Cuprins

Introducere………………………………………………………………………………

CAPITOLUL I - oligopolul in cadrul economiei concemporane………………………

1.1 Conceptul şi cauzele formării şi existenţei oligopolurilor………………………….

1.1.a Barierele de intrare pe piaţă……………………………………………………..

1.1.b Caracteristici forme şi strategii ale oligopolului……………………………………….

1.1.c Modele ale pieţei in condiţii de oligopol……………………………………….

1.2 Relaţii concurenţiale de oligopol…………………………………………………….

1.2.a Dilema fundamentală a oligopolului……………………………………………

1.3 Stabilirea preţului şi razboiul preţurilor pe piaţa oligopolistă………………………

1.3.a Oligopolul cu diferenţierea produsului : curba cererii îndoită………………….

1.3.b Oligopolul fără diferenţierea produsului……………………………………….

CAPITOLUL II - Concurenţa şi poziţia pe piaţa cu caracter oligopolist……………..…

2.1 Aprecierea gradului de concurenţă…………………………………………………..

2.2 Politica de protecţie a concurenţei la nivel European……………………………….

2.3 Poziţia dominantă aplicată în cadrul pieţelor oligopoliste………………………….

CAPITOLUL III …………………………………………………………………………

Concluzii şi recomandări……………………..…………………………………………..

Bibliografie…………………………………………………………………………………………

Anexe………………………………………………………………………………………………

Introducere

În dreptul comercial, punctul de vedere aproape unanim este că forţaregulatoare cea mai

importantă într-o economie de piaţă este concurenţa. Afacereaîn societatea capitalistă este

condusă în cadrul unei ţesături complexe deconstrângeri legale, instituţionale şi financiare, iar

motivaţia indivizilor nu derivădoar din interesul personal, ci şi din obiceiuri, pasiune pentru

performanţă şi precizie - factori care nu sunt în mod necesar congruenţi cu noţiunea tradiţională

deconcurenţă, ca explicaţie pentru evenimentele care se produc în economia capitalistă. Puterea

teoriei concurenţiale, sub aspect atît de drept cît şi economic, pornind de la Adam Smith, 

încearcă să reunească o multitudine de doctrine rivale şi, în acelaşi timp, şovăitoare: toate

conceptele regăsindu-se într-o anumită măsurăîn strânsoarea unei "mâinii invizibile". Nu doresc

atât să interpretez abordărilecontrare, ci să aduc în atenţie însăşi doctrina concurenţei şi

oligopolul, ca elemente rezultante intr-o economie de piaţă, spaţiul reglementării acestor

douăfenomene şi, bineînţeles, de a explica rolul şi importanţa lor pentru societate îngeneral.

Actualitatea investigaţiei la tema dată se manifestă prin aceea că necesitatea unei

reglementări juridice a concurenţei, respectiv oligopolului, în Republica Moldova a apărut relativ

recent, spun „relativ" avind in vedere situaţia economic şi social-politică din ţară. Deasemenea e

nevoie de menţionat trecerea simţită spre economia de piaţă ca teren fundamental de apariţie a

concurenţei şi oligopolului. Bineînţeles că ideea de reglementare juridică a apărut imediat după

sesizarea efectelor pe care poate să le aibă oligopolul, spre exemplu, asupra societăţii. Sau cît de

simţită a fost trecerea de la lupta pentru produs, înspre lupta pentru client. Anume din acest punct

de vedere consider actuală problema definirii în cadrul legal şi instituţional a unor 

astfel de piloni ai economiei de piaţă precum sint oligopolul şi concurenţa. Problema care

urmează a fi cercetată în prezenta lucrare este cercetarea evoluţiei şi dezvoltării fenomenelor de

concurenţă in cadrul piţei de tip oligopol, analiza lor din punct de vedere al dreptului comercial

şi economic, precum şi încadrarea lor într-un spaţiu instituţionalizat, controlat de către stat.

Scopul urmărit la scrierea acestei lucrări a fost de a stabili conceptul oligopol, necesitatea

existenţei unui cadru legislativ pentru reglementarea acestui fenomen, de a stabili importanţa şi

efectele concurenţei in cadrul oligopolului pentru societate, precum şi efectele unor posibile

devieri in mecanismul de bunăfunctionare a lor. Obiectivele urmărite în cadrul dezbaterii temei

date sunt următoarele:

• prezentarea evoluţiei cauzelor formării oligopolurilor şi barierele de intrare pe piaţă

•definirea conceptelor de concurenţă şi oligopol, interdependenţa lor şi identificarea războilui

predominant in cadrul pieţei de tip oligopol

•stabilirea, prin acte normative concrete, a cadrului legal al fenomenelor în cauză ,

definirea impactului concurenţei şi oligopol asupra societăţii şi controlul efectuat în acest scop

de către stat; protecţia consumatorilor.

Metodele folosite la scrierea lucrării date sunt următoare: metodica sistemico-structurală, care

presupune cercetarea sistemelor complexe ce constau dintr-o mulţime de elemente aflate în

interdependenţă unul cu altul; metoda statistică specifică profilului economic în a cărui sferă de

cercetare este scrisă acesta lucrare, metoda comparativă care constă în compararea unor factori

cu alţi factori etc.

Consider că rezultatele lucrării pot fi utile atît pentru alţi studenţi ce studiază economia, cît şi

în activitatea organelor de drept, deoarece ea este alcătuită în baza cercetării legislaţiei europene,

a literaturii de specialitate şi a alte literaturi ştiinţifice(reviste, alte publicaţii), precum şi

publicului larg de cititori Interesaţi de problema dată.

CAPITOLUL I - Oligopolul in cadrul economiei concemporane

1.1 Conceptul si cauzele formării oligopolurilor

Oligopulul reprezintă situaţia unei pieţe în care numărul producătorilor este sufficient de

limitat pentru ca deciziile unuia dintre ei să aibă o influnţă asupra deciziilor altora. [1, p. 140]

Un oligopol este o ramura formata din cateva organizatii, de obicei trei saupatru, care produc cea

mai mare productie a pietei. “ O piata este in situatia de oligopol atunci cand exista un numar

mic deproducatori iar actiunile unui producator au o influenta semnificativa asupra

decizieiadoptate de firmele concurente.Interactiunile intre firmele instalate pe piata se potrealize

prin intermediul cantitatilor (concurenta in cantitati) sau a preturilor(concurenta in preturi).

[2,p.190]

În concurenţa pură şi perfectă, întreprinderea ştie că poate să vândă orice cantitate la preţul

pieţei, deoarece ea reprezintă o parte prea neglijabilă a pieţei totale pentru ca decizia sa privind

producţia să poată modifica echilibrul pieţei. Acesta nu mai este cazul în situaţia de oligopol. În

acest caz, într-adevăr, nici un producător nu reprezintă o cantitate neglijabilă pe piaţă. Volumul

producţiei decis de o întreprindere are o influenţă suficient de semnificativă asuprea producţiei

totale a ramurii, pentru ca ceilalţi producători să ţină cont de aceasta în propriile lor decizii.

Astfel, în momentul definirii volumului de producţie, fiecare firmă trebuie să aibă in vedere

reacţia pe care decizia ei o va produce concurenţilor. În absenţa unei înţelegeri prealabile între ei,

producătorii trebuie să facă preveziuni (anticipări) privind planurile concurenţilor lor, ei pot

deasemenea să încerce să influenţeze aceaste planuri prin informaţia, exactă sau deformată, pe

care o furnizează privind comportamntul de tip strategic, prin care se stabilesc planuri de acţiune

specific realizării diferitelor ipoteze.

Variabila strategic esenţială este preţul – când întreprinderile pot în mod suficient să-şi

diferenţieze produsele lor pentru a dispune de o anumită putere de fixare a preţului - , fie

cantitatea produsă – când produsul este omogen şi, prin urmare, preţul este unic şi impus pe

piaţă.[1,p.140-141]

Astfel, intr-o economie de piaţă, numărul de întreprinderi pe o piaţă nu depinde de bunavoinţa

întreprinzătorilor sau a puterilor publice, el depinde de raportul dintre dimensiunea pieţei de

satisfăcut şi scara de producţie minim eficace, astfel se depinstează cauzele formării

oligopolurilor ˸

Economiile de scară 

Economiile de scop se referă la: 

•Acoperirea costurilor de cercetare-dezvoltare;

•Acoperirea costurilor legate de lansare a produsului (marketing)

Controlul exclusiv asupra unor resurse naturale sau asupra unor inovaţii; 

Procesul de concentrare a capitalului, care constă în fuzionarea treptată a firmelor în

scopul creşterii puterii pe piaţă şi a capacităţii de a achiziţiona factorii de producţie la

costuri mai mici

Bariere legale la intrarea pe piaţă. [3,p.176]

 Cauzele existentei oligopolurilor

Principala cauză a existenţei industriilor oligopoliste este, eficienţa producţiei de scară mare în

industriile respective. Multe ramuri ale industriei moderne au rate înalte de concentrare a

producţiei (ponderea producţiei primelor 3-5 firme) din producţia totală a ramurii, întrucît pragul

de rentabilitate şi, mai departe, costul unitar minim ce defineşte capacitatea firmei se realizeaza

la o scară mare a producţei, comparativ cu marimea pieţei produsului. Numeroase studii de

econometrie întreprinse în economia unor ţări dezvoltate confirmă faptul că, „în multe ramuri

neagricole nivelul minim al costului unitar corespunde unei ponderi importante (10, 20 sau chiar

50%) din produsul total al ramurii respective. În aceste ramuri, concutrenţa tinde să fie de tip

oligopolist, deoarece numărul producatorilor care pot supravieţui pe piaţă este mic.

 O alta cauza de ordin economic se referă la costurile foarte ridicate ale intrării şi menţinerii

pe unele pieţe. Spre exemplu, sunt, probabil, foarte puţini potenţiali concurenţi dornici de a

pătrunde în industria constructoare de aeronave, din moment ce numai pentru a realiza desingul

aripii noului avion McDonell Douglas, firma respectivă a cheltuit peste un miliard de dolari

SUA. În multe ramuri ale industriei moderne, intrarea pe piaţă şi, ulterior, promovarea de noi

produse sau tehnologii pentru a se menţine competitiv pe piaţă necesită investiţii foarte mari.

Aceste investiţii de dezvoltare pot fi suportate numai de firmele mari care pot vinde un volum

mare de produse, realizând aşa-numitele „economii de scop”; din acest punct de vedere firmele

mari au un avantaj net comparativ cu cele mici.

Aceleaşi analize teoretice susţinute şi de studii empirice arată ca unele industrii sau sectoare

de activitate au rate înalte de concentrare şi sunt dominate de cateva firme „mai mari decat ar

dicta considerentele de eficienţă, deoarece firmele se afla in cautarea unei puteri de piaţă care

poate fi sporită prin dimensiune mare şi prin apelarea la bariere suplimentare de intrare” (R.

