Povesti de Pe Marile Lacuri

5/10/2018 Povesti de Pe Marile Lacuri - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/povesti-de-pe-marile-lacuri 1/5

Povesti de pe MARILE LACURI

- La sud de gurile Dunarii, despartite de mare printr-un prag de nisip,

lacurile Dobrogei leagana civilizatii uitate si oameni pentru care viitorul

se afla in trecut. Toamna lipovenilor se pregateste pentru eternitate -

Marile lacuri de langa gurile Dunarii... O uriasa melancolie stapaneste

locurile acestea in care soarele rasare si apune in adancuri de ape. Cerulacopera ca un clopot o lume de valuri taiata in doua de un prag de nisipuri

care nu incep nicaieri si care nu au sfarsit. Pasarile tipa ca la facerea lumii,

vanturile unei toamne de argint se rotesc, negasind vreun obstacol care sa li

se opuna, norii alearga nebuni dinspre mare peste singuratati preistorice.

Aici, Dumnezeu respira odata cu putinii locuitori dintre ape si simti ca El si

universul si pietrele si nisipul sunt una, ca o singura Mana a scris istoria

lumii si istoria fiecarui om.

Spre rasarit este marea, iar spre apus - nesfarsitul lac Razim. In spate este salbaticul Grind al

Lupilor, de unde vin eu. In fata, este Gura Portitei, un loc in care enormele lacuri de la gurile Dunarii

pipaie marea. Pretutindeni in jurul lor ies din nisipuri urmele vechilor civilizatii care au stapanit

succesiv melancolia acestui taram din afara timpului. Pretutindeni se afla ruine ale unor constructii

stravechi, pe care oamenii locului, lipovenii acestia tacuti, nici nu le mai baga in seama. Poate ca au

invatat sa taca asa de la intinderile nesfarsite, de la zilele, saptamanile, anii petrecuti in tacerea apelor.

Poate ca tac asa din pricina greutatii zdrobitoare a acestui cer circular ca un clopot, poate sunt atenti - de

generatii intregi - la soaptele vantului care nu se opreste niciodata sau la soaptele apelor care se unesc la

orizont cu cerul, intr-o singura, unica mare fara sfarsit.

Gura Portitei. Vraja se spulbera in micul port amenajat printre trestii si stuf. Aici se face turism,

aici sunt niste vile, niste casute asezate intre marile lacuri si mare, sunt turisti zgomotosi si barci cu

motor si gratare cu peste pus la fript, sunt caini nenumarati, despre care am auzit ca in iernile teribile ale

acestui loc se mananca intre ei innebuniti de foame. Totul e sa treci cu vederea nenumaratele corturi, sa

reusesti sa-ti ridici mereu privirile catre cer, sa nu uiti de clopotul straveziu de deasupra. Sa ascultimarea, si lacurile, si limbajul lor secret.

Acolo, printre salupe, e o singura lotca pescareasca. Si lotca are un mic catarg si alaturi se afla o

panza de parasuta portocalie. Acesta este semnul. In lotca se afla un tanar blond. Ma apropii si intreb:

“Ruinele de pe Bisericuta sunt departe?”. El zambeste larg, cu dinti frumosi: “Nu, doar doua-trei stanci

mai spre miazanoapte”. E omul meu, Paul Condrat, lipoveanul, pescarul Condrat, studentul la

arheologie, navigatorul independent, unul dintre stapanii discreti ai acestui tinut de la marginea marii si-

a lumii. Suntem in mijlocul apelor, sub cer.

Despre lipoveni si ruine

Sunt din nou calator peste ape. Navigam mai intai contra

vantului si un zgomot mic de motor il scufunda pe Condrat intr-o

tacere impenetrabila. Apoi vanturile rotitoare se schimba,

motorul se opreste si panza de culoare portocalie suiera odata cu

pasarile. “Cum sunt lipovenii?”, intreb, gandindu-ma ca n-am

aflat totul despre lumea asta in care ma intorc inca o data.

