Universitatea București

Facultatea de Litere

Specializare: Comunicare și relații publice

Disciplina: Tehnici de comunicare scrisă: Redactarea textelor de specialitate

Particularități de redactare

în textul politic

Student Mădălina Dima

Anul I – Grupa 1

Profesor Olga Bălănescu

„Iubite tinere, [...]

Ar fi zadarnic să începem prin a defini în ce consistă anarhismul ca doctrină politică pentru a

ajunge în urmă să știm ce este adevărat în afirmarea că noi trăim astăzi în zile de anarhie.

Concetățenii noștrii cunosc foarte puține doctrine politice, și practică însă și mai puține.

Cuvântul de anarhie la noi are un singur înteles: el înseamnă lipsa de oridine si de autoritate.

Bate vântul anarhiei în Țara Românească înseamnă: în Țara Românească nu e nici ordine,

nici autoritate. [...]

Pentru ce o societate are însă nevoie de ordine și de autoritate pentru a se apăra si

progresa, este ușor de înțeles. Apărarea și progresul nu pot fi obținute decât prin sacrificiile

făcute de membrii societății, și pentru ca aceste sacrificii să fie cu putință, trebuie mai întâi o

ordine si o autoritate. Fie cât de cultă și de morală o societate, activitatea membrilor săi

trebuie totuși dirijată după o ordine, și această ordine trebuie să fie expansiunea unei

autorități, căci lăsate în voia lor activitățile diferiților membri ai societății pot mai curând să

se nimicească decât să se adune spre a folosi tuturor. [...]

Prin urmare, societatea are nevoie de ordine și de o autoritate care să garanteze ordinea,

fiindcă prin acestea ea se apără și se pune în condiții de propășire pentru viitor.

Este însă o altă întrebare de pus și una dintre cele mai importante. Cum se face tranziția

de la ordinea impusă prin frică la ordinea impusă prin încredere; de la autoritatea așezată pe

frică la autoritatea așezată pe încredere?

La această întrebare au răspuns indirect moraliștii și istoricii care s-au ocupat de

evoluția culturii omenești, și la răspunsul lor ne vom referi și noi. Sentimentele omenești, zic

acești bărbați de știință, ating prin manifestarea lor o valoarea morală din ce în ce mai

superioară fondului din care le sunt izvorâte. Sentimentul de frică, bunăoară, un sentiment în

fond egoist, aduce cu sine în viața poporațiunii, dimpreună cu constrângerea la ordine și la

supunere pasivă, și anumite obiceiuri, din care în urmă pornesc motive superioare pentru

activitatea acestei poporațiuni. Din frică, prin mijlocirea acestor obiceiuri, se ajunge treptat

la venerație, la stimă, la respect... și până la sentimentul altruist al încrederii. Primul impuls

sufletesc este un impuls egoist, dar efectele acestui impuls, concretizate în obiceiuri sau

deprinderi sociale, și formând la rândul lor motive noi pentru activitatea sufletească, se

depărtează din ce în ce mai mult de egoismul primitiv. Energia sufletească desfășurându-se

câștigă un plus de valoare, ea pare a creste la nesfârșit. Această creștere nu este altceva decât

fenomenul pe care îl găsim în istoria omenirii sub denumirea de progresul culturii. Cultura

omenească se alimentează din acel plus de valoare pe care îl câștigă energia sufletului

omenesc, desfășurându-se în timp și spațiu. Formele de cultură pe care le are un popor din

zilele noastre sunt rezultatele îndepărtate, și trecute prin atâtea transformări ale primelor

impulsuri egoiste pe care le-au simțit oamenii societăților primitive. Bisericile de astăzi, în

care se servește cultul unei divinități bune și drepte, sunt ieșite din altarele primitive pe care

se sacrificau ființe vii spre a obține îmblânzirea divinităților temute! Moravurile civilizate de

astăzi, formulele de politețe cu care ne gratulăm, obiceiurile pe care ne sprijinim comerțul

principiile după care ne împărțim dreptatea... toate sunt izvorâte din evoluția sentimentelor

primitive egoiste, evoluție ajutată de acel adaos al creșterii de energie! Istoria culturii unui

popor nu are la baza sa altceva decât urmărirea diferențierii și a transformării treptate a

sentimentelor pe care le-au avut odinioară străbunii și pre-străbunii acestui popor. Dintr-un

sentiment egoist, prin evoluția naturală a vieții poporului se deschide calea spre practica unui

sentiment altruist.

