CURS PROCEDURĂ CIVILĂ

FORMA, MATERIA ȘI METODA PROCESULUI CIVIL

Procesul civil are 3 momente:

debut – presupune sesizarea instanței de judecată; desfășurare – dezbaterile; final – hotărârea judecătorească.

Sesizarea instanței

Fiind un proces al intereselor private, procesul civil nu poate să debuteze la inițiativa instanței, ci numai la inițiativa părții interesate – o parte, pentru a-și apăra interesele, va solicita instanței o hotărâre care să oblige cealaltă partea să dea, să facă sau să nu facă ceva.

Nemo iudex sine acto – regula.

Excepții:

1. în materia punerii sub interdicție (art. 111 lit. c) N.C.Civ.) – instanța judecătorească poate să înștiințeze instanța de tutelă cu privire la punerea sub interdicție a unei persoane – a se analiza în corelație cu art. 165 N.C.Civ.;

2. în materia divorțului – parțiale derogări de la regula nesesizării instanței din oficiu: încredințarea minorilor; contribuția pe care celălalt părinte, căruia nu i-au fost încredințați

copiii, trebuie să o acorde pentru creșterea copiilor. art. 396 N.C.Civ. – instanța de tutelă hotărăște, odată cu pronunțarea

divorțului, și cu privire la încredințarea minorilor (dar nu se specifică faptul că se pronunță din oficiu);

art. 397 N.C.Civ. – nu mai există instituția încredințării minorului – ambii părinți urmează să-și exercite autoritatea părintească identic;

art. 400 N.C.Civ. – dar instanța trebuie să dispună cu privire la locuința copilului minor la părintele cu care locuiește în mod statornic + cheltuielile suplimentare pe care acest părinte le suportă și care trebuie împărțite cu celălalt soț;

art. 402 N.C.Civ. – instanța de tutelă, prin hotărârea de divorț, hotărăște și cu privire la suportarea cheltuielilor minorului de către părintele la care nu locuiește;

art. 907 N.C.Proc.Civ. – instanța hotărăște cu privire la locuința copilului minor și la cheltuielile cu creșterea acestuia, chiar dacă acest lucru nu a fost solicitat prin cererea de divorț.

pg. 1

Dezbaterile

Sunt cuprinse între momentul sesizării instanței și momentul pronunțării hotărârii judecătorești.

Există mai multe accepțiuni ale conceptului.

N.C.Proc.Civ. – o mai mare claritate a noțiunii: cercetarea procesului – discutarea asupra formalității cererii, depuneri de

întâmpinări, excepții, probe; dezbaterile finale .

Principiile dezbaterilor:

contradictorialitatea – nu este un principiu consacrat expres în actualul Cod, dar rezultă din mai multe aplicații practice asupra anumitor instituții; contradictorialitatea este unul dintre conceptele care intră în conceptul de proces echitabil (art. 6 CEDO).

Contradictorialitatea = posibilitatea pe care legea le-o oferă părților de a se pronunța cu privire la actele, susținerile, probele înfățișate de către partea adversă.Prevederi în care se regăsește principiul contradictorialității:

art. 114 C.Proc.Civ – cererea de chemare în judecată corect realizată este comunicată pârâtului; acesta va formula o întâmpinare prin care va arăta apărările față de cele invocate de reclamant, excepțiile pe care le invocă și probele pe care pârâtul înțelege să le utilizeze în contra reclamantului;

art. 107 C.Proc.Civ. – instanța nu se va pronunța asupra a nimic decât după citarea egală a părților; dacă una dintre părți nu este legal citată, instanța va trebui să amâne cauza;

actul pe care una dintre părți înțelege să-l depună în dosar trebuie comunicat și celeilalte părți;

contradictorialitatea rezultă și din modul în care au loc dezbaterile – mai întâi vorbește reclamantul, pe urmă pârâtul;

dreptul de a da replica – cu privire la anumite probe (dreptul de a cere contraproba).

Contradictorialitatea este regula. Orice excepție trebuie prevăzută expres de norma legală.

Excepții de la principiul contradictorialității: procedurile necontencioase – pentru că ele nu presupun opunerea unui

drept unei persoane. Petentul solicită instanței o autorizare, dar nu în detrimentul altei persoane.

pg. 2

în materia ordonanței președințiale – aceasta poate fi judecată chiar și fără citarea părților. Aceasta se explică prin faptul că există anumite valori mai importante de protejat, ce țin de celeritatea procesului.

în materia măsurilor asigurătorii – poprirea.Dar niciuna dintre excepții nu presupune analiza pe fond a cauzei.

Contraditorialitatea nu se suprapune cu prezența fizică a persoanei în fața instanței.

Conform N.C.Proc.Civ., de principiu, recursul de va judeca fără a mai fi citate părțile. Aceasta nu presupune că cererea de recurs nu a fost depusă de către una dintre părți sau că ea nu a fost transmisă celeilalte părți. Prevederile N.C.Proc.Civ. afectează doar principiul oralității.

Art. 14 N.C.Proc.Civ. consacră în mod expres principiul contradictorialității.

dreptul la apărare – este consacrat și în Costituția României + CEDO art. 6 CEDO – nu este reglementat expres, dar reprezintă o componentă de

bază a unui proces echitabil.

Are două componente:

dreptul de a asigura părților un mecanism procesual care să le permită părților exprimarea punctului de vedere și administrarea dovezilor necesare pentru apărarea drepturilor lor – principiul egalității armelor în proces;

+ dreptul de a ataca hotărârile considerate nedrepte;+ dreptul de a recuza instanța, atunci când există suspiciuni cu privire la afectarea nepărtinirii instanței;

dreptul de a fi asistat sau reprezentat de către un avocat sau de către un consilier juridic (în cazul persoanelor juridice).

Ajutorul public judiciar – un instrument prin accesarea căruia chiar și o persoană care nu are disponibilități materiale poate să aibă acces la un avocat. Instanța este cea care îl acordă, dacă persoana se încadrează în anumite limite de venit care îi permit accesul, și se concretizează în primul rând prin acordarea unui avocat din oficiu.

Limitele de venit în care se poate acorda ajutorul social – venitul net pe membru de familie de 500 lei, pentru ajutor integral, și 800 lei, pentru ajutor parțial.

N.C.Proc.Civ. – principiul dreptului la apărare este menținut, fiind reglementat expres în art. 13. În recurs, cererile și concluziile nu pot fi formulate și susținute decât prin avocat sau, în cazul persoanei juridice, de către consilierul juridic – astfel, se restrânge într-un sens dreptul la apărare, și se lărgește într-un altul.

pg. 3

rolul activ al judecătorului – diferențele de prestație dintre părți justifică un rol activ mai accentuat al judecătorului. Judecătorul nu trebuie să stea pasiv față de desfășurarea procesului, ci trebuie să stăruie, prin toate mijloacele posibile, la aflarea adevărului. El poate să ceară administrarea de probe pe care părțile nu le cer, să dea explicații părților privind drepturile lor și exercțiul acestora etc.

art. 118 C.Proc.Civ. – dacă pârâtul nu este asistat de către avocat, la prima zi de înfățișare instanța îi va pune în vedere să arate excepțiile, dovezile și toate mijloacele sale de apărare, atrăgându-i atenția asupra faptului că neinvocarea lor atrage decăderea din acest drept.

proces de tip inchizitorial – procesul în care judecătorul are un rol activ. proces de tip acuzatorial – procesul în care judecătorul are un rol pasiv.

principiul disponibilității părților – părțile și numai părțile au dreptul de a decide dacă declanșază sau nu procesul; reclamantul stabilește cu cine anume vrea să se judece; reclamantul este cel care stabilește ce dorește să facă instanța.

instanța nu ar putea să aducă părți noi nu în proces; instanța nu poate să adauge sau să scadă din obiectul cererii reclamantului; art. 129 al. (6) C.Proc.Civ. – în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai

asupra obiectului cererii deduse judecății – toate cazurile, mai puțin cele prevăzute de lege.

Excepții: atunci când un terț atacă un act administrativ, trebuie introdus în cauză,

chiar din oficiu, de către instanță, și beneficiarul – Legea 554/2004 (legea contenciosului administrativ);

dacă se ridică o excepție de nelegalitate a actului administrativ, trebuie chemat în proces, chiar din oficiu, de către instanță, chiar dacă partea nu o cere, emitentul actului – Legea 554/2004 (legea contenciosului administrativ).

părțile au dreptul să atace sau să nu atace hotărârea pronunțată, să încheie tranzacții etc.

în cazul copiilor minori, reprezentarea și orice acte de dispoziție făcute în numele lor vor putea fi cenzurate de către instanță.

oralitatea dezbaterilor – acest principiu nu trebuie absolutizat. Oralitatea va căpăta o valență mai mare când se va da curs prevederii legale privind înregistrarea procesului. Părțile pot cere oricând stenografierea ședinței.

publicitatea – procesele se defășoară în principal în public. Acest principiu reprezintă o garanție asupra bunei desfășurări a procesului.

Acest principiu are limitele sale, datorită necesității soluționării rapide a unor cauze.

Judecata în camera de consiliu presupune o desfășurare a procesului care nu asigură prezența publicului, ci doar a păților, dacă se prevede necesitatea citării lor.

pg. 4

Acțiunea în anulare a hotărârilor AGA se judecă în camera de consiliu – pentru protecția datelor privind activitatea societăților comerciale.

Există și alte excepții, atunci când dezbaterea publică ar vătăma ordinea, moralitatea publică sau părțile – de exemplu: ascultarea minorului de către judecător înainte de a decide cu privire la stabilirea măsurilor ce se iau cu privire la autoritatea părintească. În astfel de situații, se dispune dezbaterea în ședință secretă.

Pronunțarea hotărârii se va face totuși în public, chiar dacă dezbaterile au avut loc în camera de consiliu.

În N.C.Proc.Civ. legiuitorul a împărțit defășurarea procesului în două mari faze: cercetarea procesului și dezbaterea finală. Doar aceasta din urmă va mai avea loc în ședință publică, cercetarea procesului desfășurându-se în camera de consiliu.

Dacă părțile doresc, și pledoaria finală se poate face tot în camera de consiliu, dar pentru aceasta este necesar acordul tuturor părților.

principiul distriburii aleatorii și continuității completului de judecată – cauzele se distribuie în mod aleatoriu prin programul Ecris sau prin metoda ciclică, dacă programul nu funcționează. Dacă un judecător este desemnat într-o cauză, el trebuie să judece această cauză până la sfârșitul procesului. Înlocuirea judecătorului se face doar pentru cauze temeinice (moarte, concediu prelungit, mutare la altă instanță).

termenul se dă aleatoriu – dar acest principiu nu va mai fi utilizat în curând, urmând ca judecătorul să dea primul termen în funcție de conținutul dosarului.

HOTĂRÂREA JUDECĂTORESCĂ = actul final al procesului care cuprinde trei părți: o parte în care se prezintă ce s-a întâmplat în fața instanței, o a doua parte constituită din considerente și o a treia parte – dispozitivul (arată ce anume a dispus instanța).

Dispozitivul este partea cea mai importantă a hotărârii judecătorrești, fiind partea care se pune efectiv în executare. Considerentele explică dispozitivul, dar nu fac parte din acesta. Dispozitivul trebuie să fie clar, concis și nu trebuie să cuprindă motivări.

Hotărârea trebuie să răspundă la toate argumentele incovate de părți.

Materia procesului este reprezentată, în principal, de conflictul dintre părți. Materia procesului este constituită de toate confictele latente care nu își găsesc o altă rezolvare.

Metoda procesului – judecătorul are la dispoziție o construcție juridică oferită de reclamant și o altă construcție juridică oferită de către pârât. Judecătorul trebuie să adopte una dintre cele două construcții juridice sau să elaboreze o a treia construcție juridică. În acest scop, judecătorul trebuie să ia cunoștință de faptele din dosar, să administreze probele și să elaboreze construcția juridică respectivă, încadrând-o juridic în textele propuse de către părți. În cazul în care încadrarea nu corespunde textelor de lege propuse de părți, judecătorul poate respinge cererea sau o poate pune în discuția părților, pentru a recalifica cererea. Totodată, judecătorul are un drept suveran de apreciere a unor concepte neclarificate de textele legale.

pg. 5

Acest drept nu poate fi cenzurat de către instanța de recurs; numai judecătorul fondului poate face astfel de aprecieri.

NORMELE DE PROCEDURĂ CIVILĂ

În cadrul procedurii civile, există trei categorii de norme:

norme de organizare judecătorească – stabilesc cu privire la organizarea sistemului judiciar, statutului magistraților, compunerii și constituirii completelor de judecată

norme de competență – stabilesc atribuțiile instanțelor, atât față de alte organe jurisdicționale sau cu activitate jurisdicțională, cât și între ele:

norme de competență generală – norme ce stabilesc atribuțiile instanțelor față de alte organe cu activitate jurisdicțională;

norme de competență materială – norme care stabilesc atribuțiile între instanțele judecătorești în raport de ierarhia acestora;

norme de competență teritorială – norme care stabilesc atribuțiile instanțelor în raport de delimitarea teritorială a instanțelor de același grad.

norme de procedură propriu-zisă – stabilesc asupra modului de desfășurare a procesului, redactarea actelor de procedură, termenele procedurale, precum și cele cu privire la executarea hotărârilor.

Art. 304 C.Proc.Civ. prevede două motive de recurs: când instanța nu a fost alcătuită conform dispozițiilor legale și când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței instanței.

Normele de procedură sunt de două categorii: norme de ordine publică – norme imperative; norme de ordine privată – norme dispozitive.

Diferența dintre cele două o face regimul nulității actului sau a decăderii, dacă este vorba despre termen. Încălcarea normelor de ordine publică este sancționată prin nulitatea absolută, care poate fi invocată de către oricare dintre părți, de instanță din oficiu sau de către procuror, dacă participă la proces și pe tot parcursul procesului. Încălcarea normelor de ordine privată poate fi invocată numai de către partea vătămată și într-o limită de timp, care, de regulă, este dată de prima zi de înfățișare, după realizarea nelegalității.

Normele de organizare, ca regulă generală, sunt de ordine publică. Există o singură excepție – normele privind recuzarea (art. 27 C.Proc.Civ.).

Normele de competență generală și de competență materială sunt de ordine publică. Normele de competență teritorială sunt, în general, de ordine privată – excepții: normele privind starea și capacitatea persoanelor și cele prevăzute de art. 13-16 C.Proc.Civ.

Normele de procedură propriu-zisă – reguli de delimitare a normelor de ordine publică de cele de ordine privată:

formularea utilizată de legiuitor;

pg. 6

natura valorii protejate.Art. 89 C.Proc.Civ. – citația, sub pedeapsa nulității, va fi înmânată părții cu cel

puțin 5 zile înaintea termenului de judecată – normă de ordine privată.Art. 284 C.Proc.Civ. – termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii –

normă de ordine publică.

Aplicarea în timp a normelor

Normele speciale nu pot fi modificate prin norme generale, decât dacă acestea din urmă prevăd în mod expres abrogarea sau modificarea primelor.

Art. 178 N.C.Civ. – cazurile de instituire a curatelei; art. 179 N.C.Civ. – competența instituirii curatelei este dată instanței de tutelă. Art. 44 C.Proc.Civ. – în caz de urgență, instanța poate numi un curator special. Rămân în continuare valabile textele din C.Proc.Civ., fiind norme speciale.

Normele de organizare sunt de imediată aplicabilitate, dacă legea nu prevede altfel. Normele de competență – instanțele legal investite potrivit legii vechi rămân

competente, legea nouă aplicându-se numai cererilor formulate după intrarea ei în vigoare. Normele de procedură propriu-zisă – căile de atac sunt supuse, sub aspectul căii de

atac, termenului și motivelor, legii de la momentul pronunțării hotărârii.

Regimul nulității – dacă un act este nul sub imperiul legii sub care a fost făcut, chiar dacă legea nouă nu mai prevede cauza de nulitate, el va rămâne nul sau anulabil. Valabilitatea actului se judecă după același raționament.

Probele – sunt admisibile doar probele permise de lege la momentul săvârșirii actelor. Art. 26 N.C.Proc.Civ. – condițiile de admisibilitate și puterea doveditoare a probelor preconstituite și a prezumțiilor legale sunt guvernate de legea în vigoare la data faptelor juridice ce fac obiectul probațiunii. Administrarea probelor se face conform normelor în vigoare la data administrării lor.

Căile de atac – N.C.Proc.Civ. – hotărârile sunt supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.

