Preotia in Biblie

Preotul este inima lui DumnezeuSâmbătă, 01 August 2009 15:40 -

Izvoarele biblice ale teologiei sacerdotale

Sfântul Părinte a deschis solemn acest An al Sfintei Preoţii la 19 iunie 2009, în Bazilica SfântulPetru, în prezenţa unei relicve a sfântului Ioan Maria Vianney, cu ocazia jubileului de 150 de anide la moartea celui care se numea Parohul de Ars. Tema acestui an, Fidelitatea lui Cristos,fidelitatea preotului , l-adeterminat pe Papa Benedict al XVI-lea să spună în Scrisoarea sa dedicată preoţilor: Preoţii sunt un dar neasemuit nu doar pentru Biserică, ci pentru întreaga omenire.

În acelaşi sens, în alte vremuri mai îndepărtate, preotul Ioan Maria Vianney le spuneacredincioşilor săi: Preoţia este iubirea inimii lui Isus. Pe Cruce se desăvârşeşte Preoţia luiCristos. Din inima lui străpunsă au ţâşnit sânge şi apă. Această inimă frântă de iubire esteizvorul sacramentului Preoţiei .

Preotul este inima lui Dumnezeu, spunea Sfântul Ioan Gură de Aur în tratatul său DesprePreoţie .Era un gând al său desprins din teologia sacerdotală a Bibliei, care conturează chipul acestuislujitor sacru, uns, ales pentru a fi semnul sfinţeniei lui Dumnezeu printre oameni.

1 / 3


În Istoria Mântuirii, din Vechiul Testament, poporul evreu a avut ca ideal să devină un popor depreoţi, un neam sfânt. Oricât de nerealistă a rămas această dorinţă, ea a marcat sentimentul pe care-l aveau aceştiade a fi în mod sacerdotal legaţi de Dumnezeu. Din acest motiv, în învăţătura biblică, prezenţapreotului s-a înscris în inima Legământului; de la Noe la Moise, toată slujirea lui era definită dechemarea lui Dumnezeu şi de răspunsul poporului său, contopindu-se cu rugăciunile demijlocire şi în jertfele aduse de el la altar. Preotul, născut şi ales din mijlocul poporului, aveamenirea să amintească, în orice vremuri, că orice cult adus lui Dumnezeu îl situa pe om întimpul unui Dumnezeu care-l cheamă. Mijlocitorul dialogului dintre divin şi uman, sacru şi profanera preotul, întrupând în persoana lui acea întâlnire inefabilă între om şi Dumnezeu, ca martorfidel al adevărului.

În Vechiul Testament, singurul nume dat preotului era kohén. Originea cuvântului esteapropiată de verbul akadian kânu(rădăcina k'n), care înseamnă a se închina, a aduce cinste. Mai obişnuit, temenul derivă din rădăcina kvn, a sta în picioare. Conform acestor sensuri, preotul era cel care stătea în faţa lui Dumnezeu caun slujitor:

În vremea aceea a ales Domnul seminţia lui Levi, ca să poarte chivotul legământului Domnului,să stea înaintea Domnului, să-I slujească, să se roage şi să binecuvânteze numele Lui, cumface până în ziua de astăzi (Dt 10,8).

Acest text ne oferă, ca o imagine generală, atribuţiile slujirii unui preot în Vechiul Testament:

a. Preotul este cel care păzeşte lăcaşul de cult, templul. El are grijă de sanctuar, primeştecredincioşii şi darurile acestora.

b. Preotul trebuie să predice poporului Legea lui Dumnezeu, învăţându-l, aşa cum judecataaparţine regelui, sfatul înţeleptului şi cuvântul profetului. Aceste învăţături sunt date în lăcaşulsfânt, unde el slujeşte.

2 / 3


c. Preotul este „slujitorul altarului", aduce jertfe. Rolul său determinant începe când sângeleanimalului, partea cea mai sfântă a jertfei, se scurge pe altar. Tot el prezintă şi oferă, pe altar,partea de jertfă care-i revine Domnului.

d. Preotul este mijlocitorul Legământului. Rugăciunile şi cererile poporului le aduce pe altarpentru a fi înălţate ca o mireasmă plăcută Domnului.

Însă, preoţia, încă de la origini, a fost considerată instituţia sacrului, menită să purifice fiinţaîntreagă a poporului ales, pentru ca el să stea mereu de vorbă, chip către chip, cu Dumnezeu.

În articolul următor vom aborda chipul preotului în Cartea Genezei.

Autor: Sr. Cristiana Mareş CJArticol apărut în Actualitatea Creştină © www.arcb.ro

3 / 3

Preoţia lui Melchisedec, chipul ascuns al preoţiei lui CristosSâmbătă, 01 August 2009 16:01 -

Continuăm să aprofundăm izvoarele biblice ale teologiei sacerdotale referindu-ne la perioadapatriarhilor, descrisă în cartea Genezei, capitolele 12-50. Această epocă nu a cunoscut preoţiasub forma unei clase sacerdotale. Ritualurile, în special jertfa, erau oficiate de capul familiei (cf.Gen22; 31,54; 46,1). Patriarhii aduceau jertfe în lăcaşurile de cult, iar cartea nu vorbeşte desprepreoţi decât referitor la cei străini, care erau sedentari, şi la preoţii egipteni (cf.Gen41,45; 47,22). Patriarhul Abraham va primi o vizită neaşteptată din partea unei persoanetainice, care-i va confirma, pe deplin, statutul cultual. Este vorba de regele-preot al Salemului,Melchisedec.

