17
Literatura în perioada paşoptistă

Perioada pasoptista

Embed Size (px)

DESCRIPTION

Referat perioada pasoptista

Citation preview

Page 1: Perioada pasoptista

Literatura în perioada paşoptistă

Ionică Alexandra

Faur Cristian

Page 2: Perioada pasoptista

Bancă Ionela

“Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre

ţări sunt destul de mari, obiceiurile noastre, destul de

pitoreşti şi de poetice, pentru ca să putem găsi şi la noi sujeturi de

scris, fără ca să avem pentru această trebuinţă să ne

imprumutăm de la alte naţii.”

Page 3: Perioada pasoptista

Perioada paşoptistă (1830-1860) este o epocă de afirmare a

literaturii naţionale, în preajma Revoluţiei de la 1848. Perioada se caracterizeză

printr-o orientare culturală şi literară cu trăsături specifice epocii de avânt

revoluţionar, de emancipare socială şi naţională, pentru realizarea Unirii . Este

perioada în care se încearcă “arderea” unor etape care nu fuseseră parcurse

de literatură şi care se desfăşuraseră succesiv în literaturile occidentale, în

decursul a mai bine de un secol şi jumătate.

Din punct de vedere cronologic, epoca paşoptistă se situează între anii

1830 - 1860. Debutul perioadei este legat de ieşirea ţărilor române de sub

dominaţia otomană, de inceputul unei energizări economice şi ale dobândirii

libertăţilor politice.

Principala trăsătură a literaturii paşoptiste constă în coexistenţa

curentelor literare, nu numai în opera aceluiaşi scriitor, ci chiar şi în aceeaşi

creaţie. Curentele literare (iluminism, preromantism, romantism,

clasicism,realism incipient) sunt asimilate simultan.

Mişcarea paşoptistă are ca directive social-politice modernizarea societăţii

şi emanciparea naţională: independenţa politică, libertatea naţională, unirea

provinciilor române. Aceste obiective sunt puse în practică de oameni de culură

şi scriitori care se implică activ în viaţa socială.

Importanţa literaturii paşoptiste

Începutul secolului al XIX –lea înseamnă fondarea unei culturi naţionale

percepută ca factor identitar. Accentuarea factorului etnic este motivată de

Page 4: Perioada pasoptista

contextual istoric (căderea imperiilor, revoluţiile burgheze) şi contextul social.

Idealul afirmării naţionale este benefic pentru că promovează accesul la

cultură, înfiinţarea şcolilor, întemeierea teatrului naţional , apariţia unor reviste

literare, dar, mai ales, pentru stimularea unităţii limbii, pentru formarea unui

repertoriu al literaturii române şi promovarea ideii originale.

Romantismul

Romantismul este un curent literar aparut în a doua jumatate a secolului XVIII, întâi în Anglia, de unde s-a extins în Germania şi Franţa, apoi în întreaga Europă.

Definind curentele literare drept grupări largi de scriitori şi opere care se înrudesc prin trăsături comune de ordin ideologic şi artistic, prin apetenţa pentru anumite teme, motive ori formule stilistice, cercetătorii au evidenţiat şi caracterul complex al acestor fenomene istorice, care nu se detaşează categoric nici de mişcările pe care le înlocuiesc sau le neagă, nici de acelea pe care le prefigurează în timp. Printre aceştia, G. Călinescu afirmă: „Clasicism - Romantism sunt două tipuri ideale, inexistente practic în stare genuină, reperabile numai la analiza în retortă", demonstrând astfel apartenenţa marilor creatori la mai multe viziuni estetice deopotrivă.

Receptat sub raport teoretic, romantismul se defineşte ca o mişcare europeană de anvergură, manifestată în prima jumătate a secolului al XlX-lea, dar care cunoaşte în evoluţia sa mai multe etape, specifice concretizărilor sale în toate spaţiile europene. Favorizat de destrămarea societăţii feudale şi de revoluţiile burgheze din 1780 şi 1830, dar şi de perimarea doctrinei clasice, romantismul se configurează ca reacţie împotriva clasicismului, asigurând literaturii libertate de exprimare prin înlăturarea tuturor normelor.

