55
po-CĂINŢA „Prefer dezavantajele de la o nevastă deşteaptă decât avantajele de la o nevastă altfel, şi asta pentru a nu mă trezi în dificila situaţie de a nu gafa şi când n-am nici o vină”. „Şi atunci când vorbeşti la telefon şi nu vrei să ştie ce şi cum, despre Ion sau Măria – pe relaţia In sau Yang”. „Exagerezi prietene, dar îţi respect ironia ştiindu-ţi preocupările”. „Fericiţi sunt cei conştienţi de necesităţile lor spirituale ” a spus Isus. „Dacă-i aşa, atunci crede în ce spui şi vei fi mântuit şi tu şi casa ta”. „Şi asta tot de la Dumnezeu vine, Părinte”. „DA şi NU, pentru că Dumnezeu le ştie pe toate cele veşnice şi cele vremelnice, este învăţătorul lumii, unicul şi cel dintâi, dar şi cel din urmă – nu are asemănare căci nu s-a născut şi nici nu va muri vreodată. Veşnicia sa este nemuritoare, cum nemuritoare este şi iubirea sa faţă de oameni. De la el a venit trinitatea, iubirea «absolută», doi oameni se pot iubi, dar dacă nu este şi al treilea fiul lor a cărui iubire să-i bucure pe fiecare şi pe toţi trei, nu-i destul. Omul înconjurat numai de lucruri, de obiecte neînsufleţite, nu este decât tot un lucru, ceva inert, fără viaţă”. „Fără iubire viaţa (este) fără rost” – se aprinsese părintele Damaschin tot vorbind despre cele lumeşti cu toată convingerea lui de preot de ţară. Venise la oraş la îndemnul mitropolitului. Greu se adaptase şi vieţii de dascăl, mai întâi la Seminarul teologic şi apoi la Facultatea de Teologie. Aproape că depăşise limitele raţionalului - când se gândea la ce cazne spirituale se supusese: „Eu pentru aceasta M-am născut – îşi rostea în gând amintindu-şi de Isus – şi pentru asta am venit pe lume: ca să mărturisesc despre adevăr”. „Părinte, pentru dumneavoastră adevărul este mai puţin relativ decât pentru noi”. „Isus a spus pentru toată lumea «Eu sunt calea şi adevărul şi viaţa» pentru că toate profeţiile lui Dumnezeu au devenit „Amin”, adică s-au adeverit, datorită lui. Aceasta înseamnă că încrederea în Dumnezeu şi speranţa în promisiunile sale nu sunt vorbe în vânt, sunt realităţi”. „Şi cu politicienii cum e când promit şi ce se poate şi ce nu se poate angajându-se în faţa a mii de oameni că vor face pod peste ape care nu există, şi tot aşa, cu verzi şi uscate – sunt (uneori) şi aclamaţi pentru minciunile lor?”. „Când Pilat a pus întrebarea învăţătorului devenită memorabilă: ce este adevărul – pe el nu-l interesa cât de puţin răspunsul, cu toate că Isus era genul de om care putea răspunde la orice întrebare care i se punea din sinceritate, însă el nu i-a răspuns lui Pilat. Biblia spune că după ce i- a pus întrebarea, Pilat a ieşit imediat din sala de audienţe. Foarte probabil că guvernatorul roman a pus întrebarea cu o neîncredere plină de cinism, ca şi cum ar fi spus: „Adevărul? Ce mai e şi ăsta? Nu există aşa ceva”. De aceea «cumpără adevărul şi nu-l vinde, înţelepciunea, învăţătura şi priceperea»”. „Părinte profesor, mulţimea nu-i huiduie pe politicienii cu discursuri demagogice pentru că li se spune ceea ce vor să audă. BRAŞOAVE; BRAŞOAVE vor să li se spună, braşoave aud. Cei mai abili şi instruiţi se foloseau chiar de cuvintele Domnului «Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei, veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi»”. „Biblia spune că «cei blânzi vor moşteni pământul şi se vor desfăta în belşug de pace». Dar tot Biblia spune că Dumnezeu îi va distruge pe cei ce distrug pământul – cum Dumnezeu, Doamne iartă- mă, că nu mai înţeleg nimic – cine alţii decât tot politicienii (unii) se căznesc să distrugă cu bună ştiinţă pământul (mediul – americanii spre exemplu), alţii o fac din prostie”.

po-CĂINŢA · po-CĂINŢA „Prefer dezavantajele de la o nevastă deşteaptă decât avantajele de la o nevastă altfel, şi asta pentru a nu mă trezi în dificila situaţie de

  • Upload
    others

  • View
    8

  • Download
    0

Embed Size (px)

Citation preview

Page 1: po-CĂINŢA · po-CĂINŢA „Prefer dezavantajele de la o nevastă deşteaptă decât avantajele de la o nevastă altfel, şi asta pentru a nu mă trezi în dificila situaţie de

po-CĂINŢA

„Prefer dezavantajele de la o nevastă deşteaptă decât avantajele de la o nevastă altfel, şi

asta pentru a nu mă trezi în dificila situaţie de a nu gafa şi când n-am nici o vină”.

„Şi atunci când vorbeşti la telefon şi nu vrei să ştie ce şi cum, despre Ion sau Măria – pe

relaţia In sau Yang”.

„Exagerezi prietene, dar îţi respect ironia ştiindu-ţi preocupările”.

„Fericiţi sunt cei conştienţi de necesităţile lor spirituale ” a spus Isus.

„Dacă-i aşa, atunci crede în ce spui şi vei fi mântuit şi tu şi casa ta”.

„Şi asta tot de la Dumnezeu vine, Părinte”.

„DA şi NU, pentru că Dumnezeu le ştie pe toate cele veşnice şi cele vremelnice, este

învăţătorul lumii, unicul şi cel dintâi, dar şi cel din urmă – nu are asemănare căci nu s-a născut şi

nici nu va muri vreodată. Veşnicia sa este nemuritoare, cum nemuritoare este şi iubirea sa faţă de

oameni. De la el a venit trinitatea, iubirea «absolută», doi oameni se pot iubi, dar dacă nu este şi

al treilea – fiul lor – a cărui iubire să-i bucure pe fiecare şi pe toţi trei, nu-i destul. Omul înconjurat

numai de lucruri, de obiecte neînsufleţite, nu este decât tot un lucru, ceva inert, fără viaţă”.

„Fără iubire viaţa (este) fără rost” – se aprinsese părintele Damaschin tot vorbind despre

cele lumeşti cu toată convingerea lui de preot de ţară. Venise la oraş la îndemnul mitropolitului.

Greu se adaptase şi vieţii de dascăl, mai întâi la Seminarul teologic şi apoi la Facultatea de

Teologie. Aproape că depăşise limitele raţionalului - când se gândea la ce cazne spirituale se

supusese: „Eu pentru aceasta M-am născut – îşi rostea în gând amintindu-şi de Isus – şi pentru asta

am venit pe lume: ca să mărturisesc despre adevăr”.

„Părinte, pentru dumneavoastră adevărul este mai puţin relativ decât pentru noi”.

„Isus a spus pentru toată lumea «Eu sunt calea şi adevărul şi viaţa» pentru că toate profeţiile

lui Dumnezeu au devenit „Amin”, adică s-au adeverit, datorită lui. Aceasta înseamnă că încrederea

în Dumnezeu şi speranţa în promisiunile sale nu sunt vorbe în vânt, sunt realităţi”.

„Şi cu politicienii cum e când promit şi ce se poate şi ce nu se poate angajându-se în faţa a

mii de oameni că vor face pod peste ape care nu există, şi tot aşa, cu verzi şi uscate – sunt (uneori)

şi aclamaţi pentru minciunile lor?”.

„Când Pilat a pus întrebarea învăţătorului devenită memorabilă: ce este adevărul – pe el

nu-l interesa cât de puţin răspunsul, cu toate că Isus era genul de om care putea răspunde la orice

întrebare care i se punea din sinceritate, însă el nu i-a răspuns lui Pilat. Biblia spune că după ce i-

a pus întrebarea, Pilat a ieşit imediat din sala de audienţe. Foarte probabil că guvernatorul roman

a pus întrebarea cu o neîncredere plină de cinism, ca şi cum ar fi spus: „Adevărul? Ce mai e şi

ăsta? Nu există aşa ceva”. De aceea «cumpără adevărul şi nu-l vinde, înţelepciunea, învăţătura şi

priceperea»”.

„Părinte profesor, mulţimea nu-i huiduie pe politicienii cu discursuri demagogice – pentru

că li se spune ceea ce vor să audă. BRAŞOAVE; BRAŞOAVE vor să li se spună, braşoave aud.

Cei mai abili şi instruiţi se foloseau chiar de cuvintele Domnului «Dacă rămâneţi în cuvântul Meu,

sunteţi în adevăr ucenicii Mei, veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi»”.

„Biblia spune că «cei blânzi vor moşteni pământul şi se vor desfăta în belşug de pace». Dar

tot Biblia spune că Dumnezeu îi va distruge pe cei ce distrug pământul – cum Dumnezeu, Doamne

iartă-mă, că nu mai înţeleg nimic – cine alţii decât tot politicienii (unii) se căznesc să distrugă cu

bună ştiinţă pământul (mediul – americanii spre exemplu), alţii o fac din prostie”.

Page 2: po-CĂINŢA · po-CĂINŢA „Prefer dezavantajele de la o nevastă deşteaptă decât avantajele de la o nevastă altfel, şi asta pentru a nu mă trezi în dificila situaţie de

„Domnule Mihai, sunteţi de acord cu mine că persoana cea mai de seamă – nu doar din

ultimele două milenii, ci din toată istoria omenirii – este Isus din Nazaret. Când Isus era pe pământ,

mii de oameni de bună credinţă au observat nu numai personalitatea sa deosebită, ci şi interesul pe

care îl manifesta faţă de alţii. Aşadar, nu-i de mirare că au vrut să-l facă rege. Totuşi aşa cum s-a

menţionat în articolul din „Time”, Isus a refuzat să se implice în politică”.

„Aşadar comparaţia cu om politic stă să cadă. Dar ştiţi că şi eu am avut aceeaşi motivaţie

neroadă – zic acum, după zece ani de când puteam să fac politică – crezând că fac mai mult ca

Jurnalist”.

„Şi aşa se poate spune domnule, pentru că Satana i-a oferit lui Isus «toate regatele lumii şi

gloria lor» în schimbul unui act de închinare. De fapt, lui Isus i s-a oferit guvernarea lumi, dar în

condiţiile impuse de Diavol. În faţa acestei ispite Isus nu a cedat. Se pune întrebarea: era această

ispită reală? Putea Satan într-adevăr să facă o asemenea ofertă impresionantă? DA, deoarece chiar

Isus îl considera pe Diavol Conducătorul lumii, iar apostolul Pavel l-a descris drept «dumnezeul

lucrurilor rele». Isus ştia că Diavolul NU urmăreşte binele omenirii. El l-a numit pe Satan «un

ucigaş şi tatăl minciunii şi tuturor relelor»”.

„Dar lumea e trecătoare părinte, şi odată cu ea şi noi”.

„Da, dar cine va face după voinţa lui Dumnezeu rămâne veşnic, pentru totdeauna fiul

domnului”.

„Poate, dar mie îmi este peste puteri să mă gândesc la ce vrea Domnul Dumnezeul nostru

de la noi şi ce-i putem oferi noi într-o viaţă de om”.

„Aproape nimic. «Teme-te de Domnul şi abate-te de la rău». Fericiţi sunt cei conştienţi de

necesităţile lor spirituale”.

„Dar inima noastră părinte este nespus de înşelătoare”.

„Caracterul înşelător al inimii devine evident când căutăm scuze pentru greşelile noastre,

când ne minimalizăm slăbiciunile, când ne justificăm defectele grave de personalitate sau când

acordăm prea multă importanţă realizărilor noastre. O inimă rea este o inimă dublă, ceea ce

înseamnă că persoana respectivă are buze linguşitoare: spune una şi face alta. Cât de important şi

de demn este să fim sinceri cu noi şi cu semenii noştri!”.

„De multe ori mi-a fost dat să aud: Isus a murit pentru noi, pentru păcatele noastre. Moartea

lui a făcut posibilă salvarea noastră. Cum e posibil ca prin moartea unui singur om să se plătească

păcatele lumii? Cum ne salvează moartea lui Isus?”.

„E o poveste ceva mai complicată. Dar... ADAM şi EVA au păcătuit mâncând din pomul

cunoaşterii – pomul binelui şi răului. Este de necrezut că după ce fuseseră avertizaţi: «în ziua în

care veţi mânca, veţi muri». Şi totuşi prima pereche umană s-a răzvrătit chiar împotriva celui care a

creat-o. Diavolul s-a folosit de un şarpe, creatură spirituală cum spune Biblia – care a determinat-

o pe Eva să muşte din fructul interzis iar ADAM s-a alăturat EVEI. Atunci i s-a adus la cunoştinţă

pedeapsa: «în sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din

pământ ai fost luat, ţărână eşti, în ţărână te vei întoarce».

Moartea lui Adam nu are valoare, el a meritat să moară pentru păcatele lui. Însă moartea

lui Isus, omul perfect, care nu greşise cu nimic niciodată, faţă de nimeni, ARE VALOARE. El a

ales să moară pentru oameni. Dumnezeu a ales ca preţ al răscumpărării pentru descendenţii

ascultători ai păcătosului ADAM. Valoarea jertfei lui Isus nu se limitează la a acoperi păcatele

noastre din trecut. Dacă ar fi aşa, nu am avea nici un viitor.

Fiind concepuţi în păcat, suntem condamnaţi să greşim din nou. Moartea lui Isus nu

reprezintă pur şi simplu o anulare a păcatelor din trecut, ea este ca o măsură ce vizează viitorul.

Page 3: po-CĂINŢA · po-CĂINŢA „Prefer dezavantajele de la o nevastă deşteaptă decât avantajele de la o nevastă altfel, şi asta pentru a nu mă trezi în dificila situaţie de

Moartea lui Isus deschide posibilitatea oricăruia dintre noi cu credinţă să fie salvat din păcat, boală,

bătrâneţe şi moarte.

Pentru mulţi oameni «credinţa» înseamnă o anumită formă de închinare. În Biblie,

«credinţa» semnifică încrederea completă în Dumnezeu şi în promisiunile sale. Această calitate nu

o au decât discipolii lui Isus Cristos. Isus Cristos a vorbit despre necesitatea de a ne ruga şi de «a

nu renunţa» şi nu de puţine ori s-a referit la credinţa autentică dacă avea să mai existe în zilele

noastre. «Când va sosi Fiul omului, va găsi el într-adevăr această credinţă pe pământ?». De ce a

pus Isus această întrebare?

Pentru că uneori credinţa se ofileşte. Nu de puţine ori am fost puşi în situaţia de a avea

încredere în cineva dar pentru asta trebuie să-l cunoşti şi să ştii ce gândeşte şi cum gândeşte.

Aceasta implică atât mintea, cât şi inima. Exact la fel stau lucrurile şi în ce priveşte cultivarea unei

credinţe autentice în Dumnezeu. Trebuie să-l cunoaştem pe Dumnezeu, să învăţăm despre calităţile

şi personalitatea sa şi să vedem cât de demn de încredere s-a dovedit a fi în tot ce a făcut şi a spus”.

Atmosfera de la seminarul părintelui profesor Damaschin devenise apăsătoare. Mihai Fonta

se ridică în picioare să plece, gândindu-se cât ar fi de interesantă pentru studenţii de la greacă şi

latină o asemenea temă; şi cei de la filozofie şi istorie ar fi asistat cu plăcere şi interes la astfel de

prelegeri.

Pe tot timpul discuţiei cu părintele profesor Damaschin, ziaristul Mihai Fonta îi vedea în

minte pe colegii de an din tinereţe, la prelegerile lui Piru. Şi ca un făcut, se gândea iar la ţăranul

ce venise la ziar să reclame ceva ce nu înţelegea: „e pădurea mea, dar copacii sunt ai (statu)lui”.

Ţăranul găsise tocmai acum ce şi cum să se întrebe. «Dacă pădurea e a mea, de ce copacii sunt ai

lui?». Venise omul, în disperare de cauză, din satul copilăriei lui şi îl întrebase chestia asta. Nu

înţelegea Ion al Măriei lui Nae al Popii, cum după 50 de ani îl „reîmproprietăriseră” cu pădurea

lui, adică a lui taică-său Nae al Popii şi-i spunea că pădurea e a lui, dar copacii, lemnele sunt ale

lui Rom Silva. Adică, după ce o tăiaseră de 2-3 ori în 50 de ani, nici acum nu avea ce era al lui.

Pădurarul Mărin al Lenii lui Făcălete, când îl întâlnise, îl întrebase râzând: Bă, Ioane, ţine

minte, să ştii tu de la mine că statul ia mult şi de la noi, dar şi mai mult de la cei de lângă noi!

Nici asta nu prea înţelesese, ce şi cum vine chestia asta. Rămăsese dator o sticlă de ţuică să-l

lămurească pădurarul. Auzise el ceva cu creşterea preţului la benzină, cu taxa de drum, şi, cu un

ordin care stabilea cum se calculează (TVA) la taxă, adică taxă la taxă. Asta chiar că întrecuse

orice rânduială; era un fel de BIR mai tare ca cel de pe vremea funarihoţilor - zisese bine

funarihoţilor, altfel de ce râdeau pe cinci voci ăia de la ziar când îl pusese Mihai să mai spună o

dată ce îi spusese lui.

Scriitorul şi jurnalistul Mihai Fonta avea un mod deosebit, special de a aborda problematica

momentului, scria aşa cum vorbea, într-o manieră aproape colorată, plină de viaţă, colocvială şi

foarte apropiată de discursul real al cetăţeanului care nu are nimic de ascuns. Vocea sa la fel ca

picătura de ploaie care loveşte ritmic în burlanul de la geam te ameţeşte, dar nu te adoarme. Căuta

interlocutori -oameni din diferite medii sociale - şi îi plasa în situaţii reale de viaţă. Intervenţiile

sale (oratorice) punctau interesant într-un mod când academic, când mai puţin academic – populist

– în funcţie de cel cu care se întreţinea în faţa unui public larg, pe viu sau la televizor. Realiza şi o

emisiune la un post de televiziune – «Persoane şi personalităţi» cu întrebări de genul: Cu ce vă

ocupaţi? Ce educaţie aveţi? Cum vă petreceţi timpul liber? Ce venit aveţi? Ce hobby-uri? Ce ambiţii?

Ce probleme? La ziar avea şi o rubrică permanentă „Eu, cetăţeanul”, îndemnând oamenii la mai

mult, spunându-le că nimeni, niciodată nu îşi folosise decât o mică parte din resursele fizice şi

intelectuale cu care erau înzestraţi. De câte ori avea prilejul, demonstra că marele scop al educaţiei

nu era „ştiinţa, ci acţiunea” şi că (după Herbert Spencer) oamenii învaţă, se informează pentru a

Page 4: po-CĂINŢA · po-CĂINŢA „Prefer dezavantajele de la o nevastă deşteaptă decât avantajele de la o nevastă altfel, şi asta pentru a nu mă trezi în dificila situaţie de

face faţă oricărei situaţii, mai mult sau mai puţin delicate. „Asimilaţi informaţii pentru a vă forma

noi deprinderi – nu e uşor, dar nu e imposibil – astfel vă veţi schimba mereu modul de viaţă, veţi

deveni mai maturi, mai eficienţi, mai sănătoşi”.

Oamenii politici şi nu numai, în 99% din cazuri, nu-şi recunosc vina de a fi greşit, oricât

de evident ar fi acest fapt. Alegerile îi mai trezesc pe unii. Critica, pe mulţi îi plasează în defensivă

şi îi face să lupte pentru a se justifica. Criticaţi, mulţi devin orgolioşi şi mai puţin importanţi, şi de

aici până la ranchiună nu mai e decât un pas. De aceea, cei de la putere se străduiesc să facă legi

pentru a băga presei pumnul în gură şi cei din opoziţie îi susţin. Nu trebuie condamnaţi pentru asta,

că şi noi (cei mai) mulţi am face la fel în aceleaşi condiţii. De aceea am ales să lucrez în presă,

crezând că fac mai mult pentru cei din jurul meu şi acum îmi pare rău că nu am reuşit să fac decât

foarte puţin.

Ce e mai rău în politică - de fapt şi în viaţă – femeia urâtă şi bărbatul prost. La noi la români

se observă un lucru - pentru un politician în tranziţie proasta educaţie nu poate fi depăşită decât de

propria-i prostie. Oricât de justificată ar fi critica, în cele din urmă tot la resentimente se ajunge.

Oamenii sunt mai mult făpturi emoţionale decât logice, iar oamenii politici devin mândri şi

vanitoşi, în funcţie de educaţie. Dar ca jurnalist, nu poţi vorbi mereu de bine pe toată lumea. „Un

om mare îşi demonstrează măreţia în felul de a-i trata pe oamenii mici” spune Carlyle. Dorinţa

oamenilor de a fi importanţi a condus omenirea spre progres, spre civilizaţie, spre cultură în cele

din urmă. „De ce aş fi scris atâtea cărţi, dacă nu mi-aş fi dorit să fiu cineva?” se întreba retoric

Mihai Fonta când se privea în oglindă dimineaţa, înainte de a se bărbieri. Am greşit odată dar

plătesc şi acum. De atunci fac doar bine - şi toţi mă cred nebun – ca jurnalist. Fac rău numai

aceluia care mă roagă, când vrea el, pentru că nu înţelege ce trebuie şi când trebuie. Ca scriitor pot

face numai bine - sunt inofensiv şi mai puţin important. Ca scriitor pot oferi un zâmbet de Crăciun,

zâmbet ce îi îmbogăţeşte pe cei care-l primesc, fără a-i sărăci pe cei care-l oferă (şi nici „nu costă

nimic”) – scria în vitrina unui magazin din New York.

Un distins scriitor îl invitase pe Mihai Fonta la o şedinţă de analiză politică cu principalii

reprezentanţi ai unui partid de opoziţie din teritoriu. Altcineva îl întrebase discret dacă venise ca

om de cultură sau ca jurnalist. Avea să-i răspundă în plen, când constatase că nimeni nu criticase

pe nimeni - de discuţii în contradictoriu, nici vorbă. I se ceruse părerea şi, la un procent de

popularitate de sub 5%, rămăsese surprins că toată lumea era mulţumită. Infantilism politic sau

neputinţa de a-şi da seama – de ce şi unde vor să ajungă fără speranţă, fără vise. „Când partenerii

sunt mereu de acord – unul din ei e în plus” le spusese Mihai Fonta ca jurnalist. Ca scriitor, recitase

două versuri:

„Nimeni nu poate, obligat,

Să creadă-n altceva... păcat ”.

Nu toată lumea înţelesese, dar asta fusese şi cea mai înţeleaptă poziţie. Să-i certe la ei acasă,

ca invitat, era prea mult, cu toate că fusese tentat să le spună că NU aşa vor învinge la alegerile ce

nu erau departe. Cheia succesului era la ei. Dar cum şi mai ales cui să spună „Dreptate ar fi avut –

mereu, / Dar cum tot era mort – îi părea rău”. Dacă le-ar fi spus că prin automulţumire şi imobilism

greşesc, nici unul n-ar fi fost de acord cu el, pentru că ar fi lovit în inteligenţa, mândria, judecata

şi autorespectul lor.

Poate tocmai de aceea n-ar fi avut succes ca politician. Munca politică şi mai ales succesul

ei constă în a munci în colectiv, o muncă în comun; ori el nu le va putea schimba părerea – fiecare

dintre ei va aştepta momentul când să-i întoarcă lovitura. Le rănise sentimentele. Asta vedeau ei,

de facto, şi nu că erau pe drumul eşecului la viitoarele alegeri. Profesorul avea o vorbă a lui, poate

Page 5: po-CĂINŢA · po-CĂINŢA „Prefer dezavantajele de la o nevastă deşteaptă decât avantajele de la o nevastă altfel, şi asta pentru a nu mă trezi în dificila situaţie de

numai a lui: „eu judec oamenii după propriile lor principii; dacă i-aş judeca după principiile mele,

ar fi un dezastru”.

Mihai Fonta îşi aminti de un alt moment semnificativ din viaţa profesorului. La o şedinţă

a Senatului Universităţii a venit vorba despre profesorul DAIA. Rectorul l-a întrebat pe profesor

ce mai ştie despre profesorul DAIA. În termenii cei mai elogioşi profesorul îl prezenta pe domnul

DAIA ca pe cel mai competent dintre colegii lui de catedră. Mulţi ştiau că profesorul DAIA ar fi

fost capabil să-l înfunde pe profesor şi încercase asta de câteva ori. Decanul de la Politehnică,

Firescu îşi ieşise din minţi: „Dar domnule Decan, domnule profesor, profesorul DAIA v-ar

«termina» dacă ar putea - e duşmanul dumneavoastră de o viaţă”. „Şi care-i problema – domnul

rector a cerut părerea mea despre profesorul DAIA, şi nu părerea lui despre mine!”. La un astfel

de răspuns toată lumea înmărmurise, ca apoi hohote de râs să umple sala de şedinţă – atmosfera

sobră, încordată, academică să devină deodată destinsă, distinsă şi spirituală.

* *

*

I. Firan Florin – Redactor (realizator „AGORA LITERARĂ”) la Radio România Internaţional

„Domnilor, Mihai Fonta face parte dintre scriitorii sfârşitului de veac, haotic, besmetic şi

surprinzător de NOU în tot ce face”.

„Eu, sau veacul?”

„Şi tu şi veacul”.

„Corect”.

„Noi toţi cei din această aulă îl iubim şi-l admirăm, altfel n-am fi venit, văzând în el un

autentic spirit inovator. Poate că acum nu se bucură de un succes larg, dar de un succes în timp şi

durabil sigur se va bucura. Literatura sa, replicile din cărţile sale au o profunzime enormă şi nu

sunt înţelese de oricine. Opera sa este un fermecător foc de artificii pentru unii - uneori relaxant,

alteori cerebral, poate prea cerebral pentru alţii. Creator de principale personaje secundare

păstrează mereu o discretă distanţă artistică faţă de ceilalţi scriitori contemporani lui şi nouă.

Rămâne pentru posteritate scriitorul care şi-a folosit talentul pentru a zugrăvi «deliciile

romanescului autentic cerebral omenesc». Îl torturează ideea de a lucra opt ore într-o profesiune

colaterală scrisului – considerând asta un timp pierdut – decât a lucra 10-12 ore la masa de scris”.

„În patul de scris, (că) eu scriu în pat şi nu sunt inovator în asta, Jean Jacques Rousseau,

Titulescu, Kafka, Noica...”(râsete în sală).

„Nu-l interesează arena politică, dar face tot ce poate pentru a ameliora destinul oamenilor

necăjiţi. Citindu-l nu suntem mai singuri şi mai nefericiţi, suntem mai puternici şi mai tineri,

devenim mai activi şi mai informaţi despre ziua de mâine. Citindu-l, existenţa noastră capătă sens,

nu mai suntem despărţiţi de lucrurile din jurul nostru şi nici de vecinii noştri de aiurea şi nici de

prietenii noştri de peste tot. Dispare frica de a deschide ochii în dimineaţa următoare, devii secretar

al propriei conştiinţe, nu mai eziţi să trăieşti activ, nu te mai vezi un număr pentru cei pe care îi

priveai nepăsător. Citindu-l pe Mihai Fonta constaţi că scriitorul nu mai apare ca un ins angajat

doar faţă de conştiinţa sa, ci şi faţă de destinul unui întreg popor şi adeseori şi mai mult”.

II. George Georgescu – director FLACĂRA Literară

„Orice lucrare, cu atât mai mult artistică – literară, nu poate fi perfectă – de asta rămâne să

vă ocupaţi dumneavoastră. În subiectivitatea sa autorul Mihai Fonta nu putea fi decât scriitor.

Aşadar romanul „La marginea lumii” este un roman uşor istoric, social-politic, reuşit – al acestui

moment din viaţa noastră cu plusurile şi minusurile inerente unei astfel de opere”.

Page 6: po-CĂINŢA · po-CĂINŢA „Prefer dezavantajele de la o nevastă deşteaptă decât avantajele de la o nevastă altfel, şi asta pentru a nu mă trezi în dificila situaţie de

„Şi cum nimic nu este întâmplător, nici romanul „La marginea lumii” al lui Mihai Fonta

nu este o întâmplare. Mihai Fonta în roman a depăşit ceva ce nu avea voie. A depăşit timpul. Citind

o pagină, două, nouă, nu înţelegi mare lucru. Cartea nu are un fir epic, este ca o zi de post, lungă

şi îndesată cu vrute şi nevrute din viaţa autorului. Şi-ţi dai seama de asta încă din primele pagini.

După ce eşti tentat să o laşi, te apucă curiozitatea şi tot mai curios – nu o mai laşi până te trezeşti

în faţă cu ultima pagină. De aici încep necazurile – unde o fi continuarea. Abia atunci îţi dai seama

ce ingenios a fost scrisă, ce cantitate de informaţii ţi-ai însuşit la modul pasiv şi cu cine ai de a

face. Constaţi că din chinul şi pasiunea existenţei sale scriitorul a creat ceva, ce nu poate fi

contestat, distins, ceva ce-i dezveleşte spiritul – ceva ce este adevărat de cum mă vezi şi cum te

văd domnule Mihai Fonta. Felicitări şi ce e mai nostim e că, ceea ce i s-a întâmplat lui, citindu-l,

constat că mi s-a mai întâmplat şi mie, numai că eu n-am scris şi n-am scris pentru că nu aveam

nici o idee de ce se petrece (pe) lângă mine. Acum am şi am degeaba. De altfel n-aveam nici

conştienţa timpului care trecea. Eram ca în sala unui cinematograf, când mă aşezam în ultimul

rând. În jurul meu numai feţe imobile. După ce au luat act de existenţa mea îmi vorbeau ca şi când

m-ar fi cunoscut de când lumea – vorbeau continuu, şi nu aşteptau nici un răspuns. Visasem deja

când mi-am dat seama că ăştia îmi dezvăluiau nu lucruri importante, foarte importante –

misterioase... c-o să cadă Ceauşescu săptămâna viitoare, că pot intra în conspiraţie, că... că...

Speriat m-am ridicat să plec - nevăzut, necunoscut. Tipii cu feţe placide, nu mai erau... dacă

mă trezeam atunci la timp, azi eram bogat, aveam pământuri şi case şi magazine – erou al

Revoluţiei. Aşa că nu am avut noroc. Şi nici scriitor n-o să pot fi...

Felicitări Mihai Fonta...

Nici tu n-ai avut noroc dar eşti măcar scriitor – inegal, mereu inegal e adevărat şi e şi drept.

Ce îmi place mai mult în carte este că nu ţii cont de canoanele romanului clasic. Spui undeva că

vila vieţii unui om are trei nivele, creierul ca ultim(ul) etaj totdeauna însetat de adevăr şi dreptate,

dar această sete nu îi este niciodată potolită. Etajul din mijloc – burta – mereu înfometată mâine,

indiferent ce şi cât a mâncat azi. Şi jos sexul – mereu înfometat şi însetat de iubire când se simte

singur. Toate trei hrănite cu măsură îţi aduc satisfacţii şi onoare şi nu eşti nevoit a evada dintr-o

societate unidimensională pe căile cele mai stranii. De remarcat că principalele personaje

secundare nu sunt în căutarea timpului pierdut ca în alte romane – ele îşi asumă trecutul fiindcă

altfel ar trebui să renunţe la propria identitate şi le este ruşine să nu-şi recunoască destinul.

Romanul «La marginea lumii» al lui Mihai Fonta este prin excelenţă o noutate în literatura

sfârşitului de secol, iar autorul va rămâne în literatură ca un romancier inegal cu vicii şi calităţi

necontrolate îndrăgind acustica verbului colorat cu imagini şi idei necolorate. Naraţiune, eseu,

jurnal, poem în proză, nu are o finalitate precisă într-o lume haotică şi nebună, liberă şi

necontrolată; nici n-ar avea cum fiinţa altfel”.

III. Marin Marinescu – profesor universitar Decan Facultatea LITERE

Imediat după Revoluţie, când spiritul a fost total eliberat, marii noştri romancieri au tăcut

pentru un timp, blocaţi probabil de atâta libertate cu care nu ştiau ce să facă. Puterea lor imaginativă

n-avea corespondenţă în realitate – atâta libertate trecuse dincolo de graniţa gândului. Cu ce

sacrificiu? Cimitirul Eroilor Revoluţiei din Decembrie ’89 a prins viaţă din lumina ochilor celor

care i-au iubit şi îi plângeau, remarca un post de televiziune de Înviere. Lucid, scriitorul Mihai

Fonta merge în romanul „La marginea lumii” spre viaţă cu spatele cu o anumită măreţie şi această

constatare rezultă din fiorul absolutului nepenetrabil.

Păcatul şi virtutea rămân însă criterii existenţiale doar pentru cei care se integrează în

această viziune magică asupra lumii, compusă şi ea la rându-i din puritate şi viciu. Principalele

Page 7: po-CĂINŢA · po-CĂINŢA „Prefer dezavantajele de la o nevastă deşteaptă decât avantajele de la o nevastă altfel, şi asta pentru a nu mă trezi în dificila situaţie de

personaje secundare sunt oameni cu structuri pasionale puternice, apte de vibraţii de largă

amplitudine, comestibile însă la modul neprevizibil în alte sensuri, exact opuse celor iniţiale. Şi

Mihai Fonta aşază destinul uman între animal şi Dumnezeu – între Sisif şi Prometeu – realizând şi

prin celelalte romane o impresionantă odisee omului modern. Să-l felicităm pe scriitor şi să-l iubim

ca pe unul din cele peste 6 miliarde de locuitori ai pământului din acest sfârşit de veac. Noi suntem

nu numai vecinii şi prietenii de care lui îi pasă - ne-a dovedit-o, prin operă. Doar nouă”.