Printr-o asemenea evoluție naturală s-a înlocuit și de la baza ordinii și a autorității sociale

sentimentul de frică cu sentimentul de încredere. La început mulțimea avea frică de stăpân;

mai apoi aceeași mulțime avea venerație și respect pentru nobil; iar acum, tot aceeași

mulțime, în societățile culte, are încredere în reprezentanții săi! Logica de aci este aceeași ca

și la toate manifestările sociale. Credința religioasă este la început întemeiată pe frică; mai

apoi pe venerație, și de-abia acum, și nu peste tot locul, pe iubire...

Iubite tinere,

Am făcut destulă teorie. Să venim la chestiunile care ne interesază pe noi de aproape.

În Țara Românească bate vântul anarhiei; adică în Țara Românească lipsește ordinea și

cu dânsa autoritatea care să garanteze ordinea. Dar cum poate fi asa ceva cu putință? Dacă

ordinea și autoritatea socială, în genere, se reazemă pe frică sau încredere, cum este cu

putință să lipsească ele la noi,cănd, dacă nu încrederea, dar în tot cazul frica este destul de

răspândită?

Cu toate acestea, contradicția aceasta este foarte explicabila, și o vei întelege și tu, iubite

tinere, reflectând asupra condițiilor în care trăiește poporul nostru. Noi avem legi

constituționale care se bazează pe principiul că „toate puterile emană de la națiune”, adică pe

încrederea cetățenilor în reprezentanții lor, și cu toate acestea nu este un sentiment mai puțin

răspândit în viața noastră publică, ca tocmai sentimentul încrederii! Nimic nu se mișca la noi

prin încredere. Prin frică mai curând. Când vrea cineva să aducă pe Români la o acțiune

comună, nu le vorbește acetora de încrederea ce trebuie să aibă unii în alții, ci îi sperie cu o

primejdie. Voiești un exemplu clasic, privește la mișcarea naționalistă. Din ce trăiește

această mișcare? Oare din cultivarea sentimentului de încredere în viitorul neamului nostru,

în producțiile culturii noastre? Deloc, ea trăiește prin cultivarea sentimentului de frică.

Precum înainte vreme, strămoșii unui Iorga sau unui Cuza țipau cât le lua gura: „Vin Turcii!

Vin Tătarii”; astăzi Iorga și Cuza țipă: „ne cotropesc Jidanii!”. Aceeași frică, aceeași lipsă de

încredere în forțele proprii ale neamului! Și strămoșii aceia încaltea poate că aveau dreptate,

fiindcă era greu să se opună pe acele vremuri neamul nostru hoardelor barbare, dar Iorga și

Cuza de astăzi ce dreptate au ei oare? Noi, Românii, constituim imensa majoritate a

populației, iar străinii constituie o mică parte, și tot noi Românii țipăm că ne găsim în ajunul

de a fi înghițiți! Dar ultimele isprăvi ale mișcării naționaliste (conduse de Iorga și Cuza) cum

le găsești oare? Alarmarea lumei întregi cu țipătul că ne-au corupt redactorii jidani de la

ziarul Adevărul! Auzit-ai: o țară întreagă coruptă printr-un ziar! Acum doi ani, în 1907, când

fură revoltele țăranilor, ai auzit iarăși un țipăt analog: instigatorii muscali au pus foc țării! Ce

țară este oare aceasta, în care o mână de oameni poate pune după voia lor când foc, când

corupție?...

Iubite tinere, în țipătul pretinșilor naționaliști se continuă și astăzi din nenorocire țipătul

de deznădejde pe care fricoșii neamului nostru l-au dat pe vremuri. Este o mare nenorocire

că și astăzi este ascultat acest țipăt; dar realitatea nu o putem schimba, asa este. Epoca

noastră este epoca lui Iorga, și a naționalismului lui bazat pe frică. Cine vorbește poporului

românesc despre încrederea pe care trebuie s-o aibă în puterile sale; de urbanitate și dreptate

față de străini, acela este socotit ca vândut străinilor și ca un trădător; cine îi vorbește

poporului, dimpotrivă, de cataclismul care îl așteaptă; cine îl sperie cu corupția banilor

jidovești, acela este om mare, acela este salvatorul? Ah, Doamne! cât de adâncă este frica în

acest popor românesc, și cat de bine știu unii să exploateze această frică!... [...]”

