46

executarea silită, ci să aştepte ca persoana sancţionată contravenţional să încheie acte

juridice, aceasta fiind condiţionat la încheierea acestor acte juridice de achitarea

amenzii contravenţionale. Pe de altă parte, neachitarea unei amenzi contravenţionale

nu poate reprezenta o situaţie care să conducă la o limitare a exercitării dispoziţiei

juridice, ca atribut al dreptului de proprietate. Din punct de vedere al situaţiilor care

pot apărea în practică, art.113 alin.5 din Codul de procedură fiscală poate provoca mari

neajunsuri. Astfel, se poate întampla ca un proces-verbal să nu fie comunicat în mod

legal persoanei sancţionate, dar să fie trimis organelor de executare silită, în

conformitate cu dispoziţiile art. 39 alin. 2 din O.G. nr.2/2001. În această situaţie,

persoana va afla de existenţa sancţiunii doar în momentul în care va obţine certificatul

de atestare fiscală, fiind nevoită să promoveze fie o plângere contravenţională, fie o

contestaţie la executare, în acest timp neputând înstrăina nici un teren construcţie sau

autotorism ce se află în patrimonial său. Pe de altă parte, se poate întâmpla, datorită

necorelării legislative, să se comunice către organele de executare procese-verbale care

au fost atcate în termen, ipoteză în care petentul nu va putea să înstrăineze nici un bun

dintre cele enumerate în textul legal, până la soluţinarea irevocabilă a contestaţiei la

executare.

O altă situaţie absurdă se poate ivi în ipoteza în care în certificatul de atestare

fiscală ar apărea creanţe fiscale constând în amenzi care se fac venit la bugetele locale,

creanţe care a căror executare ar fi prescrisă conform dispoziţiilor art.128 din Codul

de procedură fiscală.57În această situaţie, contravenientul este forţat practic să execute

o sancţiune care nu mai putea fi adusă la îndeplinire pe calea executării silite. Acestei

afirmaţii i s-ar putea obiecta faptul că persoana a cărei creanţe s-au prescris ar avea la

dispoziţie calea contestaţiei la executare. Evident că aceasta este soluţia legală, dar, pe

de altă parte, este extrem de probabil că foarte puţine personae vor prefera să aştepte

57 În baza art 128 din codul de procedură fiscală, termenul de prescripţie prevăzut la art. 127 se suspendă: a) în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru suspendarea termenului de prescripţie a dreptului la acţiune; b) în cazurile şi în condiţiile în care suspendarea executării este prevăzuta de lege ori a fost dispusă de instanţa judecatorească sau de alt organ competent, potrivit legii; c) pe perioada valabilităâii înlesnirii acordate potrivit legii; d) cât timp debitorul îşi sustrage veniturile şi bunurile de la executarea silită; e) în alte cazuri prevăzute de lege.

47

soluţionarea unei asemena contestaţii, ci vor achita amenzile, chiar prescrise, pentru a

putea încheia actele de înstrainare a bunului.

2.1.3 Prestarea unei activităţi în folosul comunităţii

Prestarea unei activităţi în folosul comunităţii poate fi stabilită numai prin lege

şi numai pe o durată ce nu poate depăşi 300 de ore. Sancţiunea prevăzută la alin.1 se

stabileşte alternativ cu amenda. În cazul în care contravenientul nu a achitat amenda în

termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sancţiunii şi nu există posibilitatea

executării silite, organul din care face parte agentul constatator va sesiza instanţa de

judecată pe a cărei rază teritorială s-a săvârşit contravenţia, în vederea înlocuirii

amenzii cu sancţiunea obligării contravenietului la prestarea unei activităţi în folosul

comunităţii, ţinându-se seama de partea de amendă care a fost achitată. La primul

termen de judecată, instanţa, cu citarea contravenientului, poate acorda acestuia, la

cerere, un termen de 30 de zile, în vederea achitării integrale a amenzii. În cazul în

care contravenientul nu a achitat amenda în termenul prevăzut la alin. 4, instanţa

procedează la înlocuirea amenzii cu sancţiunea obligării la prestarea unei activităţi în

folosul comunităţii, cu acordul acestuia. Hotărârea prin care s-a aplicat sancţiunea

prestării unei ativităţi în folosul comunităţii este supusă recursului.

Obligarea contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul colectivităţii

este o sancţiune contravenţională recent introdusă între sancţiunile contravenţionale.

Iniţial, această sancţiune a fost prevăzută de Legea nr.82/1999 privind înlocuirea

închisorii contravenţionale cu sancţiunea obligării contravenientului la prestarea unei

activităţi în folosul comunităţii, care a fost abrogată prin O.G. nr.55/2002 privind

regimul juridic al sancţiunilor prestării unei activităţi în folosul comunităţii şi

închisorii contravenţionale. Sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii

poate fi prevăzută numai în legi sau ordonanţe ale Guvernului prin care se stabilesc şi

se sancţionează anumite fapte ce constituie contravenţii.

48

Această sancţiune contravenţională se aplică numai persoanelor fizice.

Sancţiunea obligării contravenientului la prestarea activităţii în folosul comunităţii

trebuie să fie prevăzută întotdeauna alternativ cu sancţiunea amenzii contravenţională

şi poate fi aplicată numai de instanţă. De asemenea, sancţiunea prestării unei activităţi

în folosul comunităţii poate fi aplicată numai dacă există consimţământul

contravenientului. Activitatea în folosul comunităţii se prestează în domeniul

serviciilor publice, pentru întreţinerea locurilor de agreement, a parcurilor şi a

drumurilor, păstrarea curaţeniei şi igienizarea localităţilor, desfăşurarea de activităţi în

folosul căminelor pentru copii şi bătrâni, al orfelinatelor, creşelor, grădiniţelor,

şcolilor, spitalelor şi al altor aşezăminte social-culturale. Sancţiunea prestării unei

activităţi în folosul comunităţii se execută după programul de muncă, ori, după caz,

programul şcolar al contravenientului, pe o durată cuprinsă între 50 de ore şi 300 de

ore, de maximum 3 ore pe zi, iar în zilele nelucrătoare de 6-8 ore pe zi. În cazul în care

contravenientul are posibilitatea să execute sancţiunea în fiecare zi din cursul

săptămânii, iar autorităţile publice locale, prin persoanele împuternicite, pot asigura

supravegherea activităţii contravenientului, durata maximă de lucru nu poate depăşi 8

ore pe zi. În cazul în care contravenientul este de acord cu aplicarea sancţiunii prestării

unei activităţi în folosul comunităţii, instanţa judecătorească pronunţă o hotărâre în

acest sens. În toate situaţiile, după luarea consimţământului contravenientului, instanţa,

prin hotărâre, stabileşte natura activităţilor ce vor fi prestate de acesta în folosul

comunităţii, pe baza datelor communicate de primarul localităţii în care

contravenientul îşi are domiciliul sau reşedinţa, ţinând seama de aptitudinile sale fizice

şi psihice, precum şi nivelul pregătirii profesionale. Datorită faptului că sancţiunea

închisorii contravenţionale a fost eliminată dintre sancţiunile contravenţionale, ca

urmare a revizuirii Constituţiei, obligarea la prestarea unei activităţi în folosul

comunităţii a devenit practic inaplicabilă. Cei care săvârşesc sancţiuni nu sunt de acord

să presteze activităţi în folosul societăţii, ştiind că dacă nu plătesc amenda nu riscă o

sancţiune mai severă.

49

Potrivit art.6 din O.G. nr. 55/2002 “în cazul contravenţiilor pentru care legea

prevede sancţiunea amenzii alternative cu sancţiunea prestării unei activităţi în folosul

comunităţii, dacă agentul constatator apreciază că sancţiunea amenzii este

îndestulătoare, aplică amenda procedând potrivit dispoziţiilor O.G. nr. 2/2001. Dacă în

raport cu gravitatea faptei, se apreciază că amenda nu este îndestulătoare, agentul

constatator încheie procesul-verbal de constatare a contravenţiei şi îl înaintează, în cel

mult 48 de ore, instanţei competente”. Competenţa aparţine judecătoriei în a cărei

circumscripţie a fost săvârşită contravenţia, termenul se fixează de urgenţă, cu citarea

contavenientului şi a agentului constatator. Completul de judecată este format dintr-un

singur judecător. Contravenientul poate fi asistat de apărător. În cazul în care

contravenientul este minor, asistenţa juridică este obligatorie. Instanţa dispune citarea

părţilor sau a reprezentanului legal al minorului. Participarea procurorului este

obligatorie. În urma judecăţii instanţa apreciază asupra legalităţii şi a temeiniciei

procesului-verbal şi pronunţă una dintre următoarele soluţii: aplică sancţiunea amenzii,

aplică sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii, cu consimţământul

contravenientului, dacă apreciază că aplicarea amenzii contravenţionale nu este

îndestulătoare ori contravenientul nu dispune de mijloace materiale şi financiare

pentru plata acesteia sau anulează procesul-verbal.

Dacă o persoană a săvârşit mai multe contravenţii, constatate prin acelaşi

proces-verbal, în cazul în care pentru toate faptele sau numai pentru unele dintre ele se

prevede sancţiunea pretării unei activităţi în folosul comunităţii, sancţiunile se

cumulează fără a putea depăşi maximul general stabilit de lege.58

După rămânerea definitivă a sancţiunii, o copie de pe dispozitivul hotărârii

însoţită de mandatul de executare se comunică primarului şi unităţii de poliţie în raza

cărora îşi are domiciliul contravenientul. Mandatul de executare se întocmeşte în 4

exemplare şi cuprinde: denumirea instanţei care l-a emis, data emiterii, numărul şi data

hotărârii care se execută, datele privitoare la persoana contravenientului: numele,

prenumele, data şi locul naşterii, domiciliul şi reşedinţa, dacă este cazul, şi codul

58 Mihai Adrian Hotca, op. cit., pg. 123.

50

numeric personal, precum şi durata şi natura activităţii ce urmează sa fie prestată de

contravenient. Primarul este obligat să aducă la îndeplinire mandatatul de executare

stabilind, de îndată, conţinutul activităţii ce urmează să fie prestată de contravenient,

condiţiile în care acesta execută sancţiunea, precum şi programul de lucru,

încunoştinţând despre măsurile luate unitatea la care se va presta activitatea. La

stabilirea conţinutului activităţii ce urmează să fie prestată de contravenient, primarul

va avea în vedere pregătirea profesională şi starea sănătăţii acestuia. Este interzisă

stbilirea pentru contravenient a prestării de activităţi în subteran, în mine, metrou ori în

alte asemenea locuri cu un grad ridicat de risc în prestarea activităţii, precum şi în

locuri periculoare ori care, prin natural or, pot pricinui suferinţe fizice sau pot produce

daune sănătăţii persoanei.

În situaţia în care contravenientul nu se prezintă,cu rea voinţă, la executarea

sancţiunii, art.21 al O.G. nr.55/2002 reglementează posibilitatea înlocuiirii sancţiunii

prestării unei activităţi în folosul comunităţii cu sancţiunea amenzii.59 Potrivit

articolului 21 din O.G. nr. 55/2002, “în cazul în care contravenientul, cu rea-voinţă,

nu se prezintă la primar pentru luarea în evidenţă şi executarea sancţiunii, se sustrage

de la executarea sancţiunii după începerea activităţii, sau nu îşi îndeplineşte

îndatoririle ce îi revin la locul de muncă, judecătoria, la sesizarea primarului, a

unităţii de poliţie sau a conducerii unităţii la care contravenientul avea obligaţia să

se prezinte şi să presteze activitatea în folosul comunităţii, poate înlocui această

sancţiunea cu sancţiunea amenzii.” Art.960 din O.G. nr. 2/2001 prevede şi posibilitatea

59 Mircea Ursuţa, op. cit, pg. 312.60 Art. 9. - (1) Prestarea unei activitati în folosul comunitatii poate fi stabilita numai prin lege si numai pe o durata ce nu poate depasi 300 de ore. (2) Sanctiunea prevazuta la alin. (1) se stabileste alternativ cu amenda. (3) În cazul în care contravenientul nu a achitat amenda în termen de 30 de zile de la ramanerea definitiva a sanctiunii si nu exista posibilitatea executarii silite, organul din care face parte agentul constatator va sesiza instanta de judecata pe a carei raza teritoriala s-a savarsit contraventia, în vederea inlocuirii amenzii cu sanctiunea obligarii contravenientului la prestarea unei activitati în folosul comunitatii, tinandu-se seama de partea din amenda care a fost achitata (4) La primul termen de judecata, instanta, cu citarea contravenientului, poate acorda acestuia, la cerere, un termen de 30 de zile, în vederea achitarii integrale a amenzii. (5) În cazul în care contravenientul nu a achitat amenda în termenul prevazut la alin. (4), instanta procedeaza la inlocuirea amenzii cu sanctiunea obligarii la prestarea unei activitati în folosul comunitatii, cu acordul acestuia. (6) Hotararea prin care s-a aplicat sanctiunea prestarii unei activitati în folosul comunitatii este supusa recursului.

51

înlocuirii amenzii cu prestarea unei activităţi în folosul comunităţii. Potrivit textului

menţionat, în cazul în care contravenientul nu a achitat amenda în 30 de zile de la

rămânerea definitivă a sancţiunii şi nu există posibilitatea executării silite, organul din

care face parte agentul constatator va sesiza instanţa de judecată pe a cărei rază

teritorială s-a săvârşit contravenţia, în vederea înlocuirii amenzii cu sancţiunea

obligării contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii, ţinându-se

seama de partea amenzii care a fost achitată. La primul termen de judecată, instanţa, cu

citarea contravenientului, poate acorda acestuia, la cerere, un termen de 30 de zile, în

vederea achitării integrale a amenzii. În cazul în care contravenientul nu a achitat

amenda la termenul stabilit, instanţa procedează la înlocuirea amenzii cu sancţiunea

obligării la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii, cu acordul acestuia.

Hotărârea prin care s-a aplicat sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii

este supusă recursului.

În conformitate cu art.21 din O.G. nr.55/2002 astfel cum a fost modificat prin

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.108/2003 pentru desfiinţarea închisorii

contravenţionale, executarea sancţiunii prestării unei activităţi în folosul comunităţii se

prescrie în termen de 2 ani de la data rămânerii irevocabilă a hotărârii judecătoreşti

prin care s-a aplicat sancţiunea.

Dacă până la punerea în executare a mandatului de executare a sancţiunii

prestării unei activităţi în folosul comunităţii sau dacă în timpul executării sancţiunii

prestării unei activităţi în folosul comunităţii a intervenit o hotărâre definitivă de

condamnare la o pedeapsă privativă de libertate, cu executare, sancţiunea

contravenţională nu se mai execută.

Împotriva măsurilor luate cu privire la conţinutul activităţii, la condiţiile în

care se realizează, precum şi la modul în care se exercită supravegherea,

contravenientul poate face plângere, care se depune la primar, sau la unitatea de poliţie

de care aparţine agentul însărcinat cu supravegherea activităţii. Plângerea împreună cu

actul de verificare a aspectelor sesizate se înaintează , în termen de 5 zile de la

înregistrare, judecătoriei în a cărei circumscripţie se execută sancţiunea. Plângerea se

52

soluţionează în termen de 10 zile, iar dacă este considerată întemeiată se dispune, după

caz, schimbarea activităţii sau a măsurilor de supraveghere.

În practica instanţelor de judecată nu a existat un punct de vedere unitar în

legătură cu interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 9 alin. (3)-(5) din Ordonanţa

Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002,

cu modificările şi completările ulterioare, raportate la dispoziţiile art. 9 alin. (1) şi (2)

din acelaşi act normativ şi la art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 55/2002, aprobată

prin Legea nr. 641/2002, cu modificările şi completările ulterioare, asupra posibilităţii

de a se dispune înlocuirea sancţiunii amenzii contravenţionale, cu sancţiunea prestării

unei activităţi în folosul comunităţii, atunci când această din urmă sancţiune nu este

prevăzută, prin lege, alternativ cu amenda.

Astfel, unele instanţe au respins cererile de înlocuire a sancţiunii amenzii cu

sancţiunea obligării contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii,

fie atunci când contravenţiile săvârşite nu erau prevăzute şi sancţionate prin legi sau

ordonanţe ale Guvernului, fie atunci când, deşi contravenţiile erau prevăzute prin acte

normative elaborate de Parlament ori Guvern, prin delegare legislativă, totuşi acestea

nu erau sancţionate în modalitatea prevăzută la art. 9 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa

Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002,

cu modificările şi completările ulterioare, respectiv la art. 1 din Ordonanţa Guvernului

nr. 55/2002, aprobată prin Legea nr. 641/2002, cu modificările şi completările

ulterioare.

S-a arătat că dispoziţiile cuprinse în art. 9 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa

Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002,

cu modificările şi completările ulterioare, şi în art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr.

55/2002, aprobată prin Legea nr. 641/2002, cu modificările şi completările ulterioare,

care consacră principiul nulla poena sine lege, sunt aplicabile şi în procesul de

înlocuire a sancţiunii amenzii cu sancţiunea obligării contravenientului la prestarea

unei activităţi în folosul comunităţii, iar o soluţie contrară echivalează cu încălcarea

principiului legalităţii care operează în materie contravenţională.

53

Alte instanţe, dimpotrivă, au dispus înlocuirea sancţiunii amenzii

contravenţionale cu sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii, fie în

condiţiile în care contravenţia pentru care a fost aplicată această din urmă sancţiune nu

era prevăzută de lege, ci prin hotărâri ale Guvernului sau hotărâri ale autorităţilor

administraţiei publice locale ori judeţene, fie în situaţiile în care legile speciale sau

ordonanţele Guvernului prin care se stabileau contravenţiile pentru care s-a aplicat

amenda nu prevedeau, alternativ, şi sancţiunea prestării unei activităţi în folosul

comunităţii.

În motivarea acestei soluţii s-a reţinut, în esenţă, că nu are loc aplicarea unei

sancţiuni, pentru a fi necesar ca aceasta să fie expres prevăzută prin lege sau ordonanţă

a Guvernului ca sancţiune alternativă cu cea a amenzii, ci se dispune cu privire la o

altă modalitate de executare prevăzută de lege.

În acest sens s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 7

din 20 septembrie 2010 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 126 din 18/02/2011

arătând că deşi prin dispoziţiile art. 9 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa Guvernului nr.

2/2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările

şi completările ulterioare, cât şi prin cele ale art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr.

55/2002, aprobată prin Legea nr. 641/2002, cu modificările şi completările ulterioare,

se stabileşte, cu caracter de principiu, că sancţiunea prestării unei activităţi în folosul

comunităţii poate fi stabilită numai prin lege alternativ cu amenda şi poate fi aplicată

numai de instanţa de judecată dar prin dispoziţiile conţinute de alin. (3)-(5) ale art. 9

din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea

nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, legiuitorul a înţeles să instituie

cu caracter de principiu posibilitatea legală de înlocuire a sancţiunii amenzii

contravenţionale, atunci când nu a fost achitată şi nici nu poate fi executată silit, cu

sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii.

Stabilind că instanţa poate să înlocuiască, în faza de executare, sancţiunea

amenzii cu cea de obligare la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii, legiuitorul

a reglementat o modalitate alternativă de executare a unei sancţiuni contravenţionale şi

54

care, desigur, nu poate fi dispusă decât în condiţiile prevăzute de textele ce au fost

prezentate.

Împrejurarea că prin acelaşi text, respectiv prin art. 9 din Ordonanţa

Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002,

cu modificările şi completările ulterioare, a fost instituită o nouă sancţiune

contravenţională, indicându-se limitativ şi actele normative prin care aceasta poate fi

prevăzută, şi totodată s-a instituit o modalitate alternativă de executare în cadrul căreia

sancţiunea nou-înfiinţată poate înlocui sancţiunea amenzii ce a fost aplicată nu este de

natură să conducă la concluzia că legiuitorul a stabilit vreo altă condiţie pentru a se

putea dispune înlocuirea sancţiunii în afara celor pe care le-a prevăzut expres.

Astfel, din examinarea dispoziţiilor art. 9 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa

Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002,

cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora sancţiunea prestării unei

activităţi în folosul comunităţii poate fi prevăzută numai prin lege, doar alternativ cu

sancţiunea amenzii şi numai pe o durată ce nu poate depăşi 300 de ore, se constată că

prin aceste dispoziţii, imperative, legiuitorul a stabilit un regim juridic general al

sancţiunii contravenţionale nou-introduse.

Corespunzător acestor dispoziţii a fost adoptată ulterior Ordonanţa Guvernului

nr. 55/2002, aprobată prin Legea nr. 641/2002, cu modificările şi completările

ulterioare, act normativ prin al cărui prim articol se precizează că această sancţiune

poate fi prevăzută în legi sau ordonanţe ale Guvernului şi că stabilirea sa se face

întotdeauna alternativ cu amenda, precum şi că sancţiunea poate fi aplicată numai de

instanţa de judecată.

Indicând actele normative prin care poate fi prevăzută sancţiunea şi

obligativitatea de a figura ca o sancţiune alternativă la aceea a amenzii, legiuitorul a

stabilit o condiţie de reglementare care nu se adresează altcuiva decât autorităţilor care

au competenţa de a adopta norme juridice în materie contravenţională.

Prin art. 9 alin. (3)-(5) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu

modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările

55

ulterioare, legiuitorul a înţeles să reglementeze o altă ipoteză juridică, şi anume aceea a

contravenientului care a fost sancţionat cu amendă, pe care însă nu a achitat-o şi nici

nu poate fi executat silit.

Pentru o astfel de situaţie, considerând că starea de insolvabilitate a

contravenientului nu trebuie să conducă la lipsirea de eficienţă a sancţiunii aplicate,

legiuitorul a instituit modalitatea alternativă de executare a sancţiunii amenzii, prin

posibilitatea înlocuirii acesteia cu obligaţia de prestare a unei activităţi în folosul

comunităţii.

Operaţiunea juridică de înlocuire a sancţiunii are loc în faza de executare şi

vizează exclusiv stabilirea altei modalităţi de executare a sancţiunii cu amenda deja

aplicată, schimbarea modalităţii de executare fiind determinată de faptul că amenda nu

a fost achitată în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă şi nici nu există

posibilitatea executării silite.

Deci nu se poate considera, sub acest aspect, că ar fi nesocotit principiul de

drept al legalităţii incriminării şi sancţiunii ("nullum crimen sine lege, nulla poena sine

lege") înscris şi în prevederile art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Aceasta întrucât, în litigiul având ca obiect cererea de înlocuire a sancţiunii

amenzii cu sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii, instanţa nu este

învestită cu aplicarea unei sancţiuni care nu ar fi prevăzută de actul prin care este

reglementată contravenţia, ci, în ipoteza unui contravenient debitor insolvabil, este

chemată să se pronunţe cu privire la modalitatea de executare a sancţiunii amenzii

prevăzute de lege şi deja aplicate contravenientului.

Condiţiile stabilite de legiuitor pentru a se putea dispune înlocuirea sancţiunii

sunt înscrise la art. 9 alin. (3) şi art. 391 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001,

aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi

completările ulterioare, şi vizează numai depăşirea termenului de 30 de zile de la

rămânerea definitivă a sancţiunii amenzii şi starea de insolvabilitate a

contravenientului, iar îndeplinirea lor se verifică în urma sesizării adresate instanţei de

către organul din care face parte agentul constatator sau de către contravenient.

56

În atare situaţie, a aprecia că operaţiunea de înlocuire a sancţiunii nu poate

avea loc decât în baza unui text conţinut de o lege sau o ordonanţă, prin care sunt

prevăzute ca sancţiuni alternative amenda şi prestarea unei activităţi în folosul

comunităţii, ar însemna să se nesocotească voinţa legiuitorului prin adăugarea unor

condiţii pe care acesta nu a înţeles să le stabilească.

