Octombrie noiembrie-2010

NR. 28 • OCTOMBRIE - NOIEMBRIE 2010 • 11,99 LEI

SCHUMACHER, DOBORÂT DE REGULAMENT

O NOUĂ ERĂ ÎN WRC

FENOMENULCRINA POPESCU

TOP 10 STREET RACES

JOCURILE COMMONWEALTH

La Rotterdamdupă 23 de ani

TOTUL DESPRE LUPTA PENTRU DREPTURILE TV DE FOTBAL

36 Interviu Zoltan SiposEste primul rutier din România legitimat la o echipă naţională U23 din Franţa. La nici 19 ani, este multiplu campion naţional şi campi-on balcanic şi participă la celebra cursă Paris-Tours. Este un vitezist consacrat; în ţară, nu are adversar la categoria sa de vârstă.

40 Și fetele pot să sară

44 Saga germană: Marcus Ehning

48 Top Street Races (II)

56 Regionalisme - Sporturi în Asia

62 De marcă - Nike/Adidas

64 Triatlon: Oameni de fier

68 Alpinism: Crina Coco Popescu

72 Cursa Melbourne

52 WRC intră într-o nouă erăÎn momentul în care Raliul Marii Britanii va ajunge la final, Campionatul Mondial de Ra-liuri spune adio actualei generaţii de modele cu motoare turbo de doi litri, care au făcut le-gea pe speciale din 1997. Noul val - tot turbo, dar cu numai 1,6 litri - este pregătit să atace.

30 Doborât de regulamentNu demult, priveliştea unei căşti roşii mijite în retrovizoare reprezenta spaima absolută în Formula 1. Revenirea lui Michael Schumacher s-a transformat însă repede într-un sezon de trudă, cu dezamăgiri crunte şi manevre la li-mita regulamentului. Rămân explicaţiile.

10 Mai presus de orgoliiCampionatul Mondial de gimnastică artisti-că - al 42-lea din istoria de 107 ani. La Rotter-dam între 17 şi 24 octombrie sunt aşteptaţi la Palatul Sporturilor Ahoy 615 sportivi (343 gimnaşti şi 272 gimnaste) - un nou record de participare. 14

Redactori: Ioan Viorel, Emanuel Terzian, Alexandru Cocu, Vlad Bucurescu,Ivonne Ghiţă, Alexandru Gheorghiaş, Cosmin Stăniloiu, Georgiana Mecu Colaboratori: Tiberiu Troia, Alexandru Ganci, Cristi Petre, Maximilian HartungDirector: Adrian Ilie Art Director: Codruţ Bendovski Foto: Getty Images/Guliver, Codruţ BendovskiDifuzare: Florentina Bălan, tel: 021 316 3380, fax: 021 316 3383, email: [email protected]

Editat de Sport TV Management SRL, RC J40/6784/1997, CIF RO9751036Str. Dr. Ernest Djuvara 30, 060104, Bucureşti ISSN 1843 – 9926 Prepress şi tipar: RH Printing Reproducerea integrală sau parţială a materialelor din revistă este posibilă numai cu acordul editorului. © 2010 Sport TV Management

Publicaţie auditată pe perioada iulie 2009 - martie 2010

DETALII

Va reuşi “Mitică” să ia mai mulţi bani pe şi pentru fotbalul românesc? Va câştiga Dolce Sport drepturile de televizare ale Ligii 1 sau şi le va păstra Digisport? Ce se întâmplă cu campionatul, cu echipele? Banii din drepturi vor constitui colacul de salvare al unui campionat în mare suferinţă?

Football Bubble

ANUL LUI NADALLa început, mulţi îl considerau a fi doar un jucător de zgură. Excepţional pe suprafaţa roşie, cu cinci victorii la Roland Garros, ibericul de 24 de ani din Baleare a jucat din ce în ce mai bine şi pe suprafeţele rapide. L-a învins pe Roger Federer în finală la Wimbledon 2008 apoi a dispus de el şi în ultimul act de la Melbourne. După seara de luni, 13 septembrie, careul este complet.Rafael Nadal l-a învins în finală pe Novak Djokovic (6-4, 5-7, 6-4, 6-2) şi şi-a trecut în palmares singurul titlu de mare şlem care-i lipsea – US Open.Nadal a devenit al şaptelea jucător din lume care realizează performanţa câştigării a câte cel puţin un titlu din cele patru majore. 2010 va rămâne un sezon excepţional pentru spaniol, autor al unei serii extraordinare în primă-vară, cu succese în toate turneele importante pe zgură (Monte Carlo, Roma, Madrid şi Paris), pe iarbă (Wimbledon) şi acum pe hard, la New York. (Alexandru Gheorghiaş)

REGINELE BALONULUI OVALÎn aşteptarea Cupei Mondiale programate anul viitor la Antipozi, Noua Zeelandă s-a impus în turneul final feminin, disputat la finele verii în Marea Britanie. Învingătoare în ultimele patru ediţii, Noua Zeelandă a defilat în semifinală împotriva Franţei (45-7), înainte de a se impune în ultimul act, in extremis, pe Twickenham, împotriva Angliei (13-10).Cu Suedia şI Kazahstan în postură de outsidere - a căror medie de reuşite a fost de sub un eseu pe meci - caimacul a revenit astfel naţiunilor deja consacrate în rugby-ul masculin.A fost al 19-lea meci consecutiv câştigat de neoze-elandeze într-un turneu final. “Ferigile negre” n-au mai pierdut din 1991, de la un 0-7 în semifinale cu Statele Unite. O partidă ce reprezintă până astăzi sin-gura lor înfrângere într-un meci de Cupă Mondială. Viitorul arată însă bine în ceea ce priveşte echilibrul de forţe la acest nivel. Cu toate că Anglia a pierdut a treia finală consecutivă de Cupă Mondială împo-triva Noii Zeelande, diferenţa de trei puncte e cea mai mică din istoria tuturor meciurilor disputate de neozeelandeze în ultimele patru turnee finale. (Alexandru Cocu)

DONINGTON, 30 - 31 OCTOMBRIECAMPIONATUL BRITANIC DE CAMIOANE

JURASSIC PARKDe nouă ori campion al Marii Britanii şi o dată titrat în întrecerea continentală, Stuart Oliver îşi va apăra titlul britanic şi în acest an, în ultima etapă a sezonului, programată la finele lui octombrie, pe Donington Park. La origine şofer de cursă lungă, Oliver s-a reconvertit în pilot al mastodonţilor pe circuit încă din 1998, an în care a debutat în Campionatul Britanic de specialitate, pe circuitul de la Pembrey. De atunci anii au trecut, titlurile s-au înmulţit iar concurenţa e astăzi alcătuită dintr-un tânăr inginer auto, Dave Jenkins şi un patron al unei companii de transport, Richard Collett. Aceştia au fost rivalii lui Oliver pe toată durata stagiunii într-un campionat britanic născut în 1984 şi devenit astăzi o veritabilă referinţă pentru întrecerile naţionale de camioane.Cu o greutate minimă de cinci tone şi jumătate şi motoare turbodiesel de 12 litri, camioanele – produse în principal de MAN, Mercedes sau Scania – dezvoltă în jurul a 1.200 de cai-putere. Dacă adăugăm un cuplu motor de 3.000 Nm, performanţele pe linie dreaptă ale coloşilor pe şase roţi ajung să le depăşească pe cele ale unor redutabile modele sport. Spre exemplu, acceleraţia de la 30 la 160 km/h – trailerele sunt limitate la acest plafon maxim din raţiuni de siguranţă - este mai performantă decât în cazul unui versiuni stradale Porsche 911-997. (Alexandru Cocu)

Campionatul Mondial de gimnastică artistică - al 42-lea din istoria de 107 ani. Anul acesta, Olanda este cea care face onorurile. La Rotterdam, între 17 şi 24 octombrie, sunt aşteptaţi 615 sportivi (343 gimnaşti şi 272 gimnaste) - un nou record de participare

MAi PRESUS dE ORgOLII

LA ROttERDAm, la Palatul Sporturilor Ahoy, va fi un cam-pionat special pentru toată elita

mondială de pe cele 5 continente. Poate fi o bătălie interesantă în trei pentru câş-tigarea titlului mondial pe echipe: China, Rusia şi SUA. Sunt multe orgolii în joc! Janssen-Fritsen vor asigura şi acum echi-pamentul, aparatele, aşa cum s-a întâmplat şi la ediţiile olimpice de la Atena şi Beijing. În concursul feminin de calificare sunt 12 subdivizii. Fetele noastre vor evolua alături de Polonia, Brazilia şi Israel în subdivizia a treia. Gimnaştii îşi vor prezenta exerciţi-ile pentru calificare în 10 subdivizii. Elevii lui Ioan Suciu sunt repartizaţi în subdi-vizia a doua cu Columbia, Japonia, Spania, Danemarca şi Finlanda .

Rotterdam înseamnă primul obstacol în drumul olimpic, o primă etapă de cali-ficare pentru Jocurile Olimpice din 2012. Dintre cele 53 de echipe masculine şi 45 feminine doar cele mai bune 24 vor avea dreptul de a participa în toamna anului viitor la Tokyo la campionatele mondiale. Acolo sita va cerne din nou.

Anul acesta, în competiţia pe echipe, sportivele din China şi SUA îşi vor reîn-noi rivalitatea. China rămâne o echipă cu multe puncte forte, deşi vorbim mereu de eternele mistere ale vârstelor gim-nastelor. Sui Lu şi Deng Linlin au crescut şi vor fi liderele echipei. Amândouă au

câştigat medalii individuale anul trecut şi şi-au îmbunătăţit considerabil exercițiile. Poate cea mai strălucitoare va fi Jiang Yuyuan, una dintre favoritele de la individual compus de la Beijing. Campioana olimpică de la paralele He Kexin a continuat să domine lumea cu exerciţiile sale spectaculoase câştigand şi titlul mon-dial în 2009. Va fi una dintre armele vizibile ale Chinei împotriva Statelor Unite şi a Rusiei.

Reintră în calcule Rusia, după ce a luat aurul european în primăvară. Poate Rusia să învingă SUA? Răspuns

afirmativ. Vor avea un team competitiv cu Aliya Mustafina, o gimnastă de 4 aparate care recent a câştigat Cupa Rusiei şi cele două Ksenia - Semenova şi Afanasyeva – aurul şi argintul de la individual compus al europenelor de la Milano. Afanasyeva şi-a consolidat reîntoarcerea după o acciden-tare şi pare a fi cartea câştigătoare.

SUA ar putea fi într-o excelentă pozi-ţie pentru a-şi apăra titlul de la echipe din 2007, cu Alicia Sacramone care are în pal-mares 7 medalii mondiale - lidera echipei feminine, răsplatită cu argint la Olimpiada din 2008 - la care se adaugă Bridget Sloan

EVENIMENT

– campioană mondială en titre - şi Rebecca Bross.

Nu sunt de neglijat nici britanicele. La începutul lui 2010, team-ul din insulă a luat argintul la Europene. Naţionala acestei ţări o va avea cap de listă pe campioana mon-dială şi europeană la sol şi campioană con-tinentală la paralele Beth Tweddle – care, la 24 ani, încă surclasează tinere adversare la cele două aparate - plus campioana Marii Britanii din 2010, Hannah Whelan.

România încearcă să intre într-o nouă eră

şi să rămână în careul de aşi al gimnasticii mondiale. Medalia de aur la sol de la Beijing o recomandă pe Sandra Izbaşa ca pe o po-tenţială candidată la un podium mondial, dacă tendonul lui Achile nu o va mai supă-ra. Noua generaţie a Românei îşi doreşte să strălucească la Ahoy.

Mondialul din 2010 este primul mare concurs pe echipe după Jocurile Olimpice; acolo, echipa masculină a Chinei a dominat concursul, iar Japonia şi SUA au luat argin-tul şi bronzul. Chiar şi fără Yang Wei care s-a

retras, chinezii au fost cei mai buni anul tre-cut la Londra, adjudecându-şi aurul la 4 din 6 finale, plus alte două medalii de argint. Deşi China şi-a pierdut superstar-ul, a răsărit o noua stea: fenomenalul Zhang Hongtao, impecabil la cal cu mânere, iar echipa este binecunoscută pentru modul în care con-cureaza sub presiune.

Japonia, campioană olimpică în 2004, are gimnaşti de 6 aparate mai tari decât China, incluzându-l pe Kohei Uchimura, gimnast complet şi complex, campionul lumii en

REmEmBER ROttERDAm

Acum 23 de ani la ediţia 24 a Campionatelor Mondiale care aveau loc la Rotterdam în 1987, veneau 42 de ţări şi 377 de concurenţi. Printre naţiuni, şi România. Sub comanda lui Octavian Bellu - antrenor de excepţie al echipei României între 1981 şi 2005, fetele noastre câştigau nu mai puţin de 10 medalii, dintre care 5 de aur (echipe, individual compus şi bârnă - Aurelia Dobre, sol şi paralele - Daniela Silivaş), 1 argint (sărituri - Eugenia Golea) şi 4 bronz (individual compus - Daniela Silivaş, sol şi sărituri - Aurelia Dobre, bârnă - Ecaterina Szabo). A fost unul dintre cele mai mari succese din istorie al team-ului nostru.

OCtAVIAN BELLU Director al Academiei Olimpice de Excelență„Privind în trecut şi analizând competiţiile care s-au desfăşurat în aceşti 5 ani de când nu am mai lucrat în gimnastică, la modul general, puterile au rămas cam aceleaşi. Bineînţeles, ierarhiile s-au schimbat un pic. A existat o perioadă destul de lungă de dominaţie a gimnasticii româneşti - cele 5 titluri mondiale consecutive, cele 2 titluri olimpice consecutive, mă refer la competiţiile pe echipe. În ultima vreme bătălia pentru dominaţia pe plan mondial s-a dat între SUA şi China, dar observăm şi ce se întâmplă pe la concursurile de junioare şi chiar la recent încheiata primă ediţie a Jocurilor Olimpice ale Tineretului. Se pare că Rusia începe să îşi recapete aplombul şi siguranţa în competiţie şi va fi un candidat important în viitor. Au apelat la antrenorii care au activat mult în străinatate - Alexander Alexandrov sau Oleg Ostapenko din Ucraina, fostul antrenor al campioanei olimpice Lilia Podkopaeva. Deci, şi-au schimbat stategia, modul în care abordează competiţia. Încet-încet, o combinaţie între metodica tradiţională rusă şi o motivaţie pe măsură au dus la o revigorare a gimnasticii din Rusia. SUA, în ultimii 23 de ani, au reuşit să câştige titlul mondial de două ori. În ultimii 10 ani a fost un tandem care s-a tot schimbat la conducere, ba chinezii, ba americanii. Gimnastica, într-un fel, s-a globalizat. Guatemala, Suedia, Belgia vin să ia medalii, nu mai spun de Marea Britanie care deja e în elită. A lua o medalie la o competiţie mondială nu mai e apanajul unui grup restrâns de ţări. Iată că Belarus nu mai ia medalie, Ucraina foarte greu, în schimb iau Brazilia, Elveţia, Australia, Italia. Au loc nişte mişcări în sport în care ţi se dă senzaţia că nu mai sunt senatori de drept.”

titre, invincibil în ultimii 2 ani, care practic l-a înlocuit în clasamentul mondial pe Yang Wei. Gimnaştii japonezi sunt recunoscuţi pentru exerciţiile curate şi pentru tehnica lor.

China, până acum, a terminat victori-oasă în ultimele trei competiţii majore pe echipe: CM 2006 şi 2007 şi JO 2008, în timp ce Japonia a luat un bronz şi 2 medalii de argint. Un duel între cele două ţări asiatice pentru titlul suprem pare inevitabil.

După bronzul olimpic de la Beijing,

americanii au prins aripi. Vor alinia cea mai puternică echipă masculină pe care au avut-o vreodată. Jonathan Horton va

fi un candidat serios la o medalie în concursul individual compus şi ar putea să fie în lumina reflectoarelor în finala de la inele şi bară fixă. Steven Legendre este pe val la sărituri şi sol, iar experiența lui Danell Leyva de participant la un campionat mon-dial îi va plasa pe americani printre favoriţii la echipe.

România: a treia la Atena la Jocurile Olimpice, un loc 4 în 2006 la mondiale, apoi un dezamăgitor loc 8 în 2007 şi locul 7 la olimpiada trecută. Deşi nu e cotată prin-tre favorite, poate ateriza pe podium cu Marian Drăgulescu, triplu câştigător al titlu-lui lumii la sărituri şi sol. Ar putea fi un nou început olimpic.

La individual compus Daniel Keating, britanicul care ar fi apărat onoarea Europei în combatul mondial pentru supremaţie, va lipsi din cauza unei accidentări. Toate speranţele se îndreaptă spre carismaticul Fabian Hambüchen din Germania, a cărei echipă a câştigat o surprinzătoare medalie de bronz în fața propriului public la ediţia din 2007 a mondialelor.

Toţi gimnaştii vor trebui să schimbe vite-za într-o treaptă superioară pentru concur-sul individual compus în mai puţin de 24 de ore după ce vor concura în finala pe echipe. Îi vom înţelege dacă vor rata, sperând să îşi recapete puterile şi potenţialul în finalele pe aparate.

OCTOMBRIE - NOIEMBRIE 2010 13EUROSPORtEUROSPORt12 OCTOMBRIE - NOIEMBRIE 2010

Va reuşi “Mitică” să ia mai mulţi bani pe şi pentru fotbalul românesc? Va câştiga Dolce Sport drepturile de televizare ale Ligii 1 sau şi le va păstra Digisport? Ce se întâmplă cu campionatul, cu echipele? Banii din drepturi vor constitui colacul de salvare al unui campionat în mare suferinţă, atât financiară cât şi valorică? Se va relansa echipa naţională pe bazele unui campionat poate mai mic, dar mai bine finanţat? Cum se va modifica “harta” distribuţiei puterii în piaţa de cablu şi satelit? Se pregăteşte Romtelecom să preia UPC? Ce canal de sport mai apare, cine mai dispare? Cine şi pe unde mai lucrează? Şi, mai ales... CARE-I PREŢUL?Multe întrebări care au generat deja o dezbatere pe forumuri, articole în presă şi care, până la momentul licitaţiei, vor suscita şi mai multe discuţii, şi mai multe articole, declaraţii, manevre, zvonuri, surprize. Este vorba despre un mare interes din partea publicului. Fotbalul vinde! “Nebunia” continuă!

COVER STORY

EmANUEL tERzIANIOAN VIOREL

FOOTBALL BUBBLE

Cunoscutul comentator Emil Grădinescu traduce aceste mişcări astfel: “În spatele posturilor de acest gen stau entităţi econo-mice de calibru care îşi promovează intere-sele prin intermediul vehiculului de imagi-ne care este sportul”.

Conform directorului său general Vlad Enăchescu, Dolce Sport deţine deocamda-tă drepturile pentru Liga Campionilor (fără opţiunea 1, care este la TVR), primele două opţiuni din Liga 2 din România, campio-natul Portugaliei şi Cupa Ligii Franţei. Plus campionatele de rugby din Anglia şi Franţa şi Cupa Mondială la handbal. Enigmatic,

Enăchescu a afirmat că “veţi avea surprize de la noi în viitorul apropiat”.

