1. RIBOZOMII:Sau granulele Palade; sunt organite celulare

intracitoplasmatice gasite in toate celulele cu exceptia eritrocitelor.

Pot fi liberi in citoplasma, izolati, grupati in poliribozomi, atasati de reticulul endoplasmatic sau de membrana nucleara externa.

Numarul: variaza in functie de tipul celular si starea functionala: in cele secretorii in nr mic si in cele sintetizatoare de proteine in nr foartemare.

Diametrul: 15-30nm, aspect de granule sferice.Ultrastructura: a) subunitate mare, de forma sferoidala;

b) subunitate mica, forma alungita. Subunitatile ribozomale sunt separate cand:

1. nu participa la sinteza proteica; 2. concentratia ionilor de Mg este sub 10 la -3; 3. in prezenta unor inhibitori ai sintezei proteice.

In cazul cresterii concentratie ionilor de Mg rezulta poliribozomi. In cursul biosintezei proteice se formeaza poliribozomi in jurul ARNm introducand mesajul genetic in secventa de aminoacizi a proteinelor ce se sintetizeaza. Dupa revenirea concentratiei ionilor si a terminarii sintezei proteice poliribozomii devin ribozomi individuali.

Compozitie chimica: ARN ribozomal, proteine, apa, diferiti ioni. Prin continutul de ARN ribozomal, ribozomii dau bazofilia celulara.

Proteinele ribozomale: 45 in subunitatea mare si 33 in subunitatea mica, indeplinesc rolurile specifice ribozomilor si intervin in asamblarea unitatii ribozomale.

Functia ribozomilor este sinteza proteica. Ribozomii atasati membranei reticulului endoplasmatic sintetizeaza proteine de export (enzime, hormoni, anticorpi); poliribozomii liberi neatasati sintetizeaza proteine de structura si unele speciale (hemoglobina).

2. CELULE DIFERENTIATE:Ele sunt reprezentate de specializarea functionala care

reprezinta principalul obiectiv al diferentierii celulare fara a se contrapune cooperarii cu alte tipuri celulare.

Lizozomii pot fi comparati cu niste “saci de sinucidere” ce contin enzime care, eliberate in mediul intracelular (citoplasma) produc liza celulei.

PH-ul optim (acid) pentru activarea enzimelor lizozomale este asigurat de membrana lizozomilor care contine o proteina ce grupeaza ionii de hidrogen in lumenul lizozomilor folosind energia rezultata din hidroliza ATP-ului. In functie de natura materialului asupra caruia actioneaza lizozomii, exista trei tipuri de “digestie lizozomala”:a)HETEROFAGIA – lizozomii actioneaza asupra materialelor exogene inglobate prin endocitoza;b)AUTOFAGIA – lizozomii actioneaza asupra propriilor constituenti citoplasmatici;c)CRINOFAGIA – lizozomii digera unele materiale de secretie celulara

Biogeneza lizozomilor incepe in reticulul endoplasmatic rugos, unde sunt sintetizate proteinele componente (structurale si enzimatice) ale lizozomilor.

Lizozomii sunt implicati intr-o serie de fenomene patologice determinate de substante (medicamentoase,

toxine, microbiene) introduse in celula prin endocitoza. Totodata, lizozomii sunt implicati in unele boli congenitale precum: alterari morfologice si functionale, alterari ale activitatii, alterari ale stabilitatii membranei ce duce la distrugerea matricei tesuturilor.

Astfel, vitamina K si expunerea prelungita la soare produc ruperea membranelor lizozomale cu distrugerea celulelor epidermice. Uneori fuziunea lizozomilor primari cu veziculele endocitate are loc prematur si continutul enzimatic este eliminat in spatial extracelular provocand inflamatii (ex: reumatism).

3. COMPLEXUL GOLGI:Este un organit celular comun tuturor celulelor cu

exceptia hematiilor adulte.La microscop apare sub forma unei retele de canalicule

anastomozate cu vacuole sau bastonase.Pozitia complexului Golgi variaza in functie de tipul

celulei: perinuclear (neuron), supranuclear (celule secretorii exocrine), sau mobil, deplasandu-se intre polii nucleari (celula tiroidiana).

Ultrastructura complexului este alcatuita din: 1. pachete de saci turtiti sau cisterne; 2. microvezicule;

3. macrovezicule.Componentele sunt separate de endomembrane.SACII sau CISTERNELE GOLGIENE prezinta: a) o fata cis sau proximala mai subtire, imatura,

formatoare, se leaga de reticulul endoplasmatic;

b) o fata trans sau distala, mai groasa, matura, aici se formeaza veziculele secretoare.

Cisternele sunt componenta majoritara, au forma de farfurii asezate unele peste altele, mai subtire in centru , pot prezenta pori sau prelungiri caresa anastomozeze sacii intre ei sau sa-i lege de reticulul endoplasmatic.

MICROVEZICULELE: formeaza sacii golgieni care vor forma la randul lor macroveziculele.

Microveziculele cu membrana mai groasa sunt considerate lizozomi primari formati in complexul GERL iar cele cu membrana normala fuzioneaza formand saci noi.

MACROVEZICULELE se formeaza din dilatatiile laterale ale sacilor golgieni.

Compozitie chimica: proteine (60%), protein-enzime, fosfolipide (40%), colesterol.

Enzime marker ale complexului: a) tiaminofosfataza (TPP), b) nucleoziddifosfataza (NDP), c) unele glicoziltransferaze; vitamina A si K Origine: structurile complexului din membrana

preexistenta a sacilor golgieni; nucleul influenteaza indirect formarea complexului prin sinteza proteinca.

Functii: 1. legate de procesul de secretie intracelulare: a)+b)concentrarea si prelucrarea produsiilor sintetizati in reticulul

endoplasmatic; c)sinteza de noi componente; d)stocarea si segregarea produsilor de secretie;

e)+f) ambalarea si transportarea produsilor spre plasmalema

2. rol de pricipala statie de reinore a endomembranelor si plasmalemei;

3. sinteza complexelor glucide 4.formarea proteoglicanilor sulfurati; 5. maturarea lipoproteinelor si albuminelor; 6. formarea lizozomilor primari; 7. formarea acrozomului.

4. INCLUZIUNILE CELULARE:Incluziunile (pseudoincluziile) celulare sau citoplasmice

sunt formatiuni prezente in matricea citoplasmatica in care pot fi depozitati temporar sau definitiv diferiti produsi ai metabolismului.