Cele câteva rânduri din Geneză (14,17-20) nu pot fi trecute cu vederea de către creştini: Şicând se întorcea Abram, după înfrângerea lui Kedarlaomer şi a regilor uniţi cu acela, i-a ieşitînainte regele Sodomei, în valea Şave, care astăzi se cheamă Valea Regilor. Iar Melchisedec,regele Salemului, i-a adus pâine şi vin. Melchisedec acesta era preotul Dumnezeului celuiPreaînalt. Şi a binecuvântat Melchisedec pe Abram şi a zis: „Binecuvântat să fie Abram deDumnezeul cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului. Şi binecuvântat să fie Dumnezeulcel Preaînalt, Care a dat pe vrăjmaşii tăi în mâinile tale!" Şi Abram i-a dat lui Melchisedeczeciuială din toate.

1 / 3


Text destul de dificil pentru exegeza biblică, precizând, din capul locului, că istoricii mai sperăsă descopere care sunt evenimentele la care se referă. Supremaţia regilor îndepărtaţi seextindea asupra Þării Canaanului, încă din acea perioadă, provocând războaie care vorînsângera Orientul până în zilele noastre.

Se cuvine o analiză narativă a acestui episod. În timp ce Abraham se întorcea biruitor de la oluptă, pe drum a fost întâmpinat de regele Sodomei. Dar, neprevăzut, i-a apărut în caleMelchisedec (Melki-ţedek, adică rege al dreptăţii), Rege al Salemului („cetatea păcii", similarăconform tradiţiei iudaice, cu cetatea Ierusalim), Preotul Dumnezeului celui Preaînalt. Situându-lpe Abraham în legătură cu viitoarea capitală a regelui David, textul doreşte să legitimezelegăturile foarte vechi pe care Israelul le-a avut cu Ierusalimul şi drepturile pe care regele şipreotul din această cetate le aveau, pe atunci, asupra patriarhilor; dar ne oferă şi numeledivinităţii care era adorată. El Elion, numele acestui Dumnezeu Preaînalt, derivă din termenulebraic alah, a urca, a fi ridicat, şi se referea la un zeupreaînalt şi preamărit (cf. Gen 14, 19-20; Num24,16). În calitate de rege, Melchisedec aduce o slujire cultuală, oferind pâine şi vin(prefigurarea Sfintei Euharistii), hrana cea mai preţioasă care se oferea oaspeţilor nobili aideşertului, binecuvântându-l apoi pe patriarh. La rândul său, Abraham îi va răspunde printr-ungest de supunere, dăruindu-i zeciuială din toate ale sale.

Creştinul întrezăreşte în regele-preot Melchisedec o figură profetică a tainei sacerdotale a luiIsus, Fiul lui Dumnezeu, aşa cum a fost descoperită în Psalmul 110. Acest psalm celebreazăurcarea pe tron a unui rege-preot, asemănător lui Cristos: Domnul s a jurat şi nu i va părea rău:„Tu eşti preot în veci după rânduiala lui Melchisedec!"(Ps110,4). Referitor la acest text, sfântul Ciprian de Cartagina scria: Desăvârşind şi mistuind jertfa simbolică, Domnul a oferit, la rândul său, pâinea şi potirulcu vin; fiind el însuşi Domnul a toate, a plinit ceea ce vestea Melchisedec(Corespondenţa II, Scrisoarea 63, IV,1). Autorul Scrisorii către Evrei va recunoaşte în regeleSalemului chipul lui Cristos, Marele Preot. El va folosi acest scurt pasaj al Genezei pentru astabili superioritatea lui Isus asupra lui Abraham şi asupra tuturor preoţilor născuţi din seminţialui (cf.Evr 5,1-10). De altfel, aşa cum am precizat mai sus, Melchisedec era considerat un personajsuperior lui Abraham.

Textul ales este extrem de important pentru teologia sacerdotală, din mai multe motive. Înprimul rând, pentru că subliniază cele două slujiri care se regăsesc în identitatea preotului: eleste un slujitor al dreptăţii lui Dumnezeu şi al păcii. Apoi, orice jertfă adusă de el pe altar esteurmată de binecuvântarea care se revarsă asupra poporului, în numele lui Dumnezeu (liturgia

2 / 3


euharistică se încheie cu binecuvântarea finală). Prin aceste gesturi cultuale, preoţia nu sesituează numai într-un timp biblic, ci şi într-un timp al ritualului: aceasta leagă profanul de sacru, în cele mai adânci gesturi deînchinare. Tocmai prin această legătură de mijlocire între omenesc şi divin, preoţia a asumatprezenţa inefabilă a unui Dumnezeu care binecuvântează, fiind Creator şi Dătător de viaţă.


3 / 3

Preoţia levitică în slujirea Vechiului LegământVineri, 11 Septembrie 2009 17:45 -

Distinşi cititori, continuând călătoria noastră spre izvoarele biblice ale teologiei sacerdotale, nevom opri la o perioadă extrem de importantă din istoria poporului evreu, descrisă în carteaExodului şi în cartea Deuteronomului: drumul fiilor lui Israel prin deşert, după eliberarea lor dinrobia egipteană (1250-1200 î C.). În acea perioadă, cele douăsprezece triburi ale lui Israel auformat poporul ales, primind, pe Muntele Sinai, Decalogul, semnul Legământului încheiat întreDumnezeu şi Israel.

