1

O MIE DE CUVINTE PE MINUT Ce vreau să spun

Scriu furios şi tandru de o viaţă întreagă. Nu ştiu de unde vine scrisul, cum mă umplu de

cuvinte, de oameni şi de întâmplări. Ştiu doar că se adună, se tot adună, şi când mă fac

atât de greu, fiindcă toată fiinţa mi-e plină de scris, de lucruri gata scrise, mă aşez la masă şi mă revărs. Şi după aceea mă simt atât de uşor şi parcă zbor şi parcă plutesc şi parcă am aripe de înger. Aşa stă treaba cu scrisul. Întodeauna am avut grijă de scrierile mele, ca un tată de copii săi. Şi întodeauna am fost mistuit de întrebarea, care este mesajul pe care vreau să îl transmit cititorului,fiindcă o proză fără mesaj e ca un ou fără gălbenuş. Doar americanii din winsconsin mănâncă omlete dietetice din albuş frecat cu sare iodat. O mâncare fără nici un Dumnezeu. Mesajul în cazul acestui volum de proze este unul profund egoist. Vreau să anunţ lumea că exist. Vreau ca cititorul să afle că undeva într-un capăt de Românie trăieşte un om bolnav de scriere şi care moare şi învie prin scris de atât de multe ori încât a devenit nemuritor… Şi nimic…

2

ŢARA DE LA CAPĂTUL ŢĂRILOR

Bunicul era împărat şi stăpânea peste mai multe ţări, deşi era de fel lui un om sărac. Nu îşi câştigase ţările în război ci le construise pentru mine anume fiindcă atât de mult mă iubea încât una două mai făcea o ţară.

Dimineaţa când mă trezeam mă lua cu el să colindăm prin toate ţările pe care spunea că într-o bună zi mi le va trece mie în stăpânire.

Mai întâi era ţara din pod la care ajungeai pe o scară secretă cu balamale, pe care o puteai coborî doar apăsând un buton după ce rosteai cuvântul magic. Am uitat care este acest cuvânt şi de la moartea bunicului n-am mai urcat niciodată în pod.

Această ţară, ţara din pod, a rămas de izbelişte şi cine ştie ce s-o fi ales din ea.

În pod era afumătoarea şi columbarul cu porumbei voltijori, ăştia sunt un soi de porumbei care zboară până în înaltul cerului şi de acolo se rostogolesc în picaj până aproape se izbesc de pământ, apoi iar urcă în înalt şi tot aşa până nu mai au putere. Nişte porumbei tare nebuni!

Bunicul avea poala plină de grăunţe de mei şi de năut pe care le dădea porumbeilor şi în timp ce ei se băteau pe mâncare, bunicul îi certa şi îi alinta şi le spunea câte şi mai câte. Eu nu îi prea băgam în seamă fiindcă niciodată nu m-am înţeles bine cu porumbeii, îmi plăceau mai mult rândunelele de sub streaşină şi de câte ori

3

urcam în ţara din pod, aveam în buzunar râme proaspete pentru ele. Inteligente fiinţe rândunelele astea, nu se certau niciodată pentru mâncare, mai întâi ciuguleau puii, apoi rândunioaica şi numai la urmă, dacă mai rămânea ceva mânca şi rândunioiul.

Dar eu aveam grijă să fie râme din biu şi nici o dată rândunioiul nu rămânea flămând. Îmi plăcea de el fiindcă era un rândunioi serios purta frac cu piepţii albi şi se numea Duldu. Încerca să pară că e de viţă nobilă dar eu ştiam că e ţăran de al nostru neaoş.

După ce hrăneam păsările, bunicul tăia o halcă zdravănă de carne afumată din afumătoare şi plecam în următoarea ţară.

Ţara de ţară îi spunea bunicul, dar eu o numeam în secret puti-ţara, fiindcă în ţara asta din capătul grădinii puţea îngrozitor.

Acolo erau cocinile pentru porci, dormitorul Doichiţii, vaca noastră roşie şi a lui Lele, calul beteag care nu mai trăgea la ham încă dinainte de a mă naşte eu. Era retras la penzie, spunea bunicul şi îi ducea zahăr cubic în buzunarul de la vestă şi mai stătea cu el ziua de mai fumau câte o ţigare, aşa ca între pensionari.

Mai era ograda gâştelor, raţelor şi curcilor, care mă urau de moarte, fiindcă le sâsâiam şi le îngânam ori de câte ori treceam pe la ele. Era acolo un gânsag, Emerilă, bătrân şi chior, dar al dracului ca un sectorist de mili ţian, cu care aveam mereu de furcă. Şi tot o rugasem pe bunica să îl taie, dar nu vruia bunica nici în ruptul capului, zicea că e bun de sămânţă şi calcă bine gâştele.

Şi mai erau în Puti-ţară, cuibarele găinilor. Acolo mă duceam cu bunicul dimineaţa şi ne umpleam buzunarele cu ouă proaspete, care încă erau călduţe.

4

Apoi mergeam în ţara din bucătărie, unde bunicul avea ascunsă într-un loc pe care doar noi îl ştiam, gamela lui soldăţească, cu care făcuse războiul şi bătuse jumătate din Europa, de la Nistru, prin Balcani până la Marea Egee şi până la Oceanul Atlantic.