Condrat tace, cu mana pe carma, apoi clipeste in bataia vantului

si zice ca lipovenii... sunt pierduti. Cum adica “pierduti”? “Adica

se duc, se sting, nu mai sunt...”, zice el. “Adica una au fost candva si nimica nu mai sunt”, adauga dus

pe ganduri, in timp ce lotca lui pescareasca sparge val dupa val si in timp ce curioase pasari, semanand

cu randunicile, ne urmaresc barca. Respir odata cu apele in timp ce el imi explica cu pauze lungi cumtotul se schimba, cum marea biserica albastra din Jurilovca e din ce in ce mai goala, cum lipovenii nu

mai stiu cine sunt, cum limba lor a ajuns un fel de pasareasca presarata cu cuvinte romanesti, cum

costumele lor populare rusesti zac uitate prin cufere inchise poate pentru totdeauna. Devin curios. Ce



regreta el din “trecut”? E mult prea tanar ca sa regrete ceva, imi spun. Pentru el, trecutul nu are cum sa

constituie un... reper. Apoi imi amintesc fetele imobile ale pescarilor lipoveni pe care i-am cunoscut,

tacerile lor absurde, unite cu cerul, si descopar ca insotitorul meu e un ins diferit. E altfel. Stiu ca a fost

pescar ani de zile, ca a invatat fiecare piatra a acestor tarmuri straine, ca a lucrat ca zilier pe vremuri la

santierele arheologice. Mai stiu ca e student la Istorie, dar toate acestea nu pot explica felul in care

vorbeste despre lipoveni la trecut.

“Lipovenii au fost mereu pescari saraci”, zice, “si supusi istoriei. Inainte de razboi lucrau la

patroni care aveau barci si scule de pescuit, apoi au venit comunistii si au lucrat la ei. Si tocmai candistoria era sa intre pe drumul cel bun, dupa ‘89, au venit unii mai rai decat toti ceilalti. Unii care nu mai

vor sa stapaneasca numai barcile si sculele, dar vor sa stapaneasca si apele si pestii, sa fie ai lor, care au

pus garduri pana si acolo unde curtile dintotdeauna ale oamenilor coborau la lac...”

In “lumea noua” de dupa Revolutie, molcomii pescari lipoveni au ramas ai nimanui, in timp ce ei,

structural, au nevoie sa fie “ai cuiva”. Lacurile si-au schimbat stapanii si noii stapani nu mai au nevoie

de ei. Sau, ma rog, nu de toti. Ca si in Delta, pescarii se vad fara dreptul de a pescui. Lumea se misca

repede, concesionarii apelor nu vor sa stie de traditie si nici de faptul ca ei, lipovenii, nu pot, nu stiu sa

faca altceva. Astfel ca raman, pentru a cata oara in istorie, fara nimic al lor, avand ca singura

perspectiva paharul cu tuica sau plecarea aiurea.

Si el? Cum se descurca in lumea care se pierde, care dispare din jurul lui? Condrat povesteste

despre copilul sau de-acasa, despre locuri cu nume stranii pe care le-a strabatut atunci cand era pescar,despre cherhanaua de la Periteasca si despre orele, zilele nesfarsite in care a vaslit incontinuu. Despre

lacul Cosnei si despre grindurile de la Ranec, pe care oamenii vin o data la ani de zile.

Ne apropiem de Capul Bisericuta si de departe se vad acolo sute de pasari, care par ca pasesc peste

ape. Apoi vedem ca pasarile erau pelicani, si pelicanii isi iau zborul intr-un stol enorm, speriati de barca

noastra cu panza portocalie. Plutesc precum enorme si grele cruci pe deasupra noastra, in timp ce noi

coboram din lotca, pentru a o trage la mal. Apa este aici pana la genunchi. Bisericuta se vede ca o insula

parasita in mijlocul imensului lac, plina de ciulini uriasi, cu flori din puf alb. Am pasit apoi printre

ziduri de cetate dinainte de Hristos, am cules de pe jos cioburile istoriei si caramizi antice, am vazut

urmele unor cuptoare in care oamenii altei ere topeau fier pentru sabii, am vazut pieile serpilor

abandonate, uscate, stralucitoare printre dopuri de amfora. L-am vazut pe lipoveanul Condrat alergand

ca un caine innebunit de mirosul trecutului, adulmecand aceste pietre triste, ascultandu-le,

dezmierdandu-le, si in timp ce escadrile de pelicani se roteau pe deasupra, eu imi spuneam ca tanarul

acesta simte ceva care mie imi scapa. Simte, poate, respiratia aceea a Universului, simte palpitatia

stranie a inimii pamantului pe sub ape si pe sub ierburile arse de vanturi ale Bisericutei.

Am dat ocol insulei parasite, pasind peste stravechile fortificatii. Dincolo, peste Razim, este

cetatea Argamum. De jur-imprejur miroase a ape sarate, in interiorul clopotului de cer.