În prefaţa dramei Cromwell, manifestul literar al romantismului francez, Victor Hugo proclamă că „nu există reguli, nici modele", căci noua doctrină este „liberalismul literaturii". Acest liberalism fusese însă anticipat de manifestări culturale preromantice precum „Sturm und Drang" sau estetica lui Schiller din Asupra poeziei naive şi sentimentale, unde se face distincţia clară între artistul clasic, expresie a naturii înseşi, şi cel romantic, ce aspiră spre natura pierdută, dar trăieşte în dezacord cu sine şi cu umanitatea în genere. Ulterior, fraţii August Wilhelm şi Friedrich von Schlegel impun termenul

Page 5: Perioada pasoptista

„romantic" şi definesc artistul şi spiritul romantic, primul fiind însetat de infinit, cel de-al doilea fiind caracterizat prin melancolie.

În primele decenii ale secolului al XlX-lea, principala preocupare a romantismului va fi să îşi configureze doctrina, în opoziţie cu principiile clasicismului. Astfel, în vreme ce clasicismul dezvăluie o lume ideală, statică, obiectivă, structurată în categorii ideale şi tipuri eterne, în care fiinţează un personaj abstract, echilibrat şi dominat de morală, romantismul propune, în replică, un univers determinat de mişcările istoriei, fantastic, subiectiv, cu o natură care îl copleşeşte pe individ, în care se profilează un erou dinamic, sentimental, angajat într-o continuă căutare a absolutului. Spre deosebire de clasici, romanticii nu se angajează într-o simplă observaţie a naturii, ci într-o reinterpretare a ei, prin prisma propriei lor subiectivităţi.

Raţiunea propovăduită de clasici este înlocuită de sentimente şi pasiuni, iar noul mijloc de a sonda orizonturile cunoaşterii este imaginaţia. De aceea, romanticii sunt spirite îndrăzneţe, dornice de aventura pe care o presupun evaziunea în pitoresc, exotic, fantastic, retragerea în spaţiul oniric sau refugiul în trecut. Eroii romantici au sentimentul istoriei, pe care o percep în evoluţie, în devenire, definindu-şi faţă de sensurile deprinse din înţelegerea ei adâncă o atitudine activă şi constructivă sau, dimpotrivă, una pesimistă, determinată de sentimentul neputinţei.

Printre alte merite ale romantismului, e necesar să se evidenţieze şi redescoperirea creaţiei folclorice, care poate să ofere modelul viu al unor valori capabile să înlocuiască estetica de imitare a modelelor antichităţii. Toate aceste atitudini de viaţă îşi găsesc cea mai potrivită formă de manifestare în lirismul abundent, în invectiva incendiară, în ironie şi în sarcasm, dar şi în strigătul de durere, în cântecul de iubire sau în meditaţia adâncă.

Liberalismul impus în planul viziunii este secondat de o maximă libertate la nivelul formei, scriitorii romantici promovând amestecul de stiluri, de genuri, de moduri de expunere şi preferând dintre specii meditaţia, elegia, satira, oda, fabula, drama istorică, nuvela romantică, romanul. Categoriile estetice pe care se articulează doctrina romantismului sunt şi ele diverse: grotescul, fantasticul, macabrul, tragicul, frumosul, urâtul sau pateticul. O dată cu fixarea şi asumarea doctrinei, romantismul intră într-o altă etapă de evoluţie, determinată şi de mişcările revoluţionare din preajma anului 1848. Marii romantici ai jumătăţii secolului al XlX-lea sunt individualizaţi şi prin trăsăturile naţionale, variabile de la un spaţiu european la altul.

În Anglia, prima manifestare a romantismului este marcată de „poeţii

Page 6: Perioada pasoptista

lacurilor" (Samuel Taylor Coleridge, Walter Scott, William Wordsworth şi John Keats), care preiau din doctrina romantică întoarcerea spre natura patriarhală. Marii exponenţi ai romantismului rămân însă Byron şi Shelley, primul impunând prin Peregrinările lui Childe Harold prototipul eroului romantic, eroul byronian, cel de-al doilea sintetizând în Prometeu imaginea geniului revoltat împotriva tiraniei şi care se defineşte prin idealuri de bine, dreptate şi dragoste.