În acelaşi timp, printr-o astfel de interpretare, se ajunge la lipsirea de eficienţă

juridică a reglementării conţinute de art. 9 alin. (3)-(5) şi de art. 391 din Ordonanţa

Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002,

cu modificările şi completările ulterioare, iar numeroase norme juridice în temeiul

cărora a fost aplicată sancţiunea amenzii contravenţionale rămân fără finalitate,

deoarece sancţiunea nu poate fi executată pe nicio cale.

Altfel spus, deşi se face vinovat de săvârşirea unei contravenţii, pentru care a

şi fost sancţionat, contravenientul insolvabil nu suportă în mod real nicio consecinţă a

faptei sale.

În materie contravenţională, Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu

modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările

ulterioare, reprezintă legea generală, astfel că dispoziţiile sale sunt aplicabile tuturor

contravenţiilor indiferent dacă acestea sunt reglementate prin legi, prin ordonanţe sau

hotărâri ale Guvernului ori prin acte ale autorităţilor administraţiei publice locale sau

judeţene, conform competenţelor stabilite prin art. 2 al acestui act normativ.

Aşa cum s-a arătat, nici dispoziţiile art. 9 alin. (3)-(5) şi nici cele ale art. 391

alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări şi completări

prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, nu fac nicio

distincţie, în vederea aplicării lor, în funcţie de categoria actului prin care este stabilită

contravenţia şi nu cer ca norma juridică în temeiul căreia a fost aplicată amenda să

prevadă şi sancţiunea alternativă a prestării unei activităţi în folosul comunităţii.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi

ale art. 329 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în

57

interesul legii şi a se stabili că dispoziţiile art. 9 alin. (1) şi (2) din aceeaşi ordonanţă şi

ale art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 55/2002, aprobată prin Legea nr. 641/2002, cu

modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul admisibilităţii

cererilor de înlocuire a sancţiunii amenzii cu sancţiunea obligării contravenientului la

prestarea unei activităţi în folosul comunităţii, indiferent dacă contravenţiile săvârşite

sunt prevăzute şi sancţionate prin legi, ordonanţe ale Guvernului sau alte acte cu

caracter normativ şi chiar dacă actul care stabileşte şi sancţionează contravenţiile nu

prevede, alternativ cu sancţiunea amenzii, sancţiunea prestării unei activităţi în folosul

comunităţii.

În acest sens Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie stabileşte că dispoziţiile art. 9

alin. (3)-(5) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, prin raportare la dispoziţiile art. 9

alin. (1) şi (2) din aceeaşi ordonanţă şi la dispoziţiile art. 1 din Ordonanţa Guvernului

nr. 55/2002, se interpretează în sensul admisibilităţii cererilor de înlocuire a sancţiunii

amenzii cu sancţiunea obligării contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul

comunităţii indiferent dacă contravenţiile săvârşite sunt prevăzute şi sancţionate prin

legi, ordonanţe ale Guvernului sau alte acte cu caracter normativ şi chiar dacă actul

care stabileşte şi sancţionează contravenţiile nu prevede, alternativ cu sancţiunea

amenzii, sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii.

2.2 Aplicarea sancţiunilor contravenţionale complementare

Sancţiunile contravenţionale complementare prevăzute de O.G. nr.2/2001 sunt:

confiscarea bunurilot destinate, folosite sau rezultate din contravenţii, suspendarea sau

anularea avizului, acordului sau a autorizaţiei de exercitare a unei activităţi, închiderea

unităţii, blocarea contului bancar, suspendarea activităţii afentului economic,

retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni sau pentru activităţi de

58

comerţ exterior, temporar sau definitiv; desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în

starea lui iniţială.61

În situaţia în care actul normativ special prevede că se aplică şi anumite

sancţiuni complementare, persoana competentă va aplica una sau mai multe sancţiuni

complementare. Sancţiunile complementare sunt prevăzute în legea cadru, precum şi

în actele normative speciale de sancţionare a unor contravenţii. În ipoteza în care actul

normativ special de stabilire a contravenţiilor impune aplicarea unei sancţiuni

complementare alături de o sancţiune principală, persoana competentă să dispună

sancţiunea va trebui sa dispună prin procesul-verbal sau prin rezoluţie pe procesul-

verbal şi aplicarea acestei sancţiuni complementare. Atâta timp cât o sancţiune

complementară nu a fost dispusă prin procesul-verbal, deşi era obligatoriu a fi dispusă,

ea nu va putea fi executată, contravenientul putând invoca acest aspect pe calea

plângerii contravenţionale, fie pe calea unei contestaţii la executare.

În privinţa executării sancşiunilor contravenţionale complementare, O.G.

nr.2/2001 este extrem de lapidară prevăzând în art.40 că: “Executarea sancţiunilor

contravenţionale complementare se face potrivit dispoziţiilor legale”. În doctrină s-a

afirmat că această prevedere este “ în cel mai bun caz inutilă”.62 Rezultă aşadar că

reglementarea executării sancţiunilor contravenţionale complementare se face prin

actele normative speciale care prevăd aplicarea acestor sancţiuni.

2.2.1 Confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din

contravenţii

Confiscarea este sancţiunea complementară contravenţională ce constă în

trecerea silită a unui bun în proprietatea statului.

Confiscarea bunurilor destinate ori folosite la săvârşirea contravenţiilor se

dispune de către agentul constatator, prin acelaşi proces-verbal de constatare a 61 Alexandru Ţiclea, op. cit, pg.4762 Ovidiu Podaru, Radu Chiriţă, op. cit., pg.184

59

contravenţiei, odată cu aplicarea sancţiunii amenzii. Confiscarea bunurilor constă în

trecerea silită şi gratuită în proprietatea privată a statului a bunurilor ce au legătură cu

săvârşirea contravenţiei. Aplicarea sancţiunii confiscării este în competenţa agentului

care constată contravenţia şi aplică sancţiunea principală. În cazurile în care agentul

constatator nu are şi atribuţia aplicării sancţiunii confiscării, el va ridica bunurile

supuse confiscării şi le va remite organului competent să ia măsura confiscării

bunurilor. Agentul constator este obligat să individualizeze bunurile supuse

confiscării, prin consemnarea particularităţilor acestora în procesul-verbal, astfel încât

ele să poată fi identificate ulterior. De asemenea, în procesul-verbal de constatare şi

sancţionare a contravenţiei, trebuie înscrise datele de identificare a persoanei

prorpietarului bunurilor confiscate, cu excepţia cazurilor în care o asemenea

operaţiune nu este obiectiv posibilă. Bunurile confiscate sunt supuse prevederilor O.G.

nr. 14/2007 pentru reglementarea modului şi condiţiilor de valorificare a bunurilor

intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului. Conform art. 3 din O.G. nr.

14/2007 “(1) Bunurile confiscate sau neridicate, conform legii, în orice procedură

judiciară trec în proprietatea privată a statului, în temeiul unei ordonanţe emise de

procuror sau al unei hotărâri judecătoreşti definitive-irevocabile prin care se dispune

valorificarea acestora.(2)În cazul bunurilor ridicate cu ocazia constatării şi

sancţionării contravenţiilor pe bază de proces-verbaşl în care acesta nu a fost

contestat în termenul legal sau dacă a fost contestat şi contestaţia a fost respinsă

printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.”63

Până în anul 2002, în aplicarea dispoziţiilor Legii nr.12/1990, privind

protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite, republicată, astfel

cum a fost modificată prin O.G. nr.126 din 29 august 1998, instanţele de judecată nu

au avut un punct de vedere unitar, soluţionând în mod diferit plângerile îndreptate

împotriva actelor de constatare şi sancţionare a contravenţiilor prevăzute la art.1 din

această lege. Au fost pronunţate soluţii diferite cu privire la problema dacă, în cazul

aplicării sancţiunii confiscării, pentru imposibilitatea dovedirii legale a provenienţei

63 Monitorul Oficial, nr.82 din 2 februarie 2007.

60

mărfurilor, această probă poate fi făcută şi ulterior. Unele instanţe au respins plângerea

formulată împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei, menţinând

amenda aplicată şi măsura confiscării mărfii, chiar dacă contravenientul a prezentat

ulterior acte ce dovedesc provenienţa licită a bunurilor, motivând că documentele

justificate trebuie să însoţească permanent marfa. De asemenea, se preciza că în toate

cazurile în care bunurile sunt însoţite de documente de provenienţă, acestea urmează a

fi confiscate.

Alte instanţe au menţinut sancţiunea amenzii contravenţionale, dar au

considerat că bunurile confiscate trebuie restituite. Au fost şi instanţe care, dimpotrivă,

fiind sesizate cu plângere împotriva actelor de constatare şi sancţionare a unor astfel de

contravenţii, în cazul prezentării ulterioare, de către cei sancţionaţi, a documentelor

prin care se justifică provenienţa mărfurilor, au dispus anularea procesului-verbal de

constatare a contravenţiei, au exonerat contravenientul de plata amenzii şi au restituit

bunurile confiscate. Fiind sesizată cu recurs în interesul legii, Curtea Supremă de

Justiţie, în Secţii Unite, prin Decizia nr.1 din 18 februarie 200264, a considerat că

ultimele instanţe au procedat corect. S-a motivat, că, dacă cel sancţionat

contravenţional dovedeşte ulterior, în faţa instanţei căreia i s-a plans împotriva actului

de constatare şi sancţionare, că documentele de justificare a provenienţei mărfurilor

existau la data întocmirii procesului verbal de constatare a contravenţiei şi că nu a

avut posibilitatea să le prezinte în momentul efectuării controlului, condiţiile de

existenţă a contravenţiei nu sunt îndeplinite şi sancţiunea nu poate fi menţinută.

Instanţa e obligată conform Codului de procedură civilă, să încuviinţeze

administrarea tutror dovezilor susceptibile a duce la dezlegarea pricinii, printer care şi

documnetele de provenienţă a bunurilor comercializate. Nu mai este justificată nici

menţinerea sancţiunii amenzii contravenţionale, nici cea a măsurii confiscării

mărfurilor. Această soluţie este impusă şi de reglementarea articolului 41 alin.ul (2)

din O.G. nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, prin care se stabileşte că

în caz de anulare sau de constatare a nulităţii procesului-verbal bunurile confiscate, cu

64 Monitorul Oficial, nr.326 din 16 mai 2002

61

excepţia celor a căror deţinere sau circulaţie este interzisă prin lege, se restituie de

îndată celui în drept. Tot astfel, dacă bunurile ce au făcut obiectul confiscprii au fost,

între timp, valorificate potrivit alin.(3) din acelaşi articol va trebui să se dispună, de

către instanţă achitarea unei despăgubiri stabilite în raport cu valoarea lor de circulaţie.

În consecinţa, Curtea Supremă de Justiţie a decis că “în cazul plângerilor

îndreptate împotriva actelor de constatare şi sancţionare a contravenţiilor prevăzute la

art.1 lit. e) din Legea nr.12/1990, modificată prin O.G. nr.126 din 29 august 1998,

prezentarea ulterioară, în faţa instanţelor judecătoreşti, a actelor prin care se dovedeşte

provenienţa licită a bunurilor ce nu erau însoţite, în momentul constatării

contravenţiei, de astfel de documente atrage anularea procesului-verbal de

contravenţie, exonerarea contravenientului de plata amenzii aplicate şi restituirea

mărfii confiscate.”

Nu pot fi confiscate doar bunurile destinate, sau rezultate din contravenţii. În

doctrină, s-a arătat că posibilitatea de a fi confiscate bunurile unui terţ aduce atingere

dreptului de proprietate aşa cum este reglementat de art.44 din Constituţie65 şi

Protocolul Nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Întrucât măsura

confiscării este o măsură complementară ea nu poate fi dispusă decât alături de o

sancţiune principală. Dacă fapta sancţionată prin procesul-verbal nu este contravenţie,

65 Art.44 (1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege. (2) Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală. (3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire. (4) Sunt interzise naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor. (5) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii. (6) Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) şi (5) se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie. (7) Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului. (8) Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă. (9) Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii.

62

evident măsura confiscării este nelegală întrucât bunurile confiscate nu au fost

destinate, folosite sau rezultate dintr-o faptă ilicită calificată de lege drept contravenţie.

Aşadar, ori de câte ori instanţa de judecată dispune anularea procesului-verbal de

contravenţional nu va putea menţine măsura confiscării. Cu toate acestea există decizii

ale practicii judiciare prin care s-a menţinut măsura confiscării bunurilor, cu motivare

că bunurile nu aparţin contravenientului, iar proprietarul bunurilor nu a formulat

plângere contravenţională, deşi a fost admisă plângerea contravenţională formulată de

către contravenient şi s-a dispus anularea procesului-verbal contravenţional datorită

inexistenţei contravenţiei.

Aceste soluţii sunt nelegale, în lipsa unei contarvenţii neputând fi dispusă

confiscarea, deoarece s-ar încălca dispoziţiile imperative ale art. 44 alin.8 şi 966 din

Constituţia României revizuită. Indiferent cui aparţin bunurile confiscate de la

contravenient, în lipsa contravenţiei acestea trebuie restituite persoanei de la care au

fost ridicate, raporturile juridice dintre acesta şi proprietarul bunurilor rămânând în

afara raportului de drept contravenţional.67

Deşi plângerea contravenţională suspendă executarea sancţiunilor dispuse

prin procesul-verbal, în cazul confiscării, înregistrarea plângerii nu conduce la

restituirea bunurilor confiscate, fapt ce ne face să afirmăm că plângerea

contravenţională nu suspendă executarea acestei sancţiuni contravenţionale

complementare.68 În realitate, plângerea suspendă doar procedura de valorificare a

bunurilor confiscate. Conform art.6 alin.6 al O.G. nr.14/2007 69pentru reglementarea

modului şi condiţiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea

privată a statului, anumite categorii de bunuri confiscate cum ar fi, spre exemplu,

alimentele perisabile, plantele şi animalele vii, sau bunurile a căror garanţie expiră

înainte de pronunţarea unei hotărâri irevocabile, se valorifică după o procedură rapidă,

66 Constituţia României revizuită, art.44 (8) Averea dobândita licit nu poate fi confiscata. Caracterul licit al dobândirii se prezumă. (9) Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii.67 Ovidiu Podaru, Radu Chiriţă, op. cit, pg. 44.68 Mircea Ursuţa, op. cit, pg.314.69 Monitorul Oficial, nr.82, din 2 februarie 2007

63

în aceste situaţii, în caz de anulare a procesului verbal, petentul urmând a fi despăgubit

conform art.6 alin.870 din acelaşi act normativ. În acelaşi sens, art.41, alin.3 al O.G.

nr.2/2001, prevede că dacă bunurile confiscate au fost valorificate, instanţa va dispune

să se achite proprietarului bunurilor confiscate o despăgubire stabilită în raport cu

valoarea de circulaţie a bunurilor. În doctrină s-a afirmat că ar fi vorba de o dispoziţie

“bizară” a legii, atâta timp cât formularea plângerii ar conduce la suspendarea

procedurii de valorificare a bunurilor confiscate.71

În celelate situaţii, bunurile confiscate trec în proprietatea statului fie la data la

care expiră termenul de formulare a plângerii contravenţionale, fie la data la care

hotărârea judecătorească devine irevocabilă, fiind valorificată după o procedură

prevăzută de O.G. nr.14/2007. În măsura în care se constată nelegalitatea măsurii

confiscării , bunurile vor fi restituite, cu excepţia situaţiei în care deţinerea acelor

bunuri este interzisă de lege.

În trecut, confiscarea însoţea sancţiunea principală, de obicei amenda sau

închisoarea contravenţională. Potrivit art.8 din Legea nr.32/1968, erau supuse

confiscării lucrurile produse prin contravenţie, lucrurile care au servit la săvârşirea

contravenţiei dacă sunt ale contravenientului şi bunurile dobândite prin săvârşirea

contravenţiei, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate.72

2.2.2 Suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului, sau a

autorizaţiei de exercitare a unei activităţi

În cazul acestei sancţiuni complementare pot fi întâlnite două situaţii. Dacă

sancţiunea este dispusă de organul care a emis acordul, avizul sau autorizaţia de

exercitare a activităţii respective, tot acel organ va proceda şi la punerea în executare a

70 O.G. nr.14/2007,art.6,(8) n cazul în care prin hotarare judecatoreasca ramasa definitiva se dispune restituirea bunurilor prevazute la alin. (6) si (7), sumele obtinute din valorificarea acestora se achita persoanei de la care au fost preluate bunurile respective, conform prevederilor din hotararea judecatoreasca definitiva si irevocabila, de la bugetul de stat sau de la bugetul local, dupa caz, la nivelul actualizat al preturilor în situatia în care în hotarare nu se prevede suma71 Ovidiu Podaru, Radu Chiriţă, op. cit., pg.188.72 Alexandru Ţiclea, Ioan Doru Tărăcilă, Ion Niţă Stan, Constantin Rujoiu, Marin Corbu, op. cit., pg.36

64

sancţiunii contravenţionale complementare. Spre exemplu, retragerea avizului de

comercializare a aparatelor electronice de marcat fisele se face tot de agenţii Gărzii

Financiare după o procedură reglementată de art.12 al Hotărârii de Guvern

nr.479/2003 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei de

Urgenţă a Guvernului nr.28/1999. Dacă sancţiunea a fost dispusă de un alt organ decât

cel care a emis avizul, acordul sau autorizaţia de exercitare a activităţii, organul care a

aplicat sancţiunea va înainta titlul executoriu către organul care a emis aceste acte, care

va pune în executare sancţiunile, cu excepţia situaţiei în care prin actul normative

special, organul care a aplicat sancţiunea nu are şi competenţa de a o pune în

executare.73

Sancţiunea complementară examinată poate fi dispusă în cazul în care pentru

derularea unei activităţi sunt necesare avize, acorduri sau atorizaţii. De exemplu,

potrivit Legii nr.107/1996, legea apelor,74 pentru efectuarea unor lucrări prevăzute de

această lege sunt necesare anumite avize sau acorduri. Această sancţiune este

prevăzută şi de art.273 din legea nr.297/2004, privind piaţa de capital.75. Potrivit

art.273, săvârşirea contravenţiilor prevăzute la art.272 se sancţionează, alături de alte

sancţiuni, cu suspendarea autorizaţiei şi retragerea acesteia. Anularea sau retragerea

permisului de armă poate fi dispusă în temeiul art.133 din Legea nr.295/2004 privind

regimul armelor şi muniţiilor.76

Există şi alte acte nornative care prevăd sancţiunea complementară analizată.

De exemplu, art.105 din Legea nr.52/1994 privind valorile mobiliare si bursele de

valori, prevedere că în caz de săvârşire cu intenţie sau din culpă prin comisiune sau

omisiune a vreuneia din contravenţiile stabilite de art.104 din aceeaşi lege, sancţiunile

ce se aplică sunt: amenda, retragerea autorizaţiei, anularea autorizaţiei şi interzicerea

temporară sau definitivă, pentru persoanele fizice sau juridice, a intermedierii de valori

mobiliare pentru o categorie, pentru unele sau pentru toate categoriile de opreţiuni pe

care aceasta le include. Amenda poate fi aplicată cumulativ cu oricare dintre aceste 73 Ovidiu Podaru, Radu Chiriţă, op. cit, pg.185.74 Monitorul Oficial, nr.244 din 8 octombrie 199675 Monitorul Oficial, nr.547 din 9 iunie 200476 Monitorul Oficial, nr.583 din 30 iunie 2004

65

sancţiuni. La rândul lor, retragerea şi anularea autorizaţiei se aplică cumulativ cu

interzicerea temporară sau definitivă a exercitării intermedierii de valori mobiliare.

De asemenea, art.33 din O.G. nr.4/1995 privind fabricarea, comercializarea şi

utilizarea produselor de uz fitosanitar pentru combaterea bolilor, dăunătorilor şi

buruienilor în agricultură şi silivicultură prevede anularea definitivă sau suspendarea

pe perioada cuprinsă între 1 şi 6 luni a autorizaţiei de comercializare, a autorizaţiei de

utilizare, a autorizaţiei de prestări servicii cu produse de uz fitosanitar, în următoarele

situaţii: când aceasta est cerută de către personalul împuternicit cu atribuţii de control

din partea inspectoratului judeţean pentru protecţia muncii şi a altor unităţi

competente, în cazul săvârşirii repetate, în decurs de 2 ani, a uneia dintre contravenţiile

reglementate de actul nornativ respectiv, când autorizaţia a fost obţinută pe baza unor

informaţii false care au indus în eroare, când agentul economic autorizat nu anunţă

emitentul, în termenul prevăzut, că în documentaţia depusă la autorizare au intervenit

modificări. Potrivit art.7, alineatul final din Hotărîrea Guvernului nr.181/1992,

comiterea unei contravenţii la regimul jocurilor de noroc conduce automat la anularea

autorizaţiei şi încetarea activităţii respective. Retragerea autorizaţiei de a efectua

operaţiuni bancare este prevăzută de Legea nr.33/1991 privind activitatea bancară.77

2.2.3 Închiderea unităţii

Această sancţiune complementară constă în închiderea unui punct de lucru al

contravenientului şi poate fi dispusă în cazurile prevăzute de lege. De exemplu, în

cazul unor unităţi de alimentaţie publică.

Punerea în executare a acestei sancţiuni complementare se face prin

transmiterea de către organul care a aplicat sancţiunea a unei copii a procesului-verbal

către structura teritorială a Oficiului Registrului Comerţului la care este înregistrată

societatea respectivă78. Dacă este vorba de o altă persoană de drept privat sau de o 77 Alexandru Ţiclea, Ioan Doru Tărăcilă, Ion Niţă Stan, Constantin Rujoiu, Marin Corbu, op. cit, pg.3878 Ovidiu Podaru, Radu Chiriţă, op. cit, pg.185.

66

entitate fără personalitate juridică (de exemplu o unitate deţinută de o persoană fizică

autorizată), copia de pe procesul-verbal sau hotărârea judecătorească va fi transmisă

instituţiei la care această structură este înregistrată.

2.2.4 Blocarea contului bancar

În vederea executării acestei sancţiuni, organul din care face parte agentul

constatator care a aplicat sancţiunea va comunica unităţii bancare la care

contravenientul are deschis contul bancar, o copie a procesului-verbal sau a hotărârii

judecătoreşti. Blocarea contului bancar poate fi dispusă în cazul contravenţiilor privind

activitatea bancară sau financiară. Blocarea contului bancar poate dura de la 10 zile la

o lună.

Această sancţiune se poate lua, în temeiul art.3 din Hotărârea Guvernului

nr.569/1991, în caz de abateri repetate de la Regulamentul operaţiunilor cu numerar

emis de Banca Naţională a României. Această măsură echivalează practic cu

suspendarea sau chiar cu încetarea activităţii agentului economic, pentru că închiderea

contului crează imposibilitatea desfăşurarii acestei activităţi.

Nu se poate deduce un termen pentru care se închide contul, de unde se poate

deduce că măsura nu este definitivă. Din dispoziţiile textului citat, rezultă că

închiderea contului este obligatorie în caz de abateri repetate. Dar, numărul acestor

abateri nu este specificat, el rămânând la aprecierea organului competent să dispună

sancţionarea.

2.2.5 Suspendarea activităţii agentului economic

Această sancţiune complementară se aduce la îndeplinire de organul care a şi

aplicat-o. Spre exemplu, conform art.1379 al Hotărârii de Guvern nr. 479/2003 privind

79 Art. 13. - (1) Agentii economici care desfasoara activitati de amanetare sunt exceptati de obligatia de a utiliza aparate de marcat electronice fiscale pentru serviciile de creditare, inclusiv pentru comisionul aferent acestor servicii.

67

aprobarea normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului

nr. 28/1999, unitatea va fi sigilată, afişându-se la loc vizibil şi un anunţ care indică

motivul suspendarii. Pe parcursul acestei perioade, organele care au aplicat sancţiunea

sunt obligate să verifice respectarea sancţiunii.

De exemplu, potrivit art.3 din Legea nr.61/1991 pentru sancţionarea faptelor

de încălcare a unor norme de convieţuie socială, a ordinii şi liniştii publice80

republicată, suspendarea activităţii agentului economic poate fi luată în cazul în care

se comite fapta de servire cu băuturi alcoolice a unor consumatori în alte condiţii

decât cele legale.