Lipsey, K. Chrystal, „Econmomia pozitiva”,p. 301). În aceste ramuri de activitate existenţa

oligopolurilor este, în principal, rezultatul politicilor promovare de firmele oligopoliste care, în

dorinţa concentrarii unei puteri de piaţă, reuşesc să practice şi să menţină bariere ridicate la

intrarea pe piaţă, folosind îndeosebi publicitatea şi diferenţierea produselor şi a mărcilor. În

context sunt menţionate cazul firmelor producatoare de ţigari sau a cunoscutelor firme Pepsi-

Cola şi Coca-Cola care cheltuiesc anual sute de milioane de dolari pentru publicitate şi

promvarea mărcilor proprii, ceea ce face ca intrarea şi menţinerea pe piaţă sa fie extrem de

costisitoare. De asemenea, proliferarea mărcilor şi diferenţierea PRODUSELOR intr-o mare

varietate şi care se adresează, practic, tuturor preferinţelor consumatorilor, au rolul de a

descuraja pe eventualii potenţiali concurenţi.

1.1.a Barierele de intrare pe piaţă

Existenţa unei situaţii oligopoliste se explică prin prezenţa barierelor de intrare, adică a

obstacolelor pe care le întâlnesc întreprinderile care doresc să intre pe o piaţă (ceea ce numim

”potenţiali intrători”). Aceste bariere la intrare sunt de naturi diferite și unele dintre ele au fost

evocate cu ocazia monopolului.

A. Bariere de natura reglemetară sau instituţională

 Este de exemplu cazul când o activitate organizată sub controlul puterii publice este rezervată

unui număr mic de întreprinderi sau grupări industriale sau când este supusă unor restricţii

relative accesului la o anumită tehnologie (brevet). 

B. Un al doile tip de bariere de intrare rezultă din economiile de scală. (ANEXA 1 ).

C. Un al treilea tip de bariere de intrare îl constituie diferenţierile absolute ale costurilor

de producţie. 

Pot apărea când firmele instalate au pus în practică un proces de integrare verticală care le

garantează tarife privilegiate pe lângă anumiţi furnizori sau care le permite să beneficieze de o

reţea de distribuţie mai eficace. Diferenţierile de cost pot de asemenea să rezulte dintr-un effect

”de invăţare ”, dezvoltându-și producţia după un anumit timp, întreprinderile deja instalate au

acumulat deja o experienţă care-i creează un dezavantaj unui potenţial ”intrător”. Diferenţierile

de costuri rezultă atunci dintr-un proces mai lung sau mai puţin lung care conferă un avantaj

firmelor deja existente pe piaţă.

D. Diferenţierea produselor  poate fi ea însăși o barieră la intrare.

 Este cazul când o gamă întinsă de produse trebuie să fie oferită consumatorilor pentru

a putea intra pe piaţă. A intra simultan pe mulţimea acestei game, poate să antreneze de fapt 

costuri prohibitive. Existenţa chiar a unei game complete de produse la

firmele instalate face dealtfel cu atât mai dificilă sarcina intrării altor potenţiali care vor să

deturneze în propriul lor profit o parte a clientelei acestor întreprinderi. În sfârșit, diferenţierea

produselor este de asemenea legată de reputaţia mărcilor și din acest punct de vedere, capitalul

de notorietate al firmelor instalate constituie o barieră important la intrarea altora.[4,p 165-166]

1.1.b Caracteristici, forme şi strategii ale oligopolului

 Piaţa de tip oligopol se caracterizează prin faptul că un număr relativ mic de firme deţin

majoritatea producţiei oferite dintr-un anumit produs sau grupă de produse.

Trăsături ale oligopolurilor:

Oligopolul exista in ramurlei: siderurgia, chimia de baza,producerea

deavioane,calculatoare etc.

pieţele oligopoliste sunt pieţe pe care concurează un număr mic de producători:

– dacă sunt doi producători principali, situaţia de piaţă se numeşte duopol;

- dacă sunt mai mult de doi producători situaţia de piaţă se va numi oligopol;

prin concentrarea producţiei, ele reuşesc să scadă costurile de producţie pe termen lung;

pot oferi producţia pe care o controlează la costuri minime, ceea ce le oferă avantajul

unor profituri mari;

interdependenţa şi incertitudinea preţurile sunt rigide fiind fixate de marile întreprinderi;

au dorinţa de a monopoliza piaţa plus - minus de a obţine suveranitatea pe piaţă asupra

cuplului preţ-cantitate;

cucerirea şi împărţirea pieţei produsului;

concurenta redusa

pot obţine tratament preferenţial în vederea obţinerii de credite;

număr mic de ofertanţi, ceea ce conduce la: interdependenţa dintre firme => firmele au

un comportament strategic;

maximizarea profitului şi interdependenţa deciziilor şi a politicilor firmelor participante;

produse diferenţiate sau omogene;

obstrucţionarea pătrunderii pe piaţă a noilor concurenţi;

diferenţirea bunurilor şi concurenţa în afara preţului ( publicitate, fiabilitatea produsului

etc ).[5,p.246-247]

Interdependenta deciziilor luate de intreprinderi, adica orice decizie influienteaza si

pecelelalte intreprinderi.

Pe piaţa oligopolistă întrprinderile încercă să evite modificare preţurilor, deoarececoncurenţii vor

face acelaşi lucru pentru a nu-şi pierde clienţii şi aria de influienţă. Astfel întreprinderile

concurrente trebuie să aleagă între a se confrunta cu rivalii , a-i domina, sau a coopera cu ei.

[2,p.192]

Principalele forme de oligopol evidenţiate în literatura economică sunt următoarele:

a) În funcţie de existenţa sau absenţa diferenţierii produselor se vorbeşte de oligopol

pur şi oligopol diferenţiat.

Dacă produsele sunt identice (ciment, oţel sau aluminiu) avem de a face cu o situaţie de

oligopol pur. Interdependenţele reciproce vor fi mai mari în acest caz, pentru că orice eventuală

modificare a preţului unei firme va produce cu certitudine efecte substanţiale asupra vânzărilor

concurenţilor şi îi va determina pe aceştia să reacţioneze. Fundamentală pentru situaţiile de

oligopol pur este concurenţa prin preţ.

Pe de altă parte, în condiţiile oligopolului diferenţiat modificările de preţ vor avea în mai

mică măsură un efect direct asupra celorlalţi competitori. Imaginea se apropie de concurenţa

monopolistă, dar marcată de restricţii privind numărul firmelor. Cu cât gradul de diferenţiere este

mai ridicat cu atât mai redusă va fi dependenţa reciprocă. Situaţiile de oligopol diferenţiat

caracterizează o mare parte din economie, incluzând majoritatea produselor industriale de larg

consum.

b) Din punct de vedere a situaţiei maximizării profiturilor se distinge oligopolul

complet şi oligopolul parţial.

Oligopolul complet apare atunci când legăturile reciproce sunt atât de puternice încât

profiturile cumulate ale tuturor firmelor (privite ca un grup) sunt maximizate. Dacă acest lucru

nu este realizat avem un oligopol parţial. Oligopolul economic complet se întâlneşte rareori, dar

analiza sa prezintă importanţă datorită faptului că exprimă "idealul" urmărit de firmele

oligopoliste. [6,p.106]

Toate aceste caracteristici stimulează apariţia numeroaselor tipuri de oligopoluri:

Criteriile după care se clasifică firmele oligopoliste sunt:

după natura activităţii sau caracteristicile producţiei ori ale serviciilor;

după gradul de cooperare şi a forţei de concurenţă.

După primul criteriu pot fi distinse două tipuri de oligopoluri:

Oligopoluri care domină piaţa produselor omogene (petrol, oţel, cafea);

Oligopoluri care domină piaţa produselor neomogene (industria auto).

După al doilea criteriu oligopolurile se împart în:

Oligopoluri fara coordonare: (nici formală, nici tacită) la care apar trei tipuri de relaţii

concurenţiale între oligopoluri: relaţia de concurenţă agresivă în domeniul stabilirii preţurilor

(războiul preţurilor), în cel al aprovizionării etc. Ce au loc mai ales în oligopoluirle unor produse

omogene. Relaţii hiperconcurenţiale cu accent pe calitate, noutatea produsului şi reclamă mai

ales în oligopolurile cu produse şi servicii uşor diferenţiate. Relaţii concurenţiale legate

(înlănţuite) în cadrul industriilor cu multe firme.

Oligopoluri cu coordonare parţială –(fără vreun accord formal) la care apar două tipuri de

relaţii concurenţiale: Relaţii concurenţiale în cadrul cărora apare o firmă lider a cărei influenţă

este dominant, acestă dominare datorînduse mai multor cause cum sunt: dimensiunea firmei şi

ponderea în ramură în raport cu toate celelalte firme oligopoliste, încadrarea pe care o inspiră,

etc; cooperarea voluntară (fără organizaţie, accord sau fimă liberă) format între firmele

oligopoliste realizată pe baza unor immense interese commune, pe etica afacerilor şi toleranţă

reciprocă. [5,p.247]

Înţelegerile directe presupun negocierea şi încheierea unor acorduri explicite între concurenţi

(formale sau oficiale - carteluri şi sindicate - sau cu caracter informal sau secret - "gentlemens

agreement"). Astfel de acorduri cresc stabilitatea oligopolului, în măsura în care altfel firmele

puteau doar să-şi bazeze propriile acţiuni preponderent pe estimarea erorilor de comportament

ale concurenţilor. Acordurile pot avea în vedere exclusiv nivelul preţurilor sau atât preţurile de

vânzare cât şi nivelul producţiei. Se poate avea în vedere regula stabilirii preţurilor funcţie de o

anumită firmă (firmă lider, iar preţul astfel convenit poartă numele de preţ director) sau

acceptarea unor metode unitare de determinarea a preţurilor care să conducă şi la o uniformizare

a preţurilor. Fixarea ofertei poate viza stabilirea unor cote fixe de producţie şi/sau vânzare pentru

fiecare firmă pe o anumită piaţă sau împărţirea pieţelor de desfacere (fiecare firmă putând

beneficia de o poziţie de monopol pe piaţa sau segmentul de piaţă ce ia revenit). O variantă a

stabilirii de cote de producţie o reprezintă sistemul cotelor fixe pentru majoritatea participanţilor

şi stabilirea unei cote variabile (tampon) pentru o anumită firmă (de regulă firma lider), situaţie

în care aceasta îşi va creşte sau restrânge producţia şi oferta funcţie de fluctuaţiile cererii de o

asemenea manieră încât să menţină preţul pieţei la un anumit nivel prestabilit.[6,p.107]

Cartelul este o înţelegere formalăde cooperare între mai multe companii, pe o piaţă

oligopolistă, prin care se convin procedurile în privinţa unor variabile cum ar fipreţul sau

cantitatea produsă. Consecinţa încheierii de carteluri este o micşorare a concurenţei şi o

intensificare a cooperării pentru îndeplinirea anumitor obiective, cum ar fi: maximizarea

profitului sau împiedicarea intrării pe piaţă a unor firme noi. Analiza economic a cartelurilor s-a

concentrate asupra condiţiilor care pot induce instabilitatea acestor organizaţii. O atenţie

considerabilă a fost acordată problemei încălcării acordurilor încheiate între membrii cartelului.

(Anexa 2)

Oligopoluri complet coordonate prin înţelegeri scrise sau secrete între firmele oligopoliste la

nivel naţional sau internaţional cu sau fără acordul guvernelor (sau chiar subcoordonări

interguvernamentale). Asemenea înţelegeri (oficiale sau secrete) iau forma unor carteluri şi

sindicate prin care se convine asupra unor cote de producţie şi de vînzare, asupra împărţirii unor

pieţe de desfacere, asupra nivelului minim al preţului de desfacere în funcţie de care se reglează

volumul desfacerilor şi cotele de producţie. Firmele participante îşi păstrează individualitatea.

