(www.Radio România Actualităţi.ro - Rubrica „O vorbă bună”)

Trei prieteni

Un om a fost acuzat odată pe nedrept. Pentru a scăpa de pedeapsă, cineva trebuia să depună mărturie că omul era nevinovat.

S-a dus aşadar la trei prieteni pe care îi avea şi i-a rugat să fie martori la procesul său.

A doua zi, primul prieten s-a scuzat că nu mai poate veni. Al doilea l-a urmat până la uşa tribunalului, însă acolo s-a răzgândit şi a făcut cale întoarsă.

Cel de-al treilea prieten, pe care omul contase cel mai puţin, a intrat, a depus mărturie pentru el şi l-a salvat.

Cu fiecare dintre noi se întâmplă la fel. Cei trei prieteni pe care îi avem în viaţă şi care ar putea vorbi despre noi sunt averea, adică ceea ce am acumulat, rudele, apropiaţii noştri şi faptele noastre.

Când murim, toate acumulările, cât de mari ar fi rămân aici, fără să ne ajute cu ceva dincolo. Rudele merg până la groapă, dar rămân tot aici, în lumea aceasta.

Doar faptele pe care le-am făcut în viaţă pot spune adevărul despre noi.

Priorităţi

Ora de dirigenţie. Profesorul le vorbea elevilor din ultimul an de liceu despre priorităţi în viaţă. O făcea însă într-un mod neobişnuit: printr-o demonstaţie practică.

Pe catedră avea un borcan gol. L-a umplut cu câteva pietre, şi i-a întrebat pe tineri: „Ce vedeţi, un borcan plin?” Evident, elevii au răspuns afirmativ.

Profesorul a scos din sertar o pungă cu boabe de mazăre. Le-a turnat în borcan şi boabele mici şi verzi au umplut spaţiul gol dintre pietre. „Ce ziceţi, acum e plin?” Elevii au răspuns cu jumătate de gură: „Pare a fi plin.”

Dirigintele a scos atunci o pungă cu nisip fin pe care a golit-o încet în recipientul de pe catedră. Nisipul s-a strecurat printre pietre şi boabele de mazăre şi şi-a făcut şi el loc în borcan. Aceeaşi întrebare. Răspunsuri din ce în ce mai puţin sigure.

La final, profesorul le-a demonstrat că în vas a putut să intre şi jumătate de pahar cu apă. „Ei, de-abia acum borcanul este plin, le spuse liceenilor. Aşa este şi viaţa voastră.

Multe lucruri intră în ea şi chiar şi atunci când aveţi impresia că e plină, tot mai e loc pentru tot felul de lucruri. Importantă este însă prioritatea pe care o au unele lucruri faţă de altele.

Pietrele pe care le-am pus în borcan la început sunt realităţile cele mai importante din viaţa voastră: familia, prietenii, sănătatea, credinţa. Mazărea reprezintă lucrurile care vin după: şcoala, profesia, o casă, o maşină.

Nisipul şi apa sunt lucrurile mărunte care vă umplu viaţa. Gândiţi-vă însă, ce s-ar fi întâmplat dacă începeam să umplu borcanul cu nisipul şi cu apa.

Desigur că pietrele şi mazărea nu ar mai fi avut loc. Aşa că fţi atenţi întâi la lucrurile importante din viaţă: familie, prieteni, sănătate, credinţă.

Rostul de a trăi

Medicul intră pe uşă şi se îndreptă spre patul bătrânului ca să-i citească fişa agăţată la capul patului. Omul fusese internat cu o săptămână în urmă cu probleme de respiraţie.

Starea lui se agrava pe zi ce trecea. Medicul constată că parametrii din fişa bolnavului indicau o înrăutăţire a stării de sănătate. Îşi dădea seama că pacientul lui era obosit să mai lupte cu boala şi se resemnase, apropiindu-se de sfârşit.

A doua zi, însă, medicul rămase uimit de schimbarea situaţiei. Bătrânul lui pacient era cu totul altfel. Culoarea îi revenise în obraji, respira mai uşor, iar analizele arătau o îmbunătăţire a situaţiei.

Îl întrebă pe bolnav: „Ce s-a întâmplat cu dumneavoastră. Ieri eraţi foarte rău. Acum nu vă mai recunosc.”

Omul explică: „Domnule doctor, ieri m-a vizitat nepoţelul meu şi mi-a zis aşa: Bunicule, trebuie să te întorci repede acasă pentru că bicicleta mea s-a stricat şi nu are cine s-o repare. De-atunci parcă sunt un alt om.”

Dumnezeu a murit

Un preot trecea printr-o perioada grea. Simţea că tot ce face e în zadar. Era descurajat şi supărat pe tot cel înconjura.

Starea lui i-a afectat şi relaţiile în familie. Soţia era foarte îngrijorată şi încerca prin optimismul ei să-i schimbe starea, să-l facă să-şi recapete speranţa. Fără succes însă. Soţul îi era tot mai posac şi mai trist.

Într-o zi se arătă în faţa bărbatului îmbrăcată în haine negre şi cu un aer îndurerat.

Preotul se arătă surprins: „Cine a murit? De ce porţi doliu?” a întrebat-o. Femeia i-a răspuns prompt: „Dumnezeu din ceruri este mort. Pentru el port doliu? - Cum poţi spune aşa ceva, replică preotul? Dumnezeu e veşnic, nu poate muri? - Crezi tu asta, întrebă soţia? În ultimele zile te-ai comportat ca şi cum Dumnezeu

a murit. Cum poţi să crezi în existenţa Lui şi să cazi în deznădejde?” Preotul a lăsat capul în pământ şi şi-a dat seama câtă dreptate avea soţia lui.

Cine crede cu adevărat în Dumnezeu nu poate să-şi piardă speranţa. Oricât de mari ar fi greutăţile care-l apasă, şi oricât de părăsit s-ar simţi, omul

credincios ştie că mai este cineva care-i poartă de grijă.

Să crezi cu adevărat

Într-o vară secetoasă, preotul i-a chemat pe credincioşi să participe toţi la o rugăciune pentru ploaie pe câmp. Pământul se uscase şi culturile erau aproape compromise, dacă nu ploua cât mai repede.

Oamenii au venit cu mic cu mare la locul anunţat şi la ora potrivită pentru rugăciunea de ploaie. Fiecare purta în mâini semnul credinţei : icoane, tămâie, lumânări.

Preotul a fost în schimb impresionat de o fetiţă care, în timpul rugăciunii, ţinea în mână o umbrelă roşie. Şi a adăugat rugăciunilor pe care le citea din carte, una de la el: „Doamne ajută-ne pentru credinţa acestei copile!”.

Să ceri ploaie înseamnă să te rogi, dar să vii cu umbrela la rugăciune, după o lună de secetă, înseamnă să crezi.

Naufragiaţii

În urma unui naufragiu, s-au salvat de la înec doar doi pasageri. Amândoi au ajuns înot pe o insulă pustie.

Văzându-se atât de izolaţi, s-au gândit că cel mai rău lucru este să-şi piardă speranţa.

Au început să se roage, dar ca să-şi dea seama care dintre rugăciuni este ascultată de Dumnezeu şi-au împărţit teritoriul şi fiecare se ruga în parcela lui.

La început au cerut mâncare. A doua zi, unul dintre ei a găsit în partea lui de insulă un smochin plin cu fructe şi şi-a potolit foamea. În partea cealaltă, nu se întâmpla nimic.

După o săptămână, omul căruia-i fusese ascultată prima rugăciune ceru haine şi nişte scule cu care să-şi încropească un adăpost. Găsi a doua zi pe plajă o ladă în care se aflau lucrurile pe care le ceruse în rugăciune.

Încurajat, omul ceru insistent să apară un vas cu care să se salveze. A doua zi, un vapor ancoră lângă insulă şi o barcă trase la ţărm.

Omul fericit se pregătea să se urce în barcă. Atunci un glas de sus: „- De ce îţi părăseşti tovarăşul pe insulă?

- Pentru că nu merită să fie ajutat din moment ce rugăciunile sale nu au fost niciodată ascultate, răspunse omul.