Legea nr.30/1991 privind organizarea şi funcţionarea controlului financiar şi a

Gărzii Financiare prevede că în cazul repetării contravenţiilor de la art.8 literele a şi b

din aceeaşi lege, respective nepunerea la dispoziţia organelor de control a registrelor şi

a altor documente supuse controlului, precum şi neprezentarea valorilor gestionate sau

aflate în păstrare, se poate lua măsura suspendării activităţii agentului economic pe o

perioadă de până la 6 luni. De asemenea, conform art.3, alin.2 din Legea nr.61/1991,

pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii

şi liniştii publice, în cazul săvârşirii contravenţiilor prevăzute la art.2, se poate dispune

şi suspendare activităţii localului public pe o perioada între 10 şi 30 de zile. În acest

caz este vorba de servirea de băuturi alcoolice consumatorilor aflaţi în stare de

ebrietate şi a minorilor, precum şi refuzul resposabilior sau patronilor localurilor

publice de a acorda sprijin organelor de poliţie în restabilirea ordinii publice.

O primă constatare ce se despinde din cele de mai sus, este aceea că

suspendarea activităţii agentului economic constituie o sancţiune complementară pe

lângă cea principală. Cea dea două, este aceea că măsura respectivă nu este obligatorie,

ci facultativă. Ca urmare, organul competent să aplice sancţiunea va aprecia dacă este

cazul sau nu să dispună suspendarea şi va stabili, în cadrul limitelor prevăzute şi durata

concretă a acesteia.

80 Monitorul Oficial nr.387 din 18 august 2000

68

2.2.6 Retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori

pentru activităţi de comerţ exterior, temporar sau definitiv

Această sancţiune reprezintă săvârşirea unor contravenţii la regimul

activităţilor de import şi export. Şi în cazul acestei sancţiuni, de regulă este competent

să o aducă la executare organul care a emis licenţa sau avizul, din oficiu, dacă a aplicat

sancţiunea contravenţională, sau la cererea organului sancţionar. Art.16 din Hotărârea

de Guvern nr. 340/1992 prevede că, în cazuri deosebite, odată cu sancţiunea

contravenţională principală, aplicată pentru nerespectarea normelor la regimul de

import al deşeurilot şi reziduurilot de orice natură, precum şi al altor mărfuri

periculoase, pentru sănătatea populaţiei şi a mediului înconjurător, Ministerul

Comerţului şi Turismului, la propunerea Ministerului Mediului, este autorizat să refuze

agentului economic în cauză eliberarea licenţei de import pe o perioadă de la 2 ani la

10 ani, ori după caz, să-i retragă avizul acordat de a efectua operaţiuni de comerţ

exterior.81

2.2.7 Desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea iniţială

Această sancţiune complementară nu poate fi dispusă decât de către instanţa

de judecată la sesizarea autorităţii administrative care a aplicat sancţiunea

contravenţională, în conformitate cu prevederile art.32 din Legea nr.5/1991, fiind

executată de primar, cu sprijinul organelor de poliţie, pe cheltuiala contravenientului.

Prin excepţie, construcţiile realizate fără autorizaţie pe terenuri aparţinând domeniului

public sau privat al statului vor putea fi desfiinţate şi pe cale administrativă, fără a fi

nevoie de încuviinţarea instanţei.

81 Alexandru Ţiclea, Ioan Doru Tărăcilă, Ion Niţă Stan, Constantin Rujoiu, Marin Corbu, op. cit., pg.39.

69

Executarea lucrărilor de construcţii este permisă numai pe baza unei

autorizaţii de construire sau de desfiinţare. Autorizaţia de construire sau de desfiinţare

se emite la solicitarea deţinătorului titlului de proprietate asupra unui imobil - teren

şi/sau construcţii - ori a altui act care conferă dreptul de construire sau de desfiinţare,

în condiţiile prezentei legi. Construcţiile civile, industriale, inclusiv cele pentru

susţinerea instalaţiilor şi utilajelor tehnologice, agricole sau de orice altă natură se pot

realiza numai cu respectarea autorizaţiei de construire, emisă în condiţiile prezentei

legi, şi a reglementărilor privind proiectarea şi executarea construcţiilor. Autorizaţia de

construire se emite în temeiul şi cu respectarea prevederilor documentaţiilor de

urbanism, avizate şi aprobate potrivit legii.

Constituie contravenţii următoarele fapte, dacă nu au fost săvârşite în astfel

de condiţii încât, potrivit legii, să fie considerate infracţiuni: executarea sau

desfiinţarea, totală ori parţială, fără autorizaţie a lucrărilor prevăzute la art.3,

executarea sau desfiinţarea, cu nerespectarea prevederilor autorizaţiei şi a proiectului

tehnic, a lucrărilor prevăzute la art.3, aprobarea furnizării de utilităţi urbane, ca urmare

a executării de lucrări de branşamente şi racorduri la reţele pentru construcţii noi

neautorizate, menţinerea după expirarea termenului prevăzut prin autorizaţie sau după

terminarea lucrărilor autorizate ori adaptarea în alte scopuri faţă de cele prevăzute în

autorizaţie a construcţiilor, lucrărilor şi amenajărilor cu caracter provizoriu,

neaducerea terenului la starea iniţială de către investitor, după terminarea lucrărilor

prevăzute la art.3 lit. c), precum şi nerealizarea lucrărilor de curăţare, amenajare ori

degajare, după caz, a amplasamentului şi/sau a terenurilor adiacente ocupate temporar

pe durata execuţiei, o dată cu încheierea lucrărilor de bază, împiedicarea ori

sustragerea de la efectuarea controlului, prin interzicerea accesului organelor de

control abilitate sau prin neprezentarea documentelor şi a actelor solicitate,

neanunţarea datei începerii lucrărilor de construcţii autorizate, în conformitate cu

prevederile art.7 alin. (8), precum şi depăşirea termenului legal prevăzut la art.7 alin.

(1), emiterea de certificate de urbanism incomplete ori cu date eronate, care nu conţin

lista cuprinzând avizele şi acordurile legale necesare în raport cu obiectivul de

70

investiţii, sau eliberarea acestora cu depăşirea termenului legal, emiterea de autorizaţii

de construire/desfiinţare, neorganizarea şi neexercitarea controlului privind disciplina

în autorizarea şi executarea lucrărilor de construcţii de către compartimentele abilitate

din cadrul aparatului propriu al consiliilor judeţene şi al primăriilor, în unităţile lor

administrativ-teritoriale, potrivit prevederilor art.27 alin.(3) şi (4), precum şi

neurmărirea modului de îndeplinire a celor dispuse de Inspectoratul de Stat în

Construcţii, potrivit dispoziţiilor art.29 alin.(3), neîndeplinirea, la termenul stabilit, a

măsurilor dispuse de Inspectoratul de Stat în Construcţii la controlul anterior, refuzul

nejustificat sau obstrucţionarea sub orice formă a accesului persoanelor fizice sau al

reprezentanţilor persoanelor juridice la documentele prevăzute la art.34 alin.(7), şi

depăşirea termenului de 15 zile pentru emiterea avizelor şi acordurilor necesare în

vederea autorizării lucrărilor de construcţii, conform prevederilor art.7 alin. (20).82

2.2.8 Suspendarea exercitarii dreptului de conducere a conduce un

autoturism

Suspendarea exercitarii dreptului de conducere a conduce un autoturism

reprezinta una dintre sanctiunile complementare prevazute de OUG nr. 195/2002

privind circulatia pe drumurile publice, cu modificarile si completarile ulterioare. Deşi

această sancţiune compelementară este prevăzută de o lege specială am hotărât

introducerea sa în lucrare datorită incidenţei practice deosebite.

Sanctiunea suspendarii dreptului de a conduce se face numai pe termen limitat

si se aplica prin acelasi proces-verbal prin care se aplica si sanctiunea principala a

amenzii sau avertismentului.

Astfel, art. 100 al. 3 al ordonantei mai sus amintite prevede cazurile pentru

care se suspenda exercitare dreptului de a conduce pe o perioada de 30 de zile:

82 LEGE nr.50 din 29 iulie 1991 privind autorizarea executarii constructiilor şi unele masuri pentru realizarea locuintelor ,Textul actului republicat în Monitorul Oficial nr. 933/13 oct. 2004

71

- depasirea coloanelor de vehicule oprite la culoarea rosie a semaforului sau la

trecerile de nivel cu calea ferata

- neacordarea prioritatii de trecere pietonilor angajati în traversarea

regulamentara a drumului public prin locurile special amenajate si semnalizate, aflati

pe sensul de deplasare a autovehiculului sau tramvaiului

- neacordarea prioritatii de trecere vehiculelor care au acest drept

- nerespeectare semnificatiei culorii rosii a semaforului

- nerespectarea regulilor privind depasirea

- nerespectarea semnalelor, indicatiilor si dispozitiilor politistului rutier aflat în

exercitarea atributiilor de serviciu

- neprezentarea la unitatea de politie compententa pe raza careia s-a produs un

accident de circulatie din care au rezultat numai pagube materiale (cu exceptiile

prevazute de art. 79 al. 2 al aceleiasi ordonante).

Suspendarea dreptului de a conduce se da pe termen de 60 de zile pentru:

- nerespectarea regulilor privind prioritatea de trecere, depasirea sau trecerea la

culoarea rosie a semaforului, daca prin aceasta s-a produs un accident de circulatie din

care a rezultat avarierea unui vehicul sau alte pagube materiale

- nerspectarea interdictiei temporare de circulatie instituite pe un anumit

segment de drum public

- nerespectarea regulilor de circulatie la trecerea unei coloane oficiale sau

intercalarea intr-o astfel de coloana

- circulatia pe sens opus, cu exceptia cazurilor în care se efectueaza

regulamentar manevra de depasire.

Suspendarea exercitării dreptului de a conduce se dispune de către poliţie şi în

cazul în care împotriva titularului acestuia s-a hotărât o astfel de măsură de către o

autoritate străină competentă, pentru o faptă săvârşită pe teritoriul altui stat, în

condiţiile stabilite prin Convenţia Europeană cu privire la efectele internaţionale ale

interzicerii exercitării dreptului de a conduce un vehicul cu motor, adoptată la

Bruxelles la 3 iunie 1976, ratificată de România prin Legea nr.126/1997.

72

Odată cu reţinerea permisului de conducere, titularului i se eliberează o

dovada înlocuitoare cu drept de circulaţie pentru o perioadă de 15 zile, cu excepţia

cazurilor strict prevăzute de lege, când acesta se eliberează fără drept de circulaţie

(conducerea unui autovehicul sau tramvai sub influenţa băuturilor alcoolice sau a

substanţelor stupefiante sau medicamentelor cu efecte similare acestora, dacă este

constatată, potrivit legii, cu mijloace tehnice certificate; conducerea vehiculului cu

defecţiuni tehnice grave la sistemul de frânare sau la mecanismul de direcţie, dacă sunt

constatate de poliţie împreună cu specialiştii instituţiilor abilitate, e. nerespectarea

semnalelor poliţiştilor la trecerea coloanelor oficiale sau intercalarea ori ataşarea la o

astfel de coloană, neoprirea la semnalul regulamentar al poliţiştilor, în scopul

sustragerii de la control, dacă a fost necesară urmărirea pentru oprire, neanunţarea

şi/sau neprezentarea la unitatea de poliţie competentă, în 48 de ore de la implicarea

intr-un accident, dacă a avut ca urmare pagube materiale) .

Conducătorului de autovehicul sau tramvai care a încălcat o regulă de

circulaţie pentru care se dispune sancţiunea contravenţională complementară de

reţinere a permisului de conducere în vederea suspendării exercitării dreptului de a

conduce şi care prezintă la control dovada înlocuitoare a acestuia pentru o fapta

săvârşită anterior, aflată în termenul de valabilitate, i se reţine dovada prezentată şi i se

eliberează o nouă dovadă, cu valabilitate până la 15 zile‚ fără a depăşi, însă, termenul

de valabilitate al primei dovezi.

În fine, pe o perioada de 90 de zile se suspenda dreptul de a conduce pentru:

- conducere sub influenta bauturilor alcoolice, daca fapta nu constituie, potrivit

legii, infractiune

- conducerea autovehiculului cu defectiuni grave la sistemul de franare sau la

mecanismul de directie, constatate de politia rutiera impreuna cu specialistii

Registrului Auto Roman

- neoprirea la trecerea la nivel cu calea ferata cand barierele sau semibarierele

sunt coborate ori în curs de coborare sau cand semnalele cu lumini rosii si /sau sonore

sunt în functiune

73

- depasirea cu mai mult de 50 km/ora a vitezei maxime admise pe sectorul de

drum respectiv si pentru categoria din care face parte autovehiculul ondus, constatata,

potrivit legii, cu mijloace tehnice omologate si verificate metrologic.

Referitor la aplicarea acestei măsuri complementare este de neînţeles de ce

OUG nr. 195/2002 nu prevede posibilitatea ca agentul constatator sau instanţa de

judecată în cadrul controlului judiciar, nu are posibilitatea ca în cazul aplicării

sancţiunii avertismentului deoarece, de lege lata, aplicarea acestei măsuri

complementare este obligatorie pe lângă sancţiunea principală.

Considerăm, de lege ferenda, că în situaţia aplicării sancţiunii avertismentului,

când pericolul social concret al faptei sancţionate este apreciat ca fiind mic trebuie

permis instanţei de judecată să înlăture şi efectele sancţiunii complementare care este

cel puţin la fel de drastică precum sancţiunea principală.

Secţiunea III. Căile de atac împotriva actelor de constatare a

contravenţiilor şi de aplicare a sancţiunilor

I. Sediul materiei

Este reprezentat de capitolul IV. din O.G. nr. 2/2001 art. 31 din lege şi instituie,

drept cale specifică de atac83 plângerea, care reprezintă o “cale devolutivă de atac,

adică o cale prin care se atacă la judecătorie o hotărâre dată de un organ obştesc sau

administrativ cu caracter jurisdicţional, fie un act administrativ în cazuri specificate

de legea specială”84.

83 Rodica Narcisa Petrescu - op. cit., ppg. 530-532.84 Antonie Iorgovan - op. cit., vol II, pg. 300, şi opiniile acolo citate.

74

3.1 Plângerea contravenţională

1. Consideraţii generale

Plângerea constituie calea specifică de atac în materie contravenţională,

precizată ca atare de actele normative care prevăd şi sancţionează contravenţiile,

începând cu legea generală (Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001). Ea este considerată o

cale de atac ordinară „aptă de a fi utilizată împotriva tuturor sancţiunilor

contravenţionale, indiferent de motivele invocate”85.

Într-adevăr, atât Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 (în art. 31 alin. 1), cât şi alte

acte normative86 prevăd că împotriva sancţiunii se poate face plângere.

Regimul căilor de atac în domeniul contravenţiilor trebuie privit prin prisma

actualului cadru constituţional, alături de regimul juridic al contenciosului

administrativ. În domeniul actelor administrative legea instituie un control general, de

plină jurisdicţie înfăptuit de instanţe specializate. Totodată legea reglementează mai

multe excepţii de la acest control printre care se numără şi actele administrative pentru

care prin lege specială se prevede un contencios special înfăptuit de către instanţele de

drept comun. Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al

contravenţiilor consacră un astfel de contencios.

În consecinţă raţiunea legiuitorului de a reglementa procedura prealabilă

soluţionării plângerii, în deplin acord cu principiile ce stau la baza procedurii de

contencios administrativ are la bază dreptul autorităţilor administrative care aplică

sancţiuni contravenţionale de a reveni – în urma exercitării controlului administrativ

intern sau ierarhic – asupra actelor emise şi considerate ilegale, ca o obligaţie

permanentă a asigurării legalităţii şi oportunităţii activităţii de organizare a executării

legilor, ţinând seama de caracterul subsidiar al controlului judecătoresc asupra acestei

85 De exemplu, Tribunalul Bucureşti, s. de contencios administrativ, dec. civ., nr. 1510/1997; Tribunalul Prahova s. civ., dec. nr. 1021/1998; dec. nr. 825/2005 etc.86 De exemplu Ordonanţa Guvernului nr. 20/1992 privind activitatea de metrologie (art. 32), Legea nr. 61/1991pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice (art. 8) etc.

75

activităţi. Prin urmare organul din care face parte agentul constatator, în baza

principiului unităţii de acţiune va putea revoca sau anula actele considerate ilegale, pe

cale administrativă, stingând litigiul cu contravenientul şi evitându-se astfel

cheltuielile de judecată. Totodată plângerea este soluţionată cu mai multă operativitate

şi se descongestionează instanţele judecătoreşti de aceste cauze.

În practica judiciară în numeroase cauze organele din care fac parte agenţii

constatatori, în urma anulării proceselor-verbale contravenţionale, au fost obligate la

despăgubiri materiale şi morale, precum şi la cheltuieli judiciare, de cele mai multe ori

la sesizarea directă a instanţei de judecată. Pentru a se evita astfel de situaţii

jurisprudenţa în materie trebuie reconsiderată, în sensul asigurării obligativităţii

procedurii administrative prealabile, în concordanţă cu dispoziţiile legale şi principiile

care stau la baza procedurii de contencios administrativ.

Calitatea procesuală activă în procedura de judecată a plângerii

contravenţionale

Pot formula plângere nu numai contravenientul, ci şi persoana vătămată, dar

numai în ceea ce priveşte despăgubirea, şi cel căruia îi aparţin lucrurile confiscate,

altul decât contravenientul, doar în ceea ce priveşte măsura confiscării (art. 31 alin. 2).

De asemenea, au legitimare procesuală activă şi alte persoane, de exemplu,

moştenitorii persoanei indicate drept contravenient, iar excepţia nulităţii absolute poate

fi invocată de orice persoană care justifică un interes.

De altfel, o soluţie contrară, potrivit, căreia numai persoana desemnată drept

contravenient poate introduce plângere contravenţională, nu rezultă din redactarea art.

31 citat („împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei se poate face

plângere în termen de 15 zile de la data comunicării acesteia”). Dacă legiuitorul ar fi

dorit să confere legitimare procesuală numai persoanei pe numele căreia s-a întocmit

procesul-verbal, formularea art. 31 ar fi fost de genul: „Contravenientul poate face

plângere împotriva procesului-verbal (...)”.

76

S-a decis însă că nu pot formula plângere:

- părintele pentru copilul său major87;

- soţia contravenientului88;

- angajatorul (unitatea) unde este încadrat contravenientul.

Art. 32 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 dispunea iniţial că cel interesat

depune plângerea, însoţită de copia de pe procesul-verbal de constatare a contravenţiei

se depune la organul din care face parte agentul constatator, acesta fiind obligat să o

primească şi să înmâneze depunătorului o dovadă în acest sens. Ulterior datorită

declarării ca neconstituţional a textului mai sus citat89 este acceptat ca, în tăcerea

legiuitorului care nu a binevoit modificarea textului declarat neconstituţional, ca

plângerea să fie depusă direct la instanţa de judecată competentă.

Faţă de acest aspect, conform legii, plângerea suspendă executarea90. În cazul

plângerii persoanei vătămate sau a celei căreia îi aparţin lucrurile confiscate,

suspendarea operează numai în privinţa despăgubirii sau a confiscării (art. 32).

Suspendarea executării are loc de drept, deci în temeiul legii, fără să fie nevoie de o

solicitare în acest sens. Simpla înregistrare a plângerii în termenul legal opreşte

trecerea la executarea silită a amenzii aplicate, sau dacă aceasta a fost declanşată, ea va

fi sistată pe calea contestaţiei la executare.

Instanţa competentă

Instanţa competentă să soluţioneze plângerea contravenţională este judecătoria

în a cărei circumscripţie a fost săvârşită fapta contravenţională (art. __). Prin derogare

de la această regulă, în cazul contravenţiilor vamale s-a prevăzut că soluţionarea

87 Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, sent. civ, nr. 650/1995.88 Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, sent. civ, nr. 736/1995; Tribunalul Bucureşti, Secţia a VIII-a conflicte de munca şi litigii de muncă, dec. civ. nr. 1511/20004.89Decizia nr. 953/2006 a Curţii Constituţionale a României publicată în Monitorul Oficial nr. 307 din 09.05.2007.90 În ceea ce priveşte efectul plângerii făcute de contravenient asupra suspendării executării, părerile sunt împărţite: suspendarea executării în totalitate a procesului-verbal sau numai a acelor elemente ale procesului-verbal care au fost contestate (Antonie Iorgovan, op. cit., pg. 438)

77

plângerii revine judecătoriei în a cărei rază teritorială se află domiciliul

contravenientului sau sediul persoanei juridice căreia i s-a aplicat sancţiunea.

De asemenea prin legi speciale legiuitorul a stabilit şi alte organe competente să

soluţioneze plângerea contravenţională. Bunăoară prin legea pentru protecţia

persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a

acestor date se prevede că împotriva proceselor verbale de constatare şi sancţionare

contravenţională se poate face plângere la secţiile de contencios administrativ ale

tribunalelor .

O problemă controversată asupra căreia s-au purtat discuţii în literatura juridică,

iar practica i-a dat soluţii diferite, este dacă în ipoteza în care contravenientul plăteşte

pe loc jumătate din minimul amenzii, aceasta mai poate formula ulterior plângere.

Conform unei opinii, nu există o atare posibilitate, legiuitorul considerând că „plata pe

loc a amenzii constituie, din partea contravenientului, o recunoaştere totală a vinovăţiei

sale, un mod de reducere a amenzii plătite, precum şi o garanţie, în plus, că aplicarea

sancţiunii şi-a atins scopul ei educativ-preventiv”91. După o altă opinie, chiar şi într-o

asemenea situaţie, contravenientul poate formula plângere. S-a arătat, pe bună

dreptate, că legea „nu prevede în mod explicit, printr-o dispoziţie expresă, că raportul

de drept contravenţional este soluţionat definitiv şi că împotriva soluţiei nu se mai

poate face plângere” (atunci când contravenientul a plătit pe loc jumătate din minimul

amenzii). Legiuitorul nu a urmărit decât simplificarea procedurii de constatare şi

sancţionare a contravenţiilor şi nicidecum lipsirea contravenientului de dreptul de a

uza de calea de atac. Astfel, „raportul de drept contravenţional apare soluţionat

definitiv de agentul constatator, adică de unul din subiecţii acelui raport juridic”, ceea

ce încalcă principiul bunei administrări a justiţiei şi pe cel al parcurgerii a cel puţin

două grade de jurisdicţie.

91 Vasile Timofte, nota 1 la sent. civ, nr. 3934/1995 a Judecătoriei Suceava în „Revista română de drept” nr. 11/1996, pg. 45-46. S-a mers chiar mai departe susţinându-se că şi semnarea procesului-verbal de constatare a contravenţiei de către contravenient, fără obiecţiuni, ar echivala cu o recunoaştere încă din momentul semnării a debitului pe care îi are de acoperit la organul financiar (Gheorghe Brânduşea, Despre termenele de prescripţie prevăzute în art. 13 şi 14 din Legea nr. 32/1968. În „Revista română de drept” nr. 2/1984, pg. 43).

78

Dispoziţiile privind competenţa teritorială a instanţei de judecată au fost

supuse de-a lungul timpului unei intense contestări la Curtea Constituţională în

sensul în care, s-a reclamat în foarte multe cazuri, că stabilirea unei competenţe

teritoriale exclusive în sarcina judecătoriei de la locul săvârşirii contravenţiei

constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 21 din Constituţie privind liberul acces la

justiţie. S-au avut în vedere situaţiile în care contravenientul locuieşte la distanţă de

locul săvârşirii contravenţiei deci, ar fi împiedicat în mod obiectiv în această

împrejurare să se adreseze acestei curţi şi să-şi facă o apărare echitabilă.