Oligopoluri fără coordonare aici intră firmele care dispută piaţa fără nici un fel de înţelegere

prealabilă, strategie, tactică economică sau comercială.[ 5,p.247-248]

Oligopolurile reprezintă forme tipice de concentrare a producţiei şi a capitalurilor. Explicaţia

apariţiei şi dezvoltării lor este în principal legată de puterea economică, în special în legătură cu

piaţa, ce însoţeşte creşterea dimensiunii unei firme în ritmuri superioare creşterii ramurii şi de

existenţa şi manifestarea economiilor de scară. Oligopolurile reprezintă forme stabile de

organizare a pieţei, datorită faptului că o creştere a volumului producţiei peste o anumită limită

nu mai asigură o scădere a costurilor şi deseori nici măcar menţinerea acestora la nivelele

anterioare şi, ca urmare, firma oligopolistă nu este stimulată pentru a încerca obţinerea poziţiei

de monopol. Astfel de cazuri sunt în general denumite oligopoluri naturale.[6,p.107]

În cazul oligopolului asimetric fiecare firmă încearcă pe cont propriu independent de celălalt să-

şi maximizeze profitul. Cu alte cuvinte firma reglează fie volumul producţiei, fie nivelul preţului.

În cazul oligopolului asimetric echilibrul poate fi realizat prin aplicarea a două tipuri de strategii:

1. Strategia cantitaţii- cind fiecare firmă cunoscînd volumul producţiei firmelor concurente şi

presupunînd că acesta nu se modifică îşi stabileşte propria cantitate de produse. Acesta îi va

maximize profitul urmând ca preţul să fie determinat de piaţă.

2. Strategia preţului- firma cunoaşte preţurile practicate de concurenţi şi presupunind că aceştia

nu şi le modifică va stabili preţul care-i maximizează profitul urmînd ca volumul producţiei

să fie determinat de piaţă.[7,p.164-165]

Să ne imginăm , pentru a simplifica lucrurile, că piaţa nu cuprinde decât doi producători, A

şi B. În table (Anexa3) descrie profiturile realizate de A (cifrele îngroşate) şi de B, în

funcţie de moduc cum A şi B decid o producţie mare sau mică.

Există deci patru soluţii posibile˸

Soluţia 1. Agresiunea reciprocă˸ A şi B decid o producţie mare, ei obţin un profit egal cu 5.

Soluţia 2. Cartelul sau înţelegere secretă˸ A şi B se înţeleg să reducă producţia lor in mod

simultan şi să crească preţul, profitul lor este egal cu 7.

Soluţia 3. Atac reuşit al lui A˸ A are o producţie mare şi B nu procedează la fel. A realizează

un profit maxim (10) luând de la B părţi importante de piaţă şi profiturile lui B sunt

suprimate. Pe piaţă, creştera producţiei face să scadă preţul, în timp ce B îşi vede de-a

dreptul topindu-se profiturile sale.

Soluţia 4. Atac reuşit al lui B˸ situaţie simetrică precedentei˸ B realizează un profit maxim

egal cu 10 şi profiturile lui A sunt suprimate. [1,p.143-144]

1.1.c Modele ale pieţei în condiţii de oligopol

Există o varietate de modele ale oligopolului, dar câteva dintre ele mai commune sunt:

Firma dominantă;

Modelul Cournot-Nash (cea mai simplă formă) competoţia are ca obiect cantitatea de

produse de companii din oligopol. Caracteristicile acestui model sunt:

* sunt cel puţin două firme care produc/vând produse/servicii nediferenţiate;

* numărul de firme este stabil;

* firnele nu cooperează;

* firmele concurează prin cantitate, aceasta este stabilită simultan;

* cantitatea produsă de o firmă afectează preţul de vânzare a restului de firme;

Modelul Bertrand, o extensie a modelului Cournot. Acesta este un model de competiţie

ce descrie interacţiuni în firme ce vând produse la anumite preţuri şi clienţii lord oar aleg

cantităţile. Firma dominant – reprezintă pieţele în care o singură firmă controlează marea

parte din acestea. Acest model reprezintă practice un monopol şi o denaturare a

concurenţei perfecte deoarece firma dominant este cea care stabileşte preţurile. Firma

stabilşte preţul urmînd regula de maximizarea preţului (costuri marginale=venituri

totale). Firmele mici existente pe piaţă vor stabili preşul ţinînd cont de costurile

marginale. Ipotezele pentru acest model:

* sunt cel puţin două firme care produc/vând produse/servicii nediferenţiate;

* firnele nu cooperează;

* firmele concurează prin stabilirea preţurilor simultan;

* clienţii cumpără numai de al firma cu preţul cel mai mic. Dacă firmele pun acelaşi

preţ clienţii vor alege aleator, nu în funcţie de alte preferinţe.

Ştiind că firmele trebuie să vândă produsul cu un preţ mai mare decît costul marginal, există

posibilitatea ca firmele să încheie o înţelegere secretă pentru a stabili preţurile. Preţurile vor

ajunge în urma concurenţei la cele pentru piaţa cu concurenţă perfectă.

Criticile aduse acestui model se referă în principal la faptul că nu ţine cont de comportamentul

consumatorilor, ei pot creşte sau scădea preţul prin simplul fapt de căutare a alternativelor.

Modelul nu ţine cont de startegii eterogene. [5,p.250]

1.2 Relaţii concurenţiale de oligopol

Totuşi, în mod obişnuit, oligopolul presupune mai degrabă o coordonare spontană decât acorduri

directe. Fiecare firmă ia în considerare pur şi simplu răspunsul aşteptat din partea concurenţilor

vis-a-vis de propriile acţiuni şi îşi stabileşte propriile politici comerciale în funcţie de, şi în

concordanţă cu, acesta. Atâta timp cât fiecare firmă urmează această cale, preţurile şi nivelul

producţiei vor fi stabilite la nivele acceptabile pentru toţi. În aceste cazuri pot apare două tipuri

de relaţii concurenţiale:

- existenţa şi acceptarea unei firme lider a cărei influenţă este dominantă (determinată de

dimensiunea şi ponderea sa în cadrul unei pieţe/ramuri în raport cu celelalte, încrederea pe care o

inspiră etc.),

- cooperare voluntară (fără cadrul organizaţional, acorduri sau firmă lider) determinată de

interese comune, etica afacerilor şi toleranţă reciprocă. [6,p107]

Astfel apar trei tipuride relaţii concurenţiale:

a. relaţii de confruntare agresivă ce se bazează pe războiul economic în care se folosesc ca arme

preţurile de achiziţie a factorilor de producţie, cantitatea produsă şi publicitatea.

b. relaţii hiperconcurenţiale ce sunt specifice firmelor care produc bunuri uşor diferenţiate şi se

manifestă prin calitate şi forţă inovatoare.

c. relatii înlănţuite - specifice ramurilor cu mai multe firme care intră în raporturi economice

încrucişate determinate de raporturile între ele, în special datorită specializărilor relativ restrânse

din cadrul ramurii.[5,p.250]

1.2.a Dilema fundamentală a oligopolului

Comportamentul oligopolului este, în mod necesar, un comportament strategic. În deciderea

strategiilor, oligopoliştii se confruntă cu dilema fundamentală: competiţie sau cooperare.

Firmele acţionând într-o industrie oligpolistă vor obţine mai multe profituri ca grup dacă

cooperează; orice firmă individuală poate însă realiza mai multe profituri pentru sine dacă

dezertează, în timp ce altele cooperează.

Într-o industrie perfect competitivă există însă, atât de multe firme care nu pot atinge soluţia

cooperantă, decât dacă este format un corp central de guvernare, de către ele însele, sau de către

guvern, pentru a impune comportamentul necesar tuturor firmelor. Dimpotrivă, puţinele firme

ale unei industrii oligopoliste vor recunoaşte ele însele posibilitatea cooperării pentru a evita

pierderea de profituri care va rezulta din comportamentul rival.

Problema oligopolistului este foarte diferită de celelalte tipuri de întreprinzători. Pe pieţele cu

libera concurenţă nici un participant nu poate să influenţeze rezultatele altei companii pentru că

nu are suficientă forţă de a modifica preţurile. În cazul monopolului nu exista concurenţi care pot

fi deranjaţi.

Dar la oligopol, concurenţii pot deranja mult. Orice oligopolist poate influenţa beneficiile

celorlalţi concurenţi. Eforturile de a-şi îmbunătăţi propriile rezultate provoaca inexorabil

deteriorarea rezultatelor celorlalţi.

Una din problemele majore cu care se confruntă firmele în conditii de oligopol este cea a

preţului de vânzare. Deşi practicarea unei politici agresive a preţului nu este recomandabilă,

fiecare firmă trebuie să urmarească în permanenţă reacţia celorlalţi producători la modificarile ce

le operează asupra acestui parametru.

Atunci când pe piaţă acţionează numai câteva firme de dimensiuni apreciabile, la orice

modificare a preţului de către una din ele nu se poate şti cu certitudine cât din cererea general

(din clientela totală) va ramâne de partea ei şi care parte va fi acaparată de concurenţi. Totul va

depinde de comportamentul lor.

Dacă, de pilda, una dintre firme mareşte preţul de vânzare, ne este deloc sigur că celelalte

întreprinderi îi vor urma exemplul. Nu o fac pentru că, în felul acesta, pot să atragă o parte din

clientelă de partea lor şi să îşi mărească vânzarile. Dacă, dimpotrivă, va proceda la scaderea

preţului, mai devreme sau mai târziu şi celelalte firme vor fi nevoite să adopte aceeaşi decizie,

pentru că, altfel, îşi vor pierde cumpărătorii..

În cazul cartelului ( oligopol cooperant ), pe baza estimarii cererii totale, se realizează

intelegerea formală între firme cu privire la preţ şi la impărţirea pieţelor. Acordurile dintre

membrii cartelului sunt destul de fragile, pericolul prăbuşirii lor venind din două direcţii:

1)      tentaţia de a concura este, deseori atât de puternică, încât, mai devreme sau mai târziu, unul

sau altul dintre parteneri nu va mai acţiona corespunzator înţelegerilor convenite cu privire la

preţ sau la cantitatea produsă; din momentul în care interesul individual incepe să prevaleze

asupra celui comun, dorinţa firmelor de a-şi spori producţia va conduce la reducerea preţului şi la

dezmembrarea cartelului care se va transforma în monopol;

2)      pentru a beneficia de unele avantaje create de cartel, concurenţii din afara acestuia vor dori

să se asocieze, subrezînd astfel coeziunea dintre partenerii iniţiali.

În situaţia oligopolului necooperant, ficare firmă încearcă, pe cont propriu, indepedent de

celelalte, să-şi maximizeze profitul, urmând ca echilibrul pieţei să se realizeze fie dinspre

cantităţile de bunuri create, fie dinspre preţuri. Deci, firma reglează fie volumul producţiei, fie

preţul, mişcarea celuilalt element fiind lăsată la latitudinea pieţei.