Moise le-a dăruit israeliţilor esenţialul unei legislaţii şi primele baze ale instituţiilor sociale;trebuia, însă, să-i organizeze şi religios. Clasa sacerdotală datează din această perioadă.Preoţii au devenit o categorie oficială a slujitorilor cultului; ei nu erau doar interpreţi ai profeţiilorsau ai deciziilor juridice, ci aveau şi sarcina de mijlocitori ai voinţei lui Dumnezeu; tot ei îiaduceau divinităţii ofrandele şi jertfele credincioşilor.

Conform tradiţiilor din vechime, funcţia sacerdotală era încrediţată unei familii. De aceea, Moisea ales tribul lui Levi, cel al fratelui său, Aaron, pentru a-l consacra cultului religios. Etimologiacuvântului levi, lwh, propusă de vocabularul biblic, indică sensurile următoare: a însoţi, a seataşa de cineva, a se alipi de cineva

1 / 3


. Prima soţie a lui Iacob, la naştere, îl numeşte pe copilul său Levi, pentru că, spunea ea: De acum se va lipi de mine bărbatul meu(Gen29,34). Leviţii erau oameni ataşaţi de slujirea unui templu sau a unui cult. Dintr-un simplu trib,au devenit o comunitate religioasă. Datorită evenimentelor petrecute, începând cu ieşirea dinEgipt, leviţii vor fi însoţitorii lui Dumnezeu, mereu alipiţi de fiinţa lui.

Urmaşii lui Levi au fost aleşi pentru a oficia ritualul sacru. În cadrul acestui trib, o ramură aprimit făgăduinţele unei preoţii veşnice, la care erau subordonaţi alţi leviţi, grupaţi pentru aîmplini funcţiile inferioare ale cultului. Aşadar, exista o diferenţă între preoţi şi leviţi, chiar dacăproveneau din acelaşi trib. Profetul Ezechiel, el însuşi preot, scria: Ei (leviţii) vor sluji în templulmeu ca stăjeri la porţile templului şi făcând slujba templului; ei vor junghia pentru popor arderide tot şi alte jertfe şi vor sta înaintea lui ca să-i slujească(Ez44,11). Iar preoţii din seminţia lui Levi (...) aceia se vor apropia de mine ca să-mi slujească şi vor staînaintea feţei mele ca să-mi aducă grăsime şi sânge, zice Domnul Dumnezeu (Ez44,15; cf. Lc 10,31-32).

Învestitura fiilor lui Levi avea loc pe baza unei formule tehnice, conform textului din carteaExodului 32, 29: Umpleţi mâinile voastre astăzi pentru Domnul (trad. cf. Bible de Jérusalem).În altă traducere din ebraică aflăm o altă variantă, mai clară: Consacraţi-vă astăzi Celui Veşnic(cf. La Bible, traducerea Rabinatului francez, Les Editions Colbo, Paris, 2004). Legătura totală cu Domnuleste bine marcată de prepoziţia pentru; o regăsim şi în alte exprimări: a fi preot alsau pentru Domnul. Această consacrare cu mirul sfintei ungeri, în numele lui Dumnezeu, era semnul comuniuniitotale de viaţă între preot şi Dumnezeu (cf. Ex30, 30-31). Criteriul decisiv al acestei împuterniciri a fiilor lui Levi era relaţia exclusivă şinezdruncinată cu Dumnezeu.

2 / 3


Carisma existenţială a fiilor lui Levi era sărăcia, pentru că, la împărţirea Ţării Canaanului înregiuni, toate triburile au primit un teritoriu, în afară de cel al lui Levi (cf. Dt18,1-2). Refuzul pământului însemna, într-o societate încă nomadă, refuzul bogăţiei, alpermanenţei, al siguranţei. De aceea, preoţii erau săraci, alipiţi existenţial de Dumnezeu,depinzând de bunătatea credincioşilor. Prin aceşti slujitori sacri, Dumnezeu era legat deoamenii cei mai săraci, de străini, de orfani şi de văduve (cf. Dt14,29). Diferenţele sociale îl priveau şi pe Domnul; de aceea preoţii (prin tradiţia sacerdotală)vor elabora, de-a lungul timpului, o învăţătură religioasă a suferinţei şi o etică socială,fundamentată pe Decalog: şi săracii sunt în căutarea mânturii, ei fiind preferaţii lui Dumnezeu.

Tradiţia biblică a deşertului ne descoperă rolul concret al preoţiei lui Levi, care s-a născut odatăcu Legământul de pe Muntele Sinai. Fiii lui Aaron erau martorii făgăduinţelor sfinte, încheiateîntre Dumnezeu şi poporul ales. Preoţii erau numiţi Apostolii Torei, având datoria de a învăţa pepopor Legea lui Dumnezeu: Învaţă pe Iacob legile tale şi pe Israel poruncile tale; pune tămâieînaintea feţei tale şi arderi de tot pe jertfelnicul tău (Dt 33,10). Eivegheau la sfinţenia poporului, aşa cum însuşi Dumnezeu o cerea: Fiţi sfinţi, căci eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt (Lv19,2). Dacă omul îl întâlneşte pe Dumnezeu prin legământ, el se străduieşte să fie chipul Său,din dorinţa lui de a fi sfânt. A tinde spre sfinţenie înseamnă, pentru omul biblic, a merge la drumcu marele său prieten, Dumnezeu. În acest sens, preoţii lui Levi erau mijlocitorii acestui drum desfinţenie, reamintind poporului ales suprema poruncă: să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, să asculţi glasul lui şi să te lipeşti de el(Dt 30,20a).