„În zilele noastre de anarhie” – Scrisori către tineri II. (1910)

Constantin Rădulescu–Motru – „Scrieri politice”

Prin realizarea acestui proiect îmi propun să analizez un fragment al unui discurs politic,

analiză în cadrul căreia voi urmări modul de realizare a anumitor strategii discursive,

aspecte legate de convenționalizarea comportamentului strategic la nivelul comunicării

politice și o descriere a strategiilor comunicative bazate pe ambiguitate, pe reglare și

adaptare a semnificaților în funcție de atitudinea receptorului.

Am optat pentru discursul politic în defavoarea textului administrativ având mai multe

considerente bine întemeiate. Printre acestea, unul dintre cele mai importante, este

sobrietatea şi lipsa unei comunicări reale, afective pe care o presupune textul administrativ,

spre deosebire de un bun discurs politic ce include o neîntreruptă comunicare ideologică a

emiţătorului cu lumea înconjurătoare; omul politic participă afectiv intens la alcătuirea şi

transmiterea mesajului, cu scopul persuadării auditoriului. Textul administrativ implică o

relaţie strict formală dintre emiţător şi receptor iar caracterul este preponderent

informaţional, nu face apel la afecte, şi de asemenea nu se poate vorbi de un impact clar

asupra receptorului, pe când obiectivul textului politic este acela de a schimba atitudini, de a

pune probleme, de a promova idei, principii, doctrine, diferite imagini ale reprezentaţilor

politici.

Luând in considerare rolul pe care puterea îl joacă în contextul vieţii sociale, devine

evident faptul că în lipsa acestui atribut numit putere, activitatea umană dirijată nu ar fi

posibilă. Puterea, vazută ca un fenomen politic, pare sa fie componenta esențială a

instituţiilor politice. Democratizarea înregistrată în majoritatea statelor europene, în ultimul

deceniu, a făcut ca limbajul să devină cea mai puternica armă de atac a adversarului politic.

Prin urmare, pot spune că un alt motiv pentru care prefer textul politic este dorința de a

ilustra în această lucrare „puterea cuvântului” și totodată capacitatea limbajului politic de a

dezvolta și aplica o serie de elemente lingvistice proprii, adaptand diversele funcții ale

limbajului, în general, într-o manieră ce îi va servi propriilor interese. În același timp, merită

menționat faptul că este singurul tip de limbaj specilizat ce împrumută structuri din cadrul

celorlalte tipuri specializate, această abilitate de împrumut oferindu-i o aură adesea

“cameleonică” și nu în ultimă instanţă o identitate lingvistică alunecoasă. De aceea, pentru

ca discursul politic să obţină efectul scontat, esenţială este redactarea corectă a acestuia, fără

de care nu ar fi posibilă o bună transmitere a mesajului către receptor.

Aşadar, persuadarea directă a auditoriului, văzută ca scop al textelor politice, se află în

relaţie de interdependenţă cu o elaborare îndelung gândită a mesajului, dar mai ales corectă

şi care să se subordoneze normelor limbii standard. De la premisa constituirii unui mesaj

corect şi concis al discursului politic am pornit şi eu, iar pentru aceasta trebuie reliefate

particularităţile de redactare ale unui text politic, pe fondul respectării regulilor generale şi

specifice de scriere, ce reies în urma analizei diverselor aspecte specifice.

Discursul politic, aparţinând limbii literare, se subordonează normelor limbii standard în

vigoare. De aceea trebuie să respecte anumite reguli de redactare generale, precum şi

regulile specifice în urma analizării următoarelor aspecte: raportul dintre emiţător şi

receptor, raportul dintre componenta afectivă şi cea informaţională, structura compoziţională

a textului, elemente de textualitate și particularităţile de redactare la nivel lexical, morfo-

sintactic și semantic.

Textul politic are drept scop persuadarea nemijlocită a auditoriului. Indiferent dacă este

rostit (oral) sau tiparit (tipărit într-un ziar, volum), textul este elaborat, adânc chibzuit pentru

a produce efectul dorit: convingerea receptorului. De aceea în redactare, emițătorul va

simula apropierea de receptor, situarea lui pe poziții similare, de partizani ai acelorași idei.

