of 360/360
DECIZII RELEVANTE Trimestrul IV 2017 1. Criterii privind stabilirea cuantumului despăgubirilor nepatrimoniale. Art.1385 din Noul Cod civil Despăgubirea acordată părţii vătămate reprezentând contravaloarea prejudiciului nepatrimonial trebuie să asigure o justă despăgubire stabilită în raport de criteriile generale prevăzute de art.1385 din Noul Cod civil. Potrivit art.1385 alin.4 Cod civil, dacă fapta ilicită a determinat pierderea sursei de a obţine un avantaj sau de a evita o pagubă, despăgubirea va fi proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului sau, după caz, a evitării pagubei. Principiul reglementat are ca scop să evite prin plata despăgubirilor o îmbogăţire fără justă cauză în favoarea părţii vătămate, astfel că marja de aprecierea a instanţei la stabilirea cuantumului despăgubirilor este limitată de acest criteriu obiectiv stabilit prin lege, de natură să asigure o justă despăgubire părţii vătămate. (Decizia civilă nr. 2673/02.10.2017) Prin cererea înregistrată la data de 25.11.2015 la Judecătoria Costeşti şi la data de 23.02.2016 pe rolul Tribunalului Argeş, reclamantul S.Ş. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.F.P.V.S. (FPSV) şi intervenientul forţat S.I.M., obligarea pârâtei la plata sumelor de 150.000 euro (90.000 lei), reprezentând daune morale şi a sumei de 1000 euro (5000 lei), reprezentând daune materiale. În motivare reclamantul a arătat că, la data de 10.10.2014, datorită pierderii controlului auto AG-03-DMR, condus de intervenientul S., s-a produs un accident de circulaţie pe raza comunei Buzoeşti, ce a avut ca urmare vătămarea sa corporală, stând internat 18 zile la Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, arătând că nicio sumă de bani nu poate compensa trauma psihică prin care a trecut. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a indicat criteriile pe care

portal.just.roportal.just.ro/46/Documents/CA Piteşti Decizii relevante... · Web viewIlie şi nerespectarea SSM (lipsă echipament protecţie şi de lucru). Salariaţii care au formulat

  • View
    6

  • Download
    0

Embed Size (px)

Text of portal.just.roportal.just.ro/46/Documents/CA Piteşti Decizii relevante... · Web viewIlie şi...

193

DECIZII RELEVANTE

Trimestrul IV 2017

1. Criterii privind stabilirea cuantumului despăgubirilor nepatrimoniale.

Art.1385 din Noul Cod civil

Despăgubirea acordată părţii vătămate reprezentând contravaloarea prejudiciului nepatrimonial trebuie să asigure o justă despăgubire stabilită în raport de criteriile generale prevăzute de art.1385 din Noul Cod civil.

Potrivit art.1385 alin.4 Cod civil, dacă fapta ilicită a determinat pierderea sursei de a obţine un avantaj sau de a evita o pagubă, despăgubirea va fi proporțională cu probabilitatea obţinerii avantajului sau, după caz, a evitării pagubei.

Principiul reglementat are ca scop să evite prin plata despăgubirilor o îmbogăţire fără justă cauză în favoarea părţii vătămate, astfel că marja de aprecierea a instanţei la stabilirea cuantumului despăgubirilor este limitată de acest criteriu obiectiv stabilit prin lege, de natură să asigure o justă despăgubire părţii vătămate.

(Decizia civilă nr. 2673/02.10.2017)

Prin cererea înregistrată la data de 25.11.2015 la Judecătoria Costeşti şi la data de 23.02.2016 pe rolul Tribunalului Argeş, reclamantul S.Ş. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.F.P.V.S. (FPSV) şi intervenientul forţat S.I.M., obligarea pârâtei la plata sumelor de 150.000 euro (90.000 lei), reprezentând daune morale şi a sumei de 1000 euro (5000 lei), reprezentând daune materiale.

În motivare reclamantul a arătat că, la data de 10.10.2014, datorită pierderii controlului auto AG-03-DMR, condus de intervenientul S., s-a produs un accident de circulaţie pe raza comunei Buzoeşti, ce a avut ca urmare vătămarea sa corporală, stând internat 18 zile la Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, arătând că nicio sumă de bani nu poate compensa trauma psihică prin care a trecut. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a indicat criteriile pe care trebuie să le aibă în vedere judecătorul la stabilirea daunelor morale, dar, totodată, şi persoana care trebuie să achite aceste daune.

Prin sentinţa nr. 95/14.03.2017, Tribunalul Argeş a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 36.000 lei, daune morale, precum şi suma de 1350 lei, daune materiale, respingând cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 3 alin. 1 şi 3 din Ordinul 1/2008 R, pentru punerea în aplicare a Normelor privind Fondul de protecţie a victimelor străzii, în vigoare la data producerii accidentului, conform cu care Fondul acordă despăgubiri persoanelor păgubite prin accidente de vehicule, dacă vehiculul, respectiv tramvaiul, care a provocat accidentul a rămas neidentificat ori nu era asigurat pentru răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, cu toate că legea prevedea obligativitatea asigurării, în acest din urmă caz, acordându-se persoanelor prejudiciate despăgubiri atât pentru daune materiale, cât şi pentru vătămări corporale sau decese.

În ceea ce priveşte daunele materiale, tribunalul a constatat că acestea se ridică la suma justificată prin adresa nr. 4676/2015, chitanţa nr. 11871/2014 şi factura fiscală nr. MOV 72458/2014, de 1350 lei, sumă cu care pârâta a fost de acord, iar, la dosar nu a fost făcută dovada unui alt cuantum, prin alte înscrisuri justificative.

Referitor la daunele materiale, instanţa de fond a reţinut că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat suma de 150.000 euro (90.000 lei, în dosarul reunit) şi a avut în vedere faptul că nimeni nu a contestat suferinţa fizică şi psihică ce a fost cauzată părţii la momentul producerii accidentului şi ulterior, pe perioada de spitalizare şi de îngrijiri medicale, însă, în raport de faptul că, potrivit concluziilor medico-legale, necontestate de către reclamant, acesta nu prezintă prejudiciu estetic şi nu i s-au recomandat tratamente de recuperare, fiind necesară doar intervenţia de extragere a materialului de osteosinteză, de faptul că alte dovezi în susţinerea unei astfel de sume nu s-au adus, apreciind că 36.000 lei, sumă cu care pârâta a fost de acord, este suficientă pentru acoperirea prejudiciului cauzat acestuia, reprezentând o despăgubire justă.

Reclamantul S.Ş. a formulat apel împotriva sentinţei nr. 95/2017, pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie în dezvoltarea cărora s-a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a făcut o apreciere greşită asupra cuantumului despăgubirilor reprezentând prejudiciul moral, în sensul că acest cuantum se situează sub nivelul mediu de despăgubiri stabilit în jurisprudenţa naţională.

Prin modul în care s-a stabilit cuantumul despăgubirilor nu s-a respectat principiul răspunderii civile delictuale, acela potrivit cu care trebuie să fie acordată părţii păgubite o despăgubire integrală, potrivit art. 1381 şi următoarele din Codul civil.

De asemenea, trebuia să fie analizate urmările severe ale accidentului, care au afectat atât viaţa socială, cât ţi viaţa privată a apelantului.

Soluţia pronunţată de instanţa de fond nu este motivată în fapt, pentru ca, din această motivare să rezulte convingerea intimă a instanţei la pronunţarea soluţiei privitoare la răspunderea civilă delictuală şi să fie asigurată legalitatea hotărârii şi cu privire la acest aspect.

Prin decizia civilă nr. 2673/02.10.2017, Curtea de Apel Piteşti a admis apelul formulat de reclamantul S.Ş., împotriva sentinţei civile nr.95 din 14 martie 2017, pronunţată de Tribunalul Argeş – Secţia civilă, a schimbat în parte sentinţa în sensul că a majorat cuantumul daunelor morale de la 36.000 lei la 46.000 lei, a menţinut în rest sentinţa.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Instanţa de fond a reţinut că vătămarea corporală suferită de către apelant în urma unui accident rutier produs de către un autovehicul pentru care nu a fost încheiată asigurare obligatorie de răspundere civilă, acesta dinainte a suferit şi un prejudiciu moral, cuantificat la suma de 36.000 lei, pe care instanţa a considerat-o ca fiind una ce reprezintă o despăgubire justă.

Cu privire la criteriile avute în vedere la cuantificarea prejudiciului moral, instanţa nu a făcut nicio referire pentru a se putea analiza dacă suma stabilită constituie într-adevăr o despăgubire justă pentru acest gen de pretenţii.

Este incontestabil că reclamantul-apelant în urma accidentului rutier, pentru leziunile provocate, a avut şi o suferinţă psihică, care putea să fie compensată prin plata unei sume cu titlu de despăgubiri morale.

Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanţa trebuia să ţină cont de principiile generale reglementate de art. 1385 Cod civil, precum şi de principiul special privitor la repararea prejudiciului nepatrimonial reglementat de art. 1391 din acelaşi cod.

Potrivit art. 1391 Cod civil, în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, la cererea părţii interesate se poate acorda o despăgubire care să compenseze prejudiciul cauzat prin restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială.

Compensarea acordată trebuie să asigure o justă despăgubire părţii vătămate, stabilită în raport de criterii obiective rezultând din elementele cauzei, însă prin această despăgubire nu trebuie să se creeze o îmbogăţire fără justă cauză în favoarea reclamantului.

Stabilirea despăgubirilor pentru prejudiciile nepatrimoniale presupune şi o apreciere subiectivă a instanţei, făcută în limita unor criterii legale şi a situaţiei de fapt concretă rezultată din administrarea probelor, din care rezultă existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi rezultatul păgubitor constând în restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială.

Instanţa de fond a făcut o apreciere corectă asupra elementelor răspunderii civile delictuale, reprezentând prejudiciul nepatrimonial cauzat reclamantului în urma accidentului rutier, însă cuantumul despăgubirilor la suma de 36.000 lei nu reprezintă o despăgubire justă, în raport de gravitatea suferinţei.

Din probele administrate în cauză a rezultat că leziunile suferite în urma accidentului rutier au necesitat pentru îngrijire 80-85 de zile, perioadă în care reclamantul nu s-a mai putut manifesta în viaţa de familie şi în viaţa socială în mod corespunzător, ceea ce a condus la producerea unei suferinţe fizice şi psihice.

Pentru evitarea unei îmbogăţiri fără justă cauză la stabilirea despăgubirilor trebuie să se ţină cont de principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.