ACȚIUNEA CIVILĂ

Dreptul subiectiv = posibilitatea părții de a avea o anumită conduită, adică să ceară ceva cuiva să facă ceva sau să ceară cuiva să se abțină de la ceva, să pretindă celorlalți o conduită corespunzătoare dreptului său și să solicite forța coercitivă a statului pentru a-i determina pe terți să aibă o conduită corespunzătoare dreptului său.

A treia componentă a dreptului subiectiv civil este dreptul la acțiune.Acțiunea civilă nu trebuie confundată cu cererea de chemare în judecată.Acțiunea civilă = ansamblu de mijloace procedurale menite să ducă la realizarea

dreptului dedus judecății.

pg. 7

Acțiunea civilă este dematerializată. Ea cuprinde toate mijloacele procedurale prin care poate fi pus în valoare dreptul la acțiune.

Elementele dreptului la acțiune: părțile; obiectul; cauza.

Cauza acțiunii presupune scopul demersului judiciar. Cauza cererii reprezintă temeiul de drept al cererii formulate în instanță.

Cauza trebuie să fie licită și să nu aibă caracter fals (demersul judiciar să nu fie supus unui alt scop decât cel declarat).

CONDIȚIILE EXERCIȚIULUI ACȚIUNII CIVILE

Aceste condiții se verifică anticipat de către instanța de judecată.

1. Cel care solicită (reclamantul) să invoce sau să afirme un drept.

Această condiție trebuie privită ceva mai larg, legiuitorul protejând expres și anumite simple situații juridice – exemplu: cazul acțiunilor posesorii.

Condiția nu este prevăzută expres în lege, rezultând din doctrina în domeniu.Condiția nu presupune ca reclamantul chiar să aibă un drept, ci doar să afirme

existența unui drept.

Dreptul invocat trebuie să fie un drept actual. Drepturile supuse unui termen sau unei condiții suspensive nu pot fi deduse în judecată. Cererea ar fi respinsă ca prematură. Dar această hotărâre nu are autoritate de lucru judecat, putându-se introduce o nouă cerere de chemare în judecată la împlinirea termenului sau realizarea condiției.

Acțiunile preventive – acțiuni prin care în mod expres legiuitorul recunoaște libertatea de a se deduce judecății drepturi care sunt încă sub termen.

Dacă reclamantul ar aștepta împlinirea termenului, s-ar expune riscului unor prejudicii mai mari. Totodată, o astfel de acțiune nu îngreunează situația pârâtului, ci doar îl împiedică să expună reclamantul riscului unor prejudicii.

Exemple – art. 110 C.Proc.Civ.: cerere pentru predarea unui imobil închiriat încă înainte de împlinirea termenului

prevăzut în contract pentru finalizarea contractului, cu precizarea că hotărârea va putea fi pusă în executare numai la termenul prevăzut în contract pentru terminarea locațiunii;

pg. 8

formularea unui cereri privind plata la termen a unei obligații de întreținere sau unei alte obligații cu caracter periodic, cererea putând fi făcută chiar înainte de îndeplinirea termenului de scadență;

cererile mai pot fi introduse dacă au ca obiect executarea la termen a unor obligații, ori de câte ori se va considera că cererile sunt îndreptărțite pentru a preîntâmpina reclamantului o pagubă iminentă și însemnată dacă ar aștepta împlinirea termenului.

2. Existența unui interes.

Regula este că cine nu are un interes nu poate sesiza instanța de judecată. Interesul trebuie să fie determinat (nu cu caracter general), legitim (să fie legat de protecția unui drept sau a unei situații juridice protejate), personal, născut și actual.

În cazul în care instanța va constata lipsa interesului, ea va respinge cererea, fără o mai examina în fond, ca fiind făcută de o persoană care nu prezintă interes.

Au fost considerate ca lipsite de interes: apelul făcut de către o parte care a fost prezentă la proces în care s-a invocat că alta nu

a fost legal citată (nu se justifică un interes personal); în cazul contestației la un tablou de distribuire a creanțelor, atunci când creditorul de

pe locul IV susținea că el trebuia să fie pe locul III, potrivit reglementărilor în vigoare; în realitate, nici măcar creanța primului nu putea fi acoperită de către sumele rezultate din executare, prin urmare instanța a considerat că acțiunea nu este susținută de un interes.

3. Calitatea procesuală de folosință.

Calitatea procesuală este de două feluri, activă și pasivă, și reprezintă identitatea dintre reclamant și titularul dreptului dedus judecății, precum și identitatea dintre pârât și cel obligat în raportul de drept dedus judecății. Calitatea procesulă reprezintă traducerea în plan procesual a realităților din plan substanțial.

La acțiunile reale, problema calității se unește, de cele mai multe ori, cu problema fondului => unirea excepției cu fondul.

Există acțiuni în care legea stabilește în mod clar care sunt persoanele care au calitate procesuală activă și, uneori, și pasivă. Există însă și instituția transmiterii calității procesuale. Odată început procesul civil, nu este obligatoriu să aibă calitate procesuală doar cei care au început procesul.

În cazul divorțului, calitate procesuală nu pot avea decât două persoane: soții. Dacă unul dintre cei doi soți moare în timpul procesului, procesul de divorț, teoretic, încetează. N.C.Proc.Civ. – art. 914 – când cererea de divorț se întemeiază pe culpa pârâtului și reclamantul decedează în timpul procesului, succesorii acestuia pot continua acțiunea, iar instanța poate pronunța divoțul, doar dacă acesta se întemeiază pe culpa exclusivă pârâtului.

Art. 382 N.C.Civ. – căsătoria este desfăcută la data decesului, chiar dacă moștenitorii reclamantului continuă acțiunea.

pg. 9

Art. 483 N.C.Civ. – acțiunea în stabilirea maternității – calitate procesuală activă o au copilul sau moștenitorii copilului. Au calitate procesuală proprie moștenitorii. Calitate procesuală pasivă au mama și moștenitorii ei. La fel se întâmplă și în cazul acțiunii în stabilire a paternității.

Acțiunea în tăgăduirea paternității – art. 429 N.C.Civ. – calitatea procesuală activă: soțul mamei, mama, tatăl biologic și copilul; moștenitorii acestora pot introduce acțiunea și, a fortiori, pot să o și continue. Calitatea procesuală pasivă: când este introdusă de soțul mamei, împotriva copilului; mama și copilul introduc acțiunea împotriva soțului mamei; tatăl biologic introduce acțiunea împotriva soțului mamei și copilului.

Revocarea donației pentru ingratitudine – art. 1024 N.C.Civ. – acțiunea are următoarele caracteristici: calitatea procesuală activă revine în principal donatorului; moștenitorii acestuia pot continua acțiunea, ei pot și să introducă acțiunea, dar numai în termen de cel mult 1 an de la data morții donatorului, dacă donatorul nu a cunoscut cauza; dacă donatorul a cunoscut cauza, moștenitorii pot introduce cererea în termenul de 1 an de la data la care donatorul a cunoscut cauza și numai cu condiția ca donatorul să nu-l fi iertat pe donatar. Calitatea procesulă pasivă revine donatarului și poate fi continuată împotriva moștenitorilor. Dacă donatarul decedează înainte de a fi introdusă acțiunea împotriva lui, ea nu poate fi introdusă direct împotriva moștenitorilor.

În unele situații, între interes și calitatea procesuală există o strânsă legătură. De cele mai multe ori, interesul este cel care generează și calitatea procesuală. De exemplu, în cazul anulării unui act, calitate procesuală are o orice persoană care justifică un interes.

Sunt și situații în care legea recunoaște calitate și unor persoane care nu fac parte din raportul juridic dedus judecății și nici nu justifică un interes. De exemplu, procurorul poate formula acțiuni privind drepturile unor persoane precum minorii, pușii sub interdicție sau dispăruții (art. 45 C.proc.civ.). Există și situații în care legiuitorul stabilește calitatea procesuală civilă în sarcina unor organisme care nu acționează în nume propriu și nici în numele lor – de exemplu: organismele de protecție a consumatorilor, sindicatele (legea le creează și dreptul și interesul). Nu este însă permisă această substituire în calitatea altuia decât dacă legea o prevede în mod expres.

Acțiunile colective = acele acțiuni prin care un organism sau un grup cu caracter de reprezentativitate solicită instanței de judecată măsuri privind protecția sau drepturile unor categorii de persoane nedeterminate personal, ci determinate numai ca gen: consumatori, oameni ai muncii, salarizați etc. Ele nu trebuie confundate cu o coparticipare procesuală activă care se caracterizează prin cumulul intereselor unor persoane.

Dacă judecătorul constată lipsa calității procesuale, acțiunea va fi respinsă pentru lipsa calității procesuale. Această hotărâre nu are autoritate de lucru judecat decât în privința calității procesuale. Excepția lipsei calității procesuale este o excepție de ordine publică, deci poate fi invocată oricând în cursul procesului.

4. Capacitatea de exercițiu.

pg. 10

Lipsa capacității de folosință atrage o nulitate absolută ce poate fi invocată pe tot parcursul procesului.

Capacitatea de exercițiu este guvernată de norme de ordine privată și este sancționată prin nulitate relativă. Nulitatea relativă poate fi invocată chiar și de celelalte părți, altele decât cea care este lipsită de capacitatea de exercițiu, înainte de săvârșirea actului. Dacă însă se judecă procesul sau se săvârșește actul, numai cel care a fost lipsit de capacitate de exercițiu poate invoca nulitatea sa.

Nulitatea pentru lipsa capacității de exercițiu nu intervine automat; judecătorul dă un termen pentru reprezentanții persoanei lipsite de capacitate de exercțiu pentru a hotărî dacă păstrează actul.

Instituții incidente:

Reprezentarea – intervine atunci când persoana nu are capacitate de exercițiu (dacă este un minor de până la 14 ani). În acest caz, persoana va sta în proces prin reprezentant. Dacă apar conflicte procesuale între reprezentant și reprezentat, instanța va numi un curator (N.C.proc.civ. – curatul va fi un avocat).

Asistarea – intervine în cazul persoanelor cu capacitate de exercițiu restrânsă. Aceștia pot sta în proces, vor primi citații personal, dar toate actele procesuale vor trebui subscrise de cei care îi asistă.

Autorizarea – intervine atunci când reprezentantul unei persoane lipsite de capacitate de exercțiu dorește să facă acte de dispoziție. În acest caz, este necesară autorizarea din partea instanței de tutelă.

pg. 11

CLASIFICAREA ACȚIUNILOR:

După modalitatea în care sunt deduse judecății:

acțiuni concretizate prin cereri făcute pe cale principală – au o independență proprie și sunt deduse judecății în mod direct, fără a fi legate de un proces deja început. Sunt cererile prin care se declanșează o acțiune și care generează procesul.

acțiuni concretizate prin cereri făcute pe cale incidentală – au natura juridică a cererilor principale, adică se bucură de independență în ce privește soluționarea lor, dar au specificul că sunt făcute în cursul unui proces deja început. Sunt astfel de cereri: cererea reconvențională (= acea cerere prin care pârâtul solicită pretenții proprii față de reclamant), cererile făcute de terți – intervenție principală (= cererea prin care un terț solicită să fie introdus în proces, deoarece apreciază că dreptul dedus judecății de către reclamant aparține de fapt lui).

acțiuni concretizate prin cereri făcute pe cale accesorie – cererile accesorii sunt cele care nu au o independență proprie; ele depind în soluționarea lor de modul în care este soluționată o altă cerere (principală).

acțiuni concretizate prin cereri făcute pe cale adițională (N.C.Proc.Civ.) – nu sunt prevăzute în actualul Cod. Au ca obiect acele cereri prin care se modifică cererile inițial formulate. Ele vor urma regimul cererii pe care o modifică.

În ce privește competența de judecată, există regula că cererile accesorii și cererile incidentale revin în competența instanței competente să judece cererea principală. Dacă, de exemplu, reclamantul solicită revendicarea unui bun de la pârât și bunul valorează 1.000.000 lei, competența ar fi a tribunalului în primă instanță. O cerere accesorie pentru o sumă mai mică datorată dintr-o cauză conexă ce ar fi trebuit dedusă judecății la Judecătorie, ținând cont de sumă, va fi judecată tot la tribunal.

În privința căilor de atac – calea de atac prevăzută pentru cererea principală va fi cea aplicabilă și cererilor accesorii și incidentale, chiar dacă ele, fiind făcute separat, ar putea să atragă o altă cale de atac.

În raport cu scopul acțiunii:

acțiunile în realizare de drepturi – constituie cea mai largă categorie de acțiuni. Acțiunea în realizare = acțiunea prin care reclamantul urmărește ca instanța să recunoască dreptul dedus judecății și să-l oblige pe pârât să se conformeze acestuia.

acțiunile în constatare de drepturi – sunt reglementate de art. 111 a C.Proc.Civ. Acțiunile în constare = acțiunile prin care se solicită instanței să constate existența

pg. 12

unui drept al reclamantului sau inexistența unui drept al pârâtului. Reclamantul nu solicită obligarea pârâtului la ceva, ci doar să se recunoască un drept.

Caracteristici: vizează existența sau inexistența unui drept, nu și a unei situații de fapt; are caracter subsidiar – acțiunea în constatare nu este admisibilă ori de câte ori

partea are la dispoziție o acțiune în realizarea dreptului dedus judecății;

Exemple: o acțiune în constatarea cotelor ce revin fiecăruia dintre coproprietari –

este admisibilă, deoarece acțiunea de ieșire în indiviziune, deși este deschisă, totuși conduce la realizarea unui alt drept decât cel pe care reclamantul îl deduce judecății prin cererea de ieșire din indiviziune (dobândește un drept de proprietate exclusivă prin ieșirea din indiviziune).

o acțiune în constarea inexistenței unui drept de creanță al pârâtului contra reclamantului – dacă s-a început executarea din partea creditorului, nu mai este permis debitorului să formuleze o astfel de acțiune, având la îndemână contestația la executare; dacă nu s-a pornit o acțiune în executare, se admite acțiunea în constatare.

ea nu constituie titlu executoriu – în ceea ce privește cererea principală; pentru cererile accesorii în realizare constituie titlu executoriu;

nu trebuie confundată cu procedurile necontencioase;

Clasificare: acțiuni în constatare declaratorii – prin care se cere pur și simplu să se

constate existența sau inexistența unui drept. acțiuni în constatare interogatorii – prin care reclamantul solicită părții

adverse să adopte o anumită atitudine care ține în general de un drept de opțiune al acestuia (exemplu: acțiunea prin care un coproprietar moștenitor solicită unui pretins legatar să exhibe sau nu legatul).

acțiuni în constatare prin care reclamantul solicită pârâtului să iasă dintr-o anumită pasivitate când exercită anumite acte sau fapte care pun în discuție dreptul reclamantului.

acțiunile în constituire de drepturi

După natura dreptului dedus judecății:

acțiuni reale – N.C.Civ – administrarea, concesiunea, folosința sunt considerate drepturi reale, deci atrag acțiuni reale; de asemenea, și acțiunea prin care vânzătorul solicită rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare pentru neplata prețului (art. 1368 N.C.Civ.);

pg. 13

acțiuni personale ;

acțiuni mixte – acțiunile prin care se apără concomitent și un drept real și un drept de creanță; tot acțiuni mixte sunt și cele prin care se tinde la desființarea unui act cu efectul reîntoarcerii bunului într-un patrimoniu cu efect retroactiv. Nu sunt acțiuni mixte cele care au un dublu temei, dar decurgând din calități diferite și anume situația dualității de acțiuni (atunci când o persoană are la dispoziție pentru realizarea aceluiași scop două acțiuni diferite).

Acțiunile personale sunt, în general, de competența instanței de la locul domiciliului pârâtului.

Acțiunile reale sunt de competența exclusivă a instanței de la locul situării bunului.

Acțiunile mixte sunt de competența atât a instanței domiciliului pârâtului, cât a instanței locului unde se află bunul. Alegerea instanței se face de către reclamant.

Clasificarea este importantă și pentru stabilirea termenului de prescripție. Calitatea procesulă pasivă în acțiunile personale o are cocontractantul sau cel

care a produs prejudiciul – adică o persoană determinată. În acțiunile reale calitate procesuală pasivă poate să aibă orice persoană care a

încălcat dreptul real al reclamantului.

pg. 14

PARTICIPANȚII LA PROCES

INSTANȚA DE JUDECATĂ

Compunerea și constituirea instanței

Compunerea instanței se referă strict la completul de judecată, adică judecătorii care compun acest complet. Constituirea se referă atît la judecători, cât și la alți participanți, cum ar fi: procurorul, magistratul asistent, asistenții judiciari și grefierul.