Bunicul făcea în gamelă o găigană cum nu puteai mânca nicăieri în lume şi cu gamela fierbinte şi ouăle aburind mergeam în ţara din foişor. Bunicul clădise într-un capăt al curţii- doamne şi curtea asta a noastră parcă era fermecată, avea o mulţime de capete- un turn înalt din grinzi de fag şi pin care se numea foişorul. La baza lui era o incăpere zidită din lespezi de râu şi acea încăpere în care nu mergeam niciodată, era ţara butoaielor de varzăbrânzămuraturi. Iar deasupra era urcând pe o scară, o prispă mare împodobită cu fotografii din toate ţările lumii. Bunicul era un tare mare iubitor de lume, îi plăcea să călătorească prin fotografiile alea şi cunoştea întreg pământul ca pe degete, de parcă era o ţară din curtea lui. Mâncam găigană de ouă proaspete cu murături, aşa nespălate, bagă la jeep să creşti mare şi tare, zicea bunicul, că uite câte te aşteaptă în viaţă. Şi cu un gest larg îmi arăta Lumea de pe pereţii foişorului. Şi după ce mâncam tot şi bunicul spăla gamela şi-o freca cu nisip de râu de o făcea să lucească bec, mergeam în ţara din livadă să ne arănim cu fructe. Avea ţara asta toate neamurile de fructe pe care ţi le puteai închipui sau nu. Erau mure negre care îţi făceau dinţii vineţi şi zmeure roşii care îţi făceau buze sângerii şi corcoduşe care îţi făceau gura pungă şi ceva un fruct care

5

nu îţi făcea nimic dar se topea în gură de dulce ce era şi creştea dintr-un coş de răchită. Cred că se numea banană. Şi în ţara din Livadă stăteam o vreme, bunicul îşi aprindea luleaua şi începea să îmi povestească de-ale războiului, din munţii Tatra unde luptase el cu zăpada până la brâu şi cum aruncase în aer un pod peste care treceau nemţii şi tancurile au picat în apă ca nişte pietroaie. Bunicul a fost un viteaz la vremea lui, se bătuse cu cei mai periculoşi dintre periculoşi şi mereu ieşise învingător. E drept că o încasase şi el, avea un glonţ sub piele, deasupra de inimă, când îl pipăiam simţeam glonţul rotund şi rece sub piele prins în muşchi. Parcă era o alună de plumb care stătea acolo şi aşa îmi venea să îmi fac degetele gheară şi să scormonesc în muşchi şi să o scot afară, dar îmi era teamă că o să-i fac rău bunicului şi în plus el spunea că se obişnuise cu glonţul în atâta amar de vreme şi nu îl deranja de loc. Ba chiar credea că s-ar simţi greu fără el. În ţara din livadă timpul trecea altfel decât în restul ţărilor din curtea nostră. Parcă era un şarpe obosit timpul, care se târa alene prin iarbă, încetuţ încetuţ de puteam să îl vedem. Pot spune că ţara din livadă era ţara mea preferată şi când aveam să devin eu împărat peste toate ţările, avem să îmi instalez tronul sub mărul cel mare. Era un măr mare, mare de tot cu fructe amărui şi îl chema Gore pe măr. Din merele lui făcea bunica cidru şi oţet pentru tras pe piept nepotul când răcea. Dar de ce îl chema Gore pe măr? Fiindcă acum vreo patruzeci de ani, un om pe care îl chema Gore venise la noi acasă cu un puiuţ de măr

6

micuţ de o şchioapă şi îl presădise în grădină ca mulţam fiindcă bunicul îi dăduse bani să îşi ducă iapa la veterinar ca să o scape de la moarte fiincă avea un mânz întors în ea şi nu putea să se uşureze. Şi pusese mărul acolo ca un semn şi mărul se făcuse cel mai mare măr din toate ţările de pe lume şi îl chema Gore ca pe omul cu iapa. Iar Lele, calul penzionar din grajd cu care mai fuma bunicul câte o ţigare, era nepotul acelei iepe. Şi aşa stăteau lucrurile. Şi aşa leneveam noi în livadă. Când venea bunica după noi cu papucii ei de lânică târşâind prin iarbă, ne găsea fericiţi ca doi pui de rândunioi şi se aşeza şi ea pe un butuc de salcie cu noi şi îl asculta pe bunicul cum povestea şi între timp scotea din buzunar un ciorap înfăşurat pe un bec şi cu un ac cu aţă se apuca de cârpit. Niciodată bunicul nu apuca să termine povestea şi nici bunica să cârpească ciorapul fiindcă venea Săftănţica lăptăreasa să ia laptele Doichiţii şi trebuia să mergem cu toţii în ţara din pivniţă ca să îi măsurăm laptele cinstit cu ocaua de tablă cositorită şi să numărăm banii pe care Săftănţica îi plătea, leu cu leu. Banii aceia îi aduna bunica pentru ca să cumpere mai o ţară pentru ea şi pentru bunicul, o ţară despre care eu nu înţelegeam nimic, o ţară unde vruiau ei să se mute de tot, mai târziu, când aveam eu să mai cresc, şi ţara asta se numea ţara de veci. După ce pleca Săftănţica, mergeam cu toţii în ţara din Camera Bună şi ne îmbrăcam frumos cu haine proaspăt călcate care miroseau a cald şi a fier încins.