(Vă invit să citiţi cu atenţie cartea Numerilor, cap. 3 şi cap. 6,22-27, pentru a aprofunda rolulpreoţilor. Gândurile dumneavoastră desprinse din texte le puteţi trimite electronic la [email protected] sau la adresa redacţiei).


3 / 3

Preoţia regală în Vechiul TestamentLuni, 05 Octombrie 2009 14:05 -

Iubiţi cititori, continuăm să abordăm tema preoţiei în Vechiul Testament, pentru a ne referi laperioada regalităţii. În anul 1220 î.Cr., Israel era un grup încă nomad în Ţara Canaanului. Celedouăsprezece triburi, unite în numele Domnului, au reuşit să cucerească unele cetăţi, eşuând înfaţa altora (cf. Jud 1). Tentative de monarhie s-au remarcat în secolul al XII-lea, în tribul luiManase (judecătorii Ghedeon, apoi Abimelek, la Sihem, şi Iefte, denumit rôsh sau qâsin, „conducător”). Însă, aceste încercări s-au lovit de opoziţiile tribului puternic al lui Efraim, pecare îl conducea Iosue, urmaşul lui Moise. În locul funcţiilor regale, aceste triburi au preferatcăpeteniile politice, „judecătorii” (shôfetim), ca în Fenicia şi, mai târziu, în Cartagina. La sfârşitul acestora, luptele dintre triburi şiameninţările din exterior au încurajat o nouă aspiraţie către regalitate. O instituţie permanentărăspundea mai bine necesităţilor timpului, decât intervenţiile spontane ale unui judecătorcarismatic.

Regalitatea israelită a apărut la sfârşitul secolului al XI-lea, pe când se stingea ultimul judecător,Samuel. La dorinţa poporului, acesta a uns primul rege, în persoana lui Saul, realizându-se,

1 / 3


astfel, trecerea irevocabilă de la teocraţia mozaică – Dumnezeu, regele lui Israel – la monarhie.

Cine putea să fie rege în Israel şi ce atribuţii îi erau consacrate? Numit malk(u), precum regiidin Siria şi din Palestina, regele era Unsul Domnului, Mesia, iar consacrarea cu mirul sfintei ungeri releva semnul sfinţeniei şi al vieţii divine, fiind umplut deputerea Duhului. El era „ales” ( bhr) de Dumnezeu, având demnitatea de fiu adoptiv şi slujitor privilegiat: El va fi pentru mine fiu şi eu voi fi pentru el tată (Ps 89,27-28).

Ce funcţie îi acorda dreptul de a intra în dialog cu Dumnezeu? El îndeplinea rolul unui preot, asemeni faraonului, regilor mesopotamieni, hitiţi şi fenicieni; era păzitorul locului sfânt, spaţiurezervat divinităţii. Regele lui Israel era kôhen după rânduiala lui Melchisedec, preotul care l-a binecuvântat pe Abraham, dăruindu-i pâine şi vin (cf. Gen 14,20). Însă, preoţia regală în Israel nu va avea doar misiunea de a păzi locurile sfinte sauprofeţiile lui Dumnezeu, ci va deveni o preoţie a jertfelor, a ospeţelor, mai mult sau mai puţinsacre, şi a binecuvântărilor pentru popor. Avem exemple în acest sens: regele din Regatul deNord urcă la altar (1Rg12,33; 2Rg16, 12-15), Saul oferă un sacrificiu la Gilgal (1Sam13,9-10), David la Ierusalim (2Sam 6,13); la fel şi Solomon (1Rg 3, 4.15). David îi oferă o mare petrecere poporului, atunci când aduce Chivotul Legii la Ierusalim(2Sam 6,19); Solomon sărbătoreşte, cu ocazia sfinţirii Templului. Şi unul şi altul binecuvânteazăpoporul (

2 / 3


2Sam6,18; 1Rg8,14).

Regele organiza cultul, chiar şi atunci când executa personal dansul sfânt în faţa Chivotului,îmbrăcat în veşmânt preoţesc. Regele David a ridicat un altar ( 2Sam24,25), Solomon a construit Templul (1Rg6,1) şi a consacrat locul unde era aşezat altarul pentru ardere-de-tot (1Rg 8,64).

Am putea adăuga şi alte referinţe, fără să conchidem că regele era preot, în sensul strict altermenului. El era învestit cu acest drept de a veghea asupra cultului; dar, în diferite situaţii, eraînsoţit de preot. Astfel, regele Saul s-a ataşat de preoţii Ahia şi Ahimelec, regele David depreotul Abiatar şi regele Solomon de preotul Ţadoc. Dumnezeu însuşi spune: Şi-mi voi pune unpreot credincios. Acela se va purta după inima mea şi după sufletul meu; şi casa lui o voi întărişi va umbla el înaintea Unsului meu în toate zilele (1Sam 2,35).