- Greşeşti! i-a răspuns glasul din cer. El nu a cerut decât un singur lucru. Ca toate dorinţele tale să fie îndeplinite!"

Ce-i drept, lui Dumnezeu îi place solidaritatea. De aceea îi ascultă pe sfinţi, pentru că nu se roagă niciodată pentru ei.

Ochii care nu se văd

"Ochii care nu se văd se uită." Ştiţi această vorbă populară folosită mai ales ca scuză pentru ruptura relaţiei dintre un bărbat şi-o femeie care se văd rar.

Zicala este confirmată, ce-i drept, de realitate, însă, eu cred că nu absenţa contactului vizual duce la uitare, ci lipsa a ceva esenţial care face ca o relaţie să dureze. Se cheamă iubire.

O altă vorbă înţeleaptă spune că "iubeşti cu adevărat de-abia atunci când nu mai ai nevoie să atingi ceea ce iubeşti".

De mult, un misionar călătorea în America împreună cu un tânăr indian care-i era călăuză. Europeanul a observat că la apusul soarelui, indianul începea să cânte o melodie lină şi dansa pe ritmul acelui cântec.

Azi aşa, mâine aşa, în fiecare seară acelaşi cântec, acelaşi dans. Într-o zi, curios, misionarul îşi întrebă călăuza: "Ce înseamnă tot acest ritual pe care-l faci în fiecare seară?"

“Nimic deosebit, răspunse tânărul. Eu şi soţia mea am compus acest cântec împreună. Când suntem departe unul de celălalt, fiecare, oriunde s-ar afla, se întoarce spre soare, puţin înainte să apună şi începe să cânte şi să danseze. Aşa, chiar daca suntem departe, cântăm si dansăm împreună."

Ce înseamnă să fii adoptat

La şcoală, învăţătoarea făcea exerciţii cu elevii ei din clasa întâi pentru a le dezvolta simţul de observaţie.

Şi cum toţi copiii au o plăcere deosebită să se uite la poze, învăţătoarea le-a proiectat pe perete o fotografie de familie: mama, tata şi cinci copii. Între cei cinci, unul era mai brunet şi nu semăna cu fraţii săi, toţi blonzi.

Copiii au fost invitaţi să-şi dea cu părerea de ce acel băieţel era diferit faţă de ceilalţi. O fetiţă găsi explicaţia următoare: "acel băieţel era adoptat, nu era copilul natural al părinţilor lui".

Toţi copiii din clasă au întrebat în cor: "dar ce înseamnă să fii adoptat". Aceeaşi fetiţă s-a oferit să explice: "Eu ştiu ce înseamnă pentru că eu sunt

adoptată. Un copil natural creşte în burta mamei lui, pe când un copil adoptat, creşte în inima ei."

Învăţătoarea a confirmat răspunsul fetiţei şi se gândea că nici ea nu ar fi putut explica mai bine ce înseamnă să fii adoptat.

Omul şi creionul

Un om şi un creion. Pot face împreuna lucruri care înfrumuseţează viaţa. Vă gândiţi în primul rând la scris, apoi la desen.

Dar v-a trecut prin minte cât de mult se aseamănă omul cu instrumentul său, creionul?

Să le luăm pe rând: Şi omul şi creionul au partea cea mai valoroasă în interior: sufletul şi mina. Pe orice suprafaţă este folosit, creionul lasă un semn. Omul lasă şi el ceva

în urmă. Creionul, pentru a fi un instrument bun, trebuie ascuţit din când în când -

operaţie dureroasă pentru el. Omul trebuie să treacă şi el prin durere ca să devină mai bun.

Creionul poate corecta greşelile pe care le-a scris. Omul la fel. Creionul face lucruri extraordinare, dacă se lasă condus de o mână. Omul

face şi imposibilul, dacă se lasă în mâna lui Dumnezeu.

Credinţă de copil

O familie modernă fericită. Mama şi tata cu servicii bune, o casă mare luată pe credit. Fetiţa, unicul copil al familiei, creştea sub privirile ocrotitoare ale bunicii.

Femeia, trecută prin viaţă, era înţeleaptă şi ştia să-i povestească micuţei tot felul de întâmplări, încât părinţii se minunau ce copil deştept au.

Înainte ca fetiţa să împlinească 7 ani, bunica plecă acolo unde merg toţi oamenii la un moment dat: să se odihnească. Aşa i-au explicat mama şi tata copilei.

Întâmplarea a făcut ca cei doi părinţi să aibă în acelaşi timp probleme la serviciu. Veniturile familie au scăzut drastic. Rata pentru casă nu mai putea fi plătită. Singura soluţie: să vândă şi să-şi cumpere un apartament mic şi ieftin.

Mama plângea într-o seară, supărată de situaţia în care ajunseseră. Trebui să-şi explice tristeţea în faţa copilului: „Vom locui într-o altă casă care probabil n-o să-ţi placă”. Fetiţa întrebă nedumerită: „De ce? În casa aceea nu va locui Dumnezeu?”.

Ştia ea de la bunica: acolo unde oamenii se iubesc locuieşte Dumnezeu. Fetiţa continuă: „Lasă că am să-i spun eu îngeraşului să-i transmită lui Dumnezeu că ne mutăm.”

Între timp pe uşă intrase şi tatăl şi era martor la discuţie. Cei doi părinţi s-au uitat unul la altul şi au înţeles atunci că oamenii mari au nevoie uneori să privească viaţa prin ochii şi credinţa unui copil.

Să înveţi din căderi

Un bătrân călugar şi-a dus ucenicul într-o zi în pădure. Chiar dacă era în vârstă, îşi făcea cu multă abilitate loc prin lăstăriş, în timp ce ucenicul lui tot aluneca şi cădea de multe ori.

Tânărul se ridica şi mormăia de fiecare dată, dar continua să-şi urmeze îndrumătorul.

După o bună bucată de drum, au ajuns într-un luminiş. Fără se se oprească o clipă, bătrânul călugăr s-a întors pe drumul pe care veniseră.

" - Nu m-ai îvăţat nimic astăzi, spuse novicele după ce căzuse a mia oară. - Te-am învăţat un lucru, dar nu ai reuşit să-l înţelegi, i-a răspuns bătrânul. Încerc să te învăţ cum să înfrunţi greşelile în viaţă.

- Şi cum ar trebui să le înfrunt? întrebă ucenicul.- În acelaşi fel în care ar fi trebuit să înfrunţi fiecare căzătură din pădure,

răspunse înţeleptul. În loc să blestemi locul unde ai căzut trebuia să încerci să înţelegi, să observi ce te-a făcut să aluneci mai înainte."

4 neveste

Era odată un şah care avea patru neveste. Cel mai mult o iubea pe cea de-a patra soţie. La fel şi pe-a doua, şi pe-a treia.

Prima soţie a regelui era, însă, foarte loială şi adusese o mare contribuţie în menţinerea regatului. Totuşi regele nu o iubea deloc.

Într-o bună zi, regele simţi că sfârşitul îi este aproape. O întrebă aşadar pe cea de-a patra nevastă, cea mai frumoasă: "Te-am iubit cel mai mult. Ţi-am dăruit cele mai frumoase haine şi ţi-am arătat cea mai mare grijă. Acum eu mor. Vrei să vii cu mine, să-mi ţii companie? - Nici vorbă", replică cea de-a patra soţie şi plecă fără nici un cuvânt.

Regele o întrebă şi pe cea de-a treia soţie: "Nu, veni răspunsul prompt din partea celei de-a treia soţii. Viaţa e prea bună. Când vei muri, eu mă voi recăsători."

Inima regelui se strânse de durere. Apoi o întrebă şi pe cea de-a doua soţie. "- Nu, nu te pot ajuta de data aceasta, replică cea de-a doua soţie."

Regele fu devastat şi de acest răspuns. Apoi auzi o voce: "Eu te voi urma oriunde vei merge."

Regele se uită împrejur şi văzu că cea care rostise aceste cuvinte era prima soţie - slabă, pentru că suferise mult din pricina foamei şi a neglijării sale.