Suma de 36.000 lei stabilită de către instanţa de fond cu titlu de despăgubiri morale nu este corespunzătoare principiului proporţionalităţii ce trebuie să existe între daună şi valoarea care compensează paguba nepatrimonială, aceasta fiind inferioară şi care nu asigură o justă despăgubire, în sensul art. 1381 Cod civil.

Pentru plata despăgubirii reprezentând valoarea daunelor nepatrimoniale, reclamantul a solicitat prin cererea de chemare în judecată suma de 150.000 euro, care poate să conducă la o îmbogăţire fără justă cauză, având în vedere cuantumul exagerat, astfel că despăgubirea justă în raport de argumentele arătate trebuie să fie situată între suma stabilită de instanţa de fond şi suma solicitată de reclamant prin cererea introductivă de instanţă.

Faţă de toate aceste argumente, Curtea în temeiul art. 480 Cod procedură civilă, a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa în sensul că a majorat cuantumul daunelor morale de la 36.000 lei la 46.000 lei şi a menţinut în rest sentinţa.

2. Lipsa apărării salariatului în cursul cercetării disciplinare prealabile şi lipsa menţionării motivelor pentru care au fost înlăturate apărările formulate, cauze distincte pentru anularea deciziei de răspundere disciplinară.

Art.252 alin.2 lit. c Codul muncii

Lipsa apărării salariatului în cursul cercetării disciplinare prealabile şi lipsa menţiunilor din cuprinsul deciziei privind răspunderea disciplinară, pentru care au fost înlăturate apărările formulate în această procedură reprezintă motive distincte pentru care se poate solicita anularea actului unilateral de sancţionare emis de angajato.

Refuzul salariatului de a răspunde în cursul cercetării disciplinare prealabile, pentru motivul că nu este asistat de avocat, reprezintă o apărare pe care angajatorul poate să o înlăture motivat.

Motivul înlăturării apărării salariatului trebuie să fie menţionat în cuprinsul deciziei de aplicare a sancţiunii răspunderii disciplinare sub sancţiunea nulităţii prevăzută de art.252 alin.2 lit.c Codul muncii, având ca scop să-l informeze pe salariat în legătură cu: faptele, motivele şi temeiurile de drept pentru care s-a aplicat sancţiunea.

(Decizia civilă nr. 2803/11.10.2017)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, reclamantul C.V. a chemat în judecată pe pârâtele S.R.S. Râmnicu Vâlcea şi S.S.H.H. S.A. Bucureşti, prin administrator judiciar, solicitând să se dispună anularea deciziei de concediere nr.277/11.08.2015; să se constate că reclamantul a fost prezent în cele patru zile la serviciu și să se dispună anularea pontajului cu neprezent şi înlocuirea acestuia pentru fiecare zi (23, 24, 27 şi 28.07.2015) cu menţiunea prezent; să se dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară concedierii şi să fie obligate pârâtele la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat dacă nu ar fi fost concediat.

Prin sentinţa civilă nr.417 din 3 aprilie 2017, Tribunalul Vâlcea a respins acţiunea.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Reclamantul a fost salariat al S.S.H. H. S.A. Bucureşti - Secţia (fosta Sucursală) Rm. Vâlcea, fiind angajat pe postul de lăcătuș mecanic la S.R.E..

Prin decizia nr. 277/11.088.2015 s-a dispus desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al reclamantului, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. 1 lit. e din Codul muncii, ca urmare a comiterii următoarelor abateri disciplinare: absentarea nemotivată de la muncă și neprestarea muncii dispuse de conducătorii ierarhici, timp de 4 zile consecutive, începând cu data de 23.07.2015, continuând și în zilele lucrătoare următoare de 24.07.2015, 27.07.2015, produsă cu vinovăție. În aceeași decizie de încetare a raporturilor de muncă s-a reținut că reclamantul a încălcat următoarele dispoziții: art. 39 alin. 2 lit. a, b și c din Codul muncii, Regulamentul Intern nr. 9678/26.08.2013, Secțiunea programul de lucru, lit. e, art. 4 și lit. f, art. l alin. 1, alin. 2, contractul individual de muncă lit. m, pct. 2, Fișa postului și Procedura Operațională Evidența timpului de lucru.

Reclamantul a criticat decizia emisă de angajatorul pârât sub aspectul nerespectării condițiilor de formă instituite prin dispozițiile art. 252 alin. 2 Codul muncii, susţinând că în decizia de concediere disciplinară nu există o descriere a faptei care constituie abatere disciplinară, însă s-a menționat că este vorba despre absentarea nemotivată de la muncă și neprestarea muncii dispuse de conducătorii ierarhici timp de 4 zile consecutive, începând cu data de 23.07.2015, continuând și în zilele lucrătoare următoare de 24.07.2015, 27.07.2015, produsă cu vinovăție. Ca atare, în decizia contestată este descrisă fapta săvârșită de salariat.

Totodată, necesitatea descrierii apărărilor formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile, precum şi arătarea motivelor pentru care aceste apărări au fost înlăturate, impusa prin art. 252 alin. (2) lit. c) din Codul muncii, are în vedere descrierea amănunţită şi detaliată a raţiunii pentru care nu au fost luate în considerare, pentru a se aprecia în concret, circumstanţiat şi riguros asupra legalităţii măsurii de sancționare.

Este adevărat că în decizia nr. 277/11.08.2015 emisă de pârâtă, este consemnarea că ”faptele care constituie abateri disciplinare, precum și motivele pentru care comisia a înlăturat apărările formulate de salariat”, însă instanța a reţinut că reclamantul s-a prezentat în fața comisiei de cercetare disciplinară la data de 10.08.2015, în conformitate cu dispozițiile art. 251 alin. 2 Codul muncii, dar a solicitat amânarea zilei stabilite pentru audiere, invocând absența avocatului său, care nu poate fi prezent la înfățișare. Comisia de cercetare disciplinară a respins cererea reclamantului, și sub acest aspect instanța a reţinut că salariatul reclamant a fost convocat la data de 07.08.2015, inițial a refuzat primirea sub semnătură a procesului verbal de convocare, ulterior acesta i-a fost transmis prin intermediul executorului judecătoresc, iar în data de 10.08.2015, deși s-a prezentat în fața comisiei de cercetare disciplinară, nu a dorit să dea declarații, ceea ce a condus la aplicarea dispozițiilor art. 251 alin. 3 Codul muncii.

În plus, potrivit prevederilor art. 251 alin. 4 Codul muncii, în cursul cercetării disciplinare prealabile salariatul are dreptul să formuleze și să susțină toate apărările în favoarea sa și să ofere persoanei împuternicite să realizeze cercetarea toate probele și motivațiile pe care le consideră necesare, precum și dreptul să fie asistat, la cererea sa, de către un reprezentant al sindicatului al cărui membru este.

Reclamantul a pretins că nu a avut parte de o cercetare disciplinară reală deoarece din componența comisiei de cercetare disciplinară a făcut parte și directorul Gheorghe Dinculescu, în calitate de președinte, ceea ce nu i-a conferit o șansă egală, reală a dreptului la apărare, însă din dispozițiile legale prevăzute la art. 251 Codul muncii nu rezultă vreo interdicție ca din această comisie să facă parte și reprezentantul legal al pârâtei.

Pe cale de consecință, instanța a reţinut că nu este fondat motivul de nulitate absolută a deciziei de concediere disciplinară, întemeiat pe lipsa unor condiții de formă, imperativ prevăzute prin dispozițiile art. 252 Codul muncii.

Un al treilea motiv de nulitate absolută al concedierii s-a apreciat că se datorează încălcării dispoziţiilor art. 68 din Codul muncii privitoare la concedierea colectivă. Tribunalul a reţinut că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 65, 66, 69-74 din Codul muncii, întrucât s-a dispus încetarea raporturilor de muncă pentru motive care țin de persoana salariatului, în condițiile art. 61 alin. 1 lit. a Codul muncii, iar ipoteza prevăzută prin art. 65 și urm. Codul muncii, respectiv concedierea colectivă, vizează încetarea contractului individual de muncă pentru motive care nu țin de persoana salariatului, ci se datorează desființării locului de muncă.

În ceea ce privește temeinicia sancțiunii disciplinare aplicate salariatului reclamant, din probele administrate în cauză, și anume înscrisurile depuse la dosar, precum și din coroborarea depozițiilor martorilor B.Gh., D.D.V., T.N. și T.E., a rezultat că în data de 23 iulie 2017, reclamantul a refuzat îndeplinirea sarcinilor de serviciu trasate de șeful de formație, nu s-a deplasat la Centrala Turnu și a rămas în curtea sucursalei pentru a protesta, invocând lipsa unor echipamente de protecție și neplata unor drepturi salariale restante.

Din răspunsurile reclamantului la interogatoriu, astfel cum sunt consemnate în înscrisul de la fila 95 dosar, rezultă că în data de 23.07.2015 acesta a încetat activitatea, în intervalul 23.07.2015-28.07.2915 nu a executat niciuna din atribuțiile prevăzute în fișa postului și în contractul individual de muncă, deși trebuia să lucreze la una dintre centralele hidroelectrice.

În data de 23.07.2015, împreună cu mai mulţi salariaţi, reclamantul a semnat adresa nr. 12827/23.07.2015, aflată la fila 63 dosar fond, pe care a înaintat-o către conducerea sucursalei și și-a manifestat nemulţumirea faţă de unele aşa-zise încălcări ale Contractului colectiv de muncă şi ale contractelor individuale de muncă, anunţând conducerea sucursalei că încetează munca până la rezolvarea revendicărilor.

La data de 24.07.2015 a fost înregistrată o nouă adresă nr. 12918/24.07.2015, aflată la fila 64 dosar, prin care s-a adus la cunoștința conducerii sucursalei că persoanele semnatare intră în greva foamei până la rezolvarea revendicărilor.

Față de acest demers, toți salariații, inclusiv reclamantul, au fost îndrumaţi să reînceapă lucrul pentru că protestul este ilegal, conform dispoziţiilor Legii nr. 62/2011, cu toate modificările şi completările ulterioare, însă acesta împreună cu ceilalţi au spus că-şi asumă riscul.

Reclamantul, împreună cu ceilalţi protestatari, au semnat condica de prezenţă în fiecare zi, fiind tot timpul în interiorul sucursalei, atât pentru intrare, cât şi pentru ieşire, însă nu au prestat nici un fel de activitate, ceea ce a condus la încălcarea dispoziţiilor din Regulamentul intern Secţiunea Programul de lucru lit. e) art. 4 şi lit. f art. 1 alin. 1 şi 2.

