Author
tereza-martin
View
74
Download
6
Embed Size (px)
DESCRIPTION
muzica portofoliu a xii-a
Portofoliu Muzică
COLEGIUL NAȚIONAL “NICOLAE GRIGORESCU”
Cristache Mihaela
Martin Tereza
Petcu Florina
Ștefan Anastasia
1 Titlu
2
Giuseppe Verdi
Biografie
Giuseppe Verdi s-a născut la 10 octombrie 1813 în mica localitate Le Roncole, în
apropierea Parmei, Italia. Părinții săi, Carlo Giuseppe Verdi și Luigia Uttini, dețineau acolo o mică
fermă, Osteria Vecchia.
Încă de copil, Giuseppe ia lecții de muzică de la organistul din comună, făcând exerciții
acasă la o spinetta dezacordată (un fel de clavecin). Continuă în felul acesta până când Antonio
Barezzi, un comerciant din Busseto iubitor de muzică, prieten al familiei Verdi, îl ia la el în casă și-
i plătește lecții de muzică la un nivel mai ridicat. În 1832 se prezintă la conservatorul din Milano,
dar este respins pentru că depășise limita de vârstă pentru un student de conservator. Reîntors
la Busseto primește postul de maestru de muzică al comunei și se căsătorește în 1836 cu fiica lui
Barezzi, Margherita, de la care are doi copii, Virginia și Icilio. Între timp, Verdi începe să compună,
orientat încă de acum în direcția muzicii de operă. În 1839 debutează la Teatro alla
Scala din Milano cu opera Oberto, conte di San Bonifacio, obținând un oarecare succes, umbrit însă
în 1840 de moartea Margheritei, apoi și a celor doi copii. Îndurerat de aceste pierderi, Verdi se
3
reculege și își continuă activitatea componistică cu opera Un giorno di regno, care înregistrează
însă un total fiasco. Descurajat, se gândea deja să abandoneze muzica, dar numai doi ani mai târziu,
în 1842, obține la Scala un succes triumfal cu opera Nabucco, datorat în parte și interpretării
magnifice a sopranei Giuseppina Strepponi, care avea să-l însoțească până către sfârșitul vieții.
Începe o perioadă în care Verdi muncește "ca un ocnaș", cum spunea el însuși, pentru a
satisface cererile diverselor teatre de operă din Italia. Între anii 1843 și 1850 compune într-un ritm
susținut 13 opere, între altele I Lombardi alla prima crociata (Lombarzii), Ernani, I due
Foscari, Macbeth și Luisa Miller. Tot în acest timp ia naștere relația sa cuGiuseppina Strepponi.
În 1848 se mută la Paris. Forța lui creativă este tot mai fecundă, în așa măsură că,
din 1851 până în 1853, compune una după alta trei capodopere, cunoscute sub numele de "Trilogia
populară", și anume: Rigoletto, Il Trovatore și La Traviata, la care se mai adaugă și I vespri
siciliani (Vecerniile siciliene). Succesul acestor opere a fost de nedescris. Împodobit cu faima
dobândită, Verdi se stabilește împreună cu Giuseppina Strepponi la
proprietatea "Sant'Agata" din Busseto, unde va locui cea mai mare parte a timpului. În 1857 se pune
în scenă opera Simon Boccanegra iar în 1859 se reprezintă Un ballo in maschera („Bal mascat”). În
același an se căsătorește cu Giuseppina Strepponi.
Din 1861, Verdi ia parte și la activitatea politică în Italia, numele lui devenise simbolul
mișcării de eliberare a nordului Italiei de sub dominația austriacă, sub conducerea dinastiei de
Savoia (V.E.R.D.I. = Vittorio Emanuele Re D ' Italia = Victor Emanuel, regele Italiei). În 1874 este
numit senator în parlamentul italian. Nu-și întrerupe activitatea muzicală și dă la iveală opera La
forza del destino („Forța destinului”) și Messa di Requiem, celebrată în 1873 la moartea
scriitorului Alessandro Manzoni. Pentru festivitățile prilejuite de deschiderea Canalului de
Suez în 1869 compune opera Aida. În 1887, este reprezentată capodopera sa Otello iar în 1893, la
vârsta de 80 de ani, se inspiră din nou dinShakespeare pentru a compune opera buffă Falstaff, după
care se retrage la "Sant'Agata" și își ia adio de la activitatea componistică. După ce în 1897 moare
Giuseppina, Verdi se stinge și el din viață la Milano, la 27 ianuarie 1901.
Opere lirice (titluri originale, locul si data premierei)
Oberto, conte di San Bonifacio, Teatro alla Scala - Milano, 17 noiembrie 1839
Un giorno di regno, Teatro alla Scala - Milano, 15 septembrie 1840
Nabucco, Teatro alla Scala - Milano, 9 martie 1842
I Lombardi alla prima crociata, Teatro alla Scala - Milano, 11 februarie 1843
Ernani, Teatro La Fenice - Veneția, 9 martie 1844
I due Foscari, Teatro Argentina - Roma, 3 noiembrie 1844
Giovanna d'Arco, Teatro alla Scala - Milano, 15 februarie 1845
4
Alzira, Teatro San Carlo - Neapole, 12 august 1845
Attila, Teatro La Fenice - Veneția, 17 martie 1846
Macbeth, Teatro La Pergola - Florența, 14 martie 1847
I masnadieri, Her Majesty's Theatre - Londra, 22 iulie 1847
Jérusalem, L'Opéra de Paris, 22 noiembrie 1847)
Il corsaro, Teatro Grande - Trieste, 25 octombrie 1848
La battaglia di Legnano, Teatro Argentina - Roma, 27 ianuarie 1848
Luisa Miller, Teatro San Carlo - Neapole, 8 decembrie 1849
Stiffelio, Teatro Grande - Trieste, 16 noiembrie 1850
Rigoletto, Teatro La Fenice - Veneția, 11 martie 1851
Il Trovatore, Teatro Apollo - Roma, 19 ianuarie 1853
La Traviata, Teatro La Fenice - Veneția, 6 martie 1853
I vespri siciliani ("Vecerniile siciliene"), L'Opéra de Paris, 13 iunie 1855
Simon Boccanegra, Teatro La Fenice - Veneția, 12 martie 1857
Aroldo, Teatro Nuovo - Rimini, 16 august 1857
Un ballo in maschera, Teatro Apollo - Roma, 17 februarie 1859
La forza del destino ("Forța destinului"), Teatrul Imperial - Sankt Petersburg, 10
noiembrie 1862
Don Carlos, L'Opéra de Paris, 11 martie 1867
Aida, Teatrul de Operă - Cairo, 24 decembrie 1871
Otello, Teatro alla Scala - Milano, 5 februarie 1887
Falstaff, Teatro alla Scala - Milano, 9 februarie 1893
NABUCCO
Nabucco este o operă compusă de Giuseppe Verdi în 1841 pe un libret de Temistocle Solera.