În realitate noi toţi avem patru soţii în viaţa noastră. Cea de-a patra soţie, cea mai frumoasă, este trupul nostru. Indiferent cât timp şi

efort investim în a-l face să arate bine , el ne va lăsa când murim. Cea de-a treia soţie este averea noastră. Când murim, ea merge la alţii.

Cea de-a doua soţie o reprezintă familia şi prietenii noştri. Ei nu pot decât să vină la mormântul nostru după ce nu mai suntem.

Prima soţie este sufletul nostru. Sufletul este singurul care ne va urma oriunde vom merge, indiferent de cât de mult l-am neglijat în viaţa noastră.

Lucrurile mărunte

După evenimentele de la 11 septembrie, o firmă a invitat membrii rămaşi în viaţă ai altor firme care fuseseră afectate de atentate să împartă spaţiul de birouri rămas disponibil.

La una din întâlnirile de dimineaţă, şeful serviciului de securitate a spus poveştile acelor oameni rămaşi în viaţă... şi motivele lor au fost toate lucruri "mici":

Aşa cum probabil aţi mai auzit, directorul firmei a supravieţuit în ziua aceea fiindcă fiul lui începuse grădiniţa.

Un altul a rămas în viaţă fiindcă ieşise să cumpere gogoşi. O femeie a întârziat la serviciu fiindcă nu-i sunase ceasul deşteptător. Un altul a pierdut autobuzul. Altul nu a găsit un taxi. De aceea este în viaţă astăzi.

Acum, când sunt blocat în trafic, pierd liftul, mă întorc din drum să răspund la telefon.... adica toate acele lucruri mărunte care mă enervează, mă gândesc că probabil acela este locul în care Dumnezeu vrea ca eu să mă aflu în acel moment.

Data viitoare când dimineaţa ta pare că începe prost, când copiii se îmbracă prea încet, nu găseşti cheile maşinii, prinzi toate semafoarele pe roşu, nu te simţi supărat sau frustrat!

Dumnezeu este la datorie, datoria de a veghea asupra ta.

Distanţe

Într-o zi, un înţelept puse următoarea întrebare discipolilor săi: "- De ce ţipă oamenii când sunt supăraţi? - Ţipăm deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.- Dar de ce să ţipi, atunci când cealaltă persoană e chiar lângă tine? întrebă din

nou înţeleptul.- Păi, ţipăm ca să fim siguri că celălalt ne aude", încercă un alt discipol.Maestrul întrebă din nou:"- Totuşi, nu s-ar putea să vorbim mai încet, cu voce joasă?" Nici unul dintre răspunsurile primite nu-l mulţumi pe înţelept. Atunci el îi lămuri:

"Ştiţi de ce ţipăm unul la altul când suntem supăraţi? Adevărul e că, atunci când două persoane se ceartă, inimile lor se distanţează foarte mult.

Pentru a acoperi această distanţă, ei trebuie să strige, ca să se poată auzi unul pe celălalt. Cu cât sunt mai supăraţi,cu atât mai tare trebuie să strige,din cauza distanţei şi mai mari.

Pe de altă parte, ce se petrece atunci când două fiinţe sunt îndrăgostite? Ele nu ţipă deloc. Vorbesc încetişor, suav.

De ce? Fiindcă inimile lor sunt foarte apropiate. Distanţa dintre ele este foarte mică. Uneori, inimile lor sunt atât de aproape, că nici nu mai vorbesc, doar şoptesc, murmură.

Iar atunci când iubirea e şi mai intensă, nu mai e nevoie nici măcar să şoptească, ajunge doar să se privească şi inimile lor se înţeleg. Asta se petrece atunci când două fiinţe care se iubesc, au inimile apropiate."

Şi înţeleptul concluzionă: "Când discutaţi, nu lăsaţi ca inimile voastre să se separe una de cealaltă, nu rostiţi cuvinte care să vă îndepărteze şi mai mult, căci va veni o zi în care distanţa va fi atât de mare, încât inimile voastre nu vor mai găsi drumul de întoarcere."

Îmbrăţişarea

Tânăra era în cele mai proaste toane cu putinţă. Îşi scosese la iveală toţi ţepii, asemeni unui arici speriat de un animal. I se adresau prea multe întrebari! Mama îi făcea morală, cu raţionamentele, explicaţiile şi recomandarile aferente.

Tânăra se cătrăni şi mai rău. Apoi, privindu-şi mama în ochi, izbucni: "Mamă, sunt sătulă de toate predicile tale obositoare! De ce nu mă strângi mai degraba în braţe? Nici o povaţă nu mi-ar putea face mai mult bine decât acest gest!"

Mama rămase cu gura căscata. Fiica ei cerea din priviri o îmbrăţişare. Îşi luă fiica la piept cu braţele larg deschise, îmbrăţişând-o ca şi când ar fi fost tot copilul de odinioara.

Fiecare, indiferent de vârstă (chiar şi la şaptezeci de ani) avem nevoie de mângâiere, de o îmbrăţişare, de exprimarea concretă a iubirii.

Adesea suntem prea rezervaţi, prea timizi pentru a ne arata adevăratele simţăminte astfel încât le ascundem mai degraba după o mască rece şi severa, de teamă să nu-i lăsăm pe cei pe care îi iubim să vadă slăbiciunea noastră.

Cu toate acestea, numai căldura umană ne poate scăpa din frigul vremurilor noastre.

Podul

Doi fraţi care trăiau în gospodării alăturate, au avut un conflict. A început cu o mică neînţelegere şi a luat amploare până când s-a produs dezbinarea între cei doi.

Totul a culminat cu un schimb de cuvinte dure, urmate de săptămâni de linişte.Într-o dimineaţă, cineva a bătut la uşa fratelui mai mare. Când a deschis uşa, a

văzut un bărbat cu unelte de tâmplărie. "Caut de lucru pentru câteva zile, a zis străinul. Poate aveţi nevoie de mici

reparaţii aici, în gospodărie, eu v-aş putea ajuta.- Da, a zis fratele mai mare. Am ceva de lucru pentru dumneata. Vezi acolo, pe partea cealaltă a râului, locuieşte vecinul meu. Mă rog, de fapt este fratele meu mai mic. Vreau să construiesc un gard de doi metri înălţime, nu vreau să-l mai văd."

Tâmplarul a muncit mult, măsurând, tăind, bătând cuie. Aproape de asfinţit, când s-a întors fermierul, tâmplarul tocmai terminase treaba. Fermierul a făcut ochii mari şi a rămas cu gura căscată.

Nu era deloc un gard de doi metri. În locul lui era un pod care unea cele două gospodării peste râu.

Tocmai în acel moment, vecinul lui, fratele cel mic, venea dinspre casa lui şi, îmbrăţişându-şi fratele mai mare, i-a spus: "Eşti un om deosebit, să te gândeşti tu să construieşti un pod aşa de frumos după tot ce ţi-am spus şi ţi-am făcut!"

Cei doi fraţi se împăcau când l-au văzut pe tâmplar că-şi adună uneltele. "Aşteaptă, stai, i-a zis fratele cel mare. Mai stai câteva zile. Am mult de lucru pentru

tine. - Mi-ar plăcea să mai rămân, a spus tâmplarul, dar mai am multe poduri de construit."

Cocoşatul

Uneori e îndeajuns să spui oamenilor un cuvânt bun şi asta face poate mai mult decât banii sau orice alt lucru. Mai ales dacă omul căruia îi vorbeşti este unul defavorizat de viaţă.

Uneori folosim cuvinte mari care nu au efectul mult aşteptat. În general vorbim din cărţi şi mai puţin ca de la suflet la suflet. Cuvintele simple, spuse cu însufleţire pot mângâia viaţa unui om.

Unui mare predicator îi plăcea să arate că lucrarea Domnului este desăvârşită. Un cocoşat care îl ascultase l-a aşteptat la ieşirea din biserică şi i-a spus: „Zici că Dumnezeu face bine tot ceea ce face, dar uite cum m-a făcut pe mine!”