Fapta ce a constituit obiectul cercetării și sancționării disciplinare constă în absentarea nemotivată de la locul de muncă şi oprirea voluntară a muncii în zilele lucrătoare de 23.07.2015, 24.07.2015 şi 27.07.2015, așa cum rezultă și din foaia colectivă de pontaj lunar, pentru formaţia 113 din cadrul Secţiei Reparaţii Vâlcea, unde este consemnarea pentru zilele de 23.07.2015, 24.07.2015, 27.07.2015 „nemotivat” în dreptul programului de lucru al reclamantului, acesta fiind în concediu medical începând cu data de 28.07.2015 până la sfârşitul lunii iulie 2015.

Reclamantul a susţinut că angajatorul nu și-a îndeplinit obligația legală ce îi revine de a-i asigura sănătatea și securitatea în muncă, însă conform Fişei obiectelor de inventar (316) pe numele reclamantului, la data de 05.08.2015, s-a reţinut faptul că salariatul avea în dotare echipament individual de protecţie si echipament de munca corespunzător sarcinilor de serviciu si reglementarilor aplicabile in materie, astfel că nu s-a justificat neprestarea muncii pentru acest considerent.

În sprijinul acestei situații de fapt, instanţa a amintit și faptul că prin sentința civilă nr. 2718/11.03.2016 pronunțată de Tribunalul București, definitivă prin decizia civilă nr. 5622/07.11.2016 a Curții de Apel București, s-a admis acțiunea formulata de angajator și s-a constatat că pârâţii au declarat şi derulat greva din perioada 23.07.2015 – 28.07.2015, cu nerespectarea legii.

În esență, cu putere de lucru judecat, a reținut instanța că în data de 23 iulie 2015, pârâţii Sindicatul Porţile de Fier - Filiala Râmnicu Vâlcea şi salariaţii, prin care și reclamantul din prezentul litigiu, au declanşat un conflict colectiv de muncă, concretizat în oprirea voluntară a lucrului, în zilele de 23, 24 si 27 iulie 2015, la H. – Sucursala Râmnicu Vâlcea. De asemenea, au comunicat angajatorului anumite revendicări prin petiţia înregistrată sub nr. 12827/23.07.2015, la registratura Sucursalei, respectiv: problemele cu privire la Contractul Colectiv de muncă pe 2015, drepturile salariale restante începând cu anul 2013 până în prezent, decontarea abonamentului de transport, nu se fac promovări în clasele superioare, nu sunt respectate CIM-urile la cei care nu au semnat actul adiţional (care este ilegal), sistarea concediilor de odihnă pe perioada de vară, modalitatea de acordare a primei de Sf. Ilie şi nerespectarea SSM (lipsă echipament protecţie şi de lucru).

Salariaţii care au formulat revendicările în data de 24.07.2015 nu au lucrat nici pe data de 23.07.2015, iar încetarea voluntară a lucrului a durat până în data de 27 iulie 2015, la sfârşitul programului de lucru, când salariaţii membrii ai sindicatului organizator au reluat lucrul.

A mai statuat Tribunalul București că o parte din revendicări (privind drepturile salariale restante începând cu anul 2013 până în prezent, decontarea abonamentului de transport, că nu se fac promovări în clasele superioare, că nu sunt respectate CIM-urile la cei care nu au semnat actul adiţional, sistarea concediilor de odihnă pe perioada de vară, modalitatea de acordare a primei de Sf. Ilie şi nerespectarea SSM (lipsă echipament protecţie şi de lucru) nu se încadrează în categoria revendicărilor în legătură cu care se poate declanşa un conflict colectiv de muncă, nefiind revendicări în legătură cu începerea, desfăşurarea şi încheierea negocierilor contractelor colective de muncă, ci sunt revendicări care ţin de executarea contractelor colective sau individuale de muncă sau de aplicarea unor prevederi legale, astfel încât, nu puteau constitui obiect al unui conflict colectiv de muncă, salariaţii având posibilitatea de a cere executarea clauzelor contractuale sau aplicarea prevederilor legale în materie de sănătate şi securitate în muncă, fără încetarea lucrului.

Or, deşi s-a reţinut de către Tribunalul București că una din revendicările pârâţilor putea constitui obiect al unui conflict colectiv de muncă, întrucât era în discuţie încheierea şi înregistrarea Contractului colectiv de muncă la nivel de unitate pentru anul 2015, în privinţa căruia existau divergenţe între partenerii de dialog social, totuși s-a reținut şi că, pentru declanşarea conflictului colectiv de muncă, anterior încetării voluntare şi colective a muncii, trebuie parcurse toate căile legale de soluţionare pe cale amiabilă a conflictului.

Rezultă aşadar, că încetarea lucrului în condiţiile date (având în vedere înscrisurile depuse la dosar, respectiv petiţiile depuse de Sindicatul Porţile de Fier-Filiala Ramnicu Valcea, tabelele cu salariaţii care nu s-au prezentat la locurile de muncă, cat şi situaţia privind neexecutarea lucrărilor stabilite conform graficului de lucrări, în zilele de 23, 24 si 27 iulie 2015, semnate de şeful de atelier construcţii, şeful de laborator PRAM si şeful de secţie reparaţii Lotru), în speţă a avut loc o încetare voluntară şi colectivă a lucrului în cadrul SSHH SA - Sucursala Râmnicu Vâlcea. Din modul de redactare al revendicărilor nu rezultă că salariaţii ar fi încetat spontan lucrul pe considerentul că munca acestora se desfăşura în anumite condiţii periculoase sau s-a ivit o anumită situaţie, concretă, iminentă care i-a determinat să aibă motive întemeiate că înceteze activitatea, aceasta constituindu-se într-un pericol pentru securitatea şi/sau sănătatea salariaţilor în cauză.

Faţă de cele mai sus, reţinute în sentința civilă nr. 2718/11.03.2016 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. 28123/3/2015, definitivă prin decizia civilă nr. 5622/07.11.2016 a Curții de Apel București, tribunalul a constatat că reclamantul a comis cu intenție abaterea disciplinară de a absenta de locul de muncă și de a opri voluntar îndeplinirea sarcinilor de serviciu timp de trei zile, ceea ce a avut drept consecință sancționarea sa disciplinară.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 247 si urm. din Legea nr. 53/2003, Codul muncii, republicată, cu toate modificările si completările ulterioare, precum şi a dispoziţiilor din Legea nr. 62/2011, a dialogului social, a dispoziţiilor din Regulamentul Intern, a clauzelor din contractul individual de muncă, tribunalul a apreciat acţiunea reclamantului ca fiind neîntemeiată, cu consecința respingerii acesteia şi menţinerii deciziei atacate.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, reclamantul C.V., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie astfel:

În mod eronat a reţinut instanţa de fond faptul că reclamantul a susţinut că în decizia de concediere nu există o descriere a faptei ce constituie abatere disciplinară, întrucât acesta a susţinut explicit şi în notele scrise formulate că decizia nu conţine motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile, ceea ce înseamnă altceva, neavând nicio relevanţă faptul reţinut eronat de tribunal, potrivit căruia decizia ar fi însoţită de procesul verbal şi al Comisiei de disciplină şi de raportul întocmit de aceasta, câtă vreme dispoziţiile art. 252 al 2 din Codul muncii sunt fără echivoc.

În altă ordine de idei, a arătat apelantul, angajatorul a pretins eronat că a absentat de la muncă întrucât acesta a semnat condica de prezenţă şi s-a aflat în incinta unităţii, aşteptând să i se dea de muncă, fapt ce rezultă din întreg materialul probator administrat în cauză, fiind nereal faptul că ar fi refuzat îndeplinirea sarcinilor de serviciu în condiţii de deplină legalitate.

Totodată, tribunalul nu a ţinut cont de faptul că potrivit art. 252 alin. 2 lit. f din Codul muncii, sub sancţiunea nulităţii absolute decizia trebuie să cuprindă „instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată”, textul referindu-se atât la competenţa materială, cât şi teritorială şi nu numai la aceasta din urmă, indicată de angajator în art. 3 din decizia de concediere, respectiv „instanţa de la domiciliul salariatului sau instanţa de la sediul angajatorului”.

Prin urmare, şi din acest punct de vedere decizia este lovită de nulitate absolută, întrucât trebuia să cuprindă instanţa competentă material, adică Tribunalul Vâlcea, ceea ce nu se regăseşte în actul de concediere atacat.

Cu privire la sancţiunea disciplinară aplicată în mod evident nelegal şi fără o analiză atentă a situaţiei ivite, apelantul susţine că pârâta a încălcat şi prevederile art. 247 Codul muncii, întrucât sancţiunea disciplinară se aplică ori de câte ori se constată că salariatul a săvârşit o abatere disciplinară definită în acelaşi art. 247 din Codul muncii, ca fiind o faptă constând într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat. Or, reclamantul s-a prezentat la locul de muncă în toate cele patru zile la care se face referire în procesul-vebal de cercetare disciplinară, a semnat condica de prezenţă, fiind prezent la locul de muncă, comunicând şefilor săi faptul că doreşte să îşi îndeplinească toate sarcinile şi atribuţiile prevăzute de fişa postului.

Nu în ultimul rând, arată apelantul, acestuia nu i-a fost respectat dreptul de apărare, întrucât nu i s-a admis cererea de a se amâna cercetarea disciplinară măcar pentru o zi, justificat de faptul că apărătorul său nu s-a putut prezenta din motive obiective, aşa cum rezultă din conţinutul procesului-verbal de cercetare disciplinară. Aceasta deşi amânarea nu prejudicia cu nimic pe intimată, deoarece termenul necesar pentru cercetarea disciplinară nu ar fi fost depăşit.

Într-o altă critică, apelantul a arătat că tribunalul nu a ţinut cont de dispoziţiile stricte ale art. 250 din Codul muncii, mai precis de împrejurările care au dus la această situaţie, gradul de vinovăţie al salariatului, comportarea generală în serviciu a salariatului şi lipsa oricărei sancţiuni disciplinare în ceea ce îl priveşte pe reclamant.

Intimata nu a menţionat, aşa cum impune art. 61 din Codul muncii, abaterea gravă pe care ar fi comis-o salariatul întrucât acesta a fost prezent la serviciu, semnând chiar condica de prezenţă şi a arătat că este dispus să îşi îndeplinească sarcinile de serviciu în condiţiile de protecţie şi siguranţă a muncii pe care le impune în mod obligatoriu munca sa.

S-a precizat de asemenea, că apelantul nu a primit nici o sarcină de serviciu în zilele menţionate în decizia de concediere, cum de altfel nu primise nici în zilele precedent.