Aceste depuneri, denumite incluziuni, pot contine: substante de rezerva (proteine, glucide, lipide, vitamine, minerale, cristale), produsi de elaborare (granule de zimogen, granule de mucus, de pigment, hormoni) si produsi de dezasimilatie (pigmentul lipofuscinic).

a)PROTEINELE depoziteaza ca substante de rezerva in fibrele musculare, hepatocite si in vitellusul oului, putandu-se evidentia sub forma unor granule fine prin reactia Millon sau prin reactia xantoproteica

b)LIPIDELE se prezinta sub forma unor picaturi sferice de diferite marimi ce pot fi colorate cu Sudan III sau negru si sunt frecvente in hepatocite, in celulele producatoare de hormoni steroizi din ovar, testicul sau in lipocitele din tesutul adipos

c)GLUCIDELE se depoziteaza sub forma de glicogen, in special in hepatocite si fibrele musculare, se evidentiaza prin metoda PAS; la microscopul electronic glicogenul poate aparea sub forma de particule mari (particule alfa) sau ca particule mici (beta)

d)VITAMINELE se pot evidential in epitelii prin fluorescenta naturala (vit A) sau prin impregnatie argentica (metoda Carter) in gonade, hepatocite si fibre musculare

e)INCLUZIUNILE MINERALE de fier, cupru, potasiu, calciu se prezinta cu aspect de granule ce pot fi evidentiate prin metode citochimice specifice

f)INCLUZIUNILE CRISTALOIDE sunt prezente in citoplasma celulelor interstitiale din testicul

g)PRODUSII DE ELABORARE apar sub forma unor incluzii diferite precum granulele de zimogen, granulele de mucigen, pigmenti.

Pigmentii pot fi de origine endogena sau exogena. Pigmentii de origine endogena sunt CAROTENOIZI (sunt de obicei asociati cu lipidele - lipocrom, luteina, carotenproteidele), CROMOLIPOIZI (sunt de culoare bruna sau neagra (lipofuscina), MELANICI (care sunt negri, bruni, galbeni – melanina), CU NUCLEU TETRAZOLIC (hemoglobina, mioglobina, hemosiderina).

Pigmentii de origine exogena provin din mediul extern si sunt incorporati prin aer sau prin furaje, producand impregnarea tesuturilor, carora le imprima devieri de la coloratia specifica.

5. FIBRELE DE COLAGEN

Fibrele de colagen (Fibrae collagenosae) sunt alcătuite din proteine fibroase (sau scleroproteine), constituite din molecule de colagen, care reprezintă aproximativ 25-30% din totalul proteinelor din organism.

Molecula de colagen are o lungime de 300 nm şi un diametru de 1,5 nm, fiind formată din trei lanţuri polipeptidice numite lanţuri alfa, răsucite în triplu helix.

Principalele tipuri de colagen din ţesutul conjuctiv sunt colagenul de tip I, II, III,IV, V şi XI.

Colagenul de tip I, fibrilar, este cel mai comun,fiind principalul colagen din piele, tendoane, oase şi capsule. Prezintă o structură moleculară tipică, în triplu helix.

Colagenii de tip IX şi XII, denumiţi colageni asociaţi fibrilelor (fibril-associated collagens).

Colagenii de tip IV şi VII formează reţele (network-forming collagens).Moleculele de colagen IV formează o ţesătură care ocupă o parte importantă din membrana bazală moleculele constituiente, formând fibrilele de colagen.

În mediul extracelular, moleculele de colagen polimerizează, formând microfibrile de colagen. Microfibrilele de colagen se leagă între ele, prin interacţiuni covalente transversale, ce se stabilesc între radicalii de lizină din acoperă suprafaţa acestora şi participă la legarea fibrilelor atât între ele, cât şi de alţi componenţi ai matricei extracelulare.

Fibrilele au diametre variate şi se organizează diferit. În pielea mamiferelor se dispun în reţele pentru a rezista la tracţiuni pe mai multe direcţii.În tendoane, se dispun în benzi parale, orientate în axul major al tensiunii. În osul matur şi în cornee, se dispun în lamele,iar fibrlele dintr-o lamelă sunt paralele între ele, dar perpendiculare pe cele din lamela învecinată.

6. MITOCONDRIILE (ultrastructura):

Mitocondriile sunt organite specializate in producerea de energie necesara activitatii celulare.

In ultrastructura intra 2 membrane, cu grosimi egale ce delimiteaza 2 compartimente.

Membrana externa este neteda, iar cea interna prezinta pliuri sau invaginari, denumite criste mitocondriale, de forme variate.

Numarul cristelor variaza cu activitatea celulara. Forma poate fi: lamelara, veziculara, tubulara, cilindrica sau veziculara, rectilinii ramificate sau incrucisate.

Orientarea poate fi perpendiculara sau paralela pe axul longitudinal mitocondrial. Cele 2 membrane delimiteaza un compartiment extern.

Membrana interna delimiteaza compartimentul intern sau matricea mitocondriala. Pe membrana interna s-au evidentiat subunitati de membrana sau particule elementare, acestea aparand ca niste proeminente alcatuite din: piesa bazala, intermediara si superioara. Particulele contin o enzima ce participa la sinteza ATP-ului, F1-ATP-aza.

Membrana mitocondriala interna este mai putin permeabila decat cea externa. Ea permite trecerea: ionilor de Ca si Mg, moleculele de ADP si ATP, acizi grasi si unii aminoacizi.

Transportul prin membrana se face pe baza unor proteine transportoare sau carause.

7. PEROXIZOMII:Sunt organite celulare permanente si comune,

caracterizate printr-un bogat continut in peroxidaze ce descompun peroxidul de hidrogen si apa oxigenata.

Au fost descoperite in diferite tesuturi si considerate diferite, constandu-se apoi ca sunt identice. In tesutul vegetal au fost denumite glioxzimi continand glioxlat.

Forma: sferica, ovala sau cu prelungiri in functie de tipul celular; Dimensiuni: sunt macroperoxizomi si microperoxizomi.Numar: difera in functie de stadiul de activitate, se

ajunge astfel ca peroxizomii sa depaseasca numeric lizozomii.

Ultrastructura: a) endomembrana; b) matrice fin granulata.

La unii peroxizomi de observa o zona centrala mai densa, denumita cristaloid sau miez (apare numai la unele specii si contine uratoxidaza), ce contine: tubuli paraleli, unii mai prezinta in matrice si o placa marginala (regiune densa , ingrosata periferic) cu functie neelucidata.

Endomembrana peroxizomala difera de membrana reticulului endoplasmatic prin unele polipeptide si enzime. S-au putut observa continuitati intre membrana peroxizomilor si a reticulului endoplasmatic dar si membrane ce unesc 2 sau mai multi peroxizomi formand un “reticul peroxizomal”, diferit de reticulul endoplasmatic.

Biogeneza peroxizomilor: se pot realiza direct din reticulul endoplasmatic prin dilatarea si desprinderea acestuia, sau din reticul endoplasmatic-complex Golgi.

Compozitie chimica: proteine, lipide, enzime speciale: catalaza, uricaza, enzime ale ciclului glioxlat.