Aplauzele nu mai conteneau. Aula devenise neîncăpătoare – din câteva sute de studenţi, se

făcuseră câteva mii. Impunătoarea clădire vibra ca o catedrală. Elocinţa oratorilor fremăta în

spiritul celor ce de acum nu îl mai puteau uita. Mihai Fonta simţi pentru prima dată o căldură care

îl copleşise şi aproape că nu mai auzea nimic. Mii de tineri în picioare îi salutau, poate elanul liric,

poate sinceritatea scrisului. Experienţa personală, arta de a se cunoaşte pe sine în raport cu veacul

şi ceilalţi pentru a cerne mai binele de rău pentru a înrâuri oamenii spre acel BINE rău de tot (cum

îi plăcea să spună) pornind de la o excesivă patimă de adevăr şi dintr-un înalt spirit etic au făcut

din Mihai Fonta un rapsod al virtuţilor omeneşti de la care ai mereu ce învăţa fie numai pentru a

schimba optica politică, artistică şi morală a veacului său.

În „Dialoguri peste timp” – un editorial pe patru coloane semnat de Mihai Duţescu, elanul

liric al scriitorului Mihai Fonta radiografiază timpul. Tocmai de aceea Mihai Fonta în singurătatea

lui a refuzat orice fel de partid pentru a nu fi nevoit a-şi călca propriile principii de servitute socială

şi spirituală în favoarea cuiva sau unui grup de interese. Nici femeile, nici banii nu l-au clintit din

mersul său solitar prin lume. Prezenţa sa în literatură este absolută şi acoperă arii întinse din viaţa

politică a contemporanilor, din presă şi viaţa socială. N-a elaborat doctrine, dar prin ideile sale de

o vibraţie lirică şi o sinceritate ieşită din comun a contribuit lucid şi efectiv la eliminarea graniţelor

dintre liberali şi creştin democraţi, dintre democraţi şi socialişti, în aşa fel încât fiind deopotrivă şi

de fiecare dată în serviciul omului ca etnitate socială.

Privea de la aceeaşi distanţă şi sărăcia şi bogăţia. Nu-l clintea teama de ziua de mâine –

când avea de toate atunci suferea mai mult. Prin lipsuri şi prin renunţare pretindea că poate atinge

integritatea morală şi libertatea supremă.

Într-o societate ipocrită, coruptă şi cinică, nu putea fi altfel.

Politicienii din orice timp, din orice partid, oricât de şcoliţi şi educaţi ar fi, vor atenta la

fericirea omului mai mult decât o slujesc.

Cărţile scriitorului Mihai Fonta au titluri care cuprind şi surprind conţinutul, şi nu oricum,

ci artistic şi filozofic în acelaşi timp. Nu veţi găsi la nici un alt scriitor român astfel de titluri. Lucid

şi patetic în acelaşi timp stilul lui literar. Scriitorul îşi descarcă conştiinţa de greşelile şi păcatele

celor cu care intră în contact. Prospecţiile sale stilistice sunt lucide consideraţii despre climatul

spiritual, moral, social, politic al vremii. Îl citise pe Jean Jacques Rousseau de mai multe ori şi îşi

însuşise o frază pe care o avea în gând înaintea propriului nume «datoria mea este să spun adevărul

(meu), iar nu să fiu şi crezut» - numai astfel omul poate să câştige ca înălţime morală şi ca

frumuseţe spirituală. Firea lui inconfundabilă putea fi uşor cunoscută din scrisul său din care

ţâşneau deopotrivă energii inteligente, oscilând între curaj şi teamă, între lene şi acţiune, între pace

patriarhală şi luptă citadină. Se apăra cu înverşunarea unui hăituit de câte ori i se ivea prilejul

pentru ideile sale ce prinseseră viaţă în rândul «inteligenţei» momentului dinaintea monumentului

său. Căci era sigur că va avea un monument la care să se închine cei care îl urâseră în timpul vieţii.

Pe soclu considera că va fi un fericit – fără viaţă, fără simţăminte, fără replică – tăcut şi demn.

Îi acuză pe nelegiuiţii vremii direct inventându-le nume din care şi ei şi ceilalţi se

recunoşteau. Valorile lui morale erau valorile autentice ale civilizaţiei şi culturii de până la el, erau

Page 8: po-CĂINŢA · po-CĂINŢA „Prefer dezavantajele de la o nevastă deşteaptă decât avantajele de la o nevastă altfel, şi asta pentru a nu mă trezi în dificila situaţie de

un fel de coduri ale existenţei – minciuna, ipocrizia, convenţionalismul erau codurile adversarilor

lui cu care el polemiza prin cărţi şi presă.

Apologet al contemplaţiei, reveriei este totodată şi un lucid analist al spiritului civic şi

existenţial în raport cu legile sociale – pleacă de la a se analiza pe sine şi ajunge la a analiza

societatea şi coordonatele ei existenţiale.

Odihna activă pe care o cultiva cu înverşunarea celui ce credea că are mereu datoria zilei

de mâine umbla prin toate mediile – de la presă la afaceri, de la literatură la politică – lucrând

enorm pentru ceilalţi în cele din urmă, incursiunile sale în aceste medii atât de diferite fiind un fel

de relaxare. Mihai Fonta şi multe din personajele sale se manifesta nu ca un leneş care crede că

munceşte gândind la cine ştie ce nimicuri, scuzându-se că activează într-un mediu cerebral mai

puţin înţeles, el umblă încoace şi încolo - activitatea lui lăsând impresia de o harababură – ca până

la urmă să se observe că viaţa şi munca lui sunt ordonate după cea mai dezordonată ordine. Nu se

grăbeşte în a spune multe, dar se grăbeşte în a spune mult în puţinele rânduri pe care le lasă scrise.

Rezistenţa lui pasivă are un unic şi important ideal – emanciparea materială şi spirituală a celor

care îl cunosc sau nu-l cunosc, îl iubesc sau îl urăsc deopotrivă.

Emotiv prin constituţie atacă de teamă şi-şi umbreşte adversarii prin surprinzătoarea lui

replică de o neîntrecută vibraţie, putem spune chiar practică.

Aşadar nu-l putem lăsa la „marginea lumii” pe cel ce nu vrea nimic de la nimeni pentru el

– dar cere de la toţi totul pentru toţi.

Mihai Duţescu

scriitor

Pentru a fi cineva, pentru a face ceva nu este îndeajuns să vrei, trebuie să şi poţi, să

munceşti, să te străduieşti. N-ajunge să vrei să fii copac, leu, înger sau popă – trebuie să depăşeşti

noţiunea de voinţă personală după care nimic nu poate fi decât ce e, şi orice încercare de a face

ceva dincolo de puterea de a înţelege ce şi cât poţi să investeşti din fiinţa, energia, timpul tău

existenţial poate da naştere la monstruozităţi sau (la) insulte împotriva firii, a bunului simţ – ori

siluirea naturii nu e numai un păcat şi o blasfemie, e şi o pierdere de vreme, ceva ce dispare odată

cu dispariţia constrângerilor de ordin economic, social, politic sau cultural.

Cartea este o mărturisire, o dovadă de ce vede şi ce ştie, despre ce simte autorul în raport

cu el însuşi, împotriva lui. Altfel spus cunoşti, consemnezi fiindcă exişti. Scriitorul acumulează

informaţii, reflexe, cugetări, influenţe pentru că simte altfel, dacă nu le-ar acumula n-ar fi el – şi

atunci se iubeşte pe sine iubindu-se pe „el” – cel de dincolo, vecinul, prietenul, colegul etc. El în

toată cartea vorbeşte exact despre adevărul de lângă el şi nu despre minciuna utilă de mai încolo.

A scris cartea cu gândul la adevărul lui şi a mai scris-o pentru că a avut credinţă în adevărul lui.

De aceea are puţini prieteni – întâlnirea lui cu prietenii este o întâlnire de idei înainte de a avea

întâlniri materiale. Dar se pune întrebarea BANUL nu este oare şi el imaginea libertăţii, a puterii

nedeterminate de a face, de a avea? Este BANUL ochiul dracului? Orice valoare «evaluată-n bani»

e ruptă din ierarhia valorilor spirituale, făcută marfă, dezafectată scopului ei final care o lega de

munca cuiva şi de nevoia unui Isus care o spiritualiza deci. Când Dracul l-a ispitit pe ADAM a

fost pe aceeaşi linie a libertăţii... cum l-a ademenit „Nu ai vrea tu să fii scop de tine stătător? Adică

să n-ai scop decât în tine?”.

„Cere şi ţi se va da, căutaţi şi veţi găsi, bateţi şi vi se va deschide” – rugăciunile trebuie

adresate numai lui Dumnezeu, nu lui Isus ori vreunui „sfânt” ori vreunui idol, şi mai e ceva,

rugăciunile trebuie prezentate Fiului lui Dumnezeu, Isus Cristos, şi mai e ceva – rugăciunile trebuie

rostite cu credinţă. Biblia spune: nu cei iuţi aleargă, nu cei viteji câştigă războiul, nu cei înţelepţi

Page 9: po-CĂINŢA · po-CĂINŢA „Prefer dezavantajele de la o nevastă deşteaptă decât avantajele de la o nevastă altfel, şi asta pentru a nu mă trezi în dificila situaţie de

câştigă pâinea, nu cei pricepuţi bogăţia, nici cei învăţaţi bunăvoinţa, ci toate depind de timp şi de

împrejurări”.

Şi acum vă citez un text inedit (o scrisoare) trimis de Mircea Vulcănescu din Câmpulung

Muscel, unde se afla în vacanţă în august 1934, lui Mircea Eliade.

„Aşadar, Hristos trebuia să se răstig-nească. Şi totuşi răstignirea lui, care ne răscumpără pe toţi (căci nu întruparea, ci crucea

ne răscumpără), este un păcat de moarte pentru cei ce au prilejuit-o! De ce trebuia Iisus să se răstignească? Asta e şi mai greu de ştiut. Apusenii au adoptat în majoritatea lor explicaţia morală

a justificării, din care a născut opoziţia catolicism-protestantism. Hristos s-a răstignit pentru ca dreptul – fără păcat – să ia asupra lui păcatele lumii, curăţându-ne de ele în faţa lui Dumnezeu. Şi de aici discuţia: Al cui e meritul? „Ibi Dei gloria” au apăsat calviniştii pe un text al Sf. Pavel. Iar iezuiţii au replicat: „Şi al omului”.

Părinţii răsăriteni sunt aici – ca totdeauna mai aplecaţi spre metafizică decât spre morală. Ei motivează răstignirea ca o înfrângere a cutezanţei Diavolului. Căci omorând pe cel fără de păcat pentru păcatele lumii, Dracul a fost înşelat. Căci pe cel fără de păcat moartea nu l-a putut încape şi astfel „a călcat moartea (lui) pre moarte şi pe Diavol l-a surpat” – cum zice preotul la biserică. Întruparea este deci o capcană întinsă Diavolului, prin puterea asemănării, pentru mântuirea noastră şi răstignire, laţul care se strânge.

Dacă Hristos nu s-ar fi răstignit şi n-ar fi pătimit, noi nu am fi fost mântuiţi. Răstignirea e deci un act al Harului, dar intră în economia planului dumnezeiesc. Poziţia Iudei devine, în acest caz, foarte curioasă. Ca şi a iudeilor. Căci, complici ai Diavolului, ei sunt în fapt tot instrumente ale lui Dumnezeu.

Fericitul Augustin s-a oprit aici, Dumnezeu poate scoate binele din toate, chiar din rău: etiam peccatta. Dar mintea tot se mai întreabă, pârdalnică:

- Trebuia Iuda să vândă pe Iisus? Sigur că da. Lucrul era necesar pentru mântuirea lumii. Şi totuşi, vânzarea Iudei este un păcat de moarte.

- Putea Iuda să nu-l vândă pe Iisus? (Non posse non peccare.) Nu putea. Şi totuşi faptul lui e un fapt liber, care-i antrenează răspunderea.

E o soluţie pe care au încercat-o unii: Iuda ştia taina Tatălui. Consimţirea trădării lui Hristos înseamnă în fond recunoaşterea lui Hristos. Vânzarea lui se face pentru ca lucrurile ce trebuie să se-ntâmple să se-ntâmple. Sunt aici într-adevăr lucruri stranii. De ce se vinde Iisus printr-un sărut, care e semnul dragostei? Şi apoi, de ce-i spune Iisus aparte – ca şi cum ar fi între ei o taină: „Ce vrei să faci, fă îndată!”. Şi Iuda înţelege ce are de făcut!

Dar atunci condamnarea Sinodului e şi ea o recunoaştere, şi Sinodul ştie taina lui Dumnezeu, săvârşeşte real actul simbolic al preotului care jertfeşte mielul Domnului.

Şi asta au încercat-o unii. Dar atunci ne încurcăm. Căci sacrificiului istoric al dumnezeirii îi corespunde sacrificiul metafizic al omului, care prin Iuda îşi asumă răspunderea răstignirii pentru mântuirea lumii, osândindu-se pe veci. Şi Iuda, şi Sinodul, tăgăduind pe Hristos, se prefac ei înşişi într-un al doilea Mesia.

Din păcate şi aici sunt dificultăţi. Dacă Iuda se jertfeşte din dragoste pentru Iisus, asumându-şi rolul de declanşator al mântuirii, dacă ştie taina Tatălui, cum de deznădăjduieşte – după ce a vândut pe Hristos?

Sunt alţii care lămuresc altfel lucrurile. Iuda era dintre zeloţi, adică din cei ce aşteptau venirea Mesiei cu putere. Se poate să fi vândut pe Hristos spre a-l sili să

Page 10: po-CĂINŢA · po-CĂINŢA „Prefer dezavantajele de la o nevastă deşteaptă decât avantajele de la o nevastă altfel, şi asta pentru a nu mă trezi în dificila situaţie de

precipite evenimentele şi să folosească tăriile pentru risipirea ostaşilor. Şi văzând că Hristos nu cheamă tăriile, deznădăjduieşte... şi se spânzură.

Păcatul Iudei e deci tocmai acela de a voi să zorească lucrurile. Iuda nu cunoaşte deci taina lui Dumnezeu, Iuda, ca şi iudeii, ispiteşte pe Hristos, ispita lor trebuind să-i evite îndeplinirea menirii, care e călcarea Dracului: „De eşti Fiul lui Dumnezeu” – zic aceşti supremi ispititori, celui ce poate coborî de pe cruce: „Coboară de pe cruce” şi „vom crede în Tine”.

Dar tocmai din această încercare a lucrurilor şi de-ndrumare pe alt curs Iuda apare ca unul care în realitate vrea să întârzie, fără să-şi dea seama, planul mântuirii.

Explicaţia aceasta o cred mai adecvată textului întreg. Ea se potriveşte şi cu ce ştim despre Iuda, dinainte, şi cu răspunderea lui proprie. Şi cu rolul lui în plan providenţial. Păcatul esenţial este deznădejdea de Dumnezeu, voinţa de semn, ispitirea lui Dumnezeu. Căci nu trebuie uitat că – după vânzare – Iuda se căieşte. Şi nu trebuie evitată comparaţia cu Petru, care şi el scoate sabia (deşi Hristos le spusese la Sf. Cină că lucrurile trebuie să se întâmple) şi el se leapădă de Iisus (de trei ori). Numai că în vreme de Petru, căindu-se, plânge... (adică îşi aduce aminte că Celălalt a avut dreptate), Iuda, căindu-se, deznădăjduieşte şi se spânzură de necaz că nu a reuşit încercarea lui şi poate îndoindu-se că Iisus este Hristos, de vreme ce nu dă semne!”

Domnule Mihai, sunt nevoit să vă contrazic cu privire la romanele dumneavoastră. Dacă

dumneavoastră n-aţi fi fost, mă îndoiesc că nici romanele care să ne prezinte cronica evenimentelor

istorice şi sociale din 1986 încoace n-ar fi apărut. Opera îşi inventează autorul şi-l construieşte în

cele din urmă din împrejurările, conjuncturile politice, socio-umane ale momentului. După ce citim

primele pagini dintr-un roman nu ne interesează autorul dar nu cu mult înainte de a-l termina vrem

să ştim cine este, de unde vine şi unde locuieşte, cu cine, câţi ani are, copii, nevastă, prieteni, iubită

ca şi cine l-a determinat să scrie cartea. Intervin obligaţiile şi responsabilităţile morale ale autorului

faţă de „fanii” lui spirituali. Eul autorului se confundă cu unele din personajele romanului

existente, devine ficţiune şi invers, viaţa „autentică” a personajului principal este transformată în

legendă. Nu se mai ştie unde se sfârşeşte viaţa şi unde începe literatura. Nu mai e de spus decât că

literatură fără viaţă nu există, cum nici viaţă fără literatură nu există. De aceea, de cele mai multe

ori vrem ca personajul principal sau „principalul personaj secundar” să semene cu autorul. Şi cum

altfel nu se poate la cărţile mari, primim cu satisfacţie informaţia că scriitorul este personajul

preferat, dar altfel decât omul de fiecare zi. Fiindcă timpul trece şi nu-l poate opri nimeni, trebuie

să căutăm în biografia autorului elementele cheie care au determinat apariţia operei. Opera mai

poate fi judecată în „n” feluri, pornind de la zeci de ipoteze, dar autorul nu poate aştepta cât opera.

Nu în viaţa cotidiană a autorului trebuie să căutăm adevărul, lumina operei, ci în forţa spirituală.

Autorul îşi poate schimba opiniile în viaţa cotidiană, cu privire la un fenomen social, de

câteva ori într-o săptămână - în operă nu poate. Adevărul scris odată, acela este adevărul după care

poate fi judecat în cele din urmă.

„Domnule profesor, ceea ce aţi văzut în sală la festivitate, dă bine la un public mai puţin

elevat, dar nouă, celor ca dumneavoastră, ca mine… ni se par curate calomnii”.

„Nu uitaţi – ca scriitor treceţi prin perioade pline de contradicţii, de neajunsuri de tot felul

care vă schimbă modul de a gândi – vă schimbă dispoziţia – toate acestea însă pe moment – cei ce

nu vă cunosc personal ar vrea să vă comportaţi ca un rege, să fiţi detaşat şi sigur, adevărul

dumneavoastră să triumfe, să fie sublim şi desăvârşit – nu refuzaţi această onoare”.

Page 11: po-CĂINŢA · po-CĂINŢA „Prefer dezavantajele de la o nevastă deşteaptă decât avantajele de la o nevastă altfel, şi asta pentru a nu mă trezi în dificila situaţie de

„Dar domnule profesor, eu sunt liber profesionist, trăiesc după bunul meu plac, liber, fără

servituţi, stăpân pe «sărăcia» mea, pe viaţa mea, nu cer devieri prea mari, imprevizibile în faţa

destinului, nu am raţionamente de interese”.

„Nu e prea înţelept din partea dumitale, altfel cum vrei să răzbeşti, să învingi, să nu-mi spui

că nu-ţi place puterea că atunci nu eşti om, nici drac nu eşti, de fiu al lui Dumnezeu nu mai

vorbesc”.

„Domnule profesor, par a fi romane cărţile mele autobiografice unde se vorbeşte despre

succesele mele în viaţă, dar nu sunt ce par a fi, personajele mele alternează ca şi mine între speranţă

şi disperare, între o mare încredere în cuvântul scris şi gustul zădărniciei. Şi eu şi cărţile alunecăm

în singurătate luptându-ne cu timpul şi timpurile şi pierzând cu fiecare cuvânt averea mea – viaţa

mea, dar nu degeaba”.

„Domnule Mihai, să ştii că păcătuim atunci când credem că suntem veniţi pe pământ de

capul nostru. În drept cuvintele au o importanţă şi mai mare decât în literatură. Cei mai mulţi dintre

noi însă avem o gândire mai riguroasă care prin «raţionamente de interese» ajungem chiar să

deşertăm cuvintele de interesul lor propriu pentru un interes legitim – nu atât din prostie, cât mai

mult din interes pentru a învinge, pentru a-ţi învinge limitele”.

„Domnule profesor, aţi cutreierat lumea, vi s-au oferit funcţii care mai de care mai tentante

în diplomaţie şi aţi refuzat, de ce?”

„Nu prea ştiu de ce, dar aşa am simţit, aş vrea să mai trăiesc în România mulţi ani numai

că acolo departe unde mă duc uneori, visez româneşte, visez România noaptea, asfaltul deformat,

cu găuri cârpite, trotuare(le) umflate de rădăcinile copacilor, cu borduri deformate uitate de timp.

Lumina soarelui în serile de vară pătând străzile cu umbre prin frunzele de castan. Porţi de fier

verzi sau albastre, ruginite; castane căzându-ţi toamna în cap, care nu sperie pe nimeni. Tulpini

groase de copaci veşnici pe care urcă furnicile. Nuci, duzi, tei, salcâmi care ies din curţi cu crengile

lor joase care vara îţi iau pălăria de pe cap, iar rădăcinile lor ieşite din bordură te trezesc când

dormi mergând, punându-ţi piedică. Copii mâncând flori de salcâm în luna mai. La noi ouăle sunt

totdeauna lucioase şi roşii de Paşti. Poţi să vezi cum se taie mielul. Greieri care se ascund iarna în

crăpăturile de sub blocurile cenuşii. Toamna vezi oamenii cum fac ţuică de prune în curţi sub

şoproane adesea improvizate. Vezi rufele puse la uscat pe balcon, pere mici şi urâte, pătate şi

gustoase şi zemoase. Copii şi oameni bătrâni culegând flori de tei…

Lătratul câinilor noaptea. Cer cu stele şi străzi slab luminate. Case de cărămidă tencuită, cu

tencuiala veche căzând. Uşi vopsite cu pensula în vopsea de ulei. Ghinde. Vezi cum se fac cârnaţii

de casă, din carne roşie şi albă, şi usturoi, şi maţ de porc. Cârnat afumat, bun, şi şuncă de casă, în

halcă atârnată în pod, sărată, roşie-vişinie. Slănină şi şoric. Broaşte în bălţi. Cuiburi de viespi.

Spumă de căpşuni şi salată de vinete. Ciuperci culese după ploaie de pe câmp şi din bălegar. Pescuit

oriunde, şi ieşit cu cortul liber. Distanţe atât de mici de la munte la mare, dintr-un oraş în altul!

Cireşe cu viermi şi, dacă vrei, puse într-un castron cu apă, să iasă viermii din cireşe. Oameni

vorbind şi ungureşte şi sârbeşte... Televizorul - cu toate programele europene, în franceză, germană,

italiană. Teatru şi filme europene! Oameni care scuipă pe stradă, mâncând seminţe! Viţă de vie în

curţi. Înjurături sănătoase! Iarbă nu atât de deasă, nu atât de proaspătă, nu atât de egal şi scurt

tăiată. Păpădii, trifoi şi buruieni în iarbă. Fântâni şi ţărani, animale şi bălegar în curte. Pământ

bătătorit. Sate fără staţie de tren. Noroi toamna. Biserici vechi. Lapte proaspăt muls. Pantofi noi.

Oameni care mănâncă măduvă caldă pe pâine, şi creier pané, şi piele de găină din supă, şi fund de

găină prăjit! Pâine proaspătă, caldă, cumpărată neînvelită, şi dusă acasă pe bicicletă, şi dacă se

întâmplă să cadă pe jos, nu-i nimic! Primăvara: cireşe, ceapă verde, ridichi, salată, caş şi cartofi

noi. Vara: mure, căpşuni. Toamna: vinete, mere, varză, struguri, must, pere. Iarna: banane,

Page 12: po-CĂINŢA · po-CĂINŢA „Prefer dezavantajele de la o nevastă deşteaptă decât avantajele de la o nevastă altfel, şi asta pentru a nu mă trezi în dificila situaţie de

portocale, prăjituri, carne de porc. Dude care cad vara pe stradă şi pătează strada ca sângele.

Porumbei care locuiesc în poduri. Vocale puternice, spuse cu gura larg deschisă. RRRR puternic,

cu limba pe dinţii din faţă. TTT spus clar şi simplu. Lână. Oi, capre, vaci, gâşte, găini, cocoşi, cai,

păduri, cabane, nudişti. Ciorbă. Râuri de câmpie murdare cu balegă de vacă şi pene de gâscă

plutind pe apă. Oameni spălându-şi covoarele în râu. Oameni mergând în vizită fără să se anunţe

din timp prin telefon. Toată familia mâncând la masă duminica. Varză acră. Nuci cu coajă. Aş vrea

să mai trăiesc în România pentru că te simţi în mijlocul evenimentelor (fie şi o iluzie). Pentru că

te simţi important. Pentru că e mai linişte. Pentru că şcoala e pe gratis. Pentru că e mai uşor să fii

oltean. Pentru că a fi intelectual e mai confortabil decât în altă parte, în altă ţară.

Pentru că întâlneşti mai uşor artişti „renumiţi” şi oameni deştepţi. Pentru că trăieşti fără

bun-simţ: cu pasiune şi ironizând pe oricine şi oricând. Greutăţi zilnice, piedici, oboseală,

pesimism, vise neîmplinite sunt peste tot. Mi-e foarte dragă România. Când mă visez în România

toată ziua îmi merge bine, în orice ţară aş fi”.

* *

*

„Părinte Simion, îndrăznesc să te întreb: ce înţelegeţi voi preoţii prin timpul prezent

continuu – sper să fie aşa mereu - timpul păcii?”

„Pacea ne luminează şi asta e esenţial, războiul ne mâhneşte, ne umileşte oriunde s-ar afla

el pe pământ. Timpul păcii e cu mult mai intens decât cel conflictual… pacea e un timp mistic –

este timpul hărăzit de Dumnezeu oamenilor – este timpul ideal pentru poezie, pentru literatură…

dar ce e nefiresc că deşi de 50 de ani nu mai e război, cam de 20 de ani nu se mai citeşte literatură.

Artele vizuale au distrus starea de graţie în care intra omul citind o carte. În timp de pace poţi iubi

oamenii, natura, meditezi la ziua de mâine. Iubirea dă putere şi frumuseţe fiinţei umane.

Transfigurarea omului zilelor noastre înnobilează natura. Oamenii înnobilaţi trăiesc cu mult mai

intens şi mai profund sentimentul iubirii deopotrivă de enigmatic cu sentimentul adoraţiei, al

închinării, adică al demnităţii de a fi om”.

„Părinte profesor Simion, ce sunt icoanele la care ne închinăm noi toţi creştinii ortodocşi?”

„E bine spus creştinii ortodocşi, pentru că spre deosebire de statuetele folosite de mulţi

credincioşi ai Bisericii Romano-Catolice, icoanele sunt imagini bidimensionale care îi reprezintă

pe Cristos, pe Maria, pe «sfinţi» sau pe îngeri. Acestea mai pot înfăţişa unele personaje şi scene

biblice sau unele evenimente din istoria Bisericii Ortodoxe. De obicei, ele sunt picturi realizate pe

planşete de lemn.

Potrivit convingerilor Bisericii Ortodoxe, «la icoanele Sfinţilor, imaginea pictată nu este o

simplă reprezentare a unor personaje în carne şi oase». În plus, la icoane «perspectiva se

inversează» – imaginea nu se micşorează în spaţiu. În general «nu există umbre şi nici vreun

indiciu că ar fi zi sau noapte». De asemenea, se crede că «lemnul şi pictura se umplu cu prezenţa

lui Dumnezeu».

Mai putem spune că icoanele sunt o cale de legătură cu bunătatea şi sacralitatea lui

Dumnezeu şi a sfinţilor săi după arhiepiscopia ortodoxă a Australiei”.

„De când se practică venerarea icoanelor şi de ce?”

„În lumea ortodoxă, icoanele care-i reprezintă pe Isus, pe Maria şi pe numeroşi «sfinţi»

sunt la loc de frunte. În semn de veneraţie, credincioşii deseori sărută icoanele, le tămâiază şi

aprind lumânări în faţa lor. În plus, majoritatea creştinilor ortodocşi şi-au amenajat acasă un «colţ

al icoanelor», unde rostesc rugăciuni. De obicei, ei spun că, închinându-se în faţa icoanelor, se

Page 13: po-CĂINŢA · po-CĂINŢA „Prefer dezavantajele de la o nevastă deşteaptă decât avantajele de la o nevastă altfel, şi asta pentru a nu mă trezi în dificila situaţie de

apropie, de fapt, de Dumnezeu. Mulţi oameni cred că icoanele sunt pline de har dumnezeiesc şi că

au puteri miraculoase.

Aceste persoane vor fi, probabil, surprinse să afle că creştinii din secolul I nu erau de acord

cu folosirea icoanelor în închinare. Iată ce se spune în cartea Byzantium: «Creştinii din secolul I

au moştenit de la iudaism o repulsie faţă de idolatrie şi nu priveau cu ochi buni nici un act de

venerare a imaginilor unor sfinţi». «Începând cu secolul al V-lea, icoanele şi imaginile... au ajuns

foarte răspândite în închinarea adusă atât în locurile publice, cât şi în locuinţele particulare». Având

în vedere că folosirea icoanelor nu îşi are originea în creştinismul din secolul I, unde a început

aceasta?

Să căutăm originea icoanelor, de unde şi de când vin ele. Folosirea imaginilor şi toate

tradiţiile legate de aceasta au început cu mult timp înainte de era creştină şi «îşi au rădăcinile în

păgânism». Mulţi istorici cultivă această explicaţie, susţinând că venerarea icoanelor îşi are obârşia

în religiile Babilonului, ale Egiptului şi ale Greciei antice. În Grecia antică, imaginile religioase

erau statuete cărora le erau atribuite puteri divine. Oamenii credeau că unele dintre ele nu erau

făcute de mâini omeneşti, ci, pur şi simplu, căzuseră din cer. Cu ocazia anumitor sărbători, aceste

obiecte de cult erau purtate în procesiuni prin tot oraşul; în plus, se ofereau ofrande înaintea lor.

„Obiectul de cult era considerat de persoanele evlavioase o zeitate, deşi s-a încercat să se facă ... o

distincţie clară între zeitate şi imaginea ei”, a afirmat dl. Petrenko – un istoric religios de prestigiu.

Cum au pătruns aceste idei şi practici în creştinism? Acelaşi cercetător a spus că, în secolele

care au urmat morţii apostolilor, îndeosebi în Egipt, „convingerile creştinilor s-au lovit de un

«amalgam păgân» - credinţe şi practici de origine greacă, iudaică, orientală şi romană care erau

urmate în paralel cu religia creştină. Drept rezultat, „artizanii creştini au adoptat o metodă

(interconfesională) şi au folosit simboluri păgâne, e adevărat, într-un context nou, însă fără să le fi

purificat complet de influenţele păgâne”.

În scurt timp, venerarea icoanelor a devenit «sufletul» vieţii religioase atât în locurile

publice, cât şi în locuinţele particulare. În cartea «Epoca credinţei», istoricul Will Durant ne arată

cum s-a ajuns aici: „Odată cu creşterea numărului de sfinţi veneraţi a apărut necesitatea de a-i

identifica şi de a găsi un mijloc prin care să-ţi aminteşti de ei. Astfel s-a făurit un mare număr de

imagini ale lor şi ale Mariei; în ce-l priveşte pe Cristos, nu numai imaginea Sa, ci şi crucea Sa au

devenit obiecte de devoţiune – pentru cei creduli, ele au ajuns să fie chiar talismane învestite cu

puteri magice. Folosindu-şi imaginaţia, oamenii au transformat relicvele, imaginile şi statuetele

sacre în obiecte de adoraţie; ei se prosternau şi aprindeau lumânări în faţa lor, le sărutau, le tămâiau,

le împodobeau cu flori şi, ca urmare a influenţelor lor oculte, se aşteptau să facă minuni... Părinţii

Bisericii şi conciliile bisericeşti au arătat de repetate ori că imaginile nu erau dumnezei, ci doar

mijloace care aminteau de ei; oamenii însă nu au făcut nici o distincţie în această privinţă”.

În prezent, multe persoane care folosesc icoanele în închinare vor spune probabil acelaşi

lucru: că nu se închină la imagini, ci doar le respectă. Ele ar putea susţine că folosirea picturilor

religioase este justificată, ba chiar indiscutabilă, în închinarea adusă lui Dumnezeu. S-ar putea ca

şi dumneavoastră să împărtăşiţi această părere. «Cum priveşte Dumnezeu această chestiune? Nu

cumva venerarea icoanelor echivalează cu închinarea la ele? Prezintă această practică vreun

pericol ascuns?»

Probabil, credeţi cu sinceritate că folosirea icoanelor în închinare este o practică acceptată

de Dumnezeu. S-ar putea să consideraţi că aceasta vă apropie mai mult de Ascultătorul

rugăciunilor, care este invizibil şi poate părea impersonal.

Însă noi avem libertatea absolută de a decide cum să ne apropiem de Dumnezeu? Nu ar

trebui ca Dumnezeu să aibă ultimul cuvânt cu privire la ceea ce este sau nu acceptabil? Isus a arătat

Page 14: po-CĂINŢA · po-CĂINŢA „Prefer dezavantajele de la o nevastă deşteaptă decât avantajele de la o nevastă altfel, şi asta pentru a nu mă trezi în dificila situaţie de

cum priveşte Dumnezeu lucrurile spunând: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la

Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14:6). Chiar şi numai din aceste cuvinte ne putem da seama că

folosirea icoanelor sau a altor obiecte religioase este interzisă.

Dumnezeu acceptă doar un anumit tip de închinare. Care anume? Cu altă ocazie, Isus a

afirmat: «Vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în

adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte. Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie

să I se închine în duh şi în adevăr». – Ioan 4:23, 24.

„Dacă Dumnezeu este duh poate fi el reprezentat de o imagine materială?” Nicidecum!

Oricât de impresionantă ar fi, o icoană nu va putea niciodată să egaleze gloria lui Dumnezeu. Prin

urmare, nici o imagine nu-l poate reprezenta pe Dumnezeu în mod fidel (Romani 1:22, 23). Se

poate spune că o persoană se «închină în duh» dacă apelează la Dumnezeu prin intermediul unei

icoane făcute de oameni?

Avem o învăţătură biblică clară. Legea divină interzice folosirea imaginilor în închinare.

Iată ce spunea a doua dintre cele Zece Porunci: «Să nu-ţi faci chip cioplit» şi nici un fel de

asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt

în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti” (Ieşirea 20:4, 5). Iar în scripturile

creştine, scrise sub inspiraţie divină, se dă următoarea poruncă: «Fugiţi de închinarea la idoli». – I

Corinteni 10:14.