Europa Occidentală devine şi prin Franţa o arenă largă a noului curent. Victor Hugo este în acest context nu numai teoreticianul care a fundamentat principiile romantismului în prefaţa la Cromwell, ci şi poetul, prozatorul şi dramaturgul care a experimentat idealurile romantice în toate genurile literare, oferind posterităţii modelul unei personalităţi titanice, în planul liric, prin Legenda secolelor, el se impune drept cronicar al vremii lui, dar şi al marilor etape istorice. Drama sa romantică (Hemani sau Ruy Blas) reprezintă nu doar o replică la teatrul clasic, ci şi o sinteză a marilor valori istorice şi umane personificate într-o mare valoare estetică. Prin roman, Hugo deschide seria marilor construcţii epice în proza franceză şi universală, ale căror ecouri se vor recunoaşte în romanul secolului al XX-lea.

Complexitatea romantismului ca atitudine estetică a făcut posibilă receptarea lui în pictură (Delacroix), în sculptură (Rude) sau în muzică (Schubert, Carl Maria von Weber, Schumann, Chopin sau Lizst). Fireşte că marea mişcare literară a secolului trecut a beneficiat de numeroase definiri, dintre care cităm cuvintele lui Edgar Papu: „Romantismul cuprinde, aşadar, echipa de sacrificiu care a cucerit vastul teren presărat cu mine explozive, unde se va instala lumea modernă ca să-l fructifice şi să-l sporească în deplină siguranţă".

Romantismul românesc

În literatura română se pot identifica trei etape ale romantismului: preromantismul, romantismul şi postromantismul.

Romantismul românesc a fost precedat de o formulă literară de tranziţie de la iluminism spre romantism, numită preromantism, reprezentat de Vasile Carlova, Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri, scriitori şi sub numele paşoptişti.

Page 7: Perioada pasoptista

Post romantismul (Prelungirea romantismului şi clasicismului) s-a manifestat prin îmbinarea elementelor romantice cu trăsături simboliste sau sămănătoriste, perioada reprezentată de G.Coşbuc, Al.Macedonski, Octavian Goga.

Trăsăturile romantismului sunt următoarele: exprimarea exagerată a unor sentimente puternice sau idei, personaje excepţionale puse să acţioneze în împrejurări excepţionale cultivarea specificului naţional inspiraţia din istorie, folclor şi natură. Modalitatea stilistică specifică este antiteza. Motive şi teme romantice: luna, noaptea, izvorul, stelele, cosmosul, universal, îngerul, demonul, codrul, visul, fantomele, ruinele.

Reprezentanţi ai acestui curent sunt: Mihai Eminescu, Mihail

Kogălniceanu, Grigore Alexandrescu.

La 30 ianuarie 1840 ia fiinţă la Iaşi revista “Dacia literară”, din iniţiativa

şi sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu fiind “întâia revistă de literatură

organizată”. În primul număr al revistei, Mihail Kogălniceanu, în vârstă de

numai 23 de ani, publică articolul program sub titlul “Introducţie”, în care

evidenţiază principalele idei care vor sta la baza creării şi orientării literaturii

româneşti şi care este considerat primul manifest al romantismului românesc.

Revista ’’Dacia literară’’ şi importanţa ei

Presa, aflată la începuturi, s-a manifestat printr-o amplă activitate

publicistică. Primele ziare au fost: la Bucureşti – „Curierul românesc” (1829),

sub conducerea lui Ion Heliade Rădulescu; la Iaşi – „Albina românească”

(1829), din iniţiativa lui Gheorghe Asachi; la Braşov – „Gazeta de Transilvania”

(1838), având în frunte pe marele cărturar ardelean George Bariţiu.

Literatura română a primelor decenii se dezvoltase prin imitări şi traduceri

din alte literaturi. Revista ,,Dacia literară’’, înfiinţată la Iaşi, în 1840, işi propune

promovarea literaturii originale, prin cultivarea elementului naţional (folclor,

istorie, natură). Numele revistei este ales semnificativ, pentru a exprima

Page 8: Perioada pasoptista

unitatea de neam şi ţară, Dacia, idealul de unire al românilor fiind sugerat

destul de transparent.

Paginile revistei sunt deschise scriitorilor din toate provinciile româneşti,

ceea ce serveşte idealului unităţii naţionale: ,,O foaie dar, care, părăsind

politica, s-ar îndeletnici numai cu literatura naţională, foaie care, făcând

abnegaţie de loc, ar fi numai o foaie românească şi prin urmare s-ar îndeletnici

cu producţiile româneşti, fie din orice parte a Daciei numai să fie bune.’’