Prezenţa preotului (mai târziu şi a profetului) în viaţa regelui va avea un rol hotărâtor înmenţinerea principiilor de bază ale Legii lui Moise. Credinţa într-un Dumnezeu unic va fi demulte ori pusă la încercare, de către conduitele neadecvate ale multor regi, însă, glasulpreotului le va reaminti că dreptatea şi milostivirea sunt fundamentul regalităţii în Israel.Spiritualitatea sacerdotală se va impune, asemeni unui cod moral, în viaţa poporului, pregătit săintre în casa Domnului, Templul de la Ierusalim, construit de regele Solomon. Despre acestlăcaş al lui Dumnezeu vom vorbi în articolul următor.

(Vă invit să citiţi cu atenţie Cartea profetului Osea 4,4-10 şi Cartea profetului Amos7,10-17,pentru a aprofunda două datorii ale preotului: predicarea cunoaşterii lui Dumnezeu şi ocrotireacelor săraci. Gândurile dumneavoastră, desprinse din texte, le puteţi trimite electronic la adresa [email protected] la adresa redacţiei. Vă ofer un cadou biblic.) Autor: Sr. Cristiana Mareş CJArticol apărut în Actualitatea Creştină © www.arcb.ro

3 / 3

Templul din Ierusalim, lăcaşul slujirii preotuluiMarţi, 22 Decembrie 2009 17:49 -

Biblia nu oferă Templului din Ierusalim o origine cerească de tip legendar. Existenţa lui nu sebazează pe vreun mit religios, pe semnificaţii cosmogonice, aşa cum ne relatează legendelereligioase sumeriene sau babiloniene. Fie că este vorba despre instituirea regalităţii sau despreexistenţa Templului, totul debutează cu o propunere din partea omului: poporul cere un rege, David are ideea de a construi un Templu; tot el, printr-un semn minunat, alege locul (cf. 1Rg 8,16) iar Solomon (sau David, după Cartea I a Cronicilor) realizează structura arhitecturală. Totuşi,în acelaşi timp, Domnul intervine; aşa cum el a consacrat instituţia regală, la început refuzată deprofetul Samuel, el a acceptat şi construirea Templului, deşi s-a opus, prin glasul profetuluiNatan (cf. 2Sam 7,1-16).

Dorinţa lui David de a ridica o casă Domnului s-a concretizat odată cu aşezarea poporului alesîn Ţara Canaanului, când Cortul Întâlnirii nu mai însoţea pe drum cele douăsprezece triburirătăcite în deşert. Templul lui Solomon, consacrat în anul 960 î.C., a înlocuit CortulLegământului, care adăpostea chivotul unde se păstrau cele două table ale Legii, firimituri dinmana din deşert şi toiagul lui Moise. Templul era un dar al lui Dumnezeu. Nici David, niciSolomon, niciun rit sacerdotal, nicio revelaţie profetică nu au putut să „aducă în hotar” vreodatăprezenţa Celui Sfânt sau să provoace venirea lui. El este inefabil şi orice revelaţie sacră esteun har pentru om.

În timp ce David a stabilit capitala la Ierusalim, simbolul unităţii naţionale şi religioase a luiIsrael, Dumnezeu şi-a ales Muntele Sionului, ca să locuiască în Templul său cel sfânt. Astfel,cetatea Ierusalim devenea „Cetatea Sfântă”; de acolo vorbea Domnul (cf. Am 1,2), de acolourcau rugăciunile poporului la cer, împreună cu mireasma de tămâie.

1 / 3


Pentru a marca sfinţenia lui Dumnezeu în mijlocul poporului său ales, textele sacre ne spun căel locuia în Templu datorită Numelui său, care era invocat o singură dată pe an de Marele Preotîn Sanctuar, de Sărbătoarea Ispăşirii (Iom Kipur). Prezenţa sa, manifestată de-a lungul istorieimânturirii prin nori, coloană de foc, tunete şi fulgere, cutremur, se afla în Templu, locul slaveisale, šekinah. Acest cuvânt aramaic derivă din šakan şi înseamnă „locuinţă”, „lăcaş”; termenulse referă la o legătură specială a lui Dumnezeu cu un loc sau cu o realitate sensibilă: Iahvelocuia în Sfânta Sfintelor, acţiona din acel loc, referindu-ne astfel la o prezenţă activă, vie.

Tocmai această locuire a lui Dumnezeu pe muntele Sionului a motivat întru totul existenţacontinuă a clasei sacerdotale. Deportată în Babilon, după distrugerea Templului lui Solomon decătre armatele necruţătoare ale lui Nabucodonosor, numit şi „Ciocanul popoarelor”, aceastăclasă a renăscut după exil, când un al doilea Templu se ridica şi strălucea pe acelaşi munte, înanul 515 î.C. Astfel, legat total de cult, de viaţa comunităţii, preotul a păstrat o încredere denetăgăduit în marile înfăptuiri ale Domnului în istoria mântuirii. În ciuda conflictelor politice şireligioase care s-au adâncit şi au condus la distrugerea celui de-al doilea Templu, în anul 70d.C., spiritualitatea sacerdotală post-exilică, inspirată de profetul Ieremia şi de profetul preotEzechiel, se va centraliza pe adevăratul cult adus lui Dumnezeu în Templul său cel sfânt: „Văvoi da inimă nouă şi duh nou vă voi da; voi lua din trupul vostru inima cea de piatră şi vă voi dainimă de carne” (Ez 36,27). În învăţătura lor, preoţii vor sublinia că iubirea este o exigenţăabsolută, răspunsul total la chemarea lui Dumnezeu. Această iubire a purtat, până la plinireatimpurilor, neuitatul Fiat atât de firesc al Fecioarei, care ni l-a dat pe Marele Preot, Isus Cristos.