7

Şi o dată îmbrăcaţi plecam cu toţii în Ţara din oraş unde nu era împărat bunicul ci un prieten de al lui pe care îl chema Domn Primar sau cum îi ziceam noi prescurtat, Dompri. Aşa se cuvenea la împăraţi să îşi facă vizite unul la altul ca să se respecte, deşi vorba între noi respectul era numai la jumătate fiindcă doar noi mergeam în vizită la Dompri iar el nu fusese niciodată în vizită la noi. De multe ori când mergeam în Ţara din oraş mai treceam şi prin Ţara de la Poştă de unde bunicul îşi ridica pensia lui de împărat şi întodeauna după aceea treceam obligatoriu pe la Ţara de Cofetărie unde mâncam savarină cu frişca aşa de înaltă că o sprijineau cu beţe de ciocolată şi fistic, ca să nu cadă pe jos. Eh! Ce bine petreceam eu cu bunicul. Toate ţările erau ale noastre! Şi noi le stăpâneam bine şi nu ne făceam râs de ele că erau ţări în care trăiau gângănii şi oameni laolaltă şi trebuia rânduială şi bună pace şi înţelegere. Îmi aduc aminte că o dată, tata a venit la Bunu şi i-a cerut voie să mai facă o ţară, nu numai pentru el, o ţară care zicea el, să fie pentru toţi şi să fie ţara de baie. Adică vruia el să pună o drăcovenie cum îi zicea Bunuţa, care merge cu gaz metan şi face apă caldă şi abur şi are aşa ca o cabină de sticlă în care te bagi şi începe să curgă pe tine apă ferbinte şi damf de abur şi asta ajută pe împăraţii bătrâni să nu îi mai doară oasele, că de la o vreme Bunul începuse să meargă cocârjat şi se văieta că îl doare la genunchi şi la rărunchi şi acolo unde avea glonţul sub piele. Şi mai zicea tata că e bună ţara de baie şi pentru nepot că nu mai trebuie seara să îl scalzi în

8

ciubărul de lemn cu apă de pe spohert, bagi nepotu în cabină şi când iese de acolo e ca un prinţ lăut în apa vieţii. Şi bunicul s-a muştruluit la tata şi i-a strigat că ce vine să dea el ordine peste ţările lui şi dacă nu-i în stare măcar alelalte ţări să le ţină în bună rânduială ce mai vine să mai facă încă ţara aia cu damfuri. Şi tata a pus ochii în jos şi a spus că nu prea se pricepe el la condus ţări din alea cum stăpâneşte bunicu da ştie că ţara aia cu cabină de duş trebuie musai făcută dacă nu pentru el, măcar pentru nepot că nu e bine să crească nepotul îngălat şi ca vai de lume, una două în troacă şi lăut cu leşie.

9

PISICA PE ACOPERIŞ

Pisica era pe acoperiş. Roşie, ca purpura, ca sângele, ca rubinul, cu ochi fosforescenţi şi în jurul ei o aură portocalie. Şi toate culorile şi nuanţele acelea erau de la asfinţit, pentru că în realitate mâţa era tărcată, cu blana cenuşie vârstată de dungi fumurii. Iar ochii îi avea palizi de parcă nici nu erau ochi. Era o pisică tristă, dăulată de naşterile repetate şi mă privea de pe acoperiş, de la marginea streşinii. Eu stăteam în şezlongul meu vechi, cu lemnul crăpat şi beam bere. În jurul meu era plin de chiştoace şi beţe de chibrit pe jumătate arse. Pisica mă privea, apoi când am scos din pachet o ţigară, a sărit elastică de pe ţigla veche, direct pe măsuţa de lângă mine. Fără zgomot şi fără aparent efort. S-a aşezat, aşa cum se aşează pisicile pe labele din spate, cu coada înfăşurată în jur şi mi-a cerut o ţigară. Poate credeţi că eram băut. Sau paranoic. Sau drogat. Sau toate la un loc. Nimic mai fals. Eram treaz ca lacrima şi în deplinătatea facultăţilor mintale. Asta dacă pot fi socotit un tip care posedă aşa ceva. Am scos o ţigară din pachet şi i-am întins-o. Pisica a luat-o cu grijă şi mi-a cerut un foc. Primul fum l-a suflat pe nări apoi a tras adânc în piept şi a oftat.

- N-am mai fumat de ani buni, a spus pisica trăgând din nou cu poftă din ţigară, dar mi-ai stârnit nişte amintiri tare plăcute din viaţa anterioară, când

10

eram ca şi tine, un burlac înrăit care îşi petrecea viaţa lenevind la neşfârşit.

- Ai trăit o altă viaţă ? - Tu nu crezi în metempsihoză? - Ce e aia metemsi…mete… - Metempsihoză. Reincarnare. Trecerea dintr-o

viaţă într-alta. Nemurirea sufletului. - N-am mai auzit niciodată aşa ceva. Adică vrei să

spui că există viaţă după moarte? - Bineînţeles. Viaţa este infinită, nu se sfârşeşte

niciodată, trecem doar dintr- o stare de agregare într- alta, nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă. Cândva eram un prinţ tuareg şi călăream pe cai pur sânge, apoi am fost porc, cea mai tristă perioadă din viaţa mea, stăteam închis într- un coteţ mizerabil de doi metri pătraţi undeva prin Sicilia şi băgau în mine zilnic, căldări întregi de fiertură. Apoi m-au tăiat într- o zi sâmbătă. Noroc că a fost o viaţă scurtă, nu am fost porc decât şase luni. Apoi, drept recompensă, am devenit dansatoare de Can-can la Moulin Rouge, ce viaţă domnule, ce viaţă, curgea şampania în valuri şi mâncam caviarul cu polonicul. De curtat mă curtau numai bărbaţi cu parale grele şi plini de şarm. Eh! De ce nu pot da timpul înapoi…

- Auzi, nu cred o iotă din ce spui. Auzi, să mănânci caviarul cu polonicul… Ştiam despre mâţe că sunt parşive, dar nici chiar aşa! Vii aici şi mă tapezi de ţigări, poate vrei să te servesc şi cu o bere…

- N-ar strica, am şi uitat ce gust are.