Oligopolul necooperant sau asimetric este efectul manifestarii unui comportament de

dominare a unor firme de către altele. Acest comportament nu trebuie absolutizat, firmele

oligopoliste fiind interdependente chiar şi în ceea ce priveşte formarea preţurilor. Dacă veniturile

unei firme oligopoliste cresc prin sporirea volumului vânzărilor ca urmare a reducerii preţului,

este de aşteptat ca şi concurenţii să procedeze la fel, recâştigându-şi astfel clienţii. Dacă acţiunile

se repeta, apare un adevarat „razboi al preturilor”, ajungându-se astfel la punctul zero al

profitului, dar restabilindu-şi echilibrul.[6,p.110]

1.3 Stabilirea preţului şi razboiul preţurilor pe piaţa oligopolistă

Stabilirea preţului pe piaţa cu concurenţă de tip oligopol

Faptul că în cazul oligopolului, fiecare întreprindere vinde o parte importantă

a produselor pe piaţă, permite ca acestea să influenţeze preţul produsului. De exemplu, dacă una

din marile companii producătoare de oţel îşi reduce producţia, volumul de oţel existent pe piaţă

va deveni insuficient, importurile neacoperind necesarul. Consecinţa va fi creşterea preţului. Cu

alte cuvinte, pe o piaţă oligopolistă, curba cererii cu care se confruntă fiecare firmă este

descendentă.

Posibilitatea fiecărei firme de a influenţa preţul produsului este însă limitată din cauza

existenţei produselor substituibile. De aceea, fiecare firmă trebui să-și vândă produsele la un preţ

care se aliniază la preţul concurenţilor, în special dacă produsele fabricate de aceasta intră în

categoria celor omogene. De aceea, toate organizaţiile de pe piaţa oligopolistă își schimbă

preţurile aproximativ în același timp, în special în cazul produselor omogene. Numai la

produsele de lux, cum ar fi anumite modele speciale de automobile pot apărea diferenţe de preţ.

Totodata, într -o ramură oligopolistă, resursele și tehnologia folosite sunt folosite aproximativ

aceleași. În consecinţă, dacă preţul resurselor se modifică, curbele costului marginal și a costului

unitar se vor deplasa aproxiamtiv in aceeași măsură. Uneori cererea scade și este recomandabilă

reducerea preţului pentru a putea vinde produsele, situaţie preferabilă în cazul existenţei unor

stocuri mari, care nu se pot lichida

Stabilirea preţului de oligopol este reprezentată în exemplul de mai jos. Elasticitatea curbei

cererii depinde și de natura produselor. Va fi mai mare pentru produsele neomogene -

autoturisme și mai mică pentru cele omogene -oţel, petrol etc.Fiecare oligopol dispune de un

grup de economiști și finanţiști care cercetează piaţa, pentru a evalua costurile şi cererea,

în vederea stabilirii nivelului preţului, în special în cazul produselor și întreprinderilor noi. Dacă 

produsul exista deja pe piaţă, organizaţia trebuie să se alinieze la preţul deja practicat. Preţul

trebuie însă stabilit și în funcţe de costul unitar.

Odată preţul stabilit și decizia referitoare la nivelul producţiei luată, organizaţia va primi

informaţii de pe piaţă, precum și din analiza costului și a profitului. Dacă produsele nu se vând și

stocurile cresc, rezultă că preţul este supraestimat. Atunci când o întreprindere dorește

să pătrundă pe piaţă, pentru a-şi caștiga clienţii, trebuie să le ofere, pentru aceiași bani, mai mult

decât concurenţii lor. Dacă vânzările cresc, ea poate să-și ridice puţin preţul, în special

dacă producţia nu poate face faţă cererii. În perioadele caracterizate prin inflaţie, preţul produsul

ui trebu să crească și pentru a acoperi costul unitar, care crește din cauza scumpirii

materiilor  prime și a forţei de muncă.

Fiecare organizaţie trebuie să acorde o atenţie deosebită concurenţilor. Dacă organizaţia este

mică sau nouă în afaceri, își stabilește un model, al carui preţ trebuie să-l urmărească. În cadrul

unei astfel de practici, cel puţin una dintre organizaţiile de pe piaţa ologopolistă trebuie să aibă

responsabilitatea stabilirii preţului prin adăugarea profitului la costul unitar. Astfel de firme

model se numesc firme dominante.

Cum însă curba cererii este descendentă, puterea lor este limitată și profitul va fi dependent de

cost. De aceea, dacă organizaţia respectivă devine la unmoment dat ineficientă, își pierde poziţia

dominantă deoarece alte organizaţii se vor decide să vândă mai ieftin, reușind totuși să acopere

costurile și să obţină profituri normale. Pe de altă parte, întreprinderile se confruntă cu

concurenţa străină, precum și cu firme care funcţionează pealte pieţe. Pătrunderea acestora pe

piaţă este stimulată dacă aici se pot obţine profituri supranormale. Se știe că, pe plan

internaţional, multe corporaţii își desfășoară simultan activitatea în mai multe ramuri.[8,p.238]

 Razboiul preţurilor constă dintr-un şir de reduceri alternative şi continue ale acestora de către

firmele rivale. Se poate ajunge astfel chiar la dispariţia profiturilor economice, singurele profituri

realizate fiind cele normale. În alte situatii, efectele unui astfel de război pot fi însa dezastruoase

pentru firme.

       Diferenţierea produselor reprezintă o alta consecinţă a rivalităţii oligopoliste şi o alternativă

la concurenţa prin preţuri. Ea se dezvolta cu atat mai mult cu cât limitarea concurenţei prin

preţuri este mai accentuată şi respectată cu mai multă  stricteţe. Preţul va fi în această situaţie

doar un argument, nu însa cel forte.

         Atunci când însă firmele işi dau seama că profiturile lor depind de acţiunea lor conjugată,

iar confruntarea este defavorabilă fiecăreia, ele apar dispuse la cooperare. În consecinţă,

producatorii vor stabili împreună preţul şi out-putul individual şi total, împart piaţa şi iau şi alte

decizii de afaceri împreună.

          Cooperarea se poate finaliza in acorduri explicite sau implicite.

a) Cazul firmei dominante

          Această situaţie reprezintă o variantă a înţelegerii tacite. Pe unele pieţe oligopoliste există

o firmă cap de serie care serveşte drept ghid în materie de preţ. Aceasta reprezintă firma

barometru sau leader.

        Ea manifestă o abilitate sporită în alegerea momentului propice pentru a introduce

schimbări în preţ. În acest fel, ea işi asumă responsabilitatea stabilirii preţului prin adăugarea la

costul mediu a unei sume reprezentând profitul. Celelalte firme manifestă încredere în judecăţile

firmei leader privind situaţia pieţei şi vor adopta acelaşi preţ de vânzare.

          Pe de alta parte, această atitudine, de acceptare şi preluare a preţului unei firme dominante,

apare justificată atunci când celelalte firme sunt de dimensiuni mici. A încerca să vinzi la preţ

inferior reprezintă o tentativa extrem de riscanta. Pe termen scurt, vânzarile pot creşte, însă pe

termen lung se poate declansa un razboi al preţurilor care poate scoate din afaceri firma mai

mica.

          Firma aflată în poziţie dominantă poate fi sau nu cea mai importantă din domeniul

respectiv. Uneori, nu cifra de afaceri prezintă importanţa ci costurile unitare de producţie; alteori,

nici acestea nu sunt suficiente.

          Un exemplu de situaţie oligopolistă de acest tip îl constituie sectorul bancar unde o bancă

principală adoptă o anumită rată a dobânzii considerată de referinţă pentru celelalte bănci. Banca

principală se comportă precum o firmă barometru. Decizia sa de modificare a ratei dobanzii este

considerată oportună şi însuşită de celelalte banci.

          Situaţia descrisa mai sus este însă instabilă pentru că nu se bazează pe situaţia de echilibru

a firmei ci pe:

-  consensul general al firmelor care acceptă situaţia unei firme barometru, şi

pe  acceptarea de către aceeaşi firmă a riscului pierderii vânzărilor, dacă vreodată decizia sa se

dovedeşte greşită.

     De aceea rolul de firma leader poate fi îndeplinit alternativ de una sau alta dintre firme, iar

uneori de câteva în mod simultan.

b) Cazul înţelegerii secrete

         În anumite circumstanţe, câteva firme mari se angajează într-o întelegere tacită, reţinându-

se de la competiţie, împărţindu-şi piaţa şi stabilind un nivel ridicat de preş, avantajos pentru

fiecare.

          Ca şi în cazul anterior, firmele, stăpâne pe propria producţie, şi-o vor ajusta astfel încat să

obţină un profit maxim. În plus, fiecare dispune de o zona de piaţă garantată şi inviolabilă,

stabilită pe baza unor criterii diverse, precum cele geografice. În acest fel, acordul, atât timp cât

este respectat, se dovedeşte eficient producatorilor participanţi. Ruptura sa genereaza masuri

represive soldate cu pierderi mai mari sau mai mici, cu excluderea unora de pe piaţă, menţinerea

altora sau chiar cu o revizuire a vechiului acord. [9]

Firmele oligopoliste nu sunt, de regulă, nici receptoare de preţ (price takers) ca şi în

concurenţa perfectă, dar nici cele care stabilesc unilateral preţul (price makers) ca şi în condiţii

de monopol. Ele sunt firme care caută preţul convenabil tuturor (price seekers), pentru că, pe de

o parte, există mai multe firme şi nici una nu este de regulă suficient de puternică pentru a

impune preţul său celorlalte, iar pe de altă parte, orice decizie unilaterală de fixare a preţului de

ofertă impune luarea în considerare a posibilelor reacţii ale concurenţilor. [6,p.106]

1.3.a Oligopolul cu diferenţierea produsului : curba cererii îndoită

După cum am evidenţiat cu ocazia studierii concurenţei monopoliste, atunci când

întreprinderea are un produs diferenţiat, nu se impune preţ unic al pieţei şi ea are posibilitatea de

a acţiona asupra preţuluui. Dar în situaşie de oligopol, ea trebuie să ţină cont de reacţia altor

întreprinderi. Se poate presupune că întreprinderile concurente vor reacţiona mai repede şi mai

puternic dacă firma îşi scade preţul, decât dacă ea îl creşte, într-adevăr, scăzând preţul, ea

ameninţă în mod directcotele lor de piaţă, în timp ce ridicându-l ea îşi asumă riscul de a-şi reduce

propria sa parte de piaţă. Prin urmare, firma trebuie să se aştepte să vadă cererea produsului său

diminuânde-se rapid când ea îşi creşte preţul, deoarece întreprinderile concurente o urmează

puţin sau încet pe această cale, îmn schimb, ea se aşteaptă să vadă cererea sa progresând lent

dacă îşi scade preţul, deoarece întreprinderile concurente îşi vor diminua rapid preţul lor, pentru

a-şi păstra clientele.