În piaţă s-a şoptit mai întâi despre po-sibilitatea ca Dolce să se implice în lupta pentru achiziţionarea drepturilor din Liga 1, cele care livrează o bună audienţă chiar şi pentru meciuri între echipe “mici”. Senzaţia generală iniţială e susţinută de faptul că un nume greu în audiovizualul românesc spor-tiv, Horaţiu Nicolau, este şeful proiectului Dolce Sport; aceasta cântăreşte mult în ecuaţie, având în vedere faptul că Nicolau a lucrat pentru Media Pro, a creat Telesport, a produs emisiuni sportive pentru TVR, a

câştigat drepturile Ligii 1 pentru Telesport, apoi a lucrat pentru Vântu.

După ce s-a şoptit, au apărut certitudi-nile: Dolce Sport s-a lansat în august 2010. Apoi, au apărut articole pe blog-uri şi une-le chiar bine documentate în presă (vezi ProSport din 9 septembrie) care anunţă nu numai un ipotetic consorţiu Romtelecom – UPC, dar şi suma pe care ar pune-o pe masă pentru drepturi: 150 de milioane de euro pentru 3 ani!

Oricât de bune şi credibile ar fi surse-le jurnaliştilor, de regulă astfel de date nu apar decât când cineva doreşte, când face un joc mediatic. Cine ar putea alimenta aceste “scurgeri”? Oricare dintre ‚jucători’, inclusiv Liga, pentru că fiecăruia i se poate găsi un scenariu, un interes în această dis-pută. Cum şi Digi este extrem de interesată de aceste drepturi, se anunţă o bătălie de zile mari la licitaţia de anul viitor, spre satis-facţia lui Mitică Dragomir.

Scump, Doamnă, scump!

Creşterea sumei obţinute din drepturile TV pentru următoarele trei sezoane, 2011 – 2014, nu poate fi decât în avantajul clu-burilor. „Dacă ar fi după cluburi, probabil că multe dintre ele şi-ar dori să avem doar şai-sprezece, chiar paisprezece echipe în prima ligă, astfel încât suma să se împartă la mai puţini, iar lor să le revină mai mult”, opinea-ză în stilu-i caracteristic Dumitru Dragomir, preşedintele Ligii Profesioniste de Fotbal din România.

Ceea ce-l interesează însă mai mult pe Dragomir este obţinerea la licitaţia pentru drepturile pe perioada 2011 – 2014, a unei sume mai mari chiar decât cele 102 mili-oane de euro (cu TVA), atât cât s-a luat la precedenta „strigare”. Şeful LPF crede că „probabil vom reuşi să vindem cu o sumă în jur de 115 milioane de euro, fără TVA! E foarte posibil să se întâmple asta”.

Nu se poate pune multă bază pe exac-titatea cifrelor pe care Dragomir le avan-sează, pentru că la fiecare declaraţie apar altele (oricum, însă, toate sunt la peste 100 de milioane), totuşi să ne aducem aminte că acum trei ani, când Dragomir spunea că vrea să obţină 54-57 de milioane de euro (adică dublu decât fusese preţul până

DOLCE SPORt este cea mai nouă televiziune de sport apărută pe piaţa românescă. Modelul a fost

lansat la noi de Boom Sport în 2006, platfor-ma digitală care şi-a înfiinţat propriul canal de nişă după achiziţionarea drepturilor de retransmisie a campionatului italian, spani-ol şi, ulterior, a Ligii Campionilor. Modelul însă fusese “brevetat” încă din anii '90 în Occident: Sky în Anglia, Canal+ în Franţa, ş.a.m.d. – adică de câte o platformă digitală din fiecare ţară mare. Campionii în dome-niu sunt, fără îndoială, Sky, care au acaparat piaţa britanică, au o prezenţă puternică în Italia şi încep să-şi facă loc şi în Germania.

Concret, un distribuitor de servicii tv se implică în cumpărarea drepturilor sporti-ve (în primul rând fotbal), îşi construieşte propriul post (sau posturi) în jurul acestor drepturi şi îl oferă numai abonaţilor săi fie ca bonus, atunci când vrea să-şi crească sau să-şi menţină numărul de abonaţi, fie ca opţiuni plătite separat într-o fază ulterioa-ră, când a crescut destul şi vrea să îşi mă-rească veniturile.

RCS a deschis drumulLa noi, după Boom, a urmat parteneriatul

RCS-Antena 1, consorţiu care a cumpărat drepturile Ligii 1 după o bătălie cruntă cu grupul Realitatea-Caţavencu (care şi-ar fi lansat propria platformă digitală dacă ar fi obţinut meciurile din România). RCS şi Antena 1 au mers o perioadă împreună, su-portând cheltuielile postului GSP TV, apoi, în 2009, RCS şi-a înfiinţat propriile canale, Digisport şi Digisport Plus. Concentrarea drepturilor se produsese, epoca în care vedeam un meci la TVR, altul la Antena 1, altul la TVR2, altul la Naţional şi altele la Telesport, etc se terminase. Definitiv.

Digisport deţine deja, în afara a pa-tru opţiuni din campionatul de fotbal al României, un portofoliu deja solid, luxos, premium: campionatele de fotbal ale Angliei, Italiei şi Spaniei, Formula 1, Moto GP, NBA, Diamond League şi unele meciuri din Europa League şi ale echipei naţionale de fotbal a României! - pentru a enumera doar cele mai importante “proprietăţi”.

RCS a investit zeci de milioane de euro în drepturi!

Succesul Digisport - care a atras abonaţi de ordinul sutelor de mii atât pentru plat-forma Digi cât şi pentru reţeaua de cablu RCS – a dat idei şi altora. Astfel, un alt colos telecom, Romtelecom, a decis să se implice în această piaţă.

Surprize de la Dolce Sport

După ce a preluat infrastuctura platfor-mei de satelit Boom, prin care a dobândit şi drepturi pentru Champions League, Romtelecom doreşte să extindă şi plat-forma Dolce, serviciul IPTV numit Dolce Interactiv şi reţeaua de cablu NextGen (fir-ma de cablu deţinută 100% de Romtelecom care cumpără firme mai mici de cablu şi care a ajuns, după un an, să deţină aproape 200 000 de abonaţi). Şi cum o putea face mai bine dacă nu apelând la soluţia miracu-loasă, “amărâtul” de fotbal românesc?

Dumitru Dragomir:„Dacă ar fi după cluburi, probabil că multe dintre ele şi-ar dori să avem doar şaisprezece, chiar paisprezece echipe în prima ligă, astfel încât suma să se împartă la mai puţini, iar lor să le revină mai mult.”


Foto: Gazeta Sporturilor

atunci), tentaţia bănuielii de bluf era enor-mă; şi, iată, a obţinut cu mult mai mult! Pe „Mitică” îl putem bănui de orice, dar numai de naivitate sau „scăpări” nu. Ca urmare, probabil că se doreşte doar stabilirea unui prag minim (care să nu fie mai mic decât suma actuală – caz în care reducerea nu-mărului de echipe din Liga 1 ar deveni foarte necesară) şi se testează pragul ma-xim. Probabil că până în primăvară se va vorbi chiar şi de 200 de milioane de euro! Teasing-ul a început deja: Dragomir con-sideră că pentru următoarea licitaţie, cea pentru drepturile pe perioada 2014-2017, „se pot obţine două sute de milioane de euro, chiar dacă aici includ şi TVA-ul! Cred că la ora respectivă societatea va fi pregăti-tă pentru a se ajunge la o asemenea sumă”.

Ideea pare simplă şi corectă, din punctul lor de vedere: cluburile să aibă asigurate cheltuielile normale din drepturi, adică 100% din bugetul lor uzual. Dacă mai vin, la unii măcar, bani şi din alte părţi (reclamă, sponsorizări, cupe europene, vânzări de jucători), ar fi doar un „bonus” - având în vedere că pe aceste din urmă căi de finan-ţare nu se poate pune aproape nici o bază în viitorul previzibil.

„Am trei trusturi TV din România care deja şi-au manifestat interesul de a partici-pa la licitaţie, trusturi puternice, plus unul din străinătate, care, dacă va câştiga, ne va lăsa pe noi, Liga, să facem producţia! O s-o facem şi pe-asta. Nici o problemă, dacă în acest fel cluburile vor câştiga mai mult. Nu treceţi cu vederea faptul că momentan sunt echipe al căror buget este acoperit în proporţie de cincizeci la sută din drepturile TV”, susţine cel mai abil vânzător de drep-turi din istoria României.

Dacă despre cele trei trusturi româneşti se pot face oricâte speculaţii, în privinţa ce-lui străin planează cele mai multe îndoieli – afară de cazul când este doar un vehicul creat pentru cineva din România, care tot în România are interes. România nu are în acest moment „investment grade” - adi-că, nu eşti sfătuit să investeşti în România. Situaţia socio-politico-economică este cam tristă – prin urmare, e greu de crezut că vre-un actor extern semnificativ, independent şi serios, ar putea fi interesat de un campio-nat în care echipele se desfiinţează, se dez-integrează, care nu produce de ceva vreme cam nici un rezultat sau jucător valoros „la export” şi în care singura ţintă a patronilor sunt banii de la UEFA.

Teodor Avramescu: “Când ai drepturi pe mai multe campionate îţi poţi face meseria mai bine decât când ai un jurnal de sport de 10 minute”.

Jucători de alt calibru decât televiziunile

În lupta dintre cei doi giganţi ai telecomunicaţiilor nu mai pare a fi loc şi pentru posturile trusturilor tradiţionale (ProTV, Antena 1, TVR, Kanal D, B1 TV), care îşi calculează veniturile în funcţie de o piaţă de publicitate extrem de săracă în condiţiile crizei actuale. Analistul media Petrişor Obae, edito-rul site-ului paginademedia.ro, explică de ce: “În raportul posturi TV ale cabliştilor / posturi ale companiilor de televiziune, reţelele de cablu au un avantaj major: un cash flow constant din abonamente care poate asigura plata drepturilor de difuzare. Posturile TV clasice depind de publicitate, iar momentul actual nu este cel mai bun pentru piaţa din România”.

Observator informat al acestor mişcări din media, Cătălin Tolontan, redactorul şef al Gazetei Sporturilor, crede că “peste tot în lume pro-ducătorii de conţinut intră în alianţă, asta ca să nu zic că sunt înghiţiţi,

Ce se-ntâmplă dacă...?

Necunoscutele majore ale zilei de azi, în afara oricăror speculaţii şi calcule ce se pot face, sunt două: cum va arăta caietul de sarcini al licitaţiei şi ce prevederi noi (dacă vor apărea) ar putea veni din zona CNA-ului şi a Consiliului Concurenţei. Oricare poate aduce criterii care să limi-teze exclusivitatea câştigătorului (gen un meci, oricare – sau o opţiune clar definită 1, 2, 3, etc - să fie disponibil unei televizi-uni cu grad de acoperire al populaţiei mai mare decât oricare dintre competitori, gen 60%) sau care să impună criterii de dis-ponibilitate şi pentru alţi distribuitori ai canalului care va conţine meciurile (câşti-gătorul să fie obligat să ofere la un preţ re-zonabil propriul său canal tuturor firmelor de cablu / satelit din ţară. Posibil este, nu şi probabil, pentru că limitarea exclusivită-ţii ar scădea mult din valoarea drepturilor, dar asta nu înseamnă că zona juridico-le-gislativă nu constituie o necunoscută, un factor de risc.

Dumitru Dragomir are însă soluţii pen-tru orice situaţie: “Pe mine nu mă inte-resează că meciurile sunt pe GSP, care n-are şaizeci la sută acoperite naţională. Are în schimb Antena, chiar dacă dă un sin-gur meci pe etapă, dar în contract nu scrie că trebuie să mi le dea pe toate pe postul cu această acoperire. E suficient unul, re-stul, treaba lor ce fac cu ele. Şi nu mă refer aici doar la Antenă, ci la oricine altcineva care va câştiga licitaţia. Dacă postul numă-rul unu al trustului câştigător are şaizeci la sută acoperire şi îmi dă un meci pe etapă, atunci e în regulă. Sau, eventual, dacă vin-de o opţiune către un astfel de post, iar este perfect legal”.

Nu e greu să ne gândim că există deja so-luţia de avarie, adică pentru cazul în care, de exemplu, ar exista cu adevărat doar o singură companie care ar licita o sumă mai rezonabil reieşită din calcule econo-mice şi adaptată vremurilor actuale, adică, să zicem, 40-60 de milioane de euro plus TVA. La o adică, DIGI s-ar putea dezintere-sa de drepturile Ligii 1, pentru că ar face o mare economie de bani, are suficiente alte „proprietăţi” în domeniul sportiv (şi vor mai fi disponibile Champions League, Europa League, Olimpiade, etc), lăsând

Romtelecom-ul singur. Amintindu-ne de episodica deţinere a acestor drepturi de către ISM, care a supralicitat în 2003 până la 5 milioane de dolari pe sezon, dar a re-nunţat după câteva săptămâni la drepturi, e greu de crezut că Liga nu are pregătiţi 1-2 „iepuri” care să încerce ridicarea preţului chiar şi în cazul în care ar rămâne un sin-gur ofertant serios şi realmente interesat. În acest sens, urmează un joc de strategie şi un joc al minţii excepţional şi nu trebuie sub nici un motiv subestimată abilitatea celor de la RCS în acestă privinţă, oameni care mai întotdeauna au găsit o cale exce-lentă şi eficientă de a-şi atinge scopul.

În cazul obţinerii unui preţ nu mai mare decât cel actual, Liga trebuie să ia în serios opţiunea diminuării numărului de echipe. Vor fi cele 18 echipe care compun Liga 1 în momentul de faţă capabile să încheie acest campionat, date fiind marile proble-me financiare cu care se confruntă fotbalul românesc la nivel de club?

Dumitru Dragomir spune că „va fi foarte greu. Să vedem, e posibil ca de la anul să avem o ligă întâi cu 16 echipe, poate chiar cu 14, deşi eu nu mi-aş dori asta, pentru că rezultatele cele mai bune pentru fotbalul românesc au fost obţinute cu 18 echipe în prima divizie. Oricum, chiar dacă vom avea

de către distribuitori. Pentru că nu „content”-ul este rege, ci contextul. Să obţii bani din conţinut a devenit o glumă faţă de banii pe care-i scoţi dând acces la conţinut, ceea ce fac cabliştii. După ce RCS&RDS a vidat piaţa de drepturi cu Digisport, încă un jucător de talie, Romtelecom, intră pe piaţa de sport, astfel încât celelalte televiziuni, să le spu-nem tradiţionale, vor evolua în propria ligă, lăsând <<uriaşii>> să-şi facă jocul lor. Dacă la Digi şi Dolce adaugi TVR şi Eurosport, deţinători istorici de drepturi, rezultă că, în privinţa marilor competiţii, restul nu mai sunt semnificativi”.

Sfârşitul televiziunii bune şi, mai ales, gratuite

Jurnalistul Radu Naum de la GSP TV mer-ge pe aceeaşi linie: “Centrul de greutate s-a

mai mişcat pe această nişă, tocmai pentru că televiziunile care trăiesc în bună par-te din publicitate nu mai sunt dispuse, şi nici nu mai e logic, să investească enorm în drepturi TV. Există un meci de categoria grea între distribuitori, iar cei care nu şi-l permit mizează pe oferta editorială şi pe forţa concernelor din care fac parte, cu tot ceea ce înseamna cross-promotion, mar-keting, etc”.

Există însă şi specialişti care nu cred în acest fel de business. Unul dintre ei este Costi Mocanu, directorul general al ProTV SA, companie care deţine şi canalul Sport.ro: “Unii playeri ţintesc venituri tradiţio-nale, advertising şi cablu, alţii văd sportul drept modalitatea prin care îşi pot asigu-ra alte servicii. E perfect legal. Nu şi de perspectivă. Actualul sistem, <<fotbal for free>>, nu va mai continua”.

Cu aproximativ 10-12 ani întârziere, România trăieşte ceea ce şi alte ţări din Vest au trăit: sfârşitul televiziunii bune şi

gratuite. Ceea ce e valoros, căutat, chiar dacă de o mai mică parte a publicului, este prin urmare vandabil şi mai mulţi doresc acel “ceva”. Paradoxal, “piaţa liberă”, con-curenţa, în loc să micşoreze preţul sau să îl optimizeze, îl măreşte. Drepturile TV – cu atât mai mult cele din sport – sunt unice şi îşi epuizează valabilitatea extrem de rapid. Nu pot fi imitate, copiate, reluate. Şi mai au şi marea valoare a “live”-ului, a emoţiei, a pasiunii,... a pariului. Prin urmare, preţul lor creşte, câtă vreme există cumpărători şi bani.

Apariţia Romtelecom-ului în această ecuaţie, firmă deţinută 46% de statul ro-mân şi 54% de OTE (telecomul grecesc, controlat de Deutsche Telekom) schimbă fundamental datele problemei pentru că în luptă apare şi capitalul de stat – stat care are, faţă de Romtelecom, şi alte inte-rese decât profitul pur. În lupta dintre pri-vat şi stat, când statul face regulile şi când vrea, mai greu câştigă zona privată.

Costi Mocanu: “Unii playeri ţintesc venituri tradiţionale, advertising şi cablu, alţii văd sportul drept modalitatea prin care îşi pot asigura alte servicii. E perfect legal.”

Radu Naum: “Drepturile TV nu pot funcţiona fără suma de meserii din presa sportivă şi e firesc ca oricine vrea să investească în aşa ceva să încerce să atragă lucrători în domeniu. În fond, când eşti comentator de fotbal trebuie să ai fotbal de comentat. Întrebarea e cât mai contează profesioniştii în acest domeniu.


cu Vlad Enăchescu, s-a mutat la Dolce. Sorin Enache, director general al grupu-lui Realitatea-Caţavencu, a confirmat că “postul Telesport se află în procedură de faliment şi se va închide”.

Pe această temă, repondenţii noştri sunt ceva mai reţinuţi în a da nume.

Mitică Dragomir ştie cine nu va dispă-rea: „Nu cred că GSP TV va dispărea, aşa cum cred mulţi. Nu ştiu dacă Antenei,

adică trustul lui Voiculescu, îi va conveni să rămână fără post de sport. Mai ales că, vă spun sincer, Antena, când a câştigat în 2008, împreună cu RCS-ul, mi-a dat de la început banii pentru un întreg an! Mai rar aşa ceva”.

Costi Mocanu e sincer, direct, tranşant: “Numeric vorbind, piaţa e mai relaxată acum. Dispare Telesport, a plecat Boom, Sport Klub şi-a sublicenţiat anumite pro-prietăţi”. Dar opinia lui este la 180 de grade de cea a lui Radu Naum: “Va fi încă şi mai aglomerată. Cred că în viitorul apropiat nu vor dispărea posturile care au conţinut şi audienţe rezonabile. Deocamdată, din ceea ce se vede şi se aude, fiecare dintre cele care îndeplinesc aceste condiţii a luat măsuri dure pentru supravieţuire, ceea ce înseamnă că vor să meargă mai departe”.

Plastic, Emil Grădinescu apelează la o comparaţie: “Cam acelaşi lucru s-a întâm-plat în comerţ. Au apărut supermarketurile şi au dispărut micii comercianţi”. În timp ce analistul Petrişor Obae face o diferenţiere: “Putem vorbi de două feluri de canale de sport în România, după tipul de proprieta-te. Pe de o parte, avem posturi dezvoltate de companii de televiziune (vezi Sport.ro şi GSP TV) şi, pe de altă parte, posturile TV deţinute de reţelele de cablu (Digi şi acum Dolce). Apariţia Dolce va înteţi nu lupta între televiziuni, ci lupta între operatorii de cablu, aceste posturi, cu mare priză la public, funcţionând ca un puternic instru-ment de marketing şi de atragere de noi clienţi”. Teodor Avramescu, redactorul şef al canalelor Digisport, e mai circumspect: “Deocamdată, apariţia Dolce Sport nu în-seamnă mare lucru. Depinde de ce porto-foliu de drepturi va reuşi să aibă”.