11

- …vezi, şi după aia îmi îndrugi braşoave cu porci sicilieni şi dansatoarea de camcam..

- Can-can, French Can-can. Dar dacă îţi spun că înainte de a fi porc am trăit în Rusia şi mă chema Vladimir Ilici Lenin?

- Adică vrei să spui că tu eşti Lenin ? - Am fost. Bineînţeles, acum când știu cât rău a

făcut Revoluţia Comunistă am remuşcări şi îmi pare a dracului de rău, dar ce să fac, nimeni nu ştie cine şi cum hotărăşte în cine şi cum ne încarnăm. Am ucis o mulţime de oameni când eram Lenin şi am făcut o serie de fapte abominabile, de care mă ruşinez. Adevărul e că trăiesc cu o povară pe suflet… Dă-mi să beau o bere, alcoolul mă ajută să trec peste remuşcările astea…

- La dracu cu Revoluţia ta , să nu te prind că pui laba pe vreo doză de bere că îţi trag una pe spinare de nu te vezi…

- Hai încearcă… Eram furios la culme şi am sărit din fotoliu ca un arc. Dar pisica era mult mai rapidă decât mine. Nici nu mă ridicasem bine în picioare şi ea era din nou pe acoperiş. Dar cum asfinţitul plecase după dealul din spatele casei şi amurgul pusese stăpânire pe noi, pisica era acum o siluetă neagră ca smoala pe olanele ruginii şi mă privea cu dispreţ. Pupilele erau ca smaraldele întunecate cu ape brune.

- Voi oamenii, mi-a aruncat ea cu dispreţ, sunteţi atât de mici la suflet…

- Pe mă-ta de mâţă zărghită, îţi arăt eu ţie.

12

Aveam o scară de lemn în fundul curţii, o încropeală făcută de mâna mea din resturi de cherestea pe care le recuperasem când am modificat şopronul pentru vechituri. Am scos-o cu greu dintre toate resturile casnice adunate grămadă lângă şopron şi am tîrât-o pe verandă. Scara avea lipsă doi fuştei iar ceilalţi păreau şubrezi, dar pisica mă enervase aşa de tare că nu am ţinut cont de amănuntele astea. Am sprijinit scara de jgeabul streşinei şi am început să urc curajos. E drept că scara se clătina dar n-am băgat în seamă. Şi nici faptul că jgheaburile erau ruginite şi abia se mai ţineau în bridele lor.

- Cu multe veacuri în urmă am fost un soldat roman şi am făcut parte din escorta care l-a urcat pe Isus pe Golgota. Nu am asistat la crucificare, de felul meu eram foarte slab de inimă şi uram sângele. De câte ori trebuia să ucid pe cineva în luptă, o făceam cu ochii închişi. Ascultă, chiar trebuie să urci pe scara aia?

- Taci naibi mâţă afurisită, aşteaptă numai şi o să pun laba pe tine…

Bridele s-au smuls din tencuială scârţâind, scara a alunecat şi a lovit căpriorii de la marginea podului cu un sunet sec. Am căzut de la patru metri direct în cap şi ultimul lucru pe care am mai apucat să îl văd era mâţa care părea încălţată în sandale romane cu panaş pe cap şi mantilă de lână. Apoi am murit. Când am deschis ochii din nou eram undeva la înălţime iar sub mine se întindea un oraş nemaivăzut cu case albe, orbitor de albe, înghesuite una într-alta ca boabele de mazăre într- o păstaie iar la orizont desluşeam un deşert

13

puternic luminat de soare. Eram pe o cupolă fierbinte, care părea făcută din aur şi am recunoscut locul imediat. Eram pe acoperişul Moscheii de Aur de la Mecca. Mai mult, mi-am văzut reflecţia în aurul strălucitor şi mi-a venit să urlu. Dar în loc de urlet, din gură mi-a ieşit un mieunat sfâşietor, pentru că devenisem, în această nouă viaţă, o pisică tărcată cu ochi palizi, care nici măcar nu păreau ochi.