Functii: 1. intervin in metabolismul peroxidului de hidrogen;

2. metabolismul acizilor nucleici (uricaza uricaza degradeazapurinele);

3. reglarea metabolismului glucozei (face trasferul ireversibil al unor grupari amino la aminoacizi ajutand la gluconeogeneza);

4. beta-oxidarea acizilor grasi (usureaza oxidarea acizilor grasi in mitocondri reducand lantul de carboni facilitand actiunea mitocondrilor);

5. produc acetil coenzima A si reduc NAD si NADH, substante utilizate dmitocondrii in producerea AT-ului;

6. detoxificarea unor molecule; 7. sinteza plasmalogenii (care intra in

componenta membranelor); 8. intervin in termogeneza (numar crescut in

tesutul adipos brun).Implicatii medicale: peroxizomii lipsesc in cazul

tumorilor; absenta unor enzime, reducerea numerica, alterarea continutului enzimatic poate duce la boli genetice letale; numarul peroxizomilor creste in cazul infectiilor si in cazul administrarii medicamentelor ce scad lipemia.

8. CILII SI FLAGELUL:Sunt expansiuni celulare pemanente, formate din

membrana si citoplasma celulara, dispuse la polul apical al celulei.

Cilii pot fi vibratili (kinetocili) sau nevibratili (stereocili).La cilii vibratili, axonema este din formata din 2 microtubuli axiali, la periferie cu cate 9 dublete de microtubuli. Fiecare

microtubul cuprinde o subfibrila A alcatuita din 13 protofilamente, si o subfibrila B, formata din 10-11 protofilamente.

De la subfibra A pleaca spre centrul axonemei cate un brat ce se termina printr-o portiune globulara.

Stereocilii au cei 2 microtubuli centrali din axonema lipsa.

Flagelul, de obicei in numar de 1, are structura asemanatoare cilului, avand axonema de tipul “9+2”. ATP-ul necesar este asigurat de mitocondriile din jurul axonemei.

Miscarile celulare au la baza sistemul microtubul-dineina (miscarile cililor, flagelilor) si miscarile datorate miscarii cromozomilor din cursul diviziunii celulare.

Miscarea cililor si falgelilor se realizeaza prin alunecarea dubletelor periferice. Prin glisarea dubletelor rezulta miscarea cililor si flagelilor.

Cilii isi primesc energia necesara miscarii de la ATP-aza, iar flagelul de la ATP furnizat de mitocondrii.

Cilii are miscari ciclice in 2 timpi (bataie-revenire), in timp ce flagelul are o miscare ondulatorie sau elicoidala.

In conditii patologice apar tulburari functionale ale cililor datorate anomaliilor corpuscului bazal, axonemei, sau ambelor.

9. MITOCONDRIILE (procese metabolice):Procesele se refera la cele metabolice energetice si

biosintetice.Mitocondria este sediul metabolismului anaerobce si

include: 1. ciclul acidului citric;

2. oxidarea acizilor grasi; 3. fosforilarea oxidativa. Astfel mitocondriile se comporta ca niste centrale

energetice celulare.ATP-ul produs de mitocondrii este de 18 ori mai mare

decat cel rezultat glicoliza anaeroba, eliberand o cantitare importanta de energie necesara proceselor metabolice.

Sursa continua de piruvat este asigurata de depozitele de lipide si glucide din tesut (adipos, ficat, muschi).

Mitocondriile pot participa la procese metabolice datorita complexului de enzime din structurile mitocondriale (membrana externa si interna, criste, particule elementare.

Datorita continutului in ADN, ARN, ribozomi, mitocondrile pot participa la procesele metabolice biosintetice.

Structura chimica: proteine (din care 70% enzime), lipide, ARN,ADN, glucide, ioni, apa, uneori vitamina C.

Proteinele si lipidele din mitocondrie sunt inlocuite la 20 de zile, mitocondria reinoindu-se continuu prin autofagie cu lizozomi.

10. PINOCITOZAPinocitoza reprezinta procesul de transport in masa a

unei cantitati variabile de fluid tisular prin intermediul unor vezicule deniumite pinozomi.

Se intalneste la toate tipurile de celule ele captand substantele necesare metabolismului lor.

Exista 2 tupuri de pinocitoza:- fara receptori si - mediate de receptori.

Pinocitoza fara receptori este endocitoza cea mai frecvent intalnita la acele celule din organism care folosesc pt transport suprafete mari nespecializate din membrana plasmatica; preluarea substantelor se face fara legarea prealabila de membrane prin receptori;

Se desfasoara in mai multe etape: 1. se activeaza situsurile anionice, creste

flexibilitatea membranei; 2. membrana celulara se invagineaza

formand canale in care intra lichidul extracelular impreuna cu particulele;

3. membranele din vecinatatea extremitatii profunde a canalului se alipesc, fuzioneaza si apar pinozomi, vezicule ce se desprind de canal si sunt antrenate de curentii citoplasmatici;

Daca in pinocitoza fara receptori, concentratia substantelor in veziculele endocitare este aceeasi ca in lichidul extracelular, in pinocitoza mediata de receptori concentratia substantelor este mult mai mare decat in lichidul extracelular deoarece receptorii leaga selective un numar mare de particule.

Pinocitoza mediata de receptori este modalitatea de preluare din lichidul extracelular si din sange a colesterolului.

11. IMBATRANIREA SI MOARTEA CELULELOR:In timpul vietii celula parcurge stadiile: stadiul de

functionare normala, imbatranire, agonie si moarte celularaModificari ale celulelor imbatranite:

a) scadere in volum; b)scaderea ritmului mitotic si cresterea mortalitatii

intr-o populatie de celule; c) modificari ale nucleului si citoplasmei

Modificarile nucleului: a) picnoza nucleara (condensare nucleoli,

hipercromie, disparitia detaliilor de structura); b) cariorexie sau fragmentarea nucleului; c) carioliza sau disparitia nucleului

Modificari citoplasma: a) scade bazofilia, se vacuolizeaza, b) scaderea moleculelor lipoproteice

Celulele in agonie: a) modificari nucleare asemanatoare celulelor

imbatranite; b) modificari ale organitelor citoplasmatice; c) modificari ale starii coloidale si a curentilor

citoplasmatici.Moartea este instantanee. Observatii post mortem:

a) retractare pseudopode, forma sferica; b) colorare difuza a nucleului si citoplasmei; c) balonarea si diaparitia mitocondriilor; d) picnoza, cariorexie, carioliza nucleara.

Modificarile sunt rezultatul eliberarii enzimelor din lizozomi, semn clar al mortii organismului animal.