A apreciat apelantul că din probe nu rezultă nici o abatere gravă a salariatului, iar de abateri repetate nici nu se pune problema, astfel că din interpretarea per a contrario a textului de lege menţionat, rezultă că angajatorul nu putea dispune concedierea sa. Efectuarea unui protest spontan ce privea faptul că nu sunt respectate de foarte mult timp drepturile legale ale salariatului pe baza cărora să îşi poată desfăşura munca în condiţii de siguranţă a muncii, nu putea constitui abatere în înţelesul legislaţiei muncii care să ducă la o sancţiune atât de gravă. Dimpotrivă, intimata ar fi trebuit să ia act de deficienţele majore sesizate de salariaţi, care constituiau pericol real pentru securitatea şi sănătatea lor şi în prima zi a manifestării acestora prin protest, să înceapă remedierea situaţiei. Aşadar, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 78 din Codul muncii.

Pe de altă parte, intimata a încălcat grav şi dispoziţiile art. 5 alin. 3, art.6, art.8, art.144 şi art.149 din Codul muncii. În opinia apelantului, tribunalul ar fi trebuit să analizeze legalitatea sau nelegalitatea deciziei de concediere, neavând importanţă hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti cu privire la protestul declanşat în mod legal şi deplin întemeiat de către salariaţi.

Pentru aceste motive, s-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii atacate şi admiterea acţiunii, cu plata cheltuielilor de judecată.

Intimata-pârâtă S.S.H.H. S.A. Bucureşti, prin administrator judiciar, a formulat întâmpinare şi concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Prin decizia civilă nr. 2803/11.10.2017, Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamant, a schimbat sentinţa în sensul că a admis în parte acţiunea; a dispus anularea deciziei de concediere nr.277/11.08.2015 şi a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară; a obligat pârâta la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, precum şi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2000 lei.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Prin Decizia nr. 277/11.08.2015, intimata în calitate a angajator, a dispus desfacerea disciplinara a contractului individual de muncă nr.316/05.08.2013 încheiat cu apelantul C.V., în baza art.61 lit. a din Codul Muncii, începând cu data comunicării deciziei.

Potrivit art.251 din Codul Muncii: ”(1) Sub sancţiunea nulităţii absolute, nici o măsură, cu excepţia celei prevăzute la art.248 alin.(1) lit. a) - avertismentul, nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile; (2) În vederea desfăşurării cercetării disciplinare prealabile, salariatul va fi convocat în scris de persoana împuternicită de către angajator să realizeze cercetarea, precizându-se obiectul, data, ora şi locul întrevederii.”

Totodată, conform art. 251 alin (4) din Codul Muncii, în cursul cercetării disciplinare prealabile salariatul are dreptul să formuleze şi să susţină toate apărările în favoarea sa şi să ofere persoanei împuternicite să realizeze cercetarea toate probele şi motivaţiile pe care le consideră necesare, precum şi dreptul să fie asistat, la cererea sa, de către un avocat sau de către un reprezentant al sindicatului al cărui membru este.

În cauză, apelantul reclamant a invocat încălcarea dreptului la apărare, prin faptul că deși la cercetarea disciplinara efectuată în data de 10.08.2015 a solicitat amânarea datei convocării pentru a putea fi prezent si apărătorul sau, comisia de cercetare a respins solicitarea de amânare.

Potrivit înscrisurilor depuse la dosar, apelantul - reclamant a fost convocat în vederea efectuării cercetării disciplinare la data de 08.08.2015, ora 16.00, conform procesului verbal de comunicare, punându-i se în vedere sa se prezinte la data de 10.08.2015, ora 8.30, la sediul sucursalei.

La data de 10.08.2015, apelantul - reclamant s-a prezentat în faţa comisiei de cercetare şi a solicitat amânarea cercetării pentru data de 12.08.2015 (conform şi solicitării scrise înaintate angajatorului), însă comisia a respins solicitarea de amânare, apreciindu-se conform procesului verbal încheiat, că demersul salariatului este nejustificat, „cu rol de întârziere a cercetării disciplinare, acesta dispunând de suficient timp si având posibilitatea de a susține toate motivațiile si probele pe care le considera necesare în apărarea sa”- fila 30 dosar fond.

Acest aspect si anume al respingerii solicitării de reprogramare a audierii salariatului cercetat disciplinar, pe motiv că a dispus de suficient timp pentru a-si prezenta toate motivațiile si apărările se regăsește şi în raportul întocmit de comisia de cercetare disciplinară nr. 14521/10.08.2015 - fila 29 dosar fond.

Totodată, în procesul verbal încheiat în data de 10.08.2015, s-a menționat faptul că în urma respingerii cererii de amânare a audierii, reclamantul a părăsit sala de şedinţe şi nu a dorit să dea declaraţii în faţa comisiei de cercetare.

Prevederile art. 251 alin. 2 şi 4 din Codul muncii, privind convocarea scrisă şi dreptul de a fi asistat de avocat în cursul cercetării disciplinare sunt incluse în procedura cercetării disciplinare pentru a garanta că efectuarea acestei cercetări se realizează respectând principiul dreptului la apărare al salariatului cercetat. 

Chiar dacă textul legal nu prevede un termen în care să fie realizată convocarea, având în vedere scopul acesteia, respectiv pregătirea şi formularea apărării salariatului, acesta trebuie să fie un termen rezonabil.

Pe de alta parte, deși reclamantul a solicitat amânarea pentru o altă dată, pentru a putea fi prezent si apărătorul sau, intimata-pârâta nu a ţinut seama de acest aspect, iar cercetarea prealabilă a fost finalizată la data de 10.08.2015, în lipsa reclamantului, fără a i se da acestuia posibilitatea reală de a formula apărări.

Chiar dacă potrivit susținerilor intimatei, apelantul-reclamant a refuzat primirea convocării în scris, ceea ce a determinat comunicarea acesteia prin executor judecătoresc, aceasta nu înseamnă că nu exista, potrivit textului de lege mai sus-menţionat, obligaţia pârâtei de a-i acorda un termen rezonabil pentru a se prezenta la cercetare şi a-şi formula apărarea.

Curtea constata astfel ca în cauza a fost încălcat dreptul reclamantului de a-şi realiza apărarea calificata în faţa comisiei de cercetare, încălcându-se prevederile art. 251 alineatul 4 din Codul muncii conform căruia în cursul cercetării disciplinare prealabile salariatul are dreptul să formuleze şi să susţină toate apărările în favoarea sa şi să ofere persoanei împuternicite să realizeze cercetarea toate probele şi motivaţiile pe care le consideră necesare, precum şi dreptul să fie asistat, la cererea sa, de către un avocat sau de către un reprezentant al sindicatului al cărui membru este.

Or, salariatul care a luat cunoștința cu o zi si jumătate înainte, de faptul că cercetarea disciplinara se va efectua în data de 10.08.2015 şi care a solicitat ca aceasta cercetare să se desfășoare în data de 12.08.2015, pentru a putea fi asistat de către apărătorul său, însă această solicitare i-a fost refuzată, deși convocarea nu era îndeplinită astfel încât sa respecte un termen rezonabil pentru pregătirea apărării, termenul de o zi nefiind apreciat rezonabil, a fost grav vătămat prin încălcarea dreptului la apărare.

Prin urmare, în condițiile în care salariatul a solicitat efectuarea cercetării disciplinare în altă zi, pentru a putea beneficia de apărare calificată, nefiind convocat într-un termen rezonabil, deși comisia de cercetare tocmai pentru acest aspect a respins solicitarea de amânare, în mod greșit tribunalul a apreciat cercetarea disciplinară s-a desfășurat cu respectarea dreptului la apărare al reclamantului.

Pe cale de consecinţă, faţă de cele reținute anterior, Curtea a constatat că este întemeiată critica referitoare la nerespectarea dreptului la apărare a salariatului cercetat, astfel încât, drept urmare, nu a fost respectată procedura cercetării disciplinare prealabile, cu consecințe asupra valabilității aplicării sancţiunii disciplinare.

În ceea ce priveşte lipsa menţiunii privind motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile, Curtea a constatat că deși în cauză a fost efectuată cercetarea disciplinara, în decizia de sancționare nu exista nicio mențiune cu privire la eventualele apărări formulate de salariat.

Deşi, în timpul cercetării disciplinare, reclamantul nu a dorit sa dea o declaraţie ca urmare a respingerii cererii sale de amânare pentru a i se da posibilitatea de a fi asistat de avocat, lipsa oricărei menţiuni din cuprinsul deciziei de sancţionare cu privire la apărările salariatului/situația care a determinat lipsa acestora în timpul cercetării disciplinare, nu acoperă cerinţa prevăzută de art. 252 alin. (2) lit. c) C. muncii.

Lipsa apărării în cursul cercetării disciplinare şi lipsa menţiunii privind apărările formulate sunt două aspecte distincte, iar prevederile art. 252 alin. (2) lit. c) C. muncii constituie dispoziţii cu caracter imperativ referitoare la necesitatea respectării cerinţelor obligatorii de conţinut pe care trebuie să le îndeplinească decizia de sancţionare, întrucât vizează protejarea angajatului faţă de eventuale măsuri abuzive sau nejustificate ale angajatorului. Menţiunile şi precizările obligatorii au, de asemenea, rolul de a-l informa concret şi complet pe salariat cu privire la faptele, motivele şi temeiurile de drept pentru care i se aplică sancţiunea, inclusiv cu privire la căile de atac şi termenele în care are dreptul să constate temeinicia şi legalitatea măsurilor dispuse din voinţa unilaterală a angajatorului. Cerinţele impuse de legiuitor trebuie să fie îndeplinite cumulativ, lipsa oricăreia din acestea determinând, prin urmare, nulitatea absolută a deciziei de sancţionare.

Având în vedere că a fost găsit întemeiat motiv de apel referitor la nelegalitatea procedurii cercetării disciplinare şi nelegalitatea deciziei de sancționare, ceea ce atrage nulitatea sancțiunii, nu se mai impune analizarea criticilor privind netemeinicia deciziei de concediere.

Reţinând nelegalitatea deciziei de concediere, în temeiul prevederilor art.80 alin.2 din Codul muncii, se impune repunerea părţilor în situaţia anterioară, cu consecinţa reintegrării reclamantului pe postul deţinut anterior emiterii deciziei de concediere şi a obligării pârâtei angajatoare la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat.

În ceea ce privește capătul de cerere prin care se solicită să se constate că reclamantul în cele patru zile a fost prezent la serviciu şi să se dispună anularea din pontaj a menţiunilor de neprezent şi înlocuirea, pentru fiecare zi (23, 24, 27 şi 28.07.2015) cu menţiunea prezent, Curtea a constatat că acesta nu este întemeiat.

Chiar în cuprinsul acțiunii, reclamantul a arătat că în zilele de 23, 24, 27 şi 28.07.2015 a fost prezent în incinta unităţii, însă starea precară a instalaţiilor şi lipsa condiţiilor specifice siguranţei locului de muncă, de natură să îi fie asigurată integritatea fizică, sănătatea şi implicit viaţa, l-au împiedicat să presteze activitatea profesională specifică postului pe care îl ocupă.