Canale diferite, pachete diferite, preţuri diferite

Aşadar pare că avem de-a face cu o îm-părţire clară a canalelor de sport: a) televi-ziuni sportive care se bat pentru audienţă şi publicitate (actualmente Sport.ro , GSP TV, dar ar mai fi loc pentru un fel de Info Sport), care se vor tabloidiza cât de mult e necesar pentru rating şi care vor re-nunţa din ce în ce mai mult la a transmite

doar 14 echipe nu va fi nici o problemă. Suma licitată iniţial nu se va schimba, adică nu va scădea pentru că la momentul lici-taţiei erau 18 echipe, iar apoi au ajuns 14! Asta deoarece, prin contract, este stipulată obligativitatea televizării a doar 7 partide, nu 9! A, că vor cei care au acum drepturile să le dea pe toate nouă, e treaba lor, dar nu sunt obligaţi s-o facă. Şi încă un lucru: ca şi până acum, toţi banii obţinuţi din drepturi-le tv vor merge la cluburi, Liga nu-şi va opri nici un comision”.

E România pregătită pentru pay-per-view?

Iată o idee interesantă: pay-per-view, un sistem care funcţionează în ţările occiden-tale. E pregătită România pentru aşa ceva? Directorul general al ProTV, Costi Mocanu, crede că într-acolo ne îndreptăm: “Piaţa va ajunge în acel punct. Boom a fost un

început, alţii vor continua. România este o ţară europeană. Săracă, dar europeană. Vor fi unii care vor plăti pentru acest conţi-nut. Atenţie însă, cred că numărul lor este mult mai mic decât cel potenţial, la care îţi dă dreptul să speri distribuţia serviciilor de cablu. În mod clar nu va fi o piaţă 100% pay, free-tv va continua să trăiască şi să se dezvolte”.

În aceeaşi notă se exprimă şi comentato-rul Emil Grădinescu: “Este cea mai cinstită modalitate de acces la evenimente de in-teres. Nu vom mai rezilia contracte după contracte cu reţelele de cablu în funcţie de cine deţine drepturi, ci vom plăti la bu-cată ceea ce vrem să vedem. Mergem la chioşc, luăm cartela şi gata. E, aici e pro-blema: care chioşc, care cartelă? Logistica pay-per-view e complexă şi nu ştiu cât de repede se poate aplica la noi. Sunt totuşi optimist, pentru că televiziunea există într-un teritoriu economic de mare dinamism”.

Directorul general Dolce Sport, Vlad Enăchescu, crede în idee, dar nu în viitorul apropiat: “Piaţa locală de televiziune este una atipică în comparaţie cu cele din alte ţări europene şi este influenţată puternic de preţul serviciilor. Schimbări în acest sens vor apărea însă. Acesta este trend-ul european şi mondial şi uşor, uşor ne vom alinia şi noi la acesta”.

Există însă şi opinii contrare. Jurnalistul Radu Naum: “Suntem deja într-un soi de pay-tv. Pentru un pay-per-view clasic mă îndoiesc că publicul român e pregătit”. Sau analistul media Petrişor Obae: “Nu cred că România este pregatită pentru a plăti conţinutul. Şi este puţin probabil ca operatorii de cablu să ceară o taxă pentru postul lor de sport. Şi-ar anula avantajul de marketing: alegeţi-ne pe noi şi aveţi şi Liga Campionilor gratis, de exemplu”.

Cum va arăta piaţa canalelor de sport?

Până la apariţia - sau nu – a pay-per-view, ne-am întrebat dacă apariţia Dolce Sport duce la o suprasaturaţie pe piaţa canalelor de sport. Şi întrebări colaterale: dacă drepturile de transmisie se grupea-ză în jurul coloşilor, ce se va întâmpla cu celelalte posturi? Deja dispare Telesport, post care nu a mai asigurat salariile anga-jaţilor de 5 luni şi toată redacţia, în frunte

Petrişor Obae: “Pentru companiile de cablu, un post TV este un instrument de marketing.”

Vlad Enachescu:“Piaţa locală de televiziune este una atipică în comparaţie cu cele din alte ţări europene şi este influenţată puternic de preţul serviciilor.


plătesc un abonament întreg, pentru toa-te posturile TV din portofoliul cablistului. Deci investiţia se întoarce. Iar într-o com-panie de comunicaţii, valoarea este dată de numărul de abonaţi”.

Unul dintre cei implicaţi, Vlad Enăchescu, crede că “sunt mai multe componente ale dezvoltării. Extinderea reţelelor este im-portantă, după cum atragerea de publici-tate rămâne vitală. Au scăzut bugetele de publicitate sub influenţa crizei, dar aceas-ta nu va dura la infinit. Piaţa o să îşi revină şi noi la fel”. Şi reprezentantul Digisport, celălalt jucător de acelaşi calibru, Teodor Avramescu, consideră că “la prima vedere pare că audienţa a trecut în plan secund, dar nu e de neglijat pentru că fondurile din publicitate sunt importante”.

Iată o temă pe marginea căreia Radu Naum şi Costi Mocanu au aceleaşi păreri. Jurnalistul de la GSP TV spune că “dacă judecăm numai în această nişă, da, putem spune că există o competiţie în alte coor-donate. Dar pentru posturile care nu apar-ţin de companii distribuitoare TV există în continuare alte mize care le menţin în bă-tălia pentru audienţe şi publicitate. Sunt bătălii care se duc în paralel”. Directorul ProTV crede că “lucrurile stau foarte bine şi pentru playerii care ţintesc piaţa de ad-vertising. Sport.ro şi-a crescut cota de pia-ţă constant, deşi în ultimii trei ani au apă-rut şi GSP TV, şi Digisport, şi Boom Sport. La fel şi Eurosport, dovadă că e bine să nu uiţi că brandul bate meciul”.

Emil Grădinescu vede şi o parte bună în această schimbare de obiective: “Câştigarea pieţei de cablu înseamnă ve-nituri constante şi apreciabile. Fără bleste-mata obsesie pentru audienţă ar dispărea tabloidizarea şi ar creşte calitatea conţinu-tului. Aşadar, explorarea acestei zone de extindere, ar fi benefică pentru noi toţi”.

Devine jurnalistul un migrator după drepturile tv?

Apariţia Dolce deschide discuţia şi des-pre o altă componentă, jurnalistul sportiv de audiovizual. În primul rând comenta-torul, dar şi reporterul, producătorul, ope-ratorul, editorul, redactorul. Pentru că nu

există îndeajuns de mulţi profesionişti pe piaţă, noii veniţi încearcă să-i atragă de la posturile deja existente. S-a ajuns în situa-ţia ca jurnalistul să migreze după drepturi, iar cel mai proaspăt exemplu este plecarea comentatorilor Emil Grădinescu, Bogdan Cosmescu şi Cosmin Băleanu la Dolce, unde au făcut joncţiunea cu întreaga ex-redacţie Telesport.

Nu e prima mişcare de acest gen, de ace-ea putem vorbi deja despre un fenomen,

care este recepţionat diferit de oamenii pe care i-am intervievat.

Radu Naum: “Drepturile TV nu pot func-ţiona fără suma de meserii din presa spor-tivă şi e firesc ca oricine vrea să investească în aşa ceva să încerce să atragă lucrători în domeniu. În fond, când eşti comentator de fotbal trebuie să ai fotbal de comentat. Întrebarea e cât mai contează profesioniştii în acest domeniu. Unii gândesc că dacă au drepturile TV premium ale unui sport nu e

competiţii sportive; b) canale de sport ale telecom-urilor, multinaţionale care îşi doresc dezvoltarea sau menţinerea unui întreg business cu proprietăţi exclusive sportive, canale care au de regulă conţi-nut premium chiar dacă nu sunt vândute (încă) separat sau pentru preţuri sem-nificative (Digisport – RCS, Dolce Sport – Romtelecom, Sport 1 - UPC); c) canale pan-europene sau regionale (Eurosport, Eurosport 2, Sport Klub); d) canale nişă, care au o legătura mai mult sau mai pu-ţin evidentă cu sportul (Fishing & Hunting, Extreme Sports, ESPN Classic, ESPN

America, Yacht & Sail, Motors TV, Poker TV, etc). Deocamdată, banii cei mulţi sunt la telecom-uri, iar drepturile valoroase, înde-osebi fotbalul de mare interes, au migrat acolo.

Bătălia se poartă acum pe alte co-ordonate, care depăşesc o televiziune obişnuită.

Petrişor Obae explică: “Pentru compani-ile de cablu, un post TV este un instrument de marketing. În contextul în care sportul este un domeniu de interes pentru public, un canal exclusiv de sport ar putea atrage noi abonaţi pentru companie. Iar aceştia


Emil Grădinescu: “Prin forţa împrejurărilor, un comentator urmează drepturile de televiziune. Nu ai timp să aştepţi vremuri mai bune pentru că ieşi din piaţă.”

SUMELE OBŢINUTE DE-A LUNGUL ANILOR LA VÂNZAREA DREPTURILOR DE TELEVIZIUNE.1996 – patru cluburi şi-au vândut individual drepturile pentru meciurile de pe teren propriu: Steaua, Rapid, Dinamo şi FC Naţional. Cumpărător a fost trustul Pro, iar suma totală virată celor patru cluburi a fost de 300.000 de dolari1997 – International Sport Management a cumpărat drepturile tv pentru campionat pe o perioadă de 2 ani, iar suma plătită a fost de 800.000 de dolari1999 – Antena 1 a luat drepturile, dar n-a televizat decât primele 20 de etape ale sezonului 1999-2000, pentru care s-au plătit 1,2 milioane de dolari.decembrie 1999, ProSport Grup a televizat restul campionatului, adică etapele 21-34, pentru suma de 1,474 333 dolari.2000 – ProSport Grup a luat drepturile pe patru ani. Pe perioada 2000-2002 a plătit 2,5 milioane de dolari pe an, iar pentru perioada 2002-2004 câte 3,3 milioane de dolari pe an2004 – Horaţiu Nicolau a luat drepturile pe 3 ani pentru Telesport, perioada prelungindu-se ulterior cu încă un an. Suma plătită a fost de 6,7 milioane de euro pe an.2008 – Antena 1 şi RCS şi-au adjudecat drepturile pe o perioadă de 3 ani, suma plătită fiind de aproape 102 milioane de euro. (toate sumele menţionate includ TVA)

nevoie neapărat să îşi aducă şi comentatorii premium. Fiecare îşi face socotelile funcţie de obiectivul pe care vrea să îl atingă”.

Costi Mocanu, evident, e diametral opus lui Naum: “Dacă îţi faci jobul doar vorbind despre un campionat sau altul, e ok, poţi ale-ge să te duci după el. De la ProTV nu a plecat nimeni, deşi am fost primii care am comen-tat Spania, Italia, Germania. Acum Mironică, de exemplu, nu are nici o problemă să ”zică” vreo două amicale de vară şi un derby de Bulgaria în creierii nopţii. În rest face emisiu-ne, redactează ştiri şi scrie pentru ziar”.

Teodor Avramescu: “Când ai drepturi pe mai multe campionate îţi poţi face meseria mai bine decât când ai un jurnal de sport de 10 minute”. Vlad Enăchescu: “Nu e vor-ba de o migrare, ci de capitalizarea imagi-nii şi cunoştinţelor jurnalistului şi în scopuri comerciale”.

Emil Grădinescu, implicat şi, implicit, su-biectiv: “Prin forţa împrejurărilor, un comen-tator urmează drepturile de televiziune. Nu ai timp să aştepţi vremuri mai bune pentru că ieşi din piaţă. Unii manageri de modă ve-che percep migrarea noastră ca pe o trădare. Trădători sunt cei din cauza cărora TVR-ul a

pierdut Liga Campionilor în 1999 sau Liga 1 în 2007, forţându-ne şi pe noi să plecăm ca să ne putem face meseria”.

Cea mai neutră voce pe acest subiect este a lui Cătălin Tolontan, care identifică şi un vinovat pentru situaţia creată: “Jurnalistul devine o anexă a unor drepturi. Dacă deţii, pare mai puţin important să îngrijeşti, ceea ce e păcat de la <<Micul Prinţ>> încoace. De pildă, calitatea comentariilor a scăzut îngri-jorător şi o spune cineva care nu se pricepe la comentarii TV”.

ConcluziaUn lucru e sigur: drepturile pentru Liga 1

începând cu vara lui 2011 devin o miză uria-şă pentru cele două posturi susţinute de te-lecom-uri. O anunţă declaraţiile lui Avramescu – “vrem să le păstrăm” – şi Enăchescu – “o să aveţi surprize de la noi”. Digisport şi Dolce Sport sunt în pole-posi-ton; au proprii abonaţi, au bani, au dorinţa de a investi, au nevoie de acest vehicul de imagine care este fotbalul românesc. Să câş-tige cel care va putea, va şti să le şi „împa-cheteze” cât mai frumos!

EUROSPORt26 OCTOMBRIE - NOIEMBRIE 2010

Suma obţinută pentru drepturile tv pe perioada 2008-2011, adică 85 de milioane de euro (fără TVA) a fost împărţită în mod egal ca şi distribuire pe cei 3 ani, adică 28,3 milioane anual. Din această sumă, cluburile primesc un procent în funcţie de locul ocupat la finalul campionatului precedent. Pentru exemplificare, iată cum au fost premiate cluburile pentru poziţia ocupată la finele campionatului 2008-2009locul 1 – 11,30 la sutălocul 2 – 8,83 la sutălocul 3 si locul 4 – 7,77 la sutălocul 5 si locul 6 – 7,06 la sutălocul 7 si locul 8 – 6,36 la sutălocul 9 si locul 10 – 5,30 la sutălocul 11si locul 11 – 4,24 la sutălocul 13 si locul 14 – 3,53 la sutălocul 15, 16, 17 si 18 – 2,82 la sutăEchipele aflate pe locurile 15-18, adică retrogradatele, nu au primit nici un ban, sumele respective intrând în contul echipelor care au promovat în Liga întâi la finele sezonului respectiv. Situaţia se repetă an de an. Banii pentru o ediţie de campionat se achită în două tranşe, una la începutul respectivului campionat, a doua la mijlocul sezonului.

Cătălin Tolontan: “Jurnalistul devine o anexă a unor drepturi. Dacă deţii, pare mai puţin important să îngrijeşti, ceea ce e păcat de la Micul Prinţ încoace.”

FABRICA DE GOLURI

În ultimele sezoane, fotbalul german a ajuns un soi de «entertainment» american, un soi de spectacol orientat pe privitor şi nu neapărat pe succesul sportiv imediat, obținut cu orice mijloace. Etapa a doua a actualului sezon a produs 39 de goluri, un cuantum neverosimil chiar şi pentru standardele Bundesligii, cea mai productivă ligă de top a Europei de aproape un deceniu încoace.Tacticile defensive sunt «faux pas», lucruri pe care nu le faci dacă vrei să rămâi în horă. Golul este tot ce contează, chiar şi pentru «săracii» ligii veniți în vizită la Munchen. Un exemplu în acest sens este rezultatul fantastic al celor de la Kaiserslautern, echipă nou-promovată, care după ce a câştigat în prima rundă, la Koln, a făcut acelaşi lucru cu Bayern (2-0), o săptămână mai târziu.Bundesliga nu este un loc pentru fricoşi. Cei care se ascund, pierd; pierd din start, pierd suporteri, pierd credit, respect.Bundesliga este, în schimb, locul unde oaspeții se simt ca la ei acasă. În etapa a doua au fost şapte victorii în deplasare, asta în condițiile în care Bayern nu a reuşit să facă punct afară.Cel mai aşteptat meci de până acum a fost şi singura remiză albă a primelor trei etape. Bayern şi Werder, cele mai bune echipe ale ultimilor zece ani, s-au ciocnit la Munchen, dar nu a câştigat nimeni. Derby-ul dintre Sud şi Nord nu a produs goluri şi pentru că în Germania sunt cei mai buni portari de pe continent. Tim Wiese şi Joerg Butt au fost în zonă şi la ora meciului. Iar în etapa următoare s-a jucat Schalke-Dortmund, singurul lucru care contează pentru clasa muncitoare a țării.Poate că germana nu este cea mai pasională limbă din lume, dar două cuvinte, măcar, trebuie să învățăm, două cuvinte care înseamnă Bundes-liga: «Ausverkauft» stă pentru stadioane arhipline, iar «Torfabrik» (în acelaşi timp mingea cu care se joacă) stă pentru goluri, multe goluri. În Germania, meciurile se joacă doar cu casa închisă, iar media de reuşite pe meci oscilează la 3. (Cristi Petre)

PRImUL SEzON al revenirii lui Schumi pare astăzi un amestec de frustrare, tristeţe şi – cel mai greu de acceptat - un strop de umi-linţă. Clasat la marginea inferioară a Topului 10 în ierarhia piloţilor,

fără nici un podium la activ în stagiunea ce se îndreaptă spre final, Michael Schumacher şi-a ratat revenirea. A-l covârşi însă cu responsabilitatea eşecu-lui reprezintă eroare şi nedreptate deopotrivă. Mai cu seamă în Formula 1, acolo unde calitatea precară a materialului de concurs compromite – une-ori vreme de aproape un deceniu, vezi cazul Jenson Button – stofa oricărui campion mondial potenţial.

Plănuit şi născut pe când echipa activa sub provizoratul Brawn GP, mo-nopostul Mercedes MGP W01 a moştenit şi bună parte din tarele team-ului condus de Ross Brawn. Altfel spus, o finanţare insuficientă. Resursele echi-pei - şi aşa limitate, căci sponsor principal nu a avut pe toată durata acelui prim sezon de criză – au fost îndreptate cu prioritate spre bătălia pentru titlu în 2009. Cercetarea şi dezvoltarea monopostului 2010 au avut de sufe-rit. Iar testele – de asemenea – au fost reduse. Mercedes a preluat echipa în noiembrie, iar Schumi a semnat o lună mai târziu.

Nu-i de mirare că referinţa designerilor Brawn fusese cu totul alta. Monopostul a fost proiectat de o echipă obişnuită cu stilul de pilotaj al lui Jenson Button: un monopost uşor, subvirator în ceea ce priveşte distribuţia maselor interne şi amplasarea lestului pentru corecţii de fineţe. A fost de-senat de o echipă cu acces limitat la tunelul aerodinamic şi la circuitele de teste private, două instrumente de dezvoltare pe care Schumi şi oamenii săi le utilizau la discreţie în anii petrecuţi la Maranello.

Or, germanul a semnat cu Mercedes în decembrie anul trecut, chiar în momentul în care interzicerea testelor private – prevăzută de regulament – intra în vigoare. “Nici o sesiune de teste nu este autorizată între săptămâna premergătoare startului într-un nou sezon şi finalul respectivului an calen-daristic”, stipulează articolul 22 din regulamentul sportiv al Formulei 1. Deci înaintea actualului sezon, Michael Schumacher a putut beneficia de numai 16 zile de teste, cu un monopost cu caracteristici necunoscute, proiectat de o echipă necunoscută, cu pneuri pe care – din nou - nu le cunoştea!