Primă instanță – 1 judecător; Apel – 2 judecători; Recurs – 3 judecători.

Litigiile de muncă – în primă instanță: 1 judecător și 2 asistenți judiciari care au doar vot consultativ.

RIL – 25 judecători: președintele ÎCCJ, președintele fiecărei secții, 20 de judecători de la secții, după cum urmează: 14 de la secția interesată în problema de drept ce face obiectul RIL-ului și câte doi de la celelalte secții. Dacă există mai multe secții interesate, președintele ÎCCJ este cel care decide compunerea.

Complet de 5 judecători la ÎCCJ – judecă recursurile împotriva unor hotărâri date de ÎCCJ și recursurile împotriva hotărârilor date în materie disciplinară de către CSM.

INCOMPATIBILITATEA. RECUZAREA. ABȚINEREA.

Toate trei vizează garanția de imparțialitate.

Incompatibilitatea – art. 24 C.Proc.Civ. – norme de ordine publică.

Cuprinde trei situații:

1. Situația judecătorului care, după ce a luat parte la soluționarea unei pricini, este investit din nou cu judecarea acelei pricini după casarea cu trimitere.

nu intră în caz de incompatibilitate acel judecător care a decis în legătură cu o excepție peremptorie, dar instanța de apel sau recurs a decis, legat de problema respectivă, decizia instanței de apel fiind obligatorie pentru prima instanță.

pg. 15

2. Situația judecătorului care este investit să soluționeze în apel sau în recurs o cauză pe care a soluționat-o într-o fază anterioară a procesului.

3. Situația judecătoruliui care a fost martor, expert sau arbitru în aceeași pricină. nu intră aici cazul judecătorului care a fost avocat în cauza respectivă.

Legea 161/2003 reglemenetează și alte cazuri pe care le denumește incompatibilități, cum ar fi:

din completul de judecată nu pot face parte rude până la gradul IV inclusiv sau soț cu una dintre părți;

din completul de apel sau recurs nu poate face parte un judecător rudă până la gradul IV sau soț cu unul dintre judecătorii care au judecat cauza într-o fază anterioară.

Incompatibilitățile sunt reglementate prin norme de ordine publică, de strictă interpretate, iar nerespectarea lor duce la nulitatea absolută a hotărârilor date. Nu se va putea exercita dreptul de a ataca această problemă prin contestația în anulare – aceasta se poate exercita numai când instanța a fost necompetentă, nu și când compunerea a fost greșită.

Recuzarea. Abținerea.

Art. 27 – 9 cazuri de recuzare sau abținere – pot fi grupate în 4 categorii: prima categorie vizează rudenia, fie între judecător și parte, fie între judecător și

mandatarul părții; a doua categorie vizează interesul magistratului într-o cauză; a treia categorie vizează dușmănia care există între judecător și una dintre părți; a patra categorie vizează cazurile în care judecătorul s-a antepronunțat.

Toate aceste cazuri sunt de strictă interpretare.

Normele care reglementează recuzarea sunt norme de ordine privată, nu de ordine publică. Dar judecătorul care știe că se află într-un caz de recuzare este obligat să se abțină. Dacă nici partea nu l-a recuzat, nici judecătorul nu s-a abținut, hotărârea dată este valabilă.

Cererea de recuzare se poate face numai de îndată ce a fost cunoscut motivul și înainte de începerea oricărei dezbateri. Nu este vorba de dezbaterile finale, ci orice fel de dezbateri.

Dacă motivele de recuzare se ivesc după începerea dezbaterilor, partea poate să ceară de îndată (înainte să facă orice act procedural) recuzarea.

Condiționări ale exercițiului dreptului de recuzare: nu pot fi recuzați toți judecătorii unei instanțe sau ai unei secții de la o instanță –

textul vizează recuzarea în bloc; nu se poate formula cerere de recuzare a judecătorilor de la instanța ierarhic

superioară în fața instanței care judecă litigiul; nu se poate formula o nouă cerere de recuzare împotriva aceluiași judecător pentru

aceleași motive pentru care o cerere anterioară a fost respinsă.

pg. 16

În cazul apariției unuia dintre aceste trei cazuri, cererea de recuzare devine inadmisibilă. Inadmisibilitatea cererii de recuzare se judecă de completul recuzat.

Dacă este admisibilă, există posibilitatea pentru judecătorul recuzat să se abțină. În acest caz, cererea de recuzare și cererea de abținere se vor judeca în același timp. Cererea de recuzare și cererea de abținere se judecă la aceeași instanță dar de către un complet din care nu face parte judecătorul recuzat sau care s-a abținut. Judecata va avea loc fără citarea părților, în Camera de Consiliu, iar judecătorul recuzat sau care se abține poate fi consultat. Este interzis interogatoriul pentru aflarea motivelor de recuzare sau de abținere.

Pe toată durata soluționării cererii de recuzare sau de abținere, nu se întocmesc acte de procedură în cauză.

Soluționarea cererii de recuzare sau de abținere se face printr-o încheiere. Dacă se admite cererea, încheierea nu poate fi atacată prin nicio cale de atac. Dacă se respinge cererea, recuzarea poate fi atacată doar împreună cu hotărârea finală. Dacă se respinge cererea de abținere, încheierea nu poate fi atacată.

Dacă se admite cererea, efectul este acela de înlăturare a judecătorului din cauză, instanța care judecă cererea dispunând și asupra păstrării actelor procedurale săvârșite până în acel moment.

Dacă la instanța la care s-a făcut recuzarea nu se poate forma complet de judecare a cererii de recuzare, aceasta se va trimite la instanța ierarhic superioară, care va judeca cererea de recuzare, iar, dacă o va găsi întemeiată, va da cauza în judecată unei alte instanțe de același grad din raza teritorială a aceleiași instanțe.

Motivele de recuzare sunt aplicabile și procurorilor, grefierilor, asistenților judiciari și magistraților asistenți – mai puțin cazul antepronunțării.

Alte cazuri de greșită compunere a completului de judecată

Încălcări ale normelor de organizare judecătorească – sunt norme imperative, deci de ordine publică; nerespectarea lor atrage nulitatea actelor de procedură săvârșite astfel.

Nulitatea va putea fi invocată: pe cale de excepție, dacă procesul nu s-a terminat; pe cale de atac, dacă procesul s-a finalizat.

Nu se poate însă ataca o hotărâre pentru greșita compunere a completului de judecată prin contestația în anulare.

Baza legală: art. 6 pct. 1 CEDO – dreptul persoanei la un tribunal independent și imparțial, constituit conform legii.

pg. 17

PĂRȚILE

În cazul judecății în primă instanță: reclamant; pârât.

În cazul căii de atac a apelului: apelant; intimat.

În cazul căii de atac a recursului: recurent; intimat.

În cazul procedurii necontencioase nu există pârât, iar reclamantul poartă denumirea de „petent”.

Drepturile părților nu sunt enumerate în Cod, dar rezultă din textele Codului: de a chema în judecată, de a fi citat, de a solicita probe etc.

Art. 129 alin 1. C.Proc.Civ. – prima îndatorire pentru părți este să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului. Ele trebuie să își exercite drepturile în condițiile, ordinea și termenele prevăzute de lege.

Abuzul de drept – art. 129 C.Proc.Civ. – drepturile trebuie exercitate conform art. 723 C.Proc.Civ. – drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credință și potrivit scopului economic și social cu care au fost acestea recunoscute de lege.

Logic, dreptul în sine nu poate fi abuziv, ci numai exercițiul lui poate fi abuziv.

Condiții pentru existența abuzului de drept: dreptul să existe, iar cel care îl exercită să aibă deplinătatea capacităților de exercițiu; dreptul să aparțină celui care îl exercită; dreptul să fie exercitat în fomele sale exterioare, prevăzute de lege; actul, deși respectă formele exterioare, să urmărească un alt scop decât cel pentru care

a fost recunoscut dreptul; reaua-credință a celui care generează un astfel de act.

Exemple de abuz de drept:

recuzarea tuturor judecătorilor unei instanțe, pentru obținerea unei amânări;

pg. 18

invocarea excepției de neconstituționalitate a unor texte făcută pentru obținerea suspendării de drept a procesului;

cauza falsă – introducerea unei cereri de chemare în judecată cu alt scop decât acela de a câștiga procesul.

Sancțiunea – există uneori anumite acte care, prin frecvența lor, au generat o anumită reglementare. De exemplu, imposibilitatea recuzării în bloc a tuturor judecătorilor dintr-o instanță – remediu pentru recuzarea tuturor judecătorilor unei instanțe în scopul obținerii unei amânări.

În realitate, abuzul de drept este un delict civil; singurul mod prin care se poate sancționa este cererea de despăgubiri – realizată în chiar cadrul procesului sau printr-un proces separat.

Art. 1081 C.Proc.Civ. – sancțiune pentru abuzul de drept: amenda civilă. Există și o teză conform căreia nu trebuie să existe numai această protecție post-

factum. Instanța ar putea, dincolo de daune, să nu dea curs actului făcut prin abuz, adică să îl respingă ca inadmisibil. Punerea în practică a acestei teze este însă dificilă.

Drepturile potestative – unii autori consideră că există și în procedura civilă, în zona actelor de dispoziție:

introducerea cererii de chemare în judecată; renunțarea la proces; posibilitatea de a renunța la dreptul de a fi citat cu 5 zile înainte.

Drepturile potestative nu sunt susceptibile de abuz – spun unii autori.

Coparticiparea procesuală (litis consortium): activă sau pasivă – art. 47 C.Proc.Civ.

Coparticiparea procesuală decurge din același obiect procesual sau dacă drepturile sau obligațiile părților au aceeași cauză.

În practică, se recunoaște și coparticiparea când drepturile și obligațiile nu au aceeași cauză, dar au cauze aflate în strânsă legătură – art. 64 C.Proc.Civ. – două cereri distincte ar putea fi unite dacă între cauzele lor există o strânsă legătură (conexitate).

Coparticiparea nu trebuie însă confundată cu conexitatea.

Ca regulă, coparticiparea este o facultate. Există însă și situații în care coparticiparea nu este o facultate, ci o necesitate decurgând fie din natura obiectului dedus judecății, fie din natura efectelor hotărârii – de exemplu: cererile de partaj.

Efectele coparticipării:

principiul independenței procesuale – cererile, actele făcute de către un coparticipant nici nu profită, dar nici nu vatămă drepturile altui coparticipant;

pg. 19

excepția extinderii efectelor actelor procesuale ale unor coparticipanți asupra altora – se poate produce prin două modalități: prin natura juridică a raportului dedus judecății sau printr-o dispoziție expresă a legii.

Când natura juridică a raportului sau prevederile legale implică extinderea efectelor și asupra celorlalți coparticipanți, se extind numai efectele pozitive, nu și efectele negative, iar dacă sunt acte potrivnice, atunci se vor lua în considerare actele cele mai favorabile.

dacă coparticipanții au un singur reprezenttnt, se va comunica acestuia un singur exemplar din cererea de chemare în judecată, întâmpinare, cerere reconvențională etc.

Art. 114 C.Proc.Civ. – dacă sunt mai mulți participanți, iar numărul lor este foarte mare, judecătorul învestit cu judecarea cererii ar putea să dispună reprezentarea lor prin mandatar și îndeplinirea obligațiilor de citare numai în raport cu mandatarul.

plata taxelor de timbru – dacă sunt mai mulți reclamanți care formulează o cerere invocând un drept comun, ei nu vor trebui să plătească decît o singură taxă de timbru, suficientă pentru toți.

pg. 20

TERȚII PARTICIPANȚI LA PROCES – INTERVENINEȚII

Aceștia nu trebuie confundați cu cei care participă la proces nedisputându-și drepturi proprii.

Intervențiile sunt de două feluri: intervenții voluntare; intervenții forțate – atunci când una dintre părțile în proces dorește atragerea unui terț.

INTERVENȚIA VOLUTARĂ

Intervenția voluntară este de două feluri:

intervenție voluntară principală – în interes propriu – se produce atunci când terțul intervine în proces invocând un drept propriu, care poate fi chiar dreptul dedus judecății în cererea principală, sau un drept aflat în strânsă legătură de conexitate cu acesta;

intervenție volunatară accesorie – în interesul altuia – cea prin care un terț intră în proces pentru a formula apărări în favoarea uneia dintre părțile implicate, dar prin aceasta urmărind protejarea unui drept propriu care nu face parte din obiectul judecății și pe care nici nu îl deduce judecății, dar care ar putea fi pus în discuție de soluția pronunțată în cererea principală.

În realitate, în ambele cazuri interesul terțului este propriu.

Termenul pentru cererea de intervenție principală – aceasta poate fi făcută în fața primei instanțe, până la dezbateri. Ea poate fi făcută și în apel, dar, în acest caz, este necesar și acordul părților în cauză (în apel). Prin urmare, nu poate fi făcută cererea de intervenție principală direct în recurs.

Cererea de intervenție principală nu se poate face nici în fața instanței pentru contestația în anulare sau pentru revizuire.

Intervenția accesorie nu conține cereri proprii, fiind o simplă apărare, prin urmare ea poate fi făcută în primă instanță oricând, în apel, chiar și direct în recurs și, în opinia majorității autorilor, chiar și în revizuire sau în contestație în anulare.

Forma cererii – în ceea ce privește forma cererii de intervenție principală, ea trebuie făcută în forma cererii de chemare în judecată – fiind o veritabilă cerere de chemare în judecată, doar că făcută pe cale incidentală. În ce privește cererea de intervenție accesorie, ea trebuie făcută asemenea cererii de chemare în judecată, mai puțin pretenția.

Atât cererea de intervenție principală, cât și cea accesorie, sunt supuse unei proceduri de admitere în principiu. Numai dacă sunt admise în principiu, terțul devine parte în proces.

pg. 21

Pentru admiterea în principiu, instanța verifică următoarele aspecte, la cererea de intervenție principală:

existența unui drept propriu al terțului; legătura dintre dreptul propriu invocat de interveninent și dreptul dedus judecății sau,

după caz, identitatea dintre acestea; dacă cererea de intervenție este făcută într-un domeniu în care este admisibilă; dacă cererea este făcută în termen.

Pentru admiterea în principiu, instanța verifică, la cererea de intervenție accesorie, numai existența unui interes al intervenientului în legătură cu judecarea cauzei.

În ceea ce privește admisibilitatea cererii de intervenție principală, s-a considerat că ea nu este admisibilă în:

litigiile de muncă, mai exact litigiile privind conflictele de drepturi care vizează numai raporturile individuale de muncă. Atunci când vorbim de drepturi colective, soluția nu mai este corectă.

în cazul arbitrajului, deoarece litigiul arbitral este angajat în baza unei convenții între reclamant și pârât. Terțul poate însă să încheie un compromis cu cei doi.

litigiile de contencios-administrativ, atunci când vorbim de contencios obiectiv, adică acțiunile prin care prefectul atacă actele autorităților publice locale ca nelegale. Uneori este însă posibil ca un interes colectiv să vizeze și un drept propriu, subsecvent interesului general, deci soluția nu trebuie admisă în mod absolut.

În ceea ce privește admisibilitatea cererii de intervenție accesorie, ea este admisibilă, în principiu, în toate domeniile. Există însă un domeniu în care ea nu este admisibilă: în materia acțiunilor vizând starea și capacitatea persoanelor (divorțul, stabilirea paternității, tăgada paternității etc.). Însă, pe capetele de cerere cu conținut patrimonial, se pot face cereri de intervenție.

Dacă instanța constată că sunt întrunite condițiile de admisibilitate în principiu, va dispune o încheiere de admitere în principiu, iar, din acest moment terțul, este parte la proces. Tot prin încheiere se și respinge cererea de admitere în principiu.

Încheierea de admitere sau de respingere în principiu are un caracter interlocutoriu – instanța nu mai poate reveni asupra ei, fiind ținută pe tot parcursul procesului de ea. Ea poate fi atacată numai odată cu fondul cauzei.

N.C.Proc.Civ. – împotriva încheierii de admitere sau de respingere în principiu se poate face apel de îndată (în termen de 5 zile) și se judecă în 10 zile.