Premiera a avut loc la Teatro alla Scala ("Scala") din Milano la 9 martie 1842.
Durata operei: 2 1/4 ore.
Nabucco este prescurtarea numelui imparatului chaldeean al Babilonului Nabucodonosor al
doilea (în original: Nebucadnețar), care a trăit și domnit în jurul anului 600 î.Hr. Cele două teme
principale ale acțiunii sunt dorința de libertate a poporului evreu din timpul robiei lor din Babilon,
precum și aroganța și nebunia personajului principal Nabucco, care-l duce până la autoproclamarea
sa drept Dumnezeu unic și la pedepsirea cu pierderea minților. Spre sfârșitul operei el însă își revine,
adoptă credința în Iehova (sau Iahve), Dumnezeul evreilor, și elibrerează pe evrei din robie.
5
Actul I: Cortina se ridică dezvăluind „Templul lui Solomon” din Ierusalim, în care evreii plâng în
urma cuceririi Ierusalimului de către babilonieni. Profetul Zaccaria intră împreună cu Fenena, fiica
lui Nabucco, pe care evreii au reușit să o ia ostatică. El o încredințează pe Fenena unui tânăr ofițer
evreu, Ismaele. După plecarea lui Zaccaria și a evreilor, aflăm că cei doi tineri se iubesc, și că
Ismaele, pe când era prizonier în Babilon, evadase cu ajutorul Fenenei, cu toate că Abigaille, sora
acesteia, îl iubea și ea. În momentul în care Ismaele își pune în gând să o elibereze pe Fenena,
Abigaille își face impresionant intrarea în templu, în fruntea unei armate de babilonieni. În terțetul
ce urmează, Abigaille îi garantează lui Ismaele viața, cerându-i în schimb iubirea. Bineînțeles, el
refuză. În acel moment, sosește Nabucco, în sunetele unui marș. Zaccaria îl amenință că o va
sacrifica pe Fenena, asupra căreia a și ridicat pumnalul. În finalul de tablou, Nabucco poruncește
soldaților să dea foc templului.
Ne aflăm acum la Babilon, unde au fost deportați în robie și prizonierat evreii rămași în
viață. Ne sunt înfățișate grădinile Abigaillei. Ea găsește un pergament ce dovedește că nu e fiica lui
Nabucco, ci doar o sclavă pe care el o adoptase.
Actul II: Îl regăsim pe profetul Zaccaria cufundat în rugăciune. Dumnezeu l-a inspirat să o
convertească pe Fenena la credința iudaică. Între timp e anunțată falsa veste a morții lui Nabucco.
Abigaille pretinde coroana de la Fenena, pe care regele, înainte de a pleca, o numise regentă.
Întoarcerea neașteptată a lui Nabucco va complica situația. Considerându-se trădat de ai săi și de
popor, el îi blestemă pe zei și se autoproclamă singurul „Zeu al Universului”.
Ansamblul culminează cu un bubuit de tunet: trăznetul lui Iehova ce face să cadă coroana
de pe fruntea lui Nabucco. Acesta înnebunește. "Cerul l-a pedepsit pe semeț" spune Zaccaria.
Abigaille ia de jos coroana și și-o pune pe cap: "Splendoarea lui Baal strălucește veșnic" afirmă ea
în vreme ce cortina cade.
Următorul tablou se desfășoară în vestitele Grădini Suspendate din Babilon. Abigaille e pe
tron. Marele Preot al lui Baal prezintă Abigaillei sentința de moarte a evreilor. Intră Nabucco, palid.
Urmează un duet, în cursul căruia Abigaille reușește să-l facă pe regele nebun să iscălească sentința.
Cum el o cere pe Fenena, fiica lui legitimă, Abigaille îl anunță că, fiind convertită la iudaism,
aceasta va muri împreună cu ceilalți evrei. Apoi pune gărzile să-l aresteze pe Nabucco. Evreii își
plâng țara cotropită și își exprimă dorința fierbinte de libertate, intonând celebrul cor „Va pensiero“
("Zburați, gânduri"). Zaccaria sosește și le dă curaj printr-o profeție de victorie: leul lui Iuda va
triumfa asupra Babilonului distrus.
Actul III: Nabucco își revine în fire. El îl recunoaște pe Iehova drept Dumnezeu, cerându-i
promisiunea ca templul Sionului să fie reclădit.
Ultimul tablou începe cu un marș funebru ce însoțește osânda Fenenei. Profetul Zaccaria e
alături de ea. Într-o scurtă rugăciune, fata se încredințează lui Iehova. Nabucco apare atunci cu
sabia în mână, înconjurat de oamenii săi de credință. Ordonă soldaților să doboare idolul lui Baal.
6
Un imn de slavă precede intrarea Abigaillei, muribundă. Ea a luat otravă și vine să implore iertarea
pentru crimele sale. În încheiere, Zaccaria îl slăvește pe Nabucco, Regele Regilor.
TRUBADURUL
Trubadurul (în italiană Il trovatore), este o operă compusă de Giuseppe Verdi pe
un libret de Salvatore Cammarano, scris după tragedia "El trovator" de Antonio Garcia Gutiérrez.
Durata operei: cca 2 ½ ore. Premiera operei a avut loc la Teatro Apollo din Roma, la data de 19
ianuarie 1853.
Actul I: Ridicarea cortinei dezvăluie sala de gardă în palatul Aliaferia, reședința prințesei de Aragon.
Acțiunea se petrece în timpul războiului civil care opune monarhiei pe partizanii prințului de Urgel.
Printre apărătorii regelui se află Contele de Luna ale cărui oști sunt comandate de Ferrando. Acesta
povestește cum a dispărut, pe vremuri, fratele Contelui de Luna. O țigancă se apropiase de leagănul
în care dormea copilul, care în curând se îmbolnăvi. Acuzată că i-a făcut farmece, țiganca a fost
arsă de vie. Atunci fata țigăncii, ca să-și răzbune mama, a răpit copilul, care nu a mai putut fi găsit.
Al doilea tablou se petrece în grădina palatului. Leonora, dama de onoare a prințesei de Aragon, îi
vorbește confidentei sale Ines despre dragostea ce o simte pentru un misterios trubadur. Apare
Contele de Luna; el nu e un "ticălos" după tipicul genului, el este un om pe care iubirea frustrată îl
împinge la acte de violență. E întrerupt de vocea trubadurului ce cântă în spatele scenei. Leonora,
coborând în gradină spre a-l întâlni, se aruncă în brațele lui De Luna, pe care, în întuneric l-a luat
drept Manrico. Cei doi bărbați se sfidează, Manrico dezvăluindu-se ca partizan al prințului de Urgel.
Urmează un duel, cu toate că Leonora se străduiește zadarnic să-i despartă.