E adevărat, mulţi susţin că folosirea imaginilor în închinare nu înseamnă idolatrie. De

exemplu, creştinii ortodocşi spun, în general, că ei nu se închină, de fapt, icoanelor când se apleacă,

îngenunchează şi se roagă în faţa lor. Un preot ortodox a scris: „Le respectăm deoarece sunt obiecte

sacre; în realitate, venerăm ceea ce înfăţişează Icoana”.

Cu toate acestea, există o întrebare care pretinde răspuns: Aprobă Dumnezeu folosirea

icoanelor cu scopul de a-l venera chiar şi în mod indirect? Biblia nu autorizează această practică.

Când israeliţii au făurit o imagine a unui viţel pretinzând că doreau să-l venereze pe Iehova, El şi-

a exprimat profunda indignare spunându-le că se făceau vinovaţi de apostazie. – Ieşirea 32:4-7.

Folosirea în închinare a obiectelor tangibile este o practică periculoasă. În loc să se închine

Creatorului însuşi, oamenii pot ajunge să se închine obiectului, care se presupune că-l reprezintă

pe Dumnezeu. Cu alte cuvinte, icoana devine un obiect de idolatrie.

Acest lucru li s-a întâmplat şi israeliţilor, care au ajuns să venereze anumite obiecte. De

exemplu, în timpul pribegiei prin deşert, Moise a făcut un şarpe de bronz. Iniţial, imaginea şarpelui

de pe stâlp a fost un mijloc de vindecare. Cei care, în urma pedepsei divine, fuseseră muşcaţi de

şerpi puteau privi spre acest şarpe şi puteau fi ajutaţi de Dumnezeu. Însă, după ce s-au stabilit în

Ţara Promisă, se pare că israeliţii au făcut din acest stâlp un idol, ca şi când şarpele de bronz ar fi

avut o putere tămăduitoare. Ei au ars tămâie înaintea lui şi chiar i-au pus un nume: Nehuştan. –

Numerii 21:8, 9; IV Regi 18:4.

Israeliţii au încercat, de asemenea, să folosească chivotul legământului drept fetiş împo-

triva duşmanilor, cauzându-le nenorocire (I Regi 4:3, 4; 5:11). Iar în zilele lui Ieremia se pare că

locuitorii Ierusalimului acordau o mai mare importanţă templului decât Dumnezeului căruia îi

aduceau închinare acolo. – Ieremia 7:12–15.

Tendinţa oamenilor de a aduce închinare unor lucruri în locul lui Dumnezeu este şi azi

foarte răspândită. Cercetătorul Vitalij Ivanovich Petrenko a spus: «Icoanele... devin obiecte de cult

şi îi pun pe oameni în pericolul de a comite idolatrie...». Trebuie să recunoaştem că este o idee cu

totul păgână, care a pătruns în închinarea la icoane prin intermediul convingerilor foarte răspândite.

O idee asemănătoare consemnează şi preotul ortodox grec Demetrios Constantelos în cartea sa Să

înţelegem Biserica Ortodoxă Greacă: «Creştinismul poate face din icoană un obiect de cult».

Page 15: po-CĂINŢA · po-CĂINŢA „Prefer dezavantajele de la o nevastă deşteaptă decât avantajele de la o nevastă altfel, şi asta pentru a nu mă trezi în dificila situaţie de

Ideea că icoanele sunt doar un mijloc prin care se poate aduce o închinare relativă ridică

foarte multe semne de întrebare. Care este motivul? Ei bine, nu-i aşa că anumite icoane ale Mariei

sau ale «sfinţilor» decedaţi cu mult timp în urmă sunt considerate mai eficiente şi se crede că merită

mai multă devoţiune decât alte icoane care reprezintă aceleaşi persoane? Să luăm un exemplu. O

anumită icoană a Mariei existentă în Tinos (Grecia) are propriii închinători ortodocşi devotaţi, la

fel cum are şi o icoană din Soumela (nordul Greciei) care o reprezintă tot pe Maria. Ambele grupuri

de închinători consideră icoana lor superioară, făcătoare de minuni mai impresionante decât

minunile înfăptuite de cealaltă, chiar dacă este reprezentată aceeaşi persoană. Prin urmare, oamenii

atribuie puteri reale anumitor icoane şi le aduc închinare.

Este corect să ne rugăm sfinţilor sau Mariei?

Ce putem spune despre venerarea unor persoane cum ar fi Maria sau unii «sfinţi»? Odată,

când a fost ispitit de Satan, Isus a făcut referire la textul din Deuteronomul 6:13, răspunzându-i

Diavolului cu următoarele cuvinte: «Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I

slujeşti» (Matei 4:10). Mai târziu, el a spus că adevăraţii închinători trebuiau să i se închine

«Tatălui», şi nimănui altcuiva (Ioan 4:23). Înţelegând importanţa acestui lucru, un înger l-a mustrat

pe apostolul Ioan când acesta a vrut să i se închine. Îngerul i-a spus: «Vezi să nu faci aceasta!...

Lui Dumnezeu închină-te! » – Apocalipsa 22:9.

Este corect să ne rugăm Mariei, mama lui Isus, sau anumitor „sfinţi”, cerându-le să

intervină la Dumnezeu în favoarea noastră? Biblia ne răspunde în mod clar: «Unul este şi

Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Hristos Iisus». – I Timotei 2:5.

Ocrotiţi-vă relaţia cu Dumnezeu.

Întrucât folosirea icoanelor este o practică contrară învăţăturii clare a Bibliei, ea nu îi ajută

pe oameni să câştige aprobarea lui Dumnezeu sau să obţină salvarea. Dimpotrivă, Isus a spus că

viaţa veşnică depinde de faptul de a asimila cunoştinţă despre singurul Dumnezeu adevărat şi de a

cunoaşte personalitatea sa fără seamăn, scopurile sale şi relaţiile sale cu oamenii (Ioan 17:3).

Icoanele, care nu văd, nu simt şi nu vorbesc, nu-i pot ajuta pe oameni să-l cunoască pe Dumnezeu

şi să-i aducă închinare în modul acceptat de el (Psalmul 113:12-16). Numai prin studierea

Cuvântului lui Dumnezeu, Biblia, putem avea parte de această instruire, o instruire de primă

importanţă.

Închinarea la icoane nu numai că nu aduce nici un folos, dar şi prezintă pericole spirituale.

Referitor la israeliţi, care «L-au mâniat cu urâciunile lor», Dumnezeu a prezis: «Îmi voi ascunde

faţa Mea de la ei» (Deuteronomul 32:16, 20). Pentru a-şi reface relaţiile cu Dumnezeu, israeliţii

trebuiau să «îndepărteze cu dispreţ idolii păcătoşi». – Isaia 31:6, 7.

Cât de potrivit este, aşadar, îndemnul Bibliei: «Fiilor, păziţi-vă de idoli»! – I Ioan 5:21.

„Sunt icoanele lucrări de artă?”

„DA şi NU. În ultimii ani multe persoane de pe tot globul au colecţionat icoane ortodoxe.

În general, colecţionarii nu le consideră obiecte religioase sacre, ci doar lucrări de artă care reflectă

cultura bizantină. Nu este ceva neobişnuit să vezi multe astfel de icoane împodobind casa ori biroul

unui ateu.

Cu toate acestea, creştinii sinceri nu trec cu vederea principala menire a icoanelor, şi anume

aceea de a servi ca obiecte de cult. Deşi creştinii nu contestă dreptul celorlalţi de a avea icoane, ei,

personal, nu au icoane, nici chiar ca simple articole de colecţie. Astfel ei procedează în armonie

cu principiul enunţat în Deuteronomul 7:26: «Urâciunea idolească (imaginile folosite în închinare)

să n-o duci în casa ta, ca să nu cazi sub blestem, ca ea. Fereşte-te de acesta şi să-ţi fie scârbă de

ea».

Page 16: po-CĂINŢA · po-CĂINŢA „Prefer dezavantajele de la o nevastă deşteaptă decât avantajele de la o nevastă altfel, şi asta pentru a nu mă trezi în dificila situaţie de

V-am spus ce scrie şi în «Turnul de veghe(re)» (iulie 2002) – unde sunt exprimate alte

opinii despre icoane şi Dumnezeu, cum şi cât ne pot apropia icoanele de Dumnezeu şi Sfinţii lui.

„Explicaţiile dumneavoastră nu sunt numai credibile şi pertinente, dar sunt şi dialectice şi

erudite. De ce nu vorbiţi despre aceste aspecte studenţilor de la Teologie?”

„Nu e domeniul meu, nu e specialitatea mea şi nu sunt întrebat despre aceste lucruri.

Am auzit că dumneavoastră aţi fost invitat la un seminar de politologie la ştiinţe politice,

unde aţi fost întrebat care sunt asemănările şi deosebirile dintre comunism şi fascism şi că aţi

început prin a spune că dacă regimul comunist este mort, comuniştii nu au murit încă, cel puţin la

noi în România”.

„Da, dar întrebarea venea de la o studentă din Republica Moldova şi suna aşa: «Mă

interesează dacă au existat paralelisme între ideologia comunistă şi cea fascistă şi care sunt acestea,

având în vedere că prima era de extremă stângă şi cea de a doua era de extremă dreaptă? Urmaşii

acestor ideologii ar putea pe termen scurt sau lung să le resusciteze?». Şi am răspuns cam aşa:

«Aparent, apologeţii acestor ideologii au încercat să ne convingă că ele sunt opuse, total diferite.

Dar, privite mai îndeaproape, vedem că există similitudini enorme între ele. De exemplu, această

idee că o elită politică poate hotărî soarta unei întregi societăţi. De exemplu, ideea că se poate

construi artificial o societate: o societate pură din punctul de vedere al rasei de nazişti, o societate

fără clase la comunişti. O identitate în concepţia politică: ideea că politica se sprijină pe conflictul

dintre putere şi adversarii săi şi că nu există nici un compromis posibil. Deci nu numai că nu există

un compromis posibil, dar trebuie să îţi extermini duşmanul. Exterminarea duşmanului este

centrală şi la comunişti, şi la nazişti. De exemplu, Hitler îi numeşte pe evrei păduchi, paraziţi, care

trebuie exterminaţi. La fel în comunism, Lenin spunea că chiaburii sunt păduchi care trebuie

exterminaţi. Exact aceleaşi cuvinte. Deci vedeţi deja că avem aceste similitudini foarte importante

şi revelatoare pentru a deduce cât de contrare erau amândouă ideologiile democraţiei. Ideea

centrală, cea care este în centrul ideologiei democrate, este cea de cetăţean locuind într-o ţară şi

cetăţean al acelei ţări. Drepturi egale pentru toţi cetăţenii. Dar într-o ţară totalitară este exact pe

dos: nu există cetăţeni, există numai prieteni şi duşmani. Într-o ţară democratică, dacă un cetăţean

face o prostie va fi dus în faţa Justiţiei, va fi condamnat, va face închisoare, va ieşi din închisoare.

Într-un regim totalitar, nu trebuie să faci o prostie ca să ajungi la închisoare. Eşti reprimat, nu

pentru ceea ce faci, ci din cauza a ceea ce eşti. În Germania nazistă, un evreu putea fi un cetăţean

exemplar, dar tot era exterminat. În Uniunea Sovietică, chiar un membru de partid comunist, dacă

la un moment dat nu mai plăcea, putea să fie condamnat. În 1937-1938 dacă se spunea despre tine

că eşti chiabur erai lichidat, chiar dacă nu făcuseşi nimic împotriva regimului. Aceasta este cu

adevărat logica genocidară a regimului totalitarist, judecă oamenii nu pentru ceea ce au făcut, ci

pentru ceea ce sunt.

În ceea ce priveşte a doua întrebare există două posibilităţi: cu cât democraţii sunt mai

numeroşi, cu atât totalitariştii sunt mai puţini. Politica nu este doar o problemă de morală, ci o

problemă de raport de forţe. Dacă democraţii sunt puternici, totalitarii sunt obligaţi să dea

înapoi...».

Ceea ce probabil l-a deranjat chiar pe cel ce mă invitase – profesorul Dindere – fost secretar

PCR pe Universitate, fost activist UTC, fost şcolit la Moscova... dar am spus ce trebuia – adică

adevărul.

Ajunsesem la ieşirea din spatele Universităţii, ieşeam pe unde intrau şi ieşeau studenţii

înainte de ’89. Am ieşit în stradă. Acum trebuie să-ţi iei inima în dinţi să ai curajul să treci printr-

o pădure de imagini acaparatoare, unele chiar interesante. La mijlocul vieţii sau nu – jungla cu

imagini te face să priveşti ceva mai concret, ceva mai de aproape neobservat. Pe zidul gros al

Page 17: po-CĂINŢA · po-CĂINŢA „Prefer dezavantajele de la o nevastă deşteaptă decât avantajele de la o nevastă altfel, şi asta pentru a nu mă trezi în dificila situaţie de

Universităţii ce ieşise mult în stradă, poate dinadins văd scris de o mână sigură, formată: «Isus

vine» şi puţin mai jos... «sau pleacă». Alte texte, multe de o tristeţe copleşitoare, exprimă o ironie

lucidă. «Struţu! Caut struţă», «Între alcool şi droguri – sictir şi ignoranţă», «Tânăr, student

prezentabil – dezvirginez gratis fecioare des-plătite. Rog seriozitate. Telefon nr. ... ». Scrisul ăsta

de pe pereţi are un raţionament artistic am putea spune – vrem să rămână ceva în urma noastră, ca

şi hieroglifele strămoşilor noştri din Peştera Muierilor. Săracu Patapievici, şi-a uitat trecutul aşa

de repede pentru a sări direct în viitor când constată că prezentul nu este nicăieri să-l adăpostească

pentru o clipă, iar viitorul nu există. Fiecare cărămidă scrisă este un tablou al răzvrătirii, al

deznădejdii, al râsului – nu poţi merge cu ochii închişi.

Părintele profesor trecuse de zidurile la care eu mă oprisem să meditez. Dacă nu ajunsese

acasă – probabil că vorbea şi acum cu mine – că doar avem acelaşi drum. Domnule ce e şi cu noi

ca naţie – ne naştem –escu(Enescu, Ionescu, Eminescu) şi murim –esca – sânul e sân atât timp cât

are lapte, altfel a ţâţă.

„Rămânem tot în domeniul scriitorilor pentru a vă semnala o veste deosebit de bună care ne-a parvenit dinspre depozitul Editurii Humanitas, de unde s-au furat circa 3.000 de volume. Dintre păgubiţi vi-i amintim pe Platon, H.R. Patapievici, Nietzsche, Mihail Sebastian, Salvador Dali şi Mircea Eliade” – scria „Caţavencu” la început de decembrie

2002, iar într-un colţ pe coperta verso – Duios – democraţia trecea.

Dintre miile de furăciuni şi samavolnicii pe care ne-a fost dat să le digerăm în ultima duzină

de ani, poate cea mai neruşinată, mai nesăţioasă şi mai de neam de traistă dintre toate este Legea

42, a rentei de revoluţionar. Lege care a eternizat ieşirea în stradă în merit imprescriptibil, iar pe

fericiţii ei privilegiaţi de apartamente repartizate din fondurile speciale şi în proprietari de terenuri.

Lege care îi exceptează de la plata taxelor şi impozitelor, îi cinsteşte la parastase ca pe nişte indivizi

care ar trebui să fie morţi şi îi introduce în Parlament pe listele destinate special unor eroi. Bebe

Ivanovici îşi foloseşte ca argument degetul pansat, pentru a invoca faptul că a fost rănit la revoluţie,

de un glonte vagabond. Fuga lui Ceauşeşcu l-a prins pe Bebe în secţie, la şaibă, iar degetul şi l-a

uitat în strung, beat muci de şocul schimbării de sistem. Cu Codrin Ştefănescu, unul dintre cei mai

sterili gargaragii din Parlament, care cere astăzi sporirea avantajelor Legii 42, Revoluţia s-a întâlnit

la o dată necunoscută. Cum de altfel s-a întâlnit şi cu cei doi escroci care au condus ani de zile

Asociaţia 21 Decembrie 1989, Dumitrescu şi Aferăriţei, deferiţi, în sfârşit, Justiţiei, pentru

măsluirea unor bunuri repartizate revoluţionarilor. Doar rănile sau moartea pot justifica

participarea la o revoluţie şi aşa discutabilă, de vreme ce nu se cunoaşte nici acum identitatea

agresorului din decembrie ’89. Beneficiarii legii au scormonit în trecutul lor tulbure după orice

element relevant, amintire înălţătoare şi exemplu pilduitor, pentru a se despărţi, prin onoruri şi

avantaje, de masa spectatorilor revoluţiei, rămaşi acasă la televizor. Există aşa-zişi revoluţionari,

care pe 25 decembrie au smuls firma partidului comunist de pe terasa Comitetului Central, pentru

a-şi revendica mai târziu cununa de erou fără nici o zgârietură, diploma de revoluţionar, legitimaţia

gratuită de metrou, apartamentul arondat de Primărie pe Bulevardul Unirii şi hectarul de cernoziom

în Dobrogea. Pentru că a fost scuipat în bot de zecile de guri ale protestatarilor care îi contestau

trecutul, în faţa Ambasadei Statelor Unite din Bucureşti, Adrian Păunescu a revendicat şi a cules

la câţiva ani după aceea, avantajele de revoluţionar. Avem sute de mii de Ivanovici şi Păunescu în

tot teritoriul şi o meritocraţie pe măsura ţării, iar numărul de posesori de diplome de revoluţionari

se masifică precum muştele pe o vomă. În mod paradoxal, meritele pe care o naţiune le recunoaşte

cetăţenilor ei sunt invers proporţionale cu virtuţile ei etice. Elveţia nu şi-a decorat nici un cetăţean

pentru că a stins coteţul mătuşii sau a salvat de la înec păpuşa nepoatei, dar civismul unui elveţian

cântăreşte mai mult ca oricare medalie de supravieţuitor fără răni al unei revoluţii cu cântec. A

Page 18: po-CĂINŢA · po-CĂINŢA „Prefer dezavantajele de la o nevastă deşteaptă decât avantajele de la o nevastă altfel, şi asta pentru a nu mă trezi în dificila situaţie de

cărei sigură cunoscută este că a lăsat uşa deschisă pentru otrepele care continuă să-şi ridice şi astăzi

diplomele de revoluţionar.

M-am bucurat sincer de acest furt deosebit căci nu oricine fură cărţi la vremea asta;

înseamnă că nu şi-au pierdut încă interesul pentru carte tinerii noştri de astăzi. M-am bucurat aşa

cum m-am bucurat şi m-am şi întristat cu câţiva ani în urmă după ce un director de librărie de altfel

bun amic mi se plângea cu aceeaşi satisfacţie că descoperise un furt de câteva cărţi cam din aceeaşi

colecţie nu prea căutată, că nu e puţin lucru ca un tânăr să-l dorească în propria-i bibliotecă pe un

Nietzsche, Eliade sau Patapievici.

Cu câteva seri mai înainte, la început de noiembrie, mă întâlnisem cu un prieten bun, fost

deputat, avocatul Viorel Găină şi tot discutând noi verzi şi uscate, că tare ne plăceau serile alea, nu

prea răcoroase de toamnă târzie – un fost client de-al lui, cunoscut şi de mine, după ce se opreşte

şi ne salută respectuos, intră în vorbă cu noi, aproape subliniind, tot repetând o vorbă care mie mi

se părea înţeleaptă pentru obiectivul politicii noastre «Băiat deştept» – Triţă Făniţă şi Culiţă Tărîţă

- n-au fost colegi cu dumneavoastră în Parlament domnule avocat? Constatăm că înşelătoria a

devenit o virtute în politica românească a ultimilor 12 ani. Ba chiar un rezervor de corupţie.

Respectul faţă de justiţie, de lege, de autorităţi a dispărut după ce cetăţeanul simplu a văzut

că cineva de sus poate fura oricât fără a fi condamnat. Şi astfel, România a ajuns o ţară în care

înşelătoria a devenit o virtute. Este firesc atât timp cât senatori, deputaţi, miniştri, prefecţi şi

primari îşi folosesc prerogativele acestor funcţii în interes personal ca şi omul simplu să procedeze

asemenea, căci nu are de ales. În fapt, ce s-ar putea învăţa de la un senator Văcăroiu sau un deputat

Gheorghiu? Cum să pui la punct un şir lung de fraude sau cum să-ţi furi singur maşina? Simpla

procedură de adoptare a unui act normativ de Parlament este transformată în reprezentaţie de circ.

Se înjură, se fluieră, se huiduie şi în final se votează în funcţie de interesele partidului majoritar.

Destinele ţării au încăput pe mâna unor neaveniţi, comisiile permanente ale Senatului şi Camerei

Deputaţilor fiind sufocate de indivizi a căror pregătire profesională i-ar recomanda cel mult în

funcţii de conducere la foste CAP-uri. Refuzând cu încăpăţânare să introducă sistemul uninominal

de vot, în schimbul miliardelor oferite drept sponsorizări, partidele acceptă ca astfel de personaje

să ocupe un loc în Parlament. Pur şi simplu cetăţenii sunt conduşi de nişte liste la care oricine are

acces dacă cotizează cât trebuie partidului. Este un joc periculos, în urma căruia democraţia pierde

enorm. În Guvern sau în oricare alte instituţii funcţionează în continuare sistemul numirii sau

angajărilor pe bază de relaţii şi astfel aparatul birocratic este blocat de nepoţi şi fini ai demnitarilor.

Se percepe şpagă la fiecare nivel, dar este prins doar un consilier guvernamental. Sistemul este

şubrezit din toate părţile, căci la noi şi Fiscul îi ocroteşte pe evazionişti, iar puţinii procurori care

doresc să facă lumină în dosare de corupţie deranjează şi li se fabrică dosare penale.

Fără să-şi dorească acest lucru, omul simplu este prins în plasa traficului de influenţă bine

ţesut în jurul tuturor instituţiilor. Tot ceea ce ar putea deranja se cenzurează. Contracte de

privatizare, licitaţii, informaţii privind afacerile demnitarilor. Este incredibil cum sunt apărate

aceste «secrete». Nici măcar bunul simţ nu i-a determinat pe senatori să adopte o lege transparentă

a declarării averilor demnitarilor. Au motivat că le este frică de hoţi. În realitate au refuzat această

lege de teamă că electoratul care se zbate în sărăcie va afla luxul nefiresc în care trăiesc „aleşii

poporului”. Singura forţă care ar putea înlătura această stare de fapt, decizia politică, este ea însăşi

principala furnizoare de ilegalităţi, căci România a fost coruptă de la nivelurile superioare.

Amestecul în justiţie al diverşilor miniştri a risipit încrederea în lege. Înregimentarea Procuraturii

spune multe despre teama de adevăr a demnitarilor noştri. S-a ajuns în situaţia în care extrem de

puţini oameni politici îşi mai pot permite să ţină lecţii de morală. Restul sunt trădaţi de averile lor.

Page 19: po-CĂINŢA · po-CĂINŢA „Prefer dezavantajele de la o nevastă deşteaptă decât avantajele de la o nevastă altfel, şi asta pentru a nu mă trezi în dificila situaţie de

Îşi exprimase avocatul părerea lui vizavi de părerea omului simplu de pe stradă (la propriu)

ce plecase între timp.

Un coleg jurnalist Iulian Tănase de la «Caţavencu» avea altă părere încercam eu să-i explic

domnului avocat, ştiind că am şi albine. «Corupţia care aduce liniştea».

Bernard Mandeville, un medic olandez, stabilit în Anglia, predecesor al multor iluminişti

celebri, era convins că omul este condus de pasiuni. Insista, mai ales, asupra caracterului «vicios»

al acestor pasiuni. În fabula albinelor, Mandeville descrie destinul unui stup de albine opulent,

spaţios, dar ros de toate viciile: gustul pentru lux, invidia, corupţia, vanitatea et cetera. Medicii

vindecă nu din dragoste pentru bolnav, ci din pasiune pentru faimă şi bani. Avocaţii, pentru a apăra

cine ştie ce cauză dubioasă, cercetează legile precum spărgătorii magazinele şi casele, pentru a şti

pe unde pătrund mai uşor. Soldaţii nu luptă decât dacă sunt forţaţi. Toate îndeletnicirile îşi au

partea lor de înşelăciuni. Dar albinele prosperă cu milioanele şi au o cârmuire în care puterea este

îngrădită de legi. Fiecare parte este roasă de vicii, dar întregul este un paradis: invidia era «ministru

al meşteşugurilor», luxul «dădea de lucru la mulţi». Dar cât de deşartă este firea acestor albine!

Într-o zi ele s-au rugat zeilor ca în stup să domnească cinstea. Şi Zeus le-a făcut pe plac.

Schimbarea a avut însă urmări remarcabile: avocaţii nu au mai avut de lucru într-un stup onest,

oamenii continuau să se îmbolnăvească, dar nu puteau fi consultaţi decât de un personal calificat,

care prescria medicamente controlate cu grijă, şi aşa mai departe. Activităţile stupului s-au redus

treptat foarte mult, iar puţine albine au mai rămas în stup. Până la urmă, ele s-au retras într-o

modestă scorbură de copac. Morala Fabulei este că doar nesăbuiţii se străduiesc să transforme un

stup opulent într-unul onest. Stupul fără vicii este o utopie deşartă, scrie Mandeville.

Departe, totuşi, de a fi un stup prosper şi luxos, România este, fără doar şi poate, o ţară

coruptă. Românii nu prosperă – precum albinele din fabulă - cu milioanele, dar o sută de milionari

în dolari oricând se pot găsi în Topul celor mai bogaţi o sută de români. Avocaţi precum Antonie

Iorgovan apără cu mare sârg marii corupţi, luxul «dă de lucru» multor soţii şi amante de politicieni,

băncile sunt devalizate cu conştiinciozitate, Fănel Păvălache antamează şpăgi opulente, albinele

revoluţionare au tot felul de amintiri despre trântorii torţionari cu imunitate parlamentară, însă

românii, cu mici excepţii, refuză să prospere. Singurul avantaj al corupţiei generalizate din

România pare să fie stabilitatea. Pentru prima dată în istoria postdecembristă a ţării, sentimentul

românesc al corupţiei se împleteşte armonios cu senzaţia de stabilitate a românilor, simbioză

confirmată şi de un (foarte) recent sondaj. Dacă ne gândim şi la faptul că suntem deja în NATO,

vom înţelege şi mai bine cât de profitabilă este o corupţie stabilă.

Scriitorii, oamenii de artă şi cultură nu-s sindicalişti de uzine, gata oricând să iasă în stradă

pentru săptămâna de lucru de 5 zile şi vinerea scurtă. E o necuviinţă, dacă nu şi o dovadă de

incultură, să-l întrebi pe un scriitor cum se distrează el sâmbăta şi duminica, iar pe un artist, aflat

la primii paşi, de-a dreptul o prostie. Cum să-şi petreacă el sâmbăta şi duminica, dar şi toate după-

amiezile şi toate nopţile chiar, altfel decât trudind şi visând să lase ceva în urma lui. Artiştii nu au

program de muncă cu pauză de fumat. Când şi-au ales această cale în viaţă – ori, mai bine zis, când

această cale în viaţă i-a ales pe ei – alegerea a fost făcută, ca şi credinţa într-un Dumnezeu, pentru

un timp continuu, fără concedii legale şi zile libere de la recuperări şi sărbători de calendar oficial.

Un scriitor poate să nu scrie nimic luni de zile. Sau, dimpotrivă, să nu iasă în lume cu anii. În

ultimii ani de viaţă, pictorul Ion Musceleanu n-a mai plecat niciodată de acasă. Ce să fi făcut el

acasă? Tot ce-i mai dădea existenţei sale un înţeles şi un motiv de a trăi era... atelierul.

Am citit într-un ziar de mare tiraj că doi scriitori, unul din Marea Britanie şi unul din Italia

au primit bani, şi nu puţini – mulţi, bani proveniţi din publicitate pentru cărţile pe care le-au scris,

stârnind vâlvă şi stupoare în mediile literare pentru introducerea unor texte publicitare cu numele

Page 20: po-CĂINŢA · po-CĂINŢA „Prefer dezavantajele de la o nevastă deşteaptă decât avantajele de la o nevastă altfel, şi asta pentru a nu mă trezi în dificila situaţie de

mărcilor, firmelor cu care semnaseră contracte. Unul inserase în text douăsprezece pagini de

publicitate. Eu fac asta de multă vreme în cărţile mele, dar fără contracte, deci fără bani, dar invers

– adică critic firmele care ne iau şi pielea pe produsele sau serviciile fără de care n-am putea trăi

decent. Cum se face că oamenii de litere au tremurat de la gândul «coruperii» artei, a «sabotării»

imaginii scriitorului, invocând sacralitatea cărţii? Să fi impurificat literatura cei doi «acuzaţi»?! Eu

mulţumesc de obicei celui ce mi-a dat banii necesari apariţiei cărţii în ultima pagină. E departe sau

e aproape de cuvântul sacru – literar? Adică există o delimitare strictă între artă şi mecenat. Eu dau

cărţile gratuit la studenţi şi elevi – fac un act de cultură sincer şi dezinteresat – n-o să şi scriu şi să

şi plătesc apariţia cărţilor mele fără a primi nici un ban – asta nu se face nicăieri în lume, e

sinucidere curată. Mâna care scrie cu ce se hrăneşte şi cum să mai apară alte cărţi? După mine căile

creativităţii nu sunt numai necunoscute, dar sunt şi întortocheate. O marcă a unui produs aparţine

unui anumit timp, unei anumite culturi – este în concordanţă cu civilizaţia locului. Dar dacă

publicitatea fură din literatură – de exemplu pune pe eticheta gumei de mestecat chipul celui mai

popular scriitor pentru tineri? Ştii cum sună ceea ce mă străduiesc să te conving ca şi cum la noi

ar ieşi pe postul TVR, şi ar spune la oră de vârf că foloseşte undelemn de la Bunica. Vezi, există

un risc pentru ca scriitorii să-şi vândă cărţile ca şi editurile trebuie să aibă bani pe publicitate – ori

bieţii scriitori şi editurile la noi nu au nici din ce trăi. Se spune că arta nu ştie să mintă. Dar cine a

spus că publicitatea este o minciună?

Scriitorii!?

Tocmai ei. A, e posibil, ei se ocupă cu scrisul, cu gânditul se ocupă alţii, filozofii, dar nu

continuu... altfel speranţa acestui mileniu ar pieri odată cu dispariţia celor ce gândesc. Dacă crezi

în ceea ce faci nu numai că îţi dovedeşti existenţa dar ai timp şi să te bucuri de sănătate, de

prietenie, de iubire, de tine ca valoare ce nu se poate cumpăra cu bani. Realizările îţi dau poftă de

muncă. Necazuri(le) cine n-are? Eu am traversat furtuni sufleteşti de nedescris. Mai întâi

necazurile sunt date cui le poate duce, ai credinţă, ţi le asumi şi mergi mai departe. Pentru că trebuie

să te respecţi, să trăieşti cu demnitate.

* *

*

„Ştii de ce se ţin aprinse luminiţele şi ziua şi noaptea în pomul de Crăciun?”

„Nu?”

„Pentru ca Domnul însuşi să vadă că e aşteptat”.

Porc sacrificat ritualic, zăpadă, caltaboşi, staţii de metrou transformate în filarmonici

improvizate pentru colindători, sarmale, globuleţe multicolore din sticlă fină, popi care iau

blocurile la rând, cărând sub braţ icoana Mântuitorului şi înjurând copios firmele de interfoane,

cozonac, defrişări de conifere; rude, neamuri, prieteni şi, peste tot etichete, bannere, autocolante şi

spoturi cu figura paternă a unui tip în vârstă, nebărbierit, îmbrăcat într-o salopetă roşie, împrăştiind

în juru-i o nesfârşită candoare.

Toate acestea şi multe altele înseamnă Crăciun, un pensionar dichisit a cărui biografie,

plină de năzbâtii şi întâmplări ciudate... timpul e scurt şi în cască mi se spune că vin sărbătorile...

Născut după câte se pare în leagănul indo-european, din mamă traco-getică şi tată iranian

ca un copil superdotat, cu o moştenire de obiceiuri extrem de populare printre semenii săi, Crăciun

ajunge să fie admis cu succes în panteonul creştin datorită imensului succes al practicilor sale

rituale legate de arderea butucului, devenit ulterior brad, ca o celebrare a renaşterii anului şi

încheierii unui ciclu vegetal. Încă din prima copilărie a avut ca animal de companie porcul, simbol

al regenerării şi fertilităţii pe care, chinuindu-l de mic, a trebuit să-l sacrifice nu primăvara, ca până

atunci, ci în mijlocul iernii, datorită prietenului său din adolescenţă Sol Invinctus, o rudă iraniană

Page 21: po-CĂINŢA · po-CĂINŢA „Prefer dezavantajele de la o nevastă deşteaptă decât avantajele de la o nevastă altfel, şi asta pentru a nu mă trezi în dificila situaţie de

mai îndepărtată, după tată. În sesiunea de iarnă, Crăciun a inventat şi o legendă care spunea despre

el că ar fi un domn cu stare care şi-ar fi mutilat soţia, mă rog, prietena, aflând că aceasta a lăsat-o

pe Fecioara Maria să-l nască în ieslea lor pe pruncul Iisus şi că, în cele din urmă, s-ar fi convertit

brusc la noua religie văzând cum Maria îi pune Crăciuniţei mâinile la loc. I-a vrăjit pe profesori

atunci, care l-au trecut şi pe el şi pe Mithra, aşa i se mai spunea lui Sol Invinctus, văru-său, făcându-

i să poată participa la marele banchet de absolvire care a durat vreo 16-17 secole. Nici ei nu mai

ştiau, la cât de mulţi colaci, colivă, portocale, porci şi vin băgaseră în ei. Cert este că, dintr-o dată,

Crăciun, ajuns extrem de bătrân, adică moş, aude într-o seară de unul, Santa Claus sau Sankt

Nicolaus, care ar fi studiat creştinismul undeva în Asia Mică prin anii 300 şi ceva.