Efectele pe care le produce admiterea cererii de intervenție:

terțul devine parte în proces, dobândind drepturi proprii;

pg. 22

cererea de intervenție va fi comunicată celorlalte părți, iar, în ceea ce privește intervenția principală, părțile implicate în proces vor putea depune întâmpinări sau cererei reconvenționale față de cererea de intervenție;

odată intrat în proces, intervenientul principal ar putea, la rândul său, să cheme părți în proces – poate formula cereri de chemare în garanție.

Drepturile pe care le au intervenienții:

intervenientul principal are independență procesuală – el poate face orice acte consideră de cuviință, solicita orice probe, putând, după caz, să facă inclusiv acte de dispoziție cu privire la dreptul dedus judecății; dacă părțile inițiale în proces fac acte de dispoziție cu privire la drepturile lor, acestea nu vor afecta cererea de intervenție principală, care se va judeca în continuare.

intervenientul accesoriu va dobândi o poziție procesuală dependentă de cea a părții în favoarea căreia a intervenit – el va face orice acte procesuale, mai puțin cele care contravin interesului părții în favoarea căreia a intervenit. Totodată, calea de atac exercitată numai de intervenient, fără partea în favoarea căreia s-a intervenit, va fi considerată ca neavenită și nu va fi judecată în fond.

intervenienții vor lua procesul în starea procesuală care se află – ei nu pot solicita refacerea probelor sau a oricăror acte procesuale deja realizate; ei nu pot invoca excepții cu privire la care părțile au decis deja să nu invoce nulitatea (nu este cazul nulităților absolute).

Cererea de intervenție se judecă odată cu cererea principală și de către aceeași instanță, ca regulă, chiar dacă, în cazul în care ar fi fost formulată separat, ar fi atras o altă competență teritorială sau materială – se realizează o prorogare.

Dacă cererea de intervenție principală întârzie judecata cererii principale, instanța va putea să o disjungă, dipunând judecarea separată a cererii de intervenție principală. În acest caz, se va forma un dosar separat, la același complet de judecată de la aceeași instanță. Prin urmare, disjungerea nu șterge efectul prorogării. Competența, odată câștigată, nu se poate pierde. Disjungerea nu este o obligație pentru judecător, ci numai o posibilitate. Există și situații în care ea nu este posibilă. Disjungerea nu este posibilă decât în cazul în care intervenientul invocă un drept conex dreptului dedus judecății prin cererea principală.

Cererile de intervenție accesorii nu pot fi disjunse – pentru că ar fi fără obiect, prin disjungere.

Soluții – la cererea de intervenție principală, dacă dreptul invocat de terț este identic cu dreptul invocat de reclamant, nu se pot admite în tot ambele cereri, dar se pot respinge amândouă sau se pot admite amândouă în parte (dacă nu apar dispoziții potrivnice). Dacă

pg. 23

dreptul invocat de intervenientul principal nu este identic, ci numai conex, pot fi admise ambele cereri, pot fi respinse ambele sau admise doar în parte.

În cazul intervenientului accesoriu, soarta cererii lui depinde de soarta cererii părții în favoarea căreia a intervenit.

FORMELE DE PARTICIPARE FORȚATĂ A TERȚILOR LA PROCES

1. Chemarea în judecată a altor persoane – art. 57 și urm. C.Proc.Civ.

= mijloc procedural prin care se poate introduce în proces o terță persoană care ar putea să pretindă aceleași drepturi ca și reclamantul.

Exemple: cesiune de creanță – cedentul introduce o cerere de chemare în judecată împotriva

debitorului cedat, dar acesta solicită chemarea în judecată și a cesionarului; acțiunea în revendicare conform N.C.Civ. – persoana chemată în judecată de un

coproprietar poate cere introducerea în proces și a celorlalți coproprietari; partajul – dacă se omite de către reclamant chemarea în judecată a tuturor

coproprietarilor.

Nu trebuie folosită această instituție pentru introducerea în cauză a unor noi pârâți.

Persoanele care pot formula cererea – atât reclamantul, cât și pârâtul pot formula cerere de chemare în judecată a altor persoane. Chiar și intervenientul principal are această posibilitate, dar numai după ce instanța a admis în principiu cererea de intervenție.

Termenul în care poate fi formulată cererea de chemare în judecată a altor persoane:

reclamantul – poate face cererea până la închiderea dezbaterilor în fața primei instanțe;

pârâtul – acesta poate formula cererea numai odată cu întâmpinarea, iar, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfățișare.

Art. 135 C.Proc.Civ. – sancțiunea în cazul depunerii tardive a cererii nu este decăderea și nici respingerea ca tardivă a cererii, ci judecarea separată a cererii de chemare în judecată a altor persoane. Judecătorul va proceda la realizarea unui nou dosar, păstrând însă competența și chiar completul de judecată.

În fața instanței de apel, cererea este inadmisibilă, nu tardivă – rezultă din interpretarea textelor din C.Proc.Civ.

Spre deosebire de intervenția voluntară, unde instanța se pronunță asupra admisibilității în principiu printr-o încheiere cu caracter interlocutoriu; în acest caz legea nu

pg. 24

mai prevede obligația instanței de a se pronunța asupra admisibilității în principiu. Instanța va lua act de cererea de chemare în judecată a altor persoane, iar terțul va deveni parte la proces prin simpla depunere a cererii, odată cu realizarea acestui fapt, nu printr-o sentință a instanței. N.C.Proc.Civ. - și în acest caz instanța se va pronunța mai întâi în legătură cu admisibilitatea în principiu.

Terțul chemat în judecată dobândește poziția unui intervenient principal. Prin urmare, el se bucură de independență procesuală, putând efectua orice acte de procedură și putând administra orice probă și încheia acte de dispoziție, fără a avea importanță dacă prin ele vatămă vreuna dintre părți. Actele de dispoziție ale celorlalte părți nu îi afectează drepturile.

Cazul în care procesul continuă numai între reclamant și intervenient

Există un singur caz: când obiectul pricinii este o datorie bănească, pârâtul recunoaște obligația și declară că o va executa față de cel care își va stabili judiciar dreptul. O condiție importantă este ca pârâtul chiar să depună sumă, consemnând-o la dispoziția instanței. În acest caz, procesul va continua între reclamant și intervenient, iar pârâtul va fi scos din proces.

2. Chemarea în garanție – art. 60 și urm. C.Proc.Civ.

= mijloc procedural prin care părțile inițiale pot chema în judecată un terț asupra căruia ar putea să se redreseze în ipoteza în care ar pierde procesul.

Părțile ar putea să cheme în judecată pe terț pentru o garanție sau o despăgubire.

Domeniul de aplicare al instituției: el este generat de prevederea art. 60 care vizează dreptul de garanție sau de despăgubire pe care îl are partea care pierde procesul împotriva unui terț.

Exemple: garanția de evicțiune – prin care poate fi adus în proces vânzătorul; fideiusorul – poate fi chemat în judecată pentru a onora obligația persoanei pe care o

garanteză; fideiusorul va chema ulterior în garanție persoana pentru care garanteză; răspunderea delictuală – comitentul poate fi chemat în judecată pentru fapta

prepusului; comitentul îl va chema în garanție pe prepus; în cazul greșelilor în acte administrative, persoana vătămată și chemată în judecată în

baza actului administrativ respectiv poate chema în garanție pe funcționarul care a întocmit actul în mod greșit, dacă se dovedește o culpă a acestuia.

Cererea de chemare în garanție este o cerere care poate fi formulată și în afara unui proces. Nu există reguli care să împiedice chemarea în garanție printr-o cerere separată.

Argumente pentru cererea de chemare în garanție:

pg. 25

reducerea timpului de realizare a despăgubirii – în cazul în care formulează cerere de chemare în garanție, despăgubirea din partea terțului se primește odată cu pierderea procesului;

se presupune că terțul chemat în garanție ar putea să vină și să facă apărări în procesul principal în folosul părții care l-a chemat în garanție.

Există și situația în care chemarea în garanție nu este o opțiune, ci o obligație . În materia evicțiunii, vechiul C.Civ prevedea că cel care era chemat în judecată printr-o acțiune în evicțiune era obligat să atragă în proces pe cel care răspundea pentru evicțiune. Altfel, acesta din urmă îi putea opune exceptio mali procesus.

Art. 1705 C.Civ. – cumpărătorul chemat în judecată de un terț care pretinde că are drepturi asupra lucrului vândut trebuie să îl cheme în cauză pe vânzător. În cazul în care nu a făcut-o, fiind condamnat printr-o hotărâre intrată în puterea lucrului judecat, pierde dreptul de garanție dacă vânzătorul dovedește că existau motive suficiente pentru a se respinge cererea.

Art. 2310 C.Civ. – fideiusorul care a plătit o datorie nu are acțiune împotriva debitorului principal care a plătit ulterior aceeași datorie fără ca fideiusorul să îl fi înștiințat cu privire la plata făcută.

Termenul în care poate fi formulată cererea de chemare în garanție: reclamantul – poate face cererea până la închiderea dezbaterilor în fața primei

instanțe; pârâtul – acesta poate formula cererea numai odată cu întâmpinarea, iar, dacă

întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfățișare.

Sancțiune: nechemarea în garanție în termen atrage judecarea separată a cererii de chemare în garanție. Competența rămâne câștigată de instanța care judecă cererea principală.

Legea prevede și posibilitatea ca cel chemat în garanție să cheme și el pe cineva în garanție. Dar numărul de chemări în garanție este de maxim două astfel de posibilități.

Cererea de chemare în garanție se judecă împreună cu cererea principală. Dar, dacă instanța constată că judecarea cererii principale este întârziată prin judecarea cererii de chemare în garanție, atunci poate dispune judecarea separată a acesteia din urmă.

Poziția procesuală – chematul în garanție se bucură de o poziție procesuală independentă. În realitate, el este un pârât într-o cerere de chemare în judecată incidentă.

Soluții:

dacă cererea de chemare în garanție e făcută de pârât :

dacă instanța admite cererea reclamantului, instanța poate admite sau respinge și cererea în garanție făcută de pârât;

dacă instanța respingere cererea reclamantului, instanța va respinge automat și cererea de chemare în garanție ca rămasă fără obiect sau lipsită de interes.

pg. 26

dacă cererea de chemare în garanție e făcută de reclamant :

dacă instanța admite cererea reclamantului, instanța poate admite sau respinge și cererea în garanție făcută de pârât;

dacă instanța respingere cererea reclamantului, instanța va respinge automat și cererea de chemare în garanție ca rămasă fără obiect sau e lipsită de interes.

Cel chemat în garanție poate suporta cheltuielile de judecată doar ale părții care l-a chemat în judecată, deoarece doar cu această parte se află într-un raport procesual.

Art. 2931 C.Proc.Civ. – apelul provocat – în caz de coparticipare procesuală, precum şi atunci când la prima instanţă au intervenit terţe persoane în proces, intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să declare apel împotriva altui intimat sau unei persoane care a figurat în primă instanţă şi care nu este parte în apelul principal, dacă acesta din urmă ar fi de natură să producă consecinţe asupra situaţiei sale juridice în proces.

3. Arătarea titularului dreptului – art. 64 și urm. C.Proc.Civ.

= mijloc procesual specific numai pârâtului; reclamantul nu poate uza de acest mijloc procesual.

Condiții: acțiunea promovată de reclamant să fie o acțiune reală; pârâtul să fie detentorul bunului ce face obiectul litigiului – el trebuie să dețină lucrul

pentru altul; cererea să fie făcută odată cu întâmpinarea sau, cel mai târziu, la prima zi de

înfățișare, în cazul în care întâmpinarea nu este obligatorie.

Cererea nu presupune o etapă de admisibilitate în principiu.

Poziția procesuală pe care cel arătat ca titular al dreptului poate să o aibă după ce este chemat în proces:

dacă el recunoaște susținerile pârâtului și dacă reclamantul este de acord cu schimbarea pârârului în cauză, pârâtul inițial va fi scos din proces, iar, în locului lui, va rămâne cel indicat ca titular al dreptului, procesul continând în acest mod;

dacă el nu se prezintă la proces sau se prezintă, dar nu recunoaște susținerile pârâtului cum că el ar fi titular al dreptului – legea prevede că cel arătat ca titular al dreptului va fi citat în continuare în cauză, el dobândind poziția unui intervenient principal;

dacă el vine în instanță, recunoaște susținerile pârâtului, dar reclamantul nu este de acord cu înlocuirea pârâtului – în acest caz, soluțiile diferă:

pg. 27

procesul va continua între reclamant și pârât, iar, dacă susținerile pârâtului se vor adeveri, cererea se va respinge ca făcută împotriva unei persoane fără capacitate procesuală pasivă;

terțul va rămâne în proces, alături de pârât, terțul dobândind poziția unui intervenient principal, hotărârea urmând a-i fi opozabilă – soluția a fost preluată și de N.C.Proc.Civ.

pg. 28

REPREZENTAREA PĂRȚILOR ÎN JUDECATĂ

Părțile pot sta în judecată: personal; prin reprezentare.

Reprezentarea este de două feluri:

prin mandatar care nu este avocat – trebuie avute în vedere următoarele aspecte:

forma mandatului – procură dată sub semnătură legalizată sau, în mod excepțional, în fața instanței. Nu este necesară forma autentică.

conținutul mandatului – procura trebuie să fie dată pentru exercițiul dreptului de chemare în judecată și pentru reprezentarea în judecată (ad litem) => procură specială.

Procura generală poate servi și la reprezentarea în judecată, în două situații:

în cazul unui prepus; în cazul în care mandantul nu are nici domiciliul, nici reședința în țară.

Procura este considerată a fi dată pentru toate actele necesare judecății, dacă nu prevede contrariul. De la această regulă, există două limite: actele de dispoziție (nu pot fi făcute decât în baza unei procuri speciale și autentice) și limitarea dreptului de a pune concluzii (care nu revine mandatarului care nu este avocat – pledoaria reprezintă un monopol al juriștilor).

De la aceste limite, există trei excepții: mandatarul care este doctor sau licențiat în drept și reprezintă

interesele soțului sau rudelor până la gradul IV inclusiv; mandatarul care reprezintă o rudă până la gradul IV inclusiv sau soțul,

care nu este licențiat în drept, dar care poate pune concluzii, însă numai la judecătorie;

mandatarul al cărui drept de reprezentare decurge dintr-o lege sau dintr-o hotărâre judecătorească; de exemplu: părintele care își reprezintă copilul, ipoteza curatorului.

A pune concluzii = orice dicuție litigioasă a speței.

prin consilier juridic , în cazul societăților comerciale; prin mandatar avocat – trebuie avute în vedere următoarele aspecte:

pg. 29

forma mandatului – împuternicire emisă de avocat în baza contractului de asistență judiciară. În cazul în care se fac acte de dispoziție, avocatului nu îi este impusă obligația de a prezenta o procură în formă autentică, dacă dreptul de a face actele de dispoziție rezultă din contractul său de asistență juridică (deoarece acest contract are valoarea de înscris autentic).

avocatul care a reprezentat partea în primă instanță va putea să declare apel sau recurs, chiar dacă nu mai are împuternicire și pentru reprezentarea în calea de atac, dacă drepturile părții ar fi prejudiciate prin neutilizarea căii de atac.

Încetarea mandatului – el nu încetează prin moartea părții sau incapacitatea mandantului; el va dăinui până la retragerea lui de către moștenitori sau de către reprezentanții incapabilului.

Renunțarea la mandat nu poate fi opusă intanței și nici celeilalte părți decât de la comunicare, în afara cazului în care renunțarea s-a făcut în ședință publică. Partea care a renunțat la mandat trebuie să înștiințeze instanța și cealaltă parte cu 15 zile înainte de ședință.

pg. 30

PROCURORUL

Natura participării procurorului la procesul civil – opinii contrare în doctrină: parte sui generis; parte ce are o configurație specială în proces, ca reprezentant al celorlalte păți în

proces;

Formele de participare a procurorului la procesul civil:

declanșarea procesului civil – art. 45 C.Proc.Civ. – procurorul poate formula acțiuni în justiție atunci când acest lucru este necesar pentru protejarea intereselor minorilor, persoanelor puse sub interdicție sau dispăruților.

Art. 1 din Legea contenciosului administrativ – dreptul procurorului de a introduce acțiuni în contencios administrativ.

Faptul că procurorul declanșează litigiul nu înseamnă că partea care este titularul dreptului nu va figura în proces. Partea va putea să-și exercite toate drepturile procesuale, indiferent de poziția procurorului.

participarea la un proces început de alții – sunt cazuri în care necesitatea procurorului de a particpa la proces este prevăzută expres de lege; de exemplu: cererile de expropriere, cererea de punere sub interdicție etc.