14

O ZI DIN VIA ŢA UNUI PENSIONAR Dimineţile sunt într-adevăr frumoase. Şi dacă ar fi să îmi trăiesc viaţa pe bucăţi mici aşa cum am citit că s-ar putea întâmpla în viitor (era o nuvela scrisă de Arthur K. Clark care se numea parcă MARŢI OAMENII SUNT SPARŢI şi în care era vorba despre un pământ al viitorului supra-aglomerat în care oamenii trăiau efectiv doar o zi pe săptămână iar în restul timpului hibernau în tuburi mari de sticlă) deci, dacă ar fi să îmi trăiesc viaţa pe bucăţi aş alege dimineţile. Dimneţile sunt oaze de lumină în viaţa unui om, pauze existenţiale în care aproape că poţi sta de vorbă cu Dumnezeu. Întodeauna am fost un tip diurn. Îmi plăceau răsăriturile de soare pe bulevard, când asfaltul proaspăt măturat şi stropit de tulumba cu motor a primăriei lucea ca o spinare de elefant proaspăt ieşit din Gange (am avut dintodeauna o fixaţie cu elefanţii şi cu Gangele de care şi acum sunt convins că nu e un fluviu ci o instituţie) iar benzile albe care delimitau sensurile de mers aveau o luminozitate proprie care te făcea să crezi că bulevardul fusese abia construit peste noapte. O dată în tinereţea mea de care abia îmi mai aduc aminte, am fost la Eforie să văd cum răsare soarele din mare. Am stat toată noaptea pe plajă înfrigurat şi am băut două sticle de coniac Drobeta. Nisipul pe care stăteam părea mai degrabă o pastă putredă iar marea la cinci metri de mine se chinuia neagră şi plină de cute şi mai negre ca o femei dăulată în chinurile facerii. Îmi venea din cinci în cinci minute să fug şi să mă închid în camera mea de

15

hotel, dar ştiam că dacă nu o să văd soarele răsărind din mare nu o să fiu niciodată întreg la suflet. Şi am stat pe pasta aceea neagră de nisip până când, ca o pleoapă tumefiată de beţiv, soarele a răsărit din mare. Vorba vine a răsărit, pur şi simplu s-a smuls din smoala neagră a valurilor şi când pleoapa s-a deschis a ţâşnit din ea un fulger orbitor care a transformat totul în lumină. Nisipul a redevenit nisip, marea şi-a recăpătat albastru care peste noapte fugise şi pescăruşii de pe o epavă veche aflată la capătul promotoriului au devenit păsări de cretă Nu am avut nici un fel de bucurie ba mai mult am vomitat de la lumina aceea orbitoare şi mai apoi am dormit douăsprezece ore ca un bolnav de gripă. Am plecat cu un tren de noapte fără să mă uit înapoi şi de atunci n-am mai fost niciodată la mare. Şi cred că nu am pierdut nimic. Deci, dimineţile mele de pensionar sunt admirabile. Circulă legende eronate cum că pensionarii au somnul scurt şi se trezesc cu noapte în cap bântuiţi de insomnii bolnăvicioase şi petrec ore întregi vegetând în fotoliu până când se face ziuă de adevăratele. La mine nu se întâmplă aşa ceva. Dorm sănătos şi mă trezesc în jurul orei opt, niciodată mai devreme, ba de multe ori chiar mai târziu atunci când stau noaptea să mă uit la firme porno. Nu sunt un bătrân libidinos dar am toate instinctele la locul lor şi le dau voie să se manifeste plenar. Mă trezesc întodeauna cu plăcere, mă întind în aşternuturi ca un motan şi mai lenevesc un sfert de oră în mlaştina caldă a amintirilor. Revăd scene din copilărie mai ales, sau din prima adolescenţă, când încă mai locuiam cu părinţii şi bunicul Tata Petre, era încă viu.

16

Îmi amintesc de mirosul cald de lapte fiert care venea dinspre şpohert (aşa se numea cuptorul mare cu plită de tuci) şi de pisica (Ţuţi) tărcată care dormea sub cenuşar. Întodeauna coboram din pat cu gândul să prind mâţa de coadă dar a dracului mâţă era ca o zvârlugă şi îmi scăpa mereu. Tata Petre râdea şi îmi turna lapte cu miere şi gălbenuş de ou într-o cană grea de faianţă. - Hai nepoate du-te şi te pişă că se răceşte laptele. Şi râdea din nou. Erau atât de pline de pace acele dimineţi, încât mă întorc mereu la ele, nutrind speranţa că Dumnezeu va face o minune şi într-o dimineaţă mă voi trezi din nou copil, lângă şpohert şi voi prinde, în sfârşit, mâţa tărcată de coada. Dar nu se întâmplă nici o minune şi cobor din pat plin de reumatisme şi cu gura amară de tutun. Nici nu mă duc la veceu până nu aprind prima ţigară a zilei. Stau pe băncuţa de lângă pervaz şi privesc bulevardul care nu mai pare atât de proaspăt ca altădată. Democraţia de piaţă l-a ucis şi acum seamănă cu spinarea unui elefant mort, intrat în putrefacţie. După ce fumez prima ţigare îmi caut papucii şi plec la baie. În drum dau peste o mie de lucruri înşirate pe podea –sunt un pensionar foarte dezordonat şi neglijent- şi le înjur pe rând şi pe fiecare până când ajung la budă. Acolo mă chinui destul de mult, pentru că prostata a început de câţiva ani buni să se manifeste după bunul ei plac, şi o iau iavaş- iavaş spre bucătărie. Dau drumul la televizor şi îmi măsor trei linguriţe cu vârf de cafea în ibricul pe care îl am încă din armată. Un ibric de aramă, aproape subţiat de atâta uzură în care cafeaua fierbe minunat şi are savoarea ei adevărată.