Textul programatic ,,Introducţie’’ la ,,Dacia literară’’, redactat de Mihail

Kogălniceanu , pune bazele teoretice ale literaturii originale, fiind

şi ,,manifestul literar’’ al romantismului românesc. Cele 4 punct ale articolului-

program vizează: întemeierea spiritului critic pe principiul estetic: ,,Critica

noastră va fi nepărtinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana’’; Unitatea

limbii şi a iteraturii române: ,,ţălul nostru este realizarea dorinţii ca românii să

aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi’’; Combaterea imitaţiilor şi a

traducerilor mediocre; Promovarea unei literaturi originale, prin indicarea unor

surse de inspiraţie în conformitate cu specificul naţional şi cu estetica

romantică: ,,Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări

sînt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi de poetice

pentru ca să putem găsi şi la noi sujeturi e scris, fără să avem pentru aceasta

trebuinţa să ne împrumutăm de la alte naţii’’.

Articolul-program intitulat „Introducţie” începe cu succinte referiri la

publicaţiile vremii, care, în afară de politică, de ştiri administrative şi de câteva

informaţii locale, acestea nu conţin nimic despre literatură. De aceea,

Kogălniceanu s-a gândit că este momentul să iniţieze „o foaie” care să se

îndeletnicească „numai cu literatura naţională” şi în care să poată fi publicate

„cele mai bune scrieri originale”. Pune la dispoziţie paginile revistei „Dacia

literară” tuturor scriitorilor din cele trei provincii româneşti, „fieştecarele cu

ideile sale, cu limba sa, cu chipul său”, ambiţia sa fiind să apară „producţiile

româneşti, fie din orice parte a Daciei, numai să fie bune”. Mihail Kogălniceanu

trasează principalele direcţii pe care să le urmeze scriitorii pentru a putea crea

Page 9: Perioada pasoptista

o literatură naţională, ţelul mărturisit al marelui om de cultură fiind acela ca

„românii să aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi”, asigurând scriitorii

că operele originale vor beneficia de o critică obiectivă, „vom critica cartea, iar

nu persoana”.

Deşi a avut o apariţie scurtă, doar 3 numere, revista “Dacia literară” a

format un curent de opinii critice şi estetice care aveau să duca la realizarea

unei literaturi autentice, apropiată ca valoare cu creaţiile europene. Aici  sunt

publicate opere celebre precum “Buchetiera de la Florenţa “ a lui Vasile

Alecsandri, ”Alexandru Lăuşneanul “ şi “Cântece populare ale Moldovei “ ale lui

Costache Negruzzi ,”Anul 1840 “ al lui Grigore Alexandrescu.

În spiritul “Daciei Literare “, cu un program şi o estetică asemănătoare, au

apărut în epocă revistele “Propăşirea “, condusă de Mihail Kogăliniceanu şi Ion

Ghica şi “România Literară’’ scoasă de Vasile Alecsandri. Literatura

promovată de aceste publicaţii a câştigat în originaliate şi profunzime,

apropiindu-se tot mai clar de valoarea artistică a literaturii occidentale.

Kogălniceanu i-a ajutat şi pe tinerii scriitori, publicând cronicele

moldoveneşti, chiar în primul număr al „Daciei Literare”. Totodată el a sprijinit

tipărirea celebrelor volume de poezii populare ale românilor. Drept mărturie,

pentru importanţa acestor tipărituri stă faptul că, scriitorul Costache Negruzzi a

scris celebra nuvelă „Alexandru Lăpuşneanu” inspiându-se din cronicile

moldoveneşti.

“Dacia literară” işi propune să facă “abstracţie de loc”, să fie o “foaie

românească”, îndeletnicindu-se “ cu producţiile româneşti, fie din orice parte a

Daciei, numai să fie bune”.Unitatea naţională şi culturală este primul pas către

unitatea politică. Revista trebuie să devină, prin reproducerea scrierilor

valoroase apărute în alte perioade, “un repertoriu general al literaturii

româneşti, în carele, ca într-o oglindă, se vor vedea scriitori moldoveni,

munteni, ardeleni, bănăţeni, bucovineni, fieştecarele cu ideile sale, cu limba sa,

cu chipul său”. Ideea este faptul ca românii să dorească să aibă o limbă şi o

literatură comună pentru toţi.