Neparticiparea procurorului atrage sancțiunea nulității actelor săvârșite fără participarea lui.

Procurorul poate participa la un proces civil ori de câte ori consideră necesar.

exercițiul căilor de atac – nu se referă exclusiv la procesele declanșate de către procuror sau la care acesta a participat.

Dacă procurorul a luat parte la judecată, termenul căilor de atac curge de la comunicare. Dacă a participat, termenul curge de la pronunțare.

Procurorul poate ataca orice hotărâre – nelegalitatea în sine a unei hotărâri este motiv suficient pentru a-i permite să facă acest lucru.

solicitarea de punere în executare silită a unor hotărâri judecătorești – se referă numai la acele categorii de persoane pentru care se poate introduce acțiunea: minori, puși sub interdicție sau dispăruți.

Nu este necesar ca hotărârea să provină dintr-un proces declanșat de procuror sau la care acesta a participat.

Punerea în executare poate viza numai hotărâri judecătorești, nu și alte acte de punere în executare.

pg. 31

COMPETENȚA INSTANȚELOR JUDECĂTOREȘTI

Felurile competenței: generală; materială; teritorială.

Competența materială stabilește atribuțiile între instanțele judecătorești, în funcție de poziționarea acestora pe trepte ierarhice.

Competența teritorială stabilește competența instanțelor între instanțe de același grad, în funcție de poziționarea lor teritorială.

Competența generală – se va discuta la seminar; nu se va da la examen.

Dat fiind faptul că anumite cauze pot fi soluționate în mod amiabil, în practica judecătorească mai veche a apărut o confuzie; de exemplu, în problemele de partaj succesoral, acesta putându-se face și în fața notarului. Totuși, părțile se pot adresa instanței de judecată, chiar dacă nu există neînțelegeri între ele. Procedura notarială nu este o procedură prealabilă obligatorie.

Competența materială – este reglementată de norme de ordine publică; încălcarea lor va putea fi invocată de către părți, de instanță, din oficiu, sau chiar de către procuror.

Modificare a C.Proc.Civ. intervenită în noiembrie 2010 – invocarea acestei excepții nu poate avea loc decât la prima zi de înfățișare, cel mai târziu, și înainte de începerea dezbaterilor asupra fondului (in limine litis).

Competența materială a judecătoriei

Judecătoria este instanță cu plenitudine de competențe – tot ceea ce nu este reglementat în competența unei anumite instanțe, va fi de competența judecătoriei.

Art. 1 pct. 1 C.Proc.Civ. – judecătoriile judecă în primă instanță toate procesele și cererile , în afară de cele date de lege în competența unor alte instanțe.

Contencios administrativ special – norme speciale care nu ar aparține în principiu dreptului comun, dar prin care se stabilește totuși competența judecătoriei. Exemple:

contravenția; în materia Legii fondului funciar – Legea 18/1991 – plângerile în materia comisiilor

consitituite în baza acestei legi.

N.C.Proc.Civ. – tribunalele vor fi instanțe cu plenitudine de competență, nu judecătoriile.

pg. 32

Competența tribunalelor

Judecă în primă instanță, în apel și în recurs.

Art. 2 C.Proc.Civ. – enumerare a pricinilor pe care tribunalele le judecă în primă instanță.

Art. 2. pct. 1 lit. a.) a fost abrogat prin Legea 71/2011, de punere în aplicare a N.C.Civ. Această literă prevedea că procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei, precum şi procesele şi cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani sunt în competența tribunalului.

Art. 2 pct. 1 lit. b.): procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei sunt în competența tribunalului.

Prin urmare, judecătoria a dobândit în competența sa cauzele dintre societăți comerciale între 100.000 și 500.000 și toate cele care nu sunt evaluabile în bani.

Alte cauze care, chiar dacă depășesc 500.000 lei, sunt în competența judecătoriilor:

partajele judiciare și toate cererile în materia succesorală; litigiile în materia fondului funciar; acțiunile posesorii sau petitorii formulate de terţii vătămaţi în drepturile lor prin

aplicarea legilor în materia fondului funciar.

Tribunalul este competent în materie de:

litigii de muncă și asigurări sociale (cu excepția celor date în competența altor instanțe);

cereri în materie de contencios administrativ (în afara celor date în competența curților de apel;

În materia contenciosului administrativ, tribunalul este instanță cu plenitudine de competență.

cereri în materie de creație intelectuală și proprietate industrială; cereri în materie de expropriere.

RIL – prin cereri de expropriere se înțeleg numai acele cereri făcute în baza Legii 33/1994, nu și exproprierile făcute înainte de această dată.

cereri pentru încuviinţarea, nulitatea sau desfacerea adopţiei;

cereri pentru despăgubiri privind erorile judiciare produse în procesele penale – indiferent de valoarea lor;

cereri pentru recunoaşterea, precum şi cele pentru încuviinţarea executării silite a hotărârilor date în ţări străine.

pg. 33

Tribunalul, ca instanță de apel, judecă hotărârile pronunțate de judecătorii în primă instanță, mai puțin atunci când hotărârea nu este susceptibilă de apel. În acest caz, tribunalul judecă direct recursul. Exemple de astfel de cauze:

cauze evaluabile în bani, dar a căror valoare este până la 100.000 lei; acțiunile posesorii; acțiunile în evacuare; înregistrările în materie de acte de stare civilă; măsurile asigurătorii; contestațiile la executare; ordonanțele președințiale; contravențiile ș.a.

Sunt și cauze care nu sunt susceptibile de nicio cale de atac; de exemplu: pretențiile privind plata unor sume de bani de până la 2.000 lei inclusiv – de competența judecătoriei.

Cauze date de norme speciale în competența tribunalului:

litigiile în materie de societăți comerciale; litigiile privind insolvența.

Competența se stabilește în funcție de natura princinii sau în funcție de valoarea obiectului pricinii.

RIL: în cererile privind anularea, nulitatea absolută, rezoluționea, reziliearea unui contract sau a unui alt act juridic, cererea este considerată evaluabilă în bani, chiar dacă nu există un capăt de cerere referitor la repunerea părților în situația anterioară. ÎCCJ a explicat soluția, arătând că, din punct de vedere intelectual, repunerea părților în situația anterioară se produce de drept, ca un efect al desființării contractului. Din punct de vedere al substanței dreptului, nu contează dacă s-a solicitat sau nu repunerea în situația anterioară, pentru că ea oricum se produce. ÎCCJ a mai arătat și că acel capăt de cerere privind restituirea prestațiilor este necesar numai în ceea ce privește posibilitatea executării hotărârii – deci instanța nu se va pronunța asupra restituirii prestațiilor ex oficii, ci numai la cererea părților. Prin urmare, ÎCCJ s-a prununțat numai în legătură cu valoarea cererii, nu și cu privire la pronunțarea din oficiu.

ÎCCJ a considerat că sunt considerate ca evaluabile în bani și cererile privind pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare, atunci când o parte a refuzat să-l mai încheie.

Art. 112 pct. 3 C.Proc.Civ. prevede că reclamantul indică valoarea obiectului cerereii, după aprecierea sa. Această evaluare făcută de reclamant poate fi însă contestată fie de către pârât, fie chiar de către instanță, din oficiu. Dacă este contestată valoarea, se va recurge la alte mijloace de evaluare (înscrisuri, expertiză etc.).

Valoarea care contează pentru determinarea competenței este cea de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată. Orice mărire sau micșorare a

pg. 34

valorii aceluiași obiect intervenită în cursul procesului nu are efect asupra competenței instanței legal învestite. În schimb, dacă se dovedește că evaluarea de la momentul introducerii acțiunii a fost una eronată, instanța își va declina competența, întrucât nu a fost legal învestită.

În caz de conexare a unor cauze, nu se cumulează valoarea cereilor conexate, competența fiind păstrată de instanța în fața cărora s-au conexat.

Dacă mai mulți reclamanți formulează cereri împotriva aceluiași pârât, dar în baza unor raporturi juridice distincte, valoarea cererilor nu se cumulează. Și reciproca este valabilă – dacă un reclamant formulează cereri împotriva mai multor pârâți, dar în baza unor raporturi juridice diferite, cererile nu se conexează.

Dacă cererea are mai multe capete, având o pretenție principală și mai multe accesorii, competența va fi atrasă de valoarea cererii principale.

De asemenea, valoarea dobânzilor la suma principală nu va fi luată în calcul la stabilirea competenței. Există și o teză contrară, care ia în calcul și dobânzile, dar doar cele care au curs până la data introducerii cererii de chemare în judecată. Practica este împărțită în această privință. N.C.Proc.Civ. reia cea de-a doua soluție.

Cererile incidentale și cererile accesorii sunt în competența instanței care judecă cererea principală – art. 17 C.Proc.Civ.

Competența Curții de Apel

Curtea de apel judecă pricini în primă instanță, în apel sau în recurs.

În primă instanță însă, competența ei este foarte mică, în principal în litigiile de contencios administrativ, atunci când actul administrativ atacat provine de la o autoritate sau instituție centrală.

Atunci când vorbim de acțiuni care vizează acte administrative prin care se stabilesc impozite, taxe și alte contribuții, competența va fi stabilită după valoare – până la 500.000 lei, la tribunal; ce depășește suma de 500.000 lei, la curtea de apel.

Curțile de apel judecă apelurile pronunțate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în primă instanță. Ca instanțe de recurs, curțile de apel judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în apel de tribunal sau a hotărârilor fără posibilitate de apel pronunțate în primă instanță de tribunal.

Curțile de apel au și competențe speciale, de exemplu, în materie de insolvență.

Curtea de Apel București are o competență specială în materie de anumite cauze de proprietate intelectuală.

pg. 35

Curțile de apel judecă și: conflictele de competență între tribunalele din raza lor; cererile pentru recuparearea creanțelor AVAS.

Competența Înaltei Curți de Casație și Justiție

Înalta Curte de Casație și Justiție este divizată în patru secții: Secția I Civilă; Secția a II-a Civilă; Secția Penală; Secția de Contencios Administrativ.

Competențele se păstrează pe secții. În cadrul lor, se judecă în complete de trei judecători.

La ÎCCJ, se judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel.

De asemenea, se judecă și alte cereri date în competența ÎCCJ. De exemplu: cererile de strămutare; conflictul de competență între două curți de apel sau între o curte de apel și o altă

instanță.

ÎCCJ are și 4 complete de 5 judecători, dintre care unul civil și unul de contencios administrativ. Ele judecă recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de ÎCCJ în primă instanță. De asemenea, ele judecă și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de CSM ca instanță disciplinară.

La ÎCCJ se soluționează și recursul în interesul legii, de către un complet special.

În cadrul Înaltei Curți există și secțiile unite, la care trebuie să ia parte cel puțin 2/3 dintre judecătorii ÎCCJ; hotărârile se iau cu majoritate. Secțiile unite analizează două categorii de cauze:

cererile de schimbare a jurisprudenței ÎCCJ; cererile privind sesizarea Curții Constituționale cu un control prealabil

promulgării.

COMPETENȚA TERITORIALĂ

Competența teritorială este de trei feluri: de drept comun; alternativă – reclamantul are posibilitatea (discreționară) să-și aleagă instanța dintre

una sau mai multe variante posibile;

pg. 36

exclusivă – este reglementată prin norme de ordine publică; celelalte două sunt reglementate prin norme de ordine de drept privat.

Competența teritorială de drept comun

Competența de drept comun revine instanței de la domiciliul sau sediul pârâtului. Dacă cererea este îndreptată împotriva unei asociații fără personalitate juridică,

competența revine instanței de la domiciliul persoanei căreia i s-a încredințat președinția sau direcția asociației; dacă nu există o astfel de persoană, competența devine alternativă, fiind competentă instanța de la domiciliul oricăruia dintre asociați.

Sediul materiei: art. 5 C.Proc.Civ.

Dacă pârâtul nu are domiciliul în țară sau are un domiciliu necunoscut, cererea se va putea îndrepta la instanța reședinței sale din țară. Dacă nu are nici reședință cunoscută, devine competentă instanța domiciliului sau reședinței reclamantului.

Domiciliu – nu locuința declarată în actele publice, ci cea la care persoana locuiește în mod efectiv. Totuși, până la proba contrarie, există prezumția că locuința din actele publice este și cea la care locuiește efectiv.

Competența alternativă

Art. 6 C.Proc. Civ. – dacă pârâtul are, în afară de domiciliul său, și o îndeletnicire profesională care impune un sediu sau un loc de desfășurare sau desfășoară o activitate agricolă, comercială sau industrială, cererea este de competența fie a domiciliului pârâtului, fie a instanței locului unde se desfășoară aceste activități, dar numai în ceea ce privește obligațiile de ordin patrimonial care sunt născute din acele profesii sau îndeletniciri sau care urmează să se execute la locul unde se desfășoară respectivele profesii sau alte îndeletniciri.

De exemplu: un avocat; un notar etc. Pentru obligațiile rezultate din activitatea sa profesională, acțiunea poate fi făcută fie la instanța domiciliului său, fie la instanța sediului său.

Art. 8 C.Proc.Civ. – cererile formulate contra statului sau altor instituții publice, dacă aceste instituții au sediul în București =˃ competență alternativă – fie se alege instanța din capitală, fie instanța din orașul reședință a județului în care domiciliază reclamantul.

Art. 7 C.Proc.Civ. – posibilitatea de a alege competența în cazul în care pârât este o persoană juridică ce are o reprezentanță; pentru obligațiile ce se execută de reprezentanță sau care izvorăsc din acte sau fapte încheiate sau săvârșite de către reprezentanță, competența este ori a instanței sediului principal al persoanei juridice, ori a instanței locului unde își are sediul reprezentanța. Regula se aplică și în cazul sucursalelor unei societăți.

pg. 37

Art. 9 C.Proc.Civ. – prevede că, atunci când sunt mai mulți pârâți, cererea poate fi făcută la instanța în raza teritoarială a căreia își are sediul oricare dintre pârâți. Dacă dintre pârâți există și pârâți obligați principal, și pârâți obligați accesoriu, regula se aplică numai în ceea ce privește pârâții obligați principal. Dacă reclamantul renunță la acțiune împotriva unuia dintre pârâți, acest fapt nu afectează competența instanței, dacă a fost corect sesizată la introducerea acțiunii.

Art. 10 C.Proc.Civ. – instituie alte cazuri de competență alternativă, în afara instanței domiciliului pârâtului:

instanța locului prevăzut în contract pentru executarea obligației, în cazul cererilor privind executarea, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea unui contract – nu este vorba de instanța locului prevăzut în lege pentru executarea obligației.

în cazul cererii privind locațiunea unui imobil sau a unei prestații tabulare – instanța de la locului situării imobilului;

cererile care decurg dintr-o cambie, cec sau bilet la ordin – instanța locului de plată (chiar dacă locul nu a fost prevăzut în cambie, dar rezultă din Legea cambiei);

în cazul obligațiilor comerciale – instanța locului unde a luat naștere obligația sau instanța locului plății – acest punct a fost abrogat, deci nu se mai aplică decât cauzelor deja existente pe rol;

în cazul cererilor făcute de descendenți sau acendenți privind plata obligațiilor de întreținere – instanța domiciliului reclamantului; nu este vorba și de cereri făcute de debitorul obligației de întreținere pentru sistarea sau micșorarea întreținerii, reclamantul nefiind cel aflat în nevoie. De asemenea, dacă realizarea obligației de întreținere se reclamă printr-un capăt de cerere accesoriu altei cereri principale, competența nu mai este alternativă.

acțiunile în răspundere delictuală – instanța locului unde s-a săvârșit fapta ilicită generatoare de prejudicii.

În materie de asigurări există o triplă competență posibilă: domiciliul asiguratului, locul bunurilor asigurate sau locul unde s-a produs accidentul. Alegerea uneia dintre cele trei variante de competență posibilă este nulă dacă a fost făcută înainte de nașterea dreptului la despăgubiri.

Competența exclusivă

Sediul materiei: art. 13, 14, 15 C.Proc.Civ.

Art. 13 – în cazul cererilor reale privitoare la imobile, competența exclusivă este a instanței locului unde se află situate bunurile. Este vorba numai despre cererile reale, nu și cele personale. În cazul în care bunul se află în circumscripția mai multor instanțe, competența aparține tuturor instanțelor în raza teritorială a cărora se află imobilul; dacă pârâtul domiciliază în raza teritorială a unei instanțe, atunci aceasta va fi competentă.

pg. 38

În cazul cererilor de partaj judiciar (nu succcesoral), dacă în masa partajabilă există mai multe imobile, se aplică prin analogie art. 13 alin. (2) C.Proc.Civ.