În fine, s-a interesat şi a aflat că Sfântul Nicolae ăsta ar fi fost un tip care-şi luase şi diploma

de episcop, catolic ce-i drept, şi care umbla într-o haină roşie, episcopală, bineînţeles, dăruind

cadouri, mâncare şi alte asemenea celor nevoiaşi. Prin mai toată Europa lumea aflase de el, iar

olandezii care îi spuneau şi Sinterklaas îl duseseră şi în America. Nemţii, care-i spuneau Sanct

Herr Nicolas, ziceau despre el că mergea pe cer călare pe un cal şi avea un spiriduş, Black Peter,

care biciuia copiii neascultători. Mai târziu, după ce a ajuns în America, în Noul Amsterdam, un

domn, Clement Clark Moore, a scris o poezie despre el în care a băgat tot felul de ciudăţenii cu

reni, o sanie şi o ţară ciudată, Laponia. Prostii, vă daţi seama, Santa Claus era din Asia Mică. Pe

urmă, pe la 1860, un zugrav i-ar fi dat portretul într-o revistă, Harper’s, şi a mai băgat câteva

chichiţe în toată povestea asta. Nu vă spun ce succes a avut în... ce să zic, maximum 100 de ani.

Crăciun căzu pe gânduri. Nu se putea compara cu el nici pe departe. Doar românii şi alte câteva

populaţii slave mărginaşe insulei de latinitate mai auziseră de Crăciun, în rest toată lumea doar de

Santa Claus. Aşa că, fără prea multă meditaţie, merse să-i propună lui Santa Claus un parteneriat

de afaceri pentru sud-est-europeni. Un parteneriat strategic, ca să zic aşa...

Aveai sau nu habar de ce ţi-am spus. Important este faptul că a crezut în menirea lui.

Măreţia unei profesii o dau oamenii mari. Profesia de Moş Crăciun e ceva mai mult decât o

meserie... e un eveniment şi pentru Moş Crăciun. Eu nu îmi aduc aminte cum îl chema pe cizmarul

de la colţul străzii, dar ştiu că există şi acum pantofi creaţi de Guban. Asta rămâne dintr-o meserie

şi o face să devină artă, să stabilească standarde de calitate pe care greu le poţi atinge. Mulţi sunt

care îi acuză pe astfel de «artişti» că ar fi călcat în picioare orice principiu pentru a ajunge la

asemenea performanţe, dar nimeni nu poate enumera principiile încălcate. E ca la Radio Erevan

«una spui şi alta vezi, spui ce vezi, dar vezi ce spui». Dar vine o zi când vrei sau nu, nu te lasă

vecinii, intri în normalitate: muncă, muncă, bani, mâncare, haine Diesel, muncă, muncă, bani, idei,

nesomn, emoţii, succese, eşecuri etc.

„Noi nu suntem în măsură să ne făurim destinul” spune Alexandru Paleologu – marele

boier al culturii româneşti postdecembriste. „Noi putem doar să ni-l asumăm, dacă îl înţelegem,

nu poţi cere de la viaţă bunăstare şi fericire, iar tu să nu dai nimic – fericirea nu e pentru proşti –

cine fuge de suferinţă ratează fericirea.

Apropo de proşti – dacă cineva vorbeşte la o adunare fără perdea despre prostie, fără să dea

nume, cel puţin doi din trei se supără. Proştii au sentimentul că pericolul vine de la deştepţi – invers

decât logica lucrurilor. Cu atât mai periculos dacă e prost.

Şi nu numai atât, proştii sunt şi răi – răutatea lor e justificată de prostia lor. Unii zic „X”

are o inteligenţă diabolică – e un nonsens – prostia e diabolică – inteligenţa niciodată. Un prost nu

se gândeşte niciodată la sufletul şi bucuria altuia. Mediocritatea face casă bună cu meschinăria, cu

egoismul, cu ipocrizia.

Nu trebuie să te străduieşti să-l distrugi pe tâmpit, pe ticălos – e inutil – că îţi încarci sufletul

cu o povară aiurea.

Page 22: po-CĂINŢA · po-CĂINŢA „Prefer dezavantajele de la o nevastă deşteaptă decât avantajele de la o nevastă altfel, şi asta pentru a nu mă trezi în dificila situaţie de

Ar trebui să mă întrebi cum ne apărăm de proşti şi prostia lor .

Greu – dacă îi poţi evita nu e rău, dar sunt prea mulţi şi te pot copleşi uneori cu prostia lor

cu tot. Însă nu trebuie să-i ofensezi şi mai ales trebuie să fii politicos, nu excesiv, dar îi poţi zice

uşor unui imbecil «să trăiţi» fără să-l bagi în seamă. Dacă eşti prea politicos, te consideră dator,

trebuie să-ţi vadă «dinţii puternici» zâmbindu-i. Ca scriitor eu cel puţin am mereu tendinţa să mă

consider şi să mă reconsider mai puţin egal cu unul sau altul de talia mea ca jurnalist. Şi merit asta,

e o calitate în plus – dar NU o idee. Când se va vedea dacă am avut dreptate sau am greşit – eu

personal nu mai am ce pierde – nu ştiu dacă sunt un intelectual sau nu şi nici nu pretind. Îmi doresc

şi pretind a fi un om inteligent şi de ce nu şi abil uneori. Sunt avantajat şi de aspectul fizic – cu

care unii câştigă mult. Dragostea nu e pentru aristocraţi, aristocratul trebuie să ştie că comande, să

impună o anumită disciplină, un anumit comportament celor din jur, celor cu care trăieşte. Să le

ceară bun simţ şi să le dovedească bunul lui simţ. Pe un om inteligent bunul simţ îl zguduie, uneori

îl impresionează până la fiori. De fapt bunul simţ este o însuşire rară şi descumpănitoare azi. Azi,

când iubirea şi umorul fin şi ironia sunt atât de importante – simţi că trăieşti, când îmi zice nevastă-

mea «De deştept m-ai luat»... femeile deştepte sunt adevărate minuni Dumnezeieşti – fac ca acel

mult prea mult urât de pe lume să fie cuprins într-o zi de o frumuseţe biruitoare – ca o mântuire a

tuturor celor ce ştiu să iubească drăgălăşenia fiinţei umane.

Priviţi o floare pe câmp, atâta graţie, atâta mister al graţiei, atâta fragilitate, se îndoaie până

la pământ dar nu se frânge, aşa sunt femeile, aşa le văd eu privind-o pe soţia mea; până şi când

studiază este plină de viaţă, de eleganţă, în deplină libertate atentă la rotunjirea expresivă a

cuvântului... pare o mică eroare ce spun, dar femeia ne înnobilează viaţa. Prezenţă plină de farmec

şi spirit, o femeie frumoasă şi inteligentă, cu o personalitate complexă, cu un subtil simţ al

umorului îţi umple viaţa. Soţia mea cu distincţie şi eleganţă poate aluneca uşor spre o reală

comparaţie cu visul adolescenţei mele de îndrăgostit fie şi de o floare de cais. Am cunoscut o

doamnă ziaristă în tren, Silica Tănase care mi-a relatat un fapt strict autentic despre o mătuşă de a

ei din Bucureşti – o femeie de o factură deosebită, am spune uluitoare.

Din prea multă dragoste, şi-a «decorat» locuinţa cu fotografiile răposatului soţ. „Vreau să

scot icoana Maicii Domnului şi să pun poza lui”.

Pentru Catrinel Berezovschi n-au mai rămas decât lacrimile şi amintirile din căsnicia cu

Loghin Berezovschi. În plus, odaia mică de la ultimul etaj al unui bloc-house din Eroii Revoluţiei,

o canapea, un şifonier şi o masă înseamnă tot avutul ei. Nu are copii pentru că nu a vrut să împartă

dragostea soţului ei cu nimeni. Iar de moştenitori nu vrea să audă cât o mai trăi. A rămas, cu voie,

singură pe baricade, ca o mărturie vie a poveştii de dragoste dintre ea şi soţul ei...

„Mă uit la el ca la Dumnezeu!”

Femeia, măruntă de statură, bine trecută de şaizeci de ani, îmbrăcată în doliu, trăieşte ca

într-un altar, înconjurată de pozele bărbatului său. Sunt peste tot în casă: în vitrină, în faţa cărţilor

înşirate pe canapea sau pe masă, ori înrămate pe pereţi. Poze mici, de legitimaţie, stau alături de

poze copiate şi mărite pe coli de scris. Pe masă, lângă piciorul unui sfeşnic, poze mici cât un bănuţ.

Cu gesturi intime, numai de ea înţelese, le îndreaptă pe cele căzute şi mângâie chipul care zâmbeşte

stingher în ele. Femeia le apucă între degete şi mi le arată. „Vezi cum e tras la faţă. Îl mâncase

boala asta necruţătoare. Şi n-avea decât 80 de ani”, mărturiseşte ea, înghiţindu-şi un nod de lacrimi.

„Uite-l aici. Ce frumos era! E la nunta lui cu prima soţie, Lenuţa!”. Un tânăr cu profilul lui Gary

Cooper se uită şăgalnic la mireasa sa. Deasupra ei, Catrinel şi-a lipit o poză din tinereţe. „Acum

zâmbeşte celor două soţii. Şi pe mine m-a iubit, cel puţin la fel de mult ca pe ea”. De la moartea

lui, din ianuarie trecut, doamna Berezovschi nu a lăsat doliul. În fiecare săptămână se duce la

mormântul din Vălenii de Munte. Când nu poate, scoate toate fotografiile de pe unde sunt şi se

Page 23: po-CĂINŢA · po-CĂINŢA „Prefer dezavantajele de la o nevastă deşteaptă decât avantajele de la o nevastă altfel, şi asta pentru a nu mă trezi în dificila situaţie de

duce cu gândul acolo unde se simte cel mai bine, în vremea când trăia Loghin. „Vreau să-l văd

oriunde mă duc. Chiar şi-n bucătărie! Din rama aia vreau să scot icoana Maicii Domnului şi să pun

poza lui”.

„De-aş fi putut să fac un târg cu Dumnezeu...”.

„L-am întâlnit când am venit în Bucureşti. Eu eram contabilă la Întreprinderea de

Construcţii Montaje, iar el era contabil-şef la PECO. În 1965 eu aveam 27 de ani, el 46, şi de trei

ani era văduv. Făcuse şi puşcărie politică... O colegă a mea şi un coleg al lui ne-au aranjat întâlnirea

undeva la o terasă. Toată viaţa mea cu el a fost o joacă. O dată mi-a adunat nişte bani şi a făcut o

comoară. I-a pus într-un plic şi l-a ascuns. Eu am găsit plicul ca în filmele cu piraţi. Şi mai era un

bilet: «Pentru merite deosebite, Catrinel primeşte suma de 7.000 lei». Altădată avusesem o

săptămână de coşmar la serviciu. Şi mă trezesc cu un bilet: «Azi mergem să schiem la Predeal».

Înainte de a muri mi-a scris ultima scrisoare..”.. Femeia izbucneşte în plâns şi citeşte printre

sughiţuri. „Scumpa şi iubita Catrinel, îngerul meu păzitor. În cei 34 de ani ai căsniciei noastre, cu

toate că erai mai tânără cu 20 de ani, mi-ai arătat o dragoste şi un devotament pe care nici nu le

meritam. Ai fost alături de mine şi la bune, şi la rele. Ai făcut sacrificii numai ca să mă vezi fericit.

Datorită ţie am ajuns să trăiesc până la 80 de ani. Acum trebuie să înţelegi că viaţa are şi un sfârşit.

Despărţirea noastră este grea pentru amândoi. Dar trebuie s-o acceptăm”. Femeia amuţeşte. Este

clar că nu va mai spune nimic. O las cu amintirile sale. Am înţeles de ce voia să facă târgul cu

Dumnezeu. Ar fi dat ani din viaţă numai ca să moară amândoi o dată.

Mai poţi să respiri după un aşa devotament. Să ştii că numai femeile sunt capabile de

asemenea gesturi”.

* *

*

30 martie 2001- Printr-un comunicat, Regele Mihai I şi Regina Ana au anunţat că vor sosi în România în data de 18 mai 2001, ca urmare a unei invitaţii anterioare a preşedintelui Ion Iliescu. Majestăţile Lor intenţionează să viziteze Galeria de Artă Românească Modernă, la redeschiderea căreia nu au putut fi prezente, se arată în comunicat, care precizează că Regele Mihai „a acceptat cu plăcere invitaţia Excelenţei Sale Preşedintelui Ion Iliescu de a participa la un dineu, împreună cu familiile”.

După 10 ani istoria îi oferă lui Ion Iliescu un Rege pentru Republică.

Regele Mihai I revine astăzi în ţară, dând curs invitaţiei preşedintelui Ion Iliescu, care, în

mandatul trecut, a fost unul dintre cei mai înverşunaţi adversari ai monarhului. Vizita la Cotroceni

a suveranului a fost temeinic pregătită de guvernul PDSR, care, într-un mod cu totul surprinzător, şi-

a schimbat atitudinea faţă de monarh, dar nu şi faţă de monarhie. Nu a fost doar o pregătire

protocolară. Cabinetul Năstase a făcut gesturi pe care fosta putere, cu simpatii declarate şi evidente

faţă de monarhie, nu a avut curajul şi inspiraţia să le facă. Guvernul PDSR a renunţat să se judece

cu suveranul şi a acceptat să-i restituie castelul de la Săvârşin, după ce fosta administraţie de stat

l-a purtat prin tribunale. Apoi, Parlamentul, dominat de PDSR, a votat ieri, în regim de urgenţă,

legea privind drepturile foştilor şefi de stat. Pe baza acesteia, lui Mihai I i se va restitui astăzi

Palatul Elisabeta din Bucureşti, dar şi alte proprietăţi. El va mai beneficia şi de alte drepturi, dar

principala chestiune e că partidul care l-a contestat mai abitir, îi recunoaşte astăzi statutul de om

de stat, de demnitar român. Fosta putere, dominată de PNŢCD, chiar dacă declarativ şi emoţional

era mult mai apropiată de suveran şi monarhie, chiar dacă a făcut unele gesturi de normalizare a

relaţiilor cu Mihai I, nu a avut curajul de astăzi al PDSR: acela de a-l chema acasă definitiv pe

suveran, de a-l primi cu onoruri de şef de stat la Cotroceni. Însă în spatele acestui gest de

Page 24: po-CĂINŢA · po-CĂINŢA „Prefer dezavantajele de la o nevastă deşteaptă decât avantajele de la o nevastă altfel, şi asta pentru a nu mă trezi în dificila situaţie de

normalitate se vede ce nu se vede: PDSR; ei au invitat în ţară un rege pentru o republică. Astăzi,

moare monarhia, definitiv şi pentru totdeauna.

Am văzut reportajul cu primirea regelui la toate Telejurnalele de seară. Ştii cine a câştigat

până la urmă din toată chestia asta? Preşedintele Iliescu că regele pierduse odată tot, acum ce mai

avea de pierdut? Poate că de aceea m-am şi gândit să scriu o carte cu un titlu neobişnuit PO-căinţa,

adică nu numai că te căieşti pentru ce n-ai făcut sau pentru ce ai făcut rău dar te şi PO-căieşti.

Şi senatorul Adrian Păunescu şi-a cerut scuze în Plenul Parlamentului României cu un prilej

omagial, faţă de cel ce a fost numit Preşedintele de onoare al României postdecembriste Corneliu

Coposu: «despre îngeri nu poţi vorbi de rău, şi-mi pare rău că am făcut-o». Cam aşa ceva a zis dar

cred că mai mult poetul şi scriitorul a făcut-o şi nu senatorul PDSR.

Apropo de ştirile de la televizor. Ştii că am prezentat un timp ştirile la TV1?

Cea mai penibilă bâlbă?

Deşi lumea se distrează şi acum pe seama bâlbelor mele, nu e nimic haios în asta. E un

dezastru pentru un prezentator TV. Hai să-ţi spun ce-am păţit când prezentam Observatorul de

noapte cu Andra! Într-o seară, un prezentator a intrat în video şi a spus: «Bungă seara şi bun găsit

la televizor». Iar eu râdeam de mama focului cu Andra, înainte de emisie. Când a trebuit să prezint

ştirile, am început prezentarea cu: «Bungă seara şi bun găsit la Observator». Am simţit cum Andra

se crispează să nu pufnească în râs, în cască auzeam cum regia hohotea cu lacrimi, operatorii se

aşezaseră pe vine de râs... Lumea nu vedea nimic din ceea ce se întâmpla în jurul meu. Închipuie-

ţi ce eforturi am făcut să continuu, ca şi cum nu se întâmplase nimic, când toţi cei din spatele

camerelor mureau de râs! A trebuit să prezint ştirea cu directorul general al fondului Monetar

Internaţional, care venea în România, Michel Camdessus. Iar eu avântat am pronunţat: „Directorul

general al Fondului Monetar Internaţional Mişel cam de sus”... Catastrofă mare de tot! Dar o

greşeală, din când în când, te umanizează. Vede lumea că totuşi nu eşti robot.

Dragule, nu vreau să perorez vrute şi nevrute, mai trebuie să punctezi şi tu din când în când

mai ales când nu spui lucruri interesante. Uite treaba cu îmbogăţirea peste noapte a unora dovedeşte

că ne-am aşezat definitiv sub zodia lui a avea. În loc să fie bogată inima omului, sunt bogate

băncile, magazinele şi, bineînţeles, cei fără chip, ascunşi în spatele lor. Marxist vorbind, o lume

împărţită în bogaţi şi săraci este o lume nedreaptă. Dar mai nedreaptă şi mai strâmb alcătuită este

lumea în care atât bogaţii, cât şi săracii au inima pustie. Bogaţii, din când în când, mai fac câte o

donaţie pentru a dovedi că se trezesc din somnul bogăţiei, săracii mai fac câte o demonstraţie sau

un act terorist pentru a dovedi că se trezesc din somnul sărăciei. Sau se adâncesc mai rău. Dar şi

unii, şi alţii au pierdut sensul spiritual al jertfei. Mărinimia conjuncturală şi de aceea falsă, alături

de frustrarea (sin)ucigaşă şi de aceea fără finalitate caracterizează o lume beată.

Începutul acesta de secol şi mileniu sângeros ne pune în faţa propriului suflet ignorant, dacă

nu analfabet. „Voi scoate din trupul lor inima cea de piatră şi le voi da inima de carne” (Iezechiel

2.19). Dar nici aceasta nu-i de ajuns dacă, frântă pe roata suferinţei, nu va fi tămăduită de o adiere

venită de nicăieri.

* *

*

Întâlnindu-mă cu profesorul Bică, decanul de la Mecanică, ştiam că făcuse facultatea la

Timişoara şi că întâmplător sau nu era parlamentar de Timiş, am vrut să ştiu ceea ce multă lume

se tot întrebă vizavi de legile europene ce tot se vor impuse şi nouă. Chinurile mele de jurnalist mă

determinaseră să-l abordez direct, aşa că am făcut-o pe stradă:

- De ce ne mai chinuim să facem legi româneşti, când tot trebuie să le „armonizăm”, şi nu

traducem de la bun început legile europene?

Page 25: po-CĂINŢA · po-CĂINŢA „Prefer dezavantajele de la o nevastă deşteaptă decât avantajele de la o nevastă altfel, şi asta pentru a nu mă trezi în dificila situaţie de

- Nici europenii nu au legi europene, ci franceze, germane sau greceşti. Chiar membrii

uniunii sunt în prezent implicaţi într-un proces de armonizare. Iar legile, degeaba le traducem

corect, dacă le vorbim greşit. Vă dau un (singur) exemplu: Legea Asigurărilor de Sănătate, copiată

după modelul german. Uitaţi-vă cum merge în Germania şi ce probleme avem în România.

- Domnule profesor, sunteţi din Timişoara. Cumpăraţi parizer de la magazinele Szeged?

- Eu nu, dar am mulţi prieteni şi cunoscuţi care îşi fac aprovizionarea în Ungaria. Practic,

şi ei contribuie la scăderile de preţuri din ţara vecină. Căci, pe măsură ce creşte consumul, scade

preţul. Dacă produc mai multe unităţi, într-o fabrică sunt costuri mai mici pe unitate. Românul e

obligat să plătească mai mult tocmai fiindcă puterea lui de cumpărare e mai redusă. E un cerc

vicios: fiind sărac, cumpără puţin, fabricile produc tot mai puţin şi ca urmare preţurile cresc,

sărăcindu-i mai tare.

- Subvenţia rupe lanţul?

- Nu neapărat prin subvenţii se rupe acest lanţ, ci prin relansare economică reală. Dar cercul

trebuie rupt! N-a fost rău că guvernul i-a ajutat pe cei mai puternic loviţi de recesiune şi poate acest

ajutor este tocmai combustibilul care va reporni motorul economiei.

- Dacă n-avem lobby acasă, cum ştim să-l practicăm la Consiliul Europei?

- Adunarea Parlamentară a C.E. este un Parlament la fel ca orice alt legislativ naţional,

lucrând pe grupuri politice, comisii şi şedinţe în plen. Eu, de pildă, sunt membru în grupul socialist,

cel mai mare ca reprezentare şi în Comisia de Probleme Sociale. Lucrând în comisie, sugerezi şi

susţii puncte de vedere referitoare la rapoartele pentru plen, care privesc uneori şi ţara noastră. Sau

pentru a avea o legislaţie europeană care să ne fie favorabilă. Ideea este că reprezentând interesele

României trebuie să-i faci „lobby”, România nu are nevoie de grupuri de lobby-işti care să o

reprezinte.

- E cineva din România în Comisia de legitimaţii?

- Recunosc că reprezentanţii Ungariei au o prestaţie eficientă. E normal: în delegaţia

Ungariei se schimbă rar parlamentarii. Au deci vechime neîntreruptă, cu experienţa şi relaţiile

aferente. Mai au cşi onstanţă şi unitate. Obiectivele lor sunt bine delimitate şi sunt apărate de toţi

parlamentarii, indiferent de partid. Strategia lor privindu-i pe maghiarii din afara frontierelor a fost

urmată de toate guvernele care s-au perindat la Putere.

- Peste 10-20 de ani vom fi toţi în Uniunea Europeană. Ce vor face ungurii când vor

dispărea graniţele pe care le contestă?

- Rămân fără obiectul muncii, dar asta e treaba lor. Noi ar trebui să ne concentrăm asupra

altui aspect: chiar dacă graniţele vor deveni virtuale, asta nu înseamnă că vor fi şterse diferenţele

economice. Şi în ţară avem mari diferenţe de la o regiune la alta, darămite într-o astfel de

construcţie. E mai util să recuperăm decalajul economic, decât să inventăm alte pericole. Cât

priveşte legitimaţia şi celelalte acţiuni cu tentă naţionalistă, se pare că au la bază raţiuni electorale.

Să nu uităm că legea a fost votată de toate partidele din Ungaria. Nu ştiu în ce măsură îi interesează

soarta maghiarilor din Sf. Gheorghe şi în ce măsură voturile din Szeged. Legea e împovărătoare

pentru economia lor, deci conotaţia electorală este evidentă. Mai mult ca sigur că în perspectiva

unei Europe comune, demersurile revizioniste nu mai au sens. Probabil că unii au făcut carieră

speculând aceste teme şi acum nu au alternativă.

Mi-am adus aminte cum cu un alt prilej cu nostalgie şi părere de rău îmi povestea profesorul

Bică de bunicul lui, ţăran simplu din Predeşti, de lângă Craiova, îl rugase de câteva ori – pe atunci

era student: „Mă, nepoate, scrie-mi şi mie câte o scrisoare din când în când, cât mi mai ştii adresa”,

se tot întrebase ce o fi vrut moşul să spună cu adresa şi aflase tocmai după ce dispăruse uncheşul.

Misterul nici azi nu l-a descoperit, cum de îi citea scrisorile, că nu ştia carte.

Page 26: po-CĂINŢA · po-CĂINŢA „Prefer dezavantajele de la o nevastă deşteaptă decât avantajele de la o nevastă altfel, şi asta pentru a nu mă trezi în dificila situaţie de

* *

*

L-am ascultat pe preotul Ion Buga duminica trecută de la Biserica Sf. Gheorghe ţinând

aproape un curs despre Apocalipsă. De atunci n-am linişte, mă tot gândesc, meditez: „Ce fel de

religie este creştinismul, a spus Sfinţia sa, dacă începuturile ei sunt marcate de un exploziv

paradox: tâlharul este mântuit, iar ucenicul Domnului se sinucide?

Într-adevăr, o asemenea observaţie, de altminteri accesibilă celor mai mulţi dintre noi, dar

formulată de un singur om, este fascinantă şi nu ne poate lăsa indiferenţi. Debutul creştinismului

este cu adevărat cutremurător. Sunt inversate toate judecăţile. Ce dovadă mai bună vrem pentru a

înţelege şi de-a ne lăsa iubiţi de o asemenea înţelegere că venirea lui Hristos pe pământ a avut loc

în condiţii speciale când, în mod cert, fără întruparea lui lumea s-ar fi destrămat, aşa cum o pânză

putredă se destramă şi dezveleşte neantul?

Faptul că nu a venit să judece, ci să mântuie este o altă dovadă a caracterului său

excepţional. Din această cauză cei păcătoşi ajung mai îndrăgiţi decât cei virtuoşi. De aceea un

ucenic ca Iuda se spânzură şi un tâlhar pocăit în ultimul ceas ajunge în cer.

În clipa în care pui la grea încercare gândirea comună, chiar şi cu riscul de a o sminti,

misiunea celui care face asemenea lucruri nu este câtuşi de puţin uşoară, dar are în schimb

consolarea că este învestită cu maximă legitimitate şi mai ales este realizată cu maximă forţă.

Creştinismul nu a intrat în lume tiptil, în ciuda veacurilor de ilegalitate şi subversiune, ci tropăind

ca să fie auzit şi cei care aud să ştie cu cine vor avea de-a face.

Mântuitorul nu a neglijat umanul ci l-a supus unui test de bărbăţie, căci numai un intelect

metanoizat, spălat de orice impuritate sentimentală, înţelege cum poate un ucenic să se spânzure

şi un tâlhar să se mântuie.

Cum? Fiindcă ceea ce contează este ultima clipă şi nu viaţa dusă până în acel moment. Iuda

putea să nu se sinucidă, doar nimeni nu l-a obligat s-o facă. A comis însă cel mai mare păcat fiindcă

a bătut ţăruşii iadului ca ultimă extensie a Creaţiei. După cum tâlharul s-a mântuit deoarece ultima

suflare – adiere a muribundului – este precum cârligul lui Dumnezeu ce agaţă şi ridică la cer

hardughia numită viaţă. Ce a urmat acestui moment primordial ştie sau plânge fiecare dintre noi”.

Numai pentru asta şi merită să-ţi povestesc ce mi-a povestit şi mie taicu – tata lui tata, care

avea prăvălie cum nu prea aveau decât jidanii prin ’33-’34, avea şi o cabrioletă cu un cal cu care

căra marfă de la oraş pentru băcănia lui din sat. În drumurile de la oraş, de la târgul Băniei se

întâlnea din când în când cu Zimler. Într-o zi de marţi Zimler îi zisese îngrijorat dar zâmbind:

„Grăbeşte pasul calului coane Alecule că arde prăvălia dumitale”. „Greşeală dragule, a mea arde

joi, astăzi arde a dumitale”. Asta însemna mult mai multe decât ştia moşul meu despre afacerile

jidăneşti. Aşadar dovedise că nici el nu era în afara problemelor. Tot cam pe atunci îmi povestea

taică-meu că o ceată de flăcăi de prin două-trei sate s-au postat la intrarea în Bănie dinspre Vâlcea,

ştiind că vin ciobanii din mărginimile Sibiului cu bârdacele de brânză în târgul Craiovei şi cum

sunt oltenii buni de gură s-au oferit să cumpere toată brânza ciobanilor la preţ de en gros modic,

dar şi clopurile ciobanilor pe care le-au plătit cu mult mai mult decât făceau. Ciobanii sibieni foarte

mulţumiţi că au vândut brânza repede şi pălăriile, s-au întors acasă povestind sătenilor cum că

brânza s-a vândut cum s-a vândut, dar clopurile au fost la mare preţ şi nu-şi explicau de ce – până

n-a venit un cioban mai bătrân care le-a spus de ce. Oltenii cu clopurile pe cap vindeau brânza mai

scumpă că se dădeau ciobani sibieni, o mai făcuseră şi bunicii lor altădată.

*

* *

Page 27: po-CĂINŢA · po-CĂINŢA „Prefer dezavantajele de la o nevastă deşteaptă decât avantajele de la o nevastă altfel, şi asta pentru a nu mă trezi în dificila situaţie de

Nu vreau să-ţi spun, dar trebuie să ştii că mi-am scris şi necrologul – ca să nu fiţi nevoiţi

voi amicii mei să vă certaţi, cine să-mi scrie sau cine să nu-mi scrie necrologul – unii zicând că eu

l-aş fi scris altfel decât l-a scris unul sau altul – aşa că ţi-l las ţie - eşti mai tânăr şi apoi te ştiu om

serios şi de încredere. Uite-l:

„S-a stins din viaţă scriitorul şi jurnalistul Mihai Fonta, de meserie redactor pe la mai multe

reviste şi ziare. Autodidact, s-a instruit temeinic ajungând un jurnalist reputat şi de temut,

competent şi rafinat. Omul, înzestrat cu o inteligenţă diabolică, instabil şi capricios, avea o fire de

artist, capabil de mari entuziasme şi adânci decepţii. Risipea într-o zi idei şi metafore după care

alţii aleargă ani întregi fără să le prindă din urmă. Minte sclipitoare, talent înnăscut, dotat cu o

curiozitate lacomă, în Fonta s-au întâlnit, într-o combinaţie rară, jurnalistul polemic şi sclipitor cu

criticul literar profund şi subtil, al cărui discernământ funcţiona fără greş şi scriitorul veşnic

neliniştit. Era generos cu valoarea, necruţător cu impostura agresivă ori mediocritatea aiurită.

„Cronicar de tranşee” a întâmpinat cu un condei iute şi nervos câteva generaţii de jurnalişti şi poeţi.

Într-o lume convulsionată de mistuitoare ambiţii şi nesecate orgolii era imposibil să nu-şi facă

adversari, dacă nu duşmani, uneori pe viaţă. S-a bucurat însă de fidelitatea şi prietenia celor aleşi,

unii mari de tot, ca Mihai Duţescu, Costică Preda, Ovidiu Ghidirmic etc. Câţiva scriitori din

„prima linie” aflaţi azi la apogeul carierei (îi) datorează mult prieteniei şi înţelegerii marelui om.

În ultimii ani a ales să se antreneze cu moartea, pe seama căreia glumea cu un aer înfricoşat, cu

scrisul săptămânal, o cronică la un ziar de mare tiraj, singura lui formă de viaţă, a amânat-o, dar n-

a putut-o păcăli. Lumea literelor şi a jurnalismului pierd prin moartea lui M. Fonta încă unul din

marii şi neliniştiţii lor „pălmaşi” – aceia care întotdeauna se expun primii şi vestesc celorlalţi

talentele ce fac, în cele din urmă, zestrea unui popor.

Dumnezeu să-l odihnească pe prietenul meu de o viaţă, M. Fonta”.

Despre morţi, numai de bine!

Vezi, nu ţi-am dat nici dreptul la replică, taci ca un peşte, ai amuţit de tot. Să ştii că

necrologul l-am scris mai demult, când am terminat romanul „Şi peste voi va ninge”. Eram tare

bolnav. De atunci au trecut vreo zece ani şi am mai scris patru romane. Asta înseamnă că o să-mi

mai meargă aşa… mulţi ani.

Când trăieşti mult, nu mai are cine să-ţi vină la mormânt... Străinii contează mai puţin decât

rudele sau prietenii dacă eşti sentimental, iar dacă eşti raţional nu mai contează nici dacă mai vine

sau nu cineva. Depinde de condiţia ta fizică din momentul vizitei. Hai că sunt macabru!

Să-ţi povestesc ce-am văzut astă toamnă de Naşterea Maicii Domnului (8 septembrie): în

comuna Ciochina, judeţul Ialomiţa, unde are loc bâlciul de toamnă şi balul rromilor din aşezările

Bărăganului. Bâlciul ca bâlciul: cu comediile şi gălăgia asurzitoare, cu tarabele pe care negustorii

vând ace şi brice, sape şi coase, adidaşi agricoli (gumari), trotinete şi biciclete, geci din imitaţie de

piele şi treninguri, radiocasetofoane cu ultimele casete înregistrate de Adrian Copilu’ Minune şi

Fulgerică. Dar când întunericul se lasă peste sat şi larma bâlciului se mai potoleşte, toată lumea ia

drumul căminului unde se organizează bâlciul tradiţional al rromilor. Se uită ţăranii cu gura

căscată. În tot Bărăganu’ se ştie că bâlciul de la Ciochina, dar mai ales balul rromilor este aşteptat

mai ceva decât Crăciunul. Dacă în urmă cu câţiva ani, rromii veneau la bal („Zi-ne, bre, ţigani, că

nu ne supărăm, că aşa ne ştie toată lumea”, mi-a spus Ticu din Pogoanele Buzăului) în căruţe trase

de cai, unii mai şucari ca alţii, cu hamurile bătute în nituri de alamă, frecate cu praf de cretă

străluceau de-ţi luau ochii, şi salbe de clopoţei, de data aceasta ciochinarii au fost martorii unor

adevărate parade ale autoturismelor, de modă şi giuvaeruri. Din Jeep-uri 4 x 4 şi limuzine

descindeau rromii cu pirandele, îmbrăcaţi la patru ace. Ţigăneşti erau doar salbele, din aur

adevărat. Ce să vă mai povestesc de ghiulurile „bubei grele”, pe care unii le purtau pe toate

Page 28: po-CĂINŢA · po-CĂINŢA „Prefer dezavantajele de la o nevastă deşteaptă decât avantajele de la o nevastă altfel, şi asta pentru a nu mă trezi în dificila situaţie de

degetele, brăţările de pe încheieturile mâinilor şi lanţurile de la gât, toate atestând bogăţie cum rar

s-a mai văzut într-un sat din Bărăgan. Românii ce stăteau pe lângă garduri, se întrebau de ce ei

sunt atât de săraci... La balul de la Ciochina rromii au pus-o de nunţi şi botezuri, de cumetrii şi

afaceri. Anul ăsta n-a mai fost ca cele de odinioară, în loc de geambarale jucate în draci, s-au dansat

şi cântat manele. La Ciochina, pirandele în rochii de lame, strânse de stăteau să crape cusăturile,

picau de frumoase, iar ţiganii pe care vestele plesneau de trai bun, îi făceau pe mulţi să se întrebe:

„de unde, mă tată, atâta bogăţie?”.