Pe de altă parte, sub aspectul prestării de activităţi, s-a constatat că, prin sentinţa civilă nr. 2718/11.03.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 5622/07.11.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care a fost respinsă calea de atac, hotărâri opozabile reclamantului, s-a statuat, cu putere de lucru judecat că în perioada 23 – 28.07.2015 salariaţii (între care şi apelantul - reclamant din prezentul dosar) au încetat în mod voluntar lucrul.

În ceea ce priveşte revendicările legate de nerespectarea SSM (lipsă echipament de protecţie şi de lucru), Tribunalul Bucureşti a reţinut că salariaţii protestatari nu se afla într-o imposibilitate obiectivă de prestare a muncii, respectiv încetarea lucrului să fi fost cauzată de condiţiile de desfăşurare a activităţii şi nerespectarea de către angajator a normelor privind securitatea şi sănătatea în muncă prevăzute de Legea nr. 319/2006, situaţie creată din culpa exclusivă a angajatorului, întrucât, pe de o parte, această revendicare nu a fost susţinută în principal de către salariaţii care au încetat munca, respectiv, aceştia nu au refuzat să desfăşoare o activitate care le punea în mod direct şi imediat în pericol sănătatea sau securitatea în muncă, revendicările acestora cu privire la acest aspect au fost extrem de vagi „Nu se respectă SSM (Lipsă echipament protecţie şi de lucru) şi nu s-a arătat în mod clar că salariaţii participanţi la grevă nu au primit sau nu beneficiază de echipament individual de protecţie necesare sau prevăzute pentru fiecare meserie/funcţie corelat cu riscurile de accidentare si îmbolnăvire profesionala identificate si evaluate.

Faţă de considerentele reţinute cu putere de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 2718/11.03.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr.28123/3/2015, respectiv oprirea voluntară a îndeplinirii sarcinilor de serviciu, apelantul-reclamant nu a putut susţine că ar fi prestat activitate în perioada 23 – 28.07.2015, deşi a semnat condica de prezenţă, motiv pentru care acest capăt de cerere este neîntemeiat.

Faţă de toate considerentele expuse, în baza art.480 Cod procedură civilă, Curtea a admis apelul declarat de reclamant şi a schimbat sentinţa, în sensul că a admis în parte acţiunea, a anulat decizia de concediere nr.277/11.08.2015 şi a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară, pârâta S.S.H.H. S.A. fiind obligată la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat. În temeiul disp. art.453 alin.1 Cod procedură civilă şi art.451 alin.1 Cod procedură civilă, a fost obligată intimata la plata către apelant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2000 lei, reprezentând onorariu de avocat.

3. Condiţiile deschiderii dreptului la pensie de serviciu anticipată în sistemul pensiilor militare de stat.

Art.16 alin.1 lit. b din Legea nr.223/2015

Art.18 alin.1 lit. a-b din Legea nr.223/2015

Dreptul la pensie de serviciu anticipată este recunoscut militarilor, poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut special, în activitate care îndeplinesc cumulativ condiţiile de vechime prevăzute de art.16 alin.1 lit.b din Legea nr.223/2015, privind pensiile militare de stat şi au împlinit vârsta standard de pensionare pentru limită de vârstă diminuată cu 5 ani.

Categoriile de personal prevăzute în legea pensiilor militare de stat, beneficiază de pensie de serviciu anticipată, chiar dacă nu au împlinit vârsta standard de pensionare, dar au o vechime efectivă de minimum 20 de ani, dintre care cel puţin 10 ani vechime în serviciu şi se află în una dintre situaţiile prevăzute de art.18 alin.1 lit.a-b din Legea nr.223/2015 respectiv:

- au fost trecuţi în rezervă sau au încetat raporturile de serviciu urmare a reorganizării unor unităţi, a radierii unor funcţii din statele de organizare, pentru alte motive sau nevoi ale instituţiilor din domeniul apărării naţionale, ordinii publice şi securităţii naţionale;

- au fost trecuţi în rezervă sau direct în retragere ori au încetat raporturile de serviciu ca urmare a clasării ca inapt, sau apt limitat pentru serviciul militar potrivit expertizei medico-militară.

Potrivit art.18 alin.1 din Legea nr.223/2015, dreptul la pensia anticipată parţial este recunoscut militarilor, poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut special aflaţi în activitate şi care urmează să fie trecuţi în rezervă, direct în retragere sau să le fi încetat raportul de serviciu pentru cazurile expres prevăzute de lege.

(Decizia civilă nr. 2797/11.10.2017)

Constată că prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, la data de 27.10.2016, reclamantul A.I.-B. a chemat în judecată pe pârâta CPS- SRI, solicitând să fie obligată la acordarea pensiei de serviciu anticipată parţială, potrivit Legii nr.223/2015.

Reclamantul a invocat dispozițiile art.2 lit. b din Legea nr.223/2015 privind pensiile militare de stat, potrivit cărora unul din principiile de baza ale sistemului pensiilor militare de stat este principiul egalității, conform căruia se asigura tuturor participanţilor la sistemul de pensii militare de stat un tratament nediscriminatoriu între persoanele aflate în aceeași situaţie juridică, în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege. A susținut reclamantul că se încadrează în prevederile art.3 din lege, întrucât a fost cadru militar, în prezent pensionar militar beneficiar al unei pensii de invaliditate, îndeplinind condiţiile de vechime în serviciu, pentru a putea beneficia de pensia de serviciu anticipată parţială. Astfel, a urmat cursurile Institutului National de Informaţii Bucureşti în perioada 1994-1998, fiind ulterior încadrat, la data de 3.07.1998 în cadrul S.R.I. Vâlcea, până în data de 15.08.2005, când a fost trecut în retragere, urmare a pensionării pentru invaliditate, așa cum rezulta din livretul militar, invaliditatea intervenind în baza Deciziei medicale din data de 5.07.2005, prin care a fost declarat inapt pentru serviciul militar.

Potrivit art.11 pct.3 din Legea nr. 223/2015, prevederile pct.1 ale articolului invocat se aplică şi militarilor, poliţiştilor care au trecut în rezervă/retragere, respectiv au încetat raporturile de serviciu până la data intrării în vigoare a legii.

De asemenea, conform art.18 din lege, au dreptul la pensie de serviciu anticipată parţială, militarii, poliţiştii, care au o vechime efectiva de minimum 20 de ani, dintre care cel puţin 10 ani vechime în serviciu si care se încadrează în următoarea situaţie, aplicabilă în speță, respectiv sunt trecuţi în rezervă sau direct în retragere ori au încetat raporturile de serviciu ca urmare a clasării ca inapt, de către comisiile de expertiza medico-militară. Astfel, chiar dacă în prezent nu mai este în activitate, este îndreptăţit să beneficieze de pensia militară anticipată parţială. Totodată, un aspect deosebit de important prevăzut de lege şi care îl îndreptățește să solicite acordarea pensiei de serviciu anticipată parţială, se regăseşte în dispozițiile art.45 din lege, în care se arata că militarii, poliţiştii care au dreptul la pensie de invaliditate pot opta pentru pensia mai avantajoasă dintre pensia de invaliditate şi pensia de serviciu anticipata parţială.

În ce priveşte îndeplinirea condiţiilor de vechime necesare acordării pensiei de serviciu anticipată parţială, susţine reclamantul că acestea sunt îndeplinite, întrucât a realizat un stagiu efectiv de cotizare în perioada în care a fost angajat al SRI, de 10 ani şi 11 luni, la care, se adaugă şi perioada studiilor anterioare angajării, iar ulterior declarării ca inapt al serviciului militar, a lucrat ca salariat, realizând o vechime totală de 25 ani şi 11 luni.

Anterior sesizării instanței, s-a adresat cu cerere pârâtei, în vederea acordării pensiei de serviciu anticipată parţială, însă cererea i-a fost respinsă, conform adresei nr.2608547/7.07.2016, pe motiv că nu se află în activitate pentru a putea beneficia de prevederile legii speciale. Împotriva răspunsului reclamantul a formulat contestație, la care i s-a răspuns, prin adresa nr.1195519/19.09.2016, că S.R.I. – C.P.S. nu are competență de soluţionare, competența sa limitându-se doar la contestaţiile formulate împotriva unor decizii de pensii.

Prin întâmpinarea formulată pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, cu motivarea că dispozițiile art.16 din Legea nr.233/2015, privind pensiile militare de stat stabilesc că „Au dreptul la pensie de serviciu pentru limită de vârstă militarii poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special în activitate, care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:...” De asemenea, art.18 din Legea nr.233/2015 prevede că „(1) Au dreptul la pensie de serviciu anticipată parţială militarii, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special, în activitate, care au o vechime efectivă de minimum 20 de ani, dintre care cei puţin 10 ani vechime în serviciu, şi care se află în una dintre următoarele situaţii:...” Rezultă că domeniul de aplicare al respectivelor dispoziţii legale este restrâns prin însăşi textul lor la categoria militarilor, poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut special, în activitate. Dreptul de opţiune între pensia de invaliditate şi pensia de serviciu anticipată ori anticipată există doar la momentul deschiderii dreptului la pensie, conform art.45 alin.1 din Legea nr.233/2015: „(1) Militarii, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special care au dreptul la pensie de invaliditate pot opta, la deschiderea dreptului de pensie, pentru pensia mai avantajoasă dintre pensia de invaliditate şi pensia de serviciu anticipată sau anticipată parţială, după caz, dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute de prezenta lege pentru acordarea acestora.”

Totodată, conform art.45 alin.1 din Legea nr.223/2015 dreptul de opţiune între pensia de serviciu şi pensia de invaliditate se naşte doar la împlinirea vârstei de pensionare prevăzută de lege: „(2) La împlinirea vârstei prevăzute de prezenta lege pentru obţinerea pensiei militare de serviciu pentru limită de vârstă, beneficiarii pensiei de invaliditate pot opta pentru pensia care îi avantajează.” În speţă, prin raportarea vârstei reclamantului la dispoziţiile art.16 alin.2 din lege, coroborate cu cele din anexa aceluiaşi act normativ, rezultă că dreptul de opţiune între cele două forme de pensie, în cazul său, se va naşte la data de 5.09.2035.

Prin sentinţa civilă nr.354/21.03.2017 a fost respinsă acţiunea.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reținut că prin decizia nr.87158/31.10.2016, S.R.I. – C.P.S., urmare a examinării actelor din dosarul de pensionare nr.2610339, a dispus, în baza art.64 alin.1 din Legea nr.223/2015, recalcularea pensiei de invaliditate de gradul III, în beneficiul reclamantului Anghel I. Ion Bogdan, stabilindu-i drepturi de pensie în cuantum de 1.328 lei, începând cu data de 1.01.2016.