Analiza respăctivă nu constituie o veritabilă teorie a oligopolului, în măsura în care ea nu explică

cu nimic cine determină preţul de echilibru. Dar ea are meritul de a arăta că, odată fixat, acest

preţ de echilibru va fi stabil pe termin scurt şi mediu. Acest rezultat teoretic este de altfel

conform mjorităţii observaţiilor empirice privind politicile de preţ ale marilor întreprinderi. Un

monopol sau o întreprindere în concurenţă monopolistă care ar fi confruntaţi cu o curbă a cererii

şi deci cu un venit marginal în mod continuu descrescător, ar fi şa rîndul lor stimulaaţi să-şi

repercuteze mai rapid variaţiile costurilor asupra preţurilor lor.[1,p.141-142]

1.3.b Oligopolul fără diferenţierea produsului

Dacă produsul este perfect omogen (identic în ochii cumpărătorilor) nu se pot menţine mai

multe preţuri diferite pe piaţă, căci totalitatea cererii se adresează instatnaneu firmei care practică

preţul cel mai scăzut, preţul care echilibrează oferta cu cererea este deci un preţ unic, care se

impune tuturor firmelor oligopolului. Dacă o întreprindere ar practica un preţ inferiror, chiar în

măsură nesimnificativă, ea ar fi imediat şi în totalitate urmată de toţi ceilalţi producători şi partea

sa de piaţă ar ramâne neschimbată˸ ea nu ar ajunge decât să-şi reduca profiturile (şi acelea ale

întregii ramuri). În schimb, fiecare firmă controlează cantitatea produsă şi deci acesta din urmă

constituie variabila strategic. În situaţie de concurenţă perfectă, dacă întreprindrea decide să-şi

sporească în mod sensibil producţia, aceasta nu are nici un effect asupra producţiei altor firme, şi

deci nici un effort notabil asupra ofertei tatale a pieţei şi a preţului de echilibru. În schimb. În

oligopol, întreprinderile concurente, temându-se să-şi piardă părţi de piaţă, pot să reacţioneze

crescându-şi de asemenea producţia, în acest caz, oferta tatală pe piaţă sporeşte puternic şi face

să scadă preţul de echilibru şi profiturile.

Dacă celelalte întreprinderi nu reacţionează, preţul pieţei nu scade, sau scade puţin, firma îşi

creşte partea sa de piaţă şi profiturile sale. Startegia adoptază de către firmă depinde deci de

anticipările pe care ea le face asupra reacţiilor firmelor concurente, este vorba oarecum de un

pariu al cărui analiză face obiectul "teorie jocurilor" (ramură a matematicii aplicate care vizează

să formalizeze comportamentele strategige ale jucătorilor interdependenţi).

Se poate ilustra tipul de analiză a oligopolului la care conduce teoria jocurilor printr-un

exemplu foarte simplu, direct inspirit dintr-unul propus de W. Tuker şi cunoscut sub numele de

"dilema prizonierului" (Anexa 5).[1,p.142-143]

Concluzii˸ Pornind de la carenţele noţiunii clasice, teoria economică contemporană

încearcă să confere noţiunii de concurenţă ca o accepţiune mai modernă, care să permită luarea

în considerare a condiţiilor complexe şi diverse de desfăşurare a acesteia şi de formare a

preţurilor. Tocmai din această perspectivă, obsevăm că mecanismele pieţei libere nu mai sunt

auto-reglatoare, că acest model trebuie înlocuit cu un model al unei concurenţe “imperfecte”. O

asemenea concurenţă este una multiformă sub aspectul situaţiilor concrete atât din punctul de

vedere al structurilor de piaţă, cât şi din cel al instrumentelor utilizate, ceea ce înseamnă şi

existenţa unor mecanisme diferite de stabilire a echilibrelor pe piaţă. Prin mecanismele sale de

desfăşurare, concurenţa conservă starea de competiţie între întreprinzători, limitând posibilităţile

unor acţiuni discreţionare din partea acestora.

Deseori în această categorie se includ ramurile şi pieţele dominate de câteva firme de dimensiuni

mari fără a exclude posibilitatea existenţei şi acţiunii unui număr mai mare sau mai redus de mici

producători. Cele care stabilesc preţul sunt marile firme, acesta fiind pentru celelalte un dat

exterior, ele neputând să-l influenţeze în nici un fel, iar din acest punct de vedere

comportamentul lor este similar celor ce acţionează pe o piaţă cu concurenţă perfectă. Marea

varietate a situaţiilor posibile de oligopol face dificilă determinarea preţului şi producţiei ca

model general, iar în măsura în care o astfel de analiză generală este realizabilă ea poate oferi

prea puţin în raport cu cazurile concrete.

CAPITOLUL II - Concurenţa şi poziţia pe piaţa cu caracter oligopolist

2.1 Aprecierea gradului de concurenţă

Necesitatea şi/sau oportunitatea unei intervenţii din partea societăţii are la bază aprecierea

nivelului concurenţei, respectiv concentrării (sau monopolizării) într-o anumită ramură sau

pe o anumită piaţă, nivel "măsurat" prin intermediul unor indicatori specifici. Indicatorii

privind gradul de monopolizare se află în raport invers cu cei privind gradul de concurenţă.

În sinteză, principalii indicatori avuţi în vedere sunt:

a) Numărul agenţilor economici. Cronologic este primul şi totodată cel mai des folosit

indicator în definirea şi măsurarea concurenţei. Corespunzător abordărilor tradiţionale cu cât

numărul firmelor este mai mare cu atât gradul de concurenţă este mai ridicat, şi invers. Este

adevărat că în condiţiile existenţei unui număr mare de firme, de dimensiuni şi puteri similare,

orice acţiune concertată întreprinsă de o parte dintre ele va avea un impact nesemnificativ asupra

ansamblului economic. Şi cu cât acest număr este mai ridicat, cu atât va fi mai dificil de realizat

anumite înţelegeri între un număr semnificativ de agenţi economici pentru a se putea ajunge în

situaţia de a controla echilibrul, datorită multitudinii cu atât mai mari a unor interese individuale

divergente.

b) Mărimea firmelor. Dacă un produs este fabricat de mai multe firme, fiecare dintre acestea se

află în relaţii de concurenţă cu celelalte, dar este importantă şi dimensiunea celei sau celor mai

mari firme de pe piaţă pentru că în funcţie de aceasta aria de concurenţă rămasă pentru ceilalţi

va putea fi mai mare sau mai mică. Aprecierea dimensiunii unei firme are în vedere indicatori

cum ar fi: mărimea capitalului, volumul producţiei, cifra de afaceri, număr de salariaţi etc. De

regulă se au în vedere poziţia firmei lider (sau a primelor 2-4, 8 sau 10 firme din cadrul unei

ramuri/pieţe) exprimată prin ponderea deţinută în cadrul ramurii sau pieţei, măsurată pe baza

criteriilor prezentate.

Dimensiunea firmei poate fi în mod obiectiv ridicată. Particularităţile procesului tehnologic

dintr-o anumită ramură pot face posibilă existenţa numai a unor firme de o anumită talie.

Această problemă se leagă de ceea ce se numeşte dimensiunea minimă a firmelor. Ea se

determină, cel puţin, în două forme: (1) dimensiunea minimă fezabilă – nivelul minim de

producţie ce permite unei firmei să funcţioneze, şi (2) dimensiunea minimă eficientă –

reprezentată de nivelul minim de producţie ce asigură obţinerea de profit.

Corespunzător acestor dimensiuni minime se poate determina numărul maxim de firme ce pot

acţiona pe o piaţă, respectiv numărul maxim de firme ce pot funcţiona în condiţii de

eficienţă. În primul caz, este vorba de dimensiunea minimă fezabilă în raport cu dimensiunea

pieţei exprimată prin cererea la nivelul corespunzător de preţ, iar în cel de al doilea caz, de

raportul dintre dimensiunea minimă eficientă a firmei (în general, a firmei ce produce în

condiţiile de eficienţă maximă) şi dimensiunea pieţei.

c) Indicatori privind concentrarea pieţei

c1) coeficientul de concentrare (Jones) - Cc, reprezintă o însumare a ponderilor firmelor

conducătoare (S1, S2, ...) în totalul producţiei unei ramuri sau vânzărilor pe o anumită piaţă:

3. Cc = S1 + S2 + ... + Sn

Limitele acestui indicator sunt legate de elemente cum ar fi: dificultatea unei corecte definiri a

ceea ce formează o ramură (piaţă), furnizează prea puţine informaţii despre condiţiile de intrare

sau despre diferenţierea produselor, nu reflectă concurenţa străină sau în plan regional, nu

reflectă corespunzător diferenţele în dimensiunea firmelor care acţionează pe piaţă.

Există ramuri cu o concentrare redusă, cum ar fi: confecţiile, industria tipografică,

construcţiile, şi ramuri cu un grad înalt de concentrare, cum ar fi: prelucrarea tutunului sau a

zahărului, industria cimentului, siderurgia, transporturile pe calea ferată, producţia de detergenţi

sau de echipamente pentru telefonie.

În general industriile cu un grad ridicat de concentrare presupun realizarea a peste 2/3 din

producţia totală în cadrul unui număr de 3-4 firme. Corespunzător, sunt considerate industrii cu

grad mediu de concentrare cele în care producţia primelor 3-4 firme are o pondere cuprinsă

între 34 şi 66% din total, în timp ce în ramurile cu concentrare redusă nu se depăşeşte 33%.

c2) coeficientul de concentrare Herfindahl-Hirschman (HHI) reprezintă însumarea

ponderilor, ridicate la pătrat, ale firmelor care produc şi/sau comercializează un produs pe o

anumită piaţă:

HHI = S12 + S2

2 + ... + Sn2

(Anexa 7)

[6,p.107-109]

2.2 Politica de protecţie a concurenţei la nivel European

Politica de protecţie a concurenţei se concentrează pe patru domenii principale de acţiune:

eliminarea înţelegerilor restrictive dintre agenţii economici,

interzicerea abuzului de poziţie dominantă,

conctrolul fuziunilor şi achiziţiilor (concentrărilor economice)

monitorizarea ajutoarelor acordate de către stat.

Interzicerea înţelegerilor dintre agenţi economici şi a abuzului de poziţie dominant.

Politica de concurenţă este un element fundamental al integrării economice europene, care s-a

manifestat ca atare încă din primele stadii ale acestui proces. Tratatul de la Roma privind

constituirea Comunităţii Economice Europene (1957) menţiona între cele 11 direcţii de acţiune

pentru realizarea obiectivelor sale “instituirea unui sistem care să asigure nedistorsionarea

concurenţei în cadrul pieţei comune” (art.3, pct.f).

Politica de concurenţă a Uniunii Europene reprezintă una din cele mai importante componente

ale acquis-ului comunitar. Promovarea sa timpurie a avut un rol esenţial pentru sprijinirea

demersurilor de liberalizare a schimburilor comerciale dintre ţările membre ale Comunităţii.

Eliminarea restricţiilor în calea schimburilor comerciale reciproce s-a putut realiza mult mai

lesnicios în condiţiile în care existenţa unei politici de concurenţă a permis corectarea la sursă a

barierelor în calea accesului pe piaţă, reprezentând astfel contrapartea indispensabilă a renunţării

la măsuri de apărare comercială în comerţul intracomunitar. Deschiderea pieţelor s-a putut

realiza în maniera cea mai eficientă, fără a comporta riscul unor închideri temporare ale

accesului pe anumite pieţe.

Aici rezidă, de altfel, principalul avantaj al instrumentelor politicii de concurenţă faţă de cele

ale politicii comerciale: corectarea distorsiunilor se face direct la sursa care le generează, fără a

necesita demersul dubios al introducerii de noi distorsiuni destinate corectării celor iniţiale.