Curtea Constituţională într-o practică constantă92 a arătat "textul de lege criticat

nu îngrădeşte dreptul părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un

termen rezonabil, ci instituie norme de procedură privind soluţionarea plângerii

formulate împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, şi

anume instanţa competentă să soluţioneze plângerea. Aceasta modalitate de

reglementare reprezintă însă opţiunea legiuitorului, fiind în conformitate cu

prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie, republicată, privind competenţa şi

procedura în faţa instanţelor judecătoreşti. Prin reglementarea criticată legiuitorul nu a

înţeles să limiteze controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor

publice, ci să asigure un climat de ordine, indispensabil exercitării, în condiţii optime,

a acestor drepturi constituţionale".

Fără a ne substitui Curţii Constituţionale în aprecierea constituţionalităţii

textului criticat, nu putem să nu arătăm că, din punctul nostru de vedere, motivarea

instanţei constituţionale este mult prea lapidară şi insuficientă. Simpla referire la art.

126 alin. (2) din Constituţie care arată că legiuitorul stabileşte competenţa materială şi

teritorială a instanţelor de judecată nu este de natură să justifice constituţionalitatea art.

32 alin. (2). Este indiscutabil că delimitarea competenţei teritoriale a instanţelor se face

prin lege, problema care se pune este dacă, prin prevederile sale concrete, art. 32

alin. (2) încalcă sau nu accesul la o instanţă şi dreptul la un proces echitabil. 92 Decizia nr. 813 din 27 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 705 din 18 octombrie 2007, Decizia nr. 256 din 6 martie 2008, Publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 288 din 14.04.2008,

79

Ipotetic, prin reducere la absurd, dacă legiuitorul ar stabili că toate plângerile

contravenţionale să se soluţioneze de către Judecătoria Buzău cu siguranţă acest

text ar fi în conformitate cu art. 126 alin. (2) din Constituţie dar cu siguranţă nu

ar fi în concordanţă cu art. 21 din motive cât se poate de evidente.

Termenul în care trebuie depusă plângerea este de 15 zile; el începe să curgă de

la data comunicării actului de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii (art.

31 alin. 1) acesta fiind un termen procedural care se calculează potrivit dispoziţiilor

art. 101 din Codul de procedură civilă.

Dispoziţia Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 menţionată se regăseşte în unele

acte normative care prevăd contravenţii în diferite domenii de activitate, de exemplu,

de Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de

convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice (art. 8), de Legea fondului cinegetic şi

protecţiei vânatului nr. 103/1996 (art. 42) etc. Alte acte normative fac trimitere la

dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 stabilind că faptelor contravenţionale pe

care le prevăd li se aplică dispoziţiile acestei ordonanţe.

Rezultă că, şi în aceste cazuri, termenul de depunere al plângerii este tot de 15

zile.

Termenul se calculează pe zilele libere (art. 101 din Codul de procedură civilă).

Prin urmare nu se iau în calcul nici ziua din care el începe să curgă (dies a qua), nici

ziua în care el se sfârşeşte (dies ad quem)93. Conform art. 36 din Ordonanţa Guvernului

nr. 2/2001, „plângerea împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a

contravenţiei, recursul formulat împotriva hotărârii judecătoreşti prin care s-a

soluţionat plângerea, precum şi orice alte cereri incidente sunt scutite de taxa judiciară

de timbru”.

Tardivitatea plângerii este o excepţie de fond absolută şi peremptorie, care se

soluţionează înaintea fondului, conform art. 137 C. pr. civ. Aşadar, chiar dacă prin

plângere se invocă motive de nulitate absolută a procesului verbal, instanţa este 93 Ilie Stoenescu, Savelly Zilberstein, Drept procesual civil, Teoria generală. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, pg. 431.

80

obligată să analizeze toate excepţiile invocate de partea adversă înainte de a intra în

cercetare fondului pricinii.94

Nici legea generală, nici un alt act normativ nu arată în ce constă cuprinsul

plângerii. Într-o atare situaţie va trebui să facem referiri la dreptul comun şi anume la

acele dispoziţii cu privire la cuprinsul cererii de chemare în judecată (art. 82, 83, 112

din Codul de procedură civilă), la cuprinsul cererii de apel sau recurs (art. 287, 302

alin. 1 din acelaşi cod).

Aşa fiind, plângerea va trebui să cuprindă: a) numele, domiciliul sau reşedinţa

petiţionarului; b) indicarea procesului-verbal care se atacă şi cine l-a emis; c) locul

unde s-a reţinut că a fost săvârşită contravenţia; d) motivele în fapt şi în drept pe care

se întemeiază plângerea; e) dovezile invocate în susţinerea plângerii; f) semnătura

petentului.

2. Procedura de judecată a plângerii contravenţionale

Potrivit art.

După primirea dosarului, judecătoria va fixa termen de judecată care nu va

depăşi 30 de zile şi va dispune citarea contravenientului sau după caz, a persoanei care

a făcut plângerea, a organului care a aplicat sancţiunea, a martorilor indicaţi în

procesul-verbal sau în plângere, precum şi a oricăror altor persoane, în măsură să

contribuie la rezolvarea temeinică a cauzei.

În cazul în care fapta a avut ca urmare producerea unui accident de circulaţie,

judecătoria va cita şi societatea de asigurări menţionată în procesul-verbal de

constatare a contravenţiei. În cursul procesului contravenţional instanţa competentă să

soluţioneze plângerea, verifică dacă aceasta a fost introdusă în termen, ascultă pe cel

care a făcut-o şi pe celelalte persoane citate, dacă acestea s-au prezentat, administrează

orice alte probe prevăzute de lege, necesare verificării legalităţii şi temeiniciei

94 Tribunalul Bucureşti, Secţia a VIII-a, decizia civilă nr. 2736/2005, Daniel Severin, op. cit. pg. 75.

81

procesului-verbal, după care hotărăşte asupra sancţiunii, despăgubirii stabilite, precum

şi asupra măsurii confiscării. În caz de anulare sau de constatare a nulităţii procesului-

verbal, bunurile confiscate cu excepţia celor a căror deţinere sau circulaţie este

interzisă prin lege se restituie celor în drept.

Pana la pronunţarea hotărârii în cauza Anghel, situaţia din jurisprudenţa

românească se prezenta în felul următor: plângerile contravenţionale se respingeau

daca petentul nu răsturna prezumţia de legalitate a consemnărilor efectuate de către

agentul constatator în cuprinsul procesului-verbal, pe motivul ca acesta nu şi-ar fi

putut dovedi nevinovăţia prin mijloacele de probă administrate în faţa instanţei. Se

invocau dispoziţiile art. 1169 C. civ., care atestau ca drepturile afirmate în justiţie se

întemeiază pe fapte sau acte juridice a căror dovadă în proces se impune în scopul

pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice, iar cel ce face o afirmaţie în faţa judecăţii,

trebuie să o dovedească.

O asemenea jurisprudenţa a instanţelor naţionale nu este surprinzătoare în

opinia C.E.D.O. în măsura în care regimul juridic aplicabil contravenţiilor era şi este

completat de dispoziţiile Codului de procedură civilă, reglementat în materie de probă

de principiul onus probandi incumbit actori, regula în virtutea căreia obligaţia de

prezentare a probei asupra unei fapte revine celui care invocă această faptă. Practica

internă în privinţa manierei prin care instanţele naţionale soluţionează contestaţiile

similare celei prezentate în cazul în speţă vin de altfel să confirme această abordare a

principiului instanţelor naţionale în materie de obligaţie de prezentare a probei.

În cauza Salabiaku împotriva Franţei, din 7 octombrie 1988, precum şi Telfner

împotriva Austriei, 20 martie 2001, C.E.D.O. a amintit că statele contractante rămân

libere, în principiu şi în anumite condiţii, să atribuie caracter de infracţiune unui fapt

material sau obiectiv considerat în sine care îşi trage sau nu originea dintr-o intenţie

delictuală sau dintr-o neglijenţă. Alunecarea de la ideea răspunderii penale la noţiunea

de vinovăţie ilustrează caracterul foarte relativ al unei asemenea distincţii. Orice

sistem juridic poate hotărî asupra prezumţiilor de fapt sau de drept; evident, Convenţia

nu le opune, în principiu, nici un obstacol, dar, în materie penală, ea obligă statele

82

contractante să nu depăşească limitele rezonabile ţinând seama de gravitatea mizei şi

prezervând drepturile apărării . Art. 6 pct. 2 nu se limitează la a enunţa o garanţie de

respectat de către magistraţi în timpul desfăşurării procedurilor judiciare, iar evidenţele

"legal stabilite" nu implică o trimitere necondiţionată la dreptul intern.

Astfel, Curtea a constatat că orice sistem juridic cunoaşte prezumţiile de fapt şi

de drept, iar Convenţia nu le exclude din principiu, dar în materie penală obligă statele

contractante să nu depăşească un anumit prag, cu privire speciala în raport cu art. 6

alin. (2) din CEDO, care cere statelor să includă aceste prezumţii în limite rezonabile

luând în calcul gravitatea mizei şi păstrând drepturile la apărare.

Instanţele naţionale, având de soluţionat cauze similare celei supuse discuţiei de

fata, în temeiul art. 34 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, erau obligate să verifice

doar dacă această plângere a fost introdusă în termen, să asculte pe cel care a făcut-o,

autoritatea care a aplicat sancţiunea, precum şi martorii indicaţi în procesul-verbal sau

în plângere, nerestrângând în mod expres garanţiile de procedură aplicabile în materie

penală, ca de exemplu respectarea prezumţiei de nevinovăţie.

Curtea europeana apreciază ca, deşi statele au posibilitatea de a nu sancţiona

unele infracţiuni sau le pot pedepsi pe cale contravenţională decât pe cale penală,

autorii infracţiunilor nu trebuie să se afle într-o situaţie defavorabilă pentru simplul

fapt că regimul juridic aplicabil este diferit de cel aplicabil în materie penală. La

aceeaşi concluzie s-a ajuns în cauza Grecu împotriva României, din 30 noiembrie

2006, precum în cauza Rupa contra României, din 14 decembrie 2004.

Convenţia lasă în principiu statelor libertatea de a ridica la rangul de infracţiune

penală şi de a o urmări ca atare, cu excepţia respectării cerinţelor art. 6 din Convenţie,

un comportament care nu constituie exercitarea normală a unuia din drepturile pe care

le protejează (mutatis mutandis, Deweer împotriva Belgiei, din 27 februarie 1980). Or,

în lumina celor de mai sus, Curtea nu este convinsă că această ultimă condiţie este

îndeplinită în speţă.

Concluzionând, C.E.D.O. retine ca dacă nesancţionarea contravenţiei nu pune

probleme în sine, nerespectarea garanţiilor fundamentale - printre care prezumţia de

83

nevinovăţie - care protejează indivizii în faţa posibilelor abuzuri ale autorităţilor

impune în privinţa aceasta o problemă pe baza art. 6 din Convenţie. Reiterând

importanţa, cu ocazia unei proceduri care poate fi calificată drept "penală", a unei

asemenea garanţii chemată să restabilească echilibrul dintre autorii prezumaţi ai

faptelor nelegale şi autorităţile desemnate să-i urmărească şi să-i sancţioneze, ea

concluzionează că nu a fost judecată echitabil cauza reclamantului, aşa cum prevede

art. 6 din Convenţie.

3. Posibilitatea instanţei de a modifica sancţiunea aplicată prin procesul

verbal de contravenţie

În materie contravenţională însă, instanţa sesizată cu judecarea unei plângeri

contravenţionale are posibilitatea de a modifica actul atacat; potrivit articolului nr. 34

din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, instanţele hotărăsc asupra sancţiunii,

despăgubirilor stabilite şi a măsurii confiscării.

Ca atare, într-o opinie la care aderăm în totalitate, instanţa sesizată cu o

plângere contravenţională dispune de o largă putere de apreciere asupra actului atacat.

Aceasta, deoarece, în esenţă, obiectul judecării unei plângeri contravenţionale nu se

referă în primul rând, la verificarea legalităţii procesului-verbal contravenţional, ci la

cercetarea faptului existenţei sau inexistenţei unei contravenţii, procesul-verbal fiind

doar actul procedural prin care se constată de către persoanele abilitate presupusa

săvârşire a unei contravenţii . În măsura în care, instanţa consideră că au fost

respectate condiţiile de legalitate ale întocmirii procesului-verbal, va trece, pe baza

administrării probaţiunii, la analizarea fondului cauzei, pentru a decide dacă există

într-adevăr contravenţie, iar petentul se face vinovat de comiterea acesteia.95

95 Mircea Ursuţă, Consideraţii cu privire la natura juridică a procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii contravenţionale din Studia Lex varianta electronică http://studia.law.ubbcluj.ro/articol.php?articolId=305.

84

Ajungând la concluzia existenţei faptei şi a vinovăţie, instanţa va putea

reaprecia sancţiunea aplicată, cuantumul acesteia, despăgubirile acordate prin

procesul-verbal şi cuantumul acestora, precum şi legalitatea măsurii confiscării.

Astfel, instanţa va putea dispune modificarea procesului-verbal în trei moduri:

- reducerea cuantumului amenzii aplicate, în măsura în care se constată că

aceasta este disproporţionată relativ la fapta comisă;

- înlocuirea sancţiunii amenzii cu sancţiunea avertismentului, practică destul de

extinsă în materie contravenţională;

- majorarea sau reducerea despăgubirilor acordate părţii vătămate.

În aceste cazuri, instanţa nu dispune prin dispozitivul hotărârii anularea

procesului-verbal, ci doar reindividualizează sancţiunea şi cuantumul acesteia.

Sigur, instanţa poate să şi anuleze în parte procesul-verbal, de exemplu cu

privire la o contravenţie, în ipoteza în care petentul a fost sancţionat prin acelaşi

proces-verbal cu privire la comiterea mai multor contravenţii sau poate anula procesul-

verbal cu privire la greşita dispunere a măsurii complementare. În aceste cazuri însă,

suntem într-o situaţie asemănătoare anulării parţiale a actului administrativ în

condiţiile legii contenciosului administrativ, astfel încât relevante pentru reliefarea

diferenţelor faţă de actul administrativ sunt cele trei situaţii expuse mai sus.

3.2 Recursul

În materia contravenţiilor se pot exercita şi căile extraordinare de atac.'98 Art. 34

alin. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 dispune (în fraza întâi) că hotărârea

judecătorească prin care se soluţionează plângerea poate fi atacată cu recurs în termen

de 15 zile de la comunicare dacă prin lege nu se prevede altfel, la secţia de contencios

administrativ a tribunalului. Este acelaşi termen general de recurs prevăzut şi de art.

301 din Codul de procedură civilă.

Nerespectarea acestui termen va atrage respingerea recursului tardiv formulat96.96 Tribunalul Bucureşti, s.a IV a civ, dec. nr. 500/1999; dec. nr. 575/R/1999, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi litigii de muncă, dec. civ. nr, 47/2004, dec. civ. 1631/2005.

85

Tot secţia de contencios administrativ a tribunalului este competentă şi în cazul

în care sancţiunea contravenţională (amenda sau avertismentul) a fost aplicată direct de

judecătorie, în temeiul dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 55/200297.

Poate declara recurs oricare dintre părţi (contravenientul, partea vătămată,

organul care a aplicat sancţiunea, persoana căreia îi aparţin bunurile confiscate,

procurorul). Se înţelege că - în baza art. 31 alin. 2 din Ordonanţa Guvernului nr.

2/2001 - partea vătămată, precum şi persoana, alta decât contravenientul, căreia îi

aparţin bunurile confiscate, pot formula recurs numai în ceea ce priveşte măsura

confiscării.

În cazul în care formulează recurs un terţ, soluţia este respingerea acestuia

pentru lipsa calităţii procesuale.

Potrivit art. 302 din Codul de procedură civilă, cererea de recurs se depune la

instanţa a cărei hotărâre se atacă sub sancţiunea nulităţii dar prin decizia Curţii

Constituţionale nr. 737/2008, dispoziţiile acestui articol sunt neconstituţionale în

partea care prevede „sub sancţiunea nulităţii“ fapt care duce la concluzia că recursul

poate fi introdus şi direct la instanţa competentă să judece.

Însă, spre deosebire de dreptul comun, motivarea recursului, prin cererea de

recurs, potrivit art. 34 alin. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 nu este obligatorie,

ea putând fi susţinută şi oral în faţa judecătorului.

Desigur că în lipsa unei atare motivări (scrise sau orale), recursul va fi respins

ca nefondat.

În mod normal, cererea de recurs va cuprinde arătarea motivelor de casare

(prevăzute de art. 304 din cod) şi dovezile cu susţinerea motivelor invocate. Evident că

în conţinutul său intră şi celelalte menţiuni necesare unei cereri de chemare în

judecată.

97 Corneliu-Liviu Popescu, Instanţe competente să soluţioneze recursul declarat împotriva sentinţei prin care s-a aplicat sancţiunea închisorii contravenţionale potrivii Ordonanţei Guvernului nr. 55/2002, în „Dreptul”, nr, 12/2002, pg. 4-11.

86

EI se judecă în complet format din 3 judecători (art. 54 din Legea nr. 304/2004,

republicată). Judecarea se face conform art. 316 din Codul de procedură civilă, după

regulile de la apel.

Dacă se constată că procedura de citare a fost îndeplinită cu toate părţile,

potrivit art. 309 alin 1 Codul de procedură civilă , judecata începe atunci când este

cazul cu citirea raportului. Apoi, preşedintele dă cuvântul părţilor. Procurorul vorbeşte

cel din urmă, afară de cazul când el este parte principală sau recurent – art. 309 alin 2

Codul de procedură civilă.

În continuare se va proceda la soluţionarea eventualelor excepţii de procedură,

respectiv mai întâi a acelora care fac de prisos în totul sau în parte cercetarea în fond a

recursului.

Una din operaţii care poate face obiectul unei excepţii constă în verificarea

depunerii în termen a recursului. În legătură cu aceasta art. 310 Codul de procedură

civilă instituie o prezumţie iuris tantum de depunere în termen a recursului precizând

următoarele:” Dacă nu se dovedeşte, la prima zi de înfăţişare, că recursul a fost depus

peste termen sau daca aceasta dovada nu reiese din dosar, el se va socoti făcut în

termen”.

Alte excepţii care ar face inutilă cercetarea motivelor de recurs ar putea fi :

necompetenţa instanţei de recurs , lipsa dovezii calităţii de reprezentant s.a.m.d. De

asemenea instanţa se va pronunţa asupra excepţiilor relative invocate de partea

interesată .

Se dă apoi cuvântul recurentului pentru a-şi dezvolta motivele de recurs, iar

apoi se dă cuvântul intimatului pentru a răspunde la aceste motive. Instanţa de recurs

are obligaţia să invoce ea însăşi motivele de ordine publică neinvocate de părţi , dar ea

trebuie să le pună în discuţia prealabilă şi contradictorie a părţilor.

De asemenea în doctrină s-a pus problema dacă instanţa de recurs este obligată

să examineze toate motivele de recurs în situaţia în care unul singur ar fi suficient

pentru admiterea integrală a recursului. S-a considerat că răspunsul trebuie să fie

negativ din moment ce cu ocazia rejudecării în fond pot fi examinate şi problemele

87

invocate prin motivele de recurs rămase nesoluţionate. Conform art. 315 alin 3 Codul

de procedură civilă „După casare, instanţa de fond va judeca din nou, ţinând seama

de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casata”. Totuşi în

mod îndreptăţit în doctrină s-a precizat că este recomandabil să se exercite controlul

cât mai profund reţinându-se toate greşelile săvârşite de instanţa de fond ,ai ales în

acele cazuri în care urmează să se pronunţe casarea cu trimitere, în aşa fel încât să dea

îndrumări complete instanţei care va rejudeca, cu grija de a nu îngrădi dreptul de

apreciere şi libertatea de mişcare a acestei instanţe, chemată să judece litigiul sub toate

aspectele, exceptând desigur - cum precizează art. 315 alin 1 Codul de procedură civilă

- problemele de drept dezlegate de instanţa de recurs cât şi necesitatea administrării

unor probe.

În cazul în care ar urma să se pronunţe respingerea sau admiterea în parte a

recursului instanţa este obligată să examineze toate motivele de recurs , astfel

hotărârea ei este susceptibilă de atac pe calea contestaţiei speciale în anulare, în

condiţiile prevăzute de art. 318 alin 1 Codul de procedură civilă” Hotărârile

instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie, când instanţa, respingând

recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din

motivele de casare”.

Hotărârea instanţei de recurs este susceptibilă de sancţionare prin contestaţie

doar în cazul unei casări speciale, şi este la adăpost de orice sancţionare în cazul unei

casări totale, atunci când instanţa nu a cercetat unul dintre motivele de casare.

Fiind o instanţă de control şi nu una de judecare în fond , instanţa de recurs va

verifica hotărârea atacată pe baza probelor administrate , fără a putea în principiu să

administreze probe noi. Totuşi art. 305 Codul de procedură civilă precizează „ În

instanţa de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepţia înscrisurilor”. Prin

înscrisuri înţelegem toate actele scrise, emanate de la părţile din proces sau de la terţi,

susceptibile să contribuie la stabilirea adevărului în raporturile dintre părţi şi la justa

rezolvare a pricinii necurate. Înscrisurile sunt probe ce pot fi administrate cu uşurinţă

88

şi în faţa instanţei de recurs, iar ele nu presupun de regulă amânarea succesivă a

judecăţii astfel cum se poate întâmpla în cazul altor dovezi.

Înscrisurile pot fi folosite în recurs de ambele părţi, respectiv atât în susţinerea

cât şi în combaterea recursului. Pentru că legea nu stabileşte o limită de timp privind

folosirea înscrisurilor în faţa instanţei de recurs s-a admis de doctrină că ele pot fi

depuse în tot cursul judecării recursului. Atât recurentul cât şi intimatul pot solicita

instanţei de recurs să ceară înscrisuri doveditoare deţinute de una dintre părţi existente

înainte de judecata de fond sau apărute după aceasta. Instanţa de recurs poate de

asemenea să pretindă din oficiu parţilor sau terţilor depunerea înscrisurilor necesare.

Este posibil ca înscrisurile depuse de către una dintre părţi să fie contestate de

către partea adversă . Se ridică astfel problema dacă instanţa de recurs poate proceda

ea însăşi la verificarea de scripte sau poate declanşa procedura falsului. Într-o opinie se

susţine că răspunsul ar trebui să fie negativ întrucât asemenea procedee presupun

verificări de fapt care sunt incompatibile cu structura recursului. Verificarea de scripte

şi procedura falsului nu sunt decât incidente în soluţionarea normală a recursului, iar

acestea nu pot fi sustrase din competenţa instanţei sesizate cu cererea principală. Pe de

altă parte dacă nu s-ar admite verificarea de scripte şi declanşarea proceduri falsului

folosirea înscrisurilor în recurs ar fi restricţionată în mod nejustificat şi în lipsa

oricărei dispoziţii a legii. În ipoteza casării hotărârii atacate instanţa de recurs poate

dispune ca verificarea de scripte sau procedura falsului să se facă de instanţa care

rejudecă fondul.

Nu pot fi asimilate înscrisurilor noi, admisibile în recurs, declaraţiile de martori

date în afara judecăţii, după soluţionarea pricinii, chiar dacă ar fi fost autentificate ( de

altfel asemenea declaraţii nu pot fi folosite ca mijloc de probă nici la judecata în fond,

deoarece s-ar încălca principiul nemijlocirii, fără a exista un text de lege expres în

acest sens) şi nici rapoartele de expertiză ( acestea fiind acte prin care se

materializează un mijloc de probă – expertiză - care este inadmisibil în recurs. Nu

constituie înscris nou în sensul art. 305 Codul de procedură civilă încheierea de

asigurare a unei probe, cuprinzând mărturia unei persoane, părerea unui expert, starea

89

unor lucruri sau recunoaşterea unui fapt ori a unui drept ( depoziţiile de martori pot fi

reapreciate în recurs).

În recurs nu se poate schimba conţinutul probei testimoniale, rapoartelor de

expertiză, o anchetă socială efectuată de autoritatea tutelară, o atare schimbare

presupunând o nouă audiere a martorilor după casare .Aceiaşi ar trebui să fie soluţia şi

în cazul unui început de dovadă scrisă ( chiar dacă este vorba de un înscris autentic sau

un înscris sub semnătură privată, nule ca atare, dar valabile ca început de dovadă

scrisă) deoarece acestea urmează a fi completată cu alte mijloace de probă (martori,

prezumţii) care nu sunt admisibile în recurs.