Actul II: Ridicarea cortinei descoperă o șatră de țigani. Zorile se anunță iar țiganii slăvesc bucuria
vieții lor libere și aventuroase. Bătrâna țigancă Azucena stă lângă foc, cu Manrico alături. Furată de
tainice gânduri, ea cântă un fel de baladă despre o femeie arsă de vie pe rug. Melodia stranie se
deapănă pe un ritm monoton și se încheie cu o frază șoptită: "Răzbună-mă!" Personajul se impune
ca luptând cu un destin neobișnuit. Rămas singur cu Azucena, pe care a socotit-o drept mama sa,
Manrico îi pune întrebări, la care ea răspunde evaziv. Țiganca povestește cum mama ei a fost
acuzată de vrăjitorie de către tatăl actualului Conte de Luna și arsă de vie. Murind i-a strigat
Azucenei: "Răzbună-mă !" iar Azucena, pe jumătate nebună, a răpit pe unul din fiii contelui spre a-
l arunca în flăcări. Dar deodată, venindu-și în fire, l-a văzut pe copilul contelui lângă ea. În rătăcirea
ei, își aruncase propriul său băiat în foc. Sosește un mesager aducând două vești: fortăreața
Castellor a căzut în mâinile partizanilor lui Urgel, iar Manrico e însărcinat să-i asigure paza. Pe de
alta parte, Leonora, crezându-l mort, vrea să se călugărească. Auzind acestea, Manrico pleacă în
grabă. Al doilea tablou se petrece în fața mănăstirii. Contele de Luna, însoțit de Ferrando și de un
grup de soldați, hotărăsc s-o răpească pe Leonora înainte ca ea să se dăruiască lui Dumnezeu.
7
Sosește Leonora însoțită de călugărițe. Dar imediat, Manrico, cu oastea sa, o răpește pe Leonora,
dejucând planurile lui De Luna, a cărui furie atinge paroxismul.
Actul III: Ne aflăm mai întâi în tabăra regaliștilor comandați de Contele de Luna, care asediază
fortăreața Castellor, ocupată de Manrico. Este adusă Azucena, capturată în apropierea taberei. La
lumina unei torțe, Ferrando o recunoaște ca fiind aceea care în trecut l-a răpit pe fratele contelui.
Interogată, ea dezvăluie că ar fi mama lui Manrico, ceea ce îi dă lui De Luna un dublu motiv
de răzbunare. Al doilea tablou ne arată interiorul fortăreței, unde Leonora și Manrico cunosc o
fericire de scurtă durată. Dar pregătirile de nuntă sunt întrerupte de un mesager, anunțând
capturarea mamei lui Manrico. Tabloul se încheie cu ieșirea acestuia, năpustindu-se la luptă, în
fruntea partizanilor, spre a-și salva mama.
Actul IV: Manrico a pierdut lupta și a ajuns în închisoare lângă Azucena. Își ia adio de la viață și de
la Leonora. Leonora se oferă contelui în schimbul libertății lui Manrico dar, pe ascuns, se otrăvește.
În ultimul tablou Azucena și Manrico își așteaptă sfârșitul. Leonora îi aduce lui Manrico vestea
eliberării. Înțelegând care este prețul plătit, Manrico o blesteamă, acuzând-o de infidelitate.
Azucena se trezește și întreabă de fiul ei. Aflând că este mort, ea îi dezvăluie lui De Luna că Manrico
era fratele său. Cortina cade asupra strigătului de triumf deznădăjduit al Azucenei: "Ești răzbunată,
mamă !".
TRAVIATA
Traviata (în italiană La traviata) este o operă în trei acte compusă de Giuseppe
Verdi pe libretul în limba italiană al lui Francesco Maria Piave. La baza operei
stă romanul lui Alexandre Dumas fiul, Dama cu camelii.
Premiera operei a avut loc la Teatro La Fenice din Veneția, în data de 6 martie 1853. Prima
reprezentație a fost un eșec, datorat în primul rând mediocrității interpretării. Abia la reprezentația
din 6 mai 1854 pe mica scenă a teatrului San Benedetto, tot de la Veneția, opera a avut un real
succes. La Timișoara, "La Traviata" a avut premiera în 9 februarie1855. Premiera la Teatrul
Moldovenesc de Stat de Operă și Balet „A.S.Pușkin”din Chișinău a avut loc la 12 octombrie 1962.
Durata operei: cca 2 ½ ore.
Actul I: Petrecere în saloanele Violettei Valery, din Paris. Un grup însuflețiți de aristocrați veseli
și domnisoare îndatoritoare s-a întâlnit pentru încă o noapte de petrecere și plăceri, unde "L'amistà
s'intreccia al diletto"("Prietenia merge mână-n mână cu plăcerea"). Novice și un pic dezorientat în
acest vârtej de cuvinte și muzică, Alfredo Germont se lasă prezentat de prietenul său Gastone cu
intenția de a o cunoaște personal pe stăpâna casei, obiectul unei pasiuni secrete. Violetta este
obosită de atâta atenție, așa încât, pentru a dramatiza puțin scena, propune un toast colectiv
8
("Libiamo ne' lieti calici"/"Să bem din vesele cupe"). Petrecerea continuă: în salonul alăturat începe
muzica de vals; invitații pleacă să danseze, dar un acces de tuse împiedică ieșirea Violettei, care
rămâne pe loc, sprijinită de Alfredo. Ecoul muzicii de vals ajunge până în centrul scenei, servind
drept fundal al conversației celor doi: declarațiile de dragoste ale bărbatului ("Un dì, felice,
eterea,/mi balenaste innante"/"Într-o zi, fericită, ușoară ca un fulg,/mi-ai apărut dinaintea ochilor")
se amestecă cu refuzul șǎgalnic al femeii care nu îi poate promite decât o prietenie ("Ah, se ciò è
ver, fuggitemi.../căci nu-ți pot da decât prietenie"). Prinși din nou în tumultul petrecerii pe cale să
se termine, cei doi își dau întâlnire pentru a doua zi. Mijesc zorile, iar Violetta, rămasă singură,
meditează tulburată la efectul produs asupra ei de vorbele tânărului Alfredo: să fi sosit ziua primei
ei iubiri adevărate, momentul "de a fi iubită iubind?" (cântabile "Ah, fors'i lui che l'anima"/"Poate că
el va fi acela"). În mod sigur nu (tempo di mezzo "Follie...follie...delirio vano è questo"/"Ce nebunie!
În van e-al meu delir!"). Dar destinul Violettei este cu totul altul: să-și continue viața veselă și
independența socială de până atunci (cabaletta "Sempre libera degg'io/folleggiare di gioia in
gioia"/"Mereu liberă, ca un fluture în zbor/de la o plăcere la alta").