Prin cererea nr.2583855/23.06.2016, reclamantul a solicitat CPS a SRI ca, în temeiul art.122 din Legea nr.223/2015, să constate îndeplinite condiţiile de vechime efectivă şi condiţiile de vechime cumulată, potrivit art.18 alin.1 lit. b, art.39 alin.3 lit. b şi c şi art.26 alin.2 din Legea nr.223/2015 şi să dispună stabilirea pensiei de serviciu anticipată parţială, în conformitate cu dispoziţiile art.45 alin.1 şi art.18 lit. b din Legea nr.223/2015. Prin adresa nr.2608547/7.07.2016 pârâta a comunicat reclamantului că, potrivit art.18 alin.1 lit. b din Legea nr.223/2015, dreptul la pensie anticipată parţială se acordă cadrelor militare în activitate, iar conform art.45 alin.1 şi alin.2 din lege, reclamantul are posibilitatea de a formula cerere în vederea acordării pensiei de serviciu la împlinirea vârstei standard de pensionare pentru limită de vârstă.

A mai reţinut instanţa că, potrivit art.16 din Legea nr.223/2015, „Au dreptul la pensie de serviciu pentru limită de vârstă, militarii, poliţişti şi funcţionarii cu statut special, în activitate, care îndeplinesc următoarele condiţii: a) au împlinit vârsta standard de pensionare pentru limită de vârstă; b) au o vechime efectivă de cel puţin 25 de ani, din care cel puţin 15 ani reprezintă vechimea în serviciu. Vârsta standard de pensionare pentru limită de vârstă, prevăzută la alin.1 lit. a, este de 60 de ani. Atingerea acestei vârste se realizează prin creşterea vârstelor standard de pensionare, conform eşalonării prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezenta lege”.

De asemenea, conform art.18 din Legea nr.223/2015 „Au dreptul la pensie de serviciu anticipată parţială militarii, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special, în activitate, care au o vechime efectivă de minimum 20 de ani, dintre care cel puţin 10 ani vechime în serviciu, şi care se află în una dintre următoarele situaţii: a) sunt trecuţi în rezervă ori au încetat raporturile de serviciu, ca urmare a reorganizării unor unităţi şi a reducerii unor funcţii din statele de organizare, precum şi pentru alte motive sau nevoi ale instituţiilor din domeniul apărării naţionale, ordinii publice şi securităţii naţionale; b) sunt trecuţi în rezervă sau direct în retragere ori au încetat raporturile de serviciu ca urmare a clasării ca inapt sau apt limitat pentru serviciul militar/serviciu de către comisiile de expertiză medico-militară. Cuantumul pensiei anticipate parţiale pentru militarii, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special în activitate prevăzuţi la alin.1 se calculează pentru numărul anilor de vechime în serviciu stabiliţi în condiţiile art.3 lit. e, la care se adaugă sporurile acordate conform art.24. (3) La împlinirea vârstei standard de pensionare, prevăzută de prezenta lege, pensia de serviciu anticipată parţială devine pensie de serviciu pentru limită de vârstă, iar cuantumul pensiei militare se recalculează prin raportare la vechimea cumulată calculată la data trecerii în rezervă ori a încetării raporturilor de serviciu”.

Totodată, potrivit art.45 alin.1 din Legea nr.223/2005 „Militarii, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special care au dreptul la pensie de invaliditate pot opta, la deschiderea dreptului de pensie, pentru pensia mai avantajoasă dintre pensia de invaliditate şi pensia de serviciu anticipată sau anticipată parţială, după caz, dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute de prezenta lege pentru acordarea acestora. La împlinirea vârstei prevăzute de prezenta lege pentru obţinerea pensiei militare de serviciu pentru limită de vârstă, beneficiarii pensiei de invaliditate pot opta pentru pensia care îi avantajează.”

Coroborând toate aceste dispoziţii legale, tribunalul a apreciat că, pentru a beneficia de pensie de serviciu anticipată parţială, destinatarii Legii nr.223/2015, respectiv militarii, polițiștii și funcționarii publici cu statut special, trebuie să fie în activitate, iar dreptul de opţiune între pensia de invaliditate şi pensia de serviciu anticipată sau anticipată parţială există doar la momentul deschiderii dreptului la pensie.

În speţă, reclamantul beneficiază de pensie de invalidate gradul III, potrivit deciziei nr.87158/13.10.2016, astfel că în privinţa acestuia nu este îndeplinită condiţia stipulată de art.18 din Legea nr.223/2015, respectiv aceea ca la momentul formulării cererii privind acordarea pensiei de serviciu anticipată parțială să se afle în activitate, dispozițiile legale invocate vizând militarii, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special, în activitate, iar dreptul de opţiune între pensia de invaliditate şi pensia de serviciu anticipată ori anticipată parțială născându-se doar la momentul deschiderii dreptului la pensie.

Pentru toate aceste considerente, acţiunea a fost respinsă.

În termen legal reclamantul a formulat apel împotriva sentinţei tribunalului, pe care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile Legii nr.223/2015.

În primul rând, tribunalul trebuia să aibă în vedere prevederile art.2 lit. b din lege, care instituie principiul egalităţii, conform căruia tuturor participanţilor la sistemul de pensii militare de stat trebuie să li se asigure un tratament nediscriminatoriu.

Pe de altă parte, art.11 pct.3 din Legea nr.223/2015 prevede că pct.1 al actului normativ, care se referă la stabilirea anumitor locuri de muncă cu condiţii deosebite sau speciale, se aplică şi celor care au trecut în rezervă/retragere, respectiv au încetat raporturile de serviciu până la data intrării în vigoare a legii.

A mai susţinut apelantul că instanţa de fond a interpretat în mod disparat prevederile art.18 şi 45 din Legea nr.223/2015 şi a ignorat dispoziţiile art.61 pct.3 lit. b din lege, care arată că pensiile militare de stat se acordă la cererea persoanei îndreptăţite şi cererea de pensionare se depune la centrul militar zonal/judeţean, după caz, în situaţia celor care îndeplinesc condiţiile de pensionare după data trecerii în rezervă ori încetează raporturile de serviciu. Aceasta este şi situaţia reclamantului, care, ulterior declarării ca inapt şi trecerii în rezervă, a îndeplinit condiţiile de vechime pentru a beneficia de pensia anticipată parţială.

În altă ordine de idei, tribunalul a ignorat prevederile art.122 din Legea nr.223/2015, care reglementează momentul când se deschide dreptul la pensie, în speţă odată cu apariţia legii, întrucât acela este momentul în care reclamantul a îndeplinit condiţiile speciale de vechime, anterior nefiind îndeplinite aceste condiţii şi neexistând cadrul legal, astfel că nu se putea pune problema deschiderii dreptului la pensie.

În mod greşit tribunalul a apreciat că dreptul la pensie anticipată parţială a reclamantului se deschide doar la împlinirea vârstei standard de pensionare pentru limita de vârstă, invocând dispoziţiile art.45, deşi conform art.18 pct.3, la împlinirea vârstei standard de pensionare prevăzută de lege, pensia de serviciu anticipată parţială devine pensie de serviciu pentru limită de vârstă.

În fine, apelantul a susţinut că în mod greşit i-a fost respinsă acţiunea pe motiv că nu se afla în activitate, în acest fel fiind lipsite de eficienţă juridică prevederile art.18 lit. b, conform cărora au dreptul la pensie de serviciu anticipată parţială cei cu o vechime de minimum 20 de ani, care sunt trecuţi în rezervă sau direct în retragere ori au încetat raporturile de serviciu ca urmare a clasării ca inapt serviciului militar de către comisiile de expertiză medico-militare (exact situaţia reclamantului). Aşadar, textul de lege arată în mod expres că cei declaraţi inapţi pot beneficia de pensie militară anticipată parţială.

Prin întâmpinarea formulată intimata-pârâtă Casa de pensii Sectorială a S.R.I. - UM 0994 Bucureşti a solicitat respingerea apelului ca nefondat, arătând că prevederile art.18 din Legea nr.223/2015 instituie anumite condiţii pentru beneficiul pensiei de serviciu anticipate parţiale, respectiv ca persoana interesată să aibă statutul de militar în activitate, să aibă o vechime efectivă de minim 20 de ani, dintre care cel puţin 10 ani vechime în serviciu, şi să fi fost trecută în rezervă pentru vreunul din motivele prevăzute la lit. a şi b, toate aceste condiţii trebuind întrunite cumulativ. Dat fiind că reclamantul a fost trecut în retragere în anul 2005, el nu mai avea statutul de cadru militar în activitate la data formulării cererii privind acordarea pensiei de serviciu anticipate parţiale.

Prin decizia civilă nr.2797/11.10.2017, Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă a respins ca nefondat apelul formulat de reclamant.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Potrivit art.18 din Legea nr.223/2015 „(1) Au dreptul la pensie de serviciu anticipată parţială militarii, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special, în activitate, care au o vechime efectivă de minimum 20 de ani, dintre care cel puţin 10 ani vechime în serviciu, şi care se află în una dintre următoarele situaţii:

a) sunt trecuţi în rezervă ori au încetat raporturile de serviciu, ca urmare a reorganizării unor unităţi şi a reducerii unor funcţii din statele de organizare, precum şi pentru alte motive sau nevoi ale instituţiilor din domeniul apărării naţionale, ordinii publice şi securităţii naţionale;

b) sunt trecuţi în rezervă sau direct în retragere ori au încetat raporturile de serviciu ca urmare a clasării ca inapt sau apt limitat pentru serviciul militar/serviciu de către comisiile de expertiză medico-militară."

Textul de lege instituie mai multe condiţii ce trebuie îndeplinite cumulativ, prima dintre acestea fiind ca solicitantul pensiei anticipate parţiale să fie „în activitate”.

Cum reclamantul nu îndeplineşte această primă condiţie, deoarece la data apariţiei Legii nr.223/2015 nu se afla în activitate, ci, fiind declarat inapt pentru serviciul militar, era trecut în retragere, în mod corect tribunalul a concluzionat că acesta nu poate beneficia de pensie anticipată parţială.

În altă ordine de idei, Curtea a apreciat că în speţă nu au fost încălcate prevederile art.2 lit. b din Legea nr.223/2015, care instituie principiul egalităţii. Textul de lege explicitează acest principiu, în sensul că în baza lui se asigură tuturor participanţilor la sistemul de pensii militare de stat un tratament nediscriminatoriu „între persoane aflate în aceeaşi situaţie juridică, în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege”. Nicio clipă în acţiunea sa reclamantul nu a invocat că ar fi fost discriminat faţă de alte persoane aflate în situaţie identică cu a sa: personal cu statut special aflat în retragere şi care să fi beneficiat de pensie anticipată parţială.