Teribilul rezultat al unei asemenea asocieri a apărut în cel de-al patrulea Grand Prix al sezonului. În Marele Premiu al Chinei, derulat în condiţii teo-retic prielnice lui Schumi – ploaie şi, implicit, aderenţă precară - septuplul campion mondial a înotat şi s-a scufundat în anonimat. A pierdut toate du-elurile pe pistă, indiferent de pneurile cu care era încălţat. Ceea ce l-a con-dus pe Ross Brawn, la vremea respectivă, să indice prima cauză a eşecului: “Trebuie să înţelegem ce probleme are Michael cu deteriorarea pneurilor. Prin urmare, ritmul său de cursă ridică probleme în asemenea condiţii şi trebuie să le rezolvăm până la următoarea cursă”. N-a fost cazul, semn că problemele legate de anvelope şi de maniera în care Schumi le utilizează erau mai importante decât se credea la vremea respectivă. Un pic curios, nu-i aşa, căci – alături de Rubens Barrichello şi Jarno Trulli – Schumi era, pe hârtie, unul dintre puţinii piloţi ai actualului platou care aveau experienţa slickurilor, utilizate în F1 până în 1997 şi reintroduse anul trecut.

Actualul regulament prevede însă, din raţiuni de distribuţie a maselor in-terne, anvelope faţă înguste, în timp ce stilul de pilotaj al lui Schumacher necesită un monopost uşor supravirator, cu o aderenţă maximă pe puntea faţă, pe care pilotul să o înscrie uşor în viraj, urmând să controleze apoi deri-va punţii spate. “Acest tip de pneuri nu se potrivesc exact cu ceea ce e obiş-nuit Michael să facă”, recunoaşte şi directorul de motorsport al celor de la Mercedes, Norbert Haug, amic al lui Schumi încă de la jumătatea deceniului trecut, când ambii se aflau în tabere adverse: la McLaren, respectiv Ferrari.

O părere împărtăşită şi de directorul de competiţii al celor de la

Nu demult, priveliştea unei căşti roşii mijite în retrovizoare reprezenta spaima absolută în Formula 1. Revenirea lui Michael Schumacher s-a transformat însă repede într-un sezon de trudă, cu dezamăgiri crunte şi manevre la limita regulamentului. Rămân explicaţiile.

dOBORâT dE REguLaMENT

“Cred că dacă Michael ar fi revenit anul trecut, ar fi fost mai fericit. Pneul faţă era mai aderent şi toată lumea se lupta cu un comportament supravirator al monoposturilor”. Hirohide Hamashima, director de competiții Bridgestone

Bridgestone: “Cred că dacă Michael ar fi reve-nit anul trecut, ar fi fost mai fericit. Pneul faţă era mai aderent şi toată lumea se lupta cu un comportament supravirator al monoposturi-lor”, explica recent Hirohide Hamashima, citat de săptămânalul britanic Autosport. “În acest an însă, am folosit reducerea de dimensiuni

a pneurilor pentru a ajusta echilibrul general al monoposturilor. Asta înseamnă o tendinţă subviratoare, care nu-i convine lui Michael”.

Hamashima ştie ce spune. Ultimul an al războiului pneurilor dintre Bridgestone şi Michelin a coincis cu cel din urmă sezon al lui Michael Schumacher. În 2006, ca şi în anii precedenţi, cei doi furnizori de anvelope îşi dezvoltau produsele în jurul echipelor şi pilo-ţilor cei mai competitivi în lupta pentru titlul mondial. Bridgestone şi Ferrari legaseră acel parteneriat de la începutul deceniului, în timp ce Michelin miza pe Renault şi proaspătul său

campion mondial, Fernando Alonso.“În general, dacă pilotul prefera un com-

portament vădit supravirator, noi îi puneam la dispoziţie un pneu faţă mai lat. Dacă pre-fera un monopost subvirator, produceam şi noi un pneu mai îngust, iar echipa modifica monopostul în consecinţă. Are încă nivelul

de altădată, dar nu cred că i se potriveşte pe-rioada actuală, cu un singur manufacturier de pneuri”, a încheiat resaponsabilul nipon. Cu alte cuvinte, pe vremuri, Schumi beneficia deseori de avantajul unor pneuri Bridgestone dezvoltate după propriile doleanţe. Nu mai e cazul astăzi.

Alt vechi atu, pe care germanul nu-l mai poate exploata, îl reprezenta realimentările. Schumi îşi împărţea cursele în două-trei sprin-turi, cu rezervoare umplute pe jumătate. Ele îi permiteau să adopte un ritm de cursă sus-ţinut şi în acelaşi timp să minimizeze uzura

pneurilor. Relativ uşor în combustibil, încălţat cu pneuri ce se uzau mai repede decât cele de astăzi, Schumi era excelent în a exploata fe-reastra optimă de randament a pneurilor.

Astăzi însă, nevoit să ia startul cu rezervorul plin, să petreacă jumătate de cursă în condiţii de gestiune a unui lest suplimentar de 50-60

kg – o opţiune strategică dificil de administrat, pe care în trecut ar fi refuzat-o din start - la care se adaugă pneurile actuale, cu rată de uzură lentă, Michael are – cursă de cursă - op-ţiuni tactice limitate. La capitolul strategic, în care strălucea odinioară, Schumi bălteşte azi.

Cu un monopost pe care n-a avut posibili-tatea să-l cunoască şi să-l corecteze, cu schim-bări regulamentare pe care le-a subestimat, germanul a petrecut un sezon de chin şi tru-dă. De unde şi frustrarea unui campion nevoit astăzi să bată pentru mărunţişul de puncte rămase.


În 1970, la prima ediţie, au trecut linia de sosire 55 de alergători în faţa a 150 de spectatori. Astăzi participă peste 40 000 de concurenţi, peste 2 milioane de oameni ies pe străzi pentru a-i vedea şi aclama şi peste 350 de milioane de telespectatori urmăresc evenimentul în faţa micului ecran. Omul care a influenţat decisiv toate aceste transformări a fost Fred Lebow; Fischl Lebowitz s-a născut la Arad într-o familie de evrei askenazi care a emigrat peste Ocean când el era încă un copil. Alergător de fond, Lebow a vrut să schimbe atitudinea oamenilor faţă de mişcare şi mai ales faţă de alergarea pe şosea. A iniţiat maratonul New York-ului, la prima ediţie doar în jurul Central Park-ului, apoi, când a redesenat traseul (pe care se aleargă şi în prezent) a dus cursa prin toate cele cinci mari zone importante ale oraşului. Practic, Fred Lebow e primul care a mutat un maraton pe străzile unui oraş gigantic şi lumea a crezut, în 1976, când s-a întâmplat asta, că e nebun. Se mai spusese asta despre el în alte ocazii, când a avut idei neobişnuite, cum ar fi Mini Maratonul feminin Crazy Legs.Fred Lebow a participat la 69 de curse de maraton, inclusiv la primul de la New York, în 1970, când, la 38 de ani, a terminat pe locul 45, după mai bine de patru ore de la start. Dar memorabil este ultimul, cel aler-gat în 1990, când avea 58 de ani terminat în 5 ore 32 de minute 35 de secunde. Astăzi, o statuie a legendarului Fred e mutată din Central Park la linia de start şi de sosire a maratonului, pentru a veghea alergătorii cărora le-a oferit una dintre cele mai fascinante şi mai iubite curse din lume. Moştenirea pe care inventatorul Maratonului de la New York a lăsat-o lumii nu e doar cursa în sine, ci şi atitudinea celor care participă la ea, acţiunile de caritate ale acestora, precumşi ale spectatorilor. (Cosmin Stăniloiu)

7 NOIEMBRIE 2010MARATONUL DE LA NEW YORK

INTERVIU

EStE PRImUL RUtIER din România legitimat la o echipă naţională U23 din Franţa. La nici 19 ani, este

multiplu campion naţional şi campion balcanic şi participă la celebra cursă Paris-Tours. Este un vitezist consacrat; în ţară, nu are adversar la categoria sa de vârstă. Contratimpul este arma sa forte.

Cum ai ajuns la echipa Pe Hagenau Remy meder?

- Am început să practic ciclism la 12 ani. De fapt, am început cu mountainbike, am fost şi campion naţional acum 2 ani, la juniori. Dar am renunţat la mountainbike fiindcă îmi plăcea mult mai mult ciclismul de şosea. Anul trecut, când concuram la juniori, am participat cu lotul la curse internaţi-onale foarte importante, campionatele europene şi mondiale, unde am obţinut rezultate suficient de bune încât să atrag

atenţia câtorva cluburi din străinătate. Am ales această echipă pentru că accep-tă ca, în timpul sezonului competiţional, să mă întorc acasă pentru şcoală. Ei mi-au oferit un contract pe un an cu posibilitatea de prelungire.

Ai reuşit să te acomodezi în Franţa? - Prima parte a sezonului a fost cu ade-

varat dificilă. Fiind primul an în această categorie şi concurând la cel mai înalt ni-vel, este foarte greu. Mi-a luat mult timp să mă obişnuiesc cu mentalitatea de curse de aici. Este primul an când am un calendar de curse foarte încărcat, cu 2 - 3 competiţii pe săptămână, de la mijlocul lunii februarie şi până în octombrie.

Cum reuşeşti să faci faţă şi şcolii şi ciclismului?

- Este cam greu să le combini pe amân-două. Anul acesta a fost foarte greu din

cauză că am mers în Franţa. A trebuit să fac un efort su-plimentar şi să învăţ lecţiile fără ajutorul profesorilor, iar la două luni să mă întorc acasă pentru a da lucrări şi teze, ca să pot încheia anul. M-am descurcat destul de bine având în vedere că nu am note proaste la şcoală.

mai ai timp şi pentru distracție?

- Nu am prea mult timp liber, antrenamentele mă ţin ocupat în cea mai mare parte a săptămânii. În timpul liber, îmi face plăcere să stau cu prietenii sau cu familia însă acum, fiind departe de casă, ţin legătura cu ei prin internet. De asemenea, îmi place să ascult muzică şi să mă uit la filme.

Cum decurge pregătirea acolo?

- Pregătirea începe în noiembrie în sala de forţă, pentru dezvoltarea forţei şi a masei musculare. Acesta este primul pas pentru pre-gătirea sezonului compe-tiţional. În ianuarie încep

cantonamentele în anumite zone de vest ale Europei unde este mai cald; din fe-bruarie începe sezonul competiţional. Pregătirea este planificată conform perioa-dei în care trebuie să fii în formă maximă. Antrenamentele durează între 2 şi 6 ore, 6 zile pe săptămână. Între curse facem an-trenamente pentru a îmbunătăţi anumite caracteristici de căţărător, sprinter sau de contratimp.

Care sunt diferenţele faţă de România?

- Enorme, şi asta din cauza mentalităţii oamenilor şi a problemelor financiare cu care se confruntă majoritatea populaţiei române. Ciclismul în Franţa este un sport foarte popular, cicliştii sunt recunoscuţi şi respectaţi pentru efortul depus. Îmi face plăcere să particip la curse unde pe margi-nea şoselei se află sute de spectatori care aplaudă.

Zoltan Sipos:”Vreau să fiu ciclist profesionist!”

te-a schimbat străinătatea? - În ultimii 2 ani am călătorit foarte mult

prin Europa, participând la multe curse alături de echipa naţională. Întâlnind mul-te persoane de altă naţie, îţi dai seama că acei oameni sunt mai calmi, mai relaxaţi şi toate astea pentru că au o mentalitate diferită. Ceea ce mi se pare cel mai im-portant este că europenii nu fac lucruri-le doar pentru că trebuie, ci de plăcere!. Se simte şi se şi vede asta! Pentru mine, oportunitatea de a activa la Pe Hagenau Remy Meder reprezintă posibilitatea unui nou început în ciclism, la un nivel mult mai înalt decât înainte şi o şansă de a fi plătit făcând ceva ce îmi place. Avem un salariu, dar se câştigă foarte mult din premiile de cursă. La cursele mai mari, sunt premiaţi primii 20. Pe lângă aceste recompense, primim bonusuri din partea echipei pentru clasările fruntaşe.

Cum ai caracteriza situaţia ciclismului românesc şi ce perspective mai are el?

- Ciclismul românesc se află în impas de ani de zile. Din cauze financiare dar şi de la unele greşeli făcute pe parcursul anilor de către conducătorii acestui sport. Sunt persoane care fac eforturi mari pentru a ajuta ciclismul românesc, dar este nevoie de mai mulţi astfel de oameni. Din ferici-re, România are talente în ciclism. Cunosc mulţi ciclişti cu mare ambiţie şi potenţial care, dacă primesc atenţia cuvenită din partea Federaţiei Române de Ciclism, ar putea ajunge să concureze la cel mai înalt nivel.

Cum a fost în turul Romaniei, mai ales că ai fost obligat să abandonezi când erai cel mai bine clasat ciclist român (lo-cul 9 la general, după etapa a 4-a)?

- În Turul României m-am simţit foarte bine, sunt mulţumit cu rezultatele obţinu-te la prima mea participare. Îmi pare foar-te rău că am fost implicat în acea căzătură care m-a forţat să abandonez în ultima parte a turului. Era loc şi de mai bine. Mai am multe tururi în faţă şi sper să fie mult mai bine în anii următori.

Care e visul tău? - Îmi doresc să obţin rezultate cât mai

bune pentru a atrage atenţia echipelor profesioniste. Ultima cursă la care voi par-ticipa în acest an este una dintre cele mai importante din categoria U23, Paris-Tours. Sper să obţin un rezultat foarte bun acolo. Apoi, după încheierea contractului cu Pe Hagenau Remy Meder, îmi doresc să pot avansa la o echipă profesionistă sau semi-profesionistă. Aş vrea să ajung profesionist cât mai devreme, să pot participa le cele mai importante curse şi să am rezultate foarte bune.

Cum te defineşti?- În competiţii sunt agresiv. Îmi place să

atac, iar în timpul curselor nu am prea mul-tă răbdare, de aceea - de multe ori - eu ini-ţiez atacurile. În timpul cursei, nu mă gân-desc la prea multe, ştiu ce am de făcut şi mă concentrez asupra acelui lucru. Ca om, sunt calm. Cei care nu mă cunosc spun ca sunt foarte tăcut, dar nu este aşa.


BIOGRAFIE zOLtAN SIPOŞS-a născut pe 15 decembrie 1991, în Târgu Mureş.Studii: Liceul Sportiv ,,Szasz Adalbert’’ din Târgu Mureş.Cluburi la care a activat: 2004-2007, C.S. Mureşul; 2008, C.S.Mureşul-Mazicon Bucureşti; 2009, Mazicon Bucureşti; 2010, Pe Hagenau Remy Meder (Franţa).

PALMARES2010:- campion naţional la contratimp individual, categoria U23- vicecampion naţional la contratimp individual, Elite- câştigătorul probei de contratimp la cursa pe etape Circuit des 3 Cantons (Belgia)2009:- câştigător Trofeul Ardealului - câştigător Cupa Federaţiei Române de ciclism- câştigător Turul Dobrogei - câştigător Cupa Teleajan- campion naţional la contratimp, categoria U23 - campion naţional de juniori mari la contratimp- campion naţional juniori mari la proba de fond- campion balcanic la contratimp (Turcia)- câştigător al Criteriului Juniorilor2008: - câştigător Cupa Federatiei Române de ciclism- câştigător Turul Dobrogei - campion naţional de juniori la contratimp- campion naţional de juniori în proba de fond- locul 2 la Naţionalele de ciclocros- locul 3 la Criteriul Juniorilor2007:- câştigător Cupa Federaţiei Române de Ciclism- câştigător Cupa Sovata (mountainbike)- câştigător Cupa Ardealului (mountainbike)- campion naţional la mountainbike- locul 2 în proba de contratimp la Campionatele Naţionale de şosea- locul 3 în proba de fond la Campionatele Naţionale de şosea- locul 3 la Campionatele Naţionale de ciclocros.

PENtRU GEmENII americani Bob şi Mike Bryan tenisul are deja o pagină specială în istoria sa. Ei

sunt deţinătorii recordului de victorii la dublu în circuitul ATP. Pe 1 august, la Los Angeles, cei doi, jucând finala cu numărul 100 a carierei, au câştigat cel de-al 62-lea titlu, stabilind un record absolut al întrece-rilor de dublu din circuitul ATP. Precedentul record, 61 de victorii, aparţinea legendari-lor australieni Todd Woodbridge şi Mark Woodforde.

“E un record la care nu ne-am gândit vreodată că vom ajunge. Când ne-am în-ceput carierele, acum 12 ani, acest record era precum Muntele Everest pentru noi.” a spus Mike. Emoţiile momentului i-au făcut pe americani să piardă primul set în faţa pe-rechii Eric Butorac şi Jean-Julien Rojer. “Am fost nervoşi, îmi simţeam mâna ca de jeleu” a completat Brian.

Cei doi fraţi au câştigat pentru a şasea oară turneul de la Los Angeles, disputat în apropierea reşedinţei lor din Camarillo. Familia, prietenii, cei mai importanţi oa-meni din viaţa lor erau acolo. Nimic să-şi dorească în plus într-o astfel de zi. Recordul celor doi a ajuns deja la 64 de victorii şi 102 finale ATP şi se pare că nu se va opri aici.

Chiar dacă au 32 de ani, Mike şi Brian

vor să doboare şi alte recorduri. Cel mai important, cel al titlurilor de Grand Slam. Deocamdată au câştigat 8, jucând 16 fi-nale. Mark Woodford are, alături de Todd Woodridge, 11 victorii. Ultimul are însă 16 titluri de Grand Slam în palmares, ultimele 5 alături de Jonas Bjorkman. Oricum, fraţii Brian au deja alte recorduri: singura pe-reche învingătoare în mai mult de 600 de

NOU RECORD ATP LA DUBLU

meciuri la profesionişti, singura cu 7 finale consecutive de Grand Slam, între 2005 şi 2006. Niciunul dintre ei nu-şi poate imagi-na cariera fără celălalt. Când erau copii, pă-rinţii le-au interzis să joace competitiv unul împotriva celuilalt, iar la juniori i-au obligat să câştige alternativ meciurile jucate oficial.

Au crescut fără televizor şi jocuri video, s-au antrenat câte 4 ore zilnic

supravegheaţi de tatăl lor. Ca majoritatea gemenilor, aproape totul îl fac împreună iar pe terenul de tenis e deja legendă sincroni-zarea lor şi identitatea mişcărilor. Mai mult, extrem de rar folosesc semnale ale mâinilor sau schimbă vreo vorbă pe teren. E ca şi cum ar fi împreună un singur organism. Unul care tinde spre perfecţiune, cel puţin pe terenurile de tenis.

Reprezentantele sexului frumos şi-au făcut loc cu tenacitate în discipline ce păreau destinate doar bărbaţilor. Rând pe rând în fotbal, box, rugby sau automobilism au apărut femei care nu doar s-au adaptat rigorilor jocului dar şi-au pus amprenta în discipline unde puţini le-ar fi dat şanse de reuşită. Ultimul bastion cucerit de fete îl reprezintă săriturile cu schiurile.

ŞI fETELE pOT să saRă

FEBRUARIE 2009, cu un an înainte de Jocurile Olimpice de la Vancouver. În camera unui hotel din oraşul ceh

Liberec, unde este cazată delegaţia america-nă participantă la CM de schi nordic, Lindsay Van îşi face migăloasă unghiile. Are mâna unei domnişoare care vrea să arate perfect

la întâlnirea cu un tânăr chipeş. În realitate este un exerciţiu de imagine inutil, căci la „rendez-vous” fata va purta mănuşi, aşa că nimeni nu îi va putea admira manichiura. Peste mai puţin de două ore, Lindsay va fi în aer, la propriu, plutind peste trambulina din Liberec într-un zbor care îi va aduce medalia de aur la sărituri cu schiurile feminin.