Acest tip de text aduce în prim plan un emițător învestit cu autoritate morală. El este

ascultat sau citit de public datorita încrederii pe care oamenii au dobândit-o în timp în

politicianul respectiv. Credibilitatea vorbitorului este un câstig dobândit în timp în virtutea

capitalului de imagine pe care acesta îl deține.

În discursul politic (precum și în discursului publicistic și publicitar), se petrece o

dedublare a instanței receptoare, astfel, discursul este adresat nemijlocit cuiva (adversarului

politic, de exemplu), dar emițătorul știe că discursul său va fi citit sau ascultat și de marele

public. Emițătorului discursului politic îi corespund doi receptori: primul – adversarul politic

în fața caruia rostește discursul (sau căruia i se adreseaza indirect) și al doilea – marele

public cu care se aliază și care va aprecia vehemența sa discursivă indiscutabilă.

Un text politic menit să fie tipărit, publicat (adica analizat într-un timp relativ mare față

de discursul rostit, deoarece asupra textului receptorul poate reveni ori de câte ori are nevoie

să îsi clarifice o idee), un asemenea text va apela în redactare la elementele intratextuale

(titlu, subtitlu, supratitlu). Este chiar indicat să procedeze asa pentru a atrage atenția

publicului ținta, pentru a-i menține interesul viu pe parcursul lecturii, pentru a-i alimenta

dorința de a-l citi până la capăt și pentru a-l convinge într-o asemenea masură încât să treacă

la acțiune, adică să voteze favorabil emițătorului, să-și însușeasca părerile acestuia și să fie

de partea lui.

Este utilizat din plin citatul, ca element de persuadare, atât pentru construcția unei

imagini pozitive (proprii), cât și a unei imagini negative (a adversarului). Citatul este

reprezentat fie de cuvintele adversarului puse într-un context care să permită o interpretare

defavorabilă, fie de propriile cuvinte rostite în alte împrejurări, însemnând pentru textul

politic un mijloc de impunere a punctului de vedere personal în fața publicului.

Textul politic apeleaza mai ales la elementul intertextual. Un discurs politic presărat cu

păreri sau secvențe de dialog ale diferiților oameni de stat (contemporani sau nu cu

emițătorul) creează în rândul auditoriului impresia de continua, neîntrerupta comunicare

ideologică a emitătorului cu lumea înconjuratoare. Un asemenea discurs nu va putea fi

acuzat de egocentrism, iar dacă citatele sunt bine alese, ele vor funcționa eficient drept

factori de persuadare. Factorul intertextual funcționeaza imprevizibil, generând un mod

intertextual: întrerupe si impulsioneaza, în acelasi timp, prin derularea referențială a textului.

Orice tip de text conține structural doua componente: una informațională, care presupune

informația propriu-zisă a mesajului, și alta afectivă, care implică participarea subiectivă a

emițătorului în redactarea mesajului. În discursul politic domină componenta afectivă în

defavoarea celei informaționale, tocmai datorită încercării emițătorului de a se apropia de

receptor și de a câștiga încrederea acestuia.

Deși textul de natură politică aparține stilului științific, limbajul politic se caracterizează

prin corectitudine, accesibilitate și simplitatea termenilor, claritate și subiectivism generat

tocmai de puternica influentă a componentei afective menționată mai sus. Din punct de

vedere lingvistic, elementul central al strategiei unui discurs este acela de a-l adapta la

aşteptările şi nevoile publicului ţintă. Aceasta implică la nivelul lexical folosirea limbii pe

care publicul o vorbeşte curent, fără neologisme, fără artificii lingvistice şi cuvinte

pretenţioase. Mesajul discursului se exprimă clar pentru a avea un canal deschis de

comunicare cu publicul şi pentru a menţine interesul auditoriului. Chiar dacă în politică se

întâlnesc adeseori subiecte greu de înţeles, un candidat de succes este cel care reuşeşte să

folosească limba pe care omul mediu o înţelege.

Arta emiţătorului de mesaje constă deci, în primul rând în selecţia acelor cuvinte ce

întrunesc un anumit grad de familiaritate din punct de vedere al receptorilor vizaţi, în sensul

că aceştia din urmă le cunosc corespondenţa materială din experienţa personală. Receptorul

poate extrage din cuvinte acele semnificaţii – la care de fapt emiţătorul doreşte să ajungă –

deoarece are capacitatea de a reţine singur concluziile printr-un act individual de reflexie.