Page 10: Perioada pasoptista

În primul număr al revistei ,,Dacia literară’’, este publicată nuvela istorică

,,Alexandru Lăpuşneanu’’, de Costache Negruzzi, un text comparabil cu proza

occidentală atât prin respectarea esteticii romantice în alergarea sursei de

inspiraţie, cât şi prin modul în care este valorificată informaţia istorică. Autorul

se inspiră din ,,Letopiseţul Ţării Moldovei’’ de Grigore Ureche şi Miron Costin,

dar modifică anumite episoade, construind o operă de ficţiune, potrivit ideologii

paşoptiste şi esteticii romantice. La venirea lui Alexandru Lăpuşneanu, Moţoc

trecuse în Polonia, unde fusese decapitat, însă Negruzzi îl transformă într-un

personaj ilustrativ pentru tipul intrigantului medieval şi îl păstrează ca să-l

poată caracteriza mai bine pe domn. Stoici nu a existat în epocă, iar prin

atitudinea ireverenţioasă pe care o are faţă de domnitor, el reprezintă

idealurile democratice ale paşoptiştior. Imaginea unui domnitor crud, cinic,

răzbunător este puternic accentuat tocmai pentru a evidenţia atitudinea

paşoptistă antifeudală, e condamnare a tiraniei.

O idee programatică a acestui articol–manifest este aceea a realizării 

“unei limbi şi a unei literaturi comune pentru toţi.” Se impune astfel

necesitatea unui spirit critic obiectiv pentru a înlătura mediocritatea unor

producţii:”Critica noastra va fi nepărtinitoare :Vom cirtica cartea, iără nu

persoana, vrajmaşi ai arbitrarului, nu vom fi arbitrari în judecăţile noastre

literare.”

Scriitorii paşoptişti

Programul Daciei literare a avut un mare impact asupra creaţiei

literare din epocă, declanşând un proces de îmbinare echilibrată a tradiţiei cu

inovaţia de racordare necesară la curentele literare europene , păstrând însă

un specific autohton ce se constituie într-o abordare creatoare a unor teme şi

motive de largă circulaţie.

Page 11: Perioada pasoptista

Scriitorii români ai epocii asimilează rapid manifestul romantismului

francez şi aplică principiile acestuia, cu particularităţile curentului naţional-

popular de la revista Dacia literară.

Scriitorii generaţiei paşoptiste au cultivat teme şi motive romantice, au

ales istoria ca sursă de inspiraţie pentru o lirică a patriotismului ardent şi

natura - coordonată a sufletului românesc, au valorificat literatura populară şi

mitologiile orientale. Fantezia creatoare, libertatea de creaţie, aspiraţia spre

absolut, spiritul rebel şi contestatar sunt câteva trăsături ale scriitorilor

paşoptişti.

Nicolae Bălcescu scrie “Românii supt Mihai Voievod Viteazul”, “descrierea

religios inspăimântată a unei Românii de o măreţie sălbatică”(G. Călinescu).

Evocând numai “ câteva pagine” din “sfânta carte” a

istoriei noastre, dedicate lui Mihai Viteazul, care

cuprind însă “ anii cei mai avuţi în fapte vitejeşti, în

exemple minunate de jertfire către patrie”, Bălcescu

reconstituie nu numai istoria marelui voievod , ci, de

câte ori are prilejul, descrie cu deosebit simţ artistic şi

locurile în care se desfăşoară evenimentele, cu alte

cuvinte mai tot pământul românesc. E o carte despre

trecut, scrisă însă pentru marile idealuri ale prezentului

şi ale viitorului. Marele revoluţionar paşoptist doreşte să insufle

contemporanilor săi nu numai dorinţa de libertate şi de unitate naţională , ci şi

sentimente profunde de preţuire a frumuseţilor şi bogăţiilor întregului pământ

românesc, chiar dacă unele din ţinuturile lui se aflau încă sub stăpânire străină.

Costache Negruzzi prezintă, în “Alexandru Lăpuşneanul”, “destinul unui

domnitor infernal ca Richard al III-lea” (Paul Cornea).