Spectatorii care au venit să vizioneze în

premieră proba feminină la un Campionat Mondial au privit cu uimire cum făpturi cu centrul de greutate jos prin definiţia mamei natură au fost capabile să sară peste 93 m, pe o trambulină având punctul K la 90 de metri. Lindsay a câştigat aurul cu o săritu-ră de 97,5 m în manşa secundă, primind pentru stil note comparabile cu cele ale lui Simon Ammann sau Gregor Schlierenzauer

când cele două vedete sunt într-o zi bună. Ulrike Graessler din Germania a avut două sărituri constante în jurul a 93 m, iar nor-vegiana Anette Sagen a aterizat la 94 m în manşa finală, completând un podium isto-ric. Competiţia a fost o adevărată lovitură de imagine, posturi din întreaga lume relatând că şi fetele sunt capabile să sară cu schiurile. Şi încă bine!

Vis spulberatExperimentul numit sărituri cu schiu-

rile feminin a fost demarat de Federaţia Internaţională de specialitate (FIS) după anul 2000, când au început să fie organizate etape de Cupă Continentală. Ideea a prins repede, iar în 2006, când FIS a decis să in-cludă proba fetelor în programul CM de la Liberec, în lume erau deja sute de săritoare care practicau acest sport în mod organi-zat. În acelaşi an, CIO a primit o solicitare oficială pentru includerea probei feminine de sărituri în programul Olimpiadei de la Vancouver, iar şansele de reuşită păreau foarte bune. Numai că CIO a spus un mare NU, motivând că există prea puţine sportive cu adevărat valoroase. „Această probă nu va figura în programul Jocurilor Olimpice, în-trucât nu dorim ca valoarea medaliilor să fie diluată”, a explicat sec Jacques Rogge.

Decizia a fost unanimă, iar bătălia părea pierdută iremediabil. Numai că săritoare-le au decis să lupte pentru a avea şansa să guste din gloria olimpică. CIO a respins propunerea cu patru ani în urmă, dar între timp în proba feminină se cristalizase o elită care a arătat de ce este în stare la Mondiale şi s-a considerat îndreptăţită să meargă la Vancouver.

Cum forul de la Lausanne nu putea fi acţionat în judecată, fetele au apelat la o găselniţă, chemând în instanţă comitetul de organizare de la Vancouver (VANOC), pe motiv că încalcă paragraful 15 din Carta Drepturilor şi Libertăţilor cetăţenilor cana-dieni, întrucât găzduieşte probe masculine la sărituri, dar le interzice pe cele feminine. Pe lista reclamantelor s-au înscris 15 sporti-ve, în frunte cu medaliatele la CM, iar sen-tinţa s-a dat în iunie 2009 şi a fost destul de interesantă: judecătorul a admis că fetele sunt discriminate, însă a adăugat că vinovat este doar CIO şi că acest for nu este guver-nat de respectiva Cartă. Apelul a fost pierdut în noiembrie, anul trecut, astfel că Lindsay,

Ulrike, Anette şi toate celelalte au trebuit să se împace cu ideea că vor fi doar spectatoa-re la JO.

Din toată această bătălie au rămas un film documentar emoţionant produs de actriţa Virgina Madsen, „Fighting Gravity”, şi pro-misiunea FIS că va face o altă încercare de a convinge CIO să includă proba feminină în programul Olimpiadei de la Soci în 2014. Până atunci însă, unele dintre sportive s-ar putea să devină mame sau să dispară din

prim-planul unei discipline care devine atractivă pentru tot mai multe puştoaice - inclusiv în România – dornice de senzaţii tari.

Paradoxal, în momentul în care a început concursul olimpic la trambulina K-95 de la Vancouver, recordul acesteia era deţinut de Van, cu o săritură de 105,5 m reuşită la Cupa Continentală... Nu au fost mulţi săritori care au depăşit această lungime, Simon Ammann câştigând titlul olimpic cu o încercare de 108 m.

LIBEREC, CEHIA: ULRIKE GRAESSLER (GER), LINDSEY VAN (SUA), ANETTE SAGEN (NOR)


În prima duminică de octombrie premiul “Qatar Arc de Triomphe” aduce în scenă pe hipodromul Longchamp cei mai rapizi cai pursânge. “L’Arc” se aleargă pe iarbă pe o distanţă clasică de 2400 de metri. Startul se dă de lângă Moulin, apoi pista urcă uşor până la Porte de Boulogne, coboară şi porneşte spre o curbă de-abia sesizabilă, pentru a ieşi pe o linie dreaptă lungă de 533 de metri până la primul potou. Recordul probei este deţinut din 1987 de Peintre Célèbre în 2’24”60. Naşterea Premiului “Arc de Triomphe” pe 3 octombrie 1920 a prelungit viaţa Marelui Premiu al Parisului, devenind după 89 de ani cea mai mare cursă hipică de plat internaţională rezervată cailor de plus 3 ani. Un mare eveniment are şi premii totale uriaşe 4 500 000 euro, cu o repartizare a banilor în funcţie de valoare: primul 57.14%, al doilea 22.86%, al treilea 11.43%, locul patru 5.71%, locul cinci 2.86%. În plus, condiţiile de organi-zare şi amenajările tehnice sunt ultramoderne: plecarea din boxe, cronometraj electronic, fotofiniş numeric color, control televizat cu 6 camere.După cursă sunt selecționaţi caii cei mai apţi pentru ameliorarea rasei, valoarea din competiţie măsurându-se ulterior şi în amploarea succesului pe care laureatul îl transferă urmaşilor. Șase învingători ai celebrei curse şi-au văzut descendenţii imitându-i: Biribi (Le Pacha), Djebel (Coronation), Ri-bot (Molvedo şi Prince Royal II), Seabird (Allez France), Rainbow Quest (Saumarez) şi ultimul, din prezent, Montjeu (Hurricane Run). (Ivonne Ghiță)

3 octombrie 2010PREMIUL ARCULUI DE TRIUMF QATAR

TOţI CEI 5 COPII ai familiei Ehning au învăţat echitaţie la Südlohn, un mic orăşel din lan-

dul Renania de Nord–Westfalia. Marcus, cel mai mare dintre frati, a început la 7 ani să descopere ce înseamnă să faci pasiu-ne pentru cai atunci când l-a încălecat pe “Narmit”, primul său ponei.

A primit o dată şi un premiu speci-al pentru realizarea unui parcurs, chiar dacă a căzut de pe cal de trei ori. Când a crescut, primul cal adevărat de care a avut grijă a fost “Metaxa”, foarte dragă

lui. Atunci când a aflat că va fi vândută, Marcus a aprins o lumânare în fiecare seară, rugându-se sa nu îi fie luată şi şi-a petrecut timpul stând lângă ea în grajd. Tatăl lui Marcus „a primit mesajul“ şi a re-ziliat contractul. De atunci, tânărul călăreţ a învăţat ce înseamnă să preţuieşti un cal şi cum poţi să te legi sentimental de el.

Apoi, a venit rândul lui “Starlight”, res-ponsabil pentru primul succes interna-ţional al germanului - a câştigat primele medalii de aur cu echipa la Europenele din 1990/91. La vârsta de şaisprezece ani, Marcus a făcut tranziţia de la ponei la caii adulţi. Cu „Orchidee” şi „Talan”, a obţinut medalia de aur la Campionatul European de patru ori în perioada de juniorat.

O mulţime de reuşite a avut şi cu „Opium”, printre care câştigarea Cupei Naţiunilor şi a Marelui Premiu de la Varşovia. Astăzi, calul în vârstă de 26 de ani se bucură de o binemeritată pensio-

nare pe păşunea din domeniul Ehning. Au urmat succese internaţionale cu „Costa” şi „Antares”. Odată cu sosirea în 1998, de Crăciun, a lui “For Pleasure” - un armăsar Hanoverian cu un talent imens pentru să-rituri, o prezenţă şi un caracter minunat - a început şi povestea adevaratului succes.

Astăzi, Marcus concurează la cel mai

înalt nivel în concursurile de sărituri pes-te obstacole cu „Sandro Boy”, „Sabrina”, „Vulkano”, „Leconte” şi „Plot Blue” care îi aparţin, dar şi cu „Nolte’s Küchengirl”, antrenată pentru Grand Prix-uri de Johannes, fratele său.

După victoria din finala Cupei Mondiale de la Geneva de la începutul lui 2010, când a devenit primul triplu câştigă-tor din istorie cu trei cai diferiţi, Marcus Ehning a participat la opt dintre cele nouă etape Global Champions Tour (GCT) - competiţie considerată a fi Formula 1 a săriturilor peste obstacole - cu “Sabrina”,

“Plot Blue” şi “Nolte’s Küchengirl”. Deşi Europa a fost inima operaţională a circu-itului, ultima etapă s-a derulat în Brazilia, în urma căreia s-a stabilit Campionul GCT 2010, în funcţie de punctele acumulate în etapele precedente.

Aşadar, în ultima etapă de la Rio de Janeiro, care a fost divizată în două

Marcus Ehning - unul dintre cei mai buni călăreţi din lume, o personalitate apreciată în lumea ecvestră, pentru care echitaţia se bazează pe respect şi armonie cu calul. Chiar dacă nu este numărul unu mondial, la cei 36 de ani a scris o pagină de istorie devenind în august 2010 câştigătorul celui mai mare premiu în bani oferit vreodată în competiţiile de sărituri peste obstacole, la Global Champions Tour.

OCTOMBRIE - NOIEMBRIE 2010 45EUROSPORt


manşe, călăreţii au avut misiunea difici-lă de a trece fără greşeală peste obsta-colele ridicate la 1,60m. Responsabil de traseu a fost Uliano Vezanni. Germanul Ehning figura printre favoriţi alături de compatriotul său Marco Kutscher şi de belgianul Jos Lansink, campion mondial en titre. Kutscher pe “Catoki” a doborât două obstacole şi a părăsit concursul; şansa lui Lansink s-a spulberat când calul său “Spender” a dat jos două bare. Doar Ehning a reuşit să se califice în manşa se-cundă a finalei fără nici un punct de pe-nalizare, concurând ultimul dintre cei 18 calificaţi. Trebuia doar să termine între primii trei pentru a-i sufla lui Kutscher ti-tlul suprem.

La baraj au intrat şapte cupluri cal-că-lăreţ. Irlandezul Denis Lynch cu armăsarul său de 11 ani “All Inclusive” a intrat al doi-lea pe parcurs stabilind cel mai rapid timp 33.5s şi zero puncte penalizare. La fel de curat au terminat şi Edwina Alexander (AUS) cu “Cevo Itot de Château” şi Carlos Ribas (BRA) cu “Ronaldo”, dar cu timpi inferiori. Ehning a trecut linia de sosire cu zero penalizari şi cu 22 de sutimi mai puţin decât irlandezul. Cu un cal precum “Nolte’s Küchengirl”, a avut un parcurs

perfect. Fâcând uz de fuleul mare al iepei, nu a părut a se grăbi aşa cum au făcut-o adversarii săi, iar galopul maiestuos spre ultimul obstacol i-a adus victoria.

Din cele opt etape precedente ale GCT 2010 Marcus Ehning nu câştigase nici una. “Küchengirl”, protagonista episodului de care toată lumea vorbeşte, este un su-perb exemplar de 13 ani din rasa Bavaro, fiica lui “Lord Z” şi mama lui “Cambridge Cole”. Ambiţioasă, “Nolte’s Küchengirl” şi Marcus Ehning au fost imperiali la Rio. Nici o greşeală!

Marcus Ehning a câştigat cel mai mare premiu individual din toate timpurile, dintre toate disciplinele olimpice ecves-tre. Ca lider al clasamentului şi campion

al Global Champions Tour 2010 a primit un cec de 300 000 €. Şi ca şi cum nu ar fi fost suficient, a câştigat şi Grand Prix-ul brazilian, plus premiul pentru cel mai bun călăreţ.

În total şi-a adjudecat 430 000€. Nimeni nu a obţinut atât de mult în vreun con-curs de sărituri peste obstacole în istoria acestui sport, Ehning declarându-se “un pic mai fericit” cu suma primită. Imediat după concurs Marcus şi-a găsit timp să răspundă şi întrebărilor mele.

De ce este marcus Ehning „the best of the best”?

- Pentru că am fost norocos să intru ul-timul în baraj şi ştiam că am un cal mai rapid cu care să îl depaşesc pe Denis (Lynch), dar încă nu pot crede tot ce mi s-a întâmplat. TitluI show-ului (n.r.: Cel mai bun călăreţ de la Athina Onassis International Show), victoria de la Grand Prix şi titlul de campion GCT... este fantas-tic. Mi-am asumat toate riscurile în baraj şi totul a mers perfect.

Pentru viitorul sportului ecves-tru, unei competitii precum Global Champions tour i-a trebuit mult timp ca să atragă atenţia lumii asupra fru-museţii săriturilor peste obstacole.

- GCT a schimbat perceptia asupra acestui sport, iar creşterea premiilor în bani din acest an îi va face pe unii propri-etari mai interesaţi să investeascâ în cai şi călăreţi. Acest interes poate genera mai mult sprijin pentru multi dintre cei care sunt impicaţi, cu siguranţă.

Care este cea mai importantă calita-te pe care o apreciezi la un cal atunci când ţi-l alegi drept partener de concurs?

- Sunt interestat de caracterul lor şi dacă pot să stabilesc o relaţie, o chimie cu ei. Este mult mai important decât înălţi-mea la care sar peste obstacole.

În concursul de la Rio, care a fost cel mai dificil sau special moment ?

- Atunci când m-am uitat la ecranul din arenă după încheierea barajului şi am vă-zut că am câştigat.

Care este cel mai bun cal cu care ai

concurat vreodată?- Când am evoluat ca sportiv individual

- “Sandro Boy”, dar toţi sunt diferiţi şi spe-ciali în felul lor. Relaţia pe care o dezvolt cu caii este partea mea favorită din acest întreg.

Ce program de antrenament vei avea pentru următoarele săptămâni până la Jocurile mondiale Ecvestre Alltech din Kentucky?

- Voi participa cu „Plot Blue” în două mici concursuri înainte de a călători în America.

5 - PUNtA DEL EStECircuitele stradale sud-americane au

găzduit, încă din anii ’30, curse ce reuneau piloţi de Grand Prix la volanul modelelor de Grand Prix importate din Europa. Unul singur avea însă să degaje savoarea şi aerul de vacanţă monegasc: cel desenat într-o

staţiune uruguayană aşezată pe o limbă de pământ ce înaintează în Atlantic: Punta del Este.

După ce Formula 2 argentiniană a de-barcat ani de zile la Punta del Este, a venit apoi rândul campionatului sud-american de Superturisme (1999). Astăzi Formula

Renault argentiniană şi excelentul campi-onat sud-american de turisme TC2000 îşi derulează, la finele verii australe, propriile etape pe circuitul de 3,4 kilometri ai unei staţiuni luate cu asalt de jumătate de mili-on de turişti.

4 - mACAUÎn anii '80, singura cursă asiatică - în afara

Japoniei – ce şi-a asigurat o reuşită la ni-vel internaţional a fost Grand Prix-ul de la Macau. Născut ca urmare a rivalităţii între doi oameni de afaceri locali – Teddy Yip şi Bob Harper – circuitul de 6,12 km şi-a croit un solid renume. În 1954 avusese loc prima cursă pe străzile din Macau, iar o dată cu rivalitatea Yip – Harper competiţiile au că-pătat o altă dimensiune.

Harper şi Yip (ulterior, patron al echipei de F1 Ensign) aveau amândoi ambiţia şi ba-nii pentru a alinia echipe în diversele com-petiţii de monoposturi din Europa şi Statele Unite. Din 1970 au organizat pe străzile din Macau curse din Formula Libre. Turismele au rulat şi ele acolo din 1972 însă abia cu tre-cerea la Formula 3 Macau şi-a cucerit locul

pe harta motorsportului internaţional.În 1983, primul Grand Prix de F3 a fost

câştigat de un tânăr brazilian de 23 de ani, Ayrton Senna. Apoi, de-a lungul anilor, puşti precum Michael Schumacher (1990), David Coulthard (1991) sau Ralf Schumacher şi-a deschis drumul spre glorie prin victorii în Grand Prix-ul de F3 de la Macau.

3 - LONG BEACHLa jumătatea anilor ‘60, Long Beach,

orăşel situat la periferia Los Angeles-ului, n-avea nimic grozav. Abia în 1974, o dată cu demararea unui program regional de câte-va miliarde de dolari, centrul Long Beach-ului avea să îşi înceapă dezvoltarea.

Britanicul Chris Pook a venit cu ideea de a transforma Long Beach într-un Monaco al vestului, prin organizarea unui Grand Prix stradal. Pook a convins primăria de benefi-ciile unui asemenea iniţiative şi, în toamna lui 1975, Formula 5000 a avut un circuit di-ficil, plin de denivelări şi viraje foarte lente, care traversau zona portului până pe linia dreaptă de pe Ocean Boulevard.

De anul imediat următor până în 1983 Formula 1 avea să viziteze an de an circu-itul. Cu reputaţia consolidată, Long Beach şi organizatorii cursei au hotărît să nu mai răspundă pretenţiilor financiare formulate de Bernie Ecclestone. Prin urmare, la fai-ma Long Beach-ului aveau să contribuie ChampCar-ul, apoi IndyCar şi American Le Mans Series.

Traseul stradal a atras investitori: Convention & Entertainment Center a fost

inaugurat în 1982, în 1989 a fost dat în fo-losinţă Los Angeles World Trade Center iar în 1995 avea să fie inaugurat noul Acvariu oceanic – piesa centrală a unei investiţii to-tale de 650 de milioane de dolari. În mai pu-ţin de trei decenii, Long Beach chiar fusese transformat într-un Monaco al Vestului.

2 - SURFERS’ PARADISECunoscută astăzi pentru reuşita fabulo-

sului proiect al Grand Prix-ului nocturn de la Singapore, D3 Motorsport Development şi-a câştigat reputaţia în 1988 când a dema-rat construcţia unui circuit urban la 78 de kilometri sud de Brisbane, într-o destinaţie de vacanţă de pe malul Pacificului.

Surfers Paradise avea să găzduiască ChampCar-ul şi IndyCar-ul american din 1991 până în 2009 şi să se constituie într-o veritabilă referinţă în materie de circuite urbane. Cu două luni înainte de fiecare cur-să, 2515 ziduri de beton sunt instalate de-a lungul celor 4,47 kilometri cât măsoară tra-seul. Sunt instalate tribune cu o capacitate de 11 500 de locuri, 10 kilometri de garduri şi 7 pasarele suspendate plus sisteme tem-porare de energie electrică şi telecomuni-caţii. Locul se transformă într-un paradis tehnologic şi într-o referinţă logistică.

Ca orice traseu urban, şicanele, virajele lente şi denivelările asfaltice sunt la ordi-nea zilei, însă savoarea şampaniei la Surfers Paradise rămâne inegalabilă.

1 - mONACOPrincipatul Monaco îşi clădise deja ima-

ginea glamour încă din 1863, o dată cu inaugurarea celui mai cunoscut cazino din lume. Apoi, în aprilie 1929, preşedintele

Automobil Clubului Monegasc, Anthony Noghes, a pus în practică ideea organiză-rii unui Grand Prix pe străzile din Monte Carlo. O primă ediţie câştigată de un anu-me Williams... Modelul său, un Bugatti Type 35B, era vopsit în „British Racing Green”, ce-lebrul verde britanic de competiţie.