Sunt şi unele înscrisuri nepreconstituite ce nu pot fi primite în recurs cum ar fi :

registrele, hârtiile casnice, scrisorile întrucât acestea au natura juridică şi fora probantă

a unei mărturisiri extrajudiciare care de asemenea nu sunt admisibile în recurs.

Folosirea înscrisurilor noi în recurs nu este condiţionată de faptul ca înscrisul a

existat în timpul judecăţii la prima instanţă şi nici dacă nefolosirea înscrisului la

instanţa de fond se datorează sau nu culpei părţii ce îl propune pentru prima dată în

recurs. Instanţa de recurs nu poate refuza discutarea înscrisului nou numai pe

considerentul că el nu a fost înfăţişat din culpa părţii înaintea primei instanţe.

În ipoteza că instanţa de recurs apreciază că se poate sprijini fără nici o rezervă

pe înscrisurile procurate de părţi sau produse din oficiu ea este în măsură ca în baza

respectivelor înscrisuri să respingă sau să admită recursul. În cazul în care în temeiul

înscrisurilor prezentate instanţa de control judiciar ajunge la concluzia că recursul este

admisibil dar consideră ca aceste înscrisuri trebui completate pentru că nu oferă decât

indicii care conduc la necesitatea administrării acestor probe instanţa pronunţă o

hotărâre intermediară de casare a hotărârii atacate urmând ca înscrisurile probatorii

depuse să fie întregite sau verificate prin alte dovezi administrate cu ocazia rejudecării

fondului.

Textul art. 305 Codul de procedură civilă conform căruia ” În instanţa de recurs

nu se pot produce probe noi” are forţă de sugestie sub un alt aspect: în instanţa de

recurs pot fi indicate probe noi. Cu alte cuvinte, exceptând înscrisurile, în instanţa de

90

recurs nu pot fi administrate probe noi dar ele pot fi supuse atenţiei instanţei în vederea

eventualei lor administrări ulterioare dacă se va dispune rejudecarea fondului litigiului.

Prin urmare există o deosebire între „producerea” de probe şi „indicarea” acestora.

Înscrisurile noi pot fi „produse” adică administrate, iar celelalte probe evocate de părţi

(martori, mărturisire, expertize etc.) deşi nu pot fi administrate totuşi ele nu pot fi

ignorate de instanţa de recurs. Noua formulare a art. 315 alin 1 Codul de procedură

civilă, în caz de casare, hotărârea instanţei de recurs este obligatorie nu numai cât

priveşte „problemele de drept dezlegate” dar şi cât priveşte „necesitatea

Soluţiile posibile în recurs sunt respingerea acestuia sau casarea hotărârii cu

reţinere sau cu trimitere (art. 312 din Codul de procedură civilă).

Prin articolele X şi XI din Legea nr. 202 din 2010 privind unele măsuri pentru

accelerarea soluţionării proceselor, la articolul 118, după alineatul 3 din Ordonanţa de

urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, se

introduce un nou alineat, alineatul 31, cu următorul cuprins: ,,Hotărârea judecătorească

prin care judecătoria soluţionează plângerea este definitivă şi irevocabilă." acelaşi text

regăsindu-se adăugat şi la art. 9 din Legea 61/1991 pentru sancționarea faptelor de

încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii si liniștii publice. Această

dispoziţie a legii suprimă astfel calea de atac a recursului, în cazul plângerilor

contravenţionale care au ca obiect sancţiunile contravenţionale aplicate pentru

abaterile comise prin încălcarea celor două acte normative.

Prin expunerea de motive a iniţiatorului legii – Ministerul Justiţiei se arată

următoarele: „Prin proiect se propune şi eliminarea căii de atac a recursului împotriva

hotărârii prin care judecătoria soluţionează plângerea formulată împotriva procesului-

verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii. În consecinţă,

plângerile, în materie contravenţională, de competenţa judecătoriei, urmează a fi

soluţionate de către această instanţă, în primă şi ultimă instanţă.

O evaluare a volumului acestor cauze în activitatea judecătoriilor, la nivelul

anului 2009, relevă faptul că numărul plângerilor contravenţionale se ridică la 174.032,

dintre acestea, ponderea cea mai mare vizând plângerile formulate împotriva

91

proceselor-verbale de constatare a contravenţiilor şi de aplicare a sancţiunilor

contravenţionale în domeniul circulaţiei pe drumurile publice prevăzute de Ordonanţa

de urgenţă a Guvernului nr. 150/2002 [sic!] privind circulaţia pe drumurile publice”.

Consecvent expunerii de motive, Guvernul, prin textul de lege citat în

preambul, desfiinţează calea de atac a recursului în cazul judecării plângerilor

contravenţionale pentru sancţiunile contravenţionale aplicate la legea circulaţiei pe

drumurile publice şi la ordinea şi liniştea publică. Deşi, din expunerea de motive se

preconiza ca această măsură să privească întreaga materie contravenţională, s-a limitat

în concret numai la contravenţiile la legea circulaţiei, motivaţia fiind probabil numărul

mare de asemenea cereri adresate instanţelor de judecată, dar asupra temeiniciei

acestui motiv doresc să revin mai amplu în finalul lucrării.

În varianta anterioară a celor două legi această prevedere nu exista, procedura

de contestare a proceselor verbale de constatare şi aplicare a contravenţiilor fiind

reglementată de principiu prin art. 34 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind

regimul juridic al contravenţiilor, care stabilea competenţa materială asupra fondului

cauzei la judecătorie şi recursul în competenţa Secţiei de contencios administrativ a

Tribunalului iar în ceea ce priveşte procedura de judecată art. 47 făcea trimitere la

dispoziţiile Codului de procedură civilă. Din acest punct de vedere, dispoziţiile se

păstrează practic intacte, singura adăugire fiind la alin. 2 al art. 34 prin inserarea,

considerăm noi că inutilă, a sintagmei „Dacă prin lege nu se prevede altfel…”.

Considerăm că această precizare nu era necesară deoarece Ordonanţa Guvernului nr.

2/2001 este legea cadru în materie contravenţională iar cele două legi modificate sunt

norme speciale, găsindu-şi astfel firesc aplicare principiul specialia generalibus

derogant.

Jurisprudenţa CEDO în materie arată că orice persoană declarată vinovată de o

infracţiune de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea declaraţiei de vinovăţie

sau a condamnării de către o jurisdicţie superioară. Exercitarea acestui drept, inclusiv

motivele pentru care acesta poate fi exercitat, sunt reglementate de lege. Acest drept

poate face obiectul unor excepţii în cazul infracţiunilor minore, aşa cum acestea sunt

92

definite de lege, sau când cel interesat a fost judecat în primă instanţă de către cea mai

înaltă jurisdicţie ori a fost declarat vinovat şi condamnat ca urmare a unui recurs

împotriva achitării sale.

Faţă de cele arătate mai sus considerăm că măsura legislativă este nejustificată

deoarece nu este fundamentată juridic iar din punct de vedere practic va crea

numeroase inconveniente. Dacă până acum instanţele de fond făceau o aplicare

neuniformă a legii, regularizată totuşi de practica instanţelor de recurs, în condiţiile în

care nu mai există nici un control jurisdicţional probleme se va agrava iar experienţa

profesională mă face să afirm că judecata în cauzele respective se va face mai mult

după convingerea intimă a judecătorului decât bazată pe probatorii şi aplicarea textelor

de lege. Din păcate în aceste condiţii vom asista la o „feudalizare” şi mai accentuată a

jurisprudenţei instanţelor de fond iar predictibilitatea actului de justiţie va fi cel mult

iluzorie. Argumentul iniţiatorului legii, privitor la supraîncărcarea instanţelor de

judecată cu plângeri contravenţionale nu poate fi de asemenea primit deoarece, acest

fenomen nu va putea fi limitat decât la instanţele de recurs; la instanţele de fond

fenomenul putând avea efectul contrar deoarece contravenientul reclamant va fi

încurajat să apeleze la „înţelegerea şi compasiunea” magistratului indiferent de

încălcarea legii pentru care a fost sancţionat.

Considerăm că în stadiul actual de civilizaţie juridică din ţara noastră

legiferarea posibilității instanţei de a pronunţa o hotărâre irevocabilă, cu autoritate de

lucru judecat asupra fondului dreptului invocat este periculoasă şi după cunoștințele

mele fără precedent.

3.3 Revizuirea hotărârilor

O altă cale de atac care poate fi folosită împotriva hotărârii instanţei de recurs

prin care s-a soluţionat plângerea contravenţională este revizuirea. Ea poate fi definită

ca aceea cale extraordinară de atac de retractare prin intermediul căruia se poate obţine

93

desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi reînnoirea judecăţii în cazurile

expres determinate de lege. Revizuirea este reglementată de Codul de procedură civilă

în art. 322-328 Codul de procedură civilă

Art. 322 alin 1 Codul de procedură civilă prevede că se poate face

revizuirea „ unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare,

precum şi a unei hotărâri date de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul”

Obiectul revizuirii. Hotărârile care pot fi atacate prin această cale de atac sunt

prevăzute de alin 1 al art. 322 Codul de procedură civilă Din dispoziţiile legale

menţionate rezultă că legea are în vedere două categorii de hotărâri judecătoreşti:

primă categorie de hotărâri susceptibile de revizuire este aceea a „

hotărârilor rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare”. În sfera

„hotărârilor rămase definitive în instanţa de apel” trebuie incluse hotărârile dare în apel

şi prin care se rezolvă fondul pricinii întrucât aceste hotărâri se bucură de atributul de a

fi definitive. De asemenea sunt definitive şi susceptibile de a fi revizuite şi hotărârile

atacate cu apel, dacă judecata acestuia s-a perimat ori dacă recursul a fost respins sau

anulat. Tot în această categorie trebuie incluse şi hotărârile date în primă instanţă ,

fără drept de apel întrucât şi acestea sunt definitive potrivit art. 377 alin. 1 pct. 1

Codul de procedură civilă

O a doua categorie de hotărâri care pot forma obiectul revizuirii vizează

hotărârile pronunţate de instanţele de recurs şi prin care se invocă fondul cauzei.

În această categorie intră toate hotărârile prin care tribunalele şi curţile de apel

rejudecă fondul după casare , prin urmare putând fi atacate pe această cale

extraordinară de atac hotărârile prin care s-a respins recursul sau prin care s-a dispus

casarea cu trimitere. În cazul hotărârilor prin care instanţa supremă casând hotărârea

atacată statuează asupra fondului cauzei în condiţiile determinate de art. 314 Codul de

procedură civilă, revizuirea este de asemenea admisibilă, deoarece casând hotărârea

atacată în scopul aplicării corecte a legii , beneficiază incontestabil de atributul de a

constitui veritabile hotărâri de fond.

94

Motivele de revizuire. Art. 322 Codul de procedură civilă prevede în mod

limitativ opt motive de revizuire, unele dintre acestea cuprinzând mai multe ipoteze:

1. dacă dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziţii potrivnice ce nu se pot aduce la

îndeplinire – textul face referire la situaţia în care instanţa dă dispoziţii contradictorii

în chiar dispozitivul hotărârii, astfel încât aceasta nici nu poate fi pusă în aplicare.

Revizuirea este inadmisibilă dacă se invocă simpla neclaritate a dispozitivului fără ca

aceasta să conţină dispoziţii potrivnice fiind necesară lămurirea înţelesului, întinderii şi

aplicării dispozitivului care se poate obţine pe calea contestaţiei la executare.

2. dacă instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a

pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut. Art. 322

alin 2 Codul de procedură civilă reglementează trei ipoteze: prima şi a treia fiind

cazuri de ultra petita , mai exact prima de extra petita, iar a treia de plus petita; cea de-

a doua ipoteză fiind un caz de minus petita. Acest text de lege se referă la pretenţiile

concert formulate de reclamant în cererea de chemare în judecată, de pârât în cererea

reconvenţională, de oricare din părţile iniţiale în cererile de intervenţie forţată, de terţul

intervenient în cererea de intervenţie voluntară. Totodată motivul de revizuire vizează

şi cererile accesorii în măsura în care acestea nu au rămas fără obiect, precum şi

cererile cu caracter subsidiar în măsura în care cererea principală a fost după caz

admisa sau respinsă.

3. Dacă obiectul pricinii nu se află în fiinţă. – legea are în vedre, dispariţia

obiectului pricinii după pronunţarea hotărârii judecătoreşti. Pentru a ne afla în prezenţa

revizuirii este necesar ca prin hotărâre debitorul să fi fost obligat să predea un bun cert

şi determinat. Mijlocul procedural al revizuirii este deschis indiferent de cauzele ce au

determinat dispariţia bunurilor. Dacă obiectul pricini dispare în timpul procesului

reclamantul are posibilitatea de a-şi modifica cererea de chemare în judecată în baza

art. 132 alin 2 pct. 3 Codul de procedură civilă, spre a solicita astfel „valoarea

obiectului pierdut sau pierit”.

4. Condamnarea definitivă a unui judecător, martor sau expert , care a luat parte

la judecată, pentru o infracţiune în legătură cu pricina sau pronunţarea hotărârii în

95

temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii. Din analiza textului de

lege rezultă două ipoteze:

Prima ipoteză se referă la situaţia în care „un judecător, martor sau expert , care

a luat parte la judecată a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune în legătură cu

pricina” şi se întemeiază pe vicierea gravă a procesului de stabilire a adevărului ca

urmare a săvârşirii unei infracţiuni în legătură cu pricina. Revizuirea poate fi exercitată

, pentru acest motiv dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii :- existenţa unei

hotărâri de condamnare a judecătorului, martorului sau expertului ; hotărârea de

condamnare a judecătorului, martorului sau expertului să fi rămas definitivă ;

judecătorul, martorul sau expertul a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune în

legătură cu pricina.

A doua ipoteză vizează situaţia când „hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris

declarat fals în cursul sau în urma judecăţii”. Dovada săvârşirii infracţiunii de fals

trebuie să se facă, de regulă prin hotărârea de condamnare a autorului pentru săvârşirea

infracţiunii de fals. În cazul existenţei unui impediment în declanşarea sau continuarea

procesului penal instanţa competentă a statua asupra revizuirii poate stabili ea însăşi,

pe cale incidentă, existenţa falsului, astfel cum am precizat deja.

5. Dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de

partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de

voinţa părţilor, ori dacă s-a desfiinţat sau modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a

întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere.

Legea are în vedere şi în acest caz două ipoteze distincte, fiecare constituindu-

se practic într-un veritabil motiv de revizuire :

Prima ipoteză vizează descoperirea unor înscrisuri oficiale după pronunţarea

hotărârii. Exercitarea revizuirii pentru acest motiv implică îndeplinirea unor condiţii

cumulative care rezultă chiar din textul de anterior menţionat: revizuirea poate fi

cerută numai în cazul descoperirii unor înscrisuri după pronunţarea hotărârii atacate pe

calea revizuirii ; imposibilitatea prezentării înscrisului în instanţa care a pronunţat

hotărârea atacată, fie datorită faptului că acesta a fost deţinut de partea potrivnică, fie

96

datorită unei împrejurări mai presus de voinţa părţii ; înscrisul invocat ca temei trebuie

prezentat de partea care exercită această cale extraordinară de atac ; înscrisul

descoperit şi invocat în revizuire să aibă un caracter determinant, adică să fi fost apt de

a conduce la o altă soluţie decât cea pronunţată.

A doua ipoteză - se referă la situaţia desfiinţării sau modificării hotărârii

unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârii unei instanţe pe care s-a hotărârea a cărei

revizuire se cere.

Şi această ipoteză presupune cu necesitate observarea unor exigenţe

importante: existenţa unei hotărâri care a fost ea însăşi desfiinţată sau modificată. ;

existenţa unui raport de cauzalitate, de determinare, între hotărârea desfiinţată sau

modificată şi hotărârea civilă atacată prin intermediul acestei căi extraordinare de atac;

De menţionat este şi faptul că legea vizează desfiinţarea sau modificarea unei

hotărâri iar nu a unui act administrativ individual ori a unui act normativ.

6. statul ori alte persoane juridice de drept public sau de utilitate publică,

dispăruţii, incapabilii sau cei puşi sub curatelă nu au fost apăraţi deloc sau au fost

apăraţi cu viclenie de cei însărcinaţi să-i apere.

Revizuirea este admisibilă dacă se constată lipsa totală de apărare, indiferent de

cauza care a dus la această situaţie, deci chiar şi în cazul unei lipse nejustificate a

apărătorului. În schimb cererea de revizuire urmează a fi respinsă ca inadmisibilă dacă

s-a făcut apărarea în scris , printr-un memoriu depus la dosar, ori în cazul unei apărări

incomplete sau greşite.

Referitor la apărarea cu viclenie aceasta trebui să provină de la cel însărcinat să-

l apere pe revizuent şi să constea în manopere dolosive care au determinat , în mod

evident, pierderea procesului. Fiind o împrejurare de fapt viclenia poate fi dovedită cu

orice mijloace de probă.

7. Dacă există hotărâri definitive potrivnice date de instanţe de acelaşi

grad sau grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având

aceeaşi calitate.

97

Posibilitatea de cere revizuirea pe acest temei este supusă următoarele

condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ: a) existenţa unor hotărâri judecătoreşti

definitive ; b) hotărârile judecătoreşti în cauză trebuie să fie definitive ; c) existenţa

triplei identităţi de părţi obiect şi cauză d) în al doilea proces să nu se fi invocat

excepţia puterii de lucru judecat, sau, dacă a fost ridicată sa nu se fi discutat excepţia;

e) să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri.

8. dacă partea a fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să

înştiinţeze instanţa despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa.

Acest motiv presupune că partea a fost legal citată însă dintr-o

împrejurare mai presus de voinţa ei, nu s-a putut prezenta la judecată şi nici nu a putut

să înştiinţeze instanţa despre aceasta. Cele două condiţii sunt prevăzute cumulativ

astfel încât dacă una dintre ele lipseşte revizuirea este inadmisibilă. Împrejurarea mai

presus însă voinţa părţii invocată de revizuent se apreciază de către instanţa de

revizuire.

Instanţa competentă. Fiind o cale de atac de retractare, revizuirea, se adresează

instanţei care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere, cu excepţia motivului

prevăzut de art. 322 pct. 7 Codul de procedură civilă

Dacă se cere revizuirea pentru contrarietatea de hotărâri – (art. 322 pct. 7

Codul de procedură civilă) , competenţa aparţine instanţei mai mare în grad faţă de

instanţa sau instanţele care au pronunţat hotărâri potrivnice.

Dacă în aceeaşi cerere se formulează mai multe motive de revizuire, iar

competenţa va reveni unor instanţe deosebite, nu ca opera prorogarea de competenţă ci

fiecare instanţă va soluţiona cererea în legătură cu motivul pentru care este competentă

Termenul de exercitare. Potrivit art. 324 Codul de procedură civilă -

termenul de revizuire - în principiu - este de o lună şi se va socoti:

- în cazul motivelor prevăzute de art. 322 pct. 1,2 şi 7 Codul de

procedură civilă termenul curge de la comunicarea hotărârilor definitive, iar când

hotărârile au fost date de instanţe de recurs după evocarea fondului, de la pronunţare;

98

dacă hotărârile potrivnice sunt date de instanţe de recurs termenul curge de la

pronunţarea ultimei hotărâri.

- În cazul prevăzut de art. 322 pct. 4 Codul de procedură civilă termenul curge

de la cel din urmă act de executare.

- în cazul prevăzut de art. 322 pct. 4 termenul de revizuire curge din ziua în care

partea a luat cunoştinţă de hotărârea instanţei penale de condamnare a judecătorului,

martorului sau expertului ori de hotărârea care a declarat fals înscrisul. În lipsa unei

astfel de hotărâri termenul curge din momentul când partea a luat cunoştinţă de

împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre

penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora.

- În cazul prevăzut de art. 322 pct. 5 Codul de procedură civilă termenul curge

de la data descoperirii înscrisurilor ce se invocă ori după caz din ziua în care partea a

luat cunoştinţă de hotărârea desfiinţată sau modificată pe care s-a întemeiat hotărârea a

cărei revizuire se cere.

Termenul de şase luni prevăzut pentru ce de-al şaselea motiv de revizuire ,

curge de la comunicarea hotărârilor definitive făcute statului ori celorlalte persoane d

drept public sau de utilitate publică, sau de la întoarcerea dispărutului ori de la

dobândirea capacităţii

În ceea ce priveşte termenul de 15 zile , prevăzut pentru ultimul motiv de

revizuire acesta se socoteşte de la încetarea împiedicării.

Cererea de revizuire: Legea nu cuprinde dispoziţii speciale privind cuprinsul

cererii de revizuire astfel încât urmează să se aplice prin asemănare prevederile art. 82-

84 şi 112 Codul de procedură civilă iar ca rezultat cererea de revizuire va trebui să

cuprindă toate elementele de identificare a părţilor, pentru ca acestea să poată fi citate,

arătarea hotărârii care se atacă , a motivelor în fapt şi în drept, mijloacele de probă şi a

semnătura.

Procedura de judecată. Dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire ea va

schimba în tot sau în parte, hotărârea atacată iar în cazul revizuirilor definitive

potrivnice ea va anula cea din urmă hotărâre.

99

Anulara totală sau parţială a hotărârii se dispune în funcţie de împrejurarea care

determină retractarea hotărârii atacate. În funcţie de motivele de revizuire invocate se

impun unele precizări:

- în cazul primului motiv de revizuire ,instanţa va pronunţa o singură soluţie şi

va înlocui dispozitivul care cuprinde dispoziţii potrivnice.

- în cazul nesocotirii principiului disponibilităţii respectiv în acele cazuri în care

instanţa a dispus extra sau plus petita se va pronunţa o soluţie similară. În caz de

minus petita se va proceda la soluţionarea în fond a capătului de cerere omis şi se va

pronunţa o hotărâre cu privire la aceea pretenţie.

- în cazul motivelor de revizuire prevăzute de art. 322 pct. 4 şi 5 Codul de

procedură civilă este adeseori utilă pronunţarea unei hotărâri de retractare a deciziei

atacate sau a unei încheieri de admitere în principiu, iar numai după aceea a unei

hotărâri finale. Retractarea prealabilă a primei hotărâri este utilă şi în cazul celorlalte

motive de revizuire, cu excepţia celui de-al şaptelea motiv de revizuire deoarece

soluţia ce se impune în acest caz este anularea ultimei hotărâri.

Art. 327 pct. 2 Codul de procedură civilă prevede că în cazul admiterii cererii să

se facă menţiune în josul originalului hotărârii revizuite despre hotărârea pronunţată în

revizuire.

100

Secţiunea IV. Executarea sancţiunilor contravenţionale

4.1 Modalităţi de executare a sancţiunilor contravenţionale

O regăsim reglementată în capitolul V din O.G. nr. 2/2001. Procesul-verbal

neatacat în termenul prevăzut de lege, precum şi hotărârea judecătorească irevocabilă

prin care s-a soluţionat plângerea constituie titlu executoriu, fără vreo altă formalitate.

I. Avertismentul, fiind o sancţiune cu caracter moral, se consideră executat în

momentul realizării lui, când îmbracă forma orală, de regulă, sau comunicării ori

publicării lui, când îmbracă forma scrisă98.

II. Amenda, poate fi executată în două moduri:

a) în mod voluntar de către contravenient;

b) prin executare silită, ceea ce presupune intervenţia forţei coercitive a

statului.

Executarea de bunăvoie a sancţiunii amenzii contravenţionale, la rândul ei, se

poate materializa în trei modalităţi99:

- achitarea pe loc, în baza sistemului ablaţiunii, a jumătate din minimul

amenzii prevăzute de lege pentru fapta respectivă;

- angajarea, sub semnătură, că va achita amenda în 48 de ore, în baza aceluiaşi

principiu al ablaţiunii, şi achitarea efectivă în acest interval;

- în termen de 15 zile de la comunicarea procesului-verbal şi a înştiinţării de

plată, dacă contravenientul nu formulează plângere împotriva acestui act.