Expunerea la un limbaj comun creşte disponibilitatea cetăţenilor de a suporta costurile

informării. Acest limbajul comun determină efectul de „apropiere” socială, de unde rezultă

şi utilitatea strategică pentru emițător.

La nivel morfologic, într-un discurs politic, sunt frecvente substantivele abstracte

provenite din infinitive lungi sau din adjective, infinitivul cu valoare de imperativ în

observații și note, și de asemenea, înlocuirea persoanei I singular cu persoana I plural

(pluralul autorului, plural academic), iar la nivel sintactic, predomină subordonarea față de

coordonare, propozițiile impersonale, determinările logice, formele lapidare, parantezele și

frazele complexe.

În ceea ce privește nivelul stilistic, sunt folosite procedee care au ca scop organizarea

discursului, precum coordonarea sub diferite forme (enumeratie si repetitie, paralelism si

antiteza), citatul ca punct de plecare, argument sau material demonstrativ, succesiunea

întrebare-răspuns ca modalitate de construcție a discursului, digresiunile incluse în textul

comunicării sau prezente ca note, adnotări în subsolul paginii, figuri de stil și construcții

retorice în cazul unei atitudini polemice.

Trăsăturile stilistice au un rol important în orice tip de discurs, cu excepția celui științific.

Retorica antică pornea de la premisa că “împodobirea” discursului constituia o garanție a

succesului vorbitorului. Cu toate acestea, pentru a putea determina publicul să adere la o

anumită idee, este nevoie de mai mult decât pur și simplu un discurs “arid”, în special dacă

este vorba de unul politic, unde succesul său poate contribui la succesul unei acțiuni. Este

bine cunoscut faptul că stilul definește orice tip de discurs și că discursul în sine

funcționează ca un întreg pentru atingerea scopului său, așa încât una dintre etapele care

formează acest întreg este căutarea mijloacelor de înfrumusețare a discursului.

Fragmentul pe care l-am selectat din volumul „Scrieri politice”, al lui Constantin

Radulescu-Motru, aparține capitolului intitulat „În zilele noastre de anarhie”, ce are ca

subtitlu „Scrisori către tineri”, și se încadrează în categoria textelor politice simple şi

accesibile, cu o profundă încărcătură emoțională a mesajului și o adresare uneori colocvială,

care au ca scop eliminarea distanţele dintre emiţător şi receptor. De exemplu, prin

intermediul adesării directe, „Iubite tinere”, „Auzit-ai”, și prin folosirea formelor verbale la

persoana I plural, „la răspunsul lor ne vom referi și noi”, „Să venim la chestiunile care ne

interesază pe noi”, se simulează apropierea receptorului de emiţător, situarea lui pe poziţii

similare, împărtăşirea aceloraşi idei. În ceea ce priveşte raportul dintre componenta afectivă

şi cea informaţională, în discurs este intens dezvoltată partea afectivă, tocmai pentru

apropierea de receptor şi câştigarea încrederii acestuia.

Din punctul de vedere al structurii, textul politic se bucură de o mai mare libertate de

organizare spre deosebire de textele administrative care trebuie să urmeze anumite canoane

bine stabilite. Totuşi, specialiştii sunt de părere că pentru a atinge eficienţa, un bun discurs

politic trebuie să fie scurt, să nu depăşească 10 minute. Aceste cerinţe sunt respectate şi în

discursul ales; acesta este bine organizat, cuprinzând cele trei părţi bine delimitate:

introducere, cuprins şi concluzie.

Discursul debutează cu o adresare directa a lui Constantin Rădulescu-Motru prin

intermediul structurii „Iubite tinere”, formată dintr-un subtantiv care desemnează natura

publicului receptor și un adjectiv antepus ce scoate la iveală, încă din început, participarea

afectivă a emițătorului. În cuprinsul textului, după cum observăm încă din titlu, se fac

referiri temporale și spațiale, dezvoltându-se în același timp subiectul legat de lipsurile și

consecințele anarhiei în Țara Românească la începutul secolului al XX – lea.