În 1950 a fost introdus în programul ediţi-ei inaugurale a Formulei 1. „Locul acesta ne oferă de fiecare dată mai mult decât îi ofe-rim noi”, spunea Bernie Ecclestone despre Monaco. Pe bună dreptate!

E cel mai important Grand Prix al anului în F1, oferă cea mai bună vizibilitate actori-lor şi produsului de marketing pe care ban-cherul Formulei 1 îl promovează. Nu-i de mirare că, până astăzi, taxa de înscriere în calendarul F1 – cifrată între 5 şi 30 de mili-oane de dolari anual – este nulă pentru Monaco.

CIRCuITE uRBaNE (II)

Din numărul precedent, ne-am propus o trecere în revistă a celor mai cunoscute zece circuite citadine existente astăzi în motorsport. Istoria, caracterul exotic, competiţiile găzduite şi – nu în ultimul rând – spectacolul oferit; toate au reprezentat criterii de selecţie ale Top 10-ului nostru.

PUNTA DEL ESTE

MACAU

LONG BEACH

MONACO

SURFER’S PARADISE

B RIAN BAttIStONE e un american de 31 de ani fără o carieră strălucitoare în tenis: locul 853 la individual şi 119 la dublu fiind cele mai bune clasări ale sale. Are

totuşi toate şansele să intre în istoria acestui sport, după ce a apărut pe teren cu o rachetă cu două mânere.

Prin mai, la Openul Tunisiei, Brian şi fratele său Dan au ju-cat la dublu şi în sferturi au eliminat favoriţii #4 ai concursului,

Carsten Ball şi Lester Cook, cu 6-4, 6-3. Primul avea să declare după înfrângere: “E incredibil. Am cheltuit 10 000 de dolari pentru a veni aici, la acest turneu, ca să fiu eliminat de doi tipi cu rachete cu două mânere. Ce fel de circ mai e şi ăsta!?”

ATP a omologat noua rachetă după ce a solicitat diferite modi-ficări, mai ales la racordaj. Nimic de contestat în ceea ce priveşte mânerele, dispuse perpendicular pe faţa rachetei, în formă de V. Spectatorii Open-ului Castilla y Leon, de la Villa de El Espinar, cel mai mare turneu Challenger ATP din lume, s-au frecat şi ei la ochi în august, atunci când Battistone a apărut pe teren cu o rachetă total neobişnuită. Uimirea a continuat atunci când Brian servea: ţinea racheta în mâna stângă, el fiind dreptaci, arunca cu dreapta min-gea în sus, muta racheta în dreap-ta şi efectua o săritură cu elan, ca la serviciul de volei. Serviciile sale ating astfel chiar şi 220 km/h. În plus, spune jucătorul, echilibrul este vizibil îmbunătăţit şi “pot lovi corect orice minge doresc să lovesc, ceea ce nu reuşeam cu o rachetă normală”

Brian Battistone a călătorit între 2003 şi 2005 în Brazilia într-o Misiune a Mormonilor. Acolo l-a întâlnit pe canadianul Lionel Burt, care, în dispute amicale de tenis, a observat cât de dificil era pentru american să lovească în mingile care-i veneau pe rever. Aşa că i-a

propus într-o zi să folosească invenţia sa, o rachetă cu două mâ-nere. Atât de bine s-a simţit şi de încrezător, încât, după mai multe teste, după diverse îmbunătăţiri şi acordul ATP, Brian s-a decis să revină în circuitul profesionist şi să joace cu noua sa rachetă, denumită “The Natural”. Alături de fratele său Dan de-ţine jumătate dintre acţiunile companiei care produce racheta, vânzând în primele şase luni ale acestui an peste 100 de bucăţi, la preţul de 200 de dolari fiecare.

Racheta cu două mânere


SCHImBAREA LA FAţă a fost bine analizată de către Federaţia Internaţională a Automobilului

(FIA), care prin această modificare de regu-lament intenţionează să-şi intensifice acţiu-nile de reducere a costurilor, dar şi de inten-sificare a competiţiei. S-a păstrat tracţiunea integrală, dar maşinile vor fi mai mici şi mai ieftine, iar în premieră se va folosi concep-tul de motor universal. Obiectivul forului de la Paris este unul simplu şi clar: trebuie amplificată disputa între echipe şi piloţi, iar sportul trebuie revoluţionat.

Dacă este să fim obiectivi, noua genera-ţie World Rally Cars are ca punct de porni-re actualul regulament Super 2000, numai că motorul atmosferic, cu capacitatea de 2000 centimetri cubi, a fost înlocuit cu un

propulsor turbo de 1,6 litri, cu injecţie di-rectă, adică acelaşi care va trebui să existe şi în echiparea noilor omologări de la clasa S2000. Este ceea ce se numeşte motorul universal, un concept dezvoltat de FIA şi care urmează a fi folosit într-o multitudine de competiţii, începând cu Campionatul Mondial de raliuri şi World Touring Car Championship (WTCC) din 2011.

Iniţial, FIA propusese ca noua generaţie de modele WRC să fie echipate cu motoare atmosferice de doi litri, la fel precum „sura-tele” Super 2000, iar trecerea la propulsoa-rele turbo de 1,6 litri să se facă odată cu sta-giunea 2013. Schimbarea de plan a avut ca motiv dorinţa de aliniere la tendinţa pieţei, acolo unde motorul universal este utilizat la scară largă.

De valul modificărilor nu scapă nici

şasiurile, care vor fi mult mai mici decât la actuala generaţie World Rally Cars. Astfel, constructorii sunt obligaţi să utilizeze mo-dele mici - aşa că Ford a optat pentru Fiesta - testat deja un sezon în Intercontinental Rally Challenge (IRC) - iar Citroën pentru DS3. Care a fost motivul pentru care s-a op-tat pentru maşinile mici? Sunt convenabile şi pentru FIA, şi pentru producători pentru că sunt mai prietenoase cu mediul înconju-rător şi au mai mare priză la public.

Iar când vine vorba de şasiu, FIA nu face rabat la capitolul siguranţă, mai ales că am văzut şi în 2010 câteva accidente uluitoare în WRC, cum a fost cel al lui Mikko Hirvonen în Finlanda. Preşedintele Comisiei Tehnice FIA, Jacques Berger, a militat chiar pen-tru păstrarea principalelor elemente de securitate de la modelele de serie, cum

ar şasiul ranforsat de oţel. El a explicat că noile automobile au un cockpit precum al maşinilor de dimensiuni mai mari şi nu se doreşte ranforsajuli de la nivelul montan-tului B. Singura excepţie a fost scoaterea barelor din uşi, pentru a face loc spumei de absorbire a energiei, element care fereşte echipajul de traume serioase în cazul im-pactului lateral cu, spre exemplu, un copac.

Pleacă Pirelli,revine Michelin

Valul schimbărilor nu a evitat producă-torii de pneuri care furnizează cauciucuri în Campionatul Mondial. După ce a fost unic furnizor în ultimii trei ani, Pirelli a luat decizia de a se retrage din WRC, mişcare de aşteptat după ce italienii au luat locul japonezilor de la Bridgestone în Formula 1. Aşa că Mondialul de raliuri a avut nevoie de un alt furnizor de pneuri, loc ocupat acum de Michelin, care revine în elita acestei dis-cipline. Compania din Hexagon s-a retras în urmă cu cinci ani, moment în care locul său a fost luat de BF Goodrich, divizie tot a mărcii franceze, după care FIA a impus un unic furnizor în WRC. Pe lângă Michelin, nu este exclus să vedem şi alţi producători im-plicaţi în Campionatul Mondial, pentru că FIA doreşte să existe o mai mare asociere cu tehnologiile relevante pentru producția

de serie, motorsportul să fie privit ca o dis-ciplină care protejează mediul, dar şi să se menţină un nivel redus al costurilor. În plus, amatorii vor avea o mai mare libertate în alegerea pneurilor.

Se trece la raliuri de două zile?

Pe lângă dispariţia motoarelor turbo de doi litri, formatul existent în prezent - de trei zile - poate fi o altă modificare pe care lumea raliurilor o va resimţi odată

cu intrarea în noua eră a Campionatului Mondial. Astfel, organizatorii etapelor din WRC vor avea mai multă flexibilitate din partea FIA pentru ca întrecerile să bene-ficieze de „un caracter unic”, aşa cum do-reşte forul mondial. Concursurile pot avea o durată de două, trei sau patru zile, dar condiţia obligatorie este ca ele să se înche-ie sâmbătă sau duminică. Iar primul pas a fost făcut de Raliul Finlandei din acest an, care a durat doar două zile, iar formatul a avut un ecou pozitiv în rândul fanilor şi al sportivilor. Iar organizatorii întrecerii din Ţara celor 1.000 de lacuri au confirmat că

În momentul în care Raliul Marii Britanii va ajunge la final, Campionatul Mondial de Raliuri spune adio actualei generaţii de modele cu motoare turbo de doi litri care au făcut legea pe speciale din 1997. Noul val - tot turbo, dar cu numai 1,6 litri - este pregătit să atace elita raliurilor şi să ofere un spectacol de înaltă clasă, chiar dacă mulţi spun că noile WRC nu sunt nimic altceva decât evoluţii ale versiunilor Super 2000.

WRC INTRăîNTR-O NOuă ERă


Accesează tv.eurosport.ro în perioada 1 – 17 octombrie,înscrie-te la concurs şi poţi câştiga unul din numeroasele premii!

Etapa finală în Las Vegas - 16-17 octombrieNu rata ultima etapă transmisă exclusiv de Eurosport 2! DEW Tour, cel mai

important eveniment mondial din cadrul sporturilor de acţiune, numai la Eurosport 2

Sâmbătă, 16 octombrie - 4:00 - 6:00Duminică, 17 octombrie - 22:45 - 1:00

şi ediţia 2011 se va derula după acelaşi program. Raliul Ciprului, etapa care va încheia Intercontinental Rally Challenge în acest an, va avea un traseu combinat, cu asfalt şi macadam. Cum forul condus de Jean Todt s-a declarat în favoarea su-prafeţelor combinate în cadrul aceleiaşi probe speciale sau pe parcursul unei zile, tot mai mulţi organizatori par tentaţi să

adauge un plus de spectacol prin adău-garea unor tronsoane de asfalt la etapele de macadam sau invers.

Patru maşini pentru Ford şi Citroën

Ford şi Citroën au adoptat tactica uti-lizării unor echipe secunde, ai căror pi-loţi să ajute principalii favoriţi din fieca-re grupare în disputa directă. În timp ce constructorul francez şi-a botezat echipa Citroën Junior, Ford a optat pentru de-rularea activităţii sub alte denumiri gen Stobart sau Munchi’s. Şi chiar dacă testele

pentru noile modele WRC - Ford Fiesta şi Citroën DS3 - sunt abia la început, ambele mărci speră să realizeze suficiente maşini astfel încât să poată înscrie o echipă ofi-cială şi una de client la startul stagiunii 2011, în februarie. Singurul impediment în calea unei dezvoltări mai avansate a noilor versiunii WRC a fost faptul că noul regulament a fost bătut în cuie abia în pri-

măvara acestui an, astfel că nimeni nu ştia cu exactitate care va fi varianta de mo-torizare adoptată pentru noua eră WRC. Malcom Wilson, omul care derulează proiectul Ford în Campionatul Mondial, a declarat: „Ne dorim să putem pune două maşini la dispoziţia echipei-client încă de la prima etapă, Raliul Suediei, dar prioritatea numărul 1 rămâne gruparea oficială”. În schimb, oponentul său de la Citroën, Olivier Quesnel, a comentat: „Nu putem face mai mult de patru maşini. Trebuie să ne grăbim şi nu este obiceiul nostru să abordăm lucrurile astfel. Dar, totuşi, vreau să cred că vom putea aduce patru maşini la startul primei etape”.

Revine MININoul sezon din Campionatul Mondial

va consemna mărirea la trei a numărului de constructori angrenaţi la cel mai înalt nivel. După ce ani de-a rândul a deru-lat programul Subaru în WRC, Prodrive, compania lui David Richards, a renunţat la planurile de a intra în Formula 1 şi s-a

întors acolo unde deţine cea mai mare experienţă. Astfel, Prodrive va readuce marca MINI în Mondial, un nume de-venit legendă în anii '60, atunci când a triumfat de trei ori în Raliul Monte Carlo cu modelul Cooper, în faţa unor maşini mult mai puternice precum Porsche sau Saab.

Pentru noua sa aventură în raliu, MINI va utiliza modelul Countryman WRC, care va fi dezvoltat de Prodrive, în timp ce motorul turbo de 1,6 litri va fi creat de BMW Motorsport. Primul test pentru MINI Countryman WRC este planificat pentru toamna anului acesta.


ACtUALA COmUNItAtE DE NAţIUNI, compusă din foste co-lonii britanice înaintea Celui de-al

Doilea Război Mondial, numără în prezent 54 de ţări. Cele mai importante sunt Canada, Australia şi India. Fără a uita Marea Britanie,

desigur. Şi, ca în orice organizaţie majoră, pe lângă componentele geo-politico-socio-economice, sportul joacă un rol important în păstrarea legăturilor. Aşa au apărut Jocurile Comunităţii de Naţiuni.

Dacă la înfiinţare, în 1930, a fost urmat modelul amatorismului olimpic, în prezent

valorile promovării relaţiilor între ţările com-ponente ale organizaţiei şi dezvoltarea moş-tenirii sportive şi culturale au rămas piloni importanţi ai mişcării. În programul între-cerilor figurează 14 sporturi olimpice, dar şi discipline care caracterizează doar spaţiul fostului Imperiu Britanic, aşa cum ar fi bowls pe iarbă, rugby în şapte sau netball.

Cea de-a XIX-a ediţie a Jocurilor Commonwealth-ului este programată în prima jumătate a lunii octombrie, la Delhi. Este vorba de cea mai importantă compe-tiţie sportivă găzduită de India, ţară care a organizat şi Jocurile Asiatice, în 1951 şi 1982. Totodată, bugetul anunţat de gazde, estimat la 1,6 miliarde de dolari, excluzând investiţi-ile în infrastructură, face ca această ediţie să fie cea mai scumpă din istoria competiţiei. Spre comparaţie, Jocurile organizate anteri-or de la Melbourne, în 2006, au costat în jur de 1,1 miliarde de dolari.

Principala arenă care va găzdui compe-tiţiile va fi Stadionul Jawaharlal Nehru, o arenă cu capacitatea de 75000 de locuri. Alte zece baze sportive au fost puse la dis-poziţia participanţilor din cele 72 de naţiuni care şi-au anunţat prezenţa la start. Cum Fiji este suspendată din Commonwealth, sta-tul din Pacific nu va fi reprezentat în India. La polul opus se află Rwanda, ţara africa-nă primită în 2009 în organizaţie, ai cărei sportivi îşi vor face debutul în competiţie. Dacă la marile întreceri Marea Britanie este reprezentantă de o delegaţie unificată (ca-zul Jocurilor Olimpice sau al principalelor Campionate Mondiale - excepţie făcând fotbalul), la Jocurile Comunităţii de Naţiuni britanicii şi-au tras partea leului şi aliniază nu mai puţin de şapte delegaţii: cele patru con-sacrate (Anglia, Scoţia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord), plus cele ale teritoriilor din Canalul Mânecii (Guernsey, Jersey şi Insula Man).

Pentru a fi şi mai convinşi de importanţa pe care federaţiile naţionale o acordă acestei întreceri este suficient să menţionăm doar câteva din numele sportivilor care au anun-ţat că vor participa. Astfel, dintre cei 100 de

Jocurile Commonwealth-ului şi Jocurile Asiatice reprezintă momente importante în pregătirea pentru Olimpiada londoneză din vara lui 2012.

La jumătatea ciclului olimpic, sportivii din Comunitatea de Naţiuni şi din Asia îşi testează stadiul pregătirii. Jocurile Commonwealth-ului şi Jocurile Asiatice sunt depăşite în complexitate şi importanţă doar de Jocurile Olimpice de vară. Spectacolul inedit se va îmbina cu performanţa în două din oraşele celor mai populate ţări ale lumii - India şi China


aduce de cele două părţi ale fileului, pe un teren aproxima-tiv de dimensiunile unuia de badminton, echipe compuse din câte doi sau trei jucători, iar punctele sunt marcate prin lo-virea unei mingi de dimensiuni reduse. Pentru asta, competi-torilor le este permis să folo-sească oricare parte a corpului, cu excepţia mâinii. Cel mai des utilizat este piciorul, ridicat mult deasupra capului, ceea ce face ca de multe ori jocul să se transforme într-un ade-vărat balet acrobatic. Asemeni Kabaddi, Sepak Takraw a fost introdus în programul Jocurilor Asiatice la aceeaşi ediţie chine-ză a competiţiei, în 1990.

La Guangzhou 2010 nu va lipsi din program arta marţia-lă specifică Chinei - Wushu, şi aceasta debutantă în întrece-rea continentală la Beijing, cu două decenii în urmă.

Ceremonia de deschidere va avea loc pe insula Haixinsha,

situată în delta fluviului Pearl din Marea Chinei de Sud şi va fi regizată în mare de aceeaşi echipă care a realizat spectaco-lul olimpic de la Beijing 2008.

Alături de marea metropolă Guangzhou se află în progra-mul competiţiei şi oraşele înve-cinate Dongguan (7 milioane de locuitori, locul unde a fost construit cel mai mare mall din lume), Foshan (peste 5 milioa-ne de locuitori, celebru pentru porţelanurile care se fabrică aici) şi Shanwei (2 milioane de locuitori).

Exceptând insolitul unora dintre disciplinele prezente în program, elemente cât se poa-te de normale în astfel de între-ceri regionale, sporturile prin-cipale vor aduce la start nume importante din loturile olimpi-ce. Tot atâtea ocazii pentru ca antrenorii să efectueze ajustă-rile de rigoare, înaintea Campionatelor Mondiale pro-gramate anul viitor.

componenţi ai lotului englez de atletism ies în prim plan Mo Farah, fondistul originar din Somalia, recent dublu medaliat cu aur con-tinental la Barcelona, sau Phillps Idowu şi Christine Ohuruogu, deţinătorii titlurilor la triplu salt şi la 400 m. Nu vor lipsi controver-sata Caster Semenya şi Mbulaeni Mulaudzi, sud-africanii campioni ai lumii la 800 m. Nu mai puţin de 45 de sportivi vor compune lotul englez în întrecerile de înot. Cele mai cunoscute nume sunt cele ale dublei cam-pioane olimpice Rebecca Adlington sau ale campionilor mondiali Liam Tancock, Gemma Spofforth şi Keri-Anne Payne. Ceremonia de deschidere este programată pe 3 octombrie, iar cea de închidere 11 zile mai târziu.

O lună mai târziu, aceeaşi zonă a Globului va fi gazda unei alte competiţii polisportive majore - Jocurile Asiatice. Întrecerea con-tinentală a debutat în 1951, la New Delhi.

Ajunsă la cea de-a XVI-a ediţie, „Asiada” va fi organizată în perioada 12-27 noiembrie de oraşul Guangzhou. A treia zonă metro-politană a Chinei, cu aproape 12 milioane de locuitori, fosta colonie portugheză Canton este unul din cele mai importante centre de producţie şi de transporturi din sudul ţării, fiind situată la doar 180 km de Hong Kong. Anterior Jocurilor Asiatice din acest an, Guangzhou a mai fost gazda unor meciuri de la pri-ma ediţie a Cupei Mondiale de fotbal feminin, în 1991, şi a Campionatelor Mondiale de tenis de masă din 2008.