Pronunțarea unei hotărâri care să țin loc de contract de vânzare-cumpărare nu intră în domeniul de aplicare a art. 13, întrucât în acest caz nu se protejează un drept real, ci unul de creanță.

Art. 14 – în cazul cererilor privitoare la succesiuni, instanța competentă exclusiv este cea de la ultimul domiciliu al defunctului: cererile privind validitatea sau executarea dispozițiilor testamentare, cererile privitoare la moștenire, precum și cererile privind pretențiile pe care succesorii le pot avea unii împotriva celorlalți, cererile legatarilor sau creditorilor defunctului împotriva moștenitorilor sau a executorului testamentar. Nu intră în această categorie situația unui terț care revendică un bun pe care defunctul îl avea în patrimoniu, nici cererea moștenitorilor pentru recuperarea unor creanțe ale defunctului.

Art. 14 prevalează asupra art. 13, datorită caracterului special pe care îl are.

În cazul mai multor succesiuni succesive care nu au fost dezbătute și care trebuie soluționate în același proces, este competentă instanța celui din urmă defunct (soluție preluată și de N.C.Proc.Civ.).

Art. 15 – în materie de societate, competența exclusivă este a instanţei sediului principal al societății; această regulă de competență se aplică până la lichidarea societății.

Art. 16 – în materie de insolvență, competența exlusivă revine tribunalului de la sediul principal al debitorului.

Art. 607 – în materia divorțului, este competentă judecătoria în circumscripția căreia soții au avut ultimul domiciliu comun, iar dacă nu au avut domiciliu comun sau dacă niciunul dintre soți nu mai locuiește în raza teritorială a instanței unde a existat domiciliul comun, se revine la regula de drept comun și anume domiciliul pârâtului.

Art. 159 – competența este de ordine publică sau privată. Art. 19 – părțile pot conveni prin înscris sau declarație verbală în fața instanței ca pricinile privitoare la bunuri să fie judecate de alte instanțe decât cele care au competența teritorială, cu excepțiile prevăzute de art. 13, 14, 15, 16. Prin urmare, excepțiile prevăzute de art. 13, 14, 15, 16 sunt de ordine publică.

Întinderea competenței instanței

Instanța învestită cu soluționarea unei cereri este competentă să soluționeză și apărările formulate de părți în soluționarea cauzei respective, chiar dacă acele apărări ar

pg. 39

putea fi făcute pe cale separată ca veritabile cereri de chemare în judecată, caz în care ar atrage o altă competență.

Această regulă are anumite limite:

dacă apărările făcute de una dintre părți se constituie în veritabile chestiuni prejudiciale (care trebuie judecate după o procedură distinctă sau exced competențelor puterii judecătorești), instanța nu mai este competentă să le judece și pe acestea;

regula: penalul ține în loc civilul; excepția de nelegalitate a actului administrativ – Constituția dă soluționarea acestei

excepții în competența exclusivă a instanțelor de contencios administrativ.

Instanța învestită cu o cerere este competentă să judece și incidentele apărute în legătură cu acea cerere (de exemplu: cererea de recuzare, incompatibilitatea, perimarea, cererea de suspendare a executării silite făcută odată cu recursul, cererea de suspendare a procesului, cereri privind măsurile asiguratorii etc.). Există și excepții: strămutarea.

Prorogarea de competență

= instituție de drept procesual care tratează situațiile în care o instanță își extinde competența asupra unor cereri care în mod normal nu erau în competența sa.

Prorogarea de competență este de trei feluri, în funcție de subiectul de drept care dipune prorogarea:

legală; judecătorească; convențională.

Cazurile de prorogare legală

art. 9 art. 17

Prorogarea legală se aplică atât în ceea ce privește normele de ordine publică, cât și în ceea ce privește normele de ordine privată.

Conexarea unor cereri (art. 164) – presupune reunirea unor pricini între aceleași persoane sau chiar și părți diferite, atunci când obiectul sau cauza cererilor prezintă o strânsă legătură.

Conexarea unor cereri este determinată de necesitatea unei mai bune administrări a justiției, pentru a se evita generarea unor soluții opuse.

Pentru a opera conexarea este necesar ca:- cele două pricini să se afle în strânsă legătură;

pg. 40

- cele două pricini să se afle în fața unei instanțe de grad egal.Reunirea celor două cauze se va face la instanța întâi învestită. Dacă una dintre

instanțe are o competență teritorială exclusivă, atunci cauzele se vor reuni la aceasta, chiar dacă ea este cea din urmă învestită. Dacă ambele instanțe sunt competente exclusiv, atunci conexarea nu poate avea loc.

Conexarea se poate face și atunci când pricinile se află pe rolul aceleiași instanțe, dar la complete diferite.

Excepția de conexare poate fi invocată atât de părți, cât și de instanță din oficiu, însă numai în fața primei instanțe.

Litispendența – situația în care între două cauze există identitate de părți, obiect și cauză. Aceasta nu reprezintă un caz de prorogare, în opinia catedrei de la București. În acest caz, se poate ajunge la situația unor hotărâri contrarii.

Excepția de litispendență poate fi invocată de către părți sau de către instanță, din oficiu, chiar dacă instanțele sunt de grad diferit. Ea poate fi invocată atâta timp cât cauza se află în fața instanțelor de fond.

Dacă se admite excepția de litispendență, cauza se va trimite instanței întâi învestite. Dacă una dintre cele două instanțe este de grad mai înalt, atunci cauza se va trimite acesteia.

Cazurile de prorogare judecătorească

Strămutarea cauzelor – art. 37 și urm. din C.Proc.Civ.În cazul strămutării, raportarea se face la fizionomia unei instanțe sau a locului în care

se află instanța respectivă, problema nefiind de complet. Prin urmare, nu este vorba despre un simplu incident la compunerea completului.

Există trei motive de strămutare:

când una dintre părți are printre judecătorii sau asistenții judiciari ai unei instanțe două rude sau afini până la gradul al IV-lea; nu se vorbește aici și despre soț - competența aparține instanței imediat superioare;

când este afectată siguranța publică – acea împrejurare ce creează o prezumție că judecarea cauzei într-un anume loc ar putea să producă o tulburare a ordinii publice – competența aparține ÎCCJ;

când există o bănuială legitimă – situația în care se presupune că nepărtinirea judecătorilor ar putea fi afectată de împrejurări precum calitatea părților sau vrășmășiile locale – competența aparține ÎCCJ.

Instanța va judeca cererea de strămutare cu citarea părților în Camera de Consiliu.Hotărârea nu se motivează și nu se atacă cu nicio cale de atac. În timpul soluționării cererii de strămutare, președintele instanței care judecă cererea

va putea dispune în Camera de Consiliu și fără citarea părților supendarea procesului de fond – caz de suspendare facultativă.

pg. 41

În urma admiterii cererii de strămutare, dosarul va fi trimis la o altă instanță egală în grad cu cea la care s-a ivit dosarul de strămutare. Tot prin hotărârea de admitere a strămutării se dispune și ce acte procedurale se păstrează din dosarul strămutat. În cazul în care hotărârea nu spune nimic, se consideră că actele deja realizate nu sunt păstrate.

Dacă instanța de fond judecă pricina, chiar după ce instanța de strămutare a dispus strămutarea cauzei, hotărârea pronunțată este nulă de drept (se consideră desființată prin admiterea cererii de strămutare) – instanța de strămutare trebuie să comunice de îndată hotărârea instanței de fond. Aceeași este soluția în cazul în care instanța de fond a judecat cauza, deși instanța de strămutare a dipus suspendarea procesului.

Nu se poate face o nouă cerere de strămutare pe motive cunoscute dar neinvocate în prima cerere de strămutare.

În materia recursului – instanța de recurs, atunci când casează cu trimitere, poate să trimită cauza la aceeași instanță sau la o altă instanță egală în grad cu cea care a judecat inițial.

În materia recuzării – dacă toți judecătorii unei instanțe sunt recuzabili sau numărul de judecători recuzabili este suficient de mare cât să facă imposibilă judecarea cauzei de către instanța în cauză, dosarul va fi trimis la instanța superioară în grad.

Delegarea instanței – art. 23 C.Proc.Civ. – dacă, din pricina unor împrejurări excepționele, instanța competentă este împiedicată să funcționeze timp îndelungat, ÎCCJ va desemna o altă instanță de același grad să judece pricina.

Art. 229 din Legea de punere în aplicare a N.C.Civ. – până la intrarea în vigoare a funcționării instanțelor de tutelă, atribuțiile acestora cu privire la administrarea bunurilor minorului pot fi delegate de către instanța de tutelă Autorității Tutelare – situație de prorogare de competență în care competența este prorogată în afara instanțelor judecătorești.

Prorogarea convențională – este posibilă numai în cazul competenței relative sau alternative. Părțile trebuie să convină să aleagă o altă instanță decât cea care ar fi legal competentă. Înțelegerea trebuie să fie expresă, iar părțile trebuie să aibă deplină capacitate de exercițiu.

Excepția de necompetență

= mijlocul procedural prin care se invocă încălcarea normelor privitoare la competență.

Excepția este de ordine publică sau privată, după cum norma încălcată este de ordine publică sau privată.

Clasificarea excepțiilor de competență – art. 159 C.Proc.Civ.

pg. 42

Regimul de invocare al excepției:

excepția de necompetență generală – poate fi invocată în tot cursul procesului. Persoanele care o pot invoca: părțile și judecătorul.

excepția de necompetență materială – nu poate fi invocată decât în fața primei instanțe până la prima zi de înfățișare, iar, dacă la prima zi de înfățișare încep și dezbaterile asupra fondului, excepția trebuie invocată înainte de a începe aceste dezbateri. Persoanele care o port invoca: părțile și judecătorul.

excepția de necompetență teritorială: dacă e de ordine publică, se aplică regula de la competența materială; dacă e de ordine privată, nu poate fi invocată decât de către pârât și numai

odată cu întâmpinarea sau, numai dacă întâmpinarea nu este obligatorie, la prima zi de înfățișare cel mai târziu.

Judecătorul este obligat ca, la prima zi de înfățișare, să verifice competența.

Soluția instanței asupra excepției poate fi: de respingere – prin încheiere – instanța va continua procesul; de admitere – prin sendință sau decizie – prin această hotărâre va declina competența,

indicând și instanța competentă. Totodată, instanța va trimite dosarul la instanța competentă. Instanța nu este ținută să trimită cauza la instanța pe care partea o indică drept competentă, ci califică singură care este instanța competentă.

Hotărârea de declinare a competenței are două caracteristici importante: nu se atacă cu nicio cale de atac – se aplică numai în cazul în care instanța își declină

competența; ea nu are autoritate de lucru judecat față de instanța la care se trimite dosarul , care nu

va fi ținută de calificarea dată de instanța de trimitere. Prin urmare, și această instanță își poate declina competența față de aceeași instanță de la care a primit dosarul sau față de o instanță terță.

Conflictele de competență

Conflictul negativ de competență

Conflictul negativ de competență intervine atunci când două instanțe își declină succesiv și reciproc competența.

Declinările succesive la alte instanțe nu generează un conflict de competență.

Conflictul pozitiv de competență

pg. 43

Conflictul pozitiv de competență intervine atunci când două instanțe se consideră simultan competente în a judeca aceeași cauză – în caz de litispendență.

Instanța care soluționează conflictul = regulator de competență – instanța superioară și comună celor două instanțe aflate în conflict.

Dacă în conflict intră ÎCCJ, declinatorul de competență reprezintă și regulator de competență.

Regulatorul de competență nu se sesizează de către părți, ci numai de către instanța de judecată – sesizare ex officio. Instanța competentă este instanța în fața căreia s-a manifestat conflictul de competență: instanța care se declară cea din urmă competentă să judece sau ultima instanță care și-a declinat competența.

Cererea se judecă în camera de consiliu și fără citarea părților. Hotărârea este susceptibilă de recurs în 5 zile de la comunicare.

pg. 44

ACTELE ȘI TERMENELE DE PROCEDURĂ

Și în materia actelor de procedură se face distincția între instrumentum (actul doveditor) și negotium (operațiunea juridică).

Lovirea de nulitate a lui instrumentum desființează actul și ca negotium, adică drept operațiune juridică. Prin umare, în materie procedurală, spre deosebire de dreptul substanțial, nulitățile de formă atrag și nulități de fond.

Actele de procedură se probează numai prin ele însele, nu și prin mijloace extrinseci.

Actele de procedură trebuie să îmbrace formă scrisă. Actele de procedură care se fac verbal se menționează în încheiere sau în alte acte care se atașează încheierii judecătorești. Actele scrise trebuie să fie în limba română sau traduse în limba română.

Legea română permite minorităților naționale să se exprime în limba maternă, însă acest fapt atrage autorităților obligația de a asigura traducerea gratuită a actelor în limba română.

Legalitatea actelor de procedură se verifică prin chiar elementele intrinseci ale acestora, instanța neputând apela la elemente extrinseci ale actelor.

Termenele în procedura civilă: legale; judecătorești; convenționale – în materia arbitrajului.

Termenele în procedura civilă: imperative – sunt acelea pe care fie legea, fie instanța le prevede în vederea efectuării

unui act înăuntrul lor; exemplu: apelul se face în 15 zile de la comunicare. Termenele imperative nu se referă la o distincție privind normele de ordine publică și cele de ordine privată nici la caracterul (imperativ) al normelor care le reglementează.

prohibitive – cele pe care legea sau judecătorul le stabilește în scopul de a nu se efectua un anumit act înăuntrul lor.

Nerespectarea termenelor imperative atrage, în genere, sancțiunea decăderii, în timp ce nerespectarea termenelor prohibitive atrage, eventual, sancțiunea nulității actului.

Termenele în procedura civilă: pe zile; pe săptămâni; pe ani.

Calculul termenelor – în materia termenelor pe zile, aceste termene se calculează fără a se lua în considerare nici ziua de început a termenului, nici ziua de finalizare a actului; aceste zile vor fi „zile libere”.

pg. 45

Dacă ziua de sfârșit cade într-o zi de sărbătoare legală sau nelucrătoare, ea se va proroga până la prima zi lucrătoare. Dar în cadrul termenului se iau în calcul și zilele nelucrătoare din cadrul lui; doar ultima zi este cea vizată.

Curgerea termenului

Momentul de început al termenului este, de obicei, momentul comunicării actului (art. 102 C.Proc.Civ.). Există și excepții, când termenul nu curge de la comunicare, ci de la un alt moment; exemplu: în cazul ordonanței președințiale curge de la comunicare, dacă părțile nu au fost citate, sau de la pronunțare, dacă părțile au fost citate.

Există și 3 cazuri în care legea asimilează actul comunicării unor alte acte, creând așa-numita „echivalență” sau „echipolență” – ele sunt de strictă interpretare:

cazul în care legiuitorul arată că termenele încep să curgă și împotriva părții care a cerut comunicarea actului de la data la care a cerut respectiva comunicare – de fapt, este vorba de partea care solicită să se comunice actul și celeilalte părți;

cazul în care legea prevede că partea primește somația de executare, moment la care se consideră că hotărârea pusă în execurtare a fost și ea comunicată – acest lucru se explică prin faptul că somația de executare trebuie întotdeauna însoțită de titlul care se pune în executare;

cazul în care partea căreia nu i s-a comunicat hotărârea declară apel sau recurs înainte de comunicare.

Termenele de procedură, ca regulă, nu sunt susceptibile de suspendări. Există cazuri de suspendare în anumite situații expres prevăzute de lege.

În ce privește întreruperea, ca regulă generală, se cunoaște un singur caz de întrerupere – atunci când actul de procedură nu a putut fi săvârșit în termen dintr-o împrejurare mai presus de voința părții. Actul de procedură va trebui efectuat într-un termen de 15 zile de la încetarea stării ce a condus la imposibilitatea efecturăii. În același termen se vor arăta și motivele pentru care actul nu a putut fi efectuat în termen și se va cere repunerea în termen. Asupra motivelor de întrerupere, se va pronunța instanța competentă să analizeze actul de procedură săvârșit.

În ce privește împlinirea termenului de procedură, ea produce două efecte: în cazul termenului impertiv – imposibilitatea efectuării actului ce trebuia executat în

termen =˃ decăderea din dreptul de a efectua actul; în cazul termenului prohibitiv – posibilitatea efectuării actului de procedură ce nu a

putut fi efectuat până în acel moment.