Actul II: Tabloul I: Alfredo și Violetta trăiesc fericiți, retrași la țară, în apropiere de Paris. Aflând
de la camerista Annina că Violetta și-a vândut bijuteriile pentru acoperirea cheltuielilor necesare
întreținerii conacului, Alfredo pleacă în grabă la Paris, să procure bani. În absența sa, apare Giorgio
Germont, care îi cere Violettei să-l părăsească pe Alfredo, deoarece logodnicul fiicei sale nu este
de acord cu această "legătură imorală". După o grea luptă sufletească, Violetta hotărăște să renunțe
la iubirea sa și pleacă la Paris, lăsând o scrisoare prin care comunică hotărârea de a se întoarce la
viața de petreceri. Revenind, Alfredo nu se lasă convins de rugămințile tatălui său de a se întoarce
acasă, în sânul familiei. Găsind pe masă o invitație de la Flora, pleacă în fugă spre Paris, unde știe
că o va găsi pe Violetta.
Tabloul II: Bal în casa Florei Bervoix. Printre alți invitați, la masa de joc se află și Alfredo.
Intră Violetta la braț cu baronul Douphol. Între baron și Alfredo izbucnește o ceartă, ce tinde spre
duel. Violetta îl imploră să nu-și riște viața. Alfredo este de acord, cu condiția ca Violetta să se
întoarcă la el. Ținându-și promisiunea făcută lui Giorgio Germont, Violetta îi mărturisește lui Alfredo
că îl iubește pe Douphol. Într-un acces de furie, Alfredo o jignește și este provocat la duel de către
baron.
Actul III: Părăsită de toți prietenii, ajunsă în pragul mizeriei, Violetta zace pe patul de suferință.
Doar Annina și Doctorul Grenvil, rămași credincioși, caută să-i dea curaj. Pe neașteptate apare
Alfredo, care a aflat între timp adevărata cauză a despărțirii lor și s-a convins de nevinovăția
Violettei. Din nou, cei doi tineri țes planuri pentru o viață fericită. Sosește și Giorgio Germont care,
prețuind noblețea sufletească a Violettei, este acum de acord cu căsătoria lor. Dar, prea târziu...
Boala necruțătoare nu iartă și Violetta se stinge în brațele lui Alfredo, pe care l-a iubit atât de
mult...
9
RIGOLETTO
Rigoletto este o operă în trei acte de Giuseppe Verdi. Libretul de Francesco Maria Piave,
adaptat după piesa Regele se amuză de Victor Hugo.
Durata operei: cca 2 ore. Premiera operei a avut loc la 11 martie 1851, la Teatro La
Fenice din Veneția. Locul și perioada acțiunii: Mantova (Italia), în secolul al XVI-lea.
Actul I: O petrecere la curtea Ducelui de Mantova. Tânărul duce îi povestește unui curtean că îl
interesează o fată frumoasă pe care a văzut-o recent la biserică. El își afirmă concepțiile libertine
despre dragoste, în aria "Pentru mine, toate femeile sunt la fel". Bufonul Rigoletto se poartă în mod
servil față de duce și își bate joc de cei cărora ducele le-a violat soțiile sau fiicele. Un curtean
răspândește zvonul că Rigoletto ar avea o amantă secretă. Un conte tânăr, adânc jignit de bufon,
plănuiește o răzbunare împreună cu alți curteni. Apoi un conte bătrân, îndurerat de umilirea fiicei
sale, îl blestemă în mod solemn pe bufon.
Bufonul Rigoletto se întoarce târziu la locuința sa înconjurată de un gard înalt, în vecinătatea
casei contelui cel tânăr pe care l-a jignit. Este acostat pe drum de un necunoscut, care se recomandă
Sparafucile și își oferă serviciile de ucigaș profesionist. Rigoletto îl alungă. Bântuit de remușcări,
obsedat de blestemul bătrânului conte, Rigoletto se simte și el tot un ucigaș. El spune: "Suntem la
fel, eu cu limba, el cu pumnalul". Intrând în casă, bufonul e întâmpinat de fiica sa Gilda, pe care o
ține ascunsă pentru a o feri de viața desfrânată de la curte. Gilda îl asigură că nu a ieșit din casa
decât pentru slujba de la biserică. Rigoletto părăsește casa pentru un timp foarte scurt. Ducele de
Mantova, deghizat în student sărac, pătrunde în curtea casei și se ascunde după un copac. De aici,
el aude cum Gilda îi povestește guvernantei despre un tânăr admirator care a urmărit-o de la
biserică până acasă. Este vorba desigur despre Ducele de Mantova, care iese din ascunzătoare și îi
face Gildei declarații de dragoste pasionate. El se recomandă cu un nume fals: Gualtier Malde. Gilda
se îndrăgostește de așa-zisul student și după plecarea lui ea cântă aria "Nume drag ce-ntâia dată
face inima-mi să bată...". Între timp, pe stradă se adună curtenii instigați de contele cel tânăr să
se răzbune pe Rigoletto. Toți își închipuie că Gilda este amanta bufonului. Când Rigoletto se
întoarce, el este atras într-o capcană. Legat la ochi, bufonul acceptă de bună voie să participe la
presupusa răpire a soției contelui cel tânăr, vecinul lui. Dar după ce e lăsat singur și își scoate
legătura de la ochi, Rigoletto înțelege cu groază că el însuși a sprijinit scara pe care s-au urcat în
casa lui răpitorii propriei sale fiice.
Actul II: Ducele de Mantova află cu încântare că Gilda a fost răpită și se află în palat. Rigoletto
vine la palat să-și caute fiica și curtenii ranchinoși își bat joc de durerea lui. După un timp, Gilda
vine în brațele tatălui ei și îi povestește plângând că a fost răpită și violată. De afară se aude din
nou blestemul contelui cel bătrân care e în drum spre închisoare. Dragostea Gildei pentru duce e
10
atât de mare, încât ea are putere să-l ierte și încearcă să tempereze setea de răzbunare a tatălui
ei.
Actul III: Rigoletto încearcă s-o convingă pe Gilda de caracterul josnic al Ducelui de Mantova,
sperând că o va "vindeca" de dragoste. În acest scop, o aduce la taverna ucigașului Sparafucile, unde
ducele va veni ademenit de sora ucigașului. Rigoletto și Gilda se ascund și urmăresc prin fereastra
tavernei cum vine ducele deghizat în ofițer de cavalerie. El cântă o arie despre frivolitatea femeii:
"Femeia e schimbătoare...". Gilda vede cu durere cum ducele îi face curte surorii ucigașului.