Politica de concurenţă a UE este, alături de politica comercială, cea care are actualmente cel mai

puternic impact imediat asupra ţărilor central şi est-europene care au devenit membre în 2004

sau care mai sunt încă ţări candidate pentru aderare. Această trăsătură decurge din conţinutul

acordurilor de asociere a acestor ţări la Uniunea Europeană (Acorduri Europene). Spre deosebire

de cea mai mare parte a acquis-ului comunitar, pentru care aceste acorduri nu statuează obligaţii

ferme de preluare, ci doar nevoia de a depune eforturi pentru aproximarea graduală a legislaţiei,

prevederile referitoare la politica de concurenţă sunt înscrise ca obligaţii ferme, cu trimiteri

explicite la articolele relevante ale Tratatului de la Roma: articolele 81 (interzicerea înţelegerilor

dintre agenţii economici), 82 (interzicerea abuzului de poziţie dominantă) şi 87 (interzicerea

ajutoarelor de stat) ale Tratatului Uniunii Europene. ( Anexa 8)

Trei elemente trebuie luate în considerare atunci când se analizează dacă o anumită înţelegere a

încălcat sau nu prevederile art. 81(1): (i) dacă există într-adevăr o înţelegere între firme, decizie a

asociaţiilor de firme sau practică concertată (cele trei sunt deseori numite “practici restrictive”)

realizată sau dovedită între anumiţi agenţi economici; (ii) dacă sunt argumente că într-adevăr

concurenţa, în interiorul pieţei comune, este împiedicată, restricţionată sau distorsionată într-o

măsură apreciabilă ca urmare a respectivei înţelegeri; (iii) dacă într-adevăr comerţul dintre ţările

membre poate fi afectat.

Dar în ce pot consta dovezile într-un astfel de caz? O posibilă sursă ar fi chiar unele dintre

firmele în cauză, stimulate de regulile care îl iartă de la aplicarea amenzii pe primul care

mărturiseşte o faptă anticoncurenţială (politica de clemenţă). O altă posibilitate, deşi nu în mod

necesar suficientă ca dovadă, ar fi ceea ce se numeşte comportament paralel – de exemplu,

creşteri de preţ suspect de uniforme şi simultane la mai multe firme sau refuzul de a face afaceri

(de a vinde, de exemplu) în afara unei zone bine delimitate.

Există însă o graniţă extrem de fină între “adaptarea inteligentă la condiţiile pieţei” sau

“comportament paralel inocent”, care sunt acţiuni individuale şi nu reprezintă încălcări ale

legislaţiei concurenţei şi celelalte acţiuni ca “substituirea în cunoştinţă de cauză a cooperării

efective” sau “paralelism conştient” sau, pe scurt, “concertare”. Şi această graniţă este cu atât

mai fină în cazul pieţelor de tip oligopol, acolo unde paralelismul de preţ este un comportament

normal, specific acestei pieţe,( teoria economică, dar şi practica, demonstrează că pe pieţele

oligopolistice (unde sunt doar câţiva concurenţi care se cunosc şi se monitorizează reciproc)

concurenţa dintre firme ia mai degrabă alte forme (prin calitate, publicitate etc.) decât concurenţa

prin preţ, rezultând o structură de piaţă cu o mare stabilitate în timp a preţurilor ).

Mai trebuie să subliniem că, pentru a intra sub incidenţa legislaţiei comunitare, practicile

restrictive interzise de art. 81 trebuie să poată afecta comerţul dintre ţările membre (deci nu este

necesar ca înţelegerea respectivă să fi afectat deja comerţul dintre statele membre pentru a fi

interzisă, este suficient să aibă doar efecte potenţiale. Deşi, dacă înţelegerea respectivă îi

determină pe unii concurenţi potenţiali din alte State Membre să nu mai intre pe piaţa respectivă

sau să se stabilească în oraşul respectiv, atunci se consideră că, totuşi, comerţul este afectat, iar

art. 81 se aplică.

Totuşi, anumite înţelegeri dintre firme pot promova concurenţa, atunci când contribuie, de

exemplu, la stimularea progresului tehnic sau la îmbunătăţirea procesului de distribuţie. Astfel de

înţelegeri pot fi exceptate de la interdicţie (art. 81(3)), deoarece efectul lor final asupra pieţei este

benefic. Pentru ca o înţelegere să poată fi exceptată, ea trebuie să îndeplinească patru condiţii

(două pozitive şi două negative):

- să contribuie la îmbunătăţirea producţiei sau distribuţiei de bunuri sau la promovarea

progresului tehnic sau economic;

- să permită consumatorilor (intermediari sau finali) să beneficieze de avantajele rezultate;

- să nu impună asupra firmelor restricţii care nu sunt indispensabile pentru atingerea

obiectivelor respective;

- să nu permită firmelor eliminarea concurenţei de pe o parte substanţială a pieţei produselor

respective.

2.3 Poziţia dominant aplicată în cadrul pieţeui oligopoliste

Noţiunea de poziţie dominantă a fost definită de Curtea Europeană de Justiţie. Astfel, poziţia

dominantă este “o poziţie de putere economică pe care o are o firmă, fapt care îi permite să

împiedice menţinerea unui mediu concurenţial pe piaţa relevantă şi, în acest fel, să se comporte,

într-o măsură apreciabilă, independent de concurenţii şi clienţii săi”. În consecinţă, pentru a

determina dacă o firmă se găseşte într-o poziţie dominantă, este necesar ca (i) să se identifice

piaţa relevantă (piaţa produsului şi piaţa geografică) şi (ii) să se evalueze puterea de piaţă a

firmei respective.

O cotă de piaţă de peste 85% este suficientă pentru a determina o poziţie dominantă, cu excepţia

unor circumstanţe excepţionale. Astfel, în una din deciziile sale, Comisia Europeană a spus că o

cotă de piaţă de peste 90%, deşi reprezintă un indicator foarte puternic al existenţei unei poziţii

dominante, totuşi - în anumite circumstanţe rare – poate să nu fie suficientă pentru dovedirea

dominanţei.[10,p.41]

În mod convenţional, la nivelul Uniunii Europene se apreciază că, dacă pe o piaţă

relevantă, cota unei firme reprezintă:

- în jur de 10%, poziţia dominantă este exclusă, cu excepţia unor împrejurări deosebite;

- 30-35%, firma se poate găsi în poziţie dominantă, dacă ceilalţi concurenţi au cote modice

(1-1,3%);

- peste 50%, poziţia dominantă este evidentă.

Poziţia dominantă este influenţată contradictoriu de numeroase împrejurări economice,

tehnico-ştiinţifice şi tendinţe definitorii din economia mondială contemporană.

Identificarea poziţiei dominante a firmei se face şi se susţine cu mare dificultate. Ca

regulă, punctul de pornire îl constituie delimitarea, chiar şi aproximativă, a pieţei relevante

privită din triplă optică: cea a produsului, cea geografică şi cea temporală.[11,p.1]

Pe lângă cota de piaţă, alte elemente care sunt luate în considerare la determinarea poziţiei

dominante sunt: dimensiunea firmei, resursele sale tehnice şi financiare, reţelele de distribuţie,

proprietatea asupra unor brevete de invenţie etc. Toate acestea pot constitui bariere la intrarea pe

piaţă a altor firme. De asemenea, comportamentul firmei respective poate da anumite indicaţii cu

privire la existenţa unei poziţii dominante. Este interesant faptul că, surprinzător pentru unii,

Comisia consideră că faptul că o firmă operează în pierdere nu exclude ca acea firmă să fie într-o

poziţie dominantă. În fine, dominanţă poate exista şi atunci când o firmă poate împiedica o

concurenţă efectivă pe piaţă, prin faptul că actualii sau potenţialii săi competitori se găsesc într-o

poziţie de dependenţă faţă de ea.[10,p.41]

În principiu, se consideră că piaţa unică a UE asigură condiţii omogene de concurenţă pentru

întreg spaţiul comunitar pentru că: reglementările privind fiscalitatea indirectă sunt în esenţă

comune; barierele sunt omogenizate; sunt comune reglementările privind operaţiunile de import-

export, transporturile, tratamentul practicilor anticoncurenţiale, circulaţia capitalurilor şi a forţei

de muncă, distribuţia competenţelor între organismele implicate în tratarea concurenţei.

În fapt, pizza geografică din perspectiva arealului geografic în care condiţiile de

concurenţă sunt omogene pe de-a-ntregul reprezintă un obiectiv greu de realizat: cultura

economică a populaţiei, sistemul de valori, credinţele religioase, tradiţiile, receptivitatea la

schimbări, reacţia la „agresiunea” publicitară, costurile de transport sunt diferite nu doar de la o

ţară la alta, dar şi în aceeaşi ţară, în aceeaşi localitate, implicit pentru diferite categorii alte

populaţiei. Asemenea situaţii sunt fireşti influenţând şi diferenţiind geografic condiţiile de

concurenţă şi mediul concurenţial. De altfel UE nici nu-şi propune să realizeze o asemenea

omogenizare a spaţiului economic. Obiectivul său este să asigure omogenizarea condiţiilor de

concurenţă din perspectiva îngrădirii şi eliminării factorilor anticoncurenţiali care ţin de

anumiţi agenţi economici, inclusiv de politicile şi instrumentele promovate de administraţii şi, în

principal, de autorităţile publice naţionale, prin regulile pentru o concurenţă loială.[11,p.1-2]

Există însă şi un caz când art. 82 se aplică, deşi nu există nici o firmă aflată în poziţie dominantă.

Aceasta este situaţia pieţelor de tip oligopol, caracterizate prin faptul că sunt doar câţiva

concurenţi, de forţe mai mult sau mai puţin comparabile. În acest context, firmele se cunosc şi se

monitorizează reciproc, ele luând decizii (referitoare la preţ, cantităţi etc.) şi în funcţie de care ar

fi reacţia previzibilă a concurenţilor lor. Deci, între firmele aflate pe o astfel de piaţă există o

interdependenţă strategică, iar paralelismul preţurilor ,este un comportament normal. Iniţial,

impresia generală era că art. 82 nu se poate aplica pieţelor oligopolistice, deoarece nici una dintre

firme nu are poziţie dominantă. Ulterior, Comisia şi Curtea de Justiţie au conturat conceptul de

dominanţă colectivă, aplicat în cazul în care câteva firme deţin împreună o poziţie dominantă pe

piaţa relevantă. Pentru ca o asemenea poziţie dominantă să existe, este necesar ca firmele în

cauză să aibă unele legături economice între ele, în aşa fel încât să adopte un acelaşi

comportament pe piaţă. În plus, în cazul First Choice/Airtours (unul dintre cele trei cazuri în care

Curtea de Primă Instanţă a anulat, în 2002, decizia Comisiei de a nu autoriza o concentrare

economică) Curtea a stabilit condiţiile care trebuie satisfăcute pentru a putea vorbi de dominanţă

colectivă: (i) fiecare membru al oligopolului dominant trebuie să aibă capacitatea de a cunoaşte

modul cum ceilalţi membri se comportă pe piaţă, în scopul de a monitoriza aplicarea unei politici

comune şi (ii) înţelegerea tacită trebuie să fie sustenabilă în timp, adică trebuie să existe un

stimulent care să îi facă pe participanţi să nu renunţe la politica lor comună pe piaţă. Pe scurt,

dominanţa colectivă trebuie să fie fezabilă şi sustenabilă, atât pe plan „intern” (să existe mijloace

care să îi împiedice pe participanţi să trişeze), cât şi „extern” (presiunile concurenţiale din partea

altor firme şi presiunile din partea consumatorilor să fie slabe).

Conceptul de dominanţă colectivă aplicat pieţelor oligopoliste are darul de a extinde aria de

cuprindere a regulilor de concurenţă dincolo de ceea ce este posibil prin aplicarea prevederilor

art. 81. Astfel, o dată dominanţa dovedită, practicarea unor preţuri excesive – care nu putea fi

sancţionată prin art. 81 în lipsa unei înţelegeri şi nici prin art. 82 în lipsa unei poziţii dominante

din partea unei singure firme – sau refuzul de a vinde sau alte practici anticoncurenţiale - pot fi

sancţionate. Acest aspect poate fi luat în considerare şi în analiza concentrărilor economice.