Ştii de unde? Nu. Rromii înţepaseră conductele Petrom care traversau Bărăganul, furau

benzină şi vindeau mai întâi ţiganilor de la Strehaia care aveau staţii de benzină din Oltenia până

în Dobrogea; intrând în concurenţă cu ţiganii dobrogeni, s-au încăierat şi aşa s-a aflat de unde.. mă

tată mă, de unde?

Eminescu nu ştia de furtul ăsta când a scris „Prea v-aţi arătat arama, sfâşiind această ţară /

Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară, / Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi

obicei...”.

Se referea la politicienii vremii, la contemporanii lui care nu-s prea departe de politicienii

de azi, de contemporanii noştri care nu fură ca ţiganii din subteran, fură pe faţă şi nu câteva zeci

de mii de litri de benzină, ci câteva sute de mii de tone de benzină şi sute de milioane de dolari din

Bănci pentru care fiecare dintre noi plătim 3-500.000 lei pe an (taxe şi impozite). Lipsa de scrupule,

snobismul vulgar, dorinţa de parvenire nu doar socială şi economică ci şi intelectuală – sunt nulităţi

cu doctorate în drept, în ştiinţe economice care au plătit bani grei pentru a fi „intelectuali” cu

patarama. Cum necum alegerile de la noi sunt atât de democratice încât schimbarea, alternanţa la

putere înseamnă de fapt schimbarea unor nulităţi cu alte nulităţi, a unor profitori cu alţi profitori,

a unui cliententelism cu alt clientelism. Ce idealuri? Doar interesele i-au adus în politică. Ciocoiul

epic lipseşte în literatura de azi şi asta numai pentru că arta şi cultura nu reprezintă nimic pentru

Dinu Păturică (cel) din zilele noastre. Omul politic poate fi incult, analfabet – e dreptul lui la

incultură, dar ca om politic nu ai dreptul să ignori cultura, să fii demagog – trăim într-o criză de

destin naţional. Muzeele dispar pe timp de restrişte – Remeş cu faimosul lui dicton poate să tacă,

are şi acest drept. Dacă eşti prost pe stradă nu mă deranjează, poţi fi prost şi la tine acasă... dar

dacă eşti prost în Parlament, în Guvern ca ministru, mă deranjează. Prostia deranjează – la noi

politicienii vorbesc şi despre ce n-au habar.

Hai să-ţi mai descreţesc fruntea că te-am aiurit de cap, cu un gest de-al lui Napoleon. Vezi

steaua (era un soare plin, strălucitor), nu? - atâta timp cât numai eu o văd nu accept să fiu contrazis

(a zis Napoleon). Cunosc un tip din Bucureşti care şi-a cumpărat o căţea lup numai pentru a se

împrieteni cu fostul ministru al Apărării Naţionale care-şi plimba câinele tot lup prin Parcul

Tineretului seara şi dimineaţa. Era judecător la Tribunalul Militar – maior – şi a ajuns colonel la

excepţional şi mutat la Curtea de Apel (militară). Oare numai pentru că şi-a cumpărat o căţea

pentru câinele lup al lui Babiuc? Mulţi mă înjură pentru felul cum pun problema, dar cei mai mulţi

mă respectă pentru acelaşi lucru. Acum să ştii că prefer un dispreţ respectuos decât un respect

dispreţuitor. Orice şmecher moare prost când spune niciodată. Niciodată nu trebuie să spui

niciodată – nici măcar în literatură.

Nu sunt modest spunându-ţi ţie, prietenul meu de o viaţă, nici nu ştiţi ce v-am lăsat prin

cărţile pe care le-am scris eu opun rezistenţă timpului făcându-vă mai buni mâine decât azi. Patria

este împrumutul luat de la copiii noştri, aşa că le suntem datori cu vârsta noastră, cu înţelepciunea

noastră, să le-o înapoiem mai curată, mai bogată, mai frumoasă. Fiecare vis realizat este în cele

din urmă numai o treaptă pe scara valorilor vieţii. Am ascultat fără să vreau câteva versuri dintr-

un cântec popular în târgul de săptămâna trecută: „Fire-a dracului de minte / De ce n-ai fost mai

Page 29: po-CĂINŢA · po-CĂINŢA „Prefer dezavantajele de la o nevastă deşteaptă decât avantajele de la o nevastă altfel, şi asta pentru a nu mă trezi în dificila situaţie de

nainte” şi m-am gândit la ce spusese pe post TV un inspector din Ploieşti: „Pentru că nu a constatat

nici o neregulă, doamna ministru a constatat că eu am constatat nereguli”. Când voi înţelege

înseamnă că sunt inteligent, până atunci mă consider numai înţelept.

Dacă după ce mori cineva nu te-a uitat, îţi pomeneşte numele, înseamnă că n-ai murit, încă

mai trăieşti.

Nevastă-mea îmi zicea într-o zi că profesorul Rizea de la Facultatea de Limbi clasice nu

are încredere în mine în privinţa editării unei cărţi, comentând mai departe că nu inspir încredere

oamenilor care nu ştiu pe ce lume trăiesc.

Atunci i-am spus profesorului Rizea care vrea şi nu vrea să scoată cartea: Domnule

profesor, toate cărţi(le) sunt în dialog cu tine însuţi, cartea ta e ceva grav, profund – poate nu

multora le face plăcere, dar cel puţin unora le face mare bucurie – nu lipsiţi oamenii de bucurie.

Prin televiziune se face cultură cu o eficacitate de un milion de ori mai mare, dar ce fel de cultură?

Poate cultura Bunului Simţ, a măsurii – pe care pe vremea bunicilor o făcea Biserica. Vezi tu, şi

presa este literatură, o literatură scrisă pe colţul mesei, doar că în jurnalistică o veste proastă este

o veste bună. În literatură nu-i aşa.

* *

*

Elegante, strălucitoare, frumoase şi bătrâne – maşinile de epocă care au străbătut Banatul

spre Sighet... aşa glăsuia un reporter de la ProTV despre un eveniment inedit automobilistic

european, iar un ziar de mare tiraj pe prima pagină titra ca un anunţ publicitar de maximă

importanţă după Revoluţie la nici două luni: „Comunist cu furculiţă şi cuţit vrea să cunoască

capitalistă cu friptură şi budincă”, asta însemna că toată lumea comunistă era săracă şi toată lumea

capitalistă bogată – semnalul că presa era liberă fusese dat, doar că presa este prima opoziţie de

luat în seamă înţeleseseră numai unii – cei care mai ieşiseră din ţară.

Ştii că am o fetiţă de numai opt luni, Clara, ea este cana mea de apă la bătrâneţe, nevastă-

mea zice că avem cinci fete: ea are două – Liana şi Clara, eu am două – Andreea şi Adelina, şi una

Clara a noastră... asta e socoteală de filozof – dar nu asta e important, ci faptul că dintotdeauna mi-

am dorit băieţi, am schimbat şi mama şi tot fete am – mama mea zice că Dumnezeu a ţinut cont că

mie mi-au plăcut femeile... e ca vorba aia „un vin bun n-a fost rău niciodată cu un mujdei de

usturoi”, Moartea căprioarei.

* *

*

Observatorul de aseară a prezentat o ştire după care trei hoţi au fost prinşi de nişte călugări

la furat icoane din mănăstire. Hoţii s-au bucurat foarte mult când a venit poliţia de i-a ridicat. Oare

la ce mătănii să fi fost puşi (să facă) nevinovaţii... hoţi. „Când nu ne mai putem controla gândurile

suntem în mare păcat” rostise înţelept stareţul mănăstirii la venirea poliţiştilor. „Unii oameni se

confundă cu a avea, alţii cu a fi şi cei mai puţini cu a şti - de frica lui Dumnezeu” mai rostise un

călugăr smerit de câtă bătaie luaseră împricinaţii. Oricum călugării arătau plictisiţi de atâta stress

în câteva ore de când îi prinseseră pe hoţi.

Un coleg din presa literară scrisese într-o revistă de provincie că „literatura contemporană

fără mine ar arăta altfel – eu fiind un mare scriitor şi un mare exilat în propria mea ţară”. Un prieten

medic în Sighet – Bazil – m-a întrebat într-o zi de august prin 2002 dacă se poate trăi din literatură

şi i-am spus franc e o chestie de dualism între „din“ şi „cu“ - „din“ NU, „cu“ DA; şi uite aşa

jumătate din tine se teme să moară, jumătate din tine se teme să trăiască şi uite aşa poţi fi nemuritor

păstrând echilibru. Eu întotdeauna şi în reportajele de la televizor am discutat la rece despre lucruri

fierbinţi cu oameni – interlocutori diferiţi, dar egali. Prin asta am avut succes şi tot prin asta am

Page 30: po-CĂINŢA · po-CĂINŢA „Prefer dezavantajele de la o nevastă deşteaptă decât avantajele de la o nevastă altfel, şi asta pentru a nu mă trezi în dificila situaţie de

fost dat afară. Şefii mei, patronii posturilor TV unde am lucrat vroiau să-mi dea luna, la ce bun, eu

vreau stelele – iar când le-am spus că legea care mi-o invocau ei, le complica metodologia de a

scăpa de mine – or o lege se dă pentru a simplifica viaţa omului şi nu pentru a o complica – se

uitau în tavan iar eu priveam spre geam – trecea un înger pentru mine.

* *

*

Pe vremea comuniştilor literatura, artele, camuflau teroarea, acum se camuflează

indiferenţa – timpul cu cât eşti mai curat, mai sincer cu tine curge în favoarea ta. Aşa că aviz

oamenii politici în cel mai rău caz puteţi face istorie, dar nu puteţi făuri destine. Aveţi voie să fiţi

inculţi dar n-aveţi voie să dispreţuiţi cultura. Impozitul pe drepturile de autor ar trebui să fie

simbolic, de un leu, cum era pe vremea lui Carol al II-lea (nesăbuitul) care a adus cultura pe vremea

lui în numai zece ani de domnie pe cele mai înalte culmi – problema culturii nu e problema elitelor,

e problema întregii naţii - o ţară fără cultură e o ţară fără identitate.

Nu o dată am fost oprit pe stradă de diverşi, cititori, admiratori care mă întrebau suspect de

înţelepţi: „Domnule Mihai – nu mă cunoaşteţi – dumneavoastră n-aveţi cum să-i ştiţi pe toţi

tâmpiţii, numai noi vă cunoaştem”.

* *

*

În Germania am nişte prieteni care mi-au povestit cât de entuziasmat de România era un

prieten de-al lor. Ăsta era şofer pe TIR şi când i-a auzit că sunt român de origine a exclamat

încântat:

„Cea mai mişto ţară din lume pentru că şeful gării din Chitila pentru o jumătate de Whisky

mă lăsa să cânt la muzicuţă la microfonul gării”. Asta înseamnă două lucruri deodată: că suntem

săraci, dar că şi tristeţea are o doză de veselie. Pe vremea lui Ceauşescu noi ne făceam că muncim,

ei se făceau că ne plătesc – acum lucrurile au luat o întorsătură nouă – decât să munceşti degeaba,

mai bine stai degeaba – la 245 de taxe şi impozite cât se plătesc în România de azi... Iobagii s-au

răsculat pentru zeciuială, adică a zecea parte din ce munceau iar noi nici la a 247 parte nu zicem

nimic încă, că doar se ştie un salariat ţine trei pensionari în Germania este invers. Altfel spus

Decât mult şi fără rost

Mai bine puţin şi prost.

* *

*

Piaţa Presei Libere se vrea dominată de Statuia jurnalistului – care e foarte complicat de

realizat, pentru că ziaristul este o persoană care stă cu picioarele în două bărci pe două râuri din

care unul urcă şi celălalt coboară şi care când vrea să pună piciorul pe uscat se trezeşte că l-a pus

pe o pojghiţă de gheaţă şi se scufundă într-o groapă cu noroi. De aceea jurnalistul este cel ce trebuie

să ştie ce i se întâmplă. Ce e de făcut? Când? Cui, şi la cine? Puterea jurnalistului constă în faptul

că veghează toate celelalte puteri – executivă, legislativă şi judecătorească, care ne vor binele – să

nu-i lăsăm să ni-l ia.

Aşa ajung greu la concluzia că sunt deştepţi când ştiu unde sunt proşti. Nu de multe ori am

auzit în redacţie – măi, rău e să fii prost. Mie îmi spui, îţi răspundea colegul de la biroul din faţă.

Oamenii culţi sunt respectaţi tot de oameni cu cultură, dar şi de oamenii simpli, lichelele, şarlatanii

nu dau doi bani pe spiritul oamenilor culţi.

Octavian Paleru spune de câte ori are prilejul „câtă cultură atâta libertate – cultura costă

dar mult mai puţin decât prostia. Unde a ajuns Shakespeare n-au ajuns trupele engleze”.

Page 31: po-CĂINŢA · po-CĂINŢA „Prefer dezavantajele de la o nevastă deşteaptă decât avantajele de la o nevastă altfel, şi asta pentru a nu mă trezi în dificila situaţie de

Politicienii dau mereu cifre spre a se justifica în faţa oamenilor cu diverse prilejuri – cifrele

nu mint, dar ei mint cu ajutorul cifrelor.

„Am fost în Germania, în Franţa, în Italia – am lucrat acolo în presă, îmi spunea Emil

Hurezeanu – acolo e mai bine, aici – e frumos”.

Am un prieten la Târgu Jiu – Bercea, director la mină, meseriaş de clasă, manager

desăvârşit – care a fost dat afară când s-a schimbat guvernul – îmi spunea râzând: „Mihai dragule,

nu contează că eşti prost, minte-ţi vine după post”. Tot el îmi povestea cum bunicul lui care venise

din Ardeal şi îşi cumpărase ceva pământ cu o livadă de pruni cam la graniţa cu Ardealul unguresc

– când se necăjea de ce spuneau ungurii la radio – revendicările lor privind Ardealul, repede se

aprindea: Ardealul îl dăm, dar prunii nu.

* *

*

Duşmanul îţi este cel mai bun prieten de la un punct, când te obligă să te pregăteşti, să-ţi

depăşeşti condiţia – ca să-l poţi înfrunta. Ideal ar fi să-l şi învingi. Dacă ai o problemă se poate

rezolva, NU trebuie să-ţi faci griji dacă nu se poate rezolva atunci NU mai are rost să-ţi faci griji.

Eram la mănăstire la Tismana cu fetele, Adelina care te lasă fără grai câteodată printr-o logică

diabolică, a văzut o bătrânică care blestema închinându-se la crucea din faţa mănăstirii – invocând

zeii – „Dar-ar Dumnezeu să i se usuce mâinile, să-şi cumpere pomneţi din banii pe care mi-i furară

nenorociţii, derbedeii, golanii...”.

Mişu – am înţeles că bătrânica din faţa bisericii a fost jefuită. Hoţul s-a spovedit pe loc -

plătindu-l pe preot cu banii furaţi – cine e mai credincios, hoţul care s-a spovedit pe loc, preotul

care ştia de la cine sunt banii cu care îl plătise hoţul, sau bătrânica care a blestemat până seara în

faţa bisericii.

Asta e ca reclama aia cu Berea Ursus = „Berea e bună rău!”.

Nevastă-mea spune adesea că eu am succes numai la femeile superinteligente şi cum ăstea

sunt atât de puţine poţi crede uşor că nu prea te plac femeile. Ca să o necăjesc când mă întreabă

„ce te-ai face tu fără mine, Mihai?” îi spun: „aş lua două să te poată înlocui”. „Asta ce vrea să

însemne – un compliment sau o ofensă?” „Ia-o cum vrei, eu tot două aş lua. Şi mai trebuie să ştii

ceva, cine nu s-a bucurat de-a binelea de primul divorţ nu-l merită pe al doilea. Aşa că să ai în

vedere, vezi că ne înţelegem bine şi când ne certăm”.

* *

*

Un tânăr student la Litere a venit la mine la birou într-o zi şi mi-a spus că ar vrea să fie

scriitor ca mine – să-i spun în ce constă cheia succesului meu, să-i povestesc (despre) viaţa mea.

I-am recomandat să mă citească; i-am dat toate cărţile scrise de mine şi i-am spus că oamenii în

general nu vor să-şi imite idolii, vor mai degrabă să se apropie de sfinţi – e mai greu, dar e mai

comod. Nu ştiu ce a înţeles tânărul, dar nu l-am mai văzut. A da... l-am mai întrebat ce scriitor îl

mai fascinează, mi-a răspuns că Eminescu. „- Bine, dar Eminescu este luceafărul spiritualităţi

poporului român”... e mai mult decât şi-ar fi putut imagina cineva vreodată. Dacă n-ar fi fost ar fi

trebuit inventat, aşa de mare nevoie aveam de el.

* *

*

Pe Stalin l-ar fi întrebat un ziarist american dacă există Dumnezeu şi Stalin ar fi răspuns că

există pentru cei care cred. „Dar dumneavoastră care aveţi cultură teologică credeţi”. „Cred, dar

nu practic!”. „Dar colegii dumneavoastră Beria, Troski” – „ei practică, dar nu cred”.

* *

Page 32: po-CĂINŢA · po-CĂINŢA „Prefer dezavantajele de la o nevastă deşteaptă decât avantajele de la o nevastă altfel, şi asta pentru a nu mă trezi în dificila situaţie de

*

În liceu aveam un profesor de Astronomie care atunci când se necăjea ne zicea supărat:

„Măi, nătărăilor, măgarilor şi derbedeilor – orice pe lumea asta are o limită, până şi bunătatea mea

nemărginită”. Asta e cam cum zicea taică-meu că l-a prins pe unul din SRI care îi asculta telefonul

după ’89 „măi, mitocanilor, lăsaţi-ne mă, să vorbim omeneşte, vorbesc cu preşedintele PSD Sergiu

Cunescu; DA, domn profesor, vă rog să mă iertaţi”.

* *

*

„În Sâmbăta Morţilor, cimitirul eroilor a prins viaţă din lumina ochilor celor ce i-au iubit

şi îi plângeau” – asta sublinia reporterul unui post naţional de televiziune aproape lăcrimând – m-

a impresionat şi pe mine reportajul acela cu mame, soţii, fii şi fiice veniţi la mormântul fiilor,

soţilor, taţilor, prietenilor într-un număr impresionant într-o zi cu soare cu dinţi.

* *

*

Am aici un poem, un eseu-poem care m-a fermecat prin profunzimea şi sensibilitatea

vibraţiilor sufleteşti cu care autoarea a reuşit să le transmită tuturor celor ce au citit textul. Nu de

multe ori în viaţa mea am citit un poem atât de înălţător, de nobil şi de fermecător:

„Viaţa fiecăruia dintre noi e un Munte. Cu vârfuri abrupte şi cu domoale coline - amintiri,

cutreierându-ne somnul, ca într-o nerostită rugăciune: „Mai naşte-mă părinte ideal / Pe o colină

dulce din Ardeal!“

Cu creste semeţe, de-nvăţat îndrăzneala vulturilor şi prăpastii adânci uneori, peste care

doar cerul-înaltul, în nemărginirea fără seamăn, mai ţese trecători - semn că nu e totul pierdut

câtă vreme izvorul de apă vie ne mai susură-n piept.

Şi Muntele acesta trebuie urcat până în vârf, atât cât s-atingem cu degetele cerul. Treaptă

cu treaptă, cioplind cu mâinile noastre statui în marmura fiecărui Mâine - mai împuţinat cu o

speranţă - pulbere de stele, mai îmbogăţit cu un vis - ramură cu muguri ce sparg fereastra zorilor,

vestind o nouă zi.

Astfel, în Marea Trecere, tot urcăm şi coborâm acest Munte, treaptă cu treaptă, încrezători

şi plini de speranţă, îndârjiţi şi crezându-ne învingători când ne simţim învinşi.

Şi tot astfel învăţăm să nu ne rătăcim în baladă şi să trecem biruitori peste ştiutele sau

neştiutele praguri ale anotimpurilor care ne-au fost îngăduite când ne-am ivit în lumină.

Despre unul din aceste Praguri aş vrea să vă vorbesc eu. Puţin şi... cu mare iubire.

Nu despre pragul de ploi al copilăriei - dulcea pierdere, deşi... e-atât de nedreaptă uitarea

unui descântec: „Pune-mi mamă mâna ta pe creştet, să miroase-a ploi şi-a busuioc / să-mi

descânte-n pragul uşii luna, de uitare şi de nenoroc.“ Când cerul verii e brăzdat de curcubeu,

ploile copilăriei se reîntorc în noi, cântând.

Nici despre pragul pe care-l trecem când ne leagă iubirea la ochi, ca să ridice valul

sângelui din noi până la cântecul privighetorii şi ne loveşte cu tâmpla de stele până când din

trupurile noastre se aprind cărări de început - de parcă lumea ar începe cu noi. Şi Lumea chiar

începe cu fiecare dintre noi!

Vreau să vă vorbesc despre un alt fel de Prag - pe care-l vom trece curând toţi cei care

vorbim, simţim şi iubim româneşte - PRAGUL DE IARBĂ ŞI FLORI.

Este pragul pe care-l trece fiecare dintre noi, atât cei de Acasă - unde au înflorit nebuneşte

castanii de dor, cât şi cei plecaţi în lumea mare să zidească Acasă din căuşul palmelor - biruiţi

adesea de tristeţi, răsărind cu trudă bucurii. Un prag pe care-l trecem cu toţii, cei care ştim să ne

Page 33: po-CĂINŢA · po-CĂINŢA „Prefer dezavantajele de la o nevastă deşteaptă decât avantajele de la o nevastă altfel, şi asta pentru a nu mă trezi în dificila situaţie de

dăruim Luminii, zidind din cenuşa fiecărei zile biserici pentru închinare, dând fiecărei clipe puţin

din nemărginirea unei Treceri nezadarnice.

Învăţând veşnicia albastrului de Voroneţ din Ochii copiilor noştri. Respirând veşnicia din

înaltul Coloanei fără Sfârşit, ne umplem de înţelepciune aşezaţi la Masa Tăcerii, trecem pe sub

Poarta Sărutului spre nemurirea unui neam care ştie încă să arate lumii măreţia Carpaţilor fără

stăpân. Învăţând mereu să fim Veşnici.

Aici, Acasă - de unde cu toţii ar trebui poate să plecam puţin, atât cât să ne doară risipirea

şi necuviinţa de-a ne uita propria fiinţă - vom trece curând PRAGUL DE IARBĂ ŞI FLORI al unei

mari sărbători a sufletului - Paştele, Învierea Domnului.

Eu nu cred în depărtări, ci doar în puterea cuvântului care zideşte. Şi mai cred că orice

ocean - chiar şi cel al uitării, nepăsării, neiubirii - se poate topi într-o lacrimă de copil.

În urmă cu 12 ani, fetiţa mea Andrada, pe-atunci de 4 ani, m-a întrebat de ce a fost tăiat

steagul. Acum, la 16 ani, pictează lacrimi de îngeri - icoane - şi ştie dureros şi nedrept că printr-

o gaură de steag pot intra mai multe decât au ieşit.

Deşi răzbatem cu greu printre întâmplările fără soţ ale unui timp neprielnic, nu încetăm

să visăm, să sperăm, să iubim până la înălţimea PRAGULUI DE IARBĂ ŞI FLORI pe care-l zidim

în adâncul sufletului nostru.

Învăţând mereu să fim veşnici.

Dăruindu-ne Luminii ca unui nesecat izvor de adăpat clipa.

Marea Clipă în care vom trece, oriunde ne vom găsi purtaţi de dor, PRAGUL DE IARBĂ

ŞI FLORI AL ÎNVIERII”.

Nela ENE

* *

*

Acum se va înţelege că mă leg de viaţa colegilor din presă dacă am obiecţii, cu privire la

viaţa politică a unor oameni care numai în politică n-aveau ce căuta. Dar culmea ironiei – nu e

vina lor şi am să mă explic.

„Caligula Imperátor / Şi-a făcut calul senátor / Însă Groza, mai sinistru, / A făcut un bou

ministru”. În primele guverne comuniste, între 1945 şi 1948 figura un demnitar care devenise

celebru prin amuzantele epigrame ce i se dedicau şi prin comicele întâmplări ce i se atribuiau. Nu

ştia folosi tacâmurile sau că, la o oprire prea îndelungată într-o gară, împingea trenul cu umărul

pentru folosirea numai în mers a toaletei. Romulus Zăroni, un cumsecade ţăran chiabur din judeţul

Hunedoara, fusese ales de premierul Petru Groza (el însuşi moşier roşu) pentru a conduce

Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, într-o vreme când comuniştii vorbeau de unirea întregului

popor şi se jurau că nu vor face colhozuri în România, dar au făcut CAP-uri. Cu cât lupta de clasă

„se ascuţea” şi „chiaburii se dovedeau elemente tot mai duşmănoase”, Zăroni a fost marginalizat,

întâi la Ministerul Cooperaţiei, apoi ca deputat şi în sfârşit pensionar. Dar, în timp ce statul şi

societatea românească au fost comunizate, iar elitele lor distruse cu sălbăticie, bancurile cu Zăroni

au continuat să ofere o minimă defulare permisă „reacţionarilor” ce-şi înecau frica în haz de necaz.

Este evident azi că nu Zăroni plănuia politica agrară, colectivizarea, plimbarea cu duba neagră a

ţăranilor care refuzau g.a.c.-ul, omorârea lor la margine de câmp sau la Canal. Zăroni fusese doar

aruncat în faţă, el era bufonul care distrăgea atenţia de la problemele serioase, de la fărădelegi şi

crime.

Povestea din 1945 mi se pare că se repetă, iată, şi azi, când unii ziarişti – nu se ştie de ce

atât de veseli – folosesc orice pauză de buget a Parlamentului pentru a se înghesui şi a vâna

declaraţii de irezistibil umor involuntar unor monştri sacri ai muzicii de nuntă: Irina Loghin şi Ion

Page 34: po-CĂINŢA · po-CĂINŢA „Prefer dezavantajele de la o nevastă deşteaptă decât avantajele de la o nevastă altfel, şi asta pentru a nu mă trezi în dificila situaţie de

Dolănescu, deveniţi deputaţi. Vina de a fi devenit parlamentari nu aparţine însă celor doi, ci

perversiunii sistemului politic şi mediatic, care a inversat scara de valori, substituind criteriile de

competenţă cu acelea ale popularităţii din vitrină, înlocuind seriozitatea cu băşcălia. Plăcerea

descrierii pitoreşti în dauna criticii de profunzime este un act de incultură şi, în fond, de laşitate.

Structura adevărată a PRM şi ideologia partidului alunecă uşor spre un naţionalism desuet fără

program economic de perspectivă.

Ca să faci politică sau ca să scrii despre politică trebuie să ai un minim de cunoştinţe de

istorie contemporană, care îţi vor tempera în cel mai scurt timp pofta de râs şi îţi vor da fiori de

groază, fie şi ca jurnalist chitit pe şotii şi glume care mai întâi ne amuză şi mai apoi dor.

Aici aş merge cu explicaţiile şi pe un „citat” al avocatului Diaconu Ion, prietenul meu din

prima tinereţe: „e mai bine să-ţi consumi inteligenţa pe prostii decât să-ţi consumi prostia pe lucruri

inteligente”. Celor mai mulţi dintre prietenii generaţiei mele, copiii lor le reproşează

„nonmodernismul” drept urmare a tinereţii noastre trăită sub dictatură, fără drepturile şi libertăţile

de care ei se bucură acum „voi ce aţi trăit o eroare şi de aici vi se trage acel fals bun simţ”. Şi pe

vremea noastră au înflorit cireşii, s-au copt strugurii, au plecat cocorii şi apoi au apărut ei, cei care

ne reproşează existenţa cu lipsurile ei de necontestat. Şi atunci oamenii s-au iubit, au făcut dragoste

– e adevărat nu ca noutate, nu ca aventură şi nu numai ca spirit, ci cu dăruire, ca un act de creaţie

– fiii noştri fiind dovada vie, autentică a acelor momente din acele vremuri pe care oricum nu le

regretăm. O tânără doamnă îmi spunea că nu vrea să aibă copii, copiii sunt buni numai pentru

femeile nefericite. De necomentat modernismul din (ne)judecata tinerei doamne.

Deseori dimineaţa îi spuneam soţiei mele văzându-ne fiica, care ne îmbrăţişează zâmbindu-

ne din fotografia de pe un perete din dormitor: „Dacă n-ai fi mama fiicei mele te-aş iubi mai puţin”.

Şi ea e convinsă de adevărul spuselor mele. Amândoi avem copii din prima căsătorie – dar cea

care ne umple sufletul de bucurie, ne uneşte cel mai mult este fiica noastră cea mai mică –

Prinţesina (aşa i-au zis vecinii).

* *

*

Am organizat de câteva ori concursuri de jurnalişti şi am primit zeci de telefoane de la

prieteni şi cunoscuţi, de la oficialităţi – deputaţi şi înalţi funcţionari pentru fiii sau nepoţii lor.

Asta demonstrează modul în care a funcţionat societatea românească în această perioadă

de prea multă tranziţie. Competenţa, concurenţa, nu se puneau în discuţie de cei care mă sunaseră,

cu toate că anunţul suna clar: recrutăm ziarişti tineri talentaţi, nu tari în taţi. I-am oprit pe toţi –

peste două sute – ce era să fac, şi am deschis competiţia – în zece zile am mai rămas cu doi – un

popă şi un fost ofiţer de securitate. Popa avea cultură şi talent, iar maiorul avea surse de informaţii

şi un nas fin de copoi. Au format cea mai bună echipă de jurnalişti până când li s-a ivit prilejul. Au

dat peste o afacere şi au plecat.

La un interviu, unul mi-a spus că în trei ani va fi în locul meu dacă îl rabd, nu l-am răbdat

că a plecat şi ăsta după ce a văzut ce este presa. Cel care scrie are obligaţii severe faţă de cititorii

săi, faţă de public. Poţi avea o operă de excepţie şi o existenţă comună – cum poţi să ai o existenţă

excepţională şi nici un fel de operă. Acum să nu exagerăm – nu întotdeauna elogiile sunt adevărate

calomnii, dar pot să spun că am cunoscut un stângaci profesor de drept care şi-a început discursul

cam aşa: „Zei opriţi timpul ... îi avem printre noi pe marii ctitori ai dreptului românesc din toate

timpurile..”.. Am plecat din sală, mulţi prieteni s-au supărat pe mine – atenţie, eu nu m-am supărat

pe ei şi nici pe profesor – trecusem de cincizeci de ani şi nu mai aveam timp să mă împac cu ei...

şi cu atât mai mult cu profesorul (nu cu ăl de vorbise).

Page 35: po-CĂINŢA · po-CĂINŢA „Prefer dezavantajele de la o nevastă deşteaptă decât avantajele de la o nevastă altfel, şi asta pentru a nu mă trezi în dificila situaţie de

Profesorul - nu ăl cu «opriţi timpul» - profesorul Dogaru este o personalitate, are şi o operă

care îl „ocroteşte” de toate tentaţiile vieţii – religie, femei, bani, orgii – proverbială este

culpabilitatea iubirilor sale. Mulţi îl văd ca pe un rege şi vor ca el să se poarte ca un rege; dar

profesorul nu vrea, poate că nici nu poate, el se vede un sărman flatat şi vrea să fie invitat de cineva,

de un „stăpân al clipei” să(-şi) primească recompensa muncii lui de-o viaţă, premiul ACADEMIEI;

şi dacă această dorinţă este condiţia existenţei lui să i-o respectăm şi să-l binecuvântăm pentru asta.

Aşadar omul care trăieşte are obligaţii faţă de omul care scrie, zicea Eugen Simion.

Să revenim la laudele stângaciului micuţ profesor, erau mai dure decât cele mai înrăite

contestaţii şi ascundeau un dispreţ nemeritat. Bietul profesor, suporta cu stoicism ceea ce îşi dorise.

Bunul simţ pusese stăpânire pe întreaga asistenţă. Cu încă două, trei asemenea discursuri

profesorul zâmbind ironic era sigur că va ajunge în iad. Or profesorul nu se vrea marele bolnav,

supremul savant, se vrea omul normal, cu limitele lui nu vrea să abrutizeze oamenii din jurul lui,

să le pervertească sufletele. E drept că se gândise şi la asta: opera mai poate aştepta confirmarea,

autorul ei, nu – iar dacă autorul ei nu-i om de lume devine puţin probabilă autenticitatea, valoarea

ei. Erorile vieţii transpuse în literatură pot deveni diamante literare sau nimic. Uneori comicul şi

tragicul fuzionează ingenios dar niciodată perfect pentru a fi ceea ce unii numesc „păcălitorul

păcălit”. Ca autor niciodată nu ai dreptul să ridici vocea împotriva unui public mai puţin receptiv

la NOU . La o adică fiecare moare pentru el.

Ca argument, lungeşte-te pe iarbă şi priveşte cerul înstelat, nu te mai gândi la nimic, ascultă

numai cum se îndepărtează larma vieţii şi cum păsările şi câmpiile se prind într-o horă năucitoare

de sunete şi cuvinte abia şoptite – animale, păsări, oameni tac puţin câte puţin în somnul lor abia

perceput. Atunci, abia atunci vei înţelege că viaţa e plină de farmec şi lumină, că lumea e frumoasă

şi în nemărginirea ei e numai graţie şi flori, dincolo de civilizaţie şi cultură. Atunci, abia atunci vei

înţelege că lumea animalelor a fost lăsată de Dumnezeu sub ocrotirea noastră şi nu la dispoziţia

noastră, că dreptul lor de a trăi e limitat doar de dreptul nostru de a exista. Când oare ne vom

întreba dacă avem dreptul de a ucide din plăcere.