Vă invit să citiţi cu atenţie Cartea profetului Ezechiel, capitolele 43-44, pentru a descoperiimportanţa Templului şi a slujirii preotului. Gândurile dumneavoastră desprinse din texte leputeţi trimite electronic la adresa [email protected] sau la adresa redacţiei. Voi oferiun cadou biblic. Mulţumesc deja celor care au scris.

Autor: Sr. Cristiana Mareş CJArticol apărut în Actualitatea Creştină © www.arcb.ro Biblia nu oferă Templului din Ierusalim o origine cerească de tip legendar.Existenţa lui nu se bazează pe vreun mit religios, pe semnificaţii cosmogonice, aşa cum nerelatează legendele religioase sumeriene sau babiloniene. Fie că este vorba despre instituirearegalităţii sau despre existenţa Templului, totul debutează cu o propunere din partea omului:poporul cere un rege, David are ideea de a construi un Templu; tot el, printr-un semn minunat,alege locul (cf. 1Rg 8,16) iar Solomon (sau David, după Cartea I a Cronicilor) realizeazăstructura arhitecturală. Totuşi, în acelaşi timp, Domnul intervine; aşa cum el a consacratinstituţia regală, la început refuzată de profetul Samuel, el a acceptat şi construirea Templului,deşi s-a opus, prin glasul profetului Natan (cf. 2Sam 7,1-16). Dorinţa lui David de a ridica o casă Domnului s-a concretizat odată cu aşezarea poporului alesîn Ţara Canaanului, când Cortul Întâlnirii nu mai însoţea pe drum cele douăsprezece triburi

2 / 3


rătăcite în deşert. Templul lui Solomon, consacrat în anul 960 î.C., a înlocuit CortulLegământului, care adăpostea chivotul unde se păstrau cele două table ale Legii, firimituri dinmana din deşert şi toiagul lui Moise. Templul era un dar al lui Dumnezeu. Nici David, niciSolomon, niciun rit sacerdotal, nicio revelaţie profetică nu au putut să „aducă în hotar” vreodatăprezenţa Celui Sfânt sau să provoace venirea lui. El este inefabil şi orice revelaţie sacră esteun har pentru om. În timp ce David a stabilit capitala la Ierusalim, simbolul unităţii naţionale şi religioase a luiIsrael, Dumnezeu şi-a ales Muntele Sionului, ca să locuiască în Templul său cel sfânt. Astfel,cetatea Ierusalim devenea „Cetatea Sfântă”; de acolo vorbea Domnul (cf. Am 1,2), de acolourcau rugăciunile poporului la cer, împreună cu mireasma de tămâie.Pentru a marca sfinţenia lui Dumnezeu în mijlocul poporului său ales, textele sacre ne spun căel locuia în Templu datorită Numelui său, care era invocat o singură dată pe an de Marele Preotîn Sanctuar, de Sărbătoarea Ispăşirii (Iom Kipur). Prezenţa sa, manifestată de-a lungul istorieimânturirii prin nori, coloană de foc, tunete şi fulgere, cutremur, se afla în Templu, locul slaveisale, šekinah. Acest cuvânt aramaic derivă din šakan şi înseamnă „locuinţă”, „lăcaş”; termenulse referă la o legătură specială a lui Dumnezeu cu un loc sau cu o realitate sensibilă: Iahvelocuia în Sfânta Sfintelor, acţiona din acel loc, referindu-ne astfel la o prezenţă activă, vie.Tocmai această locuire a lui Dumnezeu pe muntele Sionului a motivat întru totul existenţacontinuă a clasei sacerdotale. Deportată în Babilon, după distrugerea Templului lui Solomon decătre armatele necruţătoare ale lui Nabucodonosor, numit şi „Ciocanul popoarelor”, aceastăclasă a renăscut după exil, când un al doilea Templu se ridica şi strălucea pe acelaşi munte, înanul 515 î.C. Astfel, legat total de cult, de viaţa comunităţii, preotul a păstrat o încredere denetăgăduit în marile înfăptuiri ale Domnului în istoria mântuirii. În ciuda conflictelor politice şireligioase care s-au adâncit şi au condus la distrugerea celui de-al doilea Templu, în anul 70d.C., spiritualitatea sacerdotală post-exilică, inspirată de profetul Ieremia şi de profetul preotEzechiel, se va centraliza pe adevăratul cult adus lui Dumnezeu în Templul său cel sfânt: „Văvoi da inimă nouă şi duh nou vă voi da; voi lua din trupul vostru inima cea de piatră şi vă voi dainimă de carne” (Ez 36,27). În învăţătura lor, preoţii vor sublinia că iubirea este o exigenţăabsolută, răspunsul total la chemarea lui Dumnezeu. Această iubire a purtat, până la plinireatimpurilor, neuitatul Fiat atât de firesc al Fecioarei, care ni l-a dat pe Marele Preot, Isus Cristos. Vă invit să citiţi cu atenţie Cartea profetului Ezechiel, capitolele 43-44, pentru a descoperiimportanţa Templului şi a slujirii preotului. Gândurile dumneavoastră desprinse din texte leputeţi trimite electronic la adresa [email protected] sau la adresa redacţiei. Voi oferiun cadou biblic. Mulţumesc deja celor care au scris.