Rigoletto o trimite acasă pe Gilda, spunându-i să se îmbrace cu haine bărbătești pentru că
intenționează să fugă cu ea din Mantova. După plecarea Gildei, Rigoletto confirma contractul pe
care l-a făcut cu Sparafucile: Ducele de Mantova urmează să fie ucis până la miezul nopții, iar apoi
bufonul trebuie să vină ca să arunce cadavrul în râu. După plecarea lui Rigoletto, se pornește o
furtună năpraznică. Amețit de băutură, Ducele de Mantova se duce într-o cameră să se culce. Rămași
singuri, Sparafucile și sora lui discută despre crima plănuită. Sora ucigașului se simte atrasă de duce
și ar vrea să-l salveze, dar tentația banilor e prea mare. Până la urmă, cei doi ajung la o înțelegere:
dacă până la miezul nopții va veni la tavernă un străin să se adăpostească de furtună, îl vor ucide
și îi vor preda lui Rigoletto alt cadavru. Conversația lor este interceptată de Gilda, pe care dorul
pentru duce a făcut-o să se întoarcă la tavernă îmbrăcată în haine bărbătești, ca să-l vadă pentru
ultima oară. Din dragoste și disperare, ea se decide să se sacrifice pentru duce. Deschide ușa și e
înjunghiată, în timp ce tunetele furtunii cutremura tavernă. În zori, Rigoletto vine cu banii și
primește un sac, în care i se spune că e cadavrul ducelui. Ajungând cu sacul la malul râului, Rigoletto
aude vocea Ducelui de Mantova care se întoarcea acasă după potolirea furtunii. Ducele cântă:
"Femeia e schimbătoare...". Bufonul deschide sacul și e îngrozit când o găsesște pe Gilda care încă
mai trăiește. Tatăl și fiica își iau rămas bun și își cer unul altuia iertare. Gilda moare în brațele lui
Rigoletto. Cutremurat de durere, bufonul își amintește blestemul contelui bătrân.
AIDA
Aida este o operă compusă pe muzică de Giuseppe Verdi, bazată pe un libret scris
de Antonio Ghislanzoni. Opera "Aida" a fost compusă pentru inaugurarea primului teatru muzical de
la Cairo și pentru sărbătorile legate de încheierea lucrărilor laCanalul Suez. Deși are acest caracter
ocazional, lucrarea constituie o adevărată cotitură în creația lui Verdi. Prin
înfruntarea caracterelor, forța pasiunii și expresivitatea muzicii, "Aida" este o
autentică dramă romantică. Această operă reprezintă nu numai una din cele mai importante lucrări
ale lui Verdi, ci și o culme a genului de operă în general. După premiera de la Cairo, adevăratul
triumf, care lansează lucrarea în lumea operei, este premiera italiană. Premiera operei a avut loc
la Teatrul de Operă din Cairo în data de 24 decembrie 1871.
Durata operei: cca 2 ¼ ore.
11
Actul I: Marele preot Ramfis îi aduce la cunoștință tânărului comandant Radames că etiopienii s-
au răsculat din nou și au năvălit pe pământul Egiptului. Marele preot va face cunoscută regelui
voința zeiței Isis, care va desemna pe conducătorul suprem al armatelor egiptene pentru alungarea
năvălitorilor. Rămas singur, Radames dorește a fi el alesul. Ambiția lui de glorie militară se
împlinește cu speranța de a putea cere, în caz de victorie, libertatea Aidei - o sclavă etiopiană din
suita fiicei faraonului - pe care o iubește în taină. Apare Amneris, fiica faraonului, care-l iubește cu
pasiune pe Radames, fără ca acesta să-i împărtășească sentimentele. În curtea interioară a palatului
își face apariția Aida, tristă și îngândurată. Și ea îl iubește pe Radames, dar în același timp gândurile
i se îndreaptă spre patria sa scumpă, de unde tatăl ei Amonasro, regele Etiopiei, a pornit revolta
împotriva Egiptului. Amneris surprinde privirile pe care le schimbă Radames cu Aida, devenind
bănuitoare. Ea promite să o lovească fără milă pe această sclavă dacă se va convinge că este într-
adevăr rivala ei. În fața regelui și a marilor demnitari este introdus solul, care aduce vești despre
prăpădul provocat de năvălitorii etiopieni porniți spre Theba. Radames este numit comandant
suprem iar Amneris îi înmânează steagul care va trebui să-l însoțească în luptă. Cu toții îi urează să
revină învingător. Aida, rămasă singură, își exprimă nemărginita durere, frământându-se între
sentimentul de iubire față de Radames și dragostea pentru patrie și pentru tatăl ei. În disperare,
cere zeilor moartea, singura ei salvare. Templul zeului Phtah. Preoții și preotesele se roagă pentru
victoria armatei egiptene. Din interiorul templului se aude rugăciunea marii preotese. Marele preot
Ramfis îi predă lui Radames sabia sfințită.
Actul II: Amneris, înconjurată de curtencele sale, așteaptă întoarcerea victorioasă a oștii. Pentru
a-și distra stăpâna, un grup de sclave încep un dans vesel. Apariția Aidei trezește gelozia lui Amneris.
Provocând-o cu perfidie, o determină pe Aida să-și mărturisească iubirea pentru Radames. Zdrobită
de furia și amenințările fiicei faraonului, ea va trebui să-și urmeze stăpâna la sărbătorirea întoarcerii
învingătorilor. În fața zidurilor cetății Theba poporul face o primire entuziasmată armatelor
învingătoare. Își face apariția și faraonul, urmat de sacerdoți și de înalți demnitari. Radames
primește din mâna lui Amneris cununa triumfului, iar faraonul îi promite să-i îndeplinească orice
dorință. În rândurile prizonierilor care sunt aduși, se află și Amonasro, pe care Aida îl recunoaște
imediat, dar el îi atrage atenția, pe ascuns, să nu-l trădeze. Acesta povestește că, luptând pentru
patria sa, a fost martor la moartea regelui etiopienilor. Acum, învins, imploră mila faraonului față
de prizonieri. Radames cere faraonului să acorde viață și libertate prizonierilor. Acesta, legat de
cuvântul dat, satisface dorința lui Radames, dar, sfătuit de marele preot, decide ca Aida și tatăl ei
să fie reținuți ca ostateci. Apoi, ca o supremă răsplată, îi oferă lui Radames mâna fiicei sale.
Amonasro caută să o încurajeze pe Aida, profund îndurerată de cele întâmplate. În mintea lui
încolțește acum un plan pentru dezrobirea patriei sale.
Actul III: Pe malul Nilului, Amneris este întâmpinată de marele preot care o conduce spre templul
lui Isis, unde își va petrece noaptea dinaintea nunții. Aida își așteaptă iubitul plină de neliniște.
12
Amonasro, care și-a dat seama de iubirea ei față de Radames, o sfătuiește să-i ceară acestuia să-i
dezvăluie pe ce drum va porni armata egipteană împotriva poporului etiopian care se înarmează din
nou. La început, Aida refuză, dar cedează când tatăl o convinge că în mâinile ei stă salvarea
poporului etiopian. În timp ce Amonasro se ascunde, Radames își face energic apariția. Aida îi
potolește elanul amintindu-i că este așteptat de Amneris. El își destăinuie cu pasiune iubirea și îi
promite că atunci când armata egipteană va serba din nou victoria, va cere regelui să permită
căsătoria lor. Aida îl convinge însă că singura scăpare ar fi să fugă împreună în țara ei. La întrebarea
Aidei pe ce drum trebuie să meargă spre a evita trupele egiptene, Radames indică defileul de la
Nepata. Amonasro, care a auzit tot, apare și își dezvăluie identitatea. Acesta înțelege că, fără voia
lui, și-a trădat patria. Chiar atunci Amneris, împreună cu Ramfis, ies din templu și îi surprind.