În apelul său, reclamantul a invocat şi încălcarea de către tribunal a prevederilor art.11 din Legea nr.223/2015, potrivit cărora „(1) Încadrarea locurilor de muncă în condiţii deosebite, speciale şi alte condiţii se realizează pe baza criteriilor şi metodologiei de încadrare prevăzute de H.G. nr.1.294/2001 privind stabilirea locurilor de muncă şi activităţilor cu condiţii deosebite, condiţii speciale şi alte condiţii, specifice pentru cadrele militare în activitate, cu modificările ulterioare, şi de H.G. nr.1.822/2004 privind stabilirea locurilor de muncă şi activităţilor cu condiţii deosebite, speciale şi alte condiţii, specifice pentru poliţişti, cu modificările ulterioare. (...)(3) Prevederile alin.1 sunt aplicabile şi militarilor, poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare care au trecut în rezervă/retragere, respectiv au încetat raporturile de serviciu, până la data intrării în vigoare a prezentei legi.”

Curtea a apreciat că acest text nu este aplicabil în speţă, deoarece se referă la încadrarea locurilor de muncă în condiţii deosebite sau speciale, or obiectul prezentei acţiuni este altul.

Curtea a mai observat, contrar susţinerii reclamantului, că tribunalul nu a reţinut în considerentele sentinţei apelate că dreptul la pensie anticipată parţială se deschide doar la împlinirea vârstei standard de pensionare pentru limita de vârstă. Coroborând dispoziţiile art.18 cu cele ale art.45, tribunalul a concluzionat că pentru a beneficia de pensia de serviciu anticipată parţială, destinatarii Legii nr.223/2015 trebuie să fie în activitate, iar dreptul de opţiune între pensia de invaliditate şi pensia de serviciu anticipată parţială există dosar la momentul deschiderii dreptului de pensie. Interpretarea dată de tribunal este corectă, faţă de prevederile art.45 din Legea nr.223/2015, potrivit cărora „(1) Militarii, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special care au dreptul la pensie de invaliditate pot opta, la deschiderea dreptului de pensie, pentru pensia mai avantajoasă dintre pensia de invaliditate şi pensia de serviciu anticipată sau anticipată parţială, după caz, dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute de prezenta lege pentru acordarea acestora.”

   În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a art.61 alin.3 pct. b din Legea nr.223/2015, Curtea a constatat că acest text prevede: „(3) Militarii, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special depun cererea de pensionare împreună cu actele prin care se dovedeşte îndeplinirea condiţiilor prevăzute de prezenta lege, astfel: (...) b) la centrul militar zonal/judeţean/de sector sau la unitatea militară/inspectoratul judeţean/structura ori direcţia judeţeană de informaţii/instituţia sau unitatea din care a făcut parte, după caz, în situaţia celor care îndeplinesc condiţiile de pensionare după data trecerii în rezervă ori încetarea raporturilor de serviciu”. Textul de lege este cuprins în Secţiunea a 5-a, intitulată „Stabilirea şi plata pensiilor” şi reglementează procedura depunerii cererii de pensionare, făcând însă trimitere la „actele prin care se dovedeşte îndeplinirea condiţiilor prevăzute de prezenta lege”, or aceste condiţii sunt, în cazul reclamantului, cele prevăzute în art.18, arătate mai sus, condiţii pe care acesta nu le îndeplineşte.

În fine, în apelul său reclamantul a invocat încălcarea de către tribunal a prevederilor art.122 din Legea nr.223/2015, conform cărora „Militarii, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special, precum şi urmaşii acestora, care la data deschiderii dreptului de pensie, de către casa de pensii sectorială competentă, îndeplinesc condiţiile prevăzute de prezenta lege, cât şi cele prevăzute la data de 1 ianuarie 2016 de Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, pot opta în termen de 5 ani, de la data intrării în vigoare a prezentei legi, pentru modul de calcul prevăzut de Legea nr.263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, în vigoare la data de 1 ianuarie 2016.” Textul de lege reglementează ipoteza în care un militar, poliţist sau funcţionar public cu statut special îndeplineşte atât condiţiile prevăzute de Legea nr.223/2015, cât şi pe cele reglementate de Legea nr.263/2010, prevăzând posibilitatea de a opta în termen de 5 ani de la data intrării în vigoare a Legii nr.223/2015, pentru modul de calcul prevăzut de Legea nr.263/2010. Or, reclamantului nu îi este aplicabil acest text, deoarece nu se află în categoria funcţionarilor publici cu statut special care îndeplinesc condiţiile prevăzute de Legea nr.223/2015 (art.18), aşa cum s-a arătat mai sus, astfel că nu are deschis acest drept de opţiune.

Pentru toate aceste considerente, Curtea a apreciat că soluţia tribunalului a fost pronunţată cu respectarea prevederilor Legii nr.223/2015, situaţie faţă de care a respins apelul ca nefondat, în temeiul art.480 Cod procedură civilă.

4. Competenţa teritorială a instanţei investită cu soluţionarea contestaţiei împotriva deciziei privind restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

Art.3 pct.4 din Legea nr.165/2013

Art.33 alin.1 lit.a-c din Legea nr.165/2013

În procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv şi de stabilire a măsurilor reparatorii au atribuţii legale entităţile enumerate de art.3 pct.4 din Legea nr.165/2013, privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

Entitatea investită are sarcina să soluţioneze cererea persoanei interesate privind restituirea imobilului printr-o decizie emisă în termenul prevăzut de art.33 alin.1 lit.a-c din Legea nr.165/2013, împotriva căreia persoana nemulţumită poate să formuleze contestaţie la Tribunalul în a cărei circumscripţie teritorială se află sediul entităţii.

Criteriul competenţei teritoriale a Tribunalului fiind reprezentat de sediul entităţii investite cu cererea de restituire a imobilului în natură sau prin echivalent, determină sesizarea instanţei în mod diferit potrivit cu atribuţiile avute de entitatea în cauză în procesul de restituire al imobilelor preluate abuziv precum şi în raport de scopul urmărit.

(Decizia civilă nr. 2801/11.10.2017)

Constată că prin acţiunea înregistrată pe rolul tribunalului Vâlcea, reclamanta S.D.N. a chemat în judecată pe pârâta A.N.R.P., solicitând să fie obligată să soluţioneze cererea formulată în baza Legii nr.10/2001, referitoare la imobilul construcţii şi teren, situat în mun. Drăgăşani, strada Traian, nr.11, judeţul Vâlcea.

Reclamanta a arătat că, în baza Legii nr.10/2001, B.Gh.M. (decedată) a formulat notificare privind restituirea în natură a imobilului de mai sus, expropriat în baza Decretului C.S din 1988. Prin Dispoziţia nr.916/17.08.2006 cererea i-a fost respinsă, motivat de faptul că terenul este ocupat de construcţii şi s-a propus acordarea de despăgubiri pentru imobilul pe care autorul B.Gh. l-a deţinut în Drăgăşani, înainte de preluarea abuzivă. Prin adresa nr.723098/10.12.2007, ANRP - Direcţia pentru Coordonarea Aplicării Legii 10/2001 a comunicat că dosarul ce conţine dispoziţia nr.16/2006 emisă de Primăria Municipiului Drăgăşani a fost înaintat Secretariatului Comisiei Centrale şi înregistrat cu numărul 27722/CC, iar prin adresa nr.31064/RG/19.06.2015 s-a comunicat că dosarul va parcurge procedura de acordare a măsurilor compensatorii reglementată de Legea 165/2013, însă până în prezent dosarul nu a fost repartizat personalului de specialitate al ANRP, în vederea analizării.

Prin întâmpinarea formulată pârâta a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Vâlcea, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.N.R.P. şi excepţia prematurităţii acţiunii cu privire la emiterea titlului de plată.

În susţinerea excepţiei necompetenţei materiale a Tribunalului Vâlcea s-a susţinut că acţiunea este formulată împotriva unei autorităţii aparţinând administraţiei publice centrale şi anume A.N.R.P..

În susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, pârâta a invocat dispoziţiile art.40 alin.1 teza a II a Cod procedură civilă, potrivit cărora în lipsa calităţii procesuale sau a interesului, instanţa va respinge cererea ori apărarea formulată ca fiind făcută de o persoană sau împotriva unei persoane fără calitate ori ca lipsită de interes, după caz.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a ANRP, s-a arătat că art.2 din H.G. nr.572/2013 reglementează principalele atribuţii ale Autorităţii, iar în privinţa aplicării Legii nr.10/2001, ANRP acordă sprijin şi îndrumare metodologică autorităţilor administraţiei publice locale şi centrale, precum şi celorlalte persoane juridice deţinătoare de imobile care fac obiectul restituirii potrivit Legii nr.10/2001. De asemenea, Autoritatea a asigurat organizarea şi funcţionarea Secretariatului CCSD (Titlul VII din Legea nr.247/2005), iar în prezent asigură Secretariatul CNCI, secretariat care asigură lucrările acestei comisii, atribuţiile conferite acestuia constând în centralizarea dosarelor conţinând decizii/dispoziţii în care s-au consemnat/propus despăgubiri, precum şi în analizarea acestora din punctul de vedere al existenţei dreptului persoanei ce se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii, atribuţii îndeplinite în cadrul procedurii administrative prevăzute de Legea nr.165/2013. De asemenea, sub imperiul noii legislaţii, sarcina analizei şi soluţionării revine în mod exclusiv CNCI, prin secretariatul acesteia, drept pentru care solicită să se constate lipsa calităţii procesuale pasive a ANRP.

La data de 2.12.2016, prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta a solicitat citarea în cauză în calitate de pârâtă a C.N.C.I., precizând verbal în şedinţă că nu deţine o dovadă că dosarul a fost înaintat pârâtei ANRP, dar că acest aspect rezultă din corespondenţa purtată cu instituţia pârâtă. Prin adresa nr.31064/19.06.2015, pârâta i-a comunicat autoarei reclamantei că dosarul nu a fost încă repartizat personalului de specialitate în vederea analizării.

Pârâta C.N.C.I. a invocat, prin întâmpinarea formulată, excepţia tardivităţii notificării.

Prin sentinţa civilă nr.127/3.02.2017 au fost respinse excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei S.D.N., excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.N.R.P., excepţia prematurităţii cu privire la emiterea titlului de plată invocate de către pârâta ANRP.