17

Nu beau dimineaţa decât cafea turcească la ibric e un tabiet de care nu vreau să mă dezbar cu nici un chip. Aţi observat că nu am vorbit despre spălatul pe dinţi şi despre duşul matinal. Astea-s fandoseli la care am renunţat cu mult timp în urmă. Mă simt bine în stratul meu de jeg şi nu fac baie decât de două ori pe săptămână. Tot atunci îmi schimb şi lingeria şi cămaşa. Metrul cub de apă curentă e atât de scump şi pensia mea aroape minusculă. Înţelegeţi? Dar nu vă spun o noutate, toată lumea ştie cum trăiesc pensionarii. Şi cât trăiesc. Prietenii mei glumesc, cică guvernul ne bagă ceva în pensie ca să ne curăţăm mai repede… O fi aşa. Oricum eu mă ţin încă bine şi dacă dă Domnul, o s-o mai duc zece ani. Măcar… Aşadar îmi beau cafeaua şi ascult ştirile la Realitatea TV. Mereu aceleaşi ştiri: o babă violată de nepotul ei alcoolic, un tir a călcat o Dacie pe şoseaua Bucureşti Târgovişte, ţiganii de la Craiova s-au tăiat toată noaptea cu săbiile… Mă dezgustă, trăim într-o ţară de … Nu mai spun cuvântul acela, că parcă simt în cerul gurii o putreziciune de care nu mai pot să scap. Îmi beau cafeaua deci şi mai fumez trei ţigări. Poate patru. Apoi mă îmbrac, cât mai lejer, de obicei în pantaloni de catifea reiată şi pulovere pe gât. Iarna port un Alain Delon pe care l-am făcut pe comandă acum treizeci de ani. Primăvara şi toamna îmbrac un trenci. Am o grămadă de trenciuri de toate culorile, le-am primit de pomană de la doamna Bitang căreia i-a murit soţul acum cinci ani. Trenciurile erau noi nouţe, răposatul Bitang

18

avea un magazin cu haine bărbăteşti şi madama dăduse de pomană toată marfa din magazin, nu mai vruia să continue afacerea Bitangului ei, a închiriat magazinul unui agent imobiliar cu o mie de euro pe lună şi trăieşte ca o boieroaică. O vreme se dăduse la mine, după ce a lepădat doliul, îşi făcea idei că ne putem uni singurătăţile, dar e destul să o vezi pe Bitangă şi îţi piere cheful de reunire. E atât de lată în fund că trebuie să se întoarcă într-o rână când urcă în lift. Oricum nu am refuzat-o direct, (pentru că din când în când mai împrumutam bani de la ea între două pensii) am făcut-o doar să înţeleagă că nu m-am putut vindeca sufleteşte după moartea Elvirei şi că trăiesc într-o tristeţe care mă copleşeşte. Într- un fel cam aşa e, încă suspin după Elvira, în multe nopţi o visez şi oftez în somn… Dar dimineaţa gata, Elvira dispare şi rămân eu cu lumea de zi cu zi în care o s-o mai duc încă zece ani… Măcar… Locuiesc la etajul şapte, am un apartament pe care l-am primit de la întreprindere la câţiva ani după ce m-am căsătorit. De-abia se născuse Dudulică, primul nostru băiat şi casa la bloc fusese o adevărată binecuvântare. Pentru că până atunci stătusem cu chirie într-un subsol igrasios într- o cameră care era şi bucătărie şi dormitor şi de toate. Veceul era undeva în curte, o latrină comună care duhnea de la o poştă iar baie făceam la baia comunală. Zic locuiesc la etajul şapte dar niciodată dimineaţa nu cobor cu liftul. O iau uşurel pe scări ca să îmi pun sângele în mişcare, gimnastica de dimineaţă, şi dacă mai

19

întâlnesc vre-un vecin pe palier mă opresc să mai schimbăm câte o vorbuliţă. Când e vreme bună afară plec cu mâinile în buzunare, iar când plouă sau e cel mai mic semn de ploaie port după mine o umbrelă pe care o uit mereu, fie în cafeneaua de la colţ fie la sala de biliard. Sunt două locuri pe care le frecventez zilnic, cu mici excepţii. Despre aceste excepţii am să vă vorbesc mai târziu. Oricum merg la cafenea ca să beau ceai, iar la sala de biliard numai fiindcă acolo se adună câţiva băieţi din vechea mea gaşcă. Vorba vine băieţi, sunt nişte bătrânei sadea, dar eu cu ochiul minţii şi cu sufletul, îi văd aşa cum erau ei atunci când ne-am cunoscut. V-aţi prins deci că nu joc biliard, dar dacă aş lipsi trei zile la rând, s-ar crea panică printre băieţi. Aşa a fost cu Veve, despre care am aflat în a cincea zi că a mierlit. Doamne, şi era cel mai zdravăn şi cel mai verde dintre noi. Fata lui cea mare, care e nu ştiu ce mare goangă pe la PESEDE , ne-a povestit la parastasul de şapte zile cum a murit. Veve se îmbolnăvise subit, nu cine ştie ce mare scofală, o răceală acolo, şi plecase la farmacie să cumpere Paracetamol şi Dufadin. Şi l-a călcat tramvaiul în intersecţie. Pentru că deşi Veve avea o sănătate de fier, era chior ca un arici pogonici şi refuza cu îndârjire să poarte ochelari. Asta fiindcă-spunea el- îl fac să pară bătrân şi pensionar. Fiică-sa s-a deplasat personal la sala de biliard să ne invite la parastas şi asta a fost un mare semn de consideraţie pentru noi şi de aceea am hotărât să mergem