[10,p.41]

Abuzul de poziţie dominantă, situaţiile în care cei care ocupă poziţii dominante încearcă şi chiar

reuşesc să abuzeze de poziţia ce o deşi, în detrimentul altor agenţi economici şi, în ultimă

instanţă, în detrimentul consumatorilor, afectează raporturile de concurenţă şi pot leza comerţul

dintre statele membre UE.

Abuzul de poziţie dominantă se poate realiza printr-o paletă extrem de largă de acţiuni,

enumerarea exhaustivă fiind imposibilă. Sintetizând, dar şi simplificând, acestea s-ar putea grupa

în practici de ecluziuni şi practici de redistribuire.

Delimitarea riguroasă a practicilor de excluziune de cele de redistribuire este dificilă;

fiecare categorie conţine elemente din cealaltă. În ultimă instanţă, le includem într-o categorie

sau alta în funcţie de preponderenţa obiectivului urmărit.

Au rolul de a împiedica sau distorsiona relaţiile de concurenţă, inclusiv „îndepărtarea”

din piaţă a concurenţilor şi/sau împiedicarea accesului altora. Alteori se urmăreşte limitarea

concurenţei la elemente formale, cu parteneri fără capacitate sau voinţă de a promova acţiuni şi

comportamente proconcurenţiale. Sunt comportamente exclusiviste, unilaterale, cele practicate

de o singură firmă dominantă prin excluderea concurenţilor, a celor care există sau a celor care

au intenţia să pătrundă în industrie.

Instrumente:

a) preţul de ruinare este un preţ extrem de scăzut, sub nivelul costului mediu variabil.

Preţul de vânzare inferior CVM este considerat preţ de ruinare doar dacă cel care-l

practică deţine o poziţie dominantă şi este promovat o lungă perioadă de timp.

Prin practicarea lui:

- concurenţii părăsesc piaţa/sectorul;

- cei care au intenţia să intre pe piaţă abandonează proiectul;

- pe perioada practicării acestui preţ, iniţiatorul realizează pierderi substanţiale, fără a putea

fi imputate unor factori exogeni;

- în perioada de practicare, cumpărătorii beneficiază de unele avantaje;

- după îndepărtarea concurenţilor, preţul creşte substanţial pentru a recupera pierderile

anterioare şi a asigura pragul minim de profitabilitate revendicat de acţionari. Avantajele

temporale obţinute anterior de cumpărători sunt contrabalansate printr-un atac masiv la

bunăstarea lor. Practicarea preţului de ruinare este interzisă prin legislaţia concurenţei din

statele UE, din SUA, Canada.

b) contractele de exclusivitate se încheie cu distribuitorii, cu firmele din avalul lanţului

valoric sau cu furnizorii unor factori de producţie exclusivi (licenţe, brevete, materii

prime speciale) pentru a împiedica intrarea pe respectiva piaţă a altor concurenţi.

c) refuzul de a negocia – firma cu poziţie dominantă refuză să furnizeze o resursă esenţială

celei din aval, indiferent de preţ, sau întrerupe relaţiile cu un client pentru simplul fapt că

acesta refuză să accepte condiţii comerciale suplimentare discriminatorii.

d) vânzarea legată – prin care compania cu poziţie dominantă distribuie un produs doar

dacă se acceptă un anumit lot sau, mai grav, o gamă completă din sortimentele

furnizorului.

(Anexa 9)

Constau în impunerea de către firma cu poziţie dominantă a unor clauze comerciale

care-i sunt favorabile, devenind sursă de rente economice. Dintre acestea au relevanţă:

a) preţurile discriminatorii faţă de anumiţi clienţi. Se numesc preţuri discriminatorii

pentru că nivelul lor nu are legătură cu costul, cheltuielile de transport, condiţiile de

comercializare. Există preţuri:

- discriminatorii prin care surplusul consumatorului este captat total sau parţial.

Folosirea preţurilor discriminatorii este o practică abuzivă anticoncurenţială întrucât prin

ea se realizează segmentarea beneficiarilor, segmentare prin care cel care o promovează

obţine pe ansamblu profituri mai mari; în plus, creează între cumpărători situaţii

discriminatorii în sensul că avantajele oferite de vânzător unor clienţi nu sunt accesibile şi

altora;

- preţuri discriminatorii reduse practicate faţă de anumiţi distribuitori sau cu firme din

aval cu scopul ca pe pieţele din aval să nu pătrundă alţi concurenţi. Această practică este

viabilă dacă nu sunt înlocuitori apropiaţi pentru inputuri;

b) Impunerea preţului de revânzare când agentul a aflat în amonte faţă de cumpărător îi

impune acestuia preţul final pe care-l va practica în relaţiile cu clienţii. Preţul de

revânzare poate fi impus la un nivel expres sau ca limită; discountul de exclusivitate – o

concesie de preţ acordată clientului care se angajează să comercializeze exclusiv

bunurile marfare provenite de la furnizorii cu poziţie dominantă. Ambele situaţii sunt şi

practici de excluziune. În aceeaşi clasă poate fi inclus şi comisionul de fidelitate faţă de

marcă, fapt ce introduce o barieră în accesul altor concurenţi pe piaţa respectivă.

( Anexa 10)

dumpingul – decizia de a vinde un bun marfar dat pe o piaţă străină, la un preţ scăzut, la

un nivel inferior celui de pe piaţa internă. Prin el, concurenţii de pe respectiva piaţă sunt

în situaţie de discriminare artificială, fiind marginalizaţi sau excluşi;

c) condiţionarea contractului de acceptare de către unii parteneri a unor clauze ce

incumbă obligaţii suplimentare, fără legătură cu obiectul contractului sau impunerea

unor condiţii inegale între partenerii comerciali cărora li se oferă prestaţii identice;

d) preţul de transfer – folosit în relaţiile dintre filialele aceleiaşi CTN sau între filiale şi

compania-mamă. Ele sunt preţuri care nu au legătură cu nivelul şi evoluţia costului. Un

asemenea preţ este „administrat” şi sunt afectate veniturile bugetare în locaţia de unde

pleacă bunurile, dar şi raporturile concurenţiale pe piaţa bunurilor finale.

Detectarea abuzului de poziţie dominantă – practic a unei poziţii de cvasimonopol – este

foarte dificilă, întrucât demonstrarea restrângerii libertăţii de alegere a consumatorului este greu

şi neconvingător recunoscută ca probă.[12,p.198]

Concluzii˸ În cea mai mare parte a sa, legislaţia de protecţie a concurenţei este aliniată legislaţiei

internaţionale. Continuă însă să creeze dificultăţi sau pur şi simplu nu funcţionează, acele

prevederi care nu sunt preluate din texte de lege deja validate de practică şi care reprezintă,

probabil, încercări de a conferi o anumită specificitate (originalitate) legislaţiei în domeniu:

Prevederea referitoare la sancţionarea vânzării la export sub costuri.

Prevederea care interzice “realizarea de importuri fără competiţie de oferte şi tratative

tehnico-economice uzuale”. [10,p.41]

Bibliografie1. Jaques Genereux, Economie politică, Microeconomie,traducere V.Dan, Ed. All Beck,

Bucureşti, 2000, ISBN 973-655-024-9

2. C. Enache, C. Mecu, Economia politică, Ed. Fundaţia România de mîine, Bucureşti,

2007, ISBN 978-973-725-767-3

3. Geoffrez Whitehead, Economie, Ed. Sedona, Timişoara, 1997

4. Paul Cocioc, Teoria concurenţei în retrospectivă, Ed. Prisa Universitară Clujească, Cluj-

Napoca, 1999

5. Maria-Cristina ştefan, Economie politică, Ed. Bibliotheca, Tirgovişte, 2009

6. Crişan Albu, Analiza microeconomica a agenşilor economici în condiţii de piaţă, Ed.

ASE, Bucureşti, 2003

7. Constanţa Popescu, Sorin-Gabriel Badea, Gabriel Croitoru, Microeconomie- teorii şi

aplicaţii, Ed. Bibliotheca, Bucureşti, 2004

8. Maria Hămuraru, Teoria economică. Microeconomie.Concepte şi aplicaţii, Ed. A 2-a,

Chişinau 2011, ISBN 978-9975-71-162-3

9. www.stiucum.com/economie/econom-comerciala.php , vizionat la 18 martie 2013

10. www.cerope.ro/workingp,aspx D.Negrescu, G.Oprescu, Politica de protecţie a

concureţei, vizionat la 18martie

11. Ioana Tomescu, Interdicţia abuzului de poziţie dominantă, Ed. Universitatea

transnistreană, Braşov, 2009

12. Ilie Gavrilă, Tatiana Gavrilă, Competivitatea şi mediu concurenţial- Promivarea şi

protejarea concurenţei în UE, Ed. Economică, Bucureşti,2008

ANEXEANEXA 1

Tip de bariere de intrare rezultă din economiile de scală.

O situaţie este ilustrată mai jos unde a fost reprezentat costul mediu pe termen lung al unei

întreprinderi reprezentative. Costul mediu este puternic descrescător când producţia este

inferioară nivelului y0 şi apoi este constant,y0 este numit atunci nivelul minim de eficienţă al

întreprinderii. Acest nivel minim de eficienţă defineşte pragul de producţie care este necesar

pentru a obţine costuri unitare comparabile cu a altor întreprinderi (dacă acestea produc cel putin

y0).

Existenţa unui nivel minimal de eficienţa poate să fie explicat în special prin imposibilitatea

divizări anumitor echipamente pe care întreprinderile de talie mare sunt singurele în măsură să le

utilizeze eficace. Pentru a putea atinge acest nivel minim de eficacitate cel ce intră trebuie deci

să cucerească o parte din piaţă cel puţin egală cu y0. Dacă acest lucru nu este posibil sau este

foarte improbabil intrarea pe piaţă poate sa fie descurajată.

[4,p.166]

Anexa 2

Studio de caz. OPEC şi piaţa mondială a petrolului.

          Un exemplu de cartel, la nivel internaţional, îl constituie Organizaţia ţărilor exportatoare

de petrol (OPEC).

          OPEC a luat naştere în 1960, în urma întâlnirii de la Bagdad dintre reprezentanţii a cinci

ţări: Iran, Irak, Kuweit, Arabia Saudita şi Venezuela. Ulterior, în 1973 au aderat alte opt ţări şi

anume: Qatar, Indonezia, Libia, Emiratele Arabe Unite, Algeria, Nigeria, Ecuador şi Gabon.

Aceste ţări controlează aproximativ trei pătrimi din rezervele mondiale de petrol. Tot OPEC se

află la originea “socurilor petroliere”, sintagmă care desemnează cele două majorari masive ale

preţului petrolului din 1973 şi 1981.

Ca orice cartel, OPEC-ul încearca să crească preţul titeiului printr-o politică comună de reducere

a cantităţii produse. Fiecarei ţări îi revine o cotă din producţia totală a cartelului. Menţinerea unui

preţ ridicat al petrolului este împiedicată de tentaţia fiecarui membru de a-şi majora producţia şi

a obtine astfel mai mult profit. Membrii cartelului agreeaza adesea reducerea producţiei însă

frecvent încalcă acordul.