A fost admisă acţiunea şi au fost obligate pârâtele să soluţioneze cererea formulată în baza Legii nr.10/2001 de reconstituire referitor la imobilul construcţie şi teren situate în municipiul Drăgăşani, strada Traian, nr. 11.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reținut că acţiunea reclamantei a fost promovată ca urmarea a faptului că pârâta nu a luat măsuri eficiente de repartizare a dosarului la personal de specialitate din cadrul ANRP, deşi de la data emiterii dispoziţiei nr.916/17.08.2006 au trecut 10 ani, fără ca cererea să fie soluţionată.

Urmare a demersurile întreprinse de reclamantă în scopul soluţionării dosarului, ANRP a răspuns, prin adresele nr.723098/2007 şi nr.31064/2015, că selectarea dosarelor se face în mod aleatoriu cu ajutorul programului de calculator, respectiv că soluţionarea şi analizarea dosarelor se face cu respectarea ordinii de înregistrare la ANRP, în prezent fiind analizate şi soluţionate dosarele repartizate persoanelor de specialitate ale ANRP. Răspunsul ANRP cuprins în aceste adrese exprimă în realitate un refuz nejustificat de soluţionare a cererii, întrucât nu sunt prezentate elemente şi criterii obiective/constante care să permită reclamantei să întrevadă în ce interval de timp dosarul va fi soluţionat şi nici să controleze modul în care autoritatea investită de lege îşi exercită atribuţiile, pentru ca ulterior să evalueze în ce măsură drepturile i-au fost lezate prin conduita adoptată de autoritate. Atitudinea adoptată de pârâta ANRP creează reclamantei temerea că într-un interval de timp rezonabil şi previzibil cererea nu va fi soluţionată iar dreptul urmărit nu va fi realizat.

A mai reţinut tribunalul că, potrivit art.35 alin.1 din Legea nr.165/2013, deciziile emise cu respectarea prevederilor de art.33 şi 34 pot fi atacate de persoanele care se consideră îndreptăţite la secţia civilă a Tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii investite (Primăria mun. Drăgăşani), în speţă Tribunalul Vâlcea.

Instanţa a constatat, potrivit actelor de identitate prezentate, că reclamanta este fiica autoarei B.Gh.M., care a formulat notificarea în baza Legii nr.10/2001, astfel că excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei este nefondată.

Tribunalul a mai reţinut că până la data formulării prezentei acţiuni, dosarul nr.27722/CC nu a fost repartizat personalului de specialitate al ANRP în vederea analizării. Pârâta ANRP, în calitate de entitate cu personalitate juridică, în virtutea atribuţiilor stabilite în sarcina sa prin actele normative, a subliniat în cele două adrese emise în anii 2007 şi 2015 că dosarul nu a fost repartizat personalului de specialitate pentru evaluare, analizare şi transmiterea către un evaluator, iar potrivit art.31 şi art.41 din Legea nr.165/2013 are competenţa să emită titluri de plată după soluţionarea dosarelor. Validarea sau invalidarea dispoziţiei urmată de emiterea deciziei de compensare este în competenţa CNCI. Ca atare, cele două pârâte au calitate procesuală pasivă în cererea având ca obiect soluţionarea dosarului nr.27722/CC.

Reţinând că nesoluţionarea dosarului nu s-a făcut într-un termen rezonabil, conform dispoziţiilor CEDO, tribunalul a considerat că acţiunea reclamantei nu este prematură, dată fiind prelungirea a timp de peste 15 ani a procedurii de acordare a măsurilor reparatorii. Termenul rezonabil de soluţionare consacrat de art.6 din CEDO nu a fost respectat, în condiţiile în care au trecut 15 ani de la data înregistrării, iar până la data sesizării instanţei pârâtele nu au întreprins nici un demers în vederea analizării acestuia.

Pentru toate aceste considerente, tribunalul a pronunţat soluţia de mai sus.

În termen legal sentinţa a fost apelată de pârâtele C.N.C.I. şi A.N.R.P.:

C.N.C.I a criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte:

1. În mod greşit instanţa a respins excepţia de necompetenţă teritorială, încălcând dispoziţiile art.33, 34 şi 35 din Legea nr.165/2013, precum şi deciziile Curţii Constituţionale nr.115/3.03.2016 şi nr.731/29.10.2015.

2. Instanţa de fond a lărgit cadrul procesual prin introducerea în cauză a C.N.C.I., cu încălcarea art.204 Cod procedură civilă.

3. Greşit a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei S.D.N, în lipsa unui certificat de moştenitor care să probeze calitatea acesteia de succesor de pe urma defunctei B.M..

4. Fără niciun temei legal tribunalul a respins excepţia prematurităţii formulării acţiunii, cu consecinţa obligării pârâtei la soluţionarea dosarului administrativ nr.27722/CC, încălcând astfel deciziile C.C.R. şi Î.C.C.J. pronunţate în materia restituirii proprietăţilor.

5. Soluţia pronunţată pe fondul cauzei este greşită, instanţa încălcând dispoziţiile speciale ale Legii nr.165/2013.

Pârâta A.N.R.P. a criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte:

1. Acţiunea formulată de reclamanta S.D.N. a fost soluţionată de o instanţă necompetentă teritorial, tribunalul încălcând dispoziţiile art.33, 34 şi 35 din Legea nr.165/2013, precum şi deciziile Curţii Constituţionale nr.115/3.03.2016 şi nr.731/29.10.2015.

2. În mod netemeinic şi nelegal instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei S.D.N., în lipsa unui certificat de moştenitor care să probeze calitatea acesteia de succesor de pe urma defunctei B.M..

3. În mod greşit tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A.N.R.P., încălcând prevederile art.2 din H.G. nr.572/2013, art.17 alin.1 lit. a şi b, art.21-26, art.31 şi art.41 din Legea nr.165/2013.

4. Tribunalul, în mod netemeinic şi nelegal, a respins excepţia prematurităţii emiterii titlului de plată, nesocotind procedura reglementată de art.21 şi următoarele din Legea nr.165/2013.

Prin întâmpinarea formulată, intimata S.D.N. a solicitat respingerea apelului formulat de pârâta A.N.R.P., arătând că sediul entităţii este în municipiul Drăgăşani, astfel că Tribunalul Vâlcea este competent teritorial să soluţioneze prezentul litigiu; că are calitate procesual activă, în calitate de fiică a numitei B.M., fapt dovedit prin certificatul de naştere seria N.3 nr.1008766; că pârâta A.N.R.P. are calitate procesuală pasivă, deoarece, deşi au trecut 10 ani de la emiterea dispoziţiei nr.916/2006, această instituţie nu i-a soluţionat cererea; că excepţia prematurităţii emiterii titlului de plată este nefondată, în condiţiile în care, pe de o parte A.N.R.P. este obligată să emită titlurile de plată, iar pe de altă parte, prin sentinţa apelată nu s-a dispus emiterea unui astfel de titlu, ci au fost obligate pârâtele să soluţioneze cererea formulată în baza Legii nr.10/2001.

Prin decizia civilă nr. 2801/11.10.2017, Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă a admis apelurile formulate de pârâte, a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Din considerentele sentinţei apelate a rezultat că motivul pentru care Tribunalul Vâlcea s-a considerat competent a fost acela că în speţă entitatea investită de lege este Primăria municipiului Drăgăşani, care se află în raza acestei instanţe.

Art.3 pct.4 din Legea nr.165/2013 prevede că entitatea învestită de lege este reprezentată de „următoarele structuri cu atribuţii în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv şi de stabilire a măsurilor reparatorii:

a) unitatea deţinătoare, în înţelesul H.G. nr.250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, al O.U.G. nr.94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi al O.U.G. nr.83/1999, republicată;

b) entitatea învestită cu soluţionarea notificării, în înţelesul H.G. nr.250/2007, cu modificările şi completările ulterioare;

c) comisia locală de fond funciar, comisiile comunale, orăşeneşti şi municipale, constituite în temeiul Legii nr.18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;

d) comisia judeţeană de fond funciar sau, după caz, Comisia de Fond Funciar a Municipiului Bucureşti, constituite în temeiul Legii nr.18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;

e) Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase şi comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România;

f) Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică;

g) Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, înfiinţată potrivit prezentei legi”.

Aşadar, entitate învestită de lege în sensul textului de mai sus poate fi oricare dintre instituţiile de la lit. a-g, în funcţie de obiectul acţiunii deduse judecăţii.

Cum în speţă nu a fost chemată în calitate de pârâtă Primăria municipiului Drăgăşani, instituţie ce a emis dispoziţia nr.916/2006, Curtea a apreciat că în mod greşit Tribunalul Vâlcea s-a raportat la această entitate atunci când a analizat excepţia de necompetenţă teritorială.

În prezentul dosar au calitate de pârâte CNCI şi ANRP.

Potrivit art.35 din Legea nr.165/2013 „(1) Deciziile emise cu respectarea prevederilor art.33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării. (2) În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art.33 şi 34, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti prevăzute la alin.1 în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor.”

Aşadar, pentru ipoteza în care CNCI şi ANRP, entităţi învestite de lege, conform art.3 pct.4 lit. f şi g din Legea nr.165/2013, sunt chemate în judecată, pentru a-şi îndeplini obligaţiile legale ce le revin în procesul de restituire al imobilelor, competenţa teritorială aparţine, conform art.35 alin.2 din lege, secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii.

Cum în speţă, A.N.R.P. şi C.N.C.I. au sediul în municipiul Bucureşti, rezultă că Tribunalul Bucureşti este competent teritorial să soluţioneze prezentul dosar, excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Vâlcea fiind greşit respinsă.

Pentru aceste considerente, Curtea, în temeiul art.480 alin.4 Cod procedură civilă, a admis apelurile şi a anulat sentinţa tribunalului, trimiţând cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti.

5. Stabilirea cuantumului pensiei anticipate parţială.

Art.49 alin.2 din Legea nr.19/2000

Art.51 din Legea nr.19/2000

Art.62 alin.4 din Legea nr.263/2010

Art.65 alin.1 din Legea nr.263/2010

Cuantumul pensiei anticipată parţială se determină în aceleaşi condiţii în care se stabileşte cuantumul pensiei pentru limită de vârstă potrivit art.49 alin.2 din Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, respectiv art.62 alin.4 din Legea nr.263/2010, privind sistemul unitar de pensii publice.

Pentru stabilirea cuantumului pensiei anticipată parţială trebuie să se stabilească în primul rând cuantumul pensiei pentru limită de vârstă la care avea dreptul asiguratul, prin diminuarea acesteia în raport de stagiul de cotizare realizat şi cu numărul de ani cu care s-a redus vârsta standard de pensionare.

Reducerea vârstei standard de pensionare pentru acordarea pensiei anticipate parţiale este aceea prevăzută în mod exp