Amonasro ridică pumnalul asupra lui Amneris, dar Radames îl dezarmează și, în vreme ce Aida și
tatăl ei fug, se predă marelui preot, luând vina asupra sa.
Actul IV: Radames, considerat trădător, va fi judecat de preoți. Amneris, care îl iubește încă, va
încerca să-l scape făgăduindu-i să obțină iertarea faraonului și cerându-i, în schimb, să o uite pe
Aida. Radames îi respinge propunerea. Preoții îl osândesc să fie îngropat de viu, sub altarul marelui
zeu. În disperare, Amneris blestemă casta infamă a preoților, invocând urgia cerească să cadă asupra
lor. Închis în mormântul său, Radames își îndreaptă ultimele gânduri spre Aida. Deodată, din
întuneric, zărește o siluetă. Aflând de condamnare, Aida a pătruns în mormânt, înaintea lui. Acum
vor muri împreună. În vreme ce preotesele își psalmodiază cântecul, Amneris rostește trista
rugăciune a morților.
13
Giacomo Puccini
Biografie
Giacomo Antonio Domenico Michele Secondo Maria Puccini (n. 22 decembrie 1858, Lucca,
Italia - d. 29 noiembrie 1924, Bruxelles, Belgia) a fost un compozitor italian de muzică de operă,
reprezentant al curentului artistic realist numit în Italia verismo (conform cu termenul din italiană
vero = adevărat).
Puccini s-a născut într-o familie cu tradiții muzicale. Tatăl său, Michele, conducea
orchestra orășenească din Lucca, era organist al Domului din localitate și compusese câteva opere
de calitate modestă, un Miserere și câteva cantate pe teme religioase. A murit tânăr, când
Giacomo avea doar 5 ani. Primele lecții de muzică le primește de la unchiul lui, Fortunato Maggi,
care nu îl consideră prea dotat. Continuă studiile cu Carlo Angeloni, avându-l coleg pe viitorul
compozitor Alfredo Catalani. Cu Angeloni, Puccini face progrese. În martie 1876 asistă în orașul
Pisa la o reprezentație cu opera Aida de Giuseppe Verdi și din această clipă visează să devină
compozitor de opere. În același an compune un Preludiu simfonic, doi ani mai târziu un Motet și
un "Credo", cu a căror execuție obține un oarecare succes. În toamna lui 1880 pleacă la Milano,
unde - cu sprijinul financiar din partea reginei Margherita a Italiei - se înscrie la Conservator,
avându-l ca profesor pe Amilcare Ponchielli.
14
MADAME BUTTERFLY
Madama Butterfly este o operă compusă de Giacomo Puccini pe un libret de Luigi Illica și
Giuseppe Giacosa (bazat pe o povestire de John Luther Long și o piesă de David Belasco). Premiera
operei a avut loc la Brescia, pe data de 28 mai 1904. Acțiunea are loc la începutul secolului al XX-
lea în Japonia, lângă portul Nagasaki.
Actul I: Locotenentul de marină Benjamin Franklin Pinkerton din SUA închiriază o casă și se
căsătorește cu o soție la Nagasaki, deși nu intenționează în mod serios să rămână în Japonia. Mr.Sharpless, consulul american, vine la nuntă. Pinkerton îi vorbește consulului într-un mod frivol, el consideră căsătoria aceasta un aranjament temporar, așa cum este și închirierea casei. El spune: "În țara asta contractele sunt tot atât de flexibile ca și casele. Așa că mă căsătoresc după moda japoneză: pentru 999 de ani. Dar pot anula contractul în orice lună". Cei doi vorbesc despre mireasă, frumoasa și tânăra Cio-Cio-San, al cărei nume înseamnă “fluture” ("butterfly" în engleză). Consulul îl avertizează pe locotenent că fata ia în serios această căsătorie. Dar Pinkerton spune: "Nu văd de ce ar fi rău să dresez acest fluture, pentru zborul dulce al iubirii". Cei doi bărbați ciocnesc paharele de vin. Consulul: "Să bem pentru familia ta care e departe!". Pinkerton: "Și pentru ziua când mă voi căsători în mod serios cu o soție adevărată americană !". Mireasa urcă dealul împreună cu familia și prietenii. Ei cântă: "Ce mult cer! Ce multă mare!... Suflă o briză dulce de primăvară!... Ce multe flori !". Mireasa cântă: "Pe mare și pe pământ, eu sunt cea mai fericită fată din Japonia. Ba nu ! A întregii lumi ! Prieteni, eu am răspuns chemării iubirii. Mă aflu în pragul iubirii, acolo unde se adună toate bucuriile celor vii și celor morți". Are loc ceremonia de nuntă. Apoi, petrecerea de nuntă este întreruptă de către unchiul miresei, un preot japonez. El a aflat că Cio-Cio-San a vizitat Misiunea Creștină pentru că dorește să devină creștină. Unchiul o blestemă: "Cio-Cio-San ! Cio-Cio-San ! Nenorocire ! Ce-ai făcut la Misiune ? Ea a renegat cultul străbunilor ! Kami Sarundasiko ! O mare nenorocire amenință sufletul tău corupt ! Tu te-ai lepădat de noi, noi ne lepădăm de tine !". Musafirii sunt speriați și fug. Petrecerea s-a terminat. Mireasa și mirele sunt singuri. Ei cântă un duet de dragoste: "Stelele sunt ca niște ochi care ne privesc... Vino ! Vino ! Cerul râde în extazul iubirii..."