Teoriile imbatraniri celulare: a) teoria erorilor;b) teoria mortii programate a celulelor

Teoria erorilor: senescenta celulara are drept cauza sinteza eronata a anumitor proteine in functionalitatea lor ca urmare a actiunii factorilor: mutageni, radiatii, radicali liberi, ce actioneaza asupra ADN-ului. Teoria mortii programate: sustine ca durata vietii este incorporata in codul genetic. Experimente ce sustin teoria (Hayflick): celule prelevate de la organiste cu diferite varste au prezinta diferite durate de viata (cu cat organismul de la care s-a prelevat celula este mai invarsta cu atat celula moare mai repede). Aceeasi generatie de celule, o parte a fost inghetata si s-a constat ca durata de viata dupa dezghetare este identica cu cea a celulor neinghetate.

Se face diferenta intre senescenta celulara si imbatranirea intregului organism intrucat acesta prezinta diferite tipuri de celule, tesuturi, organe, cu diferite moduri de imbatranire.

12. CONTRACTIA MUSCULARA STRIATA:Contractia musculara reprezinta forma cea mai

perfectionata de miscare bazata pe sistemul actina-miozina. Se produce prin glisarea (alunecarea) filamentelor de actina printre cele de miozina fara a se modifica lungimile lor. Ca rezultat al glisarii se scurteaza lungimea sarcomerului iar prin insumarea scurtarii tuturor sarcomerelor se ajunge la scurtarea fibrei musculare in intregul ei.

Contractia muschiului scheletic se declanseaza in momentul in care excitarea nervului motor al muschiului determina aparitia unui potential de actiune in sarcolema (plasmalema fibrei musculare striate) la nivelul jonctiunii neuromusculare.

Semnalul electric se transmite rapid in jurul fiecarei miofibrile prin tubii transversi. In acest fel,semnalul electric ajunge la reticulul sarcoplasmatic producand eliberarea din cisternele reticulului in citosol, a unei cantati mari de ioni Ca 2+. Cresterea brusca a concentratiei de ioni de Ca declanseaza contractia miofibrilei datorita efectului pe care Ca 2+ il produce asupra troponinei si tropomiozinei.

Miscarile de “pasire” a capetelor de miozina in lungul filamentelor subtiri de actina sunt efectuate de catre fiecare molecula si de catre fiecare lob al capului.

Intr-o contractie rapida,fiecare din cele 500 de capete de miozina ale unui filament gros parcurge ciclul de 5 ori intr-o secunda.

In muschiul cardiac filamentele de actina si miozina prezinta o dispunere asemanatoare cu cea din muschiul scheletic, fiind evidente striatiile.

13. MICROFILAMENTELE DE MIOZINAFormate prin polimerizarea proteinelor denumite miozine,

miofilamentele de miozină au un diametru de 10 nm. Miozinele se găsesc în cantitate mai mică decât actinele în toate celulele eucariote, cu excepţia celulelor musculare.

Molecula de miozină are aspectul unui bastonaş lung (160 nm/2nm) şi subţire (coada), prevăzut la una din extremităţi cu o regiune globulară (capul).

Capul moleculei de miozină (4-5 nm/15-20 nm) este bipartit (iar molecula este bicefală), fiind alcătuit din două subunităţi sau lobi.

În alte celule decât cele musculare, filamentele de miozină sunt agregate mici, labile greu observabile, formate prin polimerizarea a 10-20 molecule.

14. CONTRACTIA MUSCHILOR NETEZI:Muschiul neted este lipsit de striatii, iar filamentele de

actina si miozina nu formeaza miofibrile, nefiind dispuse strict ordonat ca in muschii striati, desi in general, sunt orientate paralel cu axul lung al celulei.

Miozina din celulele musculare netede (LEIOCITE) se deosebeste de cea din fibrele musculare striate (RABDOCITE) prin doua caractere:

1. activitatea ATP-azica este de 10 ori mai mica, fiind direct legata de ionii de calciu;

2. in leiocite, miozina poate interactiona cu actina numai daca lanturile usoare sunt fosforilateContractia muchiului neted este mai lenta deoarece si

activarea miozinei prin sistemul calmodulinei este lenta. In toate celulele nemusculare, miozina se aseamana cu

cea din muschiul neted prin faptul ca activarea ei depinde de fosforilarea lanturilor usoare, care la randul ei este stimulata de complexul Ca2+ - calmodulina.

Contractia complexului acto-miozinic produce trecerea citoplasmei in starea de gel iar relaxarea determina trecerea in strare fluida.

15. AUTOFAGIA SI CRINOFAGIA:AUTOFAGIA este procesul de digestie intracelulara cu

ajutorul enzimelor lizozomale, a organitelor celulare epuizate sau uzate.

In acest mod, mitocondriile uzate, peroxizomii, portiuni uzate de reticul endoplasmatic sunt initial inconjurate cu o membrana, denumita invelis de izolare si se formeaza astfel

vezicule (AUTOFAGOZOMII) sau vacuole autofagice ce contin materialul intracelular ce trebuie indepartat.

Autofagozomii fuzioneaza cu lizozomii primari, rezultand lizozomi secundari in care se produce digestia materialelor incluse. O parte din produsele rezultate din digestie sunt eliberate in citoplasma pt a fi reutilizate,iar ceea ce ramane formeaza corpii reziduali.

Procesele de autofagie sunt accelerate in caz de inanitie - creste numarul de vacuole autofagice si in caz de inactivitate.

CRINOFAGIA reprezinta un aspect particular de autofagie observat in celulele secretorii exocrine si endocrine, prin care lizozomii intervin in reglarea cantitatii de produsi de secretie ai celulei. In cazul in care in celula se acumuleaza un surplus de vezicule secretorii, care nu ajung sa fie exocitate, acest surplus va fi digerat cu ajutorul lizozomilor primari care vor fuziona cu veziculele secretorii, formand CRINOFAGOLIZOZOMII; molecule mici rezulate in urma digestiei sunt trecute in citosoli unde sunt reutilizate.

Digestia in heterolizozomi si in autolizozomi e incompleta unele materiale nefiind digerabile. Deci lizozomii care, desi si-au terminat functia digestiva, contin inca resturi nedigerabile se numesc corpi reziduali.

16. MATRICEA CITOPLASMATICA:Este mediul intern al celulei unde sunt “gazduite”

organitele celulare, cu care are relatii metabolice complexe.La microscopul optic apare astructurata, cu grade

diferite de acidofilie sau bazofilie iar la microscopul electronic s-a observat in hialoplasma CITOSCHELETUL

MATRICEAL, format din microfilamente, microtubuli si o retea de microtrabecule.

In acest fel matricea citoplasmatica prezinta doua faze sau componente: una fluida numita CITOSOL, ce contine apa, aminoacizi, enzime, electroliti, ioni, gaze si o componenta solida, polimerizata sub forma unei retele bogata in proteine structurale si enzime.

Roluri: mentine forma celulei si o adapteaza la necesitatile functionale prin componentele citoscheletului, este sediul de desfasurare a unor procese metabolice precum glicoliza, glucageneza, biosinteza acizilor grasi; contine sau depoziteaza glicogen (ficat, muschi), lipide (corticosuprarenala), ioni, pigmenti ribozomi liberi, 15% din ARN-ul celular si adaposteste organitele celulare si incluziunile citoplasmatice.