Predicatorul l-a privit o clipă şi nu s-a pierdut. A realizat pe loc pericolul unui răspuns doctrinar. L-a prins prieteneşte de umeri şi i-a răspuns cu blândeţe, zâmbind discret: „De ce plângi prietene? Pentru un cocoşat, să ştii că arăţi foarte bine!”.

Sărmanul om, obişnuit cu dispreţul sau cu mila plângăcioasă a celor din jur, nu se aştepta la un astfel de răspuns. A izbucnit în râs şi a înţeles că viaţa are sens pentru fiecare.

Tabla de şah

Istoria de astăzi se petrecea pe o tablă de sah. Piesele albe erau în superioritate ofensivă şi aveau impresia că stăpânesc jocul.

Ba mai mult, printre piesele albe erau unele care credeau că deţin puterea absolută.

- Indrăzneaţă mutare, spuse tura, chinuindu-se să vadă din colţul ei înaintarea unui pion neacoperit.

- Tu n-ai auzit niciodată de «pionul otrăvit»? îşi dă cu părerea vecinul ei calul- Cum se face că mereu sunt luat de fraier, se revoltă «otrăvitul»?- Las-că ştie el regele ce face, susţine cu aplomb nebunul! - Mda, regele, adica domnul «mutare-ntr-o pătrăţică». Regele are pretenţia că e

cel mai valoros, în timp ce eu am zeci de câmpuri sub control şi uneori mă sacrific pentru el, se enervează regina.

Discuţia dintre piesele de şah despre cine e cel mai puternic din joc şi cel mai important ar fi continuat dacă nu s-ar fi auzit de undeva de sus, parcă dintr-o altă dimensiune o voce: "E rândul dumneavoastră să mutaţi, domnule."

Ce spuneţi? Întâmplarea de pe tabla de şah poate semănă cu lumea în care trăim? Cineva mai presus de noi, face întotdeauna ultima mutare, oricât de puternici am avea impresia că suntem.

Punctul de sprijin

Drumeţie la munte. Turistul a alunecat şi a căzut de pe o stâncă. În cădere s-a prins de creanga unui arbust şi a rămas suspendat.

A început să se roage cum nu a mai făcut-o vreodată: "Doamne scapă-mă! Doamne!"

Deodată, Dumnezeu i-a răspuns: "Da!"Omul plin de speranţă a continuat să se roage: - Doamne, ajută-mă să scap din acest pericol de moarte. - Ai mers la Biserică, l-a întrebat Dumnezeu? - Am mers ori de câte ori am putut, dat promit să nu lipsesc în nici-o duminică

dacă mă scapi de aici.- Ai ţinut cele 10 porunci?- Da, atâta cât am putut. Făgăduiesc să le respect întru totul dacă mă vei scăpa. - Eşti generos? Iţi ajuţi semenii?- Da, cred că da, dar voi dărui şi cu mai mare generozitate în viitor, numai scapă-

mă de pe această stâncă?- Ai încredere în mine, l-a întrebat în fine Dumnezeu?- Da, Doamne, am încredere totală în Tine.- Atunci, dă drumul crengii."

Trebuie s-o recunoaştem . Suntem mulţi în situaţia omului de care v-am vorbit. Spunem că ne încredem în Dumnezeu, dar în realitate e pe jumătate aşa.

Cine e în stare să dea drumul tuturor punctelor de sprijin din această lume, pentru a se ţine de Dumnezeu, acela poate spune că are încredere totală în El.

Ce poţi cumpăra?

Ce poţi face dacă ai bani. Unii ar spune că totul. Chiar totul?!

Iată concluziile de viaţă ale unui om care a avut bani şi totuşi spune el ca:

Banii pot cumpara placerea....dar nu Dragostea.Putem cumpara spectacolul....dar nu Bucuria.Putem cumpara un sclav....dar nu un Prieten. Putem cumpara o femeie....dar nu o Soţie. Putem cumpara o casa....dar nu un Cămin. Putem cumpara alimentele....dar nu Pofta. Putem cumpara medicamente....dar nu Sănătatea. Putem cumpara diplome....dar nu Cultura. Putem cumpara carti....dar nu Inteligenţa.Putem cumpara tranchilizante....dar nu Pacea. Putem cumpara indulgente....dar nu Iertarea.Putem cumpara pamantul....dar nu Cerul.

Reperul

Câţiva copii s-au gândit într-o zi să se ia la întrecere: care dintre ei reuşeşte să meargă drept pe o linie imaginară.

Era iarnă şi urmele tălpilor erau uşor de urmărit pe zăpadă . Toţi erau atenţi unde puneau piciorul ca să-şi înşiruie paşii cât mai drept posibil.

După câţiva metri parcurşi aşa, au constat, însă, că dârele lăsate în urmă nu erau deloc drepte. Cu excepţia uneia.

Toţi l-au întrebat pe puştiul care reuşise să meargă drept: "Cum ai făcut? - Păi cum să fac: nu m-am uitat la picioare. Am fixat cu privirea pomul de acolo, şi am încercat să ajung drept la el.”

Sunt multe situaţiile în viaţa noastră când privirea ne este îndreptată exclusiv spre realităţi de jos, spre pământ, sau spre noi înşine.Şi drumul este şerpuit şi poticnit în tot felul de obstacole.

Pe drumul drept rămâne cine are un reper, iar când reperul este deasupra calea nu numai că e dreaptă ci devine şi urcuş sau creştere.

Tulburare

Un om care se simţea veşnic împovărat de greutăţile vieţii s-a plâns odată unui părinte vestit: "Nu mai pot, viaţa mea este un chin", a spus omul.

Părintele a luat o mână de cenuşă şi a lăsat-o să cadă într-un pahar cu apă limpede pe care îl avea chiar pe masă şi i-a răspuns omului: "Acestea sunt suferinţele tale, toată apa din pahar s-a tulburat şi s-a murdărit."

Părintele aruncă apoi apa şi luă o altă mână de cenuşă la fel cu cea dinainte, i-o arătă omului, se apropie apoi de fereastră şi o aruncă în mare. Cenuşa se împrăştie în valuri şi marea rămase la fel ca înainte.

"Vezi, în fiecare zi trebuie SĂ ALEGI între a fi un pahar cu apă şi a te tulbura uşor sau a fi ca mare care primeşte toată murdăria fără să se tulbure."

Defectul

O bătrână avea doua vase mari, pe care le atârna de cele douã capete ale unui băţ, şi le căra pe dupã gât. Un vas era crăpat, pe când celălalt era perfect şi tot timpul aducea întreaga cantitate de apă.

La sfârşitul lungului drum ce ducea de la izvor până acasă, vasul crăpat ajungea doar pe jumãtate.

Timp de doi ani, asta se întâmpla zilnic: femeia aducea doar un vas şi jumătate de apă. Bineînţeles, vasul bun era mândru de realizările sale. Dar bietului vas crăpat era ruşinat de imperfecţiunea sa.

După 2 ani, i-a vorbit într-o zi femeii lângă izvor: "Mã simt atât de prost, pentru că această crăpătură face ca apa sa se scurgă pe tot drumul până acasă!"

Bătrâna a zâmbit, "Ai observat că pe partea ta a drumului sunt flori, însã pe cealaltã nu? Asta pentru că ţi-am ştiut defectul şi am plantat seminţe de flori pe partea ta a potecii, iar, în fiecare zi, în timp ce ne întoarcem, tu le uzi. De doi ani culeg aceste flori şi îmbodobesc casa cu ele. Dacã nu ai fi fost aşa, n-ar mai exista aceste frumuseţi care-mi împrospătează casa."

Fiecare dintre noi avem defectul nostru. Însă crăpăturile şi defectele ne fac viaţa

mai interesantă. Trebuie să luăm fiecare persoană aşa cum este şi să găsim până şi în defecte ceva pozitiv.

Bunătatea convinge

Suntem de multe ori în situaţia de a-i convinge pe alţii că avem dreptate, sau că ceea ce vrem noi e bine şi pentru ei.