Discursul politic ales, fiindcă a fost creat în principal pentru a fi publicat, ci nu rostit,

utilizează în redactare elemente intratextuale care să atragă atenţia, să menţină interesul viu,

pentru citirea acestuia până la capăt. Ca elemente intratextuale, se regăsesc în discursul lui

Constantin Rădulescu-Motru: titlul capitolului „În zilele noastre de anarhie” și subtitlul care

identifică și se adresează direct receptorului „Scrisori pentru tineri”. De asemenea un rol

important în atragerea interesului pentru citirea textului şi reţinerea anumitor aspecte, se

realizează prin scrierea înclinată a anumitor cuvinte și structuri, în general nume proprii

„Adevărul”, „Iorga”, „ne cotropesc Jidanii!” sau prin scrierea cu majusculă a anumitor

substantive ce denumesc naționalități „Români”, „Turcii”, „Jidanii”.

Limbajul este unul simplu, nepretenţios, accesibil prin utilizarea cuvintelor din fondul

lexical principal. De asemenea exprimarea este una clară, observându-se predilecţia spre

folosirea sensului denotativ al cuvintelor și lipsa neologismelor extravagante, tocmai pentru

a fi descifrată de publicul larg, indiferent de gradul de instruire. Astfel cuvinte precum:

„frică”, „țipăt”, „concetățeni”, „aci”, „credință”, „popor”, „bunăoară” sunt pe înţelesul

tuturor cititorilor. Totuşi discursul nu trebuie să cadă în cealaltă extremă, a simplităţii totale,

pe alocuri fiind presărate cuvinte cu rezonanţă: „expansiunea”, „impuls”, „evoluție”,

„urbanitate”, „cataclismul” dar care nu presupun un nivel ridicat de efort în înţelegere.

La nivel sintactic predomină frazele lungi și complexe, clare și concise, având o

cursivitate deosebită, în care găsim de cele mai multe ori propoziții atributive aflate în raport

de subordoare față de regentă, raport realizat cu ajutorul pronumelui relativ „care”, însoțit

uneori de prepoziții. „Această creștere nu este altceva decât fenomenul pe care în găsim în

istoria omenirii sub denumirea de progresul culturii. Cultura omenească se alimentează din

acel plus de valoare pe care îl căștigă energia sufletului omenesc, desfășurându-se în timp și

spațiu.” Însă abundența de fraze lungi poate duce la o diminuare a atenţiei receptorului care

va plictisi și se va pierde in ideile emițătorului, crezând că vorbind prea mult, acesta nu

spune de fapt nimic. Enunțurile scurte, coordonate, captează atenţia cititorului, mesajul fiind

uşor de detectat şi astfel relevant, lucru ce este valabil şi în cazul discursului ataşat: „Nimic

nu se mișca la noi prin încredere. Prin frică mai curând.”

La nivel morfologic, discursul politic, spre deosebire de celelalte tipuri de texte, îl

responsabilizează în cel mai înalt grad pe receptor, de aceea este unul accesibil dar

impresionant în acelaşi timp. Substantivele utilizate se circumscriu unui câmp semantic

propriului referendum din mesaj. Marea parte a adjectivelor sunt antepuse, sugerând

participarea afectivă şi apropierea de receptor: „imensa majoritate”, „mică parte ”, „iubite

tinere”, „mare nenorocire”, „cultă și morală societate”.

Se observă totodată folosirea gradului de comparaţie a adjectivelor, prin care se obţine o

delimitare clară a greşelilor trecute faţă de posibilitatea schimbării prezentului „foarte puține

doctrine”, „întrebare ... dintre cele mai importante”, „valoare morala ... mai superioara”,

„sentiment mai putin raspandit”. Numeralele cardinale propriu-zise nu mai sunt întotdeauna

ortografiate în forma lor fonetică: „Acum doi ani, în 1907, când fură revoltele țăranilor, ai

auzit iarăși un țipăt analog: instigatorii muscali au pus foc țării!”.

În ceea ce privește grupul verbal, textul este mult mai bogat prin apel la majoritatea

timpurilor şi modurilor verbale pentru sugerarea participării afective: „ar fi zadarnic”,

„trebuie”, „să fie cu putință”, „se apără”, „au răspuns”, „ne vom referi”, „avea”, „fură”.

Totuşi, predomină timpul prezent care duce la o ancorare în realitate, referentul este luat din

viaţa autentică a comunităţii, astfel ideile par cât mai veridice, condiționalul-optativ care

aduce în prim plan neajunsurile prezentului și conjunctivul care oferă soluțiile acestor

neajunsuri.