17. LIZOZOMII:Sunt organite celulare de forma sferica sau ovoidala

prezente in citoplasma tuturor celulelor animale cu exceptia hematiilor adulte. Au fost descoperiti in 1950 de catre DE DUVE, ca particule ce sedimenteaza intre mitocondrii si microzomi si contin enzime hidrolitice cu pH optim de actiune acid. Au mai fost denumiti CORPI LITICI, saci de sinucidere sau stomacul celulei.

Organizare ultrastructurala a lizozomilor cuprinde o membrana lizozomala si matricea lizozomala.

a)Membrana lizozomala delimiteaza lizozomii, poate fi unica sau dubla, prevazuta la exterior cu mici prelungiri numite spiculi; ea actioneaza ca o bariera intre enzimele digestive si citosol. Hormonii glucorticoizi si colchina

activeaza ca stabilitori ai membranei lizozomale in timp de vitaminele A, E, radiatille X, socul osmotic, hipoxia actioneaza ca destabilitori ai membranei.

b)Matricea lizozomala poate aparea omogena, fin granulata sau heterogena incat se recunosc 2 tipuri majore de lizozomi: primari si secundari;

1.Lizozomii primari sunt de talie mica si au matricea omogena sau fin granulata, sunt lizozomi tineri, cu o viata scurta (24-28ore), neangajati inca in activitatile de digestie intracelulara.

2.Lizozomii secundari sunt heterogeni, continand in matrice structuri granulare si membranoase si desfasurand activitati enzimatice digestive, au o viata mai lunga (de la cateva zile la cateva saptamani), talia mai mare si un set enzimatic complet. Se formeaza din fuziunea lizozomilor primari. In functie de veziculele ce contin substante fagocitate

se disting in: heterofagolizozomi, autofagolizozomi si corpi multiveziculari.

Lizozomii pot fi comparati cu niste “saci de sinucidere” ce contin enzime care, eliberate in mediul intracelular (citoplasma) produc liza celulei.

PH-ul optim (acid) pentru activarea enzimelor lizozomale este asigurat de membrana lizozomilor care contine o proteina ce grupeaza ionii de hidrogen in lumenul lizozomilor folosind energia rezultata din hidroliza ATP-ului.

In functie de natura materialului asupra caruia actioneaza lizozomii, exista trei tipuri de “digestie lizozomala”:

a)HETEROFAGIA – lizozomii actioneaza asupra materialelor exogene inglobate prin endocitoza;

b)AUTOFAGIA – lizozomii actioneaza asupra propriilor constituenti citoplasmatici;

c)CRINOFAGIA – lizozomii digera unele materiale de secretie celulara

Lizozomii sunt implicati intr-o serie de fenomene patologice determinate de substante (medicamentoase, toxine, microbiene) introduse in celula prin endocitoza.

Totodata, lizozomii sunt implicati in unele boli congenitale precum: alterari morfologice si functionale, alterari ale activitatii, alterari ale stabilitatii membranei ce duce la distrugerea matricei tesuturilor.

Astfel, vitamina K si expunerea prelungita la soare produc ruperea membranelor lizozomale cu distrugerea celulelor epidermice.

Uneori fuziunea lizozomilor primari cu veziculele endocitate are loc prematur si continutul enzimatic este eliminat in spatial extracelularprovocand inflamatii (ex: reumatism).

Lipsa unei enzime din setul de hidrolaze acide se datoreaza unui defect genetic si determina bolile de deposit sau tezaurismoze lizozomice.

In ultimii ani se foloseste terapia lizozomotropica ce consta in administrarea unor medicamente legate de un vehicul transportor, lizozomii desfac legatura dintre medicament si vehicul si medicamentul va trece in citoplasma celulei in timp ce vehiculul e digerat.

18. DIVIZIUNEA CELULARA:

Diviziunea celulară (divisio cellularis) este acea perioadă a ciclului celular în care se realizează distribuirea materialului genetic la cele două celule fiice.

Există două modalităţi de realizare a diviziunii celulare: a) diviziunea directă (sau amitoza) şi b) diviziunea indirectă, care poate fi de două feluri: mitoză sau

meioză.Diviziunea directă sau amitoza (amitosis) reprezintă forma inferioară

de reproducere celulară, caracteristică organismelor unicelulare. La metazoare apare fie în procesele de regenerare, fie în condiţii

patologice în unele procese tumorale. Se caracterizează prin lipsa aparatului mitotic, iar materialul genetic

este inegal distribuit, putându-se produce erori în distribuţie. Cele mai frecvente modalităţi de diviziune directă sunt: înmugurirea, sciziparitatea, clivajul.

Diviziunea indirectă se caracterizează prin procese mai complexe, ce constau în modificări sincrone în citoplasmă (cytokinesis) şi nucleu (nucleokinesis), ce realizează o distribuire egală a materialului genetic la celulele fiice.

Există două tipuri de diviziune indirectă: a) mitoza sau diviziunea ecuaţională, întâlnită la celulele

somatice şi produce celule diploide; b) meioza sau diviziunea reducţională, întâlnită numai la

celulele gametogene şi produc celule haploide.Mitosa (mitosis) are o durată totală de circa 60 minute la om şi se

desfăşoară în patru faze: a) profaza (prophasis), împreună cu o fază intermediară -

prometafaza (30 minute sau 50% din durata totală); b) metafaza (metaphsis) (8 minute sau 13,4%); c) anafaza (anaphasis) (4 minute sau 6,6%); d) telofaza (telophasis)(18 minute sau 30%).

19. RETICULUL ENDOPLASMATIC:Este un organit intracelular implicat in activitatile de

sinteza si secretie celulara format dintr-un complex de membrane intracelulare ce delimiteaza un sistem de canalicule (tuburi, cisterne) care strabat intreaga citoplasma a celulei eucariote.

Este prezent in toate tipurile de celule cu exceptia eritrocitului adult.

Este mai bine reprezentat in celulele active in sinteze (de proteine, de glucide, de lipide) si foarte dezvoltat in celulele secretrorii exo- si endocrine.

In interiorul celulei este situat cu precadere in zona interna si mijlocie a citoplasmei ce formeaza endoplasma si mai putin zona externa. Este separat de plasmaleme printr-un strat subtire de ectoplasma. Contactul cu plasmalema sau continuitatea membranei reticulului endoplasmatic cu plasmalema e extrem de rara si poate fi considerata accidentala.

Ultrastructura lui cuprinde saci, cisterne, tubi si vezicule anastomozate intre ele si delimitate de o endomembrana groasa de 6nm cu organizare moleculara comuna tuturor membranelor interne.