Cel mai simplu mod de a o face este să impui propria voinţă. Dacă eşti şi pe o poziţie de putere nu e greu de loc. Aşa apar toate formele de constrângere. Poţi să-ţi impui părerea cu forţa, nu poţi, însă, convinge aşa pe nimeni.

Un băieţel aflat în vacanţă la bunici a găsit în grădină o broască ţestoasă. A început s-o studieze de la depărtare. Când s-a apropiat mai mult, broasca s-a retras în carapace.

Copilul încercă s-o facă să iasă cu un beţişor. N-avu succes.Bunicul îl surprinse când scotocea cu beţigaşul în orificiile carapacei şi-l opri. "Nu

mai chinui broasca, îi zise. Nu e bine cum procedezi. Vino să-ţi arăt cum trebuie să faci".

Luă broasca ţestoasă şi o duse în casă lângă sobă. Nu trecu mult şi broasca îşi scoase singură capul din carapace.

„Oamenii sunt câteodată ca şi broaştele ţestoase, spuse bătrânul. Nu încerca niciodată să constrângi pe cineva. Încălzeşte-l doar cu bunătatea ta, şi atunci va face cum doreşti tu.”

Lingurele lungi

Ce e dincolo? Nu se poate ca cineva să nu-şi fi pus întrebarea asta la un moment dat, oricât ar fi de pragmatic şi de prins cu treburile zilnice.

E ceva sau e nimic? Credinţa creştină spune, desigur, că e ceva şi că acel ceva se numeşte Rai sau Iad. Ei bine dar cum e?

Un om era foarte frământat de gândul acesta şi s-a rugat la Dumnezeu să-i descopere ceva din acea stare de după moarte. Şi-ntr-o noapte a visat că s-a dus în Iad...

Acolo a găsit mai multe persoane în jurul unui mare vas aburind. Toţi încercau să mănânce din acel vas, fiecare cu lingura lui. Deşi aşezaţi la masă, erau foarte slabi şi trişti. Lingurile aveau cozile atât de lungi, încât nu reuşeau să-şi ducă mâncarea la gură.

Omul a visat şi Raiul. Acelaşi decor, acelaşi vas şi oameni în jurul lui. De data asta, însă, personajele arătau bine şi fericite, deşi lingurile aveau aceleaşi cozi lungi.

Oamenii din Rai nu se hrăneau, însă, pe ei înşişi, ci foloseau lingurile acelea nepractice pentru a-şi da de mâncare unul altuia.

Omul s-a trezit şi de-atunci ştie că Iadul e locul individualiştilor şi egoiştilor, iar Raiul locul altruiştilor.

Şi, a mai înţeles ceva: că Raiul şi Iadul nu sunt numai dincolo, ci şi aici.

Să-l văd pe Dumnezeu!

Cum să cred în Dumnezeu dacă nu-l văd? Unde e, ca să cred în El? Sunt întrebările omului dornic de palpabil.

Omul modern este adesea atât de încrezător în simţurile sale fizice încât ceea ce nu poate fi văzut, mirosit, auzit, gustat sau atins nu există.

Un om credincios s-a confruntat cu astfel de întrebări venite de la fiul său. Şi i-a spus tânărului: "Ia o lingură de sare şi pune-o într-o farfurie plină cu apă şi mai vorbim mâine."

A doua zi tatăl i-a cerut fiului:- Adu-mi sarea pe care ai pus-o în apă. - Nu pot să ţi-o dau, răspunse băiatul, s-a dizolvat. - Gustă din marginea farfuriei. Ce gust are apa? - Sărat. - Dar din mijlocul farfuriei? La fel.- Mergi şi pune farfuria la soare. Mâine o să poţi să-mi dai sarea pe care ai pus-o

în apă." A doua zi, băiatul a găsit sarea în farfurie. Apa se evaporase. Atunci tatăl i-a spus:

"Faptul că nu poţi să-l vezi pe Dumnezeu nu înseamnă că nu există sau că nu e prezent în creaţia sa. Pe El omul îl percepe cu un al şaselea simţ: se cheamă Credinţă."

Vis de copil

Vis de copil. Se făcea că într-un magazin, vânzător la tejghea era un înger. Pe rafturi cutii frumos ambalate de toate culorile. Copilul se gândi că dacă are un înger pe post de vânzător, poate să ceară lucruri neobişnuite.

"Nu vreau să cumpăr nimic pentru mine, dar aş vrea, dacă se poate, ca toţi copiii să aibă părinţi, să fie fericiţi, să poată merge la şcoala, să se poată juca. Aş vrea ca oamenii să nu se mai certe, să fie pace şi linişte în toată lumea."

Îngerul l-a ascultat pe micuţ de după tejghea şi i-a răspuns politicos: "Îmi pare rău, dar în magazinul nostru nu vindem fructe, ci doar seminţe."

Cădere şi ridicare

Un preot trebuia într-o zi să meargă să ţină o predică într-un penitenciar. S-a gândit mult înainte, ce-o să le spună unor oameni care nu prea ştiau de biserică. Nu prea găsea părintele nici o idee de la care să plece, şi-şi spuse în final că o să-l lumineze Dumnezeu cu vreun gând atunci când se va afla în faţa deţinuţilor.

Când a intrat în sala unde erau adunaţi puşcăriaşii a întâlnit priviri ironice, unele dispreţuitoare. În timp ce mergea spre locul de unde avea să vorbească, se împiedică de-o treaptă şi căzu.

Toţi izbucniră în hohote de râs. Preotul se simţi ruşinat cum nu mai fusese vreodată, dar dintr-o dată sări în picioare şi se duse hotărât la masa care ţinea loc de amvon.

Şi cu zâmbetul pe buze, le spuse deţinuţilor: „Prieteni, pentru asta am venit la voi: să vă arăt că cine cade se poate şi ridica.”

Crucea

Ora de religie. Profesorul vorbea despre cruce şi despre moartea lui Iisus pe ea. Un elev se arătă nedumerit: "De ce oamenii după atâta timp ţin atât de mult la un instrument de tortură? Ei îşi aşează pe pereţi în case crucea, o poartă la gât. N-ar fi mai potrivit un semn al Învierii, nu unul al morţii?"

Profesorul le povesti atunci copiilor o întâmplare.

Bunicul şi nepotul au ieşit în parc într-o iarnă. Lacul era îngheţat. Băieţelul nu rezistă să se dea pe gheaţa lucioasă. Gheaţa nu era însă atât de groasă şi se sparse. Copilul căzu printre sloiuri.

Bunicul nu avu altă soluţie să-şi salveze nepotul decât întinzându-i bastonul cu care îl trase din apă pe băieţel. Îl înveli în propria haină şi-l duse repede acasă.

Copilul îşi reveni repede după o baie caldă. Bătrânul însă nu rezistă sperieturii. Făcu un atac de cord şi muri.

Familia, după obicei, dădu de pomană din obiectele bătrânului. Veni şi rândul bastonului în care omul îşi sprijinise bătrâneţile.

Nepotul se opuse ca acel obiect să fie dat de pomană. Le spuse părinţilor: "Cu acest baston bunicul mi-a salvat viaţa mea, în timp ce pe a sa a pierdut-o. Atât cât voi trăi, vreau să am cu mine bastonul, ca semn al iubirii sale faţă de mine!"

După această poveste, copiii înţeleseră de ce oamenii ţin atât de mult la acele bucăţi de lemn, numite cruce.

Iubirea şi Timpul

Zi frumoasă de primăvară. Pe o bancă în parc doi bătrâni se ţin de mână. Îi priveam de departe, nu auzeam ce vorbeau.

Ea îi spunea ceva zâmbind, el o asculta cu atenţie. La un moment dat el o mângâie pe faţa ridată cu un gest de o tandreţe cum n-am mai văzut decât la adolescenţi.

Mi-am zis: doi pensionari fericiţi. Mai rar o imagine ca asta. Mi-am adus aminte de o parabolă despre iubire.

Se zice că pe o insulă erau toate sentimentele. Într-o zi au fost anunţate că în câteva zile insula avea să fie inundată, aşa că toţi locuitorii trebuiau sa facă rost de bărci pentru a pleca.