Succesul cel mai mare înregistrat de OPEC a fost în perioada 1973-1985. Preţul petrolului a

evoluat de la 2,64$/baril în 1972 la 11,17$/baril în 1974 şi la 35,10$/baril în 1981. Însă, la

începutul anilor ’80, conflictul declanşat între membrii cartelului a determinat scăderea sensibilă

a pretului la numai 12,52$/baril (1986).

Anexa3

Profiturile lui A (în cifre îngroşate) şi ale lui B în funcţie de volumele lor de producţie.

Producţia lui A

Mare Mică

Producţia lui B

Mare 5 5 0 10

Mică 10 0 7 7

[1,p.143]

Anexa 4

Altfel spus, când se porneşte de la un preţ de echilibru dat (P* în tabelul de mai jos),

cererea către firmă este mai elastică la stînga acestui punct (când preţul creşte) decât la dreapta

(când preţul se diminuează), curba cererii este în formă de cot la p* preţul de echilibru iniţial P*

(în punctul C).

Să reamintim că într-adevăr curba cererii reprezintă venitul mediul al firmei RM. Astfel,

curbei RM1 îi este asociat un venit marginal RM1 (le prelungim punctat pentru a arăta ceea ce ar

fi cerera şi veniturile dacă celelelte întreprinderi nu ar reacţiona la scăderea preţului). Începând

cu punctul C, firma trece pe o curbă a cererii mai elastică (RM2), căreia îi este asociat venitul

marginal Rm2. Consecinţa deosebită a unei cereri în formă de cot este deci că venitul marginal

indică o discontinuitate, dedesubtul preţului P*.

Această figură arată că dacă întreprinderea este confruntată cu variaţiile costurilor, preţul

şi cantitatea care îi maximizează profitul rămân neschimbate, atâta timp cât costul amrginal

variază între punctele E1 şi E2, într-adevăr, între aceste două puncte, Cm = Rm pentru o cantitate

X* constantă.

P

C

E1 RM1

E2 RM2

Rm2 Rm2

0 X* X

[1,p.141-142]

Anexa 5

Dilema prizonierului.

Să ne imaginăm doi complici (A şi B) ai unei crime, arestaţi şi interogaţi separat şi acre nu

dispun de nici un mijloc de comunicare între ei. Oportunitaţile oferite fiecărui prizonier sunt

următoarele˸ dacă amândoi neagă crima, ei îşi atrag o pedeapsă uşoară; dacă cei doi mărturisesc,

ei se expun la o pedeapsă grea; dacă unul mărturiseşte în timp ce celălalt neagă, acela care a

mărturisit şi la acuzat pe complicele său este eliberat şi celălalt executat. Bineînţeles, complicii ar

avea interesul să nege împreună. Dar, în absenţa posibilităţii de a comunica, strategia optimă a

unui individ luat separat constă în a mărturisi. De exemplu, să judecăm din punct de vedere a lui

B. Dacă A mărturiseşte, B poate alege între moarte (dacă neagă) sau o pedeapsă grea (dacă

mărturiseşte); dacă A neagă, B poate alege între pedeapsă uşoară (dacă neagă) şi libertate (dacă

mărturiseşte). Oricare eset decizia pe care o va lua A, B are interes să mărturisească. Un

raţionament simetric poate fi făcut pentru A. A şi B vor fi condamnaţi deci la o pedeapsă grea.

[1,p.143]

Anexa 6

Oglinda unei abordări de concurenţă dupa criteriul numarului agenţilor economici este

prezentată în continuare:

Ofertă

Cerere

Număr mare de

agenţi economici

Număr redus de

agenţi economici

Firmă

unică

Număr mare de

agenţi economici

Concurenţă

perfectă

Oligopol Monopol

Număr redus de

agenţi economici

Oligopson Oligopol

bilateral

Monopol

contracarat

Firmă

unică

Monopson Monopson

contracarat

Monopol

bilateral

[6,p.108]

Anexa 7

coeficientul de concentrare Herfindahl-Hirschman (HHI)

Astfel, spre exemplu, conform Departamentului de Justiţie al S.U.A. sunt considerate

concurenţiale toate ramurile în care nivelul coeficientului HHI este mai mic de 1800.

Corespunzător, se recomandă respingerea cererilor de autorizare a concentrărilor pentru toate

ramurile în care coeficientul HHI este superior nivelului menţionat, în timp ce pentru nivele mai

mici de 1000 nu se consideră necesară autorizarea prealabilă a unor astfel de modificări

structurale. Pentru ramurile cu un coeficient HHI cuprins între 1000 şi 1800 este necesară

analiza de la caz la caz a consecinţelor asupra concurenţei a unor eventuale fuziuni şi achiziţii şi

autorizarea sau respingerea acestora funcţie de rezultatele acestor analize.

Anexa 8

Relevarea articolelor ale Tratatului de la Roma privind concurenţa la nivel european

- art. 81 – referitor la înţelegerile anticoncurenţiale, orizontale şi verticale, posibile între

agenţii care definesc pieţele de oligopol;

- art. 82 – incriminează abuzul de poziţie dominantă;

- art. 86 – impune controlul concentrărilor economice (fuziuni şi achiziţii şi interzicerea

celor care pot denatura concurenţa corectă);

- art. 87 – monitorizarea ajutoarelor de stat şi restricţionarea celor care afectează relaţiile

de concurenţă şi mediul concurenţial. [11,p.1]

Articolul 81(1) prevede interzicerea acordurilor dintre agenţi economici care au ca obiect sau ca

efect împiedicarea, restrângerea sau distorsionarea concurenţei în interiorul pieţei comune şi, în

special, a celor care urmăresc:

fixarea concertată, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare,

precum şi a oricăror altor condiţii comerciale;

limitarea sau controlul producţiei, al pieţelor, dezvoltării tehnice sau a investiţiilor;

împărţirea pieţelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare;

aplicarea de condiţii diferite unor tranzacţii comerciale echivalente cu terţe părţi, provocând

în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în poziţia concurenţială;

condiţionarea încheierii unor contracte de acceptarea, de către parteneri, a unor clauze

stipulând prestaţii suplimentare care, nici prin natura lor şi nici conform uzanţelor

comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte.

Articolul 81 este compus din trei părţi. Articolul 81(1) stabileşte regula, adică interdicţia

generală aplicată comportamentelor coluzive anticoncurenţiale. Articolul 81(2) menţionează

consecinţele civile ale practicilor interzise de paragraful anterior şi anume faptul că orice astfel

de decizie sau practică este, în mod automat, nulă şi nu poate fi aplicată sau nu poate produce

efecte. În fine, articolul 81(3) reprezintă o recunoaştere a faptului că unele înţelegeri sau practici

care cad sub incidenţa art. 81(1) pot totuşi produce efecte benefice, fie în ceea ce priveşte

concurenţa, fie în legătură cu alte aspecte, efecte pozitive care pot depăşi efectele

anticoncurenţiale; de aceea aceste exceptări sunt exceptate de la regula generală de interzicere.

[10,p.40-41]

Art. 82 stipulează că „este incompatibilă cu piaţa comună şi interzisă, în măsura care ar

aduce atingere comerţului dintre statele membre, folosirea în mod abuziv de către una sau mai

multe întreprinderi a unei poziţii dominante deţinute pe piaţa comună sau pe o parte

semnificativă a acesteia”. [11,p.1]

Art. 82 prevede că orice abuz din partea unuia sau mai multor agenţi economici aflaţi într-

o poziţie dominantă în piaţa comună sau pe o parte substanţială a acesteia este interzis, atâta

vreme cât poate afecta comerţul dintre ţările membre. Un astfel de abuz poate consta în:

impunerea, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare sau a altor

condiţii comerciale inechitabile;

limitarea producţiei, distribuţiei sau a dezvoltării tehnologice în dezavantajul consumatorilor;

aplicarea în privinţa partenerilor comerciali a unor condiţii inegale la tranzacţii echivalente,

provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în poziţia concurenţială;

condiţionarea încheierii unor contracte de acceptarea, de către parteneri, a unor clauze

stipulând prestaţii suplimentare care, nici prin natura lor şi nici conform uzanţelor

comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte. [10,p.111-12]

Anexa 9

O situaţie cu totul specială de poziţie dominantă şi de incriminare a abuzului este aceea

a concernului american Microsoft pe piaţa UE căruia i s-a aplicat o amendă de aproape 500

milioane de euro de către Comisia Europeană în 2004, pentru încălcarea regulilor concurenţei

respectiv abuz de poziţie dominantă.

Faptele sunt foarte complexe şi complicate, fiecare dintre părţi aducându-le interpretări

„docte” cu ample argumente de specialitate. Întrucât decizia Curţii a rămas definitivă, reţinem,

din argumentaţia „inculpării”, că Microsoft se face vinovat de a nu fi transmis informaţiile

necesare concurenţilor de pe piaţă şi de a fi condiţionat furnizarea programului Windows şi de

achiziţionarea unui alt program – Media Player. În logica comisiei, acest fapt reprezintă un abuz

pentru că îi afectează pe beneficiari, care trebuie să plătească un preţ mai ridicat, în mod artificial

pentru Windows, ceea ce generează implicit o restricţionare a accesului la acest bun economic

marfar. În consecinţă, se solicită, ca instanţa să impună Microsoft să livreze o versiune Windows

fără conexiune cu Media Player. În plus, Comisia a argumentat că Microsoft a practicat

concurenţa neloială în raport cu concurenţii direcţi, pe care i-a pus într-o situaţie de inferioritate,

întrucât a păstrat codurile care permit personalului de la Microsoft să lucreze mai bine cu

serverele. În consecinţă, cere Microsoft ca într-un termen scurt să furnizeze informaţiile necesare

firmelor care produc programe pentru serverele concurente, iar informaţiile vor fi actualizate pe

măsura realizării de perfecţionări în domeniul respectivului software.

La rândul său, Microsoft a argumentat că nu a exercitat nici un fel de abuz întrucât

informaţia pe care se bazează sistemul este proprietatea sa intelectuală, deci nu trebuie şi nici nu

are obligaţia s-o transmită concurenţilor. În plus, în viziunea sa, interesele cumpărătorilor nu sunt

afectate prin majoritatea preţului întrucât exploatarea programului Windows prin conexiune cu

Media Player s-a făcut tocmai pentru o mai bună satisfacere a intereselor lor.

În final, executivul european a decis sancţiunea de mai sus; cum însă deciziile acestuia

sunt susceptibile de recurs la Tribunalul de Primă Instanţă şi la Curtea Europeană de Justiţie,

Microsoft a procedat în consecinţă, dar rezultatul n-a fost cel scontat. [12,p.198]

Anexa 10

Astfel, British Airways, graţie poziţiei dominante, a decis să acorde agenţiilor de voiaj un

comision suplimentar dacă realizau acelaşi volum de vânzări ca anul precedent sau dacă îl

depăşeau la biletele vândute pentru British Airways. Cum agenţiile de voiaj favorizează linia

aeriană care acordă cel mai mare comision, cumpărătorilor li se ofereau prioritar sau exclusiv

bilete pentru British Airwayis, chiar dacă serviciile oferite de liniile aeriene concurente erau mai

avantajoase. În consecinţă, Comisia Europeană a considerat că practica comisionului suplimentar

reprezintă un abuz de poziţie dominantă şi a aplicat sancţiunea corespunzătoare.

[10,p.41]