Având neşansa ocupării unui areal preferat de om, căruia i-au înlesnit din plin ascensiunea pe scara evoluţiei, “......dintre toate ecosistemele din lume, cele din regiunea circummediteraneană şi cele din China continentală sunt cele car au fost cel mai puternic degradate de acţiunea omului” (Ramade, 1987)

Dar, această afirmaţie poate fi extinsă şi la alte regiuni ocupate de formaţiuni lemnoase:

1. sub acţiunea factorului antropic (defrişări, incendieri, păşunat) au dispărut vestiţii codrii de cedru din Liban, transformaţi de către fenicieni în corăbii care, ulterior s-au scufundat

2. au dispărut pădurile Dalmaţiei, cu ajutorul cărora veneţienii şi-au menţinut în Evul Mediu, supremaţia comercială pe mare

3. s-au redus la neânsemnate insule pădurile de luncă, adevărate “relee” reglatoare ale cursurilor marilor fluvii

4. dezvoltarea societăţii umane din aceste regiuni a determinat ca, astăzi, Turcia să nu deţină mai mult de 5% din suprafaţa pădurilor sale primare

5. China mai beneficiază astăzi doar de 8% faţă de 70% cât ocupau pădurile sale la sfârşitul paleoliticului

6. Orientul apropiat se luptă astăzi cu deşertul instalat în locul pădurilor

7. teritoriul european era ocupat, în epoca romană, în proporţie de 9/10 de imense păduri hercinice, dintre care doar 30% mai supravieţuiesc

8. în ţara noastră, procentul de împădurire oscilează în jurul valorii de 27%, cu regiuni în care acesta este sub 5%, pe când un optim ar fi de 40%; numai în perioada 1920-1935 s.au defrişat 1280000ha, ceea ce reprezenta aproximativ 1/5 din fondul forestier al ţării (Giurgiu, 1985); după 1989, lipsa unei legislaţii severe a dus la pierderi importante din fondul forestier (natural sau plantat), mai cu seamă în regiunile de câmpie şi coline

9. în SUA existau în momentul colonizării de către albi, aproximativ 365 milioane ha de pădure, din care astăzi mai sunt în stadiu de climax doar 18 milioane hectare, iar 242 milioane ha sunt plantaţii; unele surse bibliografice dau ca valoare a despăduririlor cifra de 540 milioane ha

10. în ţările aflate în curs de dezvoltare ritmul defrişărilor oscilează între 8 şi 9 milioane ha/an

11. aproximativ 45-50% din producţia mondială de lemn este utilizată ca şi combustibil cu toate că randamentul termic este în medie de 25%; o singură ediţie din cotidianul “Le Monde” are nevoie de producţia netă a 160ha de molidiş

Consecinţele dispariţiei sau reducerii suprafeţelor împădurite din regiunile temperate şi subtropicale sunt cunoscute:

Modificări climatice Inundaţii Colmatarea bazinelor inferioare şi acumulărilor de apă Alunecări de teren, etc

Deşi, în sistemul agro-silvo-pastoral, aceste formaţii nu ocupau suprafeţe foarte extinse, ele au jucat un rol ecologic foarte important:

1. asigurau protecţia culturilor, drumurilor sau pajiştilor faţă de acţiunea factorului hidric, eolian şi zoogen

2. ofereau locuri de cuibărit pentru numeroase specii de paseriforme

3. conservau o bogată fito- şi zoodiversitate 4. reprezentau importante coridoare ecologice în migraţia

variatelor specii Cu toate acestea, distrugerea lor a fost făcută prin diverse

mijloace, până la completa dispariţie din anumite regiuni În regiunile tropicale şi subtropicale ele sunt bine reprezentate:

machis, gariga, tomilares, frigana etc, dar aici s-au instalatpe locul fostelor păduri defrişate, având rol ecologic şi economic mai redus

În condiţiile climatului temperat, răzoarele ocupate de tufărişuri de porumbar şi păducel, cele edificate de migdalul pitic, răchitişurile, jnepenişurile şi iuniperetele au suferit o accentuată diminuare a suprafeţei

Dacă tufărişurile formate în perioada postglaciară recentă se pot reface relativ bine, jnepenişele care îşi au geneza în tardiglaciar (când au constituit adevărate adăposturi biogenetice) nu se mai pot regenera decât într-un nou tardiglaciar

Pentru ţara noastră, defrişarea jnepenişelor a constituit o tristă experienţă ecologică, finalizată, din fericire prin declararea lor ca monument al naturii

În Europa occidentală (Franţa, Belgia) există un adevărat curent protectiv pentru gardurile vii din jurul arcelelor agricole sau praticole, formaţiuni care înlocuiesc în bună măsură rolul tufărişurilor spontane

Păşunile şi fâneţele ocupă locul doi ca suprafaţă între formaţiunile uscatului (cca. 18%), având o structură dependentă de zona geografică, de origine (primară, secundară), de presiunea exercitată asupra lor de factorul antropo-zoogen

În toate cazurile, randamentul lor biologic global este net superior pajiştilor ameliorate (prin supraânsămânţări,fertilizări, lucrări de suprafaţă) ori a terenurilor de cultură care le-au luat locul, situaţie explicabilă prin biodiversitatea sporită şi lungimea mai mare a lanţurilor trofice în primul caz