Executarea silită a sancţiunii amenzii contravenţionale se poate face de către

următoarele categorii de organe:

- de organul din care face parte agentul constatator, în cazul în care nu s-a

exercitat calea de atac;

- de instanţa de judecată.

98 Rodica Narcisa Petrescu - op. cit., ppg. 532-533; Mona Maria Pivniceru, Petru Susanu, Dan Tudorache – op. cit., pg. 95.99 A se vedea, în acelaşi sens - Mona Maria Pivniceru, Petru Susanu, Dan Tudorache - op. cit., pg. 95.

101

Art. 39 alin.(2) mai prevede necesitatea ca aceste organe să comunice din

oficiu, organului financiar al localităţii în care domiciliază sau îşi are reşedinţa

contravenientul, procesul-verbal de constatare a contravenţiei şi o copie a

dispozitivului hotărârii judecătoreşti de soluţionare a plângerii, acestea având fiecare

în parte calitatea de titlu executoriu100.

III. Obligarea contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul

comunităţii

Activitatea în folosul comunităţii se prestează în domeniul serviciilor publice

(întreținerea parcurilor si drumurilor, păstrarea curăţeniei si igienizarea localităților,

activităţi în folosul căminelor pentru copii si bătrâni, al orfelinatelor, spitalelor,

şcolilor etc.).

Sancțiunea privind prestarea unei activităţi în folosul comunităţii se executa

după orele de program ale contravenientului, pe o durata între 50 si 300 de ore, de

maximum 3 ore pe zi iar în zilele nelucrătoare, exclusiv duminica, 8 ore pe zi.

În cazul în care contravenientul are posibilitatea sa execute sancțiunea pe durata

fiecărei zile în cursul săptămânii, iar primarul localității, prin persoanele împuternicite,

poate asigura supravegherea activității contravenientului, durata maxima este de 8 ore

pe zi. Aceasta sancțiune se aplica prin hotărâre judecătoreasca rămasă definitiva si se

pune în executare de către instanța care a pronunțat hotărârea.

Consiliul local stabilește prin hotărâre locurile în care contravenientul va presta

activitatea în folosul comunităţii.

Daca contravenientul a executat cel Putin jumătate din durata sancțiunii aplicata

de instanța, a avut o conduita buna si a fost stăruitor în munca, instanța poate dispune

încetarea executării sancțiunii, la cererea primăriei, a unităţii în care a prestat

activitatea sau a contravenientului.

100 Rodica Narcisa Petrescu, op. cit.

102

4.2 Formele contestaţiei la executare în materie contravenţională

Conform Codului de procedura civila contestaţia la executare, după obiectul

acesteia se clasifica în:

- contestaţia la titlul executoriu, prin care se contesta însăşi titlul

executoriu, dar nu în ceea ce privește validitatea sa în fond, ci numai înţelesul,

întinderea si aplicarea sa;

- contestaţia la executare propriu-zisa prin care se poate contesta orice act

si orice aspect al procedurii de executare, cerându-se chiar anularea întregii proceduri.

Contestaţia la executare fiind o cale de atac deschisa contra masurilor de executare

nelegale,, urmează ca părţile care au figurat intr-o hotărâre pusa în executare sa nu se

poată sprijini în contestaţia lor decât pe vicii si nelegalităţi ale actelor de executare,

ulterioare hotărârii ce se executa, iar nu si pe motive de fond, care puteau fi invocate la

judecarea fondului procesului.

Titlul executoriu în cadrul executării silite în materie contravenţionala poate

fi reprezentat de o hotărâre judecătoreasca irevocabila, data în soluţionarea plângerii

împotriva procesului verbal de constatare si sancţionare contravenţionala. În acest caz

se poate introduce contestație la titlu, în scopul lămuririi acestuia în ceea ce privește

înţelesul, întinderea si aplicarea sa, dar nu se poate pune în discuţie validitatea sa în

fond.

Procesul verbal neatacat în termen constituie titlu executoriu, fără nici o alta

formalitate. În acest caz nu ne aflam în fata unui titlu executoriu ce emana de la

organele cu activitate jurisdicţională si deci în fata cărora au avut loc dezbateri

contradictorii. Problema în literatura de specialitate este aceea de a se ști daca o

contestație la executare în ceea ce privește titlul executoriu, valabilitatea acestuia

poate fi considerata ca admisibila. Intr-o soluție de speță s-a decis ca, în cazul

titlurilor executorii care nu provin de la organele de jurisdicție, debitorul are dreptul sa

103

invoce, pe calea contestației la executare, toate apărările de fond referitoare la

existenta, întinderea si valabilitatea creanței.101

Pana în momentul modificării Codului de procedura civila prin OUG nr.

138/2000 în literatura juridica s-a subliniat ca aceasta posibilitate exista numai în

măsura în care legea nu deschide celui interesat o cale speciala de atac împotriva

respectivului act.102 Faptul ca pe calea unei contestații la executare se poate ataca

însuși titlul executoriu, putându-se invoca apărări de fond în susținerea acesteia, se

sprijină pe ideea posibilității subiectului procesual activ de a se bucura de procedura

contradictorialității în dovedirea dreptului sau, posibilitate pe care nu a putut-o

valorifica înainte, deoarece actul care constituie titlul executoriu a fost emis de către

un organ care nu are atribuții jurisdicționale, pe cale de consecința, nu este un act cu

caracter jurisdicțional.103

În cazul în care executarea silita se face în temeiul unui titlu executoriu care

nu este emis de o instanţa judecătoreasca, se pot invoca în contestaţia la executare

apărări de fond împotriva titlului executoriu, daca legea nu prevede, în acest scop o

alta cale de atac.

De aceea, pentru a se putea introduce contestaţia la titlu, acesta trebuie sa

îndeplinească doua condiţii cumulative:

1. titlul executoriu sa nu fie o hotărâre data de o instanţa judecătoreasca sau

de alt organ jurisdicțional (condiție îndeplinită de procesul verbal de sancţionare

contravenţionala)

2. pentru contestarea lui sa nu existe o alta procedura prevăzută de lege, care

sa prevadă posibilitatea ca o instanţa competenta sa se pronunțe asupra acestuia.

A doua condiție nu poate fi considerata îndeplinită în cazul procesului verbal

de constatare si sancţionare contravenţionala din următoarele motive:

101 Trib. Jud. Bacau, dec. Civ. Nr. 921/1973, R.R.D., nr. 4/1974, pg. 173102 S. Zilberstein, V.M. Ciobanu- Tratat de executare silita, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2001, pg. 259103 C. Rosu, A. Fanu-Moca-Contestatia la executarea silita reglementata prin Codul de procedura fiscala, Dreptul, nr.5/2005, pg.106

104

1. O.G nr. 2/2002 prevede posibilitatea atacării procesului verbal de

constatare a contravenţiei si de aplicare a sancţiunii, în termen de 15 zile de la data

înmânării sau comunicării acestuia.104

2. Ca urmare a dispoziției de mai sus respectiva ordonanță menționează ca

procesul verbal neatacat în termen constituie titlu executoriu, fără vreo alta

formalitate105. De asemenea se precizează organul abilitat de a proceda la executarea

silita a pedepsei amenzii este organul din care face parte agentul constatator, ori de

cate ori nu se exercita calea de atac împotriva procesului verbal de constatare a

contravenţiei în termenul prevăzut de lege, pentru ca în cazul în care titlul

executoriu este o hotărâre judecătoreasca, organul competent, din punct de vedere

material, de a proceda la executarea silita a pedepsei amenzii, este instanţa

judecătoreasca.

3. Nu în ultimul rând, art. 39 alin 4 din O.G. 2/2002 utilizează sintagma

„împotriva actelor de executare”106 se poate face contestație la executare.

În orice caz, acest text nu poate fi interpretat numai „ad literam” pentru ca

persoana interesata poate face contestație la executare nu numai împotriva actelor de

executare, ci si împotriva executării silite înseși, daca prin aceasta i se aduce încălcare

unui drept al sau (de exemplu, în cazul în care se invoca prescripţia dreptului de a

efectua executarea silita, persoana interesata nu va ataca numai unul sau mai multe

acte de executare, ci întreaga acţiune de executare silita). De aceea sintagma utilizata

de legiuitor trebuie interpretata în corelație cu celelalte dispoziţii ale actului normativ

si nu în mod separat, pentru ca altfel poate fi interpretata ca si o carenta a legiuitorului.

În acest sens exista o dovada elocventa în cadrul aceluiași text de lege si anume

noțiunea „Procesul verbal de constatare a contravenţiei”, în contextul ca acesta va fi

pus în executare de către organul din care face parte agentul constatator. În acest sens

104 O.G. nr. 2/2002, art. 31, alin 1105 O.G. nr. 2/2002, art. 37106 Ovidiu Podaru, Radu Chiriţă, Ordonanta Guvernului nr.2/2002 privind regimul juridic al contraventiilor, comentata si adnotata, Ed. Sfera, cluj, 2006, pg.183

105

se pune întrebarea cum poate fi pus în executare un proces verbal doar de constatare a

contravenţiei ce nu conține dispoziţii de sancţionare a contravenientului?

Se considera ca, așa cum s-a stabilit în practica judiciara, contestaţia la titlu

este admisibila în condiţiile în care contravenţia a fost săvârşită în fapt de o alta

persoana decât cea sancționata, persoana care a furat actul de identitate al

contestatorului.107

Pana în acest punct persoana sancţionată, distincta de cea care a săvârşit

contravenţia ar fi avut posibilitatea de a contesta procesul verbal de contravenţie prin

plângere, în termen de 15 zile de la data înmânării sau primirii acestuia, dar persoana

în cauza nu a luat cunoștință de existenta procesului-verbal de contravenţie, deoarece

acesta i-a fost comunicat pe vechea adresa, la care nu mai locuia, indicata în actul de

identitate, act declarat ca fiind furat. Chiar daca comunicarea procesului verbal a fost

făcută în termenul legal108, persoana ‚sancţionată” nu a avut posibilitatea de a lua

cunoștința de existenta acestuia, decât în momentul începerii procedurii de executare

silita.

4.3 Subiectele contestației la executare în materie contravenţionala

Art. 399 Cod procedura civila consacra principiul potrivit căruia orice

executare silita poate fi contestata de către oricine care are interes sau este vătămat

prin executare.

În lumina specificului executării sancţiunilor contravenţionale, consacrate de

Ordonanţa Guvernului nr. 2/2002, se impune discutarea separata a interesului, în

functie de fiecare subiect al executării silite în parte si având în vedere fiecare

sancţiune contravenţionala, în mod separat.

Excercitarea contestatiei la executare în materie contravenţionala, va fi

conditionata nu numai de existenta unui interes, ci si de regulile generale cerute pentru

107 O. Podaru, R. Chirita-op. Cit. pg.183108 O.G. nr.2/2002 art 25 alin 2 „comunicarea se face de catre organul care a aplicat sanctiunea, în termen de cel mult o luna de la data aplicarii acesteia.”

106

promovarea si admisibilitatea oricarei actiuni în justitie: calitatea si capacitatea

procesuala, precum si aparitia perjudiciului, prin faptul executării în chiar momentul

executării.

Calitatea de reclamant, potrivit dreptului comun în materie o pot avea atât

debitorul, cat si creditorul si de asemenea un tert , care trebuie sa dovedească un

prejudiciu suferit prin aceasta executare.

a) Calitatea de reclamant a debitorului:

În cazul contestației la executare în ceea ce privește aplicarea sancţiunii

amenzii contravenţionale, debitorul – reclamant poate fi atât o persoana fizica, cat si o

persoana juridica, spre deosebire de contestaţia la executare împotriva sancţiunii

prestării unei munci în folosul comunităţii unde calitatea de reclamant-debitor nu o

poate avea decât o persoana fizica, astfel cum decurge din dispoziţiile art. 6 din O.G.

nr. 2/2002. Contravenientul sancţionat prin procesul-verbal de contravenţie, din cadrul

raportului de drept material contravenţional, devine debitorul obligației consfințite în

titlul executoriu, în cadrul raportului juridic execuțional, deoarece răspunderea

contravenţionala, asemenea răspunderii din dreptul penal are un caracter strict

personal, nefiind admis ca o alta persoana decât contravenientul sa suporte

consecințele negative ale faptei săvârşite.

În sarcina debitorului, în cadrul raportului execuțional din materia

contravenţionala se afla atât obligaţia de a da ( executarea silita a pedepsei cu

amenda), cat si obligaţia de a face ( în cazul obligării contravenientului la prestarea

unei munci în folosul comunităţii). Daca se va aplica o pedeapsa complementară, în

sarcina celui sancţionat poate exista si obligaţia de a nu face (De exemplu:

suspendarea activităţii agentului economic, blocarea contului bancar, suspendarea

dreptului de a conduce un autovehicul pe drumurile publice, etc.).

Daca agentul constatator considera ca pedeapsa avertismentului este

suficienta, contravenientului i se aduce la cunoştinţă pericolul social al faptei săvârşite,

însoţită de recomandarea de a respecta dispoziţiile legii. Din aceasta cauza nu exista

nici un interes din partea celui sancţionat de a face contestație la executarea pedepsei

107

respective. Contravenientului , sancţionat cu avertisment nu i se aduce nici o îngrădire

asupra exercitării vreunui drept al sau si nici nu poate fi obligat printr-o măsura

coercitiva de a avea o anumita conduita. În acelaşi timp avertismentul se considera

executat daca agentul constatator ii comunica verbal aceasta, în cazul în care

contravenientul se afla de fata, sau prin comunicarea scrisa a procesului –verbal de

contravenţie. Aplicarea pedepsei avertismentului nu exclude însă aplicarea unei

pedepse complementare precum si obligarea celui vinovat, la acordarea unei

despăgubiri, în cazul în care s-au produs pagube.

O situație interesanta exista în cazul în care contravenientul condamnat la

prestarea unei munci în folosul comunităţii se sustrage cu rea-credință de la aceasta

obligaţie. Sustragerea contravenientului de la executarea acestei obligații, deși nu este

considerata de lege ca fiind o contestație la executare, are ca efect sesizarea

judecătoriei de către organul competent, iar instanţa daca apreciază ca fiind necesar,

poate înlocui pedeapsa respectiva cu pedeapsa amenzii109. În acest caz instanţa revine

asupra unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, potrivit legii, modificând dispoziţiile

titlului executoriu. Justificarea consideram ca este inexistenta vreunui mijloc corectiv

prin care cel sancţionat sa fie obligat la executarea pedepsei prestării unei munci în

folosul comunităţii.

Contravenientul poate face contestație la executare având ca obiect

conţinutul activităţii (munca în locuri cu grad ridicat de risc), la condiţiile în care

aceasta se realizează (activitate în subteran, în mine, metrou), precum si la modul în

care se exercita supravegherea sa.

Plângerea, împreună cu actul de verificare al aspectelor sesizate se înaintează,

în termen de 5 zile de la înregistrarea la primărie, instanţei care a pronunţat

hotărârea.110

b) Calitatea de reclamant a creditorului:

109 Art. 21 din L. nr. 641/2002, modificata prin OUG. Nr. 108/2003, publicata în M.Of Nr. 747/26 octombrie 2003110 O. Podaru, R. Chirita - op. cit. pg.59

108

Daca titlul executoriu este reprezentat de procesul verbal de contravenţie,

neatacat în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării, punerea în

executare a pedepsei amenzii contravenţionale se va face de către organul din care face

parte agentul constatator, care îl va comunica din oficiu organelor de specialitate

conform prevederilor legale privind executarea creanțelor bugetare, în a căror raza

teritoriala domiciliază sau îşi are sediul contravenientul.111 Punerea în executare a

sancţiunii amenzii contravenţionale, în baza unei hotărâri judecătoreşti irevocabile se

va face de către instanţa de judecata, care va proceda conform dispoziţiilor legale mai

sus enunțate. Inițierea procedurii executării silite este condiţionată de comunicarea

titlului executoriu către organul competent. De aceea, organul de executare nu se

confunda cu creditorul, iar acesta din urma poate introduce contestaţia la executare,

fără a exista dubiul potrivit căruia creditorul nu poate face contestație la executare,

pentru ca si-ar ataca propriile sale acte. Un motiv al contestației la executare introduse

de creditor poate fi refuzul autorităţii competente de a îndeplini un act de executare, în

condiţiile legii.

Calitatea de reclamant-creditor o poate avea si persoana ce a suferit un

prejudiciu de pe urma săvârşirii contravenţiei, dar numai pentru modul în care se face

executarea silita în ceea ce privește despăgubirea.

c) Calitatea de reclamant a ter ț ului :

Legea nu interzice persoanelor străine de raportul juridic dedus executării

(terțele persoane) sa introducă o contestație la executare în materie contravenţionala,

cu condiția ca aceștia sa fie vătămați prin actele de executare.

O persoana străina de raportul juridic dedus judecăţii contesta actele de

executare, invocând ca se urmărește greșit averea sa, când executarea este pornita

împotriva debitorului, dovedind un prejudiciu suferit prin aceasta executare. Terțul

însă, nu poate el pentru debitor, sa arate instanţei neregularitatea sau ilegalitatea

urmăririi. Interesul sau apare abia după ce dovedește ca urmărirea se face greșit în

111 O.G. nr.2/2002 art 39 alin. 1 lit a si alin 2

109

averea sa. Terțul nu are alt motiv de contestație decât revendicarea pe aceasta cale a

obiectelor sechestrate. A permite unui terț contestator ca, sub rezerva ulterioara a

dovezii proprietăţii obiectelor sechestrate, sa discute, în primul rând, motive de

contestație care privesc formele de executare, înseamnă a deschie calea contestației

unei persoane care nu justifica o vătămare si un interes, condiție impusa de art. 399

Cod de procedura civila.112

În cazul în care contravenientul, cu rea voinţă, nu se prezintă la primar

pentru luarea în evidenţă şi executarea sancţiunii, se sustrage de la executarea

sancţiunii după începerea activităţii sau nu îşi îndeplineşte îndatoririle ce îi revin la

locul de muncă, judecătoria, la sesizarea primarului, a unităţii de poliţie sau a

conducerii unităţii la care contravenientul avea obligaţia să se prezinte şi să presteze

activitatea în folosul comunităţii, poate înlocui această sancţiune cu sancţiunea

amenzii.113 Consideram ca sesizarea primarului sau a unităţii de politie, făcuta în

cazurile prezentate nu au caracterul unei contestații la executare deoarece aceste

organe au rolul de a supraveghea executarea respectivei pedepse. Întrebarea este daca

sesizarea conducerii unităţii la care contravenientul avea obligaţia de a se prezenta si

de a desfăşura activitatea în folosul comunităţii are caracterul unei contestaţii la

executare. Răspunsul trebuie sa fie afirmativ, din următoarele considerente:

1. În cazul în care cel sancţionat nu îşi îndeplinește îndatoririle cu buna credința

conduita sa poate avea efecte negative asupra bunei desfăşurări a activităţii unităţii,

cauzându-i-se un prejudiciu si astfel interesul acesteia din urma este justificat;

2. Persoana condamnata la munca în folosul comunităţii nu poate fi sancţionată

disciplinar, conform dreptului muncii deoarece intre ea si unitatea în cadrul căreia îşi

desfășoară activitatea nu exista un raport juridic de munca, în baza unui contract de

munca;

3. Daca, prin conduita sa, cel ce prestează o activitate în folosul

comunităţii cauzează unităţii un prejudiciu material, aceasta, separat de sesizarea

112 V. Mihai Ciobanu, G. Boroi - op. cit., pg. 502113 Art. 21 din Lg. Nr. 641/2002, modificata prin OUG. Nr. 108/2003, publicata în M.Of Nr. 747/26 octombrie 2003

110

instanţei cu privire la executarea silita în materie contravenţionala, se poate îndreaptă

împotriva celui vinovat de cauzarea prejudiciului, printr-o acţiune separata, conform

legislației civile, având la baza răspunderea civila delictuala.

4.4 Motivele si efectele promovării contestației la executare în

materie contravenţionala

Scopul urmarit prin introducerea contestatiei la executare poate fi:

- modificarea executării

- scoaterea de sub urmărire a unor bunuri

- impiedicarea executării

Nu trebuie sa se omita insa faptul ca drepturile procedurale trebuie exercitate

cu buna-credinta si potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege, în

caz contrar putand a cadea în pretentiuni pentru pagubele pricinuite.114

În continuare vom analiza motivele invocate în cadrul promovarii contestatiei

la executarea silita, intalnite în cadrul unui proces civil, în raport cu situaţii, ipotetice,

care ar putea constitui motive invocate în cadrul contestatiei la executare în materie

contravenţionala:

1. Nerespectarea conditiilor cerute de lege pentru investirea cu formula

executorie115.

Acest motiv nu poate fi intalnit în cadrul contestatiei la executare în materie

contravenţionala, deoarece potrivit art. 37 din O.G. nr. 2/2002 procesul verbal neatacat

în termen, precum si hotărârea judecătoreasca irevocabila, prin care s-a soluţionat

plangerea constituie titlu executoriu, fără nici o alta formalitate. Dar în situaţia

persoanei vătămate care este pusa în situaţia executării silite a despagubirii în literatura

de specialitate se considera ca mai inainte de a trece la executarea efectiva , executorul

114 M. Tarabas- Contestatia la executare- Culegere de practica judiciara, Ed. All Beck, Bucuresti 2005, pg. 2115 M. Tarabas-op. Cit. pg.2

111

judecatoresc trebuie sa obtina incuviintarea executării, în condiţiile art. 373, cod de

procedura civila116.

În cazul în care, printr-o hotărâre judecătoreasca irevocabila s-a anulat

procesul verbal de sancţionare contravenţionala, dar organele de specialitate initiaza

procedura executării silite, „ipoteticul” debitor se va prezenta la sediul organului care a

initiat executarea cu copia de pe dispozitivul hotărârii judecătoreşti irevocabile si a

procesului verbal de sancţionare contravenţionala anulat prin hotărâre, cerand

încetarea oricarui act de executare silita, având în vedere ca nu exista în cauza un titlu

executoriu.

2. Prescripţia dreptului de a cere executarea silita117.

Intrucat executarea sancţiunii închisorii contravenţionale s-a prescris, prin

implinirea unui termen de un an de la data ramanerii definitive a hotărârii

judecătoreşti, fără ca aceasta sa fi fost pusa în executare, contestaţia la executare este

intemeiata si are drept consecinta anularea mandatului de executare a închisorii

contravenţionale.118

Executarea sancţiunii amenzii contravenţionale se prescrie daca procesul-

verbal de constatare a contravenţiei nu a fost comunicat contravenientului în termen de

o luna de la data aplicării sancţiunii.119 Legiuitorul a luat în considerare un caz special

ce determina prescrierea executării sancţiunii amenzii contravenţionale, pentru ca

termenul general de prescripţie în materia acestei sancţiuni este prevăzut în codul de

procedura fiscala, potrivit art. 121, si anume 5 ani. Conform codului de procedura

fiscala, amenda contravenţionala reprezinta creanta bugetara si deci executarea

acesteia se prescrie în termenul general de prscriptie prevăzut de respectivul cod.

Situaţia celor doua termene de prescripţie este diferita, raportat la data de la

care acestea trebuie sa curga si situaţiile în care prescripţia este considerata ca fiind

intrerupta.