Mihail Kogălniceanu publică, în 1849, un prim capitol de roman, “Tainele

inimii”.

Page 12: Perioada pasoptista

Ion Ghica, abordând “stilul scrisorilor”, pline de informaţii despre

personajele şi epoca respectivă, scrie “Scrisori către Vasile Alecsandri”.

Alecu Russo compune “ Cântarea României” şi culege, în 1846, balada

“Mioriţa” pe care i-o trimite spre publicare lui Vasile Alecsandri.

Dimitrie Bolintineanu scrie ”Legende istorice”,

arhicunoscute fiind “Muma lui Stefan cel Mare”, “Mircea cel

Mare şi solii”, “Daniil Sihastrul”, “Codrul Cosminului”, în

care cultivă imaginea eroului romantic desprins din cadrele

istoriei naţionale. Scrie epopeea “Traianida”, o amplă

lucrare de sinteză a trecutului istoric, călătoreşte prin Asia

Mică, Palestina, şi Egipt, ciclurile “ Macedonele” şi “Florile

Bosforului” fiind rodul acestei inedite expierenţe romantice.

Scrie “Cântece şi plângeri”, “Poesii vechi şi noue”,

“Manoil”(roman publicat in 1855 in “România literară” a lui Alecsandri).

Vasile Alecsandri :

“In Alecsandri vibrează toată inima, toată mişcarea

compatrioţilor săi, câtă s-a putut întrupa intr-o formă

poetică în starea relativă a poporului nostru de astăzi.

Farmecul limbii române în poezia populară el ni l-a deschis;

iubirea omenească şi dorul de patrie în limitele celor mai

mulţi dintre noi el l-a întrupat; frumuseţea proprie a

pământului natal şi a aerului nostru el a descris-o;[...] când

societatea mai cultă a putut avea un teatru în Iaşi şi

Bucureşti, el a răspuns la această dorinţă, scriindu-i

comedii şi drame; când a fost chemat poporul să-şi jertfească viaţa în războiul

din urmă, el a încălzit ostaşii noştri cu raza poeziei.” (Titu Maiorescu,1886).

Andrei Mureşanu , originar din Bistriţa transilvană scrie poezia “Un

răsunet”, care l-a făcut celebru, devenită astăzi imnul naţional al României.

Page 13: Perioada pasoptista

Afirmarea acestei generaţii de scriitori, gazetari, istorici şi oameni

politici, numită de posteritate generaţia paşoptistă, a determinat începutul

modernităţii noastre culturale, o perioadă de tranziţie şi de prefaceri palpabile.

Poezia paşoptistă

Poezia paşoptistă cultivă specii lirice şi epice. În unele opere se îmbină

trăsături ale mai multor specii.

Poezia lirică: pastelul (Vasile Alecsandri, Pasteluri), idila (Vasile Alecsandri,

Rodica), elegia (Vasile Cârlova, Păstorul întristat; Dimitrie Bolintineanu, O fată

tânără pe patul morţii; Vasile Alecsandri, Steluţa), meditaţia (Ion Heliade-

Rădulescu, Visul), oda şi imnul (Vasile Cârlova, Marşul oştirii romane; Vasile

Alecsandri, Odă ostaşilor romani, Hora Unirii, Deşteptarea României; Andrei

Mureşanu, Un răsunet), satira şi epistola (Vasile Alecsandri, Epistolă generalului

Florescu).

Poezia epică: balada de inspiraţie folclorică (Ion Heliade-Rădulescu,

Zburătorul), balada istorică (Dimitrie Bolintineanu, Muma lui Ştefan cel Mare,

Mircea şi solii), poemul (Vasile Alecsandri, Dumbrava Roşie, Dan, căpitan de

plai), legenda (Vasile Alecsandri, Legenda ciocârliei, Legenda rândunicăi),

fabula (Alexandru Donici, Fabule), snoava în versuri (Anton Pann, Povestea

vorbei), epopeea (Ion Heliade-Rădulescu, Anatolida, Mihaida; Dimitrie

Bolintineanu, Traianida).

Page 14: Perioada pasoptista

Bibliografie:

George Călinescu: Istoria literaturii române

www.referate.ro

www.wikipedia.ro