Observăm totodată și înlocuirea persoanei I singular a verbului cu persoana I plural,

tocmai pentru a lăsa receptorului impresia unei apropieri în idei şi principii cu a emițătorului.

Aceeași impresie este accentuată și de utilizarea repetată a adjectivului pronominal posesiv

„nostru”, ce ține locul mai multor posesori și unui singur obiect posedat, care scoate în

evidență și ideea unui ideal comun, împărtășit de interlocutori. Discursul nu poate fi

considerat unul egocentric și datorită folosirii formelor verbale de persoana I plural, diateza

relfexivă „ne vom referi”, „ne sprijinim”, „ne împărțim”, „ne interesează”, ”ne găsim”.

Discursul prezintă, la nivel stilistic, procedee și strategii variate menite să conserve

aparenta apropiere în idei și concepte dintre publicul recetor și emițătorul mesajului și să

amplifice intenția de persuadare a acestuia din urmă. Pentru a-şi îndeplini menirea, politic

utilizează mai multe figuri de stil.

O strategie eficientă la care apelează emițătorul este interogaţia retorică „Și strămoșii

aceia încaltea poate că aveau dreptate, fiindcă era greu să se opună pe acele vremuri neamul

nostru hoardelor barbare, dar Iorga și Cuza de astăzi ce dreptate au ei oare?”

O calitate importantă a interogaţiilor retorice este marea lor putere de sugestie, receptorii

ajungînd să se implice, alături de emițător în situaţiile descrise şi în trăirile exprimate, ca în

următoarea secvenţă discursivă: „Dar cum poate fi asa ceva cu puință? Dacă ordinea și

autoritatea socială, în genere, se reazemă pe frică sau înredere, cum este cu putință să

lipsească ele de la noi, când, dacă nu încrederea, dar în tot cazum frica este destul de

răspândită? ”.

Eficacitatea interogaţiilor retorice este mai mare atunci cînd ele sunt întemeiate de fapte,

motive, perspective, precum în fragmentul următor „Cine vorbește poporului românesc

despre încrederea pe care trebuie s-o aibă în puterile sale; de urbanitate și dreptate față de

străini, acela este socotit ca vândut străinilor și ca un trădător; cine îi vorbește poporului,

dimpotrivă, de cataclismul care îl așteaptă; cine îl sperie cu corupția banilor jidovești, acela

este om mare, acela este salvatorul?”. Ceea ce este de remarcat în această situație este faptul

că emițătorul ajunge singur la un răspuns de care nu pare a fi însă multumit, lasând astfel loc

de interpretare pentru receptor și totodată dându-i acestuia impresia că este investit cu

puterea deciziei.

Mecanismul metaforic este întâlnit în toate tipurile de discurs, deci putem afirma că

metafora ţine de natura intimă a limbajului. Astfel, metafora crește expresivitatea ideilor din

următoarea secvenţă discursivă „Ar fi zadarnic să începem prin a defini în ce consistă

anarhismul ca doctrină politică pentru a ajunge în urmă să știm ce este adevărat în afirmarea

că noi trăim astăzi în zile de anarhie. Concetățenii noștrii cunosc foarte puține doctrine

politice, și practică însă și mai puține. Cuvântul de anarhie la noi are un singur înteles: el

înseamnă lipsa de oridine si de autoritate. Bate vântul anarhiei în Țara Românească

înseamnă: în Țara Românească nu e nici ordine, nici autoritate.”

Utilizarea, de către Constantin Rădulescu-Motru, a metaforei „vântul anarhiei” în

concluzia argumentului său, ilustrează situația în care se alfa Țara Românească în vremea

aceea și exprimă ideea de haos, de neajuns, de pustiu. „Vântul anarhiei” o imagine opacă,

austeră, abolită a societății, imagine care ar trebui să determine un semnal de alarmă și să nu

rămână indiferentă nimănui. Se mai poate remarca aici și prezența repetată a conjuncției

„nici” care accentuează tocmai anularea pe rând a ideilor exprimate prin cuvintele pe care le

precedă.