20

în bloc, deşi de obicei noi nu ne înghesuim la înmormântări, pomeni şi parastase. Pentru că în fundul sufletului (deşi nici unul dintre noi nu recunoaşte) ne temem de moarte şi de faptul că putem fi următorii pe listă. Preferăm să ne amintim de cel care s-a dus aşa, pe furiş, în larma de tacuri a sălii de biliard, printre norii de fum şi ne gândim că nouă nu ni se poate întâmpla să murim, că suntem încă tineri şi mai avem de trăit hă, hă, hă! Dar la Veve ne-am dus cuceriţi de politeţea fetei sale şi mai bine nu ne duceam. Pentru că sa dovedit că fata lui Veve era o ştoalfă şi o cutră de mâna enşpea. În fapt transformase parastasul lui taică-su într-o întrunire electorală şi ne-a momit pe toţi să ne punem semnătura pe o listă de adeziune pentru candidatul la preşedinţie al partidului ei de trei lulele. Nu aveam nimic personal cu Năstase ăla care se visa să ajungă părintele de gumă al ţării, în afară de faptul că avea o figură de poponar, dar am învăţat să fiu tolerant de când am ieşit la pensie, fiindcă şi noi pensionarii suntem tot un fel de poponari, în sensul pasiv, că ne-o trage statul pe dinapoi grupa mare iar noi doar ne ştergem la fund şi suspinăm. Aşa că i-am băut în viteză rachiul de cinci stele de pe masă, ne-am umplut buzunarele cu chiftele şi felii de şuncă şi am întins-o. Când s-a aţinut la uşa să ne lămurească aşa şi pe dincolo, i-am tras nişte înjurături ca la cherhana şi am plecat toată gaşca la cimitir. Acolo, pe mormântul lui Veve, am încropit o masă de parastas cu mezeluri şi chifteluţe, udată cu bere şi vin înfundat şi ni s-a părut că Veve se simte bine în compania noastră, aşa că am hotărât ca o dată pe săptămână să mergem să facem câte un parastas la fiecare dintre prietenii noştri

21

plecaţi dincolo. Şi cum nu mai avem la îndemână cămara de partid, facem parastasele cu napolitane şi votcă săniuţa. Şi se pare că toată lumea se simte bine. Adică nici unul dintre prietenii noştri decedaţi (ce cuvânt urât, mi-a scăpat fără să vreau, deh! e semn că îmbătrânesc cu adevărat) nu ne-a înjurat şi asta-i deja mare lucru. Deci, în fiecare dimineaţă plec în oraş şi mă duc glonţ să îmi cumpăr ziarul. Nu îl mai citesc aproape de loc, ce importanţă mai au pentru mine ştirile, oricum de câte ori ni se măreşte pensia sau se scumpeşte întreţinerea, lucrurile vitale pentru un pensionar, aflu de la vecini înainte să apară ziarele. Vuieşte efectiv tot blocul, pentru că suntem aproape în exclusivitate un bloc de pensionari. Tinerii s-au rărit aşa de mult că dacă vrei să rogi pe cineva să îţi bată un cui în perete, trebuie să te duci la vardistul din colt. În rest toţi sunt la muncă în străinătate. Căpşunari carevasăzică. Dar să vă spun despre Veve, dacă tot am început. Pe Veve de fapt nu îl chema Veve ci altcumva, nici unul dintre noi nu putea să îi pronunţe corect numele fiincă se trăgea dintr-o stirpe de cehi oploşiţi în Banat cam prin vremea Mariei Tereza, iar numele lui rostit îţi producea senzaţia că mesteci piuliţe proaspăt spălate cu motorină. Şi atunci i-am pus noi porecla de Veve după un personaj din cartea lui Zaharia Stancu, Desculţ. Personajul cu pricina era chior ca Veve al nostru, iar înspre bătrâneţe a orbit de tot. Chiar aşa se numea în carte, Veve Chioru. Veve nu s-a supărat niciodată că l-am poreclit aşa, ba dimpotrivă, cred că îi făcea plăcere, deoarece în grupul nostru de zăbăuci, porecla era ca un fel de particulă de

22

nobleţe, adică dădeai poreclă numai unui individ cu personalitate puternică şi care se bucura de stima grupului. Ei şi Veve al nostru mai era pe deasupra şi de o timiditate excesivă, mai ales în relaţia cu sexul opus şi mai ales dacă era vorba de sex. Se bâlbâia şi se roşea şi se fâstâcea în prezenţa domnişoarelor pe care le scoteam noi cu gaşca la ceaiuri dansante, că aşa era în vremea burlăciei noastre, se ţineau ceaiuri dansante pe la cluburile intreprinderilor din oraş, ori pe aiurea şi noi agăţam fetele pe stradă şi le invitam la ceai. Vorba vine ceai, că se bea vodca în cantităţi industriale şi coniacul, era un coniac bun, Zarea, aşijderea. Şi după aia le căram cu noi pe la diverse petreceri nocturne şi acolo să te ţii dezmăţ, se lăsa cu curvăsăreală ca la Verdun. Ei şi Veve era atât de timid că trebuia să îl împingem cu forţa în cameră peste câte o fată şi numai după ce îi explicam respectivei cum stă treaba cu Veve ca să fie pusă în gardă. Iar Veve al nostru se lăsa greu ca o fată mare şi norocul lui că era înzestrat de la mama natură, adică mă înţelegeţi, avea Veve o mătărângă ca de măgar şi se dusese vestea printre fete despre scula lui Veve şi avea nebunul un succes la femei de ne lua maul la toţi, că toate vruiau măcar să o vadă dacă nu să o atingă sau s-o şi încalece. Cam aşa era cu Veve al nostru. Şi în vremea în care lucram noi în echipă la construcţia cocseriei de la Combinatul Siderurgic, s-a înfiinţat şi la noi în şantier o celulă de UTM, ştiţi voi Uniunea Tineretului Muncitor şi ne-a venit de la Timişoara un instructor, de fapt o instructoare, o matahală de femeie cu mustăţi de plutonier, pătrăţoasă de parcă era făcută numai din mistrie. Lucra de multe ori cot la cot cu noi şi lua sacul