In situatii patologice ale celulei se observa mari variatii morfologice ale organitului precum: fragmentari, dilatari, acumulari de materiale in cisterne.

Compozitia chimica a reticulului endoplasmatic a fost studiata dupa centrifugarea diferentiat a omogenatului celular cand s-au obtinut microzomii – nu sunt organite

celulare ci fractiuni subcelulare ce cuprind portiuni de RE, membrane golgiene si membrane celulare.

In compozitia chimica a RE intra 60% proteine si 40% lipide.

20. MICROFILAMENTELE DE ACTINA:Sunt formate din molecule de actina si au diametrul de

6 nm. In citoplasma, moleculele de actina se pot gasi fie sub forma monomerica (actinaG) fie sub forma polimerizata (actinaF).

Microfilamentele de actina se formeaza prin polimerizarea actinei globulare.

Un filament cuprinde doua lanturi de actina infasurate unul in jurul celuilalt, formand dublu helix. Fiecare molecula de actina din microfilament e capabila sa lege cate un cap al moleculei de miozina.

In celulele nemusculare, microfilamentele de actina indeplinesc atat un rol structural sau de sustinere cat si un rol dinamic intre filamentele de actina si monomerii de actina din citoplasma, intre polimerizarea si depolimerizarea actinei, echilibru ce joaza un rol esential in miscarile celulare. Polimerizarea actinei este insotita de o crestere a vascozitatii citoplasmei iar depolimerizarea se asociaza cu scaderea vascozitatii. Ambele procese joaca un rol principal in trecerea de la starea de gel la cea de sol a citoplasmei.

In celulele musculare, moleculele de actina impreuna cu proteinele reglatoare formeaza miofilamentele subtiri din sarcomere. Astfel pe toata lungimea miofilamentului de actina se gaseste o proteina, TROPOMIOZINA, pe care se insira 7 monomeri de actina. Tropomiozina are atat un rol

structural, intarind filamentul subtire, cat si un rol functional in realizarea contractiei.

Filamentele subtiri se gasesc numai in miofibrilele din muschii scheletici si muschiul cardiac unde sunt dispuse ordonat, paralel cu filamente groase de miozina.

21. FAGOCITOZAÎn condiţii normale şi patologice, pot participa la fagocitoză un mare

număr de tipuri celulare, denumite generic fagocite.Fagocitele prezintă pe suprafaţa membranei regiuni specializate

purtătoare de receptori, cu ajutorul cărora recunosc ceea ce este "self" (macromoleculele proprii organismului) de ceea ce este ""non self", adică macromoleculele străine de organism, denumite generic antigen.

Recunoaşterea antigenilor în organism este înlesnită de prezenţa în mediul extracelular a unor proteine, denumite opsonine. Opsoninele sunt proteine extracelulare care mediază şi facilitează legătura între receptorii membranei fagocitelor şi antigenele ce vor fi fagocitate, formând complexe antigen-opsonine.

Fagocitoza se desfăşoara în patru etape: chemotaxia,opsonizarea, ingestia şi digestia.

Chemotaxia este proprietatea unei celule mobile (în cazul de faţă a neutrofilelor) de a se deplasa prin ţesuturi către particule ţintă, ca răspuns la diverşi stimulli după ce ţinta a fost recunoscută.

Digestia intracelulară a particulelor fagocitate are loc în lizozomi şi se produce prin: -sisteme dependente de oxigen, mediate de enzime (mieloperoxidază, superoxidismutază); şi

- prin sisteme independente de oxigen ,ce presupun acţiunea lizozimului, a lactoferinei,etc.. Ingestia microorganismelor are loc după ce acestea au fost

opsonizate. Complexul antigen-opsonine este recunoscut de receptorii de la

suprafaţa fagocitelor şi legat de membrana celulară, determinând activarea receptorilor.

Opsonizarea constă în acoperirea bacteriilor sensibilizate de anticorpi pentru a fi fagocitate. Principalele opsonine sunt anticorpii, în special imunoglobuline (Ig1, Ig3) şi componente ale complementului (C3, C5).

22. CICLUL SECRETOR AL CELULEI:Ciclul secretor sau procesul secretor reprezinta o

succesiune de etape pe care le parcurg proteinele de export din momentul sintezei si pana la eliberarea lor in mediul extracelular.

Se descriu 5 etape obligatorii:I.SINTEZA SI SEGREGAREA PROTEINELOR DE EXPORT LA

NIVELUL RER – initial, proteinele sunt sintetizate pe polizomii neatasati membranelor RE, formati din ribozomi dispusi de-a lungul unei molecule de ARNm.

Intr-un polizom, fiecare ribozom sintetizeaza independent cate un lant polipeptidic. Atunci cand lantul polipeptidic a atins un anumit stadiu de formare, ribozomii se ataseaza de membrana reticulului endoplasmatic intr-o anumita pozitie, care recunoste o secventa specifica fiecarei proteine, numita secventa-semnal. Acest semnal e interceptat de proteine specifice din membrana reticulului (denumite RIBOFORINE).

II.TRANSPORTUL INTRACELULAR al proteinelor prin formatiunile reticulului endoplasmatic rugos la complexul Golgi se realizeaza cu ajutorul microveziculelor, care sunt incarcate cu proteine sintetizate de polizomi si se indreapta spre sacii golgieni, actionand ca niste agenti transportatori.

III.CONDENSAREA SI MATURAREA PROTEINELOR IN STRUCTURILE GOLGIENE reprezinta procesul de maturare sau condensare ce desavarseste conformatia cuaternara a proteinelor, realizandu-se prin interactiunea proteinelor cu un peptidoglican sulfatat sintetizat in complexul Golgi.

IV.DEPOZITAREA INTRACELULARA se face sub forma veziculelor secretorii, care raman un timp in citoplasma ca sa fie apoi trecute in ectoplasma.

V.EXOCITOZA este procesul prin care veziculele secretorii sunt trecute in mediul extracelular. Prin exocitoza sunt eliberati din celula: hormonii, enzime, imunoglobuline, lipoproteine, neurotrasmitatori, constituenti ai laptelui si ai serului, componente ale membranei celulare, glicocalixului.

23. ADN-ul:Constituie materialul genetic al tuturor vietuitoarelor ce

il prezinta in compozitia lor. Replicarea lui e baza mecanismului molecular de transmitere a informatiei genetice si presupune realizarea unei copii fidele a moleculei de ADN in timpul duplicarii cromozomiale ce are loc in cursul biosintezei de ADN in faza sintetica a ciclului celular.

Structura ADN-ului- e o macromolecula bicatenara rasucita intr-o structura dublu elicoidala, fiecare catena are:

1. o parte constanta (dezoxiriboza),2.o parte variabila (secventa bazelor: purinice A si

G, pirimidinice T si C). Catenele sunt tinute impreuna de legaturile de

hidrogen dintre baze (A=T si G=C). Diametrul dublului helix e constant datorita legaturilor de hidrogen. Pasul helixului e

intervalul la care se repeta structura helicoidala,un pas contine 10 nucleotide. Lanturile sunt complementare intreele, astfel se sugereaza mecanismul replicarii si transmiterii informatiei genetice intrucat molecula de ADN e ca o matrita pt propria sa formare (autoreplicare).