Sancțiunile nerespectării normelor privind actele și termenele procedurale

Nerespectarea formei actului – sancțiunea care se aplică de regulă este nulitatea.

pg. 46

Nulitățile relative nu pot fi invocate decât de partea care a fost prejudiciată și doar la prima zi de înfățișare ce a urmat producerii actului lovit de nulitate.

Nulitatea expresă în materie de procedură face să se prezume că partea a fost vătămată, în timp ce, în cazul nulității virtuale, partea care invocă nulitatea trebuie să dovedească vătămarea ce i s-a produs.

Există situații în care nulitatea intervine direct, instantaneu, și situații în care nulitatea intervine după un termen de amânare (dat de instanță pentru îndreptarea actului).

Există și nulitate condiționată de vătămare (art. 105 alin. 2 C.Proc.Civ. – atunci când actul a fost efectuat cu nerespectarea formelor legale sau atunci când actul a fost efectuat de către un funcționar necompetent) și nulitate necondiționată de vătămare (art. 105 alin. 1 C.Proc.Civ. – se referă la necompetența instanței; nulitatea ce decurge din greșita compunere a completului de judecată; încălcarea normelor prohibitive; neplata taxelor de timbru.).

Nulitatea condiționată de vătămare se va produce numai în următoarele condiții: dacă s-a produs o vătămare părții; această vătămare să nu poată fi înlăturată în alt mod decât prin anularea actului. Dacă

legea sau judecătorul identifică și alte mijloace de înlăturare a vătămării, le va aplica cu precădere.

Proba vătămării – cel care invocă nulitatea trebuie să probeze vătămarea; dacă nulitatea este însă expresă, se instituie o prezumție legală, simplă de vătămare, dar care permite părții adverse să o răstoarne.

Cauzele de nulitate: sediul materiei – art. 105 C.Proc.Civ. Există și cazuri de nulitate distincte.

Nulitatea se invocă, de principiu, pe calea excepției, dacă procesul este în curs de desfășurare. Dacă procesul a fost finalizat, nulitatea va fi invocată printr-o cale de atac.

Art. 304 pct. 3 C.Proc.Civ. – (...)

Excepția de nulitate, ca regulă, are un regim de invocare influențat de dacă actul lovit de nulitate este de ordine publică sau privată. Acoperirea nulităților relative prin neinvocarea lor are drept consecință imposibilitatea invocării lor pe cale de atac.

Persoanele care pot invoca nulitatea se determină în funcție de dacă ea este de ordine publică – poate fi invocată de orice persoană interesată, inclusiv instanța – sau de ordine privată – nu poate fi invocată decât de partea care a suferit vătămarea. Nimeni nu poate invoca nulitatea atunci când nelegalitatea a fost săvârșită prin fapta sa.

Efectele nulității: lipsirea de putere a actului de procedură; el rămâne fără efect juridic. În ceea ce privește actele anterioare actului nul, ele își păstrează valabilitatea. În ceea

pg. 47

ce privește actele ulterioare, ele vor fi anulate în măsura în care își sprijină propria legalitate pe actul nul sau anulat.

În cazul declinării de competență, probele administrate de către instanța necompetentă rămân câștigate cauzei. Instanța care va fi declarată competentă va putea să reafacă aceste probe, dar numai dacă consideră motive temeinice.

Decăderea intervine în cazul încălcării unor termene legale imperative.

În cazul încălcării unui termen judecătoresc, intervin alte sancțiuni (amenda judiciară, imposibilitatea administrării unor probe). N.C.Proc.Civ. extinde decăderea ca sancțiune și la termenele judecătorești.

Decăderea poate interveni și când se depășește o etapă procesuală, nu un anumit termen, care are aceeași semnificație ca un termen; exemplu: art. 49 C.Proc.Civ.

Sunt și situații în care, deși se încalcă un termen legal impertiv, decăderea nu intervine.

Exemple:

atunci când partea care ar putea să invoce decăderea renunță la acest drept – acest lucru este posibil numai în cazul termenelor legale imperative reglementate prin norme de ordine privată; exemplu: art. 132 C.Proc.Civ.;

atunci când există între părți un raport de solidaritate sau indivizibilitate care face ca efectele pozitive ale actelor exercitate în termen de una dintre părți să se producă și față de cealaltă parte;

situația în care decăderea nu își produce efectele pentru că legea în mod expres prevede acest lucru; astfel de situații sunt cele în care legea înlocuiește sancțiunea decăderii cu alte sancțiuni. Exemplu: art. 135 C.Proc.Civ. – referitor la depunerea cu încălcarea termenului a cererii reconvenționale sau de introducere în cauză a unei terțe persoane; în acest caz, sancțiunea este judecarea separată a cererii respective. Art. 170 C.Proc.Civ. – referitor la obligațiile părților care au cerut anumite probe.

Efectele decăderii: decăderea nu conduce decât la pierderea dreptului procesual de a efectua un anumit act. Ea nu produce efecte în planul drepturilor subiective.

În cazul în care partea face totuși actul asupra căruia a intervenit decăderea, acesta va fi respins ca tardiv.

Dar decăderea din anumite drepturi procesuale poate avea efecte asupra dreptului subiectiv; de exemplu: decăderea din dreptul de a face apel.

Alte sancțiuni de procedură: amenzile – art. 1081 C.Proc.Civ. și urm.Asupra amenzilor judiciare se pronunță chiar instanța care judecă pricina, printr-o

încheiere cu caracter executoriu, nesusceptibilă de exercițiul căilor de atac. Măsura poate fi cel mult contestată printr-o cerere de reexaminare. Cererea de reexamniare se soluționează

pg. 48

tot prin încheiere în camere de consiliu; ea va fi soluționată de aceeași instanță care a dispus măsura. Partea va fi citată la judecarea cauzei.

Cuantumul amenzilor fac venit la stat.

Totuși, pentru anumite acte prevăzute de art. 1081 C.Proc.Civ., partea adversă poate cere instanței despăgubiri; procedura este identică celei de la amendă.

pg. 49

PARTEA SPECIALĂ

CEREREA DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ

Temeiul: art. 109 C.Proc.Civ.

Există cazuri în care legea impune ca, înainte de sesizarea instanței, partea să parcurgă o procedură cu sau fără caracter jurisdicțional.

Constituția prevede că procedurile jurisdicțional-administrative sunt facultative și gratuite.

Dacă nu se îndeplinește procedura prealabilă dispusă de lege și dacă ea este obligatorie, cererea formulată de reclamant va putea fi respinsă ca prematură sau inadmisibilă.

Ca regulă, numai pârâtul poate invoca neîndeplinirea unei proceduri prealabile, iar acest lucru poate fi făcut numai prin întâmpinare sau, cel mai târziu, la prima zi de înfățișare, dacă întâmpinarea nu este obligatorie. Sancțiunea neinvocării în termen a încălcării obligativității procedurii prealabile este decăderea pârâtului din dreptul de a mai invoca excepția de inadmisibilitate sau prematuritate.

Instanța poate invoca și din oficiu excepția – cazul art. 109 alin. 4 C.Pproc.Civ. – încheiere emisă de notarul public cu privire la verificarea evidenţelor succesorale.

Cererea de chemare în judecată

Art. 112 C.Proc.Civ. – forma cererii și elementele pe care trebuie să le cuprindă:

1. numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal şi contul bancar. Dispoziţiile art. 82 alin. 1 teza a II-a sunt aplicabile. Dacă reclamantul locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul.

2. numele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul reprezentării prin avocat, numele acestuia şi sediul profesional. Dispoziţiile art. 82 alin. 1 teza a II-a sunt aplicabile în mod corespunzător.

Acolo unde există posibilitatea, partea trebuie să comunice și datele mijloacelor moderne de comunicare de care dispune: telefon, e-mail, fax.

pg. 50

3. obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când preţuirea este cu putinţă;

Pentru identificarea imobilelor se va arăta comuna şi judeţul, strada şi numărul, iar, în lipsă, vecinătăţile, etajul şi apartamentul, sau, când imobilul este înscris în cartea funciară, numărul de carte funciară şi numărul topografic.

Dacă partea adversă contestă valoarea exprimată de reclamant, el poate dovedi adevărata valoare a obiectului.

Importanță: pentru stabilirea taxelor de timbru; din perspectiva competenței.

4. arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea;

Inexistența motivării în drept nu este în sine un motiv de anulare a cererii, deoarece judecătorul are posibilitatea să încadreze în drept o cerere, raportându-se la obiectul ei și la motivarea în fapt pe care o face reclamantul. Înainte de a da motivarea în drept, judecătorul pune această motivare în discuția părților și discută obiecțiunile făcute de acestea.

5. arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere;

Dacă sunt înscrisuri, ele trebuie depuse în copie certificată de către reclamant. Dacă înscrisurile sunt într-o limbă străină, ele vor trebui traduse. Nu se cere o traducere autorizată, decât dacă partea adversă contestă traducerea.

Când se va cere dovada cu martori, se vor arăta numele şi locuinţa martorilor.

6. semnătura.

Semnătura poate fi a reclamantului sau a reprezentantului.

La cererea de chemată în judecată trebuie să se anexeze procura reprezenatntului.

Cererea trebuie făcută în număr suficient pentru toate părțile din proces, plus o cerere pentru instanță.

Condițiile de fond

Art. 133 C.Proc.Civ. – sancțiunea nulității se aplică atunci când cererea nu cuprinde numele reclamantului sau al pârâtului, obiectul sau semnătura. Lipsa semnăturii se poate totuşi împlini în tot cursul judecăţii. Dacă pârâtul invocă lipsa de semnătură, reclamantul va trebui să semneze cel mai târziu la prima zi de înfăţişare următoare, iar când este prezent în instanţă, în chiar şedinţa în care a fost invocată nulitatea.

Nulitatea poate să intervină și în legătură cu celelalte elemente, cu condiția ca cealaltă parte dă dovedească producerea unei vătămări.

Cererea de chemare în judecată se depune la instanță:- personal;

pg. 51

- prin mandat;- prin poștă – prin scrisoare cu confirmare de primire; altfel, data depunerii va fi cea a

înregistrării la instanță, nu cea a depunerii la poștă.

La primirea cererii de chemare în judecată, preşedintele sau judecătorul care îl înlocuieşte va verifica dacă aceasta întruneşte cerinţele prevăzute de lege. Când este cazul, reclamantului i se pune în vedere să completeze sau să modifice cererea şi să depună, potrivit art. 112 alin. 2 şi art. 113, cererea şi copii certificate de pe toate înscrisurile pe care îşi întemeiază cererea. Practic, însă, verificarea cererii se face de un grefier registrator.

Dacă apar lipsuri ale cererii de chemare în judecată, reclamantul va putea să le înlăture pe loc iar, dacă acest lucru nu este posibil, i se va acorda un termen înăuntrul căruia să facă respectivele modificări.

În ceea ce privește termenul de judecată, dacă reclamantul este prezent când se acordă, el va lua cunoștință de termen, semnând de luare la cunoștință și nu va mai fi citat în tot cursul procesului. Dacă cererea se trimite prin poștă, reclamantul va fi citat.

Măsuri care se iau de președintele instanței atunci când primește cererea de chemare în judecată (art. 114 C.Proc.Civ.) – de fapt, parte din aceste atribuții trebuie interpretate ca fiind în sarcina președintelui completului de judecată:

dispoziția ca părțile să fie citate și mențiunile cu care ele să fie citate; luarea măsurilor de asigurare a dovezilor sau măsurile asiguratorii – luate pe baza

unei încheieri; alte măsuri cu privire la buna desfășurare a procesului: dacă sunt mai mulți reclamanți

sau pârâți, instanța poate cere acestora să desemneze un reprezentant comun; obligarea reclamantului sau pârâtului cu domiciliu în străinătate să desemneze un domiciliu în țară unde să fie citat.

Efectele cererii de chemare în judecată:

învestirea instanței – ea se poate dezînvesti printr-o hotărâre de declinare sau printr-o soluție; instanța va trebui să se pronunțe asupra cererii, altfel fiind sancționabilă pentru denegare de dreptate;

fixează limitele judecății;

produce punerea în întârziere a pârâtului – de la acest moment, dacă nu a fost deja pus în întârziere, încep să curgă daunele pentru care era necesară punerea în întârziere;

efectul întreruptiv de prescripție – se produce numai în măsura în care cererea nu a fost anulată, respinsă sau s-a renunțat la judecarea ei; dacă se întâmplă una dintre aceste situații, efectul întreruptiv de prescripție se șterge, considerându-se că prescripția a curs și pe durata procesului.

pg. 52

N.C.Civ. a adus o modificare – efectul întreruptiv se stinge atunci când cererea de chemare în judecată a fost respinsă, s-a anulat, s-a perimat ori s-a renunțat la ea; totuși, chiar dacă efectul întreruptiv de prescripție se șterge prin apariția unuia dintre aceste cazuri, reclamantul are dreptul ca în termen de 6 luni de la data la care hotărârea rămâne definitivă să introducă o nouă cerere care, la rândul ei, va întrerupe prescripția, efectul întreruptiv de prescripție producându-se de la data introducerii primei cereri. Dacă și a doua cerere va fi anulată, respinsă, perimată sau se va renunța la ea, efectul întreruptiv de prescripție se va șterge în totalitate.

posesorul devine de rea-credință și, astfel, nu mai are beneficiul fructelor;

sunt situații în care introducerera cererii de chemare în judecată poate genera posibilitatea transmiterii calității procesuale.

pg. 53

Întâmpinarea

= actul prcedural prin care pârâtul își arată apărările pe care înțelege să le formuleze față de cererea de chemare în judecată.

Întâmpinarea este obligatorie, cu excepția cazului în care legea prevede expres altfel.De exemplu: în materia acțiunilor posesorii, întâmpinarea nu este obligatorie, acest

lucru fiind prevăzut în mod expres de lege.

Cuprinsul întâmpinării:

excepțiile pe care pârâtul le invocă față de cererea reclamantului; apărările de fond pe care pârâtul le invocă pentru fiecare dintre motivele invocate de

reclamant și pentru fiecare dintre capetele de cerere; indicarea probelor pe care pârâtul înțelege să le solicite instanței – condițiile sunt

identice cu cele de la cererea de chemare în judecată; semnătura.

Termen: întâmpinarea va fi depusă cu cel puțin 5 zile înainte de primul termen de judecată. Acest termen trebuie corelat cu termenul prevăzut de art. 1141 C.Proc.Civ. care prevede că primul termen de judecată este stabilit de așa manieră încât, de la primirea citației, pârâtul să aibă la dispoziție cel puțin 15 zile. În cazul în care acest termen nu se respectă, și obligația de a depune întâmpinarea cu 5 zile înainte dispare, pârâtul putând depune întâmpinarea la primul termen de judecată sau cere un nou termen pentru a depune întâmpinare, drept care nu i se poate refuza.

Pârâtul poate fi citat cu numai 5 zile înainte de primul termen, în situațiile determinte de lege ca fiind urgente. În această situație, jurisprudența a stabilit că termenul de 5 zile de depunere a întâmpinării nu se aplică; pârâtul poate depune întâmpinare până la primul termen de judecată.

Sancțiunea nedepunerii întâmpinării în termen: decăderea din acest drept și din cel de a mai solicita probe – art. 103 C.Proc.Civ.

Pârâtul care nu a depus întâmpinare va putea:- să invoce excepțiile de ordine publică;- să discute legalitatea probelor invocate de către reclamant și să participe la analiza

acestora.

Remedii: este posibil ca la primul termen de judecată, pârâtul să solicite acordarea unui nou

termen în vederea pregătirii apărării și depunerii întâmpinării, dar numai dacă pârâtul va justifica motive temeinice;

pg. 54

dacă pârâtul nu este reprezentat sau asistat de către avocat, caz în care, la prima zi de înfățișare, instanța este obligată, în virtutaea rolului activ, să pună în vedere pârâtului să invoce, la acel termen, excepțiile, probele și alte mijloace de apărare de care înțelege să se folosească; instanța va face mențiune cu privire la faptul că a pus aceste lucruri în discuție pârâtului în încheiere și, tot în încheiere, se va menționa și poziția exprimată de pârât.

Dacă reclamantul își modifică cererea de chemare în judecată la prima zi de judecată, pârâtul are dreptul de a depune o nouă întâmpinare, în raport de noua cerere de chemare în judecată, drept pentru realizarea căruia i se acordă un nou termen de judecată.