În cazul ipotezei prevăzute de O.G. nr.2/2002 exista doua situaţii:116 O. Podaru, R. Chirita-op. Cit, pag 180117 M. Tarabas-op. Cit. pg. 3118 M. Tarabas-op. Cit. pg.209-Jud. sect2, Bucuresti, Sen. Civ. Nr. 11028/27 nioembrie 2001119 O.G. nr.2/2002 art 14 alin. 1

112

a) O data cu intocmirea procesului-verbal de contravenţie, agentul

constatator are capacitatea materiala de a aplica si sancţiunea, prin acelaşi act. Deci,

inceperea curgerii termenului de prescripţie în vederea comunicării incepe sa curga de

la data intocmirii procesului verbal de constatare si sancţionare contravenţionala.

b) Regula în ceea ce priveste competenta agentului constatator este acceea

ca prin procesul verbal de contravenţie este abilitat sa aplice si sancţiunea. Daca prin

dispoziţii legale speciale, competenta aplicării sancţiunii aparţine unui alt organ,

procesul verbal de constatare se trimite de indata respectivului organ. În acest caz

sancţiunea se aplica prin rezolutie scrisa pe proesul verbal, deci termenul de prescripţie

incepe sa curga de la data aplicării sancţiunii. De acceea în cazul în care se transmite

contravenientului numai procesul-verbal de constatare, fără rezolutia scrisa ce contine

sancţiunea aplicata, termenul de prescripţie nu incepe sa curga, iar executarea silita a

sancţiunii aplicate nu va fi valabila, deoarece contravenientul are cunostinta despre

existenta contravenţiei, dar nu si despre existenta măsurii sanctionatorii.

De mentionat ca în aceste cazuri, pe calea contestatiei la executare nu se

poate invoca nulitatea titlului executoriu, deoarece acesta a fost intocmit în mod

valabil, iar prescripţia executării este o cauza ulterioara intocmirii lui, o cauza de

caducitate a acestuia si nu o cauza de nulitate.

În doctrina120 se apreciaza ca prin plângere se ataca procesul verbal, daca în

momentul emiterii sale acesta este viciat, o cauza deci de nulitate, iar prin contestaţia

la executare se va invoca ineficienta, caducitatea procesului-verbal de constatare si

sactionare, deoarece „viciul de care este atins este posterior emiterii sale. Examinarea

prescripţiei executării sanctunii amenzii poate fi efectuaat numai în ipoteza declansarii

executării silite, caci numai atunci debitorul-contravenient are interesul sa invoce o

asemenea imprejurare.

În cadrul termenului de o luna, copia procesului verbal de constatare si

sancţionare contravenţionala nu este suficient sa fie doar trimisa contravenientului, ci

trebie ca acesta sa o fi primit si sa fi luat cunostinta despre existenta lui. Daca copia de

120 O. Podaru, R. Chirita-op. Cit, pag 102-103

113

pe procesul verbal de constatare si sancţionare, ajunge la cel sancţionat, dar acesta, în

mod deliberat sau din neglijenta nu ia cunostinta despre conţinutul lui, faptul respectiv

nu ii mai poate fi imputat organului care a aplicat sancţiunea.

Termenul de prescripţie prevăzut de O.G. nr. 2/2002 este aplicabil numai în

ceea ce priveste sancţiunea contravenţionala principala, efectele săvârşirii

contravenţiei mentinandu-se, respectivul termen nu va evea efect asupra executării

sancţiunilor civile. În situaţia depasirii termenului de 5 ani, prevăzut de art. 121 cod de

procedura fiscala, va fi depasit implicit si termenul general de 3 ani în care se prescrie

executarea despăgubirilor civile.121

Termenul de prescripţie prevăzut de codul de procedura fiscala incepe sa

curga după expirarea termenului de 15 zile, termen în care contravenientul a avut

posibilitatea de a ataca procesul verbal de contravenţie la instanţa de judecata, sau

după rămânerea irevocabila a hotărârii instanţei prin care s-a soluţionat plangerea

introdusa de contravenient. Orice act de executare va avea ca efect intreruperea

prescripţiei, dar se va avea în vedere ca intre actele de executare trebie sa existe

cotinuitate pentru ca executarea silita sa nu fie afectata de „viciul” perimarii.

Pana în momentul revizuirii Constitutiei, ca sancţiune contravenţionala

principala,O.G. nr. 2/2002 prevedea si sancţiunea închisorii contravenţionale. Pentru

executarea acestei sancţiuni, cu toate incidentele intervenite în cursul executării, se

aplica Codul de procedura penala.

Intrucat executarea sancţiunii închisorii contravenţionale s-a prescris, prin

implinirea unui termen de un an de la data ramanerii definitive a hotărârii

judecătoreşti, fără ca aceasta sa fi fost pusa în executare, contestaţia la executare este

intemeiata si are drept consecinta anularea mandatului de executare a închisorii

contravenţionale.122

121 O. Podaru, R. Chirita-op. Cit, pag 104, cu referire la practica judciara: judec. Drobeta Turnu Severin sent. Civ. Nr. 8414/1997122 M. Tarabas-op. Cit. pg.209-Jud. sect2, Bucuresti, Sen. Civ. Nr. 11028/27 nioembrie 2001

114

3. Urmarirea unor bunuri care nu aparţin debitorului. În acest caz persoana

interesata sa introduca contestaţia la executare va fi proprietarul bunurilor urmarite în

mod nejustificat.

4. Viciile de forma ale unor acte de executare.

5. Depasirea limitelor dispuse de instanţa prin titlul executoriu, sau prin

procesul verbal de sancţionare contravenţionala.

6. Obligaţia a fost deja executata. În cazul în care contravenientului, i-a fost

aplicata sancţiunea avertismentului, agentul constatator nu poate sa se „razgandeasca”

si sa aplice pentru aceeaşi fapta si sancţiunea amenzii, pentru ca o persoana nu poate fi

sanctionata de doua ori pentru aceeaşi fapta ilicita. Aceasta problema exista daca

pedeapsa principala a avertismentului este insotita de alte masuri complementare. În

cazul aparitiei unei legi contravenţionale mai favorabile nu prezinta nici un interes

aplicarea retoactiva a acesteia, daca sancţiunea a fost deja executata.

În literatura123 se considera ca aplicarea avertismentului scris, face dovada la

o eventuala repetare a uneia din faptele ce constituie contravenţie, ca respectivul

contravenient nu este la săvârşirea primei abateri contravenţionale si, în consecinta, i

se va aplica o alta sancţiune contravenţionala, mai aspra.

După ce contravenientul a achitat jumătate din minimul amenzii stabilita în

condiţiile si termenele prevăzute de dispoziţiile legale, orice act de urmărire

inceteaza.124

7. Daca sancţiunea prevăzută în noul act normativ este mai usoara, se va

aplica aceasta.125

Pe calea contestatiei la executare contravenientul are posibilitatea de a invoca

aplicarea legii contravenţionale mai favorabile, cerand fie anularea actelor de

executare facute în baza titlului executoriu emis sub imperiul unei legi

contravenţionale mai aspre, fie aplicarea sancţiunii din norma noua.

123 V. I Prisacaru- Tratat de drept administrativ roman- Partea Generala, ed. A III-a, Ed. Lumina Lex, bucuresti, 2002, pg.709124 C. Manda-drept administrativ-Tratat elementar, vol. I, ed. Lumina Lex, bucuresti, 2002, pg. 364125 O.G. nr.2/2002 art 12, alin 2

115

8. Nulitatea procesului verbal de sancţionare contravenţionala nu a fost pusa

în discuţie cu ocazia plangerii împotriva acestuia si este invocata ulterior, în cadrul

contestatiei la executare.

4.5 Aspecte procedurale (competenta de solutionare; termenul de

introducere al contestatiei le executare; procedura de judecata)

Sub raportul competentei pentru soluţionarea contestatiei la executare sunt

necasare anumite distinctii după obiectul contestatiei, după caracterul tilurilor

executorii.126

Contestaţia propriu-zisa se introduce la instanţa de executare, adica la

judecatoria în circumscriptia căreia se executa titlul executoriu. Potrivit art. 373 teza I

C Cod procedura civila executarea hotararilor judecătoreşti si a celorlalte titluri

executorii se contesta la judecatoria în circumscriptia căreia urmează sa se efectueze

executarea.

Contestaţia la titlu se introduce la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se

executa (care poate fi, după caz, judecatoria, tribunalul, curtea de apel sau Inalta Curte

de Casatie si Justitie).

Când titlul executoriu nu emana de la un organ cu atributii jurisdictionale,

contestaţia la titlu se va introduce intotdeauna la instanţa de executare.

Contestaţia la executare se poate face în termen de 15 zile, sub sancţiunea

decaderii, de la data când: contestatorul a luat cunostinta de executarea sau de actul de

executare pe care le contesta, sau de refuzul organului de executare de a indeplini un

act de executare. Contestaţia la executare intordusa de un tert, ce pretinde un drept de

proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmarit poate fi introdusa cel mai

tarziu în termen de 15 zile de la efectuarea executării. (art. 199 alin 2 din codul de

procedura fiscala). Normele legale fixeaza un termen unic pentru toate contestatiile le

executare, acoperind toate ipotezele în care executarea silita poate forma obiectul unei

126 V. M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit. pg. 510

116

ontestatii, fie la initiativa uneia dintre parti, fie la initiativa unui tert, în toate cazurile,

persoane vătămate prin executare.

Orice contestatie la executare se judeca cu procedura prevăzută pentru

judecata în prima instanţa. Spre deosebire insa de actiunile obisnuite, contestaţia se

judeca în procedura de urganta. La judecarea contestatiei privind executarea silita a

pedepsei amenzi, instanţa va cita si organul de executare în a carui raza teritoriala se

gasesc bunurile urmarite. În temeiul contestatiei la executare, instanţa poate, pana la

solutionare, sa suspende executarea, daca se depune o cautiune fixata de instanţa.

Conform art 36 O.G. nr. 2/2001, plangerea împotriva procesului verbal de

constatare si sancţionare a contravenţiei, recursul formulat împotriva hotărârii

judecătoreşti, prin care s-a soluţionat plangerea, precum si orice alte cereri incidente

sunt scutite de taxa judiciara de timbru. Se considera ca si contestaţia la executare ar

trebui sa fie scutita de taxa de timbru, dat fiind faptul ca se încadreaza în categoria

„altor cereri incidente”.127

Modul în care instanţa soluționează contestaţia la executare trebuie studiat în

raport de admiterea sau respingerea acesteia.. în cazul în care este respinsa, urmarirea

va continua sau va fi reluata, daca a fost suspendata, iar o noua contestatie, pentru

aceleasi motive nu este posibila.

În situaţia în care contestaţia a fost admisa, efectele difera, după scopul

urmarit: instanţa poate dispune anularea actului de executare contestat sau indreptarea

acestuia, anularea sau încetarea executării insesi, anularea sau lamurirea titlului

executoriu sau efectuarea actului de executare a carui îndeplinire a fost refuzata. Daca

s-au adus lamuriri titlului executoriu se procedeaza la executare, potrivit interpretării

date de instanţa care a emis titlul executoriu.

Hotararile date în cadrul contestatiilor la executare se pot fi atacate cu apel

sau recurs, în termen de 15 zile de la data comunicării lor.

127 Ovidiu Podaru, Radu Chiriţă, op. cit, pag 179

117

Partea a III-a Concluzii şi propuneri de lege ferenda

118

Ritmul, fără precedent, în care se dezvoltă societatea de azi îşi pune amprenta în

toate sectoarele de activitate, inclusiv în materie de drept indiferent de ramură, deci şi

în dreptul administrativ.

Cum dreptul administrativ, ca de altfel toate ramurile de drept, are menirea de a

realiza anumite funcţii în societate, este necesar ca reglementările din materie să fie

permanent îmbunătăţite în concordanţă cu noile nevoi existente. Deoarece un sistem de

drept învechit nu mai este în măsură să-şi realizeze funcţiile, ci din contră, apare ca o

piedică în calea dinamicii relaţiilor sociale.

În acest sens, legiuitorul român a reacţionat în mod pozitiv, chiar dacă uneori

mai târziu decât trebuia. Astfel, în domeniul dreptului administrativ au apărut

numeroase perfecţionări în materie de legislaţie, chiar dacă încă nu există un Cod

contravenţional.

În ce priveşte răspunderea contravenţională, am dezbătut în cadrul lucrării de

faţă toate modificările legislative, făcând o comparaţie cu vechea legislaţie dar şi o

analiză a neajunsurilor ce trebuie complinite. În ce priveşte contravenţiile a fost

adoptată O.G. nr. 2/2001, normă care, deşi lasă unele aspecte descoperite, făcând

necesare trimiterile la legislaţia anterioară, este o lege superioară, fiind în concordanţă

cu necesităţile existente.

Astfel, există neajunsuri majore ale prezentului act normativ în reglementarea

prescripţie aplicării sancţiunii în cazul faptelor contravenţionale continue, ajungându-

se la situaţia în care raportat la dispoziţiile art. 13 alin. 2 din Ordonanţa Guvernului nr.

2/2001 contravenţiile continue devin practic imprescriptibile deoarece terenul de

prescripţie începe se curgă de la data constatării faptei situaţie mai gravă decât în

dreptul penal. Considerăm că într-o reglementare viitoare, măcar în cazul

contravenţiilor continue omisive ar trebui instituită o limită de timp înăuntrul căreia să

poată fi sancţionate deoarece altfel instituţia prescripţiei este golită de conţinut,

urmând ca la momentul constatării faptei agentul constatator să aibă posibilitatea de a

pune în vedere contravenientului conformarea sa dispoziţiilor legii încălcate iar dacă

119

acesta nu respectă obligaţia impusă atunci să se antreneze răspunderea

contravenţională.

De asemenea, probleme deosebite se regăsesc în actuala reglementare raportat

la sancţiunea lipsei unuia dintre elementele obligatorii ale procesului-verbal de

constatare şi sancţionare a contravenţiilor. Textul de lege, art. 16 în speţă, descrie

destul de lapidar care sunt condiţiile de formă şi menţiunile care trebuie îndeplinite de

către documentul constatator al contravenţiei fapt care a dat naştere la o practică

neunitară şi interpretări dintre cele mai diverse. Este adevărat că impoteza unui act

normativ nu poate să acopere toate situaţiile de fapt care pot apărea în aplicarea sa dar,

legea cadru în materie contravenţională este clar deficitară sub acest aspect. Indicarea

doar a anumitor elemente ca fiind cauze de nulitate a procesului-verbal de constatare şi

sancţionare a contravenţiilor este în opinia noastră un neajuns deoarece în practica

instanţele de judecată au demonstrat o incoerenţă deosebită, fapt constatat şi de Înalta

Curte de Casaţie care a propunţat o serie de decizii soluţionând recursuri în interesul

legii, hotărâri la care am facut referire în cuprinsul lucrării. Găsim că este nepotrivit ca

legiuitorul să stabilească o ierarhizare ca importanţă a condiţiilor de formă şi chiar

dacă acceptăm acest punct de vedere, enumerarea limitativă făcută de art. 17 este

incompletă. Astfel, cum am mai arătat, nu este cuprins ca un element care atrage

nulitatea absolută a procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor

omisiunea indicării actului normativ în baza căruia se face tragerea la răspundere a

contravenientului aspect inacceptabil deoarece în acest caz nu este respectat unul

dintre principiile de bază ale dreptului şi anume legalitatea oricărei forme de

răspundere juridică. Sigur, s-ar putea argumenta că principiul este respectat deoarece

temeiul tragerii la răspundere al contravenientului este norma juridică încălcată şi nu

documentul constatator al faptei dar argumentul nu poate fi primit deoarece sintagma

de legalitate a încriminării presupune atât existenţa juridică a normei încălcate dar şi

indicarea sa corectă deoarece numai aşa se poate realiza scopul educativ al legii. Mai

mult de atât, credem că este inacceptabil ca agentul constatator, persoană aflată în

exerciţiul autorităţii de stat să nu cunoscă însăşi textul de lege pe care este chemat să îl

120

aplice deoarece în aceste condiţii ce pretenţii mai avem de la cetăţean, titular al

obligaţiei de conformare, să se supună rigorilor unei legislaţii extrem de stufoase şi de

multe ori incoorente.

Referitor la procedura de judecată căilor de atac împotriva procesului-verbal de

constare şi sancţionare a contravenţiilor considerăm că într-o viitoare reglementare a

Codului contravenţional ar trebui să se regăsească o reglementare expresă a acestei

proceduri deoarece aşa cum am arătat, actuala soluţie hibridă rezultat al coroborării cu

dispoziţiile Codului de procedură civilă este deficitară atât sub aspectul respectării

exigenţelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului dar şi prin faptul că vorbim de

norme de procedură specifice dreptului privat care trebuie aplicate unor instituţii

specifice dreptului public.

Îndrăznesc să propun ca într-o viitoare reglementare a unui Cod contravenţional

să se facă o împărţire a faptelor contravenţionale în fapte contravenţionale şi fapte

contravenţionale grave pe criteriul distinctio delectorum expoena, urmând ca limitele

generale de la care fapta contravenţională trece într-o categorie sau alta să fie stabilită

potrivit impactului patrimonial pe care îl au acestea asupra contravenientului persoană

fizică sau persoană juridică şi/sau a limitărilor unui drept fundamental prin sancţiuni

complementare. (confiscarea, desfiinţarea de construcţii, interzicerea temporară sau

totală a exerciţiului unu drept ş.m.d.). Contravenţiile minore constau numai în

sancţiuni de natură pecuniară în cuantum redus.

Schimbarea procedurii contravenţionale în funcţie de cele două categorii de

contravenţii astfel: contravenţiile minore constau numai în sancţiuni de natură

pecuniară în cuantum redus iar procedura de constatare, aplicare a sancţiunii şi

judecată a căii de atac poate rămâne neschimbată deoarece acestea au mai degrabă

caracterul unei sancţiuni administrativ-disciplinare neexistând real posibilitatea ca

agentul constatator să săvârşească abuzuri cu consecinţe grave iar contravenientul

poate exercita căile de atât ca şi în reglementarea actuală.

Contravenţiile grave aşa cum l-am descris mai sus, vor putea fi aplicate numai

de către instanţa de judecată în urma probelor cu care este coroborat actul de

121

constatare şi în urma citării contravenientului şi eventual, a agentului constatator.

Astfel, simplele constatări ale agentului constatator, chiar şi prin propriile simţuri nu

mai pot constitui probă suficientă la această categorie de contravenţii. Consider că

numai aşa legislaţia actuală în materie contravenţională nu va intra din nou în coliziune

cu jurisprudenţa C.E.D.O. care califică fapta contravenţională ca făcând parte din sfera

penalului după natura si gradul de severitate al sancţiunii aplicate, pe lângă alte criterii

bineînţeles (calificarea în dreptul intern şi natura faptei - Anghel contra România). În

acest sens, pentru satisfacerea exigenţei respectării prezumţiei de nevinovăţie este

necesar ca sarcina probei să treacă la agentul constatator şi nu la contravenient,

urmând ca rolul activ al magistratului să fie exercitat ca şi până acum.

De lege ferenda, este clar că regimul juridic al contravenţiilor trebuie să suporte

o revizuire legislativă, ţinându-se cont, totuşi, de două aspecte, şi anume: pe de o parte

armonizarea procedurii contravenţionale cu exigenţele impuse de către Convenţie iar

pe de altă parte trebuie evitată crearea unui cadru legislativ care să facă imposibilă,

practic constatarea şi sancţionarea unor contravenţii, lipsind astfel de conţinut, prin

reguli de procedură excesive, norma de incriminare şi lezarea astfel, în mod

inadmisibil, a valorilor sociale apărate.

Faţă de primul aspect, pornind de la premisa că, materia contravenţiilor este

cuprinsă în mod indubitabil în sfera „acuzaţiei în materie penală”, este clar, în opinia

mea, că instrumentul procedural de constatare a contravenţiei nu se mai poate bucura

ca până acum de prezumţiile de legalitate şi temeinicie iar constatările personale ale

agentului constatator nu mai pot beneficia de prezumţia de veridicitate deoarece

această situaţie presupune neîndoielnic încălcarea prezumţiei de nevinovăţie de care se

bucură făptuitorul în materie penală, aşa cum am arătat şi mai sus.

Tot aici, şi pentru aceiaşi raţiune, găsim că dispoziţiile art. 47 din Ordonanţa

Guvernului nr. 2/2001 prin care contestarea procesului verbal de contravenţie la

instanţa de judecată este supusă regulilor procedurii civile este evident incompatibilă

cu regulile aplicabile în materie penală, deoarece, în acest caz sarcina probei aparţine

reclamantului-contestator, care este ţinut să-şi dovedească nevinovăţia prin mijloace de

122

probă proprii, şi nu organului care a aplicat sancţiunea, răsturnându-se astfel sarcina

probei şi creându-i contestatorului o situaţie net inferioară agentului constatator. Sigur,

un argument contrar l-ar putea constitui dispoziţiile art. 34 din Ordonanţa Guvernului

nr. 2/2001 care stabileşte în sarcina judecătorului cauzei obligaţia de administra toate

probele pe care le consideră necesare în vederea aflării adevărului şi „pentru

rezolvarea temeinică a cauzei”, îndatorire cuprinsă de altfel şi în dispoziţiile art. 129

alin. 5 Cod procedură civilă care stabileşte rolul activ al instanţei de judecată în

procesul civil. Cu siguranţă acest argument nu poate fi primit deoarece, aşa cum a

arătat şi Curtea, garanţiile procesuale privesc nu numai faza judecăţii dar şi faza

urmăririi şi a căilor de atac; întreaga procedură trebuind să aibă un caracter echitabil

raportat la art. 6 (1) din Convenţie. Ori în condiţiile în care judecătorul nu este şi agent

constatator şiînu face decât să verifice legalitatea şi temeinicia sancţionării fără a avea

în multe cazuri posibilitatea să controleze şi veridicitatea consemnărilor agentului

constatator aceste garanţii devin iluzorii. Mai mult, şi pe aceiaşi logică, ar însemna că,

în condiţiile în care reclamantul-contestator reuşeşte prin probă contrară administrată

la instanţa de judecată, să răstoarne constatările personale ale agentului constatator,

acesta s-ar face vinovat de săvârşirea infracţiunii de fals intelectual prevăzută şi

sancţionată de art. 289 Cod penal.

Faţă de cel de-al doilea aspect şi anume evitarea creării unei proceduri

inaplicabile specificului contravenţiilor trebuie gândit un echilibru totuşi între valoarea

socială apărată şi protejarea subiectului de drept de abuzurile autorităţii. Astfel, pot

apărea situaţii în care legea substanţială nu va mai putea fi aplicată practic deoarece

agentul constatator se va afla într-o imposibilitate constantă de a-şi corobora cu probe

actul de constatare şi sancţionare a contravenţiei fapt care va duce în mod invariabil la

lipsirea lui de efecte. M-aş putea referi aici, cu putere de exemplu, la constatarea şi

sancţionarea contravenţiilor la ordinea şi liniştea publică – Legea 61/1991 pentru

sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire sociala, a ordinii si

liniştii publice republicată – care sancţionează fapte „depenalizate” dar care lezează

valori sociale apărate în fond şi de legea penală. Există două pericole în acest caz,

123

ambele la fel de grave, pe de o parte ar fi pericolul excaladării fenomenelor antisociale,

fie şi de mică importanţă dar cu un impact social important (scandaluri, injurii, şicane

etc.), iar pe de altă parte va exista tendinţa atragerii de fapt a acestor fapte în sfera

penalului cu consecinţe la fel de grave faţă de făptuitori.

Deci, ca o concluzie, o viitoare reglementare a procedurii contravenţionale, deşi

necesară şi firească, va trebui să ţină cont atât de garanţiile procesuale şi procedurale

ce rezidă din Convenţie dar şi de valorile sociale care trebuie apărate prin normele de

incriminare.

De lege ferenda, este clar că regimul juridic al contravenţiilor trebuie să suporte

o revizuire legislativă, ţinându-se cont, totuşi, de două aspecte, şi anume: pe de o parte

armonizarea procedurii contravenţionale cu exigenţele impuse de către Convenţie iar

pe de altă parte trebuie evitată crearea unui cadru legislativ care să facă imposibilă,

practic constatarea şi sancţionarea unor contravenţii, lipsind astfel de conţinut, prin

reguli de procedură excesive,înorma de incriminare şi lezarea astfel, în mod

inadmisibil, a valorilor sociale apărate.