* *

*

Dimineaţa aceea de sfârşit de septembrie era rece şi tăcută – în jurul meu linişte şi pace,

dar o linişte înspăimântătoare deja. Aveam pulsul mărit, simţeam un tremur ciudat în pulpele

picioarelor, în mâini, în tot corpul – nu aveam cu cine vorbi aşa că am telefonat acasă nevesti-mi,

am constatat o uşoară dificultate de comunicare, am încercat să scriu ceva pentru ziarul de

săptămâna viitoare, n-am reuşit. M-am gândit că meritam o mică vacanţă. Soţia mea abia ieşise din

spital aşa că la o mănăstire pentru câteva zile era locul cel mai potrivit. Nici eu nici ea nu ne

găseam nicăieri odihnă. În ochii ei, câteva luminiţe de o adâncă şi chinuitoare tristeţe, dovedeau că

spitalul o secătuise – era obosită, foarte obosită – nici măcar nu-şi mai dădea osteneala de a-mi

ascunde ceea ce ştia că mă îngrijorează. Se gândea la Clara, micuţa noastră prinţesă din nordul cel

mai de nord al Maramureşului îndepărtat. Prinţesina creştea departe de zgomotul străzii, în aer

curat de munte, cu lapte şi fructe din belşug, nepoluate. Nu de puţine ori îmi şoptise că îi e dor de

aia mică. Acum o înţelegeam, dorul de aia mică o vlăguia cu fiecare zi aşa că la Sighet vom pleca

mâine. A doua zi starea fizică şi psihică i se schimbase brusc, ochii îi străluceau de o nespusă

duioşie. Nu mă interesa nimic altceva decât fericirea soţiei mele.

* *

*

În drumul meu spre Sighet am văzut multe vile luxoase, adevărate castele, maşini luxoase

de zeci de mii de dolari, prietenul meu din Köln pictorul Sekeli a rămas surprins de valoarea

Page 36: po-CĂINŢA · po-CĂINŢA „Prefer dezavantajele de la o nevastă deşteaptă decât avantajele de la o nevastă altfel, şi asta pentru a nu mă trezi în dificila situaţie de

maşinilor şi luxul vilelor acestor îmbogăţiţi de peste noapte, în urmă cu zece ani locuise în Braşov,

doar ştim cu toţii că îmbogăţirea peste noapte, de cele mai multe ori este un furt camuflat cu multă

abilitate în dauna săracilor. N-am auzit în ultima vreme despre vreun milionar închis. Dibăcia de

a face bani din orice este un dar special, dar de o valoare morală sigur îndoielnică şi foarte

dubioasă. Astfel de specimene trebuie toleraţi doar dacă din fagurele lor de miere urmează ca

jumătate să treacă în folosul obştei. Bunul simţ îmi servise drept călăuză toată viaţa, prietenul meu

pictorul avea un bun simţ – cu mult superior. Mai tot drumul soţia mea îmi vorbise de doctorul

Calotă Firmilian. Eu îl cunoscusem la el acasă şi devenisem prieteni de vreo doisprezece ani.

Chirurgul are o înfăţişare obişnuită, dacă nu ar fi jovial şi vesel, mereu preocupat aproape că nu ar

fi remarcat într-o adunare, mai ales că nu se poate lăuda nici cu statura sub mijlocie. Fusese numit

director de spital director adjunct fiind un coleg de la ortopedie, doctorul Mercuţ – un om şi

jumătate la propriu. La minister ministra sănătăţii a constatat cu stupoare că „ăl mare este ăl mic

şi ăl mic este ăl mare”. Şi ei se amuzau copios pe tema asta – devenind mai întâi simpatici, apoi

foarte plăcuţi şi în cele din urmă doriţi în cercurile oficiale şi selecte.

Doctorul Calotă, în spital, nu face nici o deosebire între bogaţi şi săraci. Toţi bolnavii îl

adoră. Ştie numele fiecărui bolnav din secţia unde operează el. Tineri şi bătrâni sunt amicii lui, pe

toţi îi ascultă, necazurile lor devin uneori problemele lui, nu de puţine ori plăteşte din buzunarul

lui medicamente sau alimente pentru cei lipsiţi şi fără ajutor. Examinarea medicală o face cu

aceeaşi atenţie pentru toţi bolnavii fie ei săraci, milionari sau capete încoronate. Pentru copii avea

un termen de lucru neobişnuit, uneori prea uşor intra în conştiinţa acestora. Chipul lui luminos

dăinuia în mintea micuţilor, tinerilor adolescenţi şi domnişoarelor pentru multă vreme. Este un

chirurg desăvârşit, în cele mai multe şi grele cazuri făcea el însuşi pansamentele. După felul lui

simplu şi direct de a se purta, după ochii lui mari, negri, luminoşi şi inteligenţi cu o mare uşurinţă

de comunicare pare un spartan contemporan. Zeii vând toate lucrurile la un preţ onest şi doctorul

Calotă avea ceva din dumnezeirea celor de pe pământ. „Cred că lui îi datorez faptul că pot umbla

azi, că pot mânca aproape orice, că nu mai sunt obsedată de mirosuri” zicea nevastă-mea când ne

apropiasem de Sighet. Şi eu îi datoram prietenului meu faptul că Mirela nu mai era aşa tristă,

nervoasă şi greu de suportat din cauza indispoziţiei ce i-o crease colecistul (fierea) de care acum

scăpase pentru totdeauna.

Cu puţin somn zilnic şi o minte odihnită îţi revii din convalescenţa aia după operaţie chiar

dacă pentru un timp eşti foarte slăbită – o încurajam eu.

* *

*

Toată viaţa alergasem după femei, subtila otravă a creaţiei mele fusese strecurată de

nesaţiul procreaţiei. Mulţi mă considerau condamnat. Viciul ăsta e bun până la un punct, dacă îţi

dai seama la timp şi te trezeşti poate deveni o virtute – e ca un colac de salvare care te poate salva

de la înec dacă nu eşti beat sau îmbătat de măreţia mării. Până la o vârstă te poţi chiar mândri cu

succesele tale de armăsar. Cum nu orice gloabă ajunge armăsar, dar orice armăsar ajunge gloabă

– trebuia să-mi dau seama. Nu puteam să mă privesc în oglindă dimineaţa ca pe un străin, fără să

nu fac nimic pentru mine. Ochii femeilor sunt uneori dogoritori – plini de scântei – dar cum orice

scânteie face şi cenuşă e bine să vezi şi asta în sclipirile lor. Ce mai aveam să-mi doresc decât o

viaţă simplă, cu un pat şi o masă, într-o cameră curată cu mult aer şi lumină şi multă, multă linişte.

O viaţă simplă, între oameni simpli. Verile toate le voi petrece la ţară cu albinele, pomii, păsările

cerului în jurul meu - scriind sau pur şi simplu conservându-mi spiritul. Tot ce ne foloseşte cu

adevărat se cumpără cu puţini bani, lucrurile de prisos costă mult. Ce-i cu adevărat frumos şi

Page 37: po-CĂINŢA · po-CĂINŢA „Prefer dezavantajele de la o nevastă deşteaptă decât avantajele de la o nevastă altfel, şi asta pentru a nu mă trezi în dificila situaţie de

folositor ne este oferit fără bani: răsăritul soarelui, norii călători, păsările, câmpiile necuprinse,

marea cea mare. Păsările ne cântă gratis, soarele ne încălzeşte şi ne luminează cugetul fără parale.

Nu plătim nimic pentru luna de pe cer, nici pentru stele, bucatele simple sunt mai sănătoase decât

cele de la Minerva. Toate numai la ţară se găsesc, oraşul a fost născocit de Diavol – de asta s-a

gândit Dumnezeu cum să dărâme Turnul Babel.

Nici Dracu n-are ce face omului cât mai poate râde în hohote şi dacă trăieşte la ţară.

La Rozavlea am întâlnit un dascăl de ţară, un om bun şi blând ca un sfânt pământean.

Copiii, oamenii îi zic „Domnul Trandafir”. De câte ori mi-l amintesc zâmbesc mulţumit că l-am

cunoscut pe cel mai cinstit, mai curat la suflet şi mai drept om din câţi am întâlnit. Nici ceilalţi

dascăli, învăţători şi profesori îmi spuseseră că nu-l auziseră niciodată rostind vreo vorbă aspră ori

duşmănoasă către vreun copil, străin sau vecin. Mă simţeam onorat că aveam lângă mine pe cel

mai blând om. De la el am aflat lucruri pe care nu le puteam citi din cărţi şi nici învăţa de la alţii

despre locurile acelea pline de farmec şi belşug. Maramureşenii sunt oameni simpli şi gospodari,

au animale, lapte, brânză, ouă, miere, carne dar n-au bani şi legume. Au fructe, dar n-au cereale.

Vorba lui era simplă şi meşteşugită – plină de metafore. M-a dus în josul şi în susul munţilor. Avea

cât muncise, poate mai puţin, dar n-avea nevoie de mai mult. Îşi aranja nevoile după cele ce avea.

Nu se plângea niciodată de nimic. Zugrăvea case, repara pingele, cosea fâneţe pe la vecini şi

prieteni. Îşi gătea şi se spăla singur. Scriu aceste câteva cuvinte cu uimire despre „domnul

Trandafir”.

Fericirea noastră n-o putem cere nimănui că nimeni nu are vreme de asta. Fericirea este în

noi – cu supărările noastre nu trebuie să ajungem la rude, neamuri sau prieteni că şi ei au destule.

Nu este durere mai mare decât să-ţi aminteşti în nefericire de fericirea trecută. Moartea ne

urmăreşte pretutindeni, este mereu în spatele nostru, nu o vedem niciodată, nu o simţim, dar ştim

că există ca şi umbra noastră. Cel mai ciudat lucru este că îmbătrânim şi cu fiecare zi ne apropiem

de mormânt, dar gândul morţii se tot depărtează de noi.

E un miracol că bătrânii trăiesc mai mult prezentul decât trecutul. La viitor le e frică să se

mai gândească.

Multe mai aveam de aflat de la Ion alias „Domnul Trandafir”, om de munte zdravăn şi

sănătos ca o stâncă de granit – ce trecuse de şaizeci de ani cam de multişor, dar el tot atât avea; mai

mult n-aveai cum să-i dai, „că era pierdere de vreme” cum zicea el râzând în hohote ca să-l înfrunte

pe Diavol.

Într-o zi m-a dus la târg la ŞIEU aşa se numea satul acela după cum spune legenda. Câţiva

din ceata lui Pintea haiducul s-au oprit pentru o noapte pe acele meleaguri. Se zice că dimineaţa

căpitanul le-ar fi spus: „Măi fraţilor, eu mai rămân aici pe aceste meleaguri, voi puteţi pleca care

încotro după cum vă va fi voia”. „Şi eu, şi eu” au zis unul câte unul.

La târg la Şieu un ţăran din Rozavlea vindea purcei cu două sute de mii bucata, avea

douăzeci şi doi, dar până la prânz nu vânduse nici unul. După prânz le-a scăzut preţul la o sută de

mii bucata şi apoi la cincizeci de mii bucata şi nici atunci n-a venit nimeni să-i ia. Aşa a hotărât să

le dea drumul prin târg că el acasă nu-i mai duce. Să-şi rupă hainele, coatele, să-şi frângă nasul –

cine vrea purcei fără bani. Guiţau purceii, striga lumea în gura mare: „Uite-l! Prinde-l!” - a fost

un spectacol de neuitat.

La o înmormântare la Vişeu, tot în zona aia – rudele mai apropiate înainte de a le pleca cel

apropiat din curte, stau mai aproape de coşciug. Preotul satului mai zelos şi cu o predică

copleşitoare la un moment dat privind spre cel intrat în nefiinţă, întrebă: „Tu, omule, cine eşti şi

de ce ai venit printre noi?”. Unul care moţăia de nesomn într-un colţ se trezi strigând în liniştea

aceea de mormânt „Sunt şeful gării din Vişeu şi sunt văr cu mortul, părinte – Dumnezeu să-l ierte”.

Page 38: po-CĂINŢA · po-CĂINŢA „Prefer dezavantajele de la o nevastă deşteaptă decât avantajele de la o nevastă altfel, şi asta pentru a nu mă trezi în dificila situaţie de

Toată lumea a izbucnit în hohote de râs iar popa Tatu din Lereşti scuzându-se s-a dus după şură,

unde şi-a dat şi el drumul revenind apoi sobru pentru a-şi continua predica.

Mă închinasem întotdeauna înaintea bunului simţ cu mult superior al prietenului meu Ion.

Avea o naturaleţe şi un aer de păstor, de călugăr dacă nu de prinţ al acestor locuri vesnicite de

Dumnezeu. Era arhanghelul ţinutului. Cum se numea locul acela ciudat unde mă lăsase să cuget la

baza muntelui din care izvoare cristaline şuşoteau în voie printre pietre şi stânci la vale nu-mi

spusese, nu pentru că n-ar fi ştiut dar locul n-avea nume. Ion trăise totdeauna aici, era la el acasă,

era în împărăţia lui, dar nu era stăpânul ei. Am văzut şiraguri de ardei roşii, gălbui, verzi, vişinii,

legături de ceapă uscată şi usturoi, mere şi prune uscate atârnând la streaşina casei, slănină afumată

şi cârnaţi uscaţi în cele mai neaşteptate şi pitoreşti locuri, în şură, în pod, în clopotniţa satului. Ceva

mirific venea dinspre muntele nevăzut, învălurit în ceaţă.

Muntele imperios, neînduplecat şi aspru ca o poruncă. Poate că tocmai de aceea

maramureşenii sunt aşa de veseli şi prietenoşi. Ei nu te întreabă cine eşti, de unde vii, te aşază la

masă, te omenesc cu ce au - pălincă, brânză, pită şi slană - dacă vrei spui dacă nu, nu. Filozofia

vieţii pe aceste meleaguri este alta decât în orice alt colţ de lume. Aici pădurea vorbeşte şi apele

cântă – scriu cu uimire aceste cuvinte despre oameni şi locuri de neuitat.

Toţi bărbaţii şi femeile din aceste ţinuturi neînsemnaţi prin excelenţă deţin acum un loc

mult mai important pe lume decât înainte de a-i cunoaşte.

De la Ion – omul civilizaţiei altruiste am aflat că „femeia are tăria diamantului şi dulceaţa

mierii, cruzimea tigrului şi strălucirea caldă a focului, dar şi răceala zăpezii”, căci nu puţine au fost

fecioarele întâlnite de noi pe acele meleaguri. Memoria nu mă lasă să nu revăd cu ochii minţii de

câte ori mă simt obosit, primăvara de pe aici e ca o tânără fecioară curată, poate prea curată, având

totuşi în priviri dulcea grijă a maternităţii. Prima dată când am ajuns în Maramureş am văzut o

fecioară blondă, de ce blondă tocmai aici m-am întrebat, era o blondă serafică, zâmbitoare,

plăpândă, cu ochi copilăroşi şi din care ţâşneau dureroase priviri de trandafiri, crude şi nevinovate

ca nişte pulberi de stele, la vederea cărora nu te (mai) poţi stăpâni. Au trecut ceva ani de atunci şi

n-am uitat ochii aceia luminoşi şi strălucitori, a căror privire mă urmăresc încă. Deseori mă întreb

– asta e dovada vie, clară a dorinţei, a renaşterii naturii pe pământ. Ăsta să fie sensul vieţii că ce

altceva să fie primăvara dacă nu despărţirea de corp, ori ceva ce depăşeşte înţelegerea mea.

„Bărbatul care nu se pierde în faţa unei femei oricât de puternică i-ar fi dragostea, nu e bărbat şi

femeia va simţi dispreţ pentru el”, îmi spusese înţeleptul Ion. Când El şi Ea sunt o singură persoană,

nu mai sunt ei înşişi; când fiecare este jumătatea celuilalt – urmează o mică moarte un dans fără

sfârşit într-un vârtej de culori şi forme, urmat de o cădere în neant, apoi în prezentul continuu –

aşa îmi explicam eu zborul din afara timpului. Bărbaţii implicaţi într-o dragoste „fenomenologică”

simt nevoia posesivităţii cu repercusiuni din cele mai neobişnuite: de a-şi mistui iubita, de a o

absorbi, de a o asimila, de a o dizolva (în tine) şi toate astea pentru că în ea e propriul lor eu.

Cruzimea se uneşte cu dorinţa şi se ajunge la voluptatea legată de extremul cald şi extremul rece.

De aceea divinităţile antice ale dragostei erau şi divinităţile morţii. Dragostea n-a adus niciodată

câştig nimănui, dar nu face rău – de fapt face bine celor aleşi însă din aceştia numai unora le

înnobilează trupul, le înalţă spiritul şi numai astfel te trezeşti cu acea armonie şi responsabilitate

faţă de cei de lângă tine. E adevărat că până atunci fusesei un egoist, te bucurai numai pentru tine

ignorând realitatea, existenţa celeilalte fiinţe care te adusese dincolo de dincolo. Am găsit într-o carte

de J. Ramsey Ullman o mărturie uimitoare: „La început erau două trupuri, apoi un singur trup, un

trup în alt trup, o viaţă în cealălaltă viaţă. Nu existau decât o nevoie, o căutare, o răzbatere jos, jos,

tot mai profund, sus, sus, tot mai sus, prin carne, prin întunericul moale, arzător, în dilatare,

nelimitat, atemporal”. Novalis spune că „femeia este supremul aliment vizibil care face trecerea

Page 39: po-CĂINŢA · po-CĂINŢA „Prefer dezavantajele de la o nevastă deşteaptă decât avantajele de la o nevastă altfel, şi asta pentru a nu mă trezi în dificila situaţie de

de la trup la suflet şi invers de la suflet la trup – într-un fel de beţie exotică, indescriptibilă, pentru

care nu există limbaj dar există o totală comunicare, poate ancestrală – oricum este atinsă starea

cea mai sălbatică a naturii, a renaşterii, a vieţii”.

* *

*

„Domnule Mihai, m-ai întrebat odată despre Biblie – cine este autorul ei şi dacă această

carte a cărţilor este scrisă de oameni, atunci pentru ce se zice că autorul ei ar fi Dumnezeu?

Nu ştiu de ce mi-a rămas în minte ca un fel de datorie să vă caut şi să vă explic ce este

Biblia”.

„Din punctul dumneavoastră de vedere, părinte Damaschin”.

„Corect – Biblia este un dar ceresc oferit de Dumnezeu oamenilor, este ca un fel de

scrisoare de la tată către fiii săi. În ea găsim adevărul despre Dumnezeul nostru. Biblia a fost scrisă

de aproximativ patruzeci de bărbaţi diferiţi, de naţionalităţi diferite, din civilizaţii şi culturi diferite

pe parcursul a 1600 de ani începând cu 1500 încoace î.e.n. Cei care au scris Biblia au fost la

dispoziţia Domnului – în cuget şi simţiri. Au scris ce li s-a dictat – adică gândurile lui Dumnezeu.”

„Aşadar nu cei care au scris-o sunt efectiv autorii”.

„Nu, autorul este Dumnezeu din ceruri”.

„Duhul Sfânt?”

„Da, Duhul Sfânt este un spirit, adică o formă de viaţă cu mult superioară vieţii noastre”.

„Spiritul sfânt este forţa activă a lui Dumnezeu”.

„şi nu numai, este iubirea, înţelepciunea, dreptatea şi puterea”.

„… Domnul Dumnezeul nostru este iertător, răbdător, generos – de acord, dar cu icoanele

cum rămâne, cui trebuie să ne închinăm, nu lor?”

„Nu, Dumnezeu spune că trebuie să ne închinăm numai lui. Gloria lui Dumnezeu nici să

ne închipuim nu putem că ar putea fi împărţită cu altcineva vreodată”.

„Era să zic că e cam egoist Dumnezeul nostru – dar n-am zis-o”.

„Vai de cei care numesc răul bine şi binele rău, care spun că întunericul este lumină şi

lumina întuneric, care dau amărăciune în loc de dulceaţă”.

Cei care trăiesc în întuneric spiritual sunt influenţaţi de dumnezeul întunericului, Satan

Diavolul, sunt înstrăinaţi de sursa luminii şi a vieţii.

Apostolul Pavel a spus că imoralitatea sexuală, hoţia, lăcomia, beţia, insulta sunt practici

obişnuite printre cei prinşi de capcana întunericului spiritual. Mulţi cred că dacă ar avea mulţi bani,

ar fi fericiţi. Însă, dacă facem din câştigarea banilor principalul obiectiv în viaţă, am putea avea

parte de «chinuri de nedescris ale minţii».

„A câştiga bani mulţi înseamnă a-l urî sau a-l iubi pe Dumnezeu?”

„A ne apropia de Dumnezeu înseamnă atât a-l iubi, cât şi a ne teme de el”.

„Teama şi iubirea merg mână în mână – cam curioasă asociere”.

„Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile lui” spune Biblia şi mai spune „frica de

Domnul este începutul înţelepciunii” – Dumnezeu este prieten cu cei care se tem de el «Prietenia

Domnului este cu cei care se tem de el» a scris psalmistul .

„Părinte Damaschin, eu sunt prieten cu dumneata de câţiva ani, teamă până acum de

dumneata n-am avut, poate de azi înainte”. Conversaţia cu cuviosul prelat se apropia de sfârşit căci

ajunsesem acasă şi eu şi popa.

„Să aveţi reputaţia de persoane rezonabile” a scris apostolul Pavel.

Valoarea cărţilor mele constă în valoarea eroilor aproape rupţi din viaţă - luptându-se cu

vicisitudinile vieţii – aspră, violentă, plină de dezamăgiri şi chinuri – alteori personajele mele sunt

Page 40: po-CĂINŢA · po-CĂINŢA „Prefer dezavantajele de la o nevastă deşteaptă decât avantajele de la o nevastă altfel, şi asta pentru a nu mă trezi în dificila situaţie de

pline de succes – sub semnul împăcării cu natura şi umanitatea consemnase părintele într-un articol

critic în „Adevărul literar”. Eu consemnasem în subconştient că la Sighet simţeam înăuntrul meu

o ploaie de verde proaspăt şi crud ca în Pastorala lui Beethoven. Tot ce vedeam în jur semăna cu

acea sărbătoare din copilărie din Sâmbăta morţilor când aproape totul era gata curat, proaspăt,

crud, copt, verde, roşu, galben, auriu, albastru înnourat – cu miros de cozonac şi pâine coaptă, de

friptură de miel şi curcan la cuptor. Preotul era un om fermecător, vorbea fluent, adânc neliniştit

despre lucruri şi fenomene pe care le trăia pătimaş de fiecare dată, avea de fiecare dată tema

succesului domnului Isus Hristos şi se comporta ca un om de succes – nu era important pentru el,

că toată lumea îl considera un ratat.

De aici şi până la analogii despre Poezie, Frumuseţe, Iubire, Ţară, Politică, Istorie,

Conştient, Subconştient – nu era mult, tot găsea şi explicaţia după care cu cât Dunărea seca mai

mult cu atât necazurile creşteau în intensitate şi invers. Nu ştiu dacă făcea cumpărături în gând,

dar versuri şi analogii făcea – căci din când în când se oprea din mers, scotea un carneţel şi îşi nota

acolo ceva ce avea să fie o cărămidă de fum la un templu de poem ce avea să nu se mai termine

niciodată. A fi creştin era aproape imposibil, cum tot atât de imposibil era să fii păgân, el alesese

„a fi sau a nu fi, aceasta-i întrebarea”. Era fin şi grosolan, greoi şi aerian, era deştept şi cultivat,

era şi prost şi incult, părea un prinţ – ajuns de nevoie slujitorul Domnului pentru că îşi pierduse

tronul la jocul de cărţi. Nu ştiu nici acum dacă putea deosebi şiretenia şi ambiţia, agresiunea sau

violenţa. În oamenii de succes nu trebuie să ai încredere, puteau fi aleşii diavolului. Nevasta lui

era o alchimistă convinsă de puterea focului şi a farmecelor. Era o vrăjitoare de succes, deşi voinică

şi ea - din moment ce umbra i se prelingea pe tavan – nu avea loc pe nici un perete. Acum că

America ca singura putere mondială a fost lovită în inima ei de Al’Queda şi nu are cu cine se lupta

– era un paradox. Să fii atât de mare şi de puternic şi să nu te poţi apăra – „încâlcite sunt căile

domnului”. Nimic nu poate fi mai iraţional decât raţionalitatea – uite dovada – Osama bin Laden.

Când nu vorbeam despre poezie, politică şi Domnul, părintele mă ţinea la curent cu informaţii

competente despre târfe, bande de tâlhari, narcotice, criminali în serie, şuţi, peşti, pedofili şi

escroci. Despre corupţie şi corupţi nici un cuvânt – aici tema era politică şi era interzis – relaţiile

lui de la „putregai la puritate” erau mai mult decât jurnalistice, erau FBI-istice. E adevărat că

literatura îi stimulase imaginaţia şi creativitatea iar nevasta îl „băgase la închisoare” pentru câteva

luni - nu-l lăsa singur nici la PIŞU. Opusese rezistenţă înainte de a fi prea târziu, adică nu i se

vedea burta, nu i se subţiaseră picioarele, nu îi albise părul căci el nu avea nici păr nici chelie, era

aşa cum spunea singur – nici creştin, dar nici păgân. Era ca nevastă-mea după ce absolvise

filologia: ştia tot ce se cuvenea să ştie şi nimic din ce-ar fi trebuit într-adevăr să ştie, adică să-i

folosească ei prima dată. Era ca şi cum ai privi eternitatea de pe malul Dunării. În America toată

lumea munceşte pentru binele tuturor (din cei care muncesc) şi apoi pentru binele personal din

moment ce dacă nu-ţi plăteşti taxele şi impozitele intri la ZDUP – iar dacă mori de foame nu

interesează pe nimeni – şi vine unul musulman de origine tot american şi omoară 5300 de oameni,

dărâmă simbolurile şi te ameninţă cu distrugerea civilizaţiei. În ce idol al democraţiei perfecte să

mai crezi? Lacrimile rudelor celor dispăruţi erau acte de cultură sau de civilizaţie – mă întrebase

Popa într-o zi. Atunci, abia atunci mi-am pus întrebarea dacă mai e cazul să-l cred intelectual.

Timpul meu pierdut în discuţii nu mai era în siguranţă. Poate că reîncarnarea lui nu era perfectă,

dar nici iluzorie nu era. Un defect apăruse, la el sau la mine? Pe cine era să întreb?! Pe el sau pe

mine?! Eram ca în teatrul absurdului. Întrebarea era ca un fel de teză a tezei existenţiale. Popa era

sau nu era poet. Orfeu a înduioşat pietrele şi arborii – părintele mă înduioşase pe mine şi nu de

puţine ori. Fusesem corupt în religia mea de creştin ortodox. Soarele încă mai strălucea, albastrul

cerului era încă cristalin – gândurile mele erau înnourate – eu mă simţeam un ticălos – îmi trădasem

Page 41: po-CĂINŢA · po-CĂINŢA „Prefer dezavantajele de la o nevastă deşteaptă decât avantajele de la o nevastă altfel, şi asta pentru a nu mă trezi în dificila situaţie de

convingerile. „Apreciază-te cum se cuvine şi vei învinge, pierde-ţi respectul faţă de tine şi eşti un

om pierdut” îmi zisese părintele trântindu-mi poarta în nas într-o seară. „Vrei să fii cineva – nu-i

băga în seamă pe cei care te insultă” îi auzeam vocea în subconştient. Şi totuşi părintele era

prietenul meu. Îmi trebuia restabilit echilibrul pentru a intra în transă, vroiam să scriu la carte. Să

scriu romanul unui nou roman.

Trăiam într-un fel de suburbie a realităţii întâlnindu-mă cu Domnul. Trebuia să-l evit sau

trebuia să fac din nebunia lui ceva extraordinar. Părintele nu era prost. Prin el mă ridicasem

deasupra celor aleşi de diavol, lui îi datoram câteva din succesele prelegerilor mele literare,

artistice, erotice şi filozofice. Preotul era un poet, nebun, corpolent, bolnav, religios agitat, dar

timid, cu un tremur în glas şi gesturi extrem de delicate pentru un om cât un munte.

„Maestre, cum pot să ştiu dacă exist?” îl întrebase un student la o lansare de carte, în

râsetele tuturor.

„Cine întreabă vă rog?” citise undeva răspunsul – şi sala amuţise pentru câteva minute ca

apoi să se zguduie de râsete şi aplauze. Popa îi luminase spiritul.

„Tinere, vezi dumneata bastonul acesta, la capătul lui este un prost, continuasem eu –

savurând succesul sălii încremenite într-o linişte de mormânt şi primisem un răspuns stupefiant:

„la care capăt maestre?”. Iar s-a declanşat delirul de care aveam atâta nevoie toţi. După aceste

evenimente am fost declarat de presă „omul săptămânii”, iar studentul omul zilei – şi era corect.

Când ies la plimbare cu fetiţa mea Prinţesina – pe care o iubesc foarte mult, mai mult decât pe un

băiat din moment ce şi eu şi nevastă-mea îi zicem FETIŢU – prietenii, colegii mă întreabă dacă

sunt bunic. La fel voi păţi şi când o voi lua de la grădiniţă unde o va duce soacră-mea. Parcă aud,

că de văzut nu ştiu ce o să văd: a venit BUNICUL – Prinţesina, a venit bunicul. E adevărat că sunt

cu ceva mai mulţi ani mai în vârstă decât soţia mea, poate şi de aceea soacră-mea, adică maică-sa nu

vroia să o lase să-şi irosească tinereţile cu mine, cu chelia mea în formare, cu barba mea căruntă.

Îşi dorea oare soacra mea să fie fie-sa singură sau era doar un moft. Nu aveam să aflu prea curând

acest lucru, dar cu venirea pe lume a fiică-mii am aflat. Viaţa ei avea un sens şi era mai mult decât

fericită cu nepoţica ei – fie-mea, adică Prinţesina, care la un an şi trei luni zicea tată la toată lumea.

Cu aceeaşi ocazie am uitat să-mi convertesc anxietăţile în teme de o gravă şi solemnă meditaţie

intelectuală şi să mă văd „sătul de ani” - de proprii mei ani. Fără exerciţii savante cu FETIŢU lângă

mine voi îndepărta blestemul morţii dat de Dumnezeu, lui ADAM şi EVEI şi descendenţilor, adică

şi mie – pentru multă vreme. Vigoarea fizică, îmi va aduce vigoare psihică, talent şi imaginaţie –

deci voi deveni om cu treabă serioasă, şi apoi ce e mai nobil decât să creşti un copil ultradotat ca

FETIŢU.

Nu fusesem bărbatul pe care vreo fustă să-l lege vreodată mai mult de câţiva ani. Acest

succes (nu ştiu al cui) efemer îl aveam numai după ce din altruism cedam de fiecare dată

pretenţiilor femeieşti ce se înmulţeau zilnic. O chestie total lipsită de etică – când ajungeam la

această concluzie îmi trecea, adică mă vindecam de dragostea pentru cea care mă tortura şi o lăsam

baltă căutându-mi alta. Nu de puţine ori mă însurasem de-a binelea – asta nu mă împiedica cu

nimic din drumul meu spre gloria feminină. Devenisem proverbial prin actele mele de mărinimie

– lăsasem doamnele cu ceva mai multă avere decât ar fi strâns ele într-o viaţă – aşa că singurul

care pierdea eram eu cel ce de fiecare dată o luam de la început. Nici azi nu ştiu dacă eu eram cel

câştigat, dar aşa credeam. Libertatea mea „conjugală” era ca un fel de iluminare, nu mă mai

gândeam la morminte comune şi nu mă mai temeam de o eternitate de plictis. Ultima nevastă era

doctoriţă şi în ciuda tuturor raţionamentelor asta mă apropia de mormânt în mod vertiginos –

dovada şi cumpărase morminte la cimitirul Sineasca şi se lăuda părintelui şi rudelor. În cele din

urmă a rămas şi cu această zestre, că n-am revendicat nimic după ce m-am văzut slobod şi sănătos.

Page 42: po-CĂINŢA · po-CĂINŢA „Prefer dezavantajele de la o nevastă deşteaptă decât avantajele de la o nevastă altfel, şi asta pentru a nu mă trezi în dificila situaţie de

Scăpasem din spaima de a sta ca sabia în teacă mai puţin respectat, dar liber. Până şi

neamurile mă considerau un trăsnit şi o curiozitate în cele lumeşti. Nici prietenii nu-mi admirau

„osteneala” cu toate că nu le cerusem nimic. I-am lăsat unde au vrut ei acolo în plata Domnului şi

mi-am luat nevastă NOUĂ încurajat fiind doar de un cunoscut avocat ce-mi devenise amic din

întâmplare. Avea un nume de Găină asociat cu o floare – Viorel. Pentru că el evalua altfel

„virtuţile” mele acest fapt îi irita pe ceilalţi, pe mulţi nici nu-i cunoşteam, dar mă detestau înainte

de a mă cunoaşte, devenisem cineva, PERSOANĂ PUBLICĂ. Şi pentru că şi la noi venise

capitalismul după Revoluţie mulţi „politicieni” s-au trezit că sunt şi oameni politici – întrunesc

calităţile adică mârşăvia dublată de respectul de sine şi duplicitatea dublată de onoare. Ca ziarist

devenisem un temut – degajam un iz acuzator în prezenţa acestor „performanţe” politice şi pentru

asta eram evitat permanent de troglodiţi. Îi priveam şi îi culpabilizam pe loc, ori că aveau pantofi

roşii, ori că priveau peste mulţimile cărora le cerşeau voturile, dispreţuindu-i în acelaşi timp şi

după.