Replicarea ADN-ului:1.este semiconservativa (o molecula de ADN nou

formata are un lant provenit de la molecula mama),2.incepe din acelasi punct numit origine din care pleaca

furculita de replicare,adica locul in care se produce dezrasucirea si formarea a 4 lanturi polinucleotidice.

Ruperea celor 2 lanturi se face cu ajutorul unei enzime iar dezrasucirea cu ajutorul unor proteine specifice de dezrasucire, care se leaga una dupa alta de ADN monocatenar impiedicand rasucirea lui si in acelasi timp pe fiecare dintre catene e sintetizata una complementara.

Etapele replicarii de ADN: 1.desprinderea lanturilor de ADN din molecula parentala, 2.sintetizarea a cate unui primer de ARN- (ARN-polimeraza), 3.sintetizarea lanturilor de ADN complementare matritei- (ADN-polimeraza), 4.fragmentele OKAZAKI se formaeza in directia 5’-3’ pe ambele lanturi, 5.excizia fragmentului de ARN sub actiunea ARN, 6.legarea fragmentelor de ADN nou formate (ADN-ligaza)

24. MEMBRANA BAZALA:Membrana bazală (membrana basalis) sau lamina bazală este o

structură specială situată sub celulele epiteliale (pe care le separă de ţesutul

conjunctiv subiacent) sau în jurul unor celule individuale (musculare, adipoase, celula Schwann).

Membrane bazale mai groase (de câţiva micrometri) sunt prezente la nivelul epiteliilor corneei (anterior şi posterior), cristalinului. În alte cazuri, ca în epiteliul vezicii urinare, existenţa membranei bazale a fost pusă la îndoială în histologia clasică, grosimea ei fiind sub puterea de rezoluţie a microscopului optic.

La microscopul electronic, membrana bazală se prezintă ca o structură matriceală fină care se interpune între ţesuturile epiteliale şi ţesutul conjunctiv subiacent.

Membrana bazală prezintă în alcătuirea sa trei structuri lamelare suprapuse: 1) lamina lucidă cu grosime de 10 nm, adiacentă plasmalemei bazale a celulelor epiteliale, omogenă şi traversată de rare filamente fine;

2) o lamină densă cu grosime de 20-30 nm formată din filamente fine, abundente, cuprinse într-o matrice amorfă, densă şi

3) o lamină reticulată care face trecerea la matricea ţesutului conjunctiv. Compoziţia chimică a membranelor bazale variază de la un ţesut la

altul, de la o regiune la alta a aceleiaşi lamine şi cuprinde: colagen, proteoglicani, fibronectină, entactina şi laminina.

Funcţiile membranei bazale sunt multiple şi complexe: 1) Acţionează ca un filtru semipermeabil selectiv, reglând

trecerea macromoleculelor 2) Acţionează ca o barieră celulară în epitelii, oprind trecerea fibroblastelor,încât acestea nu ajung în contact direct cu celulele epiteliale, dar permite trecerea macrofagelor, limfocitelor şi a prelungirilor nervoase. 3) Participă la regenerarea ţesuturilor lezionate

5) Membranele bazale sunt capabile să: inducă diferenţierea celulară, să determine polaritatea celulară, să influenţeze metabolismul celular, să organizeze proteinele din membrana

plasmatică adiacentă şi să constituie o cale specifică pentru migrarea celulelor.

4) Participă la recunoaşterea intercelulară şi la ghidarea celulelor, în timpul dezvoltarii embrionului.

25.ARN-transfer:Transporta aminoacizii activati la ribozomi, unde se

realizeaza formarea legaturilor polipetidice in secventa dictata de matrita de ARNm.

Sinteza proteinelor, prin ansamblarea aminoacizilor se face la nivelul ribozomilor unde se citeste mesajul genetic de pe ARNm, participand si o serie de proteine solubile, precum si aminoacizi activati legati de ARNt ce prezinta un punct de legare a aminoacidului si un loc de recunoastere a matritei de ARNm reprezentat de o secventa de 3 baze numit anticodon.

Moleculele de ARNt prezinta patru regiuni cu baze complementare dispuse in dublu helix, numite tulpini (tulpina acceptor, tulpina D,T si anticodon) si 4 regiuni fara baze complementare numite bucle (o bucla anticodon, una T si una variabila).

Datorita aparitiei structurii de dublu helix la nivelul tulpinilor molecula de ARNt are o dispunere spatiala in forma literei L cu doua brate-un brat lung ce cuprinde tulpinile T si acceptor.

Rolul ARNt e de a lega specific aminoacizii liberi din citoplasma si de a-i transporta in ribozomi, permitand legarea lor in secventa dictata de ARNm.

Molecula de ARNt prezinta la toate vietuitoarele o structura asemanatoare perfect adaptata functiei sale fiind o molecula universala ca si codul genetic.

26. MICROTUBULII:Sunt formatiuni rectilinii cu lungimi variabile, situate in

citoplasma, care intra in structura stabila a centriolului, fusului de diviziune, cililor si flagelilor.

Pot apare grupati sau singulari.Peretele microtubulului este format din 13 siruri lineare,

drepte sau spiralate, formate din molecule proteice globulare, denumite tubuline.

In peretele microtubulului dimerii formeaza protofibrile: alfa-tubulina se leaga de beta-tubulina dimerului din randul vecin, formand uncilindru, adica un microtubul.

Exista un echilibru dinamic intre microtubuli si dimerii de tubulina din citosol. Polimerizarea are loc spontan la 37 grade C si depolimerizarea la 0 grade C.

Polimerizarea se face cu influenta cationilor de Ca si Mg, accelerata de proteine asociate. Polimerizarea este blocata de alcaloidul colchicina, iar calmodulina regleaza procesul de asamblare - dezasamblare.

Rol structural: 1. mentinerea formei celulare si a prelungirilor;

2. determinarea si pastrarea dispunerii spatiale a organitelor;

3. organizarea cotischeletului; 4. dispunerea filamentelor de actina; 5. formarea de “schelete temporale”

Rol dinamic: 1. participa la mobilitatea celulei (prin cili, flageli);

2. asigura o serie de miscari intracitoplasmatice;

3. asigura transportul unor molecule si substante;

4. realizeaza transportul axonal; 5. participa la eliberarea proteinelor si

lipoproteinelorsintetizate in hepatocite.