Mai mult decât atat, se insistă pe parcursul discursului asupra frazei „Bate vântul

anarhiei în Țara Românească înseamnă: în Țara Românească nu e nici ordine, nici

autoritate.” tocmai pentru ca ideea să nu treacă neobservată de către receptor, fraza fiind

reluată cu mici modificări „În Țara Românească bate vântul anarhiei; adică în Țara

Românească lipsește ordinea și cu dânsa autoritatea care să garanteze ordinea.”

Cu același scop, de a accentua o concepție și de a menține vie atenția cititorului, este

folosită în text repetiția. „Moravurile civilizate de astăzi, formulele de politețe cu care ne

gratulăm, obiceiurile pe care ne sprijinim comerțul principiile după care ne împărțim

dreptatea... toate sunt izvorâte din evoluția sentimentelor primitive egoiste, evoluție ajutată

de acel adaos al creșterii de energie! Istoria culturii unui popor nu are la baza sa altceva

decât urmărirea diferențierii și a transformării treptate a sentimentelor pe care le-au avut

odinioară străbunii și pre-străbunii acestui popor. Dintr-un sentiment egoist, prin evoluția

naturală a vieții poporului se deschide calea spre practica unui sentiment altruist. Printr-o

asemenea evoluție naturală s-a înlocuit și de la baza ordinii și a autorității sociale

sentimentul de frică cu sentimentul de încredere.” Utilizarea în repetate rânduri a

substantivului „sentiment” (sentimentelor) susține ideea de rău necesar. Emițătorul afirmă că

a fost indispensabilă existența unui sentiment primitiv egoist pentru ca într-o zi să fie

posibilă cunoșterea si practicarea sentimentului altruist și totodată, că mai întâi a fost

necesară frica pentru ca societatea să ajungă să cunoască încrederea.

Tot la nivel stilistic întâlnim în discurs și anafora care, ca procedeu stilistic, constă în

repetarea aceluiași cuvânt la începutul mai multor fraze sau părți de frază pentru întărirea

unei idei sau pentru obținerea unei simetrii. „La început mulțimea avea frică de stăpân; mai

apoi aceeași mulțime avea venerație și respect pentru nobil; iar acum, tot aceeași mulțime, în

societățile culte, are încredere în reprezentanții săi!”. Însă aici, rolul anaforei este de a ilustra

evoluția societății la nivel spiritual.

Exclamațiile retorice din finalul discursului joacă rolul unor concluzii la care ajunge

Constantin Rădulescu-Motru și pe care acesta le investește cu o încărcătură emoțională

deosebită. Prin participarea s-a afectivă, care reiese din folosirea interjecției „Ah” și referirea

la divinitate „Doamne”, emițătorul păstrează intactă apropierea sa față de receptor. Astfel,

constanatrea ultimă pe care o face Constantin Rădulescu-Motru, „cât de adâncă este frica în

acest popor românesc, și cat de bine știu unii să exploateze această frică!...”, are sarcina de a

dezvălui publicului receptor, pe un ton de amărăciune, rezultatele și efectele nocive ale

anarhiei, sarcină care ar reprezenta un prim pas în a învinge aceste urmări vicioase.

În concluzie, examinând discursul politic la toate nivelele lingvistice, lexical, sintactic,

morfologic și stilistic, și determinând particularitățile sale de redactare specifice, am realizat

o analiză în urma căreia pot spune că textul îndeplinește normele limbii standard, este corect

și elocvent, reuşind atingerea obiectivul propus și anume perduadarea publicului receptor.

Aș dori sa închei printr-un citat de Charles de Gaulle care spunea următoarele: „Pentru

a deveni stăpân, politicianul trebuie mai întâi să pozeze ca rob.” În opinia mea și facând

referire la citatul ilustrat mai sus, discursul este cel mai frumos și subtil mod de a-i manipula

pe oameni, dar pentru ne atinge scopurile, trebuie mai întâi să ne cunoaștem „țintele” și nu

exista metodă mai potrivită decât să ne amestecăm printre ele.

Bibliografie

Bălănescu, Olga – „Redactare de texte”, Editura Ariadna, București, 2005

Plett, F. Heinrich – „Știința textului și analiza de text”, Editura Univers, Bucuresti, 1983

Rădulescu-Motru, Constantin – „Scrieri politice”, Editura Nemira, 1998

Zglobiu, Raluca Octavia – „Strategii de comunicare: Manipulare și control în discursul

politic”, http://doctorat.ubbcluj.ro/sustinerea_publica/rezumate/2010/filologie