3 / 3

Preoţia, idealul vieţii pentru comunitatea-sanctuar de la QumranMarţi, 22 Decembrie 2009 17:53 -

Continuăm studiul nostru despre preoţia vetero-testamentară, referindu-ne la rolul acesteislujiri sacre în zorii naşterii lui Isus. În acest sens, abordăm importanţa existenţei unui grupspecial, în deşertul Iudeii: Comunitatea de la Qumran. Apărută în secolul al III-lea î.C., aceastaa cunoscut o dezvoltare religioasă deosebită în secolul I d.C., purtând în învăţăturile eisperanţa sacerdotală iudaică. Profund ataşat de valorile spirituale ale Legii lui Moise, grupul dela Qumran s-a separat de Templul de la Ierusalim, al cărui cult corupt era aspru judecat deadepţii comunităţii. Tensiunea s-a rezolvat prin această convingere a esenienilor că ei eraucomunitatea Noului Legământ, dorită de Dumnezeu, pentru vremurile de pe urmă, ca unsanctuar. Profetul Ezechiel, unul din marii inspiratori ai comunităţii, pregătise calea acesteispiritualităţi, subliniind că Dumnezeu putea oricând să părăsească Templul pângărit, pentru alocui alături de cei exilaţi în Babilon (Ez 8-10). Conştiinţa de a fi un adevărat lăcaş sacru al luiDumnezeu se exprima în câteva imagini puternice: sălaş veşnic, zid de apărare, piatrăunghiulară, casa sfinţeniei lui Aaron.

Un rol predominant în cadrul comunităţii era acordat preoţilor. Sulul Regulei Comunităţii explicaîn mod clar: „Membrii comunităţii vor fi împărţiţi astfel: Casa Sfinţeniei pentru Aaron, aşa încâtsă se strângă laolaltă suprema sfinţenie, şi Casa obştii pentru Israel, pentru cei ce umblă îndesăvârşire. Numai fiii lui Aaron vor decide în ceea ce priveşte dreptatea şi bunurile; şi numaisub autoritatea lor se vor alege sorţii, pentru orice hotărâre privind pe membrii Comunităţii. Iarfiii lui Levi îşi vor ocupa fiecare locul, la porunca fiilor lui Aaron şi la porunca fiilor lui Sadoc,preoţii”. Preoţii propovăduiau, conduceau ritualurile şi binecuvântau darurile oferite ca jertfă.Comunitatea-sanctuar de la Qumran, lipsită de Templu, şi-a creat un cult propriu, o liturgiefundamentată pe rugăciunea inimii. Jertfele de animale au fost înlocuite cu ofranda buzelor,care rosteau către Domnul rugăciunile de dimineaţă şi de seară. Studierea Legii şi copiereatextelor sfinte au determinat existenţa unor biblioteci celebre, care au adăpostit manuscriseledescoperite în anul 1948. Cina era luată într-o atmosferă liturgică deosebită, iar băile depurificare accentuau necesitatea convertirii spirituale.

Comunitatea era alcătuită din preoţi şi laici, care se trezeau, dis-de-dimineaţă, pentrurugăciune. Înainte de programul spiritual, pentru cel puţin o oră, ei se dedicau meditaţieiprofunde a Legii. Preoţii erau îmbrăcaţi în haine albe de in, în timp ce membrii laici, înminoritate, se deosebeau prin tunicile lor, formate din două părţi, marcate de două fâşii, atât înfaţă, cât şi în spate. Filon din Alexandria spunea despre ei: “Preoţii trimit ofrande la Templu, darnu săvârşesc jertfe acolo, pentru că purificările pe care s-au deprins să le practice sunt diferite;tocmai de aceea, evitând să intre în incinta comună, ei oficiază jertfele între ei. Nu sacrificăanimale, dar socotesc mai potrivit să ajungă, cu adevărat, la sfinţenia gândurilor lor (Quodomnis probus liber sit, 75). Regulamentul de Război IX, al comunităţii, preciza că preoţii „suntsfinţi şi nu vor pângări untdelemnul de ungere a preoţiei lor”.

1 / 2

Preoţia, idealul vieţii pentru comunitatea-sanctuar de la QumranMarţi, 22 Decembrie 2009 17:53 -

Comunitatea de la Qumran avea conştiinţa că preoţia se află în slujirea lumii. În tratatul săudespre Abraham, Filon din Alexandria vorbeşte despre „neamul cel mai îndrăgit de Dumnezeu,care a primit preoţia şi darul profeţiei pentru întreaga lume” (De Abrahamo 98). El descrie rolulpreotului astfel: “Ceea ce este preotul pentru cetate, neamul iudeu este pentru întreg pământul”(De Specialibus Legibus II, 163). Mesianismul sacerdotal de la Qumran sintetizează învăţăturasublimă a lui Deutero-Isaia, profetul care anticipa, în capitolul 53, sensul spiritual al jertfelor,oferind astfel chipul adevărat al Mielului, tăinuit în preoţia veşnică a lui Isus Cristos.