Ministrul justiţiei cu satârul lui legat la brâu m-ar fi tăiat bucăţi după ce vânduse un grajd

cu 100.000$ şi eu făcusem publică fapta. Acelaşi ministru vorbea de separarea puterilor în stat în

timp ce era şi senator (deci în legislativ în acelaşi timp) şi judecătorul cel mai de sus. Ce fel de

drepturi lumeşti mai puteam eu să-mi revendic din moment ce făceam ce ar face orice tip înzestrat

cu oarece abilităţi. Nu-mi mai plăceau decât femeile foarte frumoase care pot fi şi nebune şi

ticăloase, frumuseţea le face altfel. Forţa ordinii sociale şi uneori puterea aparţine exact acestor

creiere de muscă beată. Să te ferească sfântul de o astfel de relaţie. Pentru ele nimicurile au cea

mai mare importanţă şi sunt prioritare în orice împrejurări. „Am chef să fac amor chiar dacă fuge

patul de sub mine, şi ce dacă e cutremur” o poţi auzi pe oricare descreierată. Ultima mea nevastă

– e şi doctoriţă şi avocată şi profesoară şi cea mai mare calitate a ei este că ESTE mama fiicei mele

– PRINŢESINA. Are şi minte şi talent pentru minte şi nu minte nici ca un avocat, nici ca un doctor,

nici ca jurnalist. E obiectivă în subiectivismul ei – e sinceră cu ea şi nu trebuie să uiţi ca bărbat că

dacă o femeie e pusă să-ţi ia banii – nu-ţi rămâne decât castrarea. E ca şi când ai vrea să prinzi

peşte, nu cu alt scop decât acela că ai vrea să ai un folos fără să dai în schimb nimic. Muierea te

vrea pentru plăcerea ei mai întâi, dar şi pentru banii tăi mai pe urmă. Constaţi în tăcere tu cel mai

iubit amant al ei cum spusese Cleopatra oare dezinteresată: „simt în mine doruri nemuritoare”. Mă

străduiam să trăiesc în zonele înaltei conştiinţe civice – asta dacă nu ieşeam din casă sau dacă

plecam la ţară – în vorbe era imposibil şi ce mi se părea mai de neconceput că tocmai pentru

Facultatea de Drept trebuia să-mi reneg principiile. Nu ştiu dacă vedeam răul numai la alţii, asta

îmi reproşase şi profesorul Dogaru tot făcând aluzie la faptul că şi nevasta mea era profesoară la

Drept. Sigur omenirea nu duce lipsă de d-alde noi – îi răspunsesem eu învins de neputinţa reacţiei

şi apoi începusem şi eu să fac parte din marea familie a nevoiţilor şi nevoiaşilor – căci mai

îmbătrânisem cu ceva ani. Prin felul în care ne înţeleseserăm aduceam o insultă omenirii,

civilizaţiei noastre în cele din urmă. Noi cei care trebuie să facem tot posibilul pentru a reinstaura

demnitatea, integritatea şi seriozitatea gândirii, noi pactizam convingându-ne practic unul pe altul

că avem dreptate să fim servilii unor cauze pierdute. Or fi aceste rânduri pasaje fascinante pentru

somn, n-or fi?!

De ce oare în fiecare zi mă simţeam mai sălciu, mai steril, mai amar nu-mi puneam această

întrebare pentru că nu vreau să conştientizez răspunsul ei. Citisem undeva câteva rânduri care mă

cutremuraseră:

Când iubitul îţi dispare

Apar alţii în aşteptare.

Page 43: po-CĂINŢA · po-CĂINŢA „Prefer dezavantajele de la o nevastă deşteaptă decât avantajele de la o nevastă altfel, şi asta pentru a nu mă trezi în dificila situaţie de

Nevastă-mea îmi spusese foarte serios într-o seară: „dragule, tu eşti liber să stai cu mine,

să nu uiţi asta, eu nu vreau să păţesc ca celelalte neveste - care au vrut banii tăi, averea ta, eu te

vreau pe tine - adică şi banii şi averea”.

Literatura şi ea, îmi îndulceau insomniile în ultima vreme. Mai visam şi eu uneori nopţi

albe cu amazoane din a căror sâni dinţii mei, buzele mele îmi ridicau statui de cântec şi lumină,

dar mai rar decât realităţile de altă dată. Şi ce anume era mai important la mine (la peste 50 de ani)

– această baltă de libertate nefolosită sau fericirea de a zăcea noaptea alături de Mirela care dădea

o savoare specială până şi stării de inconştienţă de parcă eram lovit în moalele capului într-un mod

delicios însă? Mai puteam crede oare că pot fi iubit pentru mine însumi? Mirela găsea marele ei

merit în faptul că mi-ar fi ţinut trează vigoare erotică până peste poate. La auzul unor astfel de

cuvinte mai-mai că lacrimi patriotice se căzneau să-mi umple ochii - izbucnind în hohote de râs.

Ştiam eu ce ştiam – mâncam morcovi ca iepurii. Procedasem ca prostul care o ia la fugă când

nimeni nu-l urmăreşte. Mirela nu venise prea târziu în vârsta mea, dar venise când avea ea mare

nevoie de sprijin. Dacă se gândise la banii mei cei mulţi, nu prea mai aveam. Eu mă îmbogăţisem

prin ea. Eram un nume în literatura locurilor acelea – un nou roman avea să fie un succes – nu mai

scrisesem de câţiva ani buni, deci reuşisem prin ea ceea ce singur n-aş mai fi reuşit. Ar mai fi fost

o soluţie să mă îmbogăţesc. Cum de la vârsta mea femeile care genetic trăiesc mai mult rămân

văduve – deci o veche prietenă sau o prietenă a unei foste prietene ar fi devenit accesibilă –

bineînţeles studiată atent şi minuţios de aceea ce mi-ar fi recomandat-o.

Acum devenisem proprietatea neveste-mii cu toate că nu-şi manifestase drepturile – e

avocat, ştie ce înseamnă proprietate şi mai ales REVOLTA REA. Nevastă-mea ar fi îndreptăţită să

pună întrebări de doctorand că era şi doctorand în litere – şi doctorii în litere apar şi dispar pe

nesimţite, zic asta pentru că dacă nu sunt poeţi sau scriitori şi nu sunt sigur, sunt profesori şi ăştia

n-au operă – dar au totuşi ceva ce nu au alţi doctori dar mai rar – sunt bolnavi de inimă sau de

vârstă – adică sunt la marginea gropii. Te înscrii la doctorat la unul şi termini la al treilea dacă

apuci, şi până termini mori şi tu de inimă rea dacă nu tot de inimă prost funcţională, aşa că mai

lejer ar fi funcţionară la o bancă decât doctoreasă în filologie.

„Dragule, vreau să mă incinerezi dacă mor înaintea ta” îmi zisese nevastă-mea cu douăzeci

de ani mai tânără. „Am nevoie de mişcare, prefer să intru în atmosferă, să mă cauţi prin buletinele

meteorologice”. Eu îngheţasem – trebuia să-i spun ceva – ce era să-i spun decât că eu pierdusem

locul de veci cumpărat de una din neveste odată cu data părăsirii ei şi că acum aveam întâmplător

aceeaşi preferinţă – mişcarea, dar viu – fie şi pe vremea înfloririi liliacului, şi apoi mai am multe

de făcut pe pământ, nu sunt gata pentru a mă transforma în minerale – adică a mă duce de unde

am venit. Ştiam că literatura, romancierii nu mai sunt la mare preţ, nimeni nu mai cumpără o carte

fie ea şi bună – numai pentru că ţara geme de sărăcie, oamenii de foame şi politicienii de sete, sete

de putere şi prostie, cât cuprinde. Aştept să mă premieze preşedinţia sau Academia pentru întreaga

activitate cu un pachet de ţigări bune – Kent sau Moris. Bunătatea, răbdarea, judecata mea

sănătoasă după care literatura, arta – cultura şi oamenii ei nu pot intra în economia de piaţă, ei nu

pot crea valori imediat consumabile, ci valori perene – de asta nu-i înţelegeam pe guvernanţi şi

poate nici ei pe mine. Un pahar de apă în deşert la o anumită oră din zi nu e la fel de important şi

de preţios cât acelaşi pahar de apă la polul nord, ziua sau chiar noaptea. Opera mea poate fi foarte

valoroasă peste cincizeci de ani când eu sunt de mult oale şi ulcele, iar cât trăiesc pot muri de

foame – nimănui nu-i pasă. În Femeile din viaţa mea a fost şi mai este o parte din talentul şi

inteligenţa mea de scriitor – fără ele eu n-aş fi scris un rând. „O femeie ca tine ar putea fi

considerată proastă numai dacă Existenţa şi cunoaşterea ar fi două entităţi total separate. Dar cum

existenţa este şi o formă a cunoaşterii, propria noastră Existenţă este într-un fel şi desăvârşirea

Page 44: po-CĂINŢA · po-CĂINŢA „Prefer dezavantajele de la o nevastă deşteaptă decât avantajele de la o nevastă altfel, şi asta pentru a nu mă trezi în dificila situaţie de

noastră culturală” găsisem scris într-o carte a lui SAUL BELLOV. Aşadar pentru că am iubit

femeia, dar n-am iubit femeile am fost un idiot total, iar după cincizeci de ani sunt un idiot parţial.

Eram de acord cu iubita mea – eram deprins a detesta autocompătimirea, dar nu puteam trece pe

lângă necazurile ei – nepăsător şi rece – făcea parte din viaţa mea. Dacă eram prea bătrân ca să

tânjesc după privirile Mirelei eram destul de tânăr să trec prin suferinţele unui adolescent. Aşa că

amara mea luciditate avea să fie învinsă de o saramură de crap stropită din când în când de un

pahar de Murfatlar. „Dragule, trebuie să ne căsătorim legitim, vom avea un copil – nu mă mai ţine

în situaţia de târfă” – îmi spusese Mirela într-o zi de 10 decembrie 2001. „Recunosc că eşti

inteligent şi talentat, dar în zigzaguri şi cu intermitenţe, dacă ai fi fost permanent – ai fi fost prea

mult şi nu numai pentru mine, pentru oricine – m-ai obosi îngrozitor, aşa mă relaxezi şi pentru asta

cred că te-am convins să mă iei de nevastă” îmi şoptise Mirela pe un ton care suna mai mult a

poruncă şi nu a rugăminte. „Te înfurii unde nu e cazul şi rămâi pasiv unde nu-i cazul şi asta mă

satisface, vezi mai am un motiv să-ţi ordon să mă iei de nevastă”. Nu, nu mi-aş fi dorit două

neveste, e ca şi când ai vinde acelaşi lucru la doi clienţi, dar mi-aş fi dorit o nevastă şi o amantă –

acum cred că fac economie la bani din moment ce nevasta ţine loc şi de amantă.

Tot ce îmi mai doresc ca om de cultură în capitalismul acesta nătâng de doi lei este să-mi

torn în cuget marginile unei mari opere fie ea şi un video-film cu Maria Tănase – dacă romanul

este în contratimp cu momentul. Avea dreptate Patapievici „Valoarea, dimensiunea lucrului o dă

conjunctura mai întâi şi mai apoi timpul”.

* *

*

Cei care se gândesc să obţină ceva fără însă a da nimic sunt nu numai de o rea credinţă cu

ei înşişi, dar sunt şi hoţi şi tâlhari şi oameni de nimic.

În timpul vieţii mele mai toţi oamenii pe care îi întâlnisem aveau acest spirit balcanic ca să

nu zic dâmboviţean, de la politicieni la oameni de afaceri, de la popi, la lăutari se întreceau în

promisiuni deşarte, minţind în mod scandalos. Mă tem că aduc o insultă omenirii şi nu neapărat

unei naţiuni civilizate. N-am spus nemţi, englezi, dar pot spune italieni, francezi, greci, turci,

spanioli. Se duc pe apa sâmbetei creditul şi autoritatea artei, seriozitatea gândirii, demnitatea

culturii în condiţiile capitalismului sălbatic – e pentru prima dată când constat că civilizaţia se

opune culturii, pare un nonsens dar am dreptul la această remarcă sub presiunea lipsurilor

materiale care îţi asigură o libertate în gândire. (Dis)confortul este direct implicat în actul creaţiei.

Auzi pe un analfabet primar de municipiu care a furat până şi luna de pe cer spunându-ţi foarte

serios „Eu sunt Ştefan cel Mare” şi te îngrozeşti dacă nu te apucă râsul. Abia atunci constaţi că ai

obosit trăind printre aceste secături. Nu-ţi rămâne la îndemână decât somnul – pentru restul zilelor.

Apropo de somn numai când prinzi peşte nu dai nimic în schimb. Noroc cu femeile care nu te lasă

să te duci dracului, îţi ţin trează vigoarea erotică, cât mai poţi iubi pentru tine însuţi. Nu mai simţi

lovitura aceea delicioasă de copită a măgarului în moalele capului de la alt Ştefan cel Mare zis

Sechelariu primarele de Bacău.

Mulţi, foarte mulţi din amicii mei scriitori şi nu numai îmi spun că nu înţeleg o iotă din

scriitura mea – profesiunea mea de credinţă – nu-i înţeleg nici eu care mă străduiesc din răsputeri

să-i conving că-i admir fără limită „dar până la un punct” cum zicea profesorul de astrologie - nu

înţeleg derbedeilor cum de nu vedeţi voi bunătatea mea nemărginită, de mă supăraţi atâta”.

Când faci amor să nu te gândeşti la copii – că nu mai faci, te apucă grijile sau ceva

asemănător. Cunoscusem ceva femei, unele după ce mă vedeau bine înşeuat îşi manifestaseră

drepturile de proprietate contemplându-şi viitorul alături de altul, eu rămânând mereu înhămat la

gândul că o pierd dacă nu ţineam cont de chefurile ei. Exploatarea era dublă, când se tripla devenea

Page 45: po-CĂINŢA · po-CĂINŢA „Prefer dezavantajele de la o nevastă deşteaptă decât avantajele de la o nevastă altfel, şi asta pentru a nu mă trezi în dificila situaţie de

imposibilă şi îmi căutam şi eu alt cuib. Aşa se explică instabilitatea mea erotică. Scriitorii în ciuda

vicisitudinilor vremii răsar din nimic. Şi rezistă. Cu ei începe Dumnezeirea când vor dispărea ei

va dispărea şi omenirea. Cei mai mulţi n-au nevoie de ei, dar au nevoie de preoţi. Scriitorii sunt

preoţii naţiunii. Ei vin din atmosferă şi tot acolo se duc când se duc. Sunt copiii Domnului.

După ce ai cunoscut pe unul dintre ei poţi deosebi stelele, poţi înţelege legile morale,

măreţia şi grandoarea spiritului – nu mai vezi în juru-ţi copaci desfrunziţi, case posomorâte,

oameni fără vârstă, vezi contribuţia fetelor frumoase la desfăşurarea destinului democraţiei

capitaliste – multilateral dezvoltate, vezi adâncimea locului din ochii lor strălucitori de albaştri,

vezi că sângele şi carnea nu deţin supremaţia în dragoste, decât o singură dată, restul e flacără,

flacără albastră fără fum şi fără margini. Nemărginirea ei se concentrează într-un singur punct care

nu-i nici luminos, nici întunecat, e limita confuză, mereu confuză dintre viaţă şi moarte, dintre

somn şi realitate.

Era prin octombrie 2003 într-o zi de miercuri când aerul umed şi rece te cuprinde din toate

părţile, plouase de zece zile fără oprire. Am întâlnit-o pe doctoriţă, una din iubitele mele de altădată.

Era într-un halat alb de monton în care ar fi vrut să înfrunte vântul şi umezeala traversând strada

de la un pavilion la altul la spitalul municipal. Pe cap avea un şal galben portocaliu din mohair

care îi proteja părul, tot mai alb şi mai rar. Liniile trupului îi erau complet anulate. Gesturile,

mişcările braţelor, erau lente, greoaie aproape. Vedeam cum se îndepărta agale de bordură,

urcându-se pe trotuar. Fusese pentru o vreme femeia desăvârşită. Aş fi dorit să pot dormi lângă ea,

să o pot ţine în braţe patruzeci de ani la rând. Noroc că-mi găsisem alta exact când ea mă crezuse

bun de pus pe făraş. O ajutasem şi eu. Când m-am apropiat mai mult de ea am descoperit femeia

tânără de altădată sub înfăţişarea celei bătrâne. Avea aceeaşi dinţi regulaţi şi mici, aceeaşi gropiţă

în obrazul stâng, până şi vocea îi semăna – puţin mai răguşită însă. Ploaia anilor ne spălase de

mireasma tinereţii. Aş fi vrut să o văd exact aşa cum era atunci când o cunoscusem. Şi-a dat seama

de dorinţa mea şi a plecat ruşinată cu capul plecat aproape uitându-şi semeţia pe trotuarul pe care

mă lăsase pe mine. La ea acasă totdeauna mă simţisem un străin – îi plăteam lunar o sumă fixă

pentru menaj şi chirie. Eram închiriat, mă simţeam închiriat, mă închiriasem. Tandreţea mea de

bărbat în casa ei începuse a păli, după câteva luni aura mea utopică şi emoţională pălise şi ea. Nu-

mi plăcea cum fusese turnată lumea în mintea ei, dar nici spirit etern cu mai multe existenţe nu m-

aş fi plâns că nu-mi plăce(a), aşa că am plecat căutând o femeie care să fie ca mine. Poate chiar

mai mult: mai tânără, mai frumoasă, mai săracă, mai sănătoasă, mai deşteaptă: doctoriţă, avocată,

profesoară, amantă şi nevastă.

Acum îmi dau seama că şi eu şi ea am rămas fericiţi şi prieteni în durerea noastră

despărţindu-ne, împreună am fi avut conflicte şi nepotriviri până la adânci bătrâneţi. Primisem şi

o lecţie care nu ştiu la ce-mi servise la plecare. Decât să zic într-o zi vai de noi, mai bine zic vai

de mine. În ciuda zbuciumului cotidian eram o fire liniştită, domestică acasă în familie, ea se scula

noaptea şi-şi jelea eşecurile vieţii. Mă ţinea treaz cu conflictele ei imaginare, dacă nu lua

meprobramat. Altfel… şi pentru că nu aveam ce să ne spunem adormeam, gândindu-mă la lucruri

trăsnite.

Americanii n-au cultură pentru că a trebuit să biruiască un întreg continent – să scoţi butuci

ca să pui porumb nu e dicolea – când faci bătături în palmă nu te mai poţi gândi la Shakespeare

sau la Socrate. Poeţii trebuie să viseze pentru a fi ceea ce sunt, ori în America a visa nu e uşor,

constituie un mare risc şi în 2003 darămite în 1789. În cartea lui IOV spune că „Dumnezeu dă

cântecele noaptea”. Când ai bani, ai şi putere, dar nu întotdeauna. Poetul este un glas aparte,

cunoscut sau nerecunoscut în timp devine o forţă care neutralizează diversiunea, tumultul

societăţii, sesizează esenţa lucrurilor nu ştiu nici acum după cinci ani cât de liberă se simţise

Page 46: po-CĂINŢA · po-CĂINŢA „Prefer dezavantajele de la o nevastă deşteaptă decât avantajele de la o nevastă altfel, şi asta pentru a nu mă trezi în dificila situaţie de

doctoriţa după plecarea mea. Ştiu însă că libertatea ei era limitată de faptul că era femeie şi orice

femeie se vrea ocrotită de un bărbat, de numele lui şi cum îmi zicea un prieten de nădragii lui.

Onestitatea prietenului meu şi modul lui simplu şi direct de a gândi mă încurajase pentru noua mea

relaţie. Fata asta nu-i o muiere oarecare, merită să-ţi încerci norocul cu ea. Nu ştiu la ce umilinţe

te va supune, s-ar putea să fii prădat, jumulit, să ai un atac de cord, să nu ajungi la un pahar cu apă,

deocamdată eşti sănătos şi ea ţi-a trezit pofta de viaţă. Când erai tânăr îmi plăcea cum te băteai

pentru cauze pierdute, acum îmi eşti drag pentru aceleaşi cauze, dar ţi-ai găsit timp şi pentru

sufletul tău, trăieşti într-o visare raţională, într-o lume a ta datorită ei – şi asta e măreţia de care

trebuie să ţii seama. Doctoriţa ştia să-ţi facă viaţa iad. Fata asta nu ştie, important este să nu o

înveţi tu. Ştiu, la doctoriţă ai trăit într-un mic palat, un apartament ultraspaţios, cu o mobilă din

sticlă şi metal – rece şi sfidătoare. Plecând de acolo ai început să vezi şi mansardele caselor din

jur, trăiai şi tu într-o astfel de mansardă. Când te trezeai noaptea te întrebai de unul singur ce dracu

cauţi tu în acel pod? Când o vedeai pe Mirela te linişteai subit. Din arogant şi furios deveneai blând

şi înţelept. Funcţiona şi pentru tine Legea compensaţiei universale a lui Vasile Conta. Priveliştea

nu era cine ştie ce dar te mulţumea – devenise interesantă şi remarcabilă. „Uite ce frumos se vede

oraşul de aici” îţi şoptea de alături Mirela. Aveai ce-ţi doriseşi toată viaţa – libertatea de a fi tu

însuţi – nu ţi se mai făceau observaţii la masă, la plimbare, în somn… aveai viaţa în faţă. Când îţi

priveai femeia nu-i mai vedeai sprâncenele încruntate, faţa muncită de gânduri ascunse în spatele

banilor. Banii tăi erau banii noştri, banii ei – care bani? («Pe mine mă lăsase că nu mai aveam bani,

pe ea pentru că îi vroia pe toţi»). Vestimentaţia ta îţi dădea o alură de coate goale, vestimentaţia ei

dincolo de aşteptări. Îşi motiva aberaţia abjectă prin raţionamente de felul: „dragule, tu eşti scriitor

destul de cunoscut, nu mai ai nevoie să te mai remarci prin altceva, eu sunt nevasta ta şi pentru

asta trebuie să mă impun, să impun respect, consideraţie prin simpla apariţie. Responsabilităţile

tale faţă de mine ca nevastă cresc odată cu apariţia noastră în public”, mă muştruluia ea şi cu aceste

ocazii. „Tu eşti om de litere şi nu patron de gunoieri”, „nu sunt patron de gunoieri dar aşa arăt”

răbufneam eu uneori. „Uf, tare nătâng şi nesuferit eşti – ce n-aş da să ştiu câte cuconiţe mai ţii de

rezervă pe lângă mine?”. Poate că în cap nu sunt cărţi. Ce afaceri vulgare fac eu să-mi pot permite

ce-ţi imaginezi tu? Nu mă puteam certa cu doctoriţa la nesfârşit, chef de ceartă ea avea totdeauna,

oriunde şi oricând. Mă spiona mereu, iar suspiciunile ei mă indignaseră în aşa fel că îmi devenise

deja indiferentă ca persoană. O văzusem într-o dimineaţă, înainte de a se farda, era oribilă, cheală,

fără sprâncene, fără gene şi fără surâs, chip cioplit în piatră – total lipsită de feminitate, falsă şi

ursuză. Tristeţea acestei privelişti m-a făcut să-i creez şansa de a mă părăsi ea. Altfel trebuia să-

mi caut executorul testamentar – uşor, uşor deveneam cadavru viu, fără idealuri, fără dorinţe, fără

chef de viaţă. Citeam presa în fiecare zi, aşteptam comentarii ostile asupra cărţilor mele – îmi

cucerisem faimă de dizident şi revoluţionar şi după Revoluţie. Nu puteam să ling în veci proaspăta

democraţie la care zideau tot comuniştii din eşalonul II – lupii tineri – adică ginerii şi fiii foştilor

comunişti răsturnaţi de conjunctură. În vidul de putere reveniseră eşalonul II. În marea îmbulzeală

nimeni nu avea capul limpede, se remarcaseră doi oameni unul cu vederi largi democratice

occidentale, cam demodate – Corneliu Coposu şi celălalt comunist şcolit la Moscova dar mult mai

abil, mai ancorat în realitate, gorbaciovist apreciat de mulţi, foarte mulţi români, de care se ştia

deja, disident ceauşist – Ion Iliescu. Asociaţii necontrolate, gânduri de tranziţie colcăiau peste tot.

Am rămas simplu observator, rezervat în aprecieri pentru o perioadă, apoi ca ziarist am început

uşor, uşor să atac în forţă politicienii de doi bani, devenind un ziarist şi un scriitor de temut. Nu

după mult timp, m-am retras din lupta cu absurdul – m-am apucat de literatură şi de albinărit, mi-

am făcut o casă la ţară, într-un sat de la marginea unei păduri. Acum sper să duc o viaţă liniştită,

să nu mai am emoţii, iar inima să nu mi se mai mute din piept la gândul zilei de mâine, căci

Page 47: po-CĂINŢA · po-CĂINŢA „Prefer dezavantajele de la o nevastă deşteaptă decât avantajele de la o nevastă altfel, şi asta pentru a nu mă trezi în dificila situaţie de

mineralele din care suntem alcătuiţi ni le-a împrumutat natura pentru o anumită perioadă de timp

şi nu veşnic, împrumutul nu poate fi veşnic, niciodată n-a fost, aşa cum nimic nu e veşnic sau de

neînlocuit. S-o fi născut veşnicia la sate, dar în satul în care m-am aşezat eu nu este, nu există; aşa

că nu-mi rămâne decât să uit numărătoarea zilelor pentru a nu şti cât de departe sau de aproape

este ziua când va trebui să ne descotorosim de aceste minerale de împrumut din care suntem zidiţi.

Nu trebuie să ne gândim nici la ziua de azi pentru ca gândul morţii să nu înceapă a ne chinui de

ieri, dacă ne gândim la ziua de mâine ca la un vis realizabil – atunci abia atunci ne putem permite

utopia „Da, veşnicia s-a născut la sat”. Şi mai e ceva, cine n-are cultul morţilor, are moartea

culţilor. Nimeni nu te obligă să intri în BISERICĂ – dar dacă te înduri, scoţi pălăria, te ştergi pe

picioare, stingi ţigara poţi să conştientizezi sau nu – dar sigur ai trecut pe o altă treaptă de

comunicare sufletească, spiritul tău îşi face simţită nesimţirea de până atunci. Altfel spus devii un

fel de lumânare care arde la două capete, şi de lumina ei beneficiezi mai întâi tu şi apoi ceilalţi.

Tot atunci îţi vin în minte tot felul de gânduri, de trăsnăi. Îţi aminteşti cum te-a întrebat vărul FANE

dacă ai fost refuzat vreodată de vreo femeie şi-ţi aminteşti şi cum i-ai răspuns „niciodată” pentru

că n-ai riscat, când ţi-au propus ele a fost altceva. Ca şi întâmplarea aceea de la Paris când acel

amic te invitase ca tânăr scriitor ce începuse să scrie de un an, dar el avea peste şaizeci de ani, aşa

îţi şi scrisese şi pe invitaţie, să-l prezinţi Diasporei din Franţa odată cu lansarea primei lui cărţi de

povestiri şi în care carte ai găsit şi textul unei alte întâmplări când plimbându-vă pe Champ-Elysée,

aţi văzut o doamnă mergând înaintea voastră bine legată şi i-ai şoptit în româneşte „uite, măi,

Traiane un cur ca la Bucureşti” într-o şi mai neaoşă limbă românească aţi primit şi un răspuns

„CUR are mă-ta” încât aţi rămas muţi pentru cinci minute. Tot atunci i-am spus lui Traian că tu

eşti ateu. „Atunci eşti omul meu”. „Cum?”. „Când eu sunt eu şi tu eşti, când eu nu mai sunt – nici

tu nu eşti.” Ţi-ai adus aminte şi de pledoaria maestrului Vişinescu – renumitul avocat contemporan

– care ştiind că judecătorul la care avea de ţinut pledoaria era necinstit şi mitangiu, s-a făcut că

uită mănuşa în mână în timp ce-şi susţinea pledoaria. Când a terminat judecătorul i-a făcut

observaţia cuvenită „… dar maestre, să vă scoateţi mănuşa când pledaţi”. „Domnule preşedinte,

aveţi perfectă dreptate, dar în faţa acestei instanţe nu puteam să vin cu mâna goală”. Omul îşi făcea

meseria în mod pasional, în pledoarii participa cu toată fiinţa lui. Şi pentru că orice muncă de

plăcere te conduce spre perfecţiune nu-ţi rămâne în cele din urmă decât să constaţi că ai făcut totul

cu dragoste şi cu credinţă. Înaintând în vârstă, cu fiecare zi te simţi mai slăbit fizic şi tot mai lucid,

mai raţional, mai deştept, mai înţelept. Câteodată gândeşti cu voce tare: „Pentru că mai am destule

de făcut - aş face o cerere către moarte pentru o păsuire de câţiva ani, sunt antrenat în acţiuni

lăudabile şi nu oricine ar face ceea ce eu deja am făcut”. E drept că prin această păsuire până şi

moartea devine vulnerabilă, coruptibilă. Simţul dreptăţii poate şi al adevărului înnăscut în mine,

mă făcuseră nebun, dar un nebun lucid – puteam stârni energii nesăbuite prin sentimente

necontrolate de tipul fiu şi frate. Poate fi un păcat frăţia de sânge cu un carierist, lingău, nemernic,

o iudă? Puterea banului combinată cu misterul literaturii ca artă te face invincibil. Nu, eu n-

avusesem nici una nici alta nici după nevoi. Declar sus şi tare că-mi port pică pentru că n-am ajuns

un mare scriitor român contemporan cu mine viu – mort nu-mi mai pasă cine sunt. Am totuşi o

justificare: trei sferturi din viaţă am trăit în comunism, cu dictatura pe cap, dacă nu chiar cu pătura,

deci am fost frustrat. Beatitudinea, imponderabilitatea nu ţi le dă altceva decât micile plăceri, o

baie, o lumină slabă de culoarea lămâii, un bărbierit, micul dejun cu lapte şi miere. Poţi fi un

păcătos, dar şi un om admirabil în acelaşi timp. Forţa creatoare asimilează mai bine informaţiile,

întâmplările decât trăirea lor extensivă. Ziarele, televiziunea, radioul au fost efectele creaţiei mele.

Verbum sapientiae ziceau latinii. Mariajul meu cu doctoriţa a fost un eşec - de altfel o femeie

excesiv de preocupată de persoana mea - tocmai pentru acest fapt. Îmi sufoca personalitatea dacă

Page 48: po-CĂINŢA · po-CĂINŢA „Prefer dezavantajele de la o nevastă deşteaptă decât avantajele de la o nevastă altfel, şi asta pentru a nu mă trezi în dificila situaţie de

n-aş fi fost scriitor?! (Eram caraghios de speriat de nevastă-mea doctoriţa). Reuşisem ce nu speram,

să mă răzbun prin literatură, să scap în libertate fie şi numai fugind cu pălăria în mână pe vânt, pe

ploaie, desculţ şi cu pantalonii în vine, eram liber – să mor de frig, de foame, dar eram liber. I-am

spulberat visele, mă luase de soţ pentru că eram scriitor şi tot pentru că eram scriitor, mă gonise,

aşa îmi place chestia asta, de nici nu pot să spun – naufragiam în voia soartei, fără să revendic

nimic, îmi supraordonam viaţa, luasem iadul cel adevărat în braţele-mi libere de orice înlănţuire.

Câtă bucurie – poate că şi pietrele vor dănţui din nou. O nouă catedrală a plăcerilor divine se înălţa

în depărtare. Divertismentul este succesul vieţii noastre pe pământ – e ca şi cum ai spune gândul

morţii este speranţa vieţii noastre pe pământ. Aventura are nevoie întotdeauna de ceva sacru, altfel

este o blasfemie. O trădasem pe doctoriţă descriind în ultimul meu roman scene de dragoste de o

neobişnuită claritate, ea dându-şi seama că nu ea era eroina acelor scene. Îmi reproşase public:

„cum aia, femeia cu care tu te-ai culcat sub clar de lună nu ştia că tu erai căsătorit?”. Nu aveam ce

explicaţie să mai dau unei asemenea întrebări. „Ai abuzat de persoana şi personalitatea mea

culcându-te cu acea femeie acolo pe plaja aceea din Maiami”. „Dar n-am fost acolo niciodată, ştii

bine”. „Nu mai contrează, ia-ţi catrafusele şi pleacă”. Nu ştiam ce să fac, să plâng sau să râd de

fericire că eram neînţeles, dar liber – liber şi neînţeles. Copacul care te mişcă până la lacrimi,

pentru alţii nu este decât un obiect verde şi care îţi stă în cale. Nu mă simţeam destul de tare să o

mai iau de la capăt pentru a câta oară. Nu trecusem pârleazul spre libertate fără să privesc înapoi,

aveam un picior dincolo şi-mi era puţin teamă – se cuvenea să râd în hohote dau nu puteam – nu

mă gândisem să mor de râs şi asta pentru simplul fapt că moartea nu a primit încă nimic serios –

vorbesc de o provocare – nici de la ştiinţă, nici de la filozofie, nici de la religie şi nici de la artă.

Sofismele mă obosesc mai totdeauna dar mă şi relaxează – ce-mi rămăsese mie de făcut era să

venerez ceea ce –mi plăcea să fac chiar dacă îmi lipseau mijloacele şi banii – pentru că eram liber

şi motivat – puteam face ceea ce îmi doream, fie şi în lumea subiectivă. Eram cărunt şi mult mai

trupeş din pricina timpului care trecuse odată cu mine. Nici despre polii magnetici nu ştiam ce să

spun – erau ai pământului sau pământul era al lor – avuseseră şi ei contribuţia lor, de bine de rău

eram sănătos şi nu lefter. Luxul şi banii nu reprezentau ceva important pentru mine. Totdeauna îmi

dorisem un acoperiş deasupra capului, câteva costume, cu pantofii aveam o problemă, pentru că

nu avusesem în tinereţe, acum cumpăram compensativ, de la o maşină în comunism trecusem la

două – pentru că nu ştiam care porneşte dimineaţa. Gustasem ceva din economia capitalistă,

învăţasem multe din operele lui Marx şi Engels dar arsesem opera lui Lenin. M-a prins Revoluţia

sătul de comunism. Mirela învăţase de la mine multe lucruri practice. Logica ei literară se

contorsionase într-atâta că n-o mai interesau cărţile – deşi între timp devenise autoare a câteva.