Guangzhou 2010 va fi ultima mare competiţie continentală de asemenea amploare, cu 53 de baze

sportive şi 17 de antrenament. Nu mai puţin de 42 de discipline sportive sunt prezente în program, cu trei mai multe decât la ediţia anterioară, desfăşurată la Doha, în Qatar, în decembrie 2006. Costurile Jocurilor Asiatice din 2010 sunt estimate la 420 de milioane de dolari, urmând să aducă un profit de 30 de milioane.

Faţă de ediţia anterioară, în sudul Chinei îşi vor face debutul în program cinci noi spor-turi: cricket-ul Twenty20 (fără una din marile puteri ale acestui joc - India), dansul sportiv, cursele de bărci dragon, weiqi (sau Go, aşa cum este cunoscut în România) şi sporturile cu role.

Kabaddi este unul dintre sporturile care se întâlnesc doar la astfel de întreceri regiona-le. Foarte popular în sudul Asiei, jocul este unul de luptă şi angrenează două echipe compuse din câte şapte combatanţi intraţi într-o dispută care durează 40 de minute, repartizate în două reprize cu pauză de cinci minute între ele. Scopul jocului este să mar-chezi puncte, prin pătrunderea în teritoriul adversarului şi atingerea a cât mai mulţi apă-rători cu putinţă, ţinându-ţi respiraţia. Pentru a convinge asistenţa că efortul său este unul anaerob, atacatorul trebuie să rostească în-continuu „Kabaddi! Kabaddi!” Învingătorul trebuie să fie agil, să aibă o capacitate pul-monară peste medie, să-şi coordoneze mişcările şi să ia cele mai bune decizii într-o fracţiune de secundă. Kabaddi a fost inclus în premieră în programul Jocurilor Asiatice în 1990, la Beijing.

Un alt joc spectaculos care poate fi întâlnit doar la Jocurile Asiatice este Sepak Takraw. Originar din sud-estul continentului galben, acesta este deosebit de popular în Malaezia, Indonezia, Thailanda, Filipine sau Laos. Sportul combină elemente din fotbalul eu-ropean, volei, baseball, badminton, gimnas-tică şi din vechiul sport Sepak Raga. Un meci


7 - 23 mai, GermaniaEN GARDE! PRÊt? ALLEz!Scrima a stabilit un rendez-vous mondial la Paris, în această toamnă. 900 de concurenţi din 100 de ţări îşi dispută titlul mondial în 32 de probe (12 probe recunos-cute de FIE şi 20 ale sportivilor cu dizabilităţi). Vedete de primă mână vor onora un loc exceptional: Grand Palais, aproape de Champs-Elysées. Este pentru a şasea oară când Parisul găzduieşte evenimentul, dar locaţia este o premieră. Totul pe 13 500 m² din superba sală Belle Epoque a palatului, restaurată în întregime. Costurile totale pentru eveniment sunt de 4 milioane de euro. România în probele individuale de mult n-a mai avut un titlu mondial. În urmă cu 5 ani, la Leipzig, Mihai Covaliu câştiga titlul suprem. Este singurul nostru campion mondial la sabie. Aceeaşi armă, aceeaşi po-veste : unica deţinătoare a titlului mondial este Do-rina Mihai - se întâmpla în 2003 la Havana. La floretă individual, de-a lungul anilor am adunat ceva aur: 1962 Olga Szabo-Orban, 1975 Ecaterina Stahl, 1987 Elisa-beta Tufan, 1994 Reka Szabo şi 1995 Laura Badea. Și isto-ria s-a încheiat acum 15 ani. La nivelul echipelor, 1994 a fost cel mai bun pentru floretiste - câştigau Campionatul Mondial, iar băieţii lui Covaliu au luat aurul lumii la sabie anul trecut în Antalya. Aşteptările noastre sunt mari deşi la recentele Europene sportivii noştri nu au câştigat nici o medalie.

6 noiembrie – sabie individual masculin + feminin7 noiembrie – floretă individual masculin + feminin8 noiembrie – spadă individual masculin + feminin9 noiembrie – sabie pe echipe masculin + feminin10 noiembrie – floretă pe echipe feminin11 noiembrie – floretă pe echipe masculin12 noiembrie – spadă pe echipe feminin13 noiembrie – spadă pe echipe masculin

6 - 13 NOIEMBRIE 2010CAMPIONATUL MONDIAL DE SCRIMĂ

producătorului german. Nike a semnat cu Federaţia de la Paris un contract valabil 7 ani şi jumătate, urmând să achite anual 42,66 mili-oane de euro, plus echipament de 2.5 milioane. De 4 ori şi jumătate mai mult decât înţelegerea existentă cu Adidas. Nike a avut o lovi-tură similară, dar de magnitudine mai mică, urmând să îmbrace de la 1 ianuarie 2011 şi naţionala Africii de Sud, echipată pâna acum de Adidas.

La nivel de club, războiul pe piaţa marketingului fotbalistic nu mai e reprezentat de disputa producătorilor de echipamente sportive, ci de cea dintre sponsorii care apar pe tricouri. Sumele pentru o astfel de expunere, în Europa, devin ameţitoare, în ciuda crizei financiare mondiale. Sau poate tocmai din cauza ei, diferite branduri caută cu disperare o expunere cât mai favorabilă.

CUPA mONDIALă din Africa, de Sud a avut în lumea marketingului sportiv o singură luptă, cea dintre

Nike şi Adidas. Finala fotbalistică a fost, din acest punct de vedere, şi finala celor doi giganţi producători de echipament sportiv. Olanda e una dintre cele 10 formaţii îmbră-cate de Nike la turneul final, Spania, una dintre cele 12 care au contract cu Adidas.

La începutul competiţiei, Nike a luat un avantaj după ce a lansat un spot publici-tar de trei minute, regizat de premiatul cu Oscar, regizorul mexican Alejandro Gonzalez Inarritu. S-a făcut vâlvă în jurul filmului, dar totul s-a stins după ce vede-tele care erau protagoniste, precum starul englez Wayne Rooney, sau portughezul Ronaldo, au dezamăgit pe teren.

Pe de altă parte, Adidas, care e parte-nerul oficial al FIFA pentru echipament sportiv oficial, a dominat terenul ajutat de controversatul balon Jabulani, despre care s-a scris şi s-a vorbit enorm. Adidas a reuşit să vândă de la lansare până la finalul Cupei Mondiale nu mai puţin de 13 milioane de Jabulani în întreaga lume.

Adidas şi Nike sunt precum Coca Cola şi Pepsi. Aşa cum Coca Cola a făcut totul să elimine Pepsi de la Jocurile Olimpice, Adidas s-a asigurat că relaţia cu FIFA îi oferă exclusivitatea oficială la Cupa Mondială. În

Africa de Sud a fost a 10-a ediţie consecu-tivă când firma germană a livrat balonul oficial, relaţia cu forul mondial depăşind deja 40 de ani. Cât despre cele 32 de partici-pante la turneul final, 10 (incluzând Anglia, echipată de Umbro, marcă achiziţionată de Nike în 2007) au fost îmbrăcate de producă-torul american, 12 de către Adidas.

52 de goluri au înscris echipele Nike, re-uşitele pe teren fiind momentele de expu-nere maximă pentru producător, mai ales la reluări şi prim-planuri. Formaţiile Adidas au marcat de 58 de ori, Franţa fiind marea dezamăgire, înscriind un singur gol. Adidas a mai primit o lovitură de la francezi, care au decis să poarte de la 1 ianuarie 2011 Nike, după 39 de ani de parteneriat cu Adidas. Practic, după Germania, Franţa a fost a doua mare constantă fotbalistică a

Adidas şi Nike sunt precum Coca Cola şi Pepsi

În Anglia, Liverpool şi Manchester United au început sezonul cu alţi sponsori pe piept şi cu sume mai mari în conturi din noile înţelegeri. Clubul din Merseyside a semnat cu Standard Chartered un contract care îi aduce anual 20 de milioane de lire sterline, cu 12,5 mai multe decât precedenta înţelegere cu Carlsberg. M.U., de asemenea, va primi 20 de milioane de lire pe sezon de la AON, faţă de cele doar 14 milioane pe care le primea de la AIG - cea mai mare sumă din istorie. Chelsea a reuşit să crească valoarea contractului cu Samsung, de la 9,9 milioane la 13,8 milioane anual, dar campioana e mult în urma primelor două cluburi. În total, în Premier League, faţă de sezonul precedent, suma plătită de sponsori pentru apariţia pe tricouri e mai mare cu 27,9 milioane de lire în acest an. În procente, suma venită din aceaste contracte reprezintă, de la club la club, între 2 şi 10% din totalul încasărilor.La nivel european, în sezonul 2009-2010 sumele încasate de cluburile celor mai puternice cinci campionate au crescut cu 2,6 % procente faţă de precedentul, ajungându-se la 365 de milioane de euro. Germania e campionatul cu cea mai relevantă creştere, după contractele semnate aici de firmele de energie şi prelungirea înţelegerii dintre Bayern Munchen şi Deutsche Telekom’s T-Mobile, pentru 68 de milioane de lire în patru ani. În Italia, AC Milan rămâne pe primul loc, cu un contract de 60 de milioane de euro în patru ani, cu Emirates, compania aeriană din Dubai. În Spania, Real are cea mai profitabilă înţelegere, renegociată în 2009 cu Bwin, 20 de milioane de euro anual, pentru următoarele trei sezoane.

Producătorii de echipament sportiv duc o luptă fără menajamente pe piaţa fotbalistică, iar sponsorii se înghesuie să plătească exorbitant pentru a apărea pe tricourile marilor cluburi


Se spune că este cel mai greu sport din lume. Înoţi 4 km, pedalezi 180 km şi alergi maratonul, totul fără pauză. Dacă faci toate astea în mai puţin de nouă ore, ai şanse mari să câştigi cea mai dură versiune a triatlonului, Iron Man. Pentru a răzbi în această disciplină sportivă nu este suficient să te pregăteşti intens, să fii rezistent şi să ai un psihic solid. Îţi trebuie şi o genă de supraom.

TOtUL A ÎNCEPUt de la o în-trebare lansată în anii ’70: cine sunt cei mai rezistenţi sportivi,

înotătorii sau alergătorii pe distanţe lun-gi? Un posibil răspuns l-a oferit Sports Illustrated: cicliştii... În acea perioadă, ce-lebrul rutier belgian Eddy Merckx tocmai fusese declarat omul cu cea mai mare ca-pacitate de absorbţie a oxigenului din în-treaga lume. Ideea de a combina cele trei componente – înot, ciclism şi maraton – a avut-o John Collins, un comandant din US Navy, care a observat că în zona San Diego se desfăşurau întreceri de andu-ranţă la aceste discipline.

În februarie 1978, câţiva temerari s-au încumetat să înoate 3,8 km în largul pla-jei din Waikiki, au parcurs pe bicicletă 185 km în jurul insulei Oahu şi au alergat ma-ratonul pe străzile din Honolulu. Înaintea startului, toţi au primit o hârtie scrisă de mână cu câteva reguli succinte, iar în final se găsea încurajarea rămasă celebră în tri-atlon: „Înoată 2,4 mile, mergi pe bicicletă 112 mile, aleargă 26,2 mile şi apoi fii mân-dru pentru tot restul vieţii!”.

Acelaşi Collins i-a dat numele specialită-ţii: „Indiferent cine va câştiga, îl vom numi Iron Man”. Avea să fie Gordon Haller, care a încheiat epuizanta cursă în mai puţin de 12 ore. Un an mai târziu, Lyn Lemaire, o ciclistă profesionistă din Boston, devenea

prima „Femeie de Fier”. Julie Moss avea să scrie o pagină importantă în populari-zarea triatlonului la ediţia din 1982 a Iron Man. Concurând pentru a obţine fonduri necesare studiilor, tânăra mai avea câţiva zeci de metri până la linia de sosire însă a leşinat de oboseală, pierzând locul întâi în favoarea lui Kathleen McCartney. Moss a reuşit să încheie cursa, târându-se până la final, moment difuzat de televiziunile din lumea întreagă.

Miza pe HawaiiCreşterea în popularitate a acestui

sport perceput din afară ca inuman i-a adus consacrarea olimpică la Sydney în

2000, CIO acceptând însă doar formu-la redusă – înot 1,5 km, ciclism 40 km şi alergare 10 km. Pentru un triatlonist con-cursurile Iron Man rămân cele de căpătâi, iar participarea la Campionatul Mondial din Hawaii, organizat acolo din anii ’80, reprezintă o performanţă în sine. Lista este restrânsă şi doar cei cu rezultate im-portante în circuitul profesionist primesc drept de start.

Triatlonul din Hawaii este şi mai di-ficil din cauza locaţiei, apa din portul Kailua-Kona este atât de caldă încât nu se permite folosirea costumelor spe-ciale; traseul de ciclism traversează o porţiune deşertică unde vântul şi pra-ful fac o echipă redutabilă, iar marato-nul se aleargă pe o căldură sufocantă. Belgianul Luc Van Lierde a acoperit în 1996 acest parcurs de coşmar în 8 ore şi 4 minute, stabilind recordul traseului. Chrissie Wellington din Marea Britanie deţine performanţa similară feminină, 8:54:02 chiar la ediţia din 2009.

Durerea, un fleacEfortul pe care îl fac triatloniştii este

atât de mare, încât au nevoie de zile bune

pentru a se reface după o cursă. În tim-pul competiţiei, sportivii folosesc tehnici adaptate, încercând să-şi menajeze anu-mite părţi ale corpului pentru o probă sau alta. La înot, spre exemplu, se folosesc mult braţele şi mai puţin membrele infe-rioare, care vor trage din greu la ciclism şi maraton.

Trecerea de la o probă la alta, aşa-numita tranziţie, poate fi un moment cheie în cursă, pentru că acolo se pot câştiga sau pierde minute importante. Au fost situaţii când un sportiv nu şi-a găsit rapid bicicleta după ce a ieşit din apă, iar asta l-a costat în final victoria. Tranziţia se exersează, inclusiv legatul şiretului la încălţările pentru ciclism. Trecerea de la mersul pe bicicletă la aler-gat poate fi foarte dureroasă, triatlonistul simte de obicei dureri acute la coapsă şi de aceea prima parte a maratonului se aleargă mai lent până când se depăşeş-te şocul. Multe categorii de muşchi sunt extenuate după primele două probe şi destui concurenţi clachează la alergarea de fond.

Se spune că un atlet profesionist de maraton trebuie să depăşească mai mul-te momente de criză pe durata a celor

42,125 km, când simte dureri acute în tot corpul. Pentru triatlonişti, care se află la un nivel de epuizare încă de la primii metri ai maratonului, durerea aproape că nu se mai simte. În acel moment, nu au în minte decât o singură ţintă: să fie mai buni decât alţi adversari care şi-au depă-şit deja condiţia umană.

Se poate mai greu de atât?...


PRINtRE VEHICULELE partici-pante se numără exemplare de colecție, adevărate bijuterii

produse în anii ’50 şi ’60, maşini marca Aston Martin, Ferrari, Maserati, Porsche, Mustang şi Cobra, care se întrec pe une-le din cele mai spectaculoase circuite din Europa şi Statele Unite, în curse legendare cum ar fi ‘Grand Prix O-Porto’ (Portugalia), Silverstone Classic (Marea Britanie), Oltimer Grand Prix de pe Nürburgring (Germania), sau în Cursele Clasice de la Monterey, în Festivalul Maşinilor de Epocă de la Lime Rock (Statele Unite) sau în Cele Şase Ore de la Spa (Belgia).

O dată pe an, maşinile de colecție apar pe Silverstone Grand Prix, unul din cele mai

rapide circuite din lume. Piloții se întrec la viteze amețitoare. Camerele de filmat sur-prind acțiunea la volanul unor Chevrolet Corvette Stingray 1966, a unui prototip rar şi celebru - Aston Martin DP214 (model 1963) şi a celui mai cunoscut Austin Healey 3000 - "DD300".

Orice pasionat al curselor de maşini cunoaşte Nordschleife, cel mai lung şi mai dur circuit din lume, parte component a celebrului Nurburgring, situate pe dealu-rile din Eiffel, Germania. Este locul unde se desfăşoară un adevărat maraton: o cur-să de aduranță de trei ore, pentru maşini clasice GT, fabricate în perioada de sfârşit a anilor ’50 şi jumătatea anilor ’60. Gradul de dificultate a circuitului este mărit şi de condițiile meteo înşelătoare.

Fiecare episod se concentrează asupra

modalităților în care echipele şi piloții abordează cursele de la sfârşitul săptă-mânii şi asupra motivației de a realiza un hobby mai degrabă ‘clasic’ decât ‘mo-dern’. Echipa de filmare a ales trei sau patru maşini şi urmăreşte îndeaproape munca din antrenamente şi evenimentele din cursă, prin ochii mecanilor, piloților şi navigatorilor.

Cea mai mare parte a acțiunii este vă-zută din scaunul pilotului şi însoțită de sunetul puternic al motoarelor de 8 sau 12 cilindri în V.

”Cursele te fac să trăieşti! Restul, ceea ce se întâmplă

înainte sau după cursă, nu e decât aşteptare.”

Steve McQeen, în filmul “Le Mans” (1971)

Nici că se putea un motto mai bun pen-tru acest serial. Este povestea unor oameni obligați să execute totul aşa cum trebuie, fără compromis, călăuziți doar de pasiune, aşa cum se întâmpla în acele vremuri apu-se, când maşinile sport erau modificate pentru a participa la curse de anduranță, vremuri când voința şi talentul unui pilot erau principalele arme aruncate în lupta cu adversarii şi care-i aduceau victoria la linia de finiş.

Aşa cum colecționarea şi restaura-rea maşinilor de epocă se bucură de o

În octombrie, pe Viasat Explorer

Cursele de maşini de epocă organizate pe un circuit de tip stradal sunt foarte periculoase. Fără zone de degajare, fără porțiuni de siguranță. Prin urmare, nu există loc pentru greşeli. Peste tot, doar beton. De ce se întrec oamenii, într-un mediu atât de periculos? Să-şi fi pierdut oare mințile? Pilot GT este un program de televiziune de tip reality show, care urmăreşte îndeaproape fenomenul curselor de maşini clasice.

CuRsELE gTNEVOIA DE VItEză

Premiera 4 - 18 octombrie

Doar în lumea SF putem comunica sau călători cu viteze mai mari decât cea a luminii. În lumea reală, o maşi-nă de curse are o viteză medie de 250 km/h, tornadele pot atinge maxim 480 km/h, iar cel mai rapid avion de pasageri a ajuns să se deplaseze cu 2.500 km/h. Cum s-a ajuns la aceste vi-teze ? Vor continua ele să crească? Iată tot atâtea întrebări puse oamenilor de ştiinţă, mecanicilor şi temerarilor care duc şi mai departe limitele posibilită-ţilor umane pentru a-şi satisface nevo-ia de viteză.

ÎN LUmEA SPORtULUIPremieră europeană în exclusivitate 23 - 30 octombrie, pe Viasat Explorer

În acest documentar, fostul rugbist australian Andrew Ettingshausen ex-plorează sporturi care împing mai departe limitele capacităţilor umane, în aer şi pe apă. În aer - de la plano-rism la acrobaţii aeriene. În apă - de la surfing şi scufundări libere, la înot sau navigaţie-viteză. Prin ochii unor campioni, Andrew analizează combi-naţia unică de tehnologie avansată şi calităţi fizice necesare practicării acestor sporturi. Îi vom cunoaşte pe sportivii detaşați în învingători. Vom dezvălui tehnicile, secretele şi tehno-logiile care îi ajută să rămână în elita sportului.