Vă invit să citiţi cu atenţie cartea Înţelepciunii lui Ben Sirah, 45,6-22 şi 50,1-21, pentru aaprofunda preoţia lui Aaron. Gândurile dumneavoastră, desprinse din texte, le puteţi trimiteelectronic la adresa [email protected] sau la adresa redacţiei. Voi oferi un cadou biblic.Le mulţumesc celor care au mai scris.


2 / 2

Preoţia în timpul lui IsusDuminică, 17 Ianuarie 2010 17:53 - Ultima actualizare Joi, 28 Ianuarie 2010 16:11

Iubiţi cititori, după ce am răsfoit împreună importante pagini ale Vechiului Testament, carene-au dezvăluit chipul preotului şi rolul acestuia în viaţa poporului ales, începând cu acestarticol, vă invit să aprofundăm preoţia lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, în Noul Testament.

În acest context, este momentul să precizăm că, pe vremea lui Isus, Palestina era dominată deputerea Romei. Tocmai rivalităţile existente între preoţii din familia asmoneilor au dat ocaziaarmatelor conduse de Pompei să cucerească cetatea Ierusalim în anul 63 î.C. Astfel, sestingea dinastia marilor preoţi asmonei, a cărei caracteristică principală era concentrareaputerii politice şi a puterii religioase în aceeaşi persoană. Din acest motiv, după biruinţaromanilor, funcţia de mare preot a ajuns un instrument politic în mâinile administraţiei străine.

În timpul lui Irod cel Mare (40 î.C.- 6 d.C.), preoţia a slujit interesele clasei politice. Dupăspusele lui Flavius Josephus, în cartea sa, Antichităţi Iudaice, II, regele a adus din Babilon unpreot necunoscut, Ananel, căruia i-a acordat funcţia sacerdotală supremă. Mai târziu, ladorinţele soţiei sale, Mariamme, Irod l-a înlocuit pe Ananel cu Aristobul, cumnatul său, doarpentru trei ani (37-34). După ce a scăpat de el, Irod a ales numai preoţi lipsiţi de însemnătate,pentru a putea stăpâni în voie şi pentru a-şi asigura tronul.

După moartea regelui, procuratorii romani au domnit asupra Iudeii, numind trei mari preoţi.

1 / 2

Preoţia în timpul lui IsusDuminică, 17 Ianuarie 2010 17:53 - Ultima actualizare Joi, 28 Ianuarie 2010 16:11

Între anii 18-36, Caiafa va ocupa şi el această funcţie, până la sfârşitul mandatului lui Pilat(26-36). Romanii se numeau ei înşişi „stăpânii veşmântului marelui preot”, tocmai pentru asublinia autoritatea politică străină asupra clasei sacerdotale în declin. Lipsa de popularitate acelor patru familii sacerdotale, care şi-au impus puterea, începând cu urcarea la tron a lui Irod,până la distrugerea Templului, este subliniată de câteva texte rabinice, culese de J. Jeremias,în cartea sa, Jérusalem au temps de Jésus:

„Vai, mie, din pricina familiei lui Boethos, Vai, mie, din pricina sabiei lor! Vai, mie, din pricina familiei lui Ana, Vai, mie, din pricina vorbelor spuse cu vicleşug! Vai, mie, din pricina familiei Canteras, Vai, mie, din pricina dezastrului lor! Vai, mie, din pricina familiei lui Ismael, fiul lui Fiabi, Vai, mie, din pricina pumnalului lor! Căci ei sunt mari preoţi, fiii lor au ajuns vistiernici şi ginerii lor sunt administratori iar slujitorii lorlovesc poporul cu funii”.

În ciuda acestor lipsuri ale clasei sacerdotale, în acele vremuri, marele preot rămâneacelebrantul suprem al liturgiei. Numai el avea privilegiul de a intra în Sfânta Sfintelor, de ZiuaIspăşirii; putea să participe la liturgia de la templu când dorea, fără să fie constrâns de alteslujiri preoţeşti. El oficia cu bucurie cele trei mari sărbători de pelerinaj: Sărbătorea Paştelui,Sărbătoarea Rusaliilor şi Sărbătorea Corturilor. Pentru iudeii din diasporă, marele preot aveanumai o valoare simbolică, deşi erau foarte ataşaţi de templu.

Preoţia şi-a păstrat responsabilitatea faţă de Lege. Scrisoarea către Aristeu, redactată laînceputul secolului al II-lea î.C., reaminteşte că marelui preot îi revenea funcţia de a explicaiudeilor Legea şi de a o apăra. Conducător al Sinedriului, el avea putere asupra afaceriloradministrative ale comunităţii; tot el reprezenta poporul în faţa Romei, însă era privat deputerea politică reală.

În aceste împrejurări, determinate şi de ideologiile partidelor religioase din acea vreme, soseaCeasul lui Isus, Acela care era mai mare decât Templul, pentru a desăvârşi unica preoţiesfântă, în slujirea lui Dumnezeu şi a omului. Următorul articol îl vom consacra preoţiei luiCristos, aşa cum ne este dezvăluită în Scrisoarea către Evrei. De aceea, vă invit să citiţi Evrei4,14-10,25. Gândurile dumneavoastră desprinse din texte le puteţi trimite electronic la [email protected] sau la adresa redacţiei. Mulţumesc celor care au scris. Autor: Sr.Cristiana Mareş CJArticol apărut în Actualitatea Creştină © www.arcb.ro

2 / 2

Documents

Preotia in Biblie