27. GLICOPROTEINELE STRUCTURALE:Sunt formate dintr-un miez proteic la care se ataşează glucide cu

structură ramificată. In glicoproteinele structurale (GS) predomină miezul proteic si nu conţin poliglucide lineare formate din diglucide repetitive ce au glucozamine. Ele joacă un rol important în funcţionalitatea matricei extracelulare, cum ar fi relaţiile intercelulare, adezivitatea celulelor.

Sunt reprezentate de fibronectine (prezente în matricea tuturor tipurilor de ţesuturi conjunctive) şi în cele mai multe membrane bazale, condronectine (prezente în matricea cartilaginoasă) şi laminine (prezente în membranele bazale). Fibronectina este o glicoproteină, cu o greutate medie de 222-240 kDa, compusă din două subunităţi legate prin punţi bisulfidice, în apropierea terminaţiei carboxil. Fiecare subunitate prezintă o serie de domenii funcţionale distincte, despărţite prin domenii polipetidice flexibile. Laminina este o glicoproteină a membranelor bazale, fiind localizată în lamina rara, în imediata apropiere a celulelor epiteliale cu membrana bazală, mediind ataşarea acestora de colagenul de tip IV al membranelor bazale.

Condronectina este o glicoproteină serică ce mediază specific ataşarea condrocitelor de colagenul de tip II din cartilaj. Este sintetizată de condrocite.

28. CICLUL CELULAR:Este perioada de timp cuprinsa intre momentul aparitiei

si terminarii propriei diviziuni. Prezinta 2 faze: a)diviziunea celulara,

b)interfaza sau intercineza (perioada ce precede diviziunea). In interfaza celula este in maxima activitate metabolica, producand: sinteza de ADN, ARN si sinteza proteica. Sinteza ADN-ului se face numai intr-o anumita perioada denumita perioada sintetica.

Un ciclu celular cuprinde 4 perioade: 1. presintetica (sfarsitul mitozei-inceput sinteza

ADN); 2. sintetica (sinteza ADN); 3. postsintetica (sfarsit sinteza ADN-inceput

diviziune; 4. diviziunea celulara

Durata de viata difera in functie de specie, tip celular si chiar de la o celula la alta. Perioada presintetica variaza cel mai mult, cea de sinteza si postsintetica fiind aproape constante indiferent de tip celular, specie.Exista doua momente numite puncte de restrictie: unul intre perioada presintetica si sintetica si alta intre cea postsintetica si diviziune celulara.

Primul moment de restrictie este considerat si “punct de odihna”, pt ca acesta ii permite in conditii vitrege sa-si amane diviziunea producand “proteine de intretinere”, care nu se pot produce in timpul diviziunii, supravietuind astfel pana atinge conditii propice terminarii diviziunii.

Al doilea punct de restricite este cel dinaintea perioadei postsintetice, care impiedica intrarea celulei in diviziune.

Pierderea celulelor mature este compensata de trecerea permanenta a unor celule de rezerva din stratul prolific in cel neprolific, celule ce poarta denumierea de celule sursa sau stem. Trecerea de perioada de repaus este stimulata de: hormoni, eritropoietina, poliamina.

29. CENTRIOLII:Centriolul este o structura microtubulara stabila ce intra

in componenta centrului celular.In majoritatea celulelor, centrul celular e situat juxta

nuclear in apropierea complexului Golgi si contine unul sau doi centrioli ce sunt inconjurati de o zona citoplasmatica clara numita material pericentriolar.

La microscopul electronic fiecare centriol apare ca o structura cilindrica dispusa perpendicular pe congenerul sau.

Fiecare centriol e format din 9 triplete de microtubuli imbracati intr-o masa de substanta densa. Centrul cilindrului este lipsit de microtubuli realizandu-se o structura de tipul “9+0”, diferita de axonema cililor care e “9+2”.

Centrul celular (centrozomul) joaca rolul de organizator al microtubulilor, datorita faptului ca materialul pericentriolar format din proteine si ARN determina polimerizarea tubulinelor si asamblarea microtubulilor care au capatul

negativ (-) in materialul pericentriolar din centrozom, in timp ce capatul pozitiv (+) dispus distal prezinta o crestere intensa.

Datorita functiei sale de organizator temporar al microtubulilor, centrul celular e implicat in toate procesele in care acestia apar ca organizatori ai citoscheletului.Centrul celular intervine si in directionarea miscarilor de locomotie ameboidala (fibroblaste, leucocite) situandu-se inaintea nucleului pe directia miscarii celulelor.

30. MEIOZA:Meioza se caracterizează prin faptul că reduce la

jumătate numărul de cromozomi ( deci materialul genetic), încât plecându-se de la celule diploide, se ajunge la celule haploide, care conţin numai câte un cromozom din fiecare pereche de omologi şi numai un cromozom de sex.

Este prezentă în procesul de maturare al gameţilor. Permite ca, prin procesul fecundării, din două celule haploide să rezulte o celulă diploidă, din care se poate dezvolta în mod normal întregul organism.

Meioza este alcătuită din două diviziuni indirecte care se succed fără ca între ele să se mai producă sinteza de ADN.

Prima diviziune se numeşte meioza I şi este reducţională, în timp ce a doua diviziune se numeşte meioza II şi este nereducţională, apărând ca o mitoză homoplastică.

Meioza I apare mai complicată, cu o profază specifică în care se petrec fenomene caracteristice. Poate dura zile, luni şi ani de zile (în funcţie de specie), iar profaza este foarte lungă, ocupând 90% din această durată.

Profaza I cuprinde 5 faze (etape, stadii) succesive: leptonema, zigonema, pachinema, diplonema şi diachinezis.

1) În leptonemă, se produce condensarea cromatinei, încât cromozomii devin vizibili cu aspect de filamente lungi, cu diametrul neuniform.

2) În zigonemă, caracteristic este fenomenul de sinapsă sau conjugarea cromozomilor, care constă în faptul că, cromozomii omologi, unul din setul matern şi altul din setul patern se apropie şi se alipesc, dar nu funzionează.

3) În pachinemă, cromozomii sunt mai condensaţi4) În diplonemă, cromozomii rezultaţi după crossing

over încep să se despartă5) În diachinesis, încetează sinteza ARN-ului,

cromozomii se condensează, se îngroaşă şi se detaşează de învelişul nuclear

În concluzie, în profaza I au loc trei importante fenomene caracteristice:1) condensarea cromozomilor;2) conjugarea sau sinapsa ( în zigonemă)3) schimbul de gene între cromatidele nesurori (sau crossing-overul ).

În prometafaza I se produce dispariţia învelişului nuclear şi formarea fusului de diviziune.

În metafaza I cromozomii se ataşează de fibrele fusului de diviziune şi formează placa metafazică .

În anafaza I se produce deplasarea câte unui cromozom întreg (bicromatidic,cu două cromatide) din fiecare cromozom bivalent către un pol al celulei, pe când celălalt cromozom, tot bicromatidic, se deplasează spre polul opus.