Actul II: Trei ani mai târziu, în același loc. Cio-Cio-San (adică "Doamna Cio-Cio-San", “Doamna
Fluture”) este acasă cu menajera Suzuki. Aceasta se roagă zeilor ca Cio-Cio-San să plângă mai puțin, pentru că de trei ani ele nu mai au nici o veste de la Pinkerton. Suzuki este îngrijorată și pentru că le-au mai rămas foarte puțini bani. Dar Cio-Cio-San spune: "Zeii japonezi sunt grași și leneși. Sunt sigură că Zeul american răspunde mai repede celor care îl imploră. Dar mă tem că nu știe că noi facem parte din familia lui". Cio-Cio-San are încredere că soțul ei se va întoarce. Prințul Yamadori, care știe că Cio-Cio-San este părăsită de soțul ei, vine și o cere în căsătorie. Cio-Cio-San îl refuză, spunând că țara ei sunt S.U.A. și, potrivit legilor americane, ea mai este căsătorită. Mr.Sharpless, consulul american, vine să-i citească o scrisoare pe care a primit-o de la Pinkerton. El este așa de mișcat de emoția tinerei doamne, încât nu poate să-i citească scrisoarea până la sfârșit. Nu-i poate spune că Pinkerton a părăsit-o, dar în schimb o îndeamnă să accepte oferta de căsătorie a Prințului Yamadori. Cio-Cio-San este îngrozită de o asemenea sugestie; ea îl aduce în cameră pe micul ei fiu. Cio-Cio-San spune că numele copilului este Durere, dar când tatăl lui se va întoarce el se va numi Bucurie. Mr.Sharpless promite să-i spună lui Pinkerton că este tatăl unui copil. După plecarea consulului, se aude o bubuitură de tun în port, Cio-Cio-San se uită prin telescop și vede vaporul american "Abraham Lincoln", vaporul lui Pinkerton. Ea este peste măsură de fericită. Cio-Cio-San și menajera Suzuki decorează camerele cu flori și îl așteaptă pe Pinkerton. Când vine noaptea, Suzuki și copilul adorm, dar Cio-Cio-San continuă să aștepte trează.
15
Actul III: Un interludiu orchestral marchează intrarea vaporului "Abraham Lincoln" în
portul Nagasaki, la răsăritul soarelui. Suzuki se trezește și o convinge pe Cio-Cio-San că trebuie să se odihnească. Cio-Cio-San și copilul merg în altă cameră să se culce. Sosesc Pinkerton și consulul, care stau de vorbă cu Suzuki. Pinkerton este însoțit de soția lui, Kate. Aceasta vorbește cu Suzuki, spunându-i că va avea grijă de copil ca și cum ar fi al ei, dar Suzuki este foarte necăjită că Cio-Cio-San va trebui să se despartă de copil. Pinkerton este atât de plin de remușcări și atât de rușinat, încât fuge de acolo și le lasă pe doamne să lămurească lucrurile în absența lui. Cio-Cio-San intră și află adevărul. Ea acceptă să dea copilul, dar cere ca Pinkerton să vină peste o jumătate de oră să-l ia. Când este singură în camera ei, Cio-Cio-San ia pumnalul tatălui ei și citește inscripția de pe el: "Cine nu poate trăi cu cinste, trebuie să moară cu cinste". Cuvintele acelea au fost mesajul Mikado-ului către tatăl lui Cio-Cio-San, în urmă cu mulți ani. Tatăl lui Cio-Cio-San și-a luat viața cu acel pumnal. Acum, Cio-Cio-San își ia rămas-bun de la fiul ei: "Tu, care din Paradis ai coborât la mine, uită-te la chipul mamei tale, ca să-l ții minte. Uită-te bine la mine ! La revedere, dragostea mea...". Apoi îi spune copilului să plece și se sinucide cu pumnalul tatălui ei. Pinkerton se întoarce, strigând-o: "Butterfly ! Butterfly !"...
16
Gioachino Rossini
Biografie
Gioachino Rossini - de fapt Giovacchino Antonio Rossini (n. 29 februarie 1792, Pesaro, Italia
- d. 13 noiembrie 1868, Paris) a fost un compozitor de operă din Italia.
Gioacchino Rossini a fost unul dintre cei mai aclamați și mai populari compozitori,
bucurându-se de o faimă rar întâlnită, în timpul vieții sale. Aceasta se datorează frumuseții
melodiilor, strălucitoarelor și optimistelor arii, pline de vervă și ironie, care se află din abundență
în creația sa. Întrucât tatăl său cânta mereu în fanfara municipală, micul Gioacchino a fost
antrenat de la o vârsta fragedă în aceasta. Cât despre mama sa, el însuși spunea mai târziu că nu
cunoștea notele, ci se conducea numai după ureche. Întrucât parinții lui erau mereu plecați în
turnee de provincie, el a fost lăsat în grija unei bunici și dat în ucenicie la un potcovar. În plus,
doi canonici, frații Malerbi i-au dat primele lecții de cânt și de bucătărie. Însă, ceea ce este mult
mai importat, în biblioteca acestora, la care copilul are acces neîngrădit, se găseau mai multe
partituri de Haydn și de Mozart, de care el a profitat.
După ce familia sa s-a mută la Bologna, a început să studieze serios și sistematic muzica. A
continuat să apară pe scenă, când i se ivea ocazia, dar, ceea ce este cel mai important, a început
să compună. De la vârsta de 15 ani datează cele „Șase sonate á quatre” (pentru coarde),
debordând de fantezie, de spirit, dar solid ancorate în tehnica de construcție pe care a deprins-o
din compozițiile lui Haydn si Mozart.
Primele sale încercări în compoziție sunt lucrări religioase și muzică de cameră. O primă
operă, „Demetrio e Polutio”, începută acum, va fi terminată abia în 1812. Nu și-a încheiat studiul
contrapunctului și al fugii, deoarece a primit o comandă de la „Teatro San Mosè” din Veneția
pentru o farsă muzicală, „La Cambiale di Matrimonio” („Polița căsătoriei”).
17
Stilul „rossinian” se conturează de la început, de la vârsta de 18 ani. El compune cu o extremă
ușurință lucrări dintre cele mai diverse. Astfel, într-un interval de circa 17 ani, el va oferi publicului 40
de opere, din care aproape jumătate s-au menținut în repertoriu. Aceeași uvertură va servi la
„Aureliano in Palmira” (1813), apoi la „Elisabeta, regina Angliei” (1815), înainte de a ajunge la
celebritatea universala cu „Il Barbiere di Siviglia” (Bărbierul din Sevilla), în 1816. Mai mult, poate crea
uimire ascultarea a doua personaje atât de diferite ca regina Elisabeta si tânara Rosina exprimând,
una, bucuria triumfătoare, alta, răutatea sa amoroasă, în aceeași cavatină („Una voce poco fa”, din
Bărbierul din Sevilla). De fapt, este fapt recunoscut ca descrierea caracterelor nu este punctul forte al
talentului lui Rossini.
Moare la 13 noiembrie 1868 la Passy (azi un cartier al Parisului), în urma unei operații
abdominale, fiind îngropat inițial în cimitirul Père-Lachaise din Paris, apoi mutat in bazilica „Santa
Croce” din Florența (Italia).
Alături de Vincenzo Bellini și Gaetano Donizetti, Rossini a fost unul din compozitorii de frunte
ai operei bel canto.
BARBIERUL DIN SEVILLA
Bărbierul din Sevilla ] (în italiană Il Barbiere di Siviglia ossia L'inutile precauzione) este
o operă bufă în trei acte, compusă de Gioachino Rossini în 1816 avându-l ca figură centrală
pe Figaro. În unele situații, actul întâi și al doilea se interpretează fără pauză, și sunt luate drept
primul act, iar al treilea drept al doilea act. Alte personaje la fel de importante sunt Rosina, Don
Basilio, Doctorul Bartolo și Contele Almaviva. Personajele secundare sunt Bertha, Fiorello.