Nu cred că este viabil ca în viitorul Cod contravenţional să existe o parte

specială similară cu cea a Codului penal, având în vedere atât multitudinea normelor

ce prevăd sancţiuni contravenţionale dar şi pentru considerentul că scoaterea sancţiunii

din norma specială faţă de care este într-o strânsă legătură nu face decât să îngreuneze

cunoaşterea şi aplicare lor, situaţie ce contravine principiilor Legii nr. 24 din 27 martie

2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative care

impune măsura codificării actelor normative tocmai în acest scop.

124

BIBLIOGRAFIE

I. Tratate, monografii şi cursuri de specialitate

A. Literatură de specialitate naţională

1. Ţiclea, Alexandru, Reglementarea contravenţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti

2006;

2. Iorgovan, Antonie, Tratat de drept administrativ, Editura „Nemira“, Bucureşti, VOL I-II, 1996;3. Iorgovan, Antonie, Tratat de drept administrativ, Editura ALL Beck., Bucureşti 2005

4. Iorgovan, Antonie, Tratat de drept administrativ, Vol. 2, Ed. 4, Editura All

Beck, Bucureşti, 2005 ;

5. Barac, Livia, Răspunderea si sancţiunea juridică. Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 1997 ;

6. Berger, Vincent, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Ediţia a 4-a, Institutul Român pentru Drepturile Omului Bucureşti 2003

7. Boroi, Gabriel; Drept civil, Partea generală, Ed. All, Bucureşti, 1998

8. Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a

obligaţiilor, Ed. AII, Bucureşti, 1992;

9. Chiriţă, Radu, Convenţia europeană adrepturilor omului. Comentarii şi explicaţii, volumul I, Editura C.H. Beck, Bucureşti 2007.

10. Codicele penale şi de procedura criminală, Imprimeria statului, Bucureşti,1866

11. Corbeanu Ion, Corbeanu Maria, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex,

Bucureşti, 2002 ;

12. Corneliu Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Volumul I. Drepturi şi libertăţi, Editura All Beck, Bucureşti 2005.

13. Costică Voicu, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002

14. Costin, Mircea; Răspunderea juridică în dreptul R.S.R., Ed. Dacia, Cluj-

Napoca, 1974;

15. Apostol Tofan, Dana, Drept administrativ, vol. II, Ed. All Beck, Bucureşti,

2004

16. Dascălu, Daniel; Alexandru, Cătălin; Explicaţiile teoretice şi practice ale

Codului de procedură fiscală, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2005

125

17. Dobrinoiu Vasile, Pascu Ilie, Molnar Ioan, Nistoreanu Gheorghe, Boroi

Alexandru, Lazăr Valerică, Drept Pena. Partea Generală, Ed. Europa Nova,

Bucureşti, 1997.

18. Dongoroz, Vintilă şi alţii, Înlocuirea răspunderii penale pentru unele infracţiuni cu răspunderea administrativă sau disciplinară, Editura Academiei, Bucureşti, 1957.

19. Dongoroz, Vintilă, Drept penal, , Editura Socec, Bucureşi, 193920. Dongoroz, Vintilă, N. Pavelescu, Mihai Papadopolu, I. Gr. Peieţeanu, Traian Pop, H. Asanovici, I.

Ionescu Dolj, Codul penal adonota – Vol. I, Editura Socec, Bucureşti, 1937.

21. Dragoş, Cosmin.; Procedura contenciosului administrativ, Ed. All Beck,

Bucureşti, 2003

22. Drăganu Tudor, Liberul acces la justiţie, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003.

23. Drăganu, Teodor.; Actele de drept administrativ, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,

1959

24. Drăganu, Teodor; Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar,

vol.I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998

25. Drăghici Constantin , Drăghici Constantin V. , Iacob Adrian , Corcheş

Rădiţa , Drept contravenţional, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003

26. Eliescu, Mihail, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, Bucureşti,

1972;

27. Coman-Kund, Florin; Ciobanu, Alexandru-Sorin - Drept administrativ -

Sinteze teoretice şi exerciţii practice, Editura Universul Juridic, 2007;

28. Boboş, Gheorghe, Teoria generală a dreptului, Editura Argonaut, Cluj

Napoca, 1999 ;

29. Gheorghe Antoniu, Costică Bulai, Unele probleme actuale privind combaterea fenomenelor antisociale prin mijlocirea dreptului penal, în lucrarea colectivă Rolul şi funcţiile dreptului în făurirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate, Editura Academiei, 1974

30. Gheorghe Bădulescu, Codul penal adnotat cu jurisprudenţă şi doctrină română şi franceză, Editura Curierul judiciar, Bucureşti 1941.

31. Groza, Laurenţiu, Părăuşeanu, Gheorghe, Reglementarea sancţionării

contravenţiilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973;

32. Hotca , Mihai Adrian, Drept contravenţional. Partea Generală, Editura Editas,

Bucureşti, 2003 ;

33. Hotca Mihai Adrian, Regimul juridic al contravenţiilor, Editura C.H. Beck,

Bucureşti, 2008

126

34. Ilie Stoenescu, Savelly Zilberstein, Drept procesual civil, Teoria generală.

Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983;

35. Santai Ioan, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol. I, Editura RISOPRINT, Cluj-Napoca, 2002

36. Poenaru Ion, Perfecţionarea legislaţiei în domeniul contravenţiilor, Editura Academiei, Bucureşti, 1976

37. Ionescu, R.; Drept administrativ, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970

38. Iorgovan Antonie. – Tratat de drept administrativ, vol. I-II, Ed. All Beck,

Bucuresti, 2005;

39. Iorgovan Antonie, Drept administrativ, vol.I şi II, Editura Atlas Lex, Bucureşti,

1994

40. Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, Editura Nemira, Bucureşti,

1996

41. Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, ed.4, vol.II, Ed. All Beck,

Bucureşti, 2005.

42. Iorgovan, Antonie; Noua lege a contenciosului administrativ. Geneză şi

explicaţii, Ed. Roata, Bucureşti, 2004

43. Iorgovan, Antonie; Tratat de drept administrativ, Ed. ALL, Bucureşti, 2002

44. Iorgovan, Antonie; Tratat de drept administrativ, Ed. Nemira, Bucureşti, 1997

45. Legiuirea Caragea – Ediţie critică, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti 1955.

46. Lupan, Ernest; Drept civil, Partea generală, Universitatea creştină Dimitrie

Cantemir, Cluj-Napoca, 1995

47. Anghene, Mircea, Elemente de drept administrativ, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1958.48. Nuala Mole, Catarina Harby, Dreptul la un proces echitabil - Manuale privind drepturile omului, nr. 3

Ghid privind punerea în aplicare a articolului 6 al Convenţiei europene pentru Drepturile Omului , Editat în Republica Moldova, 2003.

49. Petrescu, Rodica Narcisa, Drept administrativ, Editura Accent, Cluj –Napoca,

2004.

50. Podaru Ovidiu, Chiriţă Radu, O.G. 2 2001 privind regimul juridic al

contravenţiilor. Comentată şi adnotată, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2011

51. Podaru, Ovidiu; Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale comentată,

Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca , 2004

52. Poenaru, Iulian, Răspunderea pentru contravenţii, Editura Lumina Lex, 1998;

53. Popa Nicolae, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002;

127

54. Postion, Paul, Papadopolu M.I., Codicele penal adnotat, Editura Librăriei Socec, Bucureşti, 1922,55. Pravilniceasca Condică – Ediţie critică, Editura Academiei R.P.R. Bucureşti, 195756. Prisăcaru, Valentin, Tratat de drept administrativ român, Partea generală, editura ALL, Bucureşti,

1996.

57. Rădescu, Dumitru; Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. All,

Bucureşti, 1994

58. Streteanu, Florin; Chiriţă, Radu; Răspunderea penală a persoanei juridice, Ed.

Rosetti, Bucureşti, 2002

59. Streteanu, Florin; Drept penal. Partea generală, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003

60. Trăilescu, Anton; Drept administrativ. Tratat elementar, Ed. All Beck,

Bucureşti, 2002

61. Ţiclea Alexandru, Reglementarea contravenţiilor, ed. a V-a, Ed. Lumina Lex,

Bucureşti, 2007

62. Ţiclea Alexandru, Tărăcilă Ioan Doru, Stan Ion Niţă , Rujoiu Constantin,

Corbu Marin, Răspunderea contraveţională, Ed. Atlas Lex, Bucuresti,1996

63. Ursuţa Mircea, Procedura contravenţională, Universul Juridic Bucureşti, 2008

64. Vedinaş, Verginia – Drept administrativ, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2004;

65.  Vedinaş, Verginia Drept administrativ - Editia a IV-a,revazuta şi adaugita, Ed.

Universul Juridic, Bucureşti, 2009

66. Vedinaş, Verginia, Drept administrativ, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2011

B. Literatură de specialitate străină

1. D’Haenens, J.; Sanctions pénales et personnes morales, în “Revue de droit

pénal et de criminologie”, 1975-1976

2. Geeroms, S., La responsabilité pénale de la personne morale: une étude

comparative, în “Revue internationale de droit comparé”, 1996

3. Lambert, P.; Les droits relatifs à l’administration de la justice disciplinaire

dans la jurisprudence des organes de la Convention européenne, Revue

Trimestrielle des Droits de l’Homme 1995

128

4. Leroy-Claudel, R.-M., Le droit criminel et les personnes morales de droit

privé, teză, Nancy, 1987

5. Viriot-Barrial, D.; La preuve en droit douanier et la Convention européenne

des droits de l’homme (À propos de trois arrêts du 25 février 1993 de la Cour

européenne des droits de l’homme), RSC 1994

6. Valeur, R.; La responsabilité pénale des personnes morales dans les droits

français et anglo-américains avec las principaux arrêts faisant jurisprudence

en la matière, Ed. Marcel Giard, Paris, 1931

7. Van Remoortere, Fr.; La question de la responsabilité pénale des personnes

morales en droit de l’environnement, în “Revue de droit pénal et de

criminologie” 1991

8. Yernault, D.; Le fisc, ses amendes et la matière pénale, Revue Trimestrielle

des Droits de l’Homme 1995

II. Culegeri de practică judiciară

1. Dumitrescu, C.; Uţă, L.; Practică judiciară adnotată, 2004-2005, Ed.

Universul juridic, Bucureşti, 2005

2. Severin, Daniel, Răspunderea contravenţională, Ed. Universul juridic,

Bucureşti, 2007

3. Alexandru Paul Coman, Nicoleta Moroşanu, Regimul juridic al contravenţiilor.

Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, Practică judiciară, Editura Moroşan,

Bucureşti 2010

III. Publicaţii şi articole de specialitate

129

1. Bradin, F.; Popescu, E.; Raportul dintre răspunderea managerului şi cea a

persoanei juridice în materie contravenţională, Dreptul 10/2003

2. Brânduşea, Gh.; Despre termenele de prescripţie prevăzute de art. 13 şi 14 din

Legea nr. 32/1958, RRD nr. 2/1984

3. C. Sima, C. Brandibur, Unele observaţii în legătură cu prevederile art. 12 din

Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor (I),

în „Dreptul”, nr. 3/2002;

4. Condor, I. ; Probleme procedurale în legătură cu noua reglementare privind

stabilirea şi sancţionarea unor contravenţii I, RRD 9/1970

5. Corneliu Liviu Popescu, Recidiva contravenţională, în „Dreptul” nr. 3/1997;

6. Corneliu-Liviu Popescu, „Neconvenţionalitatea” şi neconslituţionalilatea

procedurii contravenţionale judiciare de drept comun, în raport cu dreptul la

respectarea prezumţiei de nevinovăţie, în „Pandectele Române”, nr. 6/2002;

7. Corneliu-Liviu Popescu, Instanţe competente să soluţioneze recursul declarat

împotriva sentinţei prin care s-a aplicat sancţiunea închisorii contravenţionale

potrivii Ordonanţei Guvernului nr. 55/2002, în „Dreptul”, nr, 12/2002;

8. Dumitru Ifrim, Unele sugestii de îmbunătăţire a regimului contravenţiilor, R.R.D. nr. 11/1978.

9. Duţu, M.; Duţu, G.; Consideraţii asupra specificului contravenţiilor la regimul

de autorizare a construcţiilor, Dreptul 10-11/1995

10. Elena Plugaru, Evoluţia dreptului românesc în perioada 1700 – 1923, Revista Noema – Editată de Comitetul Român pentru Istoria şi Filosofia Tehnicii din cadrul Academiei Române.

11. Gaftone, V.; Semnificaţia şi efectele săvârşirii faptei contravenţionale în

materie de urbanism-construcţii, Dreptul nr. 1/1996

12. Iulian Poenaru, Spre un cod al contravenţiilor, R.R.D. nr. 7 / 1976

13. Liviu, Ungur, Consideraţii cu privire la sancţiunea pentru procesului-verbal de

constatare a contravenţiei în termenul prevăzut de lege, în „Dreptul” nr.

10/2003;

14. Mitrache, A.; Opinii în legătură cu interpretarea dispoziţiilor art. 33 din

Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001. Căile de atac în materie contravenţională,

Dreptul nr. 7/2003

130

15. Moş, V.; Consideraţii referitoare la cauzele de nulitate a procesului verbal de

contravenţie, Dreptul nr. 5/2000

16. Oltean, C.; Contravenţia în formă continuă, Dreptul nr. 7/1999

17. Pătulea, Vasile; Unele observaţii în legătură cu prevederile art. 12 din

Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor

(II), Dreptul, 3/2002

18. Petrea, Alecu; Semnificaţia şi consecinţele plăţii pe loc a amenzii

contravenţionale, Dreptul nr. 10/1999

19. Podaru, Ovidiu; Comentariu la Ordonanţa 2/2001 privind stabilirea şi

sancţionarea contravenţiilor, Pandectele Române 3/2002

20. Poenaru, Iulian; Noul regim al contravenţiilor. Ordonanţa nr. 2/2001 I, Dreptul

12/2001

21. Pop, Teofil; Probleme procedurale în legătură cu noua reglementare privind

stabilirea şi sancţionarea unor contravenţii II, RRD 9/1970

22. Popa, E.; Lipsa de relevanţă a absenţei menţiunilor referitoare la data şi ora

săvârşirii contravenţiilor reglementate de Legea nr. 50/1991, în Dreptul nr.

2/1994

23. Popescu, Corneliu Liviu.; Posibilitatea plăţii a jumătate din minimul special al

amenzii contravenţionale în termen de 48 de ore, în cazul actelor normative

anterioare Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al

contravenţiilor, Dreptul nr. 3/2002

24. Popescu, Corneliu Liviu; Recidiva contravenţională, Dreptul nr. 3/1997

25. Popescu, Corneliu Liviu; Regimul contravenţional special instituit de

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe

drumurile publice şi de Regulamentul său de aplicare, aprobat prin Hotărârea

Guvernului nr. 85/2003, Dreptul 5/2003

26. Radu, Cristian; Un caz de nulitate virtuală a proceselor verbale de constatare a

contravenţiilor, Dreptul nr. 1/2000

131

27. Santai, Ioan; Noul regim al contravenţiilor. Ordonanţa nr. 2/2001 II, Dreptul

12/2001

28. Sima, C.; Brandibur, C.; Unele observaţii în legătură cu prevederile art. 12 din

Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor I,

Dreptul 3/2002

29. Ungur, Liviu; Consideraţii cu privire la sancţiunea pentru necomunicarea

procesului verbal de constatare a contravenţiei în termenul prevăzut de lege,

Dreptul nr. 10/2003

30. Ungur, Liviu; Stabilirea şi executarea despăgubirilor civile ca urmare a

săvârşirii unei contravenţii, Dreptul nr. 8/1999

31. Vasile Moş, Consideraţii referitoare la cauzele de nulitate a procesului-verbal

de contravenţie, în „Dreptul” nr. 5/2000;

32. Vasile Pătulea, Aplicabilitatea principiului legii celei mai favorabile în

domeniul contravenţiilor, în „Dreptul” nr. 3/1999;

33. Octavian Radulescu, Paula Rosenberg, Amalia Tudor; Despre prescripţia

răspunderii contravenţionale, Dreptul 9/2004

34. Tănăsescu Elena Simina - „Contravenţii. Aplicarea principiilor dreptului penal

în materia contravenţiilor”, Revista „Curierul Judiciar” Nr.8/2003

35. Tănăsescu Elena Simina, „Drept contravenţional. Răspundere contravenţională.

Răspundere obiectivă. Vinovăţie”, Revista „Curierul Judiciar” Nr.9/2003

36. Tănăsescu Elena Simina „Contravenţii. Prezumţia de nevinovăţie. Sarcina

probei. Aplicarea principiilor dreptului penal în materie (Decizia nr.349/2003 a

Curţii Constituţionale). Rezumat şi comentariu Revista „Curierul Judiciar”

Nr.12/2003.

37. Madalina Cristina Putinei, Regimul juridic al sancțiunii prestării unei activităţi

în folosul comunităţii în dreptul român şi cel elveţian, Pandectele române nr.

10/2011

38. Oliviu Puie, Suspendarea executării autorizației de construire şi desființarea

construcțiilor, Pandectele Române 9/2011

132

39. Mihai-Cristian Apostolache, Aspecte privind răspunderea juridica a primarului,

Revista de Drept Public 2/2011

40. Tiberiu Medeanu, Regimul juridic al produselor accizabile, Revista de Drept

Comercial 6/2011

41. Anca Sima, Considerații privind colectarea creanțelor fiscale, Revista Română

de Drept al Afacerilor 5/2011

42. Madalina-Elena Mihailescu, Câteva considerații pe marginea sancțiunii

contravenționale a desființării lucrărilor si aducerii terenului în starea inițiala,

Curierul Judiciar 3/2011

43. Mihai Adrian Hotca, Radu Slavoiu, Răspunderea penala a persoanei juridice in

reglementarea noului Cod penal, Pandectele Române 11/2010

44. Mircea Ursuţă, Considerații cu privire la aplicarea si executarea sancțiunii

prestării unei activitate în folosul comunităţii în condiţiile legislative actuale,

Curierul Judiciar 9/2010

45. Liviu Giurgiu, Cristian Giuseppe Zaharie, Unele aspecte teoretice si practice

privitoare la fapte contravenționale care aduc atingere normelor de conviețuire

sociala, ordinii si liniștii publice, Revista de Drept Public 1/2010

46. Laura Georgescu, Iulian Bach, Răspunderea contravenționala privind

securitatea şi sănătatea in munca, Revista Română de Dreptul Muncii 8/2009

47. Oliviu Puie, Principiul legalitatii in adoptarea actelor administrative ale

autoritatilor publice, Revista Dreptul 9/2009 147(1)-156

48. Maria Bornea, Florin Alexandru Bornea, Prezumția de nevinovăţie în materie

contravenționala, precum si natura juridica a sancțiunilor complementare

prevăzute de art. 96 din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 195/2002,

republicata, Revista Dreptul 7/2009

49. Ionut Militaru, Suspendarea activitatii operatorilor economici utilizatori ai

aparatelor de marcat electronice fiscale, aplicata in baza art. 14 din Ordonanta

de urgenta a Guvernului nr. 28/1999, republicata, Revista Dreptul 2/2009

133

50. Mihai Raul Secula, Consecintele hotarârilor C.E.D.O. în cauza Anghel contra

României, asupra procedurii de judecata a plângerilor contraventionale, Analele

Universitatii Constantin Brâncusi din Târgu Jiu, nr. 2/2008

51. Dezideriu Gergely, Standardele europene privind sarcina probei in cazurile de

discriminare si transpunerea in dreptul intern ca exceptie a principiului de

dreptcomun addirmanti incumbit probatio, Noua Revistă a Drepturilor Omului

4/2008

52. Mircea Ursuta, Procedura contraventionala romana poate fi considerata ca

apartinand notiunii de materie penala din perspectiva Curtii Europene a

Drepturilor Omului?, Curierul Judiciar 2/2008

53. Corneliu-Liviu Popescu, Condamnarea Romaniei de Curtea European a

Drepturilor Omului pentru neconventionalitatea procedurii judiciare

contraventionale, Noua Revistă a Drepturilor Omului 4/2007

54. Octavian Radulescu, Paula Rosenberg, Amalia Tudor, Despre prescriptia

raspunderii contraventionale, Revista Dreptul 9/2004

55. Marius Vasile, Reflectii asupra executarii sanctiunilor contraventionale

complementare prevazute de Legea nr.50/1991 republicata, Revista de Drept

Public 4/2006

56. Constantin Draghici, Mirela Gorunescu, Sorin Corlateanu, Caracterizarea

contraventiilor ce lezeaza convietuirea sociala, ordinea publica si linistea

publica prevazute in Legea nr. 61/1999, Revista Dreptul 10/2006

57. Ioan Palalau, Istoricul reglementarilor rutiere, Curierul Judiciar 10/2005

58. Alexandru Ticlea, Raspunderea contraventionala in dreptul muncii, Revista

Română de Dreptul Muncii 3/2005

59. Elena Simina Tanasescu, Contraventii. Prezumtia de nevinovatie. Rasturnarea

sarcinii probei. Aplicarea principiilor dreptului penal in materie

contraventionala (Curtea Constitutionala, decizia nr. 317 din 9.09.2003, M. Of.

Nr. 705/8.10.2003, decizia nr. 318 din 9.09.2003, M. Of. Nr. 697/6.10.2003),

Curierul Judiciar 11/2003

134

60. Marius Vasile, Aspecte particulare in materia confiscarii speciale in ceea ce

priveste cazurile de aplicare, Revista Dreptul 3/2003

61. Dana Apostol Tofan, Regimul juridic actual aplicabil contraventiilor. Aspecte

de drept procesual, Curierul Judiciar 7/2002

62. Dana Apostol Tofan, Regimul juridic actual aplicabil contraventiilor. Aspecte

de drept material, Curierul Judiciar 6/2002

63. Dana Apostol Tofan, Necesitatea codificarii procedurii administrative, Revista

de Drept Public 1/2002

64. C Sima, C Brandibur, Vasile Patulea, Unele observatii in legatura cu

prevederile art. 12 din Ordonanta Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic

al contraventiilor, Revista Dreptul 3/2002

III. Legislaţie

1. Constituţia României, modificată şi completată prin Legea de revizuire a

Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003; republicată, cu

reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare, în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003.

2. Legea nr. 182/2006 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei

Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor,

publicata în Monitorul Oficial nr. 443 din 23 mai 2006;

3. Legea nr. 352/2006 pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr.

2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, publicata în Monitorul

Oficial nr. 640 din 25 iulie 2006 şi Legea nr. 353/2006 privind aprobarea

Ordonanţei Guvernului nr. 8/2006 pentru completarea Ordonanţei

Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor,

publicata în Monitorul Oficial nr. 640 din 25 iulie 2006;

135

4. Legea 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcarea unor norme de

convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice

5. Legea nr. 357/2003 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenta a

Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, publicata

în Monitorul Oficial nr. 537 din 25 iulie 2003;

6. Legea nr. 180/2002 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001

privind regimul juridic al contravenţiilor, publicata în Monitorul Oficial

nr. 268 din 22 aprilie 2002;

7. Legea nr. 526/2004 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei

Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor,

publicata în Monitorul Oficial nr. 1149 din 6 decembrie 2004;

8. Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul contravenţiilor

9. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 16/2002 pentru reglementarea

unor masuri fiscale, publicata în Monitorul Oficial nr. 145 din 26

februarie 2002

10. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 61/2002 privind colectarea

creanţelor bugetare, publicata în Monitorul Oficial nr. 644 din 30 august

2002;

11. Ordonanţa Guvernului. nr. 61/2002 privind colectarea creanţelor

bugetare, republicata în Monitorul Oficial nr. 582 din 14 august 2003;

12. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului. nr. 108/2003 pentru desfiinţarea

închisorii contravenţionale, publicata în Monitorul Oficial nr. 747 din 26

octombrie 2003;

13. Ordonanţa Guvernului 55/2002 privind regimul juridic al sancţiunii

prestării unei activităţi în folosul comunităţii

14. Ordonanţa Guvernului nr. 8/2006 pentru completarea Ordonanţei

Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor,

publicata în Monitorul Oficial nr. 78 din 27 ianuarie 2006;

136

137