Întâmpinarea nu este supusă taxei de timbru.

pg. 55

Cererea reconvențională

= act de procedură specific pâtâtului prin care acesta invocă pretenții proprii față de reclamant.

Condiție de adminsibilitate: pretențiile invocate de către pârât contra reclamantului să fie în legătură cu cererea de chemare în judecată formulată de reclamant.

Nu există însă condiția ca aceste pretenții să rezulte din același raport juridic. Această condiție există numai în anumite cazuri: litigiile între profesioniști și litigiile arbitrale.

Cererea reconvențională este supusă unei taxe de timbru după aceleași principii după care se calculează taxa pentru cererea de chemare în judecată.

Prin cererea reconvențională, instanța este învestită cu o cerere.

Prin cererea reconvențională se pot urmări următoarele scopuri:

pârâtul poate urmări să paralizeze acțiunea principală; de exemplu, în cazul în care pârâtul invocă nulitatea relativă, el trebuie să facă o cerere reconvențională, pentru a învesti instanța cu o cerere în anulare, spre deosebire de cazul în care pârâtul invocă nulitatea absolută, care nu mai trebuie pronunțată de către instanță, ci doar constatată;

pârâtul poate urmări să obțină o compensare; compensarea legală nu necesită o cerere reconvențională, pe când cea judiciară presupune ca instanța să se pronunțe în acest sens;

pârâtul poate încerca să obțină niște pretenții proprii, diferite de cele ale reclamantului, pe care, eventual, nici nu le neagă.

În funcție de scopul urmărit de pârât, instanța poate pronunța soluții diferite, admițând sau respingând ambele cereri sau doar pe una dintre ele.

Termen: ca și în cazul întâmpinării. Dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cererea reconvențională se poate depune până la prima zi de înfățișare.

Potrivit unor dispoziții speciale în materia divorțului, cererea reconvențională în acest domeniu se poate face și după prima zi de înfățișare, fără a interveni sancțiunea decăderii sau a judecării separate. Se prevede în materia divorțului că, atunci când motivele de divorț s-au invit după începerea dezbaterilor la prima instanță, cererea reconvențională se poate face direct în apel – soluție unică în legislație.

Nedepunerea în termen a cererii reconvenționale nu atrage sanțiunea decăderii, ci a judecării separate.

pg. 56

Termenul de depunere a cererii reconvenționale este unul reglementat prin norme de ordine privată, astfel încât instanța nu poate invoca din oficiu că cererea reconvențională este tardivă.

Cererea reconvenționlă urmează un traseu juridic asemănător cererii de chemare în judecată; pârâtul se comportă ca un adevărat reclamant.

Cererea reconvențională se judecă odată cu cererea principală, instanța pronunțând o singură hotărâre prin care le soluționează pe ambele. Totuși, dacă cererea reconvențional întîrzie judecarea cererii principale, instanța poate dispune disjungerea și judecarea ei separată.

Asupra celor menționate în cererea reconvențională, instanța se va pronunța prin dispozitiv.

Măsurile asigurăturii

= măsuri speciale dar care, în mod tradițional, sunt discutate în legătură cu cererea de chemare în judecată, având în vedere scopul lor.

Scopul: de a menține efectivitatea actului de justiție prin conservarea posibilității de a fi pusă în executare hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată în cadrul unei cererei formulate în justiție.

Măsurile asigurătorii:

1. Sechestrul judiciar – se aplică asupra bunurilor mobile sau imobile, atunci când aceste bunuri fac obiectul unui proces ce vizează proprietatea sau alt drept real, posesia, folosința sau administrarea unui bun aflat în proprietate comună; bunurile ce fac obiectul sechestrului sunt chiar bunurile ce fac obiectul judecății.

Prin instituirea măsurii sechestrului judiciar, reclamantul urmărește executarea în natură a hotărârii ce urmează a fi adoptată.

Condiții pentru instituire:

existența pe rol a unui proces ce are ca obiect proprietatea sau alt drept real, posesia, folosința sau administrarea unui bun aflat în proprietate comună.

depunerea unei cauțiuni, dacă instanța consideră necesar acest lucru. Instanța poate aprecia și cuantumul cauțiunii, dar acesta nu poate depăși 20% din valoarea bunului, dacă cererea este evaluabilă în bani; dacă cererea nu este evaluabilă în bani, cererea nu poate depăși 2000 lei.

pg. 57

existența unui pericol de alterare sau distrugere a bunului.

Condiția existenței unui proces pe rol nu se aplică în trei cazuri – art. 599 C.Proc.Civ.:

când este vorba de un bun pe care debitorul l-a oferit pentru eliberarea sa de datorie;

când este vorba de un bun cu privire la care cel interesat are motive temeinice să se teamă că va fi sustras, distrus ori alterat de debitor;

cînd se referă la niște bunuri mobile ce alcătuiesc garanția creditorului, iar creditorul invocă insolvabilitatea creditorului sau creditorul are motive temeinice să creadă că debitorul va fugi, va distruge sau va altera bunurile.

N.C.Proc.Civ. instituie un termen în care petentul trebuie să introducă o acțiune cu privire la bun, sub sancțiunea lipsirii de efect, după împlinirea acestui termen, a sechestrului judiciar.

Instanța competentă: dacă există acțiune de fond, instanța competentă este cea care judecă fondul; dacă ne aflăm în cazul uneia dintre excepții, instanța competentă va fi cea de la locul unde se află bunul.

Cererea se judecă cu citarea părților, dar în regim de urgență. Instanța se pronunță printr-o încheiere supusă numai recursului în termen

de 5 zile de la pronunțare. Încheiere este executorie; dacă se admite cererea de sechestru, formularea recursului nu suspendă exeutarea sechestrului.

Modalitate de executare a sechestrului: sechestrul se notează în Cartea Funciară, iar orice înstrăinare va fi inopozabilă celui care a solicitat sechestrul.

În cazul bunurilor mobile, sechestrul poate fi de trei feluri:

sechestrul simplu – prin care se instituie un administrator-sechestru = persoana căreia i se încredințează de către instanță, prin încheierea de admitere a cererii de sechestru, administrarea bunurilor sechestrate (poate fi chiar deținătorul bunului, o persoană cu care ambele părți sunt de acord sau o altă persoană desemnată de către instanță);

aplicarea de sigilii; sechestrul cu ridicare.

Administratorul-sechestru nu poate fi chiar persoana care a solicitat sechestrul, întrucât astfel s-ar soluționa problema pe fond.

N.C.Proc.Civ.: administratorul-sechestru va fi un avocat. Acesta va fi remunerat cu precădere din folosirea bunurilor sechestrate. În cazul în care acest lucru nu este posibil, instanța va stabili ea modalitatea de plată.

Administratorul-sechestru va putea face actele de conservare și de administrare, dar nu și cele de dispoziție. El va putea sta și în judecată în numele

pg. 58

părților în litigiile cu privire la bun, dar numai dacă un asftfel mandat judiciar izvorăște dintr-o hotărâre judecătorească.

Sechestrul judiciar încetează prin încetarea procesului de fond. Dacă reclamantul pierde procesul, sechestrul încetează de drept. Dacă reclamantul câștigă procesul, el va putea intra în posesia bunului.

În ceea ce privește cauțiunea, aceasta se poate restitui în urma unei cereri de daune, dacă reclamantul câștigă procesul, sau, dacă îl pierde, cu acordul pârâtului sau dacă reclamantul poate dovedi existența unor daune.

2. Sechestrul asigurător – măsura vizează bunuri care nu fac obiectul procesului de oarce e scopul sechestrului asigurător nu este executarea în natură a hotărârii, ci asigurarea fondurilor necesare pentru o eventuală executare silită, adică îndestularea unor creanțe.

Prin urmare, în cazul sechestrului asigurător bunurile sechestrate nu prezintă importanță, important fiind ca valoarea lor să corespundă valorii ce se vrea asigurată.

Bunurile asupra cărora se poate institui sechestrul asigurător pot fi atât bunuri mobile, cât și imobile.

Condiții de instituire a sechestrului asigurător:

existența unui acțiuni de fond prin care cel care se pretinde a fi creditor tinde la obținerea unui titlu executoriu;

creanța pe care o invocă creditorul în procesul de fond să fie cosntatată printr-un act scris;

plata unei cauțiuni de către cel care solicită sechestrul.

Dacă creanța este constatată prin înscris, cauțiunea va fi stabilită de către instanță atât în ceea ce privește necesitatea ei, cât și în ceea ce privește cuantumul (maximum 20%).

Situațiile care permit instituirea sechestrului asigurător chiar și atunci când creanța nu este exigibilă – art. 591 alin. 3 C.Proc.Civ.:

cazul în care debitorul a micșorat prin fapta sa asigurările date creditorului; cazul în care debitorul nu a dat asigurările promise; cazul în care este pericol ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să-şi

ascundă ori să-şi risipească averea.

Toate aceste cazuri constituie cauze de decădere din termenul de grație.

pg. 59

Se permite introducerea unei cereri de sechestru chiar și atunci când creanța nu este constatată printr-un act scris, dar, în acest caz, cauțiunea trebuie să fie în cuantum de jumătate din suma pretinsă.

Instanța competentă: cea care a fost învestită să judece fondul.

Cauza se judecă de urgent, fără citarea părților, în Camera de Consiliu.Instanța se va pronunța printr-o încheiere supusă doar recursului în termen

de 5 zile care curge de la comunicare.

Instituirea cauțiunii se poate face chiar și odată cu încheierea de încuviințare a sechestrului. Nedepunerea cauțiunii în termenul stabilit de instanță duce la lipsirea de efect a sechestrului.

Se poate avea în vedere și o cerere de ridicare a măsurii sechestrului făcută de către debitor, dacă el depune alte garanții îndestulătore. Cererea debitorului se va judeca tot în regim de urgență, cu citarea părților, în Camera de Consiliu. Instanșa va pronunța o încheiere supusă doar recursului în termen de 5 zile de la pronunțare.

Executarea sechestrului asigurător: asemănător sechestrului judiciar.

Încetare a sechestrului aigurător: prin neplata cauțiunii; prin înlocuirea lui o o garanție îndestulătoare; prin rămânerea irevocabilă a hotărârii cu care s-a soluționat acțiunea pe fond –

dacă acțiunea este admisă, sechestrul capătă titlu executoriu, iar creditorul poate trece la vânzarea bunurilor debitorului; dacă acțiunea este respinsă, încetează și sechestrul, în favoarea pretinsului debitor.

3. Poprirea asigurătorie – este reglementată pe baza unei proceduri identice celei de la sechestrul asigurător, cu diferența că relația este tripartită: între un debitor, un creditor și un terț poprit.

Prin această măsură, creditorul solicită instanței să indisponibilizeze în mâinile terțului poprit sumele de bani sau titulurile de valoare ori alte bunuri incorporale pe care acesta le-ar datora debitorului poprit.

Se pot popri chiar și datoriile viitoare, dar numai dacă ele sunt stabilite în temeiul unor raporturi juridice deja existente la data cererii de poprire.

Indisponibilizarea sumelor în mâinile terțului poprit are efect doar până la momentul soluționării pe fond a acțiunii principale, moment de la care sechestrul se ridică, în cazul respingerii acțiunii principale, sau devine un sechestru executoriu, în cazul admiterii acțiunii principale.

pg. 60

Citarea și comunicarea actelor de procedură

Toate persoanele din proces trebuie citate, neprezumându-se faptul că ele cunosc existența procesului sau a termenelor lui.

Termen în cunoștință = ficțiune juridică prin care se prezumă cunoașterea termenelor viitoare, chiar dacă partea nu a mai fost înștiințată.

Au termen în cunoștință:

- cel care a depus cererea de chemare în judecată în calitate de reclamant fie personal, fie prin reprezentant și să fi luat la cunoștință termenul sub semnătură;

- partea care se prezintă la unul din termene fie personal sau mandatar convențional sau reprezentant legal – se referă doar la termenele ulterioare;

- partea care a fost citată și i s-a înmânat persoan sau prein reprezentant legal sau convențional citația și a semnat de primire – ea nu va mai fi citată toate termenele ulterioare.

Efectul de a avea termen în cunoștință: faptul de a nu mai fi citat în tot cursul procesului.

Excepții de la aplicarea efectului termenului în cunoștință:

- în cazul în care cauza este suspendată și se repune pe rol, părțile trebuie citate;- atunci când se stabilește termenul pentru chemarea la interogatoriu – pentru a se evita

efectul de a se considera că partea recunoaște ceea ce este întrebată;- în cazul în care cauza se repune pe rol, părțile trebuie citate; exemplu: atunci când

instanța rămâne în pronunțare, constată că mai are nelămuriri sau chestiuni ce trebuie puse în discuția părților și repune cauza pe rol;

- în cazul militarilor în termen sau al deținuților – aceștia trebuie citați.

Dacă s-a acordat termen de judecată, el poate fi preschimbat fie la cererea părților, fie din oficiu, în Camera de Consiliu, fără citarea părților. În cazul în care se preschimbă termenul, părțile trebuie citate.

Procedura de citare

Statul și unitățile administrativ-teritoriale – se citează în persoana contenciosului administrației respective. Citația se va adresa la sediul central al autorității respective, la direcția de contencios.

Persoanele juridice – la sediul persoanei juridice reprezentată prin administrator, președintele Consiliului de Administrație sau director general.

Persoanele aflate în insolvență – la sediul lichidatorului sau administratorului judiciar.

pg. 61

În cazul persoanelor puse sub interdicție, citarea se va face pe numele reprezentantului.

Dacă persoanele sunt plecate în străinătate – se citează prin Ministerul de Externe.

Cetățenii aflați în interes de serviciu în străinătate, membrii ai ambasadelor sau oficiilor consulare – vor fi citați prin organele centrale care i-au trimis.

Moștenitorii a căror adresă nu este cunocută – prin intermediul unui curator special, care va face demersurile pentru înștiințarea lor.

Procedura de citare, ca regulă, se face din oficiu de către instanță. Prin Legea 202/2010 s-a introdus și posibilitatea de a se comunica acte în regim privat, adică direct între părți, dar acest lucru este condiționat de acordul prealabil am ambelor părți – art. 86 1

C.Proc.Civ. Există încă o condiție: ca părțile să fie reprezentate de avocați. Nu este vorba despre înștiințarea părților despre proces, ci numai despre comunicarea unor acte. Nu este vorba despre actele procesuale ale instanței, ci doar de actele procesuale ale părților.

Forma citației – art. 88 C.Proc.Civ.

Procedura de citare se realizează prin agent procedural sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin poștă. Legea prevede și mijloace moderne de citare.

Înmânarea citației se poate face oriunde dacă destinatarul ei semnează de primire și este identificat de către agentul procedural. În mod obișnuit însă, citația se face la domiciliul sau sediul părții.

Forma procesului-verbal de înmânare a citației, în cazul în care partea este acasă – art. 100 C.Proc.Civ. Dacă partea nu este acasă, citația se lasă unei rude sau altei persoane care se găsește la domiciliul părții, cu condiția ca acea persoană să aibă deplină capacitate de exercițiu.

În cazul în care partea refuză să semneze de primire sau nu este găsită nicio persoană la domiciliu, agentul procedural va proceda la afișarea citației pe ușa persoanei și va întocmi un proces-verbal în care va menționa afișarea și cauzele ei.

Citarea prin publicitate, adică prin afișarea citației la ușa instanței și publicarea în Monitorul Oficial sau într-un ziar de largă circulație (se dispune, dacă este cazul, de președintele instanței) – art. 95 C.Proc.Civ. – atunci când reclamantul face dovada că a depus toate diligențele pentru a afla domiciliul părții adverse, dar nu a reușit să obțină informațiile necesare. În acest caz, instanța poate dispune citarea prin publicitate. Publicarea se face cu cel puțin 15 zile înainte de data judecății sau, în cazul pricinilor urgente, cu cel puțin 5 zile înainte de data judecății.

Comunicarea actelor în străinătate – art. 87 pct. 8 C.Proc.Civ. – dacă nu există un tratat sau o convenție cu statul respectiv, care să prevadă altfel, citația este scrisă și este trimisă printr-o scrisoare cu confirmare de primire.

pg. 62

Regulamentul european 1393/2007 privind notificarea și comunicarea actelor judiciare sau extrajudiciare în materie civilă sau comercială – prevede o procedură simplificată, printr-un formular de comunicare a actelor, anexă la Regulament, unic pentru toate statele.

pg. 63