DIN PROGRAMUL LUNII OCTOMBRIE

apreciere tot mai mare şi sunt întâlnite tot mai des, în tot mai multe regiuni ale lumii, tot aşa şi cursele acestor bijuterii pe patru roți sunt organizate mai frecvent. Deosebirea ar fi că o astfel de cursă n-o poți încheia cu bine doar cu bani. E nevo-ie de voință, de pregătire, de talent şi, mai presus de orice, de o pasiune arzătoare. Jucătorii nu pot fi incluşi în niciun stan-dard. Ei provin din diverse medii şi singurul liant este reprezentat de pasiunea pentru întrecerile cu astfel de maşini splendide.

GT Racer este un program care urmăreşte piloții, echipele şi maşinile lor care-ți taie respirația. Emisiunea prezintă pe câțiva dintre competitori. Pe parcursul său, vor fi prezentate interviuri luate la cald piloților şi mecanicilor. Mini-camere

de filmat HDTV sunt amplasate la bordul bolizilor, pentru a surprinde acțiunea, pe durata întregii curse.

SUNt CURSE LA INtENSItAtE mAxImă!

Un fenomen global în plină expansiune, cu personaje pitoreşti, care-şi trăiesc cele mai nebuneşti visuri. Un serial care te urcă literalmente în maşină şi te aruncă pe pis-tă. Prin ochii unor componenți a trei echi-pe concurente, poți arunca o privire asupra celor mai spectaculoase curse de maşini, în care cele mai frumoase automo-bile de colecţie construite vreodată se iau la întrecere pe piste de concurs originale. Totul, în exclusivitate, pe Viasat Explorer, în luna octombrie!


Sus, tot mai sus, cel mai sus! La asta visează Crina Coco Popescu care, la 15 ani, este pe cale să doboare două mari recorduri în materie. Este la un vârf distanţă de a deveni prima femeie din lume care realizează circuitul Volcanic Seven Summits şi la două de a fi oficial considerată cea mai tânără alpinistă din lume care încheie Seven Summits.

Tânăra alpinistă română are performanţe uluitoare pentru vârsta sa

fENOMENuLCRINa COCO pOpEsCu

Pico de Orizaba, Mexic

BIOGRAFIE CRINA COCO POPESCU:

S-a născut pe 10 decembrie 1995, la Râşnov (Braşov)Club: Montan Altitudine din RâşnovPalmares:• 2010 – 20 iunie - încheierea cu succes a expediţiei “America de Nord – 2010”: vf. Pico de Orizaba(5.636 m) din Mexic, cel mai înalt vulcan al continentului şi al VI-lea pentru ea în Volcanic Seven Summits; Mt. McKinley (6,193.5 m) din Alaska, cel mai înalt munte al Americii de Nord - cel de-al V-lea pentru Coco în Seven Summits• 2010 – ianuarie – vf. Carstensz Pyramid (4.884m), cel mai înalt vârf din Oceania, cea mai tânără alpinistă care a urcat pe acest munte; vf. Mt. Giluwe (4.368m) din Papua Noua Guinee, cel mai înalt vulcan din Oceania• 2009 – 10 ianuarie – Argentina, vf. Aconcagua (6.962m), cea mai tânără persoană din lume pe ruta Ghetarul Polonez• 2008 – 28 decembrie – Chile, vf. Ojos del Salado (6.893m), cel mai tânăr alpinist din lume, prima femeie din România• 2008 – Iran – vf. Damavand (5.671m) – cea mai tânără din lume, vf. Alam Kooh pe faţa nordică (4.850m) – cea mai tânără din lume, premieră românească• 2008-Georgia – vf. Kazbeg(5047m) – cea mai tânără din lume• 2007-Alpi-Mont Dolent (3.800m)• 2007-Mont Blanc (4.810m)• 2007-Turcia-vf.Ararat (5.137m)• 2007-Nepal-vf.Kalapattar(5.550m)-Everest Base Camp (5.350m)• 2005-Alpi-Dente del Gigante (4.014m)Studii: Școala Generală Nr. 2 din Râşnov.

Seven Summits reprezintă circuitul celor mai înalte vârfuri de pe fiecare continent: Elbrus – Europa, Kilimanjaro – Africa, Aconcagua – America de Sud, McKinley – America de Nord, Carstensz Pyramid – Oceania, Vinson - Antarctica şi Everest – Asia. Singurul român care a reuşit această performaţă este Ticu Lăcătuşu.

Volcanic Seven Summits reprezintă circuitul celor mai înalţi vulcani ai lumii de pe fiecare continent: Elbrus – Europa, Kilimanjaro – Africa, Damavand – Asia, Giluwe – Oceania, Ojos del Salado – America de Sud, Pico de Orizaba – America de Nord, Sidley – Antarctica.

ÎN PERIOADA decembrie 2010 - ia-nuarie 2010, Crina Coco Popescu va pleca în Antartica, unde îşi propu-

ne escaladarea a două vârfuri: Mt. Sidley, cel mai înalt vulcan al Antarcticii, şi Mt. Vinson, cel mai înalt vârf muntos din conti-nental îngheţat al Terrei.

Născută la Râşnov, Crina spune că a ur-cat prima dată pe munte la 6 ani jumătate, împreună cu mama şi tatăl său, pe vârful Omu. “Mi-a plăcut foarte mult şi, de atunci, am fost din ce în ce mai sus. Postăvarul, Bucegii şi Piatra Craiului sunt locurile pe unde am mers de mică şi unde am învăţat foarte multe lucruri despre munte – în pri-mul rând să îl respecţi”.

A fost pe multe dintre “acoperişurile lumii” şi consideră că “toate expediţiile precedente au avut un rol esenţial în re-uşita următoarei, iar efortul depus la an-trenamente nu a fost în zadar”. În privinţa noii sale provocări, expediţia în Antartica, se concentrează pe antrenamente şi pe

atragerea de fonduri. “Antrenamentul meu zilnic constă, alternativ, în alergat, înot, mountain-bike şi căţărat la stâncă sau pe panou, alături de exerciţii de forţă şi mobilitate şi, bineînţeles, ture pe munte de 8-10 ore, cel puţin două zile pe săptă-mână. Toate acestea fac parte din modul meu de viaţă şi nu le consider antrena-mente propriu-zise, ci moduri plăcute de a-mi petrece timpul”. Latura financiară este şi ea esenţială în reuşita acestei în-cercări, mai cu seamă că valoarea totală a cheltuielilor pentru escaladarea artică se ridică la 65.000 de euro. “Este vorba de fapt de două expediţii: prima în masi-vul Vinson - cel mai înalt vârf muntos din Antarctica, şi a doua pe Mount Sidley – cel mai înalt vulcan al Antarcticii, situate la 1.000 de mile unul de celălalt. Este prima expediţie sportivă organizată vreodată pe Sidley. Termenul de plată este foarte aproape şi, deocamdată, avem doar pro-misiuni de sponsorizare. Sperăm, totuşi, că se vor găsi firme care să vrea să-şi alăture

numele premierelor mondiale pe care le voi realiza”. Crina va pleca împreună cu echipa clubului său, Montan Altitudine, în Patagonia şi acolo vor desfaşura un stagiu de aclimatizare. “În Antarctica voi merge doar eu, împreună cu organizatorii expediţiei (7 Summits Club Rusia). Nu este prima expediţie în care merg fără tata (am mai fost şi în Kazbeg - Georgia), aşa că nu am de ce să îmi fac griji. Totul este foarte bine pus la punct”, dezvăluie ea. Deşi este foarte aproape de a a deveni prima feme-ie din lume care încheie circuitul Volcanic Seven Summits si cea mai tânără alpinistă din lume care încheie redutabilul circuit Seven Summits.

Coco nu face alpinism pentru recorduri, ci “pentru mine”, deşi “încheierea acestor două circuite va însemna un vis împlinit”. Are în palmares performanţe uluitoa-re pentru vârsta sa, dar crede că cel mai greu de cucerit a fost Carstensz Pyramid. “Este cel mai tehnic vârf pe care am fost. Apropierea a fost de şapte zile prin junglă,

iar ziua de vârf a fost de căţărat pe stâncă”. Braşoveanca apreciază că sprijinul famili-ei şi, în special, al tatălui său, care merge cu ea peste tot, au avut un rol foarte im-portant în realizările sale de până acum. În plus, pasiunea sa pentru alpinism şi calităţile fizice native care se dezvoltă prin antrenament şi perseverenţă au cre-at diferenţa în cazul său. “Din punct de vedere fizic, pe lângă însuşirile pe care mi le dezvolt prin antrenament, am norocul că mă aclimatizez uşor, adică organismul meu se obişnuieşte repede cu efortul la altitudine”.

Pe cel mai sudic şi îndepărtat continent al Terrei, Crina va face echipă cu ameri-canul Jordan Romero, în vârstă de 14 ani, care în luna mai, prin ascensiunea reuşită pe Everest, a devenit cel mai tânăr alpi-nist din lume care a ajuns pe cel mai înalt vârf al planetei. ”Ne-am cunoscut mai în-tâi corespondând pe internet, apoi, după ce am fost în Alaska şi am urcat McKinley, ne-au invitat la ei acasă, la Big Bear Lake – L.A, unde am fost oaspeţii lor o săptă-mână. Ne-am antrenat împreună, ne-am cunoscut mai bine şi plecăm împreună în Antarctica, unde el urmează să urce pe Mt. Vinson”.

După expediţia în Antarctica, Coco îşi doreşte să meargă pe Everest, “ultimul vârf din Seven Summits pentru mine, în aprilie – mai 2011”. Spune că va pratica alpinismul cât timp îi va plăcea să meargă pe munte şi se îndoieşte că o pasiune pe care o are

de mică se va stinge vreodată. Deşi în al-pinism pericolele sunt la tot pasul, pentru Crina este un sport sigur şi al cunoaşterii. “Este un sport în care tot timpul poţi să vrei mai mult, dar trebuie să îţi cunoşti şi să îţi respecţi limítele. Dar pe munte nu trăieşti niciodată la limită, eu îmi trăiesc doar viaţa. Nu e cu nimic mai periculos pe munte decât a trece strada, a zbura cu avi-onul sau a te da cu rolele în parc. Dacă ştii ce faci, totul e cât se poate de sigur”.

În viaţa de zi cu zi, Crina Coco Popescu are îndeletiniciri normale pentru vârsta sa. “Mă trezesc, alerg, merg la şcoală, iar după orele de curs mergem cu bicicleta. Dacă plouă mergem la panou la sediul clubului, apoi învăţ”. Dintre materii, îi plac matema-tica, geografía, engleza şi germana. Este lacto-vegetariană şi crede că cel mai im-portant lucru în viaţă e să ştii ce îţi doreşti şi cum să obţii ceea ce vrei, iar apoi să ştii să te bucuri de ceea ce ai obţinut.

EUROSPORtEUROSPORt70 OCTOMBRIE - NOIEMBRIE 2010

Mt. McKINLEY, SUA

Piramida Carstensz, Indonezia

ÎN 2010 mELBOURNE CUP are loc pe 2 noiembrie de la ora 15 şi se anunţă de pe acum a fi un moment

de referinţă în calendarul evenimentelor sportive. Anul acesta promite să fie cu ade-vărat special pentru că marchează aniver-sarea a 150 de ediţii.

De-a lungul acestor 150 de ani derby-ul s-a transformat de la o simplă cursă, la cel mai popular şi prestigios eveniment hipic australian. Peste o sută de mii de oameni îşi dau întâlnire pe hipodromul Flemington. E primavară în noiembrie în emisfera su-dică şi reuniunea se deschide în fiecare an cu carnavalul costumelor. Este obligatoriu ca toţi bărbaţii să se îmbrace la costum iar femeile să poarte pălării şi rochii foarte ele-gante. Bref, este locul unde trebuie să fii văzut!

De ce se dă o asemenea importanţă unei curse de cai? Cupa Melbourne este catalogată drept cea mai bogată şi presti-gioasă cursă de galop cu handicap rezer-vată cailor de 3 ani. Sunt 24 la start, din Australia şi de pe alte meleaguri. Creată în 1861, Melbourne Cup e o cursă de două

mile (3218 m) care îi atrage pe cei mai buni pursânge de 3 ani şi peste, de pe tot glo-bul. Hipodromul Flemington, aproape de Melbourne - capitala statului Victoria -, este leagănul curselor hipice australiene şi şi-a luat numele după un măcelar local, Bob Fleming, al cărui magazin se găsea în faţa viitoarei construcţii. O dată pe an este în lumina reflectoarelor, când evenimen-tul hipic devine sărbătoare naţională. Este cursa anului. Favoriţii se întrec pentru a-şi înscrie numele pe trofeu în proba regină din Australia. Trofeul este realizat manual din 34 de piese de aur de 18 carate şi cântă-reşte 1,65 kg.

Valoarea totală a premiilor din 2010 va fi una record: 6 milioane dolari. Doar primii zece primesc bani. Învingătorul ia 3,3 mi-lioane dolari, iar ultimul primeşte 115 000 dolari. Banii sunt împărţiţi astfel: 85% pro-prietarul, 10% antrenorul şi 5 % jocheul.

S-a întâmplat în 1993 când primii cai

pursânge antrenaţi în Europa au făcut de-plasarea în emisfera sudică. O călătorie victorioasă pentru calul irlandez Vintage Crop, care s-a impus şi a întrerupt monopo-lul australo – neo-zeelandez deţinut de mai mult de 100 de ani. Vintage Crop a deschis calea şi de atunci mulţi cai străini ţin capul

de afiş. În toată istoria cursei a existat un singur cal care a câştigat de trei ori conse-cutiv în 2003, 2004 şi 2005 - Makybe Diva – un pursânge englez antrenat în ţara cangu-rilor şi care a devenit o super vedetă. Mulţi antrenori, jochei şi cai şi-au început cariera la Melbourne Cup. Nume celebre precum Bart Cummings, Lee Freedman, Damien Oliver, Media Puzzle, Pharlap au strălucit în cursa australiană.

La această cursă de galop cu handicap, cailor favoriţi li se ataşează greutăţi su-plimentare pentru echilibrarea şanselor. Greutatea handicapului minim e de 48 kg. Nu există o limită maximă. Greutăţile sunt teoretic calculate pentru a da fiecă-ruia o şansă egală la victorie. La începutul lui septembrie acestea trebuie declarate. Înscrierea la cursă se face în prima săptămâ-nă a lui august. Taxa iniţială este de 600 de dolari per cal. Sunt înscrişi între 300 şi 400 de cai, dar în final nu intră pe pistă decât 24.

După alocarea greutăţii, proprietarul fi-ecărui cal trebuie să îşi declare calul ca ac-ceptor şi să plătească de 4 ori o taxă, înainte de cursa din noiembrie. Prima admitere e de 960 de dolari, a doua de 1450 de dolari şi a treia de 2420 de dolari. Acceptarea finală se face cu două zile înainte de cursă şi ajun-

ge la 45375 de dolari. Dacă nu e admis în finală, i se returnează banii. Favoriţi pentru startul marii curse sunt totuşi caii care au avut victorii sau locuri bune în clasamentul altor curse. Caii de pe alte continente stau în carantină 14 zile în ţara lor de origine, înainte de a zbura în Australia.

Un eveniment sportiv ridicat la grad de sărbătoare. Reuneşte tot ce poţi iubi în Melbourne – modă, mâncare, distracţie şi mai ales sport. Nimic nu e mai important în Australia în acea perioadă decât CURSA care este şi unica temă de conversaţie şi principalul topic al ştirilor din ziare şi de la radio. Trei zile înainte şi trei după nu se vor-beşte decât despre cursa de cai. Toate ca-nalele naţionale de televiziune transmit evenimentul. Nimeni nu mai lucrează, şcoli-le se închid, străzile sunt goale. Pe tot teri-toriul prima zi de marţi a lunii noiembrie este cunoscută drept ziua familiei şi a co-munităţii şi este declarată zi liberă.

Ce este Cupa Melbourne? O cursă de cai. În Australia în fiecare an în prima marţi a lui noiembrie, după-amiaza. O ţară întreagă îşi ţine respiraţia pentru trei minute şi jumătate.Are loc CURSA care suspendă toate activităţile australienilor.


DE URMĂRIT

F1: Ultima strigareParcă mai mult ca în alţi ani,

Campionatul Mondial de Formula 1 oferă în acest sezon o luptă forte strân-să pentru titlu, fiecare etapă contând în această dispută. Lewis Hamilton, Mark Webber, Sebastian Vettel, Jenson Button şi Fernando Alonso au şanse să devină campioni ai lumii şi lupta se va da probabil până în ultima zi.

În noiembrie vom vedea ultimele două etape, prima, pe 7, la Sao Paulo, apoi cea care închide sezonul, Abu Dhabi, pe 14 noiembrie. Dacă Hamilton, Button şi Alonso au deja titlul mondial în palmares, Webber sau Vettel s-ar afla în faţa unei premiere, dacă ar câştiga în acest an. Unul în care dezamăgirea s-a numit Michael Schumacher campionul lumii fiind aproape invizibil la revenirea în Marele Circ.

TENIS: Cei mai buni, la Londra

Ultimul mare turneu al anului e găz-duit în premieră de Londra începând cu 21 noiembrie. Cei mai bine clasaţi opt jucători în ierarhia mondială vor juca în capitala Marii Britanii în Barclays AtP World tour Finals. Doar doi tenismeni era siguri de prezenţa lor la Londra, în-aintea US Open, Rafael Nadal şi Roger

Federer, pentru celelalte şase locuri luptându-se 11 jucători. Andy Murray, Robin Soderling, Novak Djokovic şi Tomas Berdych sunt cel mai bine cla-saţi pentru a se califica, Andy Rodick

şi David Ferrer fiind ultimii doi dintre primii opt care mai au de strâns ceva puncte pentru a fi siguri de locurile lor. Asta deoarece Fernando Verdasco, Jo Wilfried Tsonga, Juergen Meltzer, Marin Cilic şi Nicols Almagro mai au şanse teo-retice să avanseze între cei mai buni opt.

La dublu, Horia Tecău alături de suede-zul Robert Lindstedt ocupau înainte de US Open poziţia a opta şi aveau şanse mari să urce până pe patru, în funcţie de rezultatele la ultimele turnee din acest sezon. Ar fi oricum o premieră prezenţa unui român, chiar şi la dublu, în întrece-rea campionilor de la Londra.

HANDBAL: Tot fetele

Norvegia şi Danemarca găzduiesc în-cepând cu 7 decembrie Campionatul European de Handbal Feminin, la care participă 16 formaţii, împărţite în 4 grupe de câte 4 formaţii. România va juca în grupa A, la Aalborg, alături de Spania, Danemarca şi Serbia. Spania e cel mai periculos adversar al românce-lor, finalista ediţiei precedente a euro-penelor fiind principala favorită a gru-pei. Din postura de gazdă, Danemarca poate fi periculoasă, în vreme ce Serbia, deşi nu e favorită, e capabilă de surpri-ze. Apropo de surprize, cea mai mare la ediţia scandinavă e absenţa Austriei, care a ratat calificarea pentru un sin-gur gol în faţa reprezentativei Islandei. Iată şi componenţa celorlalte trei grupe: Grupa B- Muntenegru, Croaţia, Rusia, Islanda; Grupa C- Germania, Ucraina, Suedia, Olanda; Grupa D- Norvegia, Ungaria, Franţa şi Slovenia.


Ceas

adid

as

AD

H4003

Info

rma

tiisu

plim

enta

rela

tel.:

02

1/2

10

.58

.51

ww

w.re

ac

tio

n.s

tore

.ro

Documents

Octombrie noiembrie-2010