23

de ciment pe umăr ca pe nimic şi urca schelele până la nivelul şapte. Rusalina o chema şi era de prin părţile Sighişoarei, cu ceva sânge de săsoaică în ea, că era atât de meticuloasă şi ordonată că ţi se făcea silă. Şi nu ştiu cum i-a ajuns la urechi despre scula lui Veve şi l-a chemat la ea în birou după orele de program şi i-a făcut felul. Ne-a povestit Veve mulţi ani mai târziu cum a fost şi ce a fost. Săsoaica de fapt l-a violat pe Veve pe masa cu plus roşu la care se ţineau Adunările B.O.B. rupându-i cu dinţii nasturii de la şli ţ iar Veve era atât de încrâncenat, nu din cauză că săsoaica era urâtă ci pentru că deasupra mesei era tabloul tovarăşului Dej şi lui Veve i se părea că tovarăşul priveşte încruntat şi se temea că o să fie dat afară din UTM şi aia era lucrul cel mai grav care se putea întâmpla. Să fii pus în discuţia Adunării Generale şi să fii exclus. Era ca şi cum cineva ţi-ar fi luat aerul. Dar până la urmă nu s-a întâmplat aşa ceva ci tocmai invers. Veve până la urmă s-a enervat aşa de tare că a răsturnat-o pe săsoaică cu cracii în sus şi a început să i-o tragă în toate găurile din organism, cu atâta fervoare, încât după partida aia de lupte greco romane, biroul organizaţiei de bază arăta ca după atacul de la Stalingrad. Până şi tabloul tovarăşului căzuse din cuiul lui şi se făcuse ţăndări. Săsoaica s-a dus dis de dimineaţă cu el la geamgiu şi l-a pus să îl repare ameninţându-l că dacă suflă o vorbuliţă cuiva, îl timite să taie geamuri prin stuful de la Periprava. După călărirea aia serală pe care i-a tras-o Veve săsoaicei, ne-am trezit că Veve e numit şef de brigadă iar când săsoaica a plecat la Bucureşti la Şcoala Superioară de

24

Partid, Veve a fost trimis de serviciul cadre al intreprinderii să se facă inginer constructor. Aţi ghicit, la Facultatea Muncitorească din Bucureşti. Nu l-am mai văzut pe Veve doi ani şi când l-am văzut din nou, era inginer cu patalama la mână şi venise să conducă lotul de construcţii montaj. Facultatea muncitorească îl schimbase radical. Timiditatea îi dispăruse cu desăvârşire, purta ochelari cu rame groase de baga şi refuza să mai vină cu noi la ceaiuri. Spunea că îşi pregăteşte viitorul şi nu e bine să fie văzut pe la petreceri de sorginte burgheză. Când l-am întrebat ce fel de viitor îşi pregăteşte, ne-a spus că vrea să meargă la academia militară, să se specializeze în construcţii de geniu, adică poduri, viaducte, tunele şi alte chestii de astea strategice, iar pentru Academia Militară trebuia să ai un dosar beton, fără pete iar noi eram bălţaţi ca puii de drac. De unde o fi scos-o pe asta că puii de drac sunt bălţaţi, numai el ştia, dar avea dreptate, gaşca noastră era renumită în tot şantierul ca o şleahtă de zurbagii incorigibili. Norocul nostru era că lucram ca nimeni alţii şi întotdeauna depăşeam planul cu două sute la sută, iar directorul care era un meseriaş cu ochi de vultur, ţinea la noi şi ne repartiza mereu lucrările cele mai grele. Veve n-a mai plecat la academie, pentru că s-a ferit de dracu şi a dat de frate-su. Adică săsoaica, pe care o lăsase la Bucureşti borţoasă, a născut o fată pe care a declarat-o ca fiind a lui Veve, iar Veve a recunoscut fapta dar a refuzat să o ia de nevastă pe săsoaică, conform moralei comuniste şi i-a plătit pensie alimentară până fata crescută mare, a fugit cu tot cu mamă-sa în Germania.

25

De-abia atunci a fost reabilitat bietul Veve şi i s-au şters cu buretele toate petele din cazier, dar era cam târziu pentru academie iar Veve a rămas toată viaţa la noi la întreprindere, un simplu inginer, bine înzestrat de la natură. Mai târziu s-a căsătorit cu o asistentă de la Spitalul Judeţean care i-a făcut