Amintiri despre viitor

Jurilovca. Atunci cand vii dinspre lacul Razim cu barca,

vezi mai intai cupola unei biserici albastre, care domina totul.

Satul se intinde la picioarele sale, sub vant. Urc. Biserica este

pustie, cu usile larg deschise. Nici o lumanare. Nici un om.

Vantul suiera prin ferestre. Langa biserica este o casa frumoasa,

decorata ca templele grecesti. Este casa lui Larion Simion, omul

care a mostenit de la socru-sau, fostul popa, memoria satului. “El

stie totul despre ce-a fost si ce-o fi”, imi spusese Condrat, pe sub

umbra rosiatica a panzei sale. “Are amintiri chiar si despre viitor.” Ironie sau intuitie, ma intreb in timp

ce bat la poarta.

Curte adanca, acoperita cu vita de vie. Fata de masa din musama alb cu rosu, plus doua cani cu unvin de culoarea sangelui uscat. O farfurie cu piroghi - un fel de placinte, si cu vareniche - un fel de

coltunasi. Se aude vuietul molcom al lacului, dar pare ca Dumnezeu nu mai respira, pare ca a disparut,

ca s-a retras. Inima pamantului nu se mai aude si destinele nu mai par scrise de aceeasi Mana. Nenea

Simion are o frumoasa barba alba si ochi albastri, asortati cu o sapca de tip american. Pe sotia lui o



cheama Iraida si in momentul acesta cauta prin cufere niste stravechi haine lipovenesti, pe care vrea sa

mi le arate.

Am auzit ca lipovenii se pierd, se duc, se risipesc, ca nu mai sunt ce-au fost odata. “Lipovenii se

duc cum se duce si lumea”, zice nenea Simion, lasandu-ma cu gura cascata. Pare melancolic, in timp ce

“ma ia de la zero”, de la 1647, cand lipovenii au venit aici de prin tinuturile Cubanului rusesc si au

intemeiat o biserica, pentru ca erau persecutati de patriarhul Nicon si ei au fugit. Au deci, zice el, sute de

ani de pescuit, sute de ani de agricultura, sute de ani de cand stau- cu barbile lor - sub vanturile rotitoare.

“Aici erau mori de vant si se facea comert cu peste bun, cu icre si cu sare, veneau negustori din patruzari si oamenii aveau bani buni si mergeau in porturile libere de la Dunare si... Pana in ‘47, cand a venit

foametea peste noi si peste tara, cand copiii mancau paine de orz cu paie in ea, si atunci unii dintre noi

au plecat in Rassia (cum pronunta el) si dusi au fost pentru totdeauna.”

Eu ii rascolesc memoria si el povesteste cu ochii pierduti pe sub cozorocul sepcii americane cum

erau vremurile inainte si ce insemna un rus lipovean. “Pai, un rus lipovean nu era nimica fara padiovca

lui (haina traditionala), cum nici femeie nu vedeai fara supca (fusta lunga, larga, colorata) sau fara

poias.” Ce fel de poias? Ei bine, poiasul era un fel de brau de lana colorat ca un curcubeu, un brau cu

ciucuri speciali, un brau care se tesea numai in ziua de Sfanta Maria, in timp ce se citeau cele 40 de

molifte. Poias era un fel de brau cu puteri magice, fara de care nu se putea intra in biserica. “Acum insa,

biserica este, chiar si la marile sarbatori, pe jumatate goala, oamenii sunt tulburati de noile timpuri si au

uitat portul, si limba, si vremurile bune. Acesta e mersul insa peste tot, pentru ca intr-o zi au venit aiciniste rusi din Oregon, din Canada, si cand au vazut cum vorbesc ai nostri ruseste, ce frumoasa limba

veche avem, nu puteau crede. Numai ca ei aveau brauri de lana mai late putin. Asa e in Canada si in

Australia.” “Cum asa?” “Pai, da, lipovenii sunt peste tot in lume, si in Australia sunt vreo 300 de

familii.”

Intre timp, sub deasa bolta de vie a venit si Iraida, cu bratele pline de haine frumos colorate, sa mi

le arate, si ginerele lui nea Simion, cu fiu-sau de cateva luni in brate. O caseta a inceput sa cante muzica

ruseasca, iar el, Simion, vorbind despre noile timpuri, se ambaleaza. Universul meu rotund, cotropit de

pasari, s-a spart in bucati.