Moralitatea sa socio-profesională luase o aliură mai mult decât obiectivă – devenise excesiv de

practică. Contribuţia mea fusese şi nu fusese decisivă, dar promovarea analfabetismului universitar

şi mai ales constatarea după care oltenii sunt fideli elanurilor şi nu principiilor, mă şocase. Ştiinţele

spirituale pretind că pe cealaltă lume domnesc legile morale. Forţa acestora este chiar mai mare

decât cele naturale de pe lumea asta. Asta o determinase să renunţe la a mai preţui înnobilarea

spiritului prin artă, literatură, religie şi filozofie. Aroganţa devenise ceva la modă, etalon - primul

ministru. Prin reflexiile şi cugetările din cărţile mele nu mai respect intelectualii, adică nu-i mai

respect exact pe cei care mă citesc. Dar pentru că în cele din urmă uitarea îşi va aşterne voalul

peste tot ce a fost ce rost ar mai avea credinţa în munca de Sisif a celor ca noi, ca mine. Nu câştigam

cât aş fi avut nevoie, dar câştigam bine – ce era uimitor poate şi puţin bizar că tot felul de indivizi,

mai mult sau mai puţin legaţi de existenţa mea, aveau pretenţii la banii mei. Toţi sărăntocii te cred

nabab şi se vor în locul tău nici unul neştiind să facă ce faci tu, la fel şi ceilalţi bogătani care fură

şi înşeală tot ce prind şi nu se sfiesc să vorbească despre cinste şi corectitudine, până şi ăştia se vor

Page 49: po-CĂINŢA · po-CĂINŢA „Prefer dezavantajele de la o nevastă deşteaptă decât avantajele de la o nevastă altfel, şi asta pentru a nu mă trezi în dificila situaţie de

în locul tău. Mirela cunoştea de acum multe, foarte multe despre mine, trăise alături de mine, îi

povestisem destule verzi şi uscate. Era instruită, pregătită să înfrunte vicisitudinile tinereţii – aş fi

vrut să nu fiu nevoit a-i cumpăra ce-i vândusem destul de ieftin. Aveam atâta nevoie de ea, să o

ştiu alături. Nu-mi trebuia nimic la concret, aveam nevoie de prezenţa ei zilnică – aproape că mă

simţeam obligat să-i cumpăr consideraţia şi respectul (meu); cu cât investeam mai multe cunoştinţe

în ea despre mine, cu atât mai multă nevoie aveam de ea, şi cu cât aveam mai multă nevoie, cu atât

îi creştea preţul. Nu ştiam dacă era o înrobire personală sau erotică, ce ştiam sigur era că nu mai

puteam continua aşa, aproape că ajunsese să stabilească ea condiţiile convieţuirii – de altfel destul

de convingător şi logic din punctul meu de vedere. Zadarnic căutam tot felul de explicaţii în gesturi,

cuvinte – ajungeam mereu la acelaşi rezultat. Avea darul de a face ca totul să pară uşor şi firesc –

bunătatea, răutatea, senzualitatea, până şi refuzul (ei) era ceva normal. Conversaţiile cu ea

deveniseră un fel de spectacol de inteligenţă şi culoare – aveam senzaţia că-mi urmăreşte gândurile.

Unui scriitor îi poţi urmări gândurile până la graniţa cu imaginaţia, după aia nu – când el se poate

folosi de posibilitatea de a fi râu sau stea nu mai ai ce face. Goethe zicea că albastrul cerului e

teorie – în albastrul cerului se ascund gândurile noastre. Poţi păzi stelele, poate şi luna – de atunci

te poţi numi un om fericit - Paznic de lună – foarte fericit, dar nu realizat. Dragostea şi somnul şi

moartea şi poezia funcţionează în mintea unui poet cum funcţionează foamea şi setea, frigul şi

moartea în mintea unui om sănătos şi obişnuit. Ortodoxia raţionalismului are victimele ei prin cei

care nu o acceptă. Femeia de lângă mine ajunsese la performanţa de a-mi progra-ma actul erotic

după care îi disipa controlându-mi astfel orice idee pe diverse teme. Mă făcea să urc spre înaltul

cerului după care mă cobora pe pământ, arătându-mi pălăria de pe cap, pantofii din picioare, cărţile

de sub braţ. Nu mă putem hotărî încă să-i spun cât de drăguţ sunt – şi că la vârsta mea nu mai pot

suporta şocuri psihice – anomalii deşarte indiferent pe cine trebuie să sacrific. În fond am venit şi

am plecat cu demnitate din literatură, pot pleca la fel şi din presă, din viaţă, din dragoste, din satul

unde m-am aşezat (pentru o viaţă mai liniştită). O pot lua de la capăt oriunde, nu oricând şi nu cu

oricine. Şi chestia asta este tot un fel de politică. Când zici politică de partid adică faci politica

unei părţi dintr-un întreg - dar când zici politica eului tău – despre ce partid sau parte mai este

vorba?!

Aveam un prieten ardelean din tată în fiu dr. Bodnar de la Sighet care era mereu nemulţumit

de ţărănişti, de liberali, de social-democraţi: „No, uite ce fac ţărăniştii, uite ce fac liberalii şi social-

democraţii ăştia nenorociţi, apoi dragii mei niciodată n-a fost să fie cumva”. Şi tot privea spre

ceruri ca şi când ar fi vrut să-l vadă pe Dumnezeu făcându-i semne că-i va îndeplini dorinţa pe care

el nu o ştia încă. Îmi venea să-l ciupesc de obraz, aşa de idealist mi se părea bietul de el. Trebuia

apreciat numai pentru că avea o părere despre politicieni.

* *

*

Părinţilor mei le-am mulţumit de multe ori la fiecare zi onomastică pentru privilegiul de a

mă fi adus pe lume. La majorat ştiu însă că le-am reproşat ceva imposibil, de ce nu mi-ai cerut

părerea şi mie despre povestea vieţii mele înainte de a mă fi născut, pentru a nu fi nevoiţi şi ei şi

eu să suportăm ceea ce aveam să fac, ce avea să mi se întâmple. Au rămas stupefiaţi sărmanii mei

părinţi, întrebându-se de atunci dacă nu sunt deja un geniu sau un retardat mintal.

Scopul lor era să mă ierte pentru orice aş fi făcut, oaze de luciditate aveam eu şi în mintea

lor – faptul că reuşisem în cursul vieţii şi lucruri măreţe, mişcătoare prin succesul lor îi bucurase

mult. Tata mă găsea din când în când o puşlama, mama mă vedea un om admirabil tot timpul. „Un

adormit fiu-tău ăsta” zicea tata, „cei adormiţi se deşteaptă” zicea mama „mai rău e cu cei paranoici,

cu cei demenţi – ăştia nu se mai deşteaptă, sunt treji tot timpul, fiu-tău nu e din ăia – e din ceilalţi.

Page 50: po-CĂINŢA · po-CĂINŢA „Prefer dezavantajele de la o nevastă deşteaptă decât avantajele de la o nevastă altfel, şi asta pentru a nu mă trezi în dificila situaţie de

Şi nu face lumea mai absurdă decât este în realitate; fiu-tău a trăit pentru femei, măcar nu s-a făcut

de ocară, le-a lăsat pe toate cu casă, masă şi copii – acum a făcut ceva şi pentru el – e drept că prea

târziu, dar a făcut-o. Acum s-a deşteptat el mai bine, n-a avut şi nu are virtuţi mic burgheze, are

altele fie şi virtuţi, dar mai rasate – occidental-europene” râdea şi dânsa de ce spunea. Mama se tot

străduia din când în când să tălmăcească o oarecare tristeţe în viaţa mea, că altfel cum să se explice

atâtea neîmpliniri în viaţa mea de familist. Vedea altfel problema decât o vedeam eu – care

consideram viaţa mea de familie un real succes.

Mai toate nevestele, iubitele, amantele mele îşi doreau mai întâi să stea la umbra mea, mai

apoi să se învârtească prin cercuri strălucitoare, să facă parte din elita vremii şi mai apoi din lumea

literară. Erau aspecte pe care eu nici nu le percepeam – niciodată nu mă văzusem în lumea literară

pentru că acea lume nu exista – fiecare scriitor îşi are propria lui lume literară, romanele nu se

scriu la cafenea sau la simpozioane – se scriu la birou de cei mai mulţi şi în pat, de ceilalţi – cred

că numai eu îmi folosesc nevasta pentru a-mi poetiza stilul. Intervenţia ei pe logica şi muzicalitatea

frazei e de admirat.

În relaţiile noastre, umorul era deasupra iubirii, cu toate că ea era o fire mai gravă şi mult

mai solitară decât multe din fostele mele amante. De multe ori mă prezentam în faţa celorlalte

iubite, amante cu inima îndurerată şi când mă aşteptam mai puţin îmi şi ardeau un picior în fund

drept recompensă că nu mai aveam bani şi mai eram şi bolnav. Mi se părea corectă atitudinea lor,

doar nu-mi erau neveste şi apoi aşa fuseseră educate - trebuia să învăţ şi asta. Nu de bocitoare se

pregătiseră când insistaseră fetele a intra în patul meu. Când o cunoscusem pe Mirela avea o pălărie

neagră de fetru cu pete albe pe boruri – dalmaţiană, o blană de nutrie castaniu-cenuşie, cizme

elegante din piele şi stătea aşa într-o poziţie ca turnul din Pisa. Nu cerea nimic atunci, după…

revendica drepturi civile – dreptul la identitate – adică numele meu, dreptul la un soţ care să fiu eu

şi un copil – firesc cu mine – de unde şi până unde a apărut fie-mea care am dorit să fie fiu-meu –

deci FETIŢU – adică Prinţesina. Revendicări similare – adică personale aş fi avut şi eu dreptul să-

i cer în raport cu ce păţisem: raţionalitate, prudenţă, ordine în gânduri – dar drepturile mele n-au

mai contat. Oricum din punct de vedere spiritual făcusem un progres – nu pot să nu recunosc cu

nonşalanţă că mai totdeauna atât despărţirile cât şi plecările m-au iritat, mi-au dat un disconfort,

nu pentru mult timp însă. „Nu ştiu dacă ai fost totdeauna şleampăt Mihai, dar când te-am cunoscut

eu aşa erai, îmbrăcat ca un cal verde, de acum ai dat-o dracu – te îmbraci numai cum trebuie, eşti

şi tu cineva şi eu sunt nevasta acelui cineva. Împachetat după gustul ei aveam o înfăţişare

aristocratică. Nu ştiu dacă în hainele alea curate, călcate, înţepate – eu progresasem prea mult căci

tare greu mă mişcam şi mă simţeam ca şi când aş fi avut un par în fund – dar odată ajuns în stradă

toată lumea cu care mă întâlneam mă saluta cu respect înclinându-şi capul sau scoţându-şi pălăria

– nu mă salutau ca altă dată numai prietenii şi cunoscuţii. Se vedea treaba că suferinţa mea creată

de greutatea hainelor - un fel de platoşă medievală – era compensată calitativ în respectul excesiv

al trecătorilor de pe bulevard. Mă întrebam din când în când dacă nu fusesem în viaţa anterioară

vreun oştean mai de vază la curtea lui Mihai Viteazul sau vreun cavaler fie şi teuton. Aveam însă

convingerea că moda european-occidentală ajunsese şi la noi românii fie şi cu oarece întârziere:

pălărie de fetru, pardesiu din păr de cămilă, pantofi (din imitaţie) de piele cu două rânduri de

cusături şi bot de raţă. Pantaloni cu cozondraci, cămaşă din mătase de paraşută, pulover din lână

de angora, fular de păr de lamă.

Nu mă vedeam decât ce eram, un gogoman supercultivat, un nătăfleţ de viţă nobilă - nu

mă născusem tâmpit, asta ştiam şi eu – dar să mi se spună în faţă că „nu pot să citesc ce scrii tu,

mă, dobitocule, că încep să casc după două fraze” este prea de tot… cel care-mi reproşase toate

astea era un tovarăş de joacă din copilărie, ziarist la un cotidian local din apropiere, din oraşul de

Page 51: po-CĂINŢA · po-CĂINŢA „Prefer dezavantajele de la o nevastă deşteaptă decât avantajele de la o nevastă altfel, şi asta pentru a nu mă trezi în dificila situaţie de

pe lângă satul în care mă propăşisem eu. Alunecos ca un supozitor tipul, fusese şi avocat şi

judecător. Dacă-l priveai în ochi vedeai acel licăr înşelător cum nu întâlneşti a doua oară în viaţă.

„Nu sunt vinovat de ce ştii tu foarte bine”. Dispreţuitor, îngâmfat şi obraznic – gata să ţi se urce în

spate să vadă nu ştiu ce paradă militară, din când în când mă măsura cu severitate. Din când în

când îşi arăta dinţii în urma unui zâmbet care îi relata o mustaţă sură tunsă neglijent probabil seara

înainte de culcare Corpolent, aproape monumental şi găunos – când îl priveai mai aproape semăna

cu un distins măcelar de cartier. Nu făcuse nici avere nici carieră. Privit mai din depărtare părea

mai degrabă o ridicătură de moloz decât altceva (asta după ce mă insultase plin de bunăvoinţă).

* *

*

Oraşul în care copilărisem şi mă formasem ca om de carte nu era nici mare nici mic, nu era

plicticos şi murdar, dar era întins şi lăbărţat şi nemăsurat, aici duceam o viaţă activă, alergând toată

ziua, dar şi pasivă dacă nu vreai să te implici în viaţa lui. Te scoli dimineaţa, tragi perdeaua, vezi

că-i înnorat şi frig, retragi perdeaua, îţi iei o carte în mână sau dai drumul la televizor şi vezi lumea

de dincolo de tine. Oraşul respiră vuieşte şi nu-l mai auzi. Mulţi trăiesc cu sentimentul siguranţei

la auzul acelor zgomote înfundate, surde, eu trăiesc un sentiment de frustrare în astfel de condiţii.

Mirela vorbea întruna din patul dublu cât camera când priveam la ştiri la telejurnal, pentru asta

am mai cumpărat un televizor. Ce spuneau ăia la telejurnal nu erau gânduri transmisibile pentru

ea, nici pentru mine când vorbea ea. Mulţi din cei care prezintă ştirile, aproape toţi nu cred în ceea

ce ne spun nouă. Gândurile şi vorbele lor merg în direcţii diferite. Nici vorbele nici gândurile nu

sunt ale lor – deşi sunt reale. Vorbesc de cerul înstelat, de cele zece porunci, vorbesc la fel despre

măreţia şi grandoarea unui fapt fie el minor sau major. Gândurile mele se înfăţişează ca un

portofoliu de acţiuni şi obligaţiuni, capitalul meu mintal se limitează la informaţii şi evenimente,

agreabile, dar nu obligatorii şi necesare. Ce aveam eu de spus oamenilor în ziarul pe care îl ofeream

gratuit împotriva economiei de piaţă, de altfel foarte apreciat; cărţile, romanele mele în care

înţelepciunea, spiritul triumfau în faţa tuturor nimicniciilor vieţii – cărţi pe care nu le puteam da

gratuit decât în număr limitat – conformându-mă într-un fel de economie de piaţă. Mirela încă nu

se dezmeticise cu privire la economia de piaţă, la funcţionalitatea ei, lucrurile practice, profitabile,

dar din când în când vedeam în ochii ei întrebări care nu ştia cum să mi le pună. Cealălaltă Mirela,

colegă de redacţie la ziar ştia să-mi pună întrebări, dar nu ştiam ce să-i răspund, căci prin logică

întrebarea îşi avea şi răspunsul. Toată lumea alerga după bani. Banii înseamnă şi muncă, activitate.

Banii nu pot măsura tot timpul, pot însă marca timpul. Mirela remarcase de câteva ori asprimea

comportamentului meu departe de a fi blând şi înţelept, mai degrabă dur şi irascibil. Cred că atunci

când eram prea preocupat de ceva anume - intram singur într-o stare de spirit specială. Observase

că în jurul meu trona o dezordine de nedescris, când i-am explicat că acea dezordine era numai ce

se vede şi că în profunzime este de fapt o dezordine ordonată - eu şi numai eu ştiind exact ce şi

unde am pus o idee, un obiect. Binele se poate împăca cu moralitatea dar nu de prea multe ori.

Spaţiul în care mă mişcau eu la redacţie era plin de semnificaţii.

Mirela colega detesta compătimirea, aşa că nici eu nu puteam să mă autocompătimesc

oricât de mult aş fi muncit – începusem a crede că a fi energic şi pozitiv, un realizator convins

puteam să mă gândesc din când în când la premiul Pulizer sau medalia Zig-Zag pe care n-a luat-o

niciodată un român. Lucram la ziar relaxându-mă după oboseala acumulată în timpul cât scriam la

roman şi invers, mă relaxam scriind la roman după oboseala de la ziar. Redacţia unde se lucra

ziarul era un fel de şcoală jurnalistică unde „mulţi veniţi, puţini rămaşi” învăţau o lecţie dură a

vieţii de ziarist – şi pentru că fiecare putea fi un „liber cugetător” erau liberi să moară de foame.

Şi ca orice şcoală avea excentricii şi nebunii ei – cei mai mulţi după două săptămâni dispăreau fără

Page 52: po-CĂINŢA · po-CĂINŢA „Prefer dezavantajele de la o nevastă deşteaptă decât avantajele de la o nevastă altfel, şi asta pentru a nu mă trezi în dificila situaţie de

urmă, unii deprimaţi de câtă muncă fără bani este meseria de jurnalist. Încercaţi de o bucurie tristă

erau cei rămaşi, adică unu-doi pe an, asta însemna că ţintiseră prea sus în raport cu puterile lor.

Pentru cei care rămâneau deveneam dintr-o dată protectorul lor, erau copiii mei de suflet care de

fiecare dată mă demoralizau când erau gata de plecare. Cei mai mulţi din cei rămaşi în ultimii zece

ani plecaseră cam prea devreme, considerându-se cu destule cunoştinţe acumulate în doi – trei ani

- asta fiind greşeala lor capitală - nu aşteptau să le spun eu când trebuie să plece. De obicei când

începeau să se revolte, să mintă şi să înşele erau plecaţi cu duhul. Uneori îmi trânteau uşa în nas.

Aceste gafe erau dimensiunile lor moralizatoare. Nu după mult timp, de obicei un an îi revedeam

pe unii făcând aluzie despre iertare. Între timp aveau să constate cu stupoare că epigonii mei

învăţaseră arta ipocriziei, mulţi învăţaseră să se apere chiar şi când erau vinovaţi argumentând cu

nonşalanţă „aveţi dreptate, dar eu trebuie să mă apăr”, stârnind admiraţia şi respectul adversarului.

Îmi pierdusem capul de două sau trei ori, dar amara mea luciditate funcţionase corect încercând să

mă îmbăt cu o sticlă de vin acru. Înfrânt încercam să-mi explic ce se întâmplase cu mine. Singurele

dorinţe pe care le înţelegeam erau ale mele – ceilalţi erau ca şi inexistenţi până apărea pasiunea,

acea dezordine înălţătoare care te înnobilează şi te pierde.

Dacă nu eram prea tânăr să trec prin suferinţe de adolescent eram prea bătrân ca să tânjesc

după Mirela mea.

Mirela avusese trăiri autentice până la apariţia fiicei noastre Prinţesina – după aceea eram

amândoi extaziaţi de ciumbuşlucurile ăleia mici. Ceasurile mele de amară tristeţe când eram gata

să izbucnesc în plâns se transformau în orele mele de exaltată bucurie. N-aveam ce să blestem şi

după ce să plâng când o vedeam pe aia mică care mătura cu o pensulă împrăştiind gunoiul – după

ce mamaia ei îl strângea în mijlocul casei.

Mulţi din amicii mei găsesc, găseau căsătoria mea cu Mirela un act necugetat, iar prin

apariţia fetiţei noastre într-un fel pe care şi-l explicau numai ei - demnitatea mea ieşise tare

mototolită.

Ba, unul încercase a-mi ţine şi un logos, întâlnindu-mă cu nevastă-mea şi fetiţa pe lângă

Debarcader – a încremenit de uimire. Atunci înţelesesem şi eu şi el că-mi recăpătam ce nu-mi

pierdusem niciodată din punctul meu de vedere. „Cât ai zis că are fetiţa?” „doi ani şi jumătate”

„parcă ziceai că doi anul trecut” „în prezenţa lor îmi pierd noţiunea timpului”. Mă tot uitam la

prietenul meu, plin de prejudecăţi şi-l vedeam în bucătărie cu un joben pe cap şi în fundul gol cum

mestecă în nişte tigăi. Zâmbeam privindu-l. Îmi veneau în minte cuvintele Mirelei: „trebuie să ne

căsătorim legitim, şi prietenii tăi mă vor respecta mai mult decât dacă rămân amanta ta, vom avea

şi o fetiţă, înţelege-mă, nu spun prostii. Nu mă pune în situaţie de târfă că aşa mă vor trata toţi cei

din jurul tău”, şi avusese dreptate.

Una din femeile care trecuseră prin viaţa mea îmi spusese odată că ea adoră un bărbat

alcătuit din mai mulţi bărbaţi, un amant sau un soţ combinat. Îi plăcea la mine cum fac dragoste,

la prietenul meu banii şi cum arată şi la vărul meu Alex banii şi cum vorbeşte. Eu treceam drept

un bărbat fermecător în pat, mişcător pe stradă – şi pentru că n-aveam bani deveneam un zero

permanent. Din cauza zigzagurilor temperamentului meu erau mult mai mulţi cei care mă urau

decât cei care mă respectau. „Inteligenţa ta e remarcabilă dragule, dar ia lucrurile cum sunt şi cum

le-au luat miliarde de oameni, la ce-ţi foloseşte eseul despre suferinţa umană dacă omenirea vrea

să sufere – fie şi de bucurie. N-ai văzut că lacrimile de bucurie sunt mult mai grele, mai apăsătoare

”. În faţa morţii nimic şi nimeni nu poate face nimic. Raţionamente ameţitoare, luciditate

uimitoare, dibăcie ultrain-genioasă – în faţa morţii sunt ca şi inexistente. Aceste argumente fără

valoare sau cu valoare îmi veneau şi plecau din mintea mea în fiecare dimineaţă după ce o puternică

aromă de cafea mă deştepta dintr-un somn al raţiunii pure. Pe la prânz miros de peşte fript, de

Page 53: po-CĂINŢA · po-CĂINŢA „Prefer dezavantajele de la o nevastă deşteaptă decât avantajele de la o nevastă altfel, şi asta pentru a nu mă trezi în dificila situaţie de

usturoi, de varză acră, de ciolan de porc cu fasole ca şi cum aş fi fost degustător de mâncăruri

grele, aşa îmi tulburau simţurile şi-mi deranjau stomacul urcând spre apartamentul meu de la etaj.

Şi în timp ce urcam scările mă gândeam că în fiecare dintre noi se găseşte un sâmbure de eternitate,

fie şi pentru o clipă – important era să crezi în această iluzie şi să nu îngropi acest adevăr atât de

departe de logică. Era sau nu era poezie această viziune grandioasă, asta lăsam în testamentul meu

de scriitor necunoscut la modul concret. Că reuşisem să mă detaşez de propriile mele slăbiciuni,

de absurdităţile caracterului meu nonconformist, mă făcuse să mă cred un pic mort ca identitate

spirituală. Refuzul de a colabora cu viciile mele mă înălţa, mă relaxa, mă înnobila – dar la ce folos

toate acestea dacă nu mai vedeam o femeie frumoasă, goală şi despletită în momentele ei de

pasiune amoroasă, când sângele ei cald-fierbinte îi alerga prin vene în sus şi în jos prin tot corpul.

Cât mă fermeca spaima Mirelei de a rămâne gravidă de obicei după ce savura actul dragostei care-

ţi eterniza existenţa fie şi pentru o clipă. Sper să nu existe pe lume om fără ciudăţenii, dacă e perfect

atunci ce caută pe pământ, printre noi netrebnicii. Sensul fărădelegilor omeneşti este dat de

curiozitate, de dorinţa de a cunoaşte ce e dincolo de dincolo. De aici şi ideea nemuririi sufletului

oricât de ciudată ar părea, te eliberează de povara morţii eterne – pe care o purtăm din clipa apariţiei

noastre pe pământ. Este un prilej binevenit această eliberare de obsesia banilor, obsesia sexuală,

obsesia purificării prin credinţă. Spaima de moarte încătuşează energiile, odată eliberate aceste

energii se combină cu poezia vieţii, cu principiile care ulterior constaţi că sunt deja consemnate

în Biblie cu două mii de ani în urmă. Cu câtă forţă poţi crede în valoarea acestor principii deloc

cazone în aceste vremuri tulburi şi nesigure. La ce ţi-ar folosi suspinul după ceva ce a mai fost şi

va mai fi multe sute de ani.

Cumplită rasa asta a nulităţilor cultivate cu pretenţii de atotştiutori şi atotputernici. Moartea

a fost, este şi va fi ceva remarcabil şi trainic, este invincibilă şi necruţătoare cu tot ce înseamnă

viaţă şi nu numai. „Numai cei care iartă îşi câştigă dreptul de a fi iertaţi” îl auzeam în mintea mea

pe părintele Damaschin.

„Părinte, am venit să mă împac cu Dumnezeu şi cu sfinţia ta pentru ce crezi tu că am greşit”

.

„Ei bine tot ce ai putea face pentru mine ar fi să pleci cum ai venit – iar despre iertarea

Domnului mergi la o mănăstire câteva zile, poate înveţi ceva din tainele Sfintei Scripturi” – aşa

mă întâmpinase părintele Damaschin după ce publicasem un calendar plin de umor şi bună

dispoziţie la adresa sfinţilor.

„Domnule Mihai, eu n-am încredere în dumneata, eşti iresponsabil, un bărbat călărit toată

viaţa de muieri, nu cred că eşti în toate minţile – pentru asta nu te pot ierta de păcate”.

„Dar părinte dumneata eşti şeful sfinţilor pe pământ, nu te poţi supăra pe mine, un biet

muritor, un păcătos, un nelegiuit, sărac cu duhul, ar fi nedrept”.

„Eşti un rob al plăcerilor, domnule, pe unde calcă femeile hop şi dumneata, ca şi când n-ai

şti că plăcerile izbucnesc din pământ – pe urmele femeii vine diavolul căutându-i pe cei rătăciţi

întru credinţă”.

Fusesem o singură dată la popă acasă la părintele Damaschin şi în salon văzusem mobilă

pluşată şi prăfuită – era ca un fel de capelă unde soarele nu prea avea voie, spre dormitor un fel de

verandă mereu scăldată în lumină, îmi delecta privirea o mulţime de picturi religioase şi obiecte

din metal şi lemn – un fel de comori fără valoare. Pe jos covoare şi carpete uzate, de care mă şi

împiedicasem. Aceste obiecte stârneau emoţii de necontrolat tuturor enoriaşilor care-i treceau

pragul. Praful de peste tot părea că doarme în casa popii de un secol, nederanjat de nimeni. Fusesem

intimidat de „somptuoasa” încăpere prăfuită care arăta mai mult a „casa stafiilor”, un fel de

secvenţă de film de groază decât a ceea ce dorise popa. Preşurile alea prăfuite îmi amintesc de un

Page 54: po-CĂINŢA · po-CĂINŢA „Prefer dezavantajele de la o nevastă deşteaptă decât avantajele de la o nevastă altfel, şi asta pentru a nu mă trezi în dificila situaţie de

spectacol la Teatru Naţional când marele actor Grigore Vasiliu Birlic se prefăcea că se împiedică

gata să cadă în torentele de râs şi veselie ale întregii asistenţe şi era atât de convingător că până şi

cei din spatele scenei – izbucniseră în hohote. Cu acelaşi public spectator în aceeaşi sală şi în

aceeaşi seară un alt mare actor al scenei româneşti se împiedica de aceleaşi preşuri „prăfuite” şi

toată lumea încremenise cu mâna la gură, exclamând cu părere de rău, George Vraca era să cadă.

Este vorba de emoţia pe care fiecare în felul său reuşeşte să o transmită publicului spectator în

momentele de mare tensiune, un mare actor, de mare talent.

* *

*

„Dar domnule avocat – ce tot vă foiţi şi vă răsfoiţi atâta, deranjaţi instanţa – şi vă dau afară

din şedinţă”.

„Dar doamnă preşedinte, e o exagerare şi apoi am clientul aici, cu care mă consult şi dacă

mă daţi afară din sală, va trebui să mă chemaţi tot dumneavoastră să-mi apăr clientul, nu pot să o

fac de afară; în plus, n-aveţi dreptul să faceţi poliţia şedinţei cu avocaţii ci numai cu justiţiabilii –

eu făcându-mi datoria în timp de dumneavoastră mă acuzaţi exact de acest fapt – că-mi fac datoria”

– asistasem întâmplător la o asemenea scenă căutându-mi cu ochii nevasta printr-o sală de judecată

ce părea mai aproape de judecata de apoi decât cea de toate zilele. Ion Diaconu, avocatul literat

zărindu-mă, mi-a făcut un semn discret ceva mai mult decât un salut arătându-mi

«CAŢAVENCU» la rubrica beletristici „…recomand mai tinerilor cititori care s-ar putea să nu ştie

foarte multe despre Mihai Fonta, a cărui operă se adună într-un bob de rouă pe cât de plăpând şi

firav pe atât de pur şi strălucitor în soarele dimineţilor de mai, un fel de snoave cu aromă naturală

de literatură autentică. Sunt pagini care demonstrează, încă o dată, o luciditate exemplară şi o

capacitate uimitoare de a vedea dincolo de aparenţele zilnice, de a integra faptele într-o ţesătură

de sensuri. Autorul „salvează” nu numai anecdotica momentului descris ci şi semnificaţiile care

fac, acum, posibilă lectura „istoriei” imediate prin aceeaşi grilă a exigenţei morale şi inteligenţei

salvatoare. Autorul se rostogoleşte prin viaţă şi din când în când retrăieşte des/scriind amăgiri şi

dezamăgiri într-o proză de un soi cu totul aparte. De la început avertizez pe fanii marilor

arhitecturii narative că această construcţie narativă nu e cine ştie ce catedrală impunătoare făcută

să strivească cititorul, să se încline ei, e mai degrabă un muzeu aproape viu în care oamenii

continuă să-şi vadă fiecare de viaţa şi treburile lui, un muzeu în care autorul este ghidul călăuzitor

într-un fel de teritorii închise, intens colorate, în toate tonurile de veridic. Colecţiile de „istorii” şi

întâmplări în care aromele biografice se asortează la patru ace cu contextul amplu al evenimentelor

recente. Oricum, fiecare dintre noi ne putem regăsi bucuria de la un moment dat, fie şi cea a

copilăriei din zilele Crăciunului, când curios, când intrigat de arta scriitorului M. Fonta”.

Alin Ionescu

„Ei, ce zici de Caţavencu, relatează momentul Fonta – scriitor ca pe un eveniment rutier.

Câţi ani ţi-au trebuit să te convingi că fără literatură nu mai există nici speranţă, nici credinţă în

viaţa ta?”.

„Acum se poate trăi fără literatură, însă mie mi-e teamă că nu se poate muri în afara ei. M-

am născut probabil pentru a face literatură şi bani. Jongleria maximă prin care poţi impune un

curent, un stil de viaţă, un spirit fie el şi noncomformist şi cu succes – asta ar fi?”.

„Bine că nu zici şi cu mâinile legate”.

„Nu legate, vârâte într-un singur buzunar de la pantaloni”.

„Şi buzunarul rupt?”.

„Da, şi să umbli şleampăt prin oraş şi să ţi se rupă în paişpe… mai pe scurt dacă din toate

romanele mele, zece idei – au devenit proverbe… aia e… n-am trăit degeaba.”

Page 55: po-CĂINŢA · po-CĂINŢA „Prefer dezavantajele de la o nevastă deşteaptă decât avantajele de la o nevastă altfel, şi asta pentru a nu mă trezi în dificila situaţie de

„… pe tine te evită lumea”

„ Nu lumea, politicienii, pentru că am o gură cam spurcată – le spun verde în faţă ce zice

lumea despre ei. Sunt un scriitor «genial», dar necunoscut şi putred de bogat, a putrezit bogăţia

între păturile mele, sunt şi melancolic şi nesimţit în egală măsură”.

„La cât te-ai bălăcit tu în noroiul vieţii, oricine are ce învăţa din cărţile tale care nu sunt

literatură, sunt viaţă, filozofia vieţii, a succesului şi a eşecului – uneori mă întreb până când ai mai

avea curajul şi energia să o iei de la capăt trăind cu bucurie şi voluptate multe din eşecurile şi virtuţile

vieţii”.

„Uneori cred că mi se refuză totul, oamenii, conjunctura, mediul – îmi sunt potrivnice. Şi

mai grav e faptul că ştiu că trebuie să mi se ofere totul, fără să am însă dreptul moral, civil,

metafizic de a-mi însuşi acest drept. Şi totuşi mă lupt pentru dreptul meu spiritual de a exista, de a

fi, poate e vocea destinului şi atunci îmi iau dreptul de a mă crede erou în propriii mei ochi, şi uite

că reuşesc nu de fiecare dată… Lumea e meschină şi grăbită, dar mai ales scurtă – cum e şi viaţa,

dar lumea e şi justă, frumoasă, modestă şi eroică – nu poţi să nu răspunzi cu iubire la iubirea cu

care te copleşeşte… e nedrept”.

„Cine ţi-a schimbat destinul?”.

„Epoca de aur – mai ţii minte eram eroii zilei când reuşeam a prinde un kilogram de salam

sau zece ouă după două ore de stat la coadă în picioare!

Salvarea mea adevărată venea din faptul că nu aveam viitor – eram tânăr, zvelt, viguros –

şi nu aveam viitor – acum am, sunt deja gras, bolnav, bătrân, dar am viitor”.

„Şi asta te face fericit?”.

„… pe aşa vremuri… glumeşti. Până nu se va ajunge ca cei ce fac rău să plătească pentru

răul ce îl fac şi cei care fac bine să fie răsplătiţi – nu voi fi fericit şi nici linişte n-o să am”.

“Măi Mihai, ce te frământă pe tine de la o vreme în afară de ce mi-ai spus până acum? Ai

tu ceva pe suflet, mult mai profund şi mai enigmatic!”

„Da, domnule avocat! E o enigmă care-mi sfâşie gândurile de multă vreme: iubirea de

oameni este ceea ce Dumnezeu îşi doreşte mai mult decât credinţa în puterile sale, în veşnicia sa.

Undeva, nu mai ştiu unde am citit un text care m-a cutremurat: <<Dumnezeu îi iubeşte pe

creatori… iartă-mă Doamne şi ajută-mă în (ne)credinţa mea… existenţa TA întrece şi

raţiunea şi puterea de a mi te imagina şi înţelege… ce pedeapsă mai mare să-mi doresc>>… Şi

de asta n-am linişte…”