Acțiunea se petrece în Sevilla (Spania), la jumătatea secolului al XVIII-lea. Aceasta operă a fost
inspirată din nuvela lui Pierre Beaumarchais cu același nume.
Actul I și II (în casa doctorului Bartolo): În conversația lui cu Bartolo, Don Basilio își învață
interlocutorul cum să scape de Almaviva, utilizând calomnia. În casă intră Almaviva, deghizat în
ofițer și cere găzduire. Bartolo surprinde un schimb de biletele și face scandal. Jandarmii sosesc,
dar, la legitimarea contelui, se retrag, lăsându-i pe toți uimiți.
Actul III (în casa doctorului Bartolo):
Almaviva se reîntoarce, travestit în maestru de muzică, pentru a-l înlocui pe Basilio, bolnav. Ca să
câștige încrederea Rosinei, îi dă acesteia un bilet (din partea lui Almaviva). În timpul lecției, cei
doi îndrăgostiți, sub ochii lui Bartolo, își mărturisesc iubirea. Intrarea neașteptată a lui Don Basilio
riscă să răstoarne toate planurile, înfuriindu-l pe Bartolo, care își dă seama că a fost păcălit.
Bătrânelul a trimis după notar, ca să urgenteze căsătoria cu pupila sa, convingând-o pe Rosina ca
Lindoro nu este decât un mijloc al lui Almaviva. Începe furtuna și, găsind un moment prielnic,
Figaro și contele vin să o ia pe Rosina. El refuză să-i urmeze, dar Almaviva își dezvăluie adevărata
identitate. Basilio este de acord, contra unui „cadou”,să le slujească drept martor, iar Bartolo,
odată ce i-a trecut supărarea, acceptă situația, cu atât mai mult, cu cât îl va consola zestrea
fetei.
18
Georges Bizet
Biografie Georges Alexandre César Léopold Bizet (n. 25 octombrie 1838, Paris—d. 3 iunie 1875,
Bougival-Paris) a fost un compozitor francez al erei romantice, celebru mai ales datorită operei
sale Carmen.
Georges Bizet s-a născut la Paris în 1838. Tatăl său era profesor de canto, iar mama
pianistă amatoare. A început studiile muzicale la vârsta de 9 ani la Conservatorul din Paris,
avându-l profesor de compoziție pe Jacques Halévy, cu fiica căruia se va căsători în 1869. În 1857
obține importantul Premiu al Romei și studiază timp de trei ani în Italia. După întoarcerea la Paris,
se dedică compoziției și își câștigă existența ca profesor particular de muzică. În urma unei
infecții cronice a amigdalelor, face un reumatism articular acut cu complicații cardiace și moare
la 3 iunie 1875, în vârstă de numai 36 de ani, trei luni după premiera operei sale Carmen. Este
înmormântat la cimitirul Père Lachaise din Paris.
Opere Printre cele mai cunoscute opere se numără "Les pêcheurs de perles" ("Pescuitorii de perle", 1863), "La
jolie fille de Perth" ("Frumoasa fată din Perth", 1867) și "Djamileh" (1872).
Lista principalelor creații muzicale
La Prêtresse ("Preoteasa", 1854), operetă
Le Docteur miracle ("Doctorul minune", 1857), operă comică
Don Procopio (1859), operă comică
Les pêcheurs de perles ("Pescuitorii de perle" 1863), operă
La jolie fille de Perth ("Frumoasa fată din Perth", 1867), operă
L'Arlésienne (1872), muzică de scenă pe textul unei nuvele de Alphonse Daudet
19
Carmen (1875), opera
Djamileh (postum 1878), operă într-un act
„Simfonie” în Do major (1855)
„Variațiuni cromatice” (1865)
„Amintiri din Roma” (1869)
„Jocuri de copii”, suită pentru pian (1971)
„Patria”, uvertură simfonică (1874)
CARMEN
Opera Carmen (1875), bazată pe o nuvelă de Prosper Mérimée, a rămas până în prezent cea mai
importantă creație a sa, deși la premiera din Paris nu s-a bucurat de prea mult succes. Totuși, în
același an, după moartea lui Bizet, opera înregistrează un succes triumfal pe scena Operei de Stat
din Viena. Pentru contemporani, trăsăturile veristice ale operei au stârnit la început indignare,
întrucât intriga operei are loc într-un mediu de țigănci cu moravuri ușoare, muncitoare la o
fabrică de țigarete, dezertori, contrabandiști. Doar toreadorul corespunde idealului unui erou de
operă. Prin folosirea unor motive muzicale caracteristice, ca Habanera și Seguidilla, Bizet
deschide drumul adoptării muzicii tradiționale spaniole, care a făcut școală până în secolul al XX-
lea, în special prin compozitorii francezi Emmanuel Chabrier sau Maurice Ravel, sau compozitorul
rus Ceaikovski.
Actul I : Într-o piață din Sevilla, soldații se amuză pe seama trecătorilor. Le trezește interesul
frumoasa Micaëla, o tânără de la țară, venită să-și caute iubitul, pe Don José. Apar muncitoarele
de la manufactura de tabac. Între ele se remarcă senzuala Carmen, care încearcă să-l provoace pe
Don José. Intâlnirea Micaëlei cu Don José prilejuiește rememorarea amintirilor legate de satul lor
natal. La manufactură izbucnește un scandal, ce culminează cu arestarea lui Carmen. Ea îl
vrăjește pe Don José și, în schimbul promisiunilor de a-l reîntâlni, acesta o ajută să fugă.
Actul II: La hanul lui Lilas Pastia se întâlnesc, pentru a petrece, țigani și contrabandiști.
Apariția toreadorului Escamillo le stârnește entuziasmul. Cucerit de farmecul frumoasei Carmen,
Escamillo îi propune sa-l urmeze; ea îl așteapta însa pe iubitul ei, Don José. Acesta vine, iar
Carmen cântă și dansează pentru el. Conjunctura nu-i permite lui Don José să se mai întoarcă la
garnizoană, fiind nevoit să se alăture contrabandiștilor.
Actul III: Don José regretă că a dezertat, constatând, în plus, că nici Carmen nu-l mai iubeste.
Aceasta îsi ghiceste în cărți, de unde afla că va muri curând. Micaëla îi aduce lui Don José vestea
iminentei morți a mamei sale. El va trebui să plece, chinuit însă de gândul că, între timp, Carmen
se îndrăgostise de Escamillo.
Actul IV: Inainte de începerea coridei, Carmen și Escamillo își mărturisesc iubirea, în timp ce
Don José, ascuns, îi urmărește. Cu toate insistențele lui Don José, Carmen refuză categoric să-l
urmeze, iar el, înnebunit de gelozie, o ucide.