“Pescarii lipoveni sunt un neam supus, cuminte, nu indraznesc sa

spuna nimic pana cand nu le ajunge cutitul la os, se ineaca in bautura in

timp ce unii si altii le iau de sub nas tot ceea ce au, ce-au avut

dintotdeauna.” Inteleg ca vorbeste despre situatia tensionata a

concesionarii lacului lor, despre lotcile lor, cu care nu vor mai putea

iesi la pescuit, pentru ca pestele deja apartine altcuiva. “Inainte purtam

costume de casmir si acuma ne purtam ca cersetorii, ca milogii. Inainte

erau oameni tari, care iernile traversau Razimul cu carutele si cu saniile

fara frica, care prindeau nisetru si morun de Bunavestire, de se bateau

negustorii din Bucuresti pe ele, acuma vin netrebnici ca alde Bitner sa

ne ia si curtile din buza lacului, pe care avem hartii din tata-n fiu, si

nimeni n-are curajul sa spuna nimic.” Nea Simion e innegurat. “Cine-i Bitner?”, intreb. E cel care le ia

lipovenilor lacul. Lacul lor.El continua sa navigheze printre amintiri si prin indignarea prezentului, povesteste despre nuntile

care se faceau candva, despre cumpararea mireselor, despre Sf. Nicolae al pescarilor care-l va trasni pe

dusmanul de Bitner, despre calatoria sa la Mama Rassia, la Krasnoiarsk, unde are niste rude pe care nu

le mai vazuse din ‘47 si care plangeau cand el canta in ruseasca lui straveche de 400 de ani, pomeneste

despre minunile crucii lipovenesti cu opt capete, despre comunismul care a distrus totul, inclusiv inimile

lor sensibile de rusi lipoveni, carora este suficient sa le dai o mangaiere pentru ca ei sa-ti dea rubasca.

“Rusii sunt blanzi, blanzi, blanzi...”, il mai aud pe nea Simion in urechi, desi sunt deja pe strazile

prabusite din Jurilovca, incercand sa presimt ceea ce a mai ramas din amintirile lor. In mijlocul satului

sunt doua carciumi, una langa cealalta, si in nici una nu se poate manca. Numai bea. In fata uneia dintre

ele se afla preotul satului si ajutorul sau, in sutane lucioase, peste burti de boieri. Au barbi de

arhimandriti si beau bere la halba. Mi se face dor de pustiu. De marile lacuri, de ruinele imprastiate printre nisipuri si stuf.

Ridic ochii si clopotul de cer e acolo. Pe sub el alearga aceiasi nori. Intr-o secunda revin pe

pamant, hotarat sa ma intorc in barca lui Condrat, dar vad la o poarta figura incremenita a unui pescar-

patriarh.



Osip

Sta cu mainile-n san, pe banca, si priveste fix pe deasupra barbii sale

colilii pe care, uneori, i-o spulbera vantul. Ma asez si el pare ca nu ma vede.

Nu-mi raspunde, nu ma simte. Eu m-am obisnuit deja cu pescarii lipoveni si

stiu ca trebuie sa am rabdare. Si o anumita strategie. Mai intai vorbesc

singur despre una si alta, privind si eu fix, inainte, ca el. El nu zice nimic. Cu

binisorul, ajung la pescuit si la vapoare, pentru ca i-am vazut mainile. Stiuca a fost pescar. Apoi ajung la timpurile de altadata si el tresare, clipeste,

devine usor nelinistit. Ar vrea totusi sa spuna ceva, dar nu stie cum. Atunci ii

intind brusc mana, ii spun ca ma cheama Horia si ca bunicul meu era de prin

partile Cernautilor. I se spunea Sarghie. Gheturile s-au spart, el este Osip

Cozma, cel mai batran pescar din Jurilovca, si-mi strange mana cu o forta

surprinzatoare. Are 83 de ani, e nascut “in nouaspe” si a fost pescar de la opt

ani si mai e si-acum, pentru ca asta nu se uita niciodata. He-heei, el era pescar “pa timpul regilor, trei

regi a prins, pa Ferdinand, pa Carol si pa al mic, pa Mihai”.

Dupa plimbarea prin decrepitudinea contemporana a satului, aceasta scufundare in trecut are

efecte binefacatoare. Pe mos Osip il prinde povestea, il dirijeaza, il duce unde vrea ea, unde vor

amintirile sale dezordonate, si eu ascult fara sa intervin. Jurilovca era cea mai tare, cea mai buna pescarie inainte de razboi, si mosul povesteste despre sute de metri de setca de scrumbii, pe care o

intindeau pe mare in timpul iernii, povesteste despre furtuni grozave, care atacau barcile lor ca niste

balauri dezlantuiti, despre atamanul lor care urla atunci la valuri pentru a le potoli si despre el, un mucos

pe-atunci, care se uita ingrozit la ataman. Atamanul urla la mare si marea urla la ei, dar el, seful lor, era

mai grozav, si marea dadea inapoi in fata lui. Pescarii credeau ca a semnat pact cu toti diavolii marii, asa

om grozav era asta. Erau ierni teribile si ei ieseau cu barcile. “Nepoate, eu am pescuit de la Capul Midia

pana-n Sahalin si aveam apa de mare-n vine. Pescuiam la stapani, cum erau fratii Panait si Stefan

Gheorghiu - astia erau niste greci de treaba, aveau vapoare din lemn de stejar, sau la Baron Condrat, un

lipovean care-a fost ultimul stapan inainte de razboi, ce mai, vremuri mandre...”, zice el. Batranul sare

de la o amintire la alta, ca si cum valurile memoriei l-ar salta in aer, pentru a-l lasa sa cada in alt timp,

pe o alta felie de viata. Din ‘39 pana-n ‘45 a facut razboiul, cinci ani pe Bricul Mircea, ajunsese caporal,

si in septembrie ‘44 era cat pe ce sa cada prizonier la rusi. Sf. Nicolae l-a pazit, pentru ca nimic nu era

mai rau pentru un lipovean decat sa ajunga prizonier la rusi. Rusii ii credeau tradatorii neamului rusesc,

in timp ce romanii ii suspectau de colaborationism cu dusmanul sovietic. “In ‘44, Dunarea era plina de

rusi, mama lor de talhari, si o vedeta inarmata ne-a cerut sa mergem la Braila, chiar daca eram nava-

scoala, si sa depunem juramant in fata amiralului sovietic, numai ca un rus adevarat, cu inima de rus,

ne-a soptit sa fugim. Ne astepta Siberia pe toti. Numai cativa ofiteri, inclusiv comandantul Dramba, au

ajuns in lagar.”

Mos Osip isi tine mainile noduroase incarligate in poala, are o

camasa in patratele si casa lui, si gardul lui, toate sunt albastre ca

cerul. Chiar si pisica lui, Nicolusca, are ochii de culoare albastra. Si-acuma? “Stai”, zice el scrupulos, “ca mai intai au venit comunistii si

ne-au luat scule si barci si-am pescuit la cherhanaua lor. N-a fost chiar

rau”, face mosul, si eu stiu deja ce urmeaza sa spuna. Ca dupa

comunisti, despre care el stia ca o sa cada, ca asculta Vocea Americii

in limba rusa in ‘89, dupa comunisti asadar, “au venit zilele cele rale,

cand apa de sub vasle ne-or luat-o!”. Cine? “Cum cine dar, talharii,

banditii, primarii, strainii care-au venit si-au pus mana pe tot ce-o fost si mai mult decat atata, si pe ce-o

fost al oamenilor. De ne-au pus garduri la balta, ca sa nu mai putem intra cu vitele la pasunatul pe dig si

nici cu barcile la apa, din curtile noastre.”

Mosul e suparat si are o expresie crunta pe figura, desi, aflu, el n-are vaci si nici cu barca nu mai

iese. E insa o chestiune de dreptate. Pai, cand s-a insurat el cu baba lui, cu Parascovia, care acum e tare-tare bolnava, “altfel, altfel stateau trebile, avea lumea de toate”. El era la 30 de stanci in larg, la calcan,

si femeile erau cu vitele si cu pamantul, “iar acum, nu mai avem apa sub vasle...”, zice cu obida. “Cum

adica, Mos Osip”, intreb, “cum asta?” “Uite-asa, nepoate, apa care era a noastra, cu pestii din ea, ne-au

luat-o, si acuma e a lor. Asta este.” Apoi mosul sare din nou la alte amintiri, eu as vrea sa plec, dar



suvoiul amintirilor odata pornit nu mai vrea sa se opreasca. Osip povesteste cu ochii infipti in cer despre

anul ‘44 cand, odata fugit de pe Bricul Mircea, vine acasa si o gaseste pe Parascovia lui si o cere de

nevasta. Eu ma ridic in picioare, el continua sa povesteasca. Ma indepartez si el continua sa

povesteasca, mereu cu ochii la cer.

Printre umbre si pasari

Cobor spre Razim, printre case ce stau sa cada. Oamenii sunt saraci.

Apa se scoate cu greu, pentru ca e in adancuri. Solul e stancos si nu creste

nimic. Turistii trec prin Jurilovca sa mearga la Gura Portitei, dar nu se opresc

pentru ca aceste case de tarani saraci nu au nimic de oferit. La Gura Portitei,

omul care le-a luat “apa de sub vasle” pescarilor a facut o adevarata

destinatie turistica. El detine nisipurile, apele si pestele. Adica totul. Trec pe

langa gardurile de fier si de sarma care inconjoara lacul si care-i protejeaza

concesiunea. Condrat cel surazator e acolo. Mergem peste ape, la Capul

Dolosman, la straniile ziduri ale cetatii Argamum, despre care el, tanarul

profesor de istorie din Jurilovca, imi va spune totul.

De ce par locurile acestea atat de parasite, de ce pasarile tipa aici ca lainceputurile lumii? De ce sunt lipovenii acestia atat de resemnati, de ce nu

fac nimic? De ce el, Condrat, este altfel? Cum de a scapat tristetii, saraciei, blazarii, alcoolului care

stapaneste aceste tinuturi de o magie aparte? El zambeste mereu, tragand de niste franghii ale micului

catarg. Si-a luat lotca asta ca sa mai faca un ban, vara, cand sunt turisti. Apoi redevine profesor la scoala

din sat si student. Pentru ca e lipovean si pescar, intelege suflul vanturilor si al apei. Pentru ca e pasionat

de istorie, intelege palpitatia pietrelor, ale malurilor stancoase si ale acestor ziduri dinainte de Hristos.

Aha, imi spun, “palpitatie”! Deci si el simte marea inima a lumii, a planetei, care se misca sub

intinderile de ape si de stanci. Are si el intuitia fabuloasa ca locurile acestea sunt ca un fel de gaura, ca

un tunel al timpului prin care divinitatea te lasa sa arunci o privire. Simte si el fascinatia vanturilor

circulare, a tipatului de pasare, imensitatea strivitoare a marelui clopot de cer.

Capul Dolosman. E un fel de colt, o faleza uriasa de piatra, deasupra careia se afla ruinele miticului

Argamum. Debarcam. Aici lacul are valurile ca marea. Pescarusii tipa deasupra noastra, printre stanci.

Condrat vrea sa-mi arate un miracol vechi, de milioane de ani. Intre straturile de roca s-au format paturi

enorme de cristal. E secretul lui. Milioane de pietre ciudate, lungi ca niste baghete de magician, se sparg

sub pasii nostri.

Sunt printre ziduri. Pretutindeni, pamantul e acoperit de cioburi stravechi si oase. De om. Vantul

spulbera flori de ciulini. E o cetate greco-romana, atestata din secolul al VI-lea inainte de Hristos,

refacuta de imparatul romano-bizantin Iustinian, in secolul al VI-lea dupa Hristos. Condrat e profesor de

istorie in bataia vantului, nu mai e pescar si navigator liber. Cetatea este insa mult mai veche, pentru ca

s-au gasit obiecte din prima epoca a fierului si a fost locuita neintrerupt pana...

In timp ce Condrat vorbeste, eu pipai cosmica melancolie a acestor locuri batute de vanturirotitoare. Profesorul vorbeste despre lantul nesfarsit de generatii care s-au succedat peste pietrele

acestea. Suntem la 50 de metri deasupra apelor fara capat, in sfarsit, printre pasari. “Din acest punct de

vedere”, face el academic, “sosirea rusilor lipoveni in secolul al XVII-lea pare un eveniment neglijabil,

desi...”. Intr-adevar, imi spun, aici ai sentimentul ca Dumnezeu, si pasarile, si oamenii, si stancile

taioase sunt una, ca aceeasi Mana... Ce mai conteaza ca un ticalos a furat apele de sub vaslele pescarilor

la o mica, insignifianta rascruce a istoriei? Si-apoi, “din aceasta perspectiva”, cum ar zice Condrat, nu

cumva chiar el scapa tristetii, decrepitudinii, saraciei, tocmai pentru ca pastreaza legatura cu pietrele, cu

istoria? Nu cumva acesta este secretul sau cel mai important? Nu cumva palpitatia cosmica, ancestrala a

acestui taram, pe care el o simte, il face sa... zambeasca, sa fie indiferent?

HORIA TURCANU (Fotografiile autorului)

Documents

Povesti de Pe Marile Lacuri