Toate sentimentele şi-au construit câte o ambarcaţiune. Singură, Dragostea, mai naivă, cu capul în nori, a rămas fără barcă.

La momentul plecării, Iubirea se rugă de vecinele sale doar s-o găsi vreuna s-o ia pe vasul ei.

Bogăţia o refuză: barca îi era prea plină de aur, nu mai era loc. Orgoliul nici nu auzi rugămintea iubirii. Tristeţea ar fi luat-o, dar preferă să rămână singură.

La un moment dat, un bătrân îi zise: „Vino în barca mea. Te duc eu”. Când au ajuns la loc uscat, bătrânul a dispărut. Iubirea întrebă atunci Cunoaşterea: "Cine este bătrânul care m-a salvat?"

Înţeleapta îi răspunse: „Timpul”- Dar de ce m-a salvat timpul? - Pentru că doar el e capabil să înţeleagă valoarea iubirii.”

Bătrânii din parc mi-au demonstrat că o poveste poate fi realitate.

Cafeaua şi viaţa

În vizită la fostul profesor. Elevii de altădată erau acum oameni maturi, cu familii, cu slujbe bune.

Din când în când, îşi găseau timp să-l viziteze pe bătrânul dascăl care le fusese diriginte în liceu şi de la care învăţaseră multe lecţii de viaţă.

Profesorul le oferi tuturor cafea, dar într-un mod neobişnuit. Aduse ceşti de mai multe feluri, al căror număr îl depăşea pe cel al foştilor lui elevi.

Unele erau din porţelan fin, altele din ceramică mai grosolan lucrată, unele erau ciobite, altele nici nu mai aveau coadă.

Profesorul îşi invită musafirii să se servească singuri cu cafeaua aburindă dintr-un ibric. Fiecare îşi alese o ceaşcă, iar pe tavă rămaseră cănile ciobite şi mai urâte.

Profesorul îşi turnă şi el cafea şi le spuse foştilor lui elevi: „Vedeţi voi, aţi fost foarte atenţi când v-aţi ales cănile de cafea. Şi asta pentru că aveţi impresia că o cafea e mai bună băută într-o ceaşcă scumpă.

În realitate gustul cafelei nu depinde de vasul în care o beţi. Şi viaţa e ca o cafea bună. Profesia, banii, cariera, maşina, poziţia în societate sunt ca ceştile. Doar ne ajută să ne trăim viata, dar nu sunt VIAŢA. Savuraţi cafeaua şi nu ceştile.”

În acest fel profesorul le-a mai predat elevilor săi de altădată o lecţie. Omul împlinit nu e cel care are multe, ci cel care ştie să se bucure de ceea ce are.

Puterea de a o lua de la capăt

După cutremurul şi tsunami-ul din Japonia

Catastrofa care a lovit Japonia a provocat în fiecare dintre noi, bănuiesc, dincolo de compasiune, întrebarea: "Eu cum aş trece peste o aşa nenorocire; aş avea puterea s-o iau de la capăt în condiţiile în care pierd totul?"

Unii dintre noi chiar au fost nevoiţi s-o ia de la capăt la inundaţiile recente care au avut loc în unele zone ale ţării. Şi mă gândeam că e foarte greu să depăşeşti un aşa mare necaz, dacă nu ai exersat atunci când ţi-era bine, spiritul de sacrificiu.

Făcând acest exerciţiu de a renunţa voluntar la bunuri sau la propriile interese pentru alţii, te căleşti şi devii capabil să te remontezi atunci când eşti lovit de viaţă.

Japonezii au un exemplu în istoria lor care vorbeşte despre această încăpăţânare de a o lua de la capăt. E vorba de un mare maestru al budismului Zen din secolul al XVII-lea care şi-a propus să traducă din chineză în japoneză învăţăturile lui Buda, aşa numitele "sutra", un fel de Biblie budistă.

Opera era foarte costisitoare în bani şi timp aşa că maestrul a început să strângă suma din donaţii de la japonezi. Când a strâns banii necesari, o mare inundaţia a lovit Japonia lăsând pe mulţi oameni pe drumuri.

Maestrul budist a renunţat la gândul său şi a cheltuit toţi banii strânşi pentru a-i ajuta pe sinistraţi s-o ia de la capăt.

S-a apucat din nou să colecteze bani pentru opera sa spirituală. I-a adunat, dar când să se apuce de lucru, o molimă s-a abătut asupra poporului. A cheltuit din nou tot ce adunase pentru a-i ajuta pe oamenii disperaţi.

A treia oară, însă, a reuşit să-şi împlinească gândul, după 20 de ani. A strâns din nou bani în toată ţara şi a cumpărat plăcuţe de lemn pe care a tradus sutra în japoneză.

Maestrul budist se numeşte Tetsugen Doko şi este unul dintre marile personaje spirituale al Japoniei. Spiritul lui de sacrificiu şi puterea de a o lua de la capăt sunt, însă, pentru toţi un exemplu de atitudine în faţa vieţii.

Perseverenţă - Thomas Edison

Încăpăţânarea – v-aţi lovit sigur de ea. E greu să relaţionezi cu un om căpos, cum sezice popular, nu-i aşa? De cele mai multe ori este un defect, mai ales atunci când te încăpăţânezi din orgoliu. Poate fi însă şi o calitate.

Tot un soi de încăpăţânare este şi perseverenţa: să nu renunţi să mergi pe un drum chiar dacă te împiedici şi cazi. Dar perseverenţa nu are de-a face cu orgoliul, ci cu credinţa şi cu optimismul.

Omul care nu renunţă, oricâte obstacole i s-ar ridica în faţă, crede cu tărie că poate ajunge la capăt şi are în minte doar speranţa izbânzii.

Pentru asta îţi trebuie un caracter puternic. Sunt multe exemple celebre de perseverenţă.

Aţi auzit de Thomas Edison, inventatorul becului electric. Probabil nu ştiaţi, însă, că profesorii lui Thomas Edison spuneau despre el că e prea prostuţ ca să înveţe ceva.

A fost concediat de la primele două joburi ale sale, fiind considerat neproductiv. Ca inventator, a făcut 1000 de invenţii lipsite de succes, înainte de a reuşit să inventeze becul.

Întrebat de un reporter cum s-a simţit să eşueze de 1000 de ori, Edison a spus: „Nu am eşuat de 1000 de ori. Becul a fost o invenţie cu 1000 de paşi.”

Dar din dar

„Dar din dar se face Raiul” – ştiţi cu siguranţă proverbul care ne provoacă la generozitate. La prima vedere, această zicere înţeleaptă pare să spună că darul de aici primeşte o răsplată dincolo în Rai, aşa că dărnicia n-ar trebui să fie condiţionată de primirea recunoştinţei aici şi acum.

Este şi aceasta o interpretare valabilă, dar dacă suntem mai atenţi la proverb, constatăm că darul face Raiul, nu te trimite în rai. Asta înseamnă că generozitatea poate transforma într-un paradis mediul în care se mişcă generosul. Şi asta e posibil şi aici, nu numai dincolo.

Într-o mănăstire, călugărul care împlinea sarcina de portar a primit de la un ţăran care-şi avea via în apropiere un mare ciorchine de strugure. Omul i-l dăruise cu tot dragul spunându-i că este cel mai frumos ciorchine din via lui.

Călugărul portar se gândi că fructul l-ar bucura mai mult pe un frate mai bătrân şi bolnav. Merse şi-i dărui strugurele. Bătrânul îl primi cu bucurie, dar văzându-l aşa mare şi frumos, simţi că acest ciorchine ar sta bine pe masa stareţului.

Şi ciorchinele fu dăruit din nou. Stareţul se folosi şi el însă de strugure să facă o bucurie călugărului bucătar care stătea toată ziua în căldură lângă cuptor ca să facă bucate pentru toată obştea.

Ciorchinele ajunse la bucătărie, dar nu rămase acolo, pentru că a fost dăruit mai departe.

Şi aşa, dar din dar, fructul a trecut aproape prin mâinile întregii comunităţi şi a ajuns în final de unde pornise: adică la călugărul portar, primul care-l primise în dar.