De ex, păşunile secundare de la noi din ţară au o producţie netă de până la 12 t s.u./ha/an, în timp ce agroecosistemele doar de 5,7 t s.u./ha/an

Deteriorarea pajiştilor este determinată mai ales de suprapăşunat, ceea ce înseamnă număr mare de unităţi păşunat/ha (o unitate bovine = 5 unităţi ovine sau caprine) şi timp îndelungat al prezenţei animalelor pe o aceeaşi suprafaţă

Prin acest tip de supraexploatare se reduce gradul de închegare a vegetaţiei accentuarea fenomenelor de eroziune, scade numărul speciilor cu bună valoare furajeră şi creşte numărul buruienilor

De ex, preeriile nord-americane sunt invadate de Artemisia tridentata, pajiştile mediteraneene de specii de Eryngium, stepele semiaride din Orientul mijlociu de Carex stenopylla, iar pajiştile noastre xerofile şi xero-mezofile de Eryngium campestre, Carduus acanthoides, Cirsium vulgare etc

Reducerea diversităţii floristice antrenează şi o diminuare a celei faunistice, putând să dispară populaţiile speciilor cu o specializare trofică foarte strictă

Prin astfel de acţiuni, cuplate cu desţelenirea pajiştilor, echilibrul peisagistic se schimă profund, iar odată cu această schimbare şi polifuncţionalitatea complexului

Această modificare trebuie privită ca având profunde implicaţii economice şi sociale, ca o limitare a posibilităţilor de utilizare a spaţiului, ca o reducere a sferei şi timpului activităţilor, într-un anumit spaţiu

Bălţile, mlaştinile, estuarele, lagunele şi deltele sunt complexe de formaţiuni biologice ce se caracterizează printr-un aport suplimentar de materie şi energie, motiv pentru care şi productivitatea lor este ridicată

În general, zonele umede îndeplinesc şi alte funcţii, cum ar fi :1. reţin o parte din viituri, împiedicând inundaţiile2. filtrează apa reţinută, realimentând în acelaşi timp pânza freatică3. oferă adăpost, hrană sau constituie mediul de trai pentru un număr variat de specii vegetale şi animale4. influenţează topoclimatul, mai ales prin creşterea umidităţii atmosferice

Aceste zone umede sunt destul de fragile datorită adaptării complexului biocenotic la variaţii înguste ale factorilor ambientali

“Neşansa” lor constă şi în faptul că sunt localizate în regiuni în care comunităţile umane şi-au stabilit aşezările (malul râurilor şi fluviilor, ţărmul mărilor şi oceanelor), probabil tocmai datorită bogăţiei resurselor (apă, peşti, păsări de baltă etc)

O perioadă îndelungată guvernele alocau chiar subvenţii pentru desecări, dar în ultimul deceniu, graţie eforturilor organismelor protecţioniste internaţionale, această practică nu mai funcţionează în multe ţări (SUA, Germania, Franţa)

Mai mult decât atât, spre exemplu în SUA se încearcă refacerea unor zone umede, dată fiind tocmai polifunţionalitatea lor

În sudul peninsulei Florida se află regiunea “Everglades”, considerată ce unul dintre cele mai mari ecosisteme de zone umede din lume

Aici se găsesc bălţi, mlaştini, estuare, păduri de mangrove, cea mai mare pădure de Taxodium distichum din America de nord şi diverse specii de peşti, broaşte ţestoase, aligatori etc

La sfîrşitul sec al XIX-lea au început desecările şi regularizările râului Kissimmee, transformat într-un canal lung de 80 km, faţă de 150 km cât avea cursul său meandrat

După cca. Un secol, în 1983 s-a adoptat programul “Save our Everglades”, cu obiectiv principal readucerea la starea iniţială a celor aproximativ 400000 ha cât cuprindea parcul naţional constituit aici, iar ca primă măsură a fost refacerea cursului de meandre ale râului

În insula Islay (Scoţia) a fost oprită extragera turbei din mlaştini deoarece aici vine pentru iernat gâsca de Groenlanda (Anser albifrons flavirostris)

Delta Guadalquivir-ului a fost puternic ameninţată de urbanizarea încurajată de guvernul instaurat după căderea dictaturii lui Franco. Alarmate, organizaţiile UICN şi WWF au cumpărat această deltă, au declarat-o parc naţional, după care au donat-o statului speniol, punând ca şi clauză menţinerea statutului şi gestionării ca parc naţional

Interesul pentru zonele umede s-a intensificat mai ales după Conferinţa de la Ramsar (1971) şi cea de la Berna (1979), ambele ratificate şi de România

Câteva dintre efectele negative ale reducerii zonelor umede sunt:

1. În Europa, raportul publicat în 1994, asupra statutului se conservare al păsărilor de pe acest continent, menţionează că peste un sfert din totalul speciilor şi-au redus populaţiile în ultimii 20 de ani, datorită mai ales drenajelor efectuate în mlaştini

2. În România, balta Brăilei a fost desecată şi transformată în teren agricol

3. În depresiunea Ciucului, extrem de interesantele mlaştini cu izvoare minerale sunt în mare parte transformate în terenuri pt cultura cartofului, dar ele erau considerate de E. Pop ca fiind cele mai proeminente formaţiuni conservatoare de relicte glaciaredin întreg ţinutul central-european