În acest fel, un strugure dăruit a făcut dovada că în acea mănăstire era un mic colţ de Rai.

Încurajarea

Un pictor vestit primi într-o zi vizita unui bătrân. Vârstnicul îl rugă să-i evalueze nişte desene pe care le făcuse cu mâna lui. Voia să ştie dacă au vreo valoare artistică. Pictorul privi schiţele şi-şi dădu repede seamă de stângăcia execuţiei.

Ca să nu fie prea dur în verdictul său, îi spuse bătrânului că desenele au o valoare redusă.

Atunci, omul scoase dintr-o mapă alte schiţe şi le arătă pictorului, spunându-i că aparţin unui tânăr. Artistul le privi şi constată măiestria cu care fuseseră desenate. „Acestea, spuse pictorul, au altă valoare. Se vede că sunt făcute de o mână talentată. Ar trebui încurajat şi ar putea avea un viitor în pictură. Cine este autorul? Este fiul dumneavoastră?”

Bătrânul răspunse cu un aer trist: „Nu. Sunt eu, cel de acum 50 de ani. Dacă aş fi auzit atunci cuvintele tale, poate aş fi avut o carieră ca pictor. Nu m-a încurajat însă nimeni şi talentul s-a pierdut.”

Adevărul e că toţi avem nevoie de încurajări ca să dăm ce e mai bun din noi.

Pentru unii, însă, încurajarea la momentul potrivit poate fi decisivă pentru viitorul lor. De aceea fiţi atenţi la talentele copiilor voştri.

Dumnezeu glumeşte

Când vă gândiţi la religie, la Dumnezeu în general, vă gândiţi ca la ceva foarte serios, sobru, nu-i aşa? Şi e foarte potrivit s-o faceţi.

Dar, v-aţi gândit că şi lui Dumnezeu s-ar putea să-i placă glumele? Şi asta pentru că bucuria presupusă de relaţia cu El poate să includă şi spiritul de glumă.

Am citit o povestioară care îmi întăreşte gândul acesta - că Dumnezeu are simţul umorului.

Un tânăr l-a întrebat pe Dumnezeu ce înseamnă un milion de ani pentru El. „Un milion de ani pentru mine e ca şi o secundă pentru tine” – i-a răspuns Cel de Sus.

- Dar un milion de lei, insistă tânărul? Un milion de lei pentru mine e ca şi un ban pentru tine?”

Atunci tânărul îşi luă curaj şi-i ceru lui Dumnezeu: „Doamne poţi să-mi dai doar unul din banii tăi?”

Dumnezeu îi răspunse zâmbind: „Sigur, aşteaptă doar o secundă!”

Noapte şi zi

Bunătatea şi răutatea unui om se văd, se zice, pe faţa lui. Omul bun are o anumită lumină pe chip, în timp ce omul rău este, dimpotrivă, întunecat.

Nu ştiu cât de valabilă este această părere, dar drept e că chipul unui om tolerant şi înţelegător e mai destins decât mina încruntată a celui care are tot timpul ceva de reproşat.

Se spune că într-o mănăstire, stareţul, care era un om înţelept, şi-a întrebat într-o zi ucenicii: „Când vă daţi seama că noaptea s-a sfârşit şi a început ziua.”

Unul dintre călugări a răspuns: „Când reuşesc să văd vârful brazilor de dincolo de gardul mănăstirii.”

Altul a zis: „Atunci când de la fereastra chiliei mele disting crucea de pe turla bisericii.”

Stareţul nu fu mulţumit de răspunsuri şi le spuse varianta corectă: „S-a făcut ziuă atunci când reuşeşti să vezi un om oarecare şi să recunoşti în el pe fratele tău. Dacă nu poţi să faci asta, în sufletul tău este noapte, chiar dacă soarele e sus pe cer.”

Dacă e să aplicăm cuvintele acestui stareţ înţelept în dreptul fiecăruia, ce am găsi în suflet: noapte sau zi?

Schimbări mici şi mari

Aştept la semafor într-o intersecţie aglomerată, dimineaţa, în drum spre serviciu. Se face verde şi aproape instantaneu claxonul maşinii din spate îmi aminteşte că trebuie să am reacţii foarte rapide. Demarez, aruncând o privire încruntată în oglindă spre grăbitul din spate care probabil nu-şi dă seama cât de mult deranjează cu un claxon.

La următoarea intersecţie din nou roşu. În maşina din faţă o doamnă căuta ceva în poşeta de pe scaunul din dreapta, tocmai când se făcuse verde. O secundă, două, trei, doamna nu se clinteşte. Mă văd nevoit s-o fac atentă. Cum altfel, decât tot cu claxonul.

Mă pun în mişcare şi-mi dau seama că tocmai ceea ce mă deranjase cu câteva minute înainte la grăbitul care mă zorea în mod strident, făcusem şi eu.

Şi sunt multe situaţiile în care constatăm asta. Am vrea ca lumea să fie altfel, dar ne trezim incapabili să fim noi înşine altfel.

O dată, un tânăr dornic de lucruri mari, îl întrebă pe un înţelept. „Ce aş putea să fac pentru pacea lumii?”.

Înţeleptul îl privi pe deasupra ochelarilor şi-i răspunse zâmbind: „Nu trânti atât de tare uşa!”

Ce-i drept, marile schimbări încep întotdeauna cu o mică transformare, înlăuntrul tău.

Preţul plătit

În magazinul de gablonzuri intră o fetiţă de aproape cinci ani ţinând o cutiuţă metalică în mână. Se îndreptă spre vitrina cu coliere şi-i spuse vânzătorului: „Vreau acest colier pentru sora mea. Are pietrele albastre aşa cum sunt şi ochii ei.”

Bijutierul o întrebă: „Câţi bani ai?” Fetiţa desfăcu capacul cutiuţei şi răsturnă pe tejghea câteva bancnote de un leu şi mai multe monede. Nu puteau fi decât vreo 20 lei în total.

„Sunt de ajuns?”, întrebă fetiţa privindu-l insistent pe vânzător şi continuă: „Îi strâng de un an ca să-i iau un cadou surorii mele mai mari. De când a murit mama, ea mă creşte şi aş vrea să-i fac o bucurie de ziua ei.”

Bijutierul se duse în spate şi se întoarse cu o cutie tot albastră în care puse colierul şi i-o dădu fetiţei: „Sper să-i placă surorii tale”.

Copila ieşi din magazin cu ochii strălucind de fericire. O oră mai târziu, în bijuterie intră o tânără cu ochii albaştri şi cu un aer neliniştit.

Puse pe tejghea cutia în care era colierul cu turcoaze şi întrebă: „Acesta a fost cumpărat de aici? - Da domnişoară. - Şi cât a costat? - Preţurile bijuteriilor pe care le vând eu sunt confidenţiale, răspunse vânzătorul. Le ştiu doar eu şi cumpărătorul.

– Dar sora mea avea doar câţiva bănuţi. Cum a putut să cumpere un asemenea colier?”

Bijutierul închise cutia şi o înmână tinerei spunându-i: „Sora dumneavoastră a plătit preţul cel mai mare pe care-l putea plăti cineva. A dat tot ce avea.”

Femeia

Ce este şi ce vrea o femeie? Un banc spune că nici măcar Dumnezeu nu ştie. Eu aş risca însă o încercare de portret.

Biblia spune că Dumnezeu a făcut femeia "ca să nu fie omul singur" (Facere 2,18). Aşadar prima vocaţie a femeii a fost să aline singurătatea prin felul ei de a fi. Şi cum o putea face altfel decât prin sensibilitate, dragoste, mângâiere.

Istoria scoate apoi la lumină altă trăsătură a femeii – discreţia. În istoria religioasă a lumii, femeile sunt o prezenţă discretă. Gândiţi-vă la Fecioara Maria. Este persoana care a ajuns pe treapta cea mai înaltă a devenirii umane. Ea l-a născut pe Dumnezeu printre oameni, fără zgomot însă, fără mare pompă. Ea a acţionat tăcut, cu răbdare, şi dragoste.

Iată un posibil portret generic al femeii: iubitoare, răbdătoare, dedicată şi discretă. Un bărbat, oricât ar fi de fascinat de frumuseţea fizică, exterioară, ştie să recunoască acest chip lăuntric al Evei.

Şi dacă nu e prea plin de el, bărbatul recunoaşte şi că în faţa femeii este inferior la capitolul sensibilitate, capacitate de dăruire, altruism.

Dar la fel de bine, observă că, atunci când femeia încearcă să se impună agresiv, este orgolioasă şi prea pragmatică, îşi pierde farmecul, pentru că prea seamănă cu un bărbat.

Aşa că de Ziua femeii o urare din partea unui bărbat: Doamnelor şi domnişoarelor, rămâneţi feminine, pentru că lumea are nevoie de sensibilitate, de delicateţe de discreţie şi de mângâiere – într-un cuvânt de feminitate!

Aripile

Un om asista la ieşirea unui future dintr-un cocon, adică din acel înveliş fibros în care unele insecte îşi depun ouăle. Printr-o mică spărtură, se vedeau aripile fluturelui care prin mişcări lente încercau să lărgească orificiul pentru a ieşi la lumină. După mai multe încercări, se pare că fluturele a abandonat, pentru că nu se mai vedea nici-o mişcare. Atunci omul se decise să ajute la naşterea fluturelui.

Cu lama de la briceag lărgi spărtura în cocon, şi insecta ieşi imediat. Omul aştepta acum să-şi deschidă aripile şi să zboare.

Fluturele se mişca însă anemic cu aipile lipite de trup. N-avea să zboare niciodată pentru că ajutorul omului îl făcuse să se nască handicapat. Aripile sale nu avuseseră ocazia să se dezvolte prin efortul de a ieşi din cocon.

Greşeala făcută de omul cu pricina este de multe ori şi greşeala pe care o facem şi noi în educaţia copiilor. Plecăm de la ideea că trebuie să le asigurăm torul, să-i ferim de orice efort pentru ca ei să nu treacă prin aceleaşi experienţe prin care am trecut noi.

Obstacolele, efortul, sau greutăţile pot fi însă mijloace prin care copilul să-şi dezvolte calităţi care-i vor fi de mare folos mai târziu. Aşadar, grijă mare, să nu tăiaţi aripile propriilor copii!

Predica

Bărbatul îşi privea soţia care pregătea masa într-o duminică la prânz. Femeia se întorsese de la Biserică şi spăla acum o salată. Bărbatul, care nu prea dădea doi bani pe mersul la biserică, îşi luă soţia peste picior: „Ce a zis popa în predica de astăzi?”

Femeia se uită la el mirată şi răspunse ridicând din umeri: „Nu-mi aduc aminte?”- Păi atunci, de ce mai mergi la biserică, şi la ce bun îl mai asculţi pe preot dacă

nu reţii nimic?Femeia nu răspunse la provocare, dar în timp ce tăia salată îi zise bărbatului:

„Vezi tu, apa spală salata, dar nu rămâne în sită; totuşi verdeaţa rămâne curată toată. Aşa şi eu, nu reţin ce a vorbit părintele la biserică dar simt că acele cuvinte mă ajută să fiu mai curată pe dinăuntru.”

Trup şi suflet

Te invit să faci un calcul: Cât din timpul unei zile dedici părţii materiale a vieţii şi cât spiritului?

Opt ore la muncă pentru bani cu care poţi să cumperi lucruri pentru trup: mâncare, băutură, haine, medicamente. Cât rămâne pentru spirit: adică o carte, un film care te pune pe gânduri, o vorba bună spusă cuiva, o mângâiere, o rugăciune? Să zicem că mai rămâne timp şi pentru aceste lucruri, însă mult mai puţin, trebuie s-o recunoşti, decât timpul pe care i-l acorzi trupului. Suntem victimele unei culturi materialiste.

Am citit de curând că un grup de europeni a pornit într-o expediţie prin Tibet ghidaţi de un şerpaş. Oamenii îşi făcuseră un plan: cât au de mers pe zi, cât să se odihnească, şi se străduiau să-l respecte. După mai multe zile de ritm alert, ghidul tibetan al europenilor se opri dintr-o dată, se aşeză pe o piatră şi rămase aşa cu ochii închişi mai mult de o oră.

Membrii expediţiei cerură explicaţii. Şerpaşul stătea nemişcat ca şi cum nu auzea nimic. Europenii trecură la ameninţări, că n-or să-l mai plătească. Tibetanul nu era afectat.

După o vreme, se ridică şi porni fără să spună nimic mai departe. Se puseră toţi în mişcare, dar după câţiva paşi, unul dintre europeni îl întrebă: „de ce te-ai oprit şi ce te-a făcut să reiei urcuşul?”

Şerpaşul răspunse: „Trupurile noastre au mers prea repede. Aveam nevoie să ne oprim ca să ne ajungă din urmă sufletele. Altfel, călătoria noastră risca să nu aibă sorţi de izbândă.”

Adevărul e că toţi avem nevoie să ne oprim din când în când din zbaterea pentru materialitate, ca să nu pierdem pe drum sufletul.

Trilul privighetorii

Omul învaţă cât trăieşte. Şi o face nu numai din relaţiile pe care le are cu ceilalţi oameni, ci şi de la necuvântătoare.

Am primit zilele trecute prin email o prezentare cu diapozitive despre privighetoare. De ce cântă privighetoarea? Un ornitolog a urmărit comportamentul acestei păsări cântătoare. Şi a observat că doar masculii cântă atunci când îşi curtează perchea şi, mai cu foc timp de trei săptămâni după ce au ieşit puii din ouă.

Cercetătorul a luat din cuib trei pui masculi de privighetoare şi i-a crescut departe de trilurile tatălui. La maturitate a constatat că puii nu ştiau să cânte. Sunetele pe care le scoteau erau stridente şi nu semănau deloc cu un tril de privighetoare.

Consecinţa: masculii afoni nu au reuşit să se împerecheze pentru că femelele fugeau speriate de sunetele lor. Şi aşa a înţeles cercetătorul că trilul privighetorii este defapt un cod genetic care se transmite din generaţie în generaţie şi care asigură defapt perpetuarea speciei.

Noi oamenii nu trăim pentru a ne perpetua neamul, dar avem de învăţat de la privighetoare felul în care se asigură viitorul copiilor. Privighetoarea are trei săptămâni să-şi înveţe puii cântecul supravieţuirii, noi oamenii avem la dispoziţie câţiva ani să implantăm în inimile copiilor noştri acele valori care-i fac să fie oameni adevăraţi.

***************************************************************************

TRANSFORMAREA

Trăiau odată, pe fundul unei mlaştini, câteva larve care erau foarte nedumerite şi îndurerate în legătură în legătură cu dispariţia neaşteptată a unora dintre suratele lor. Se întâmpla ca unele dintre ele să plece într-un loc necunoscut şi nici una nu se mai întorcea de acolo.

Îndurerarte şi speriate de situaţie, ele s-au sfătuit şi au hotărât ca prima dintre ele care va mai pleca să se întoarcă negreşit şi să le povestească cum este acolo unde au ajuns şi suratele lor dragi.

Foarte curând se întâmplă ca, pe nepregătite, una dintre ele să plece, urcând uşor pe tulpina unei flori. Ajunse undeva sus, unde nu mai fusese niciodată, pe petalele unei flori frumos mirositoare. S-a odihnit puţin şi...încet, încet a început să simtă cum ceva se schimbă, iar ea se transformă într-o frumoasă şi diafană libelulă.

Şi-a luat zborul prin văzduhul auzuriu, dar nu a uitat de promisiunea făcută. A încercat din răsputeri ca, de acolo de sus, din toată acea frumuseţe şi strălucire, să le atragă atenţia larvelor rămase acolo jos, în mlaştina întunecată. Într-un târziu şi-a dat seama că, deşi suratele ai ar fi putut să o vadă, nici una nu ar fi reuşit să recunoască în frumoasa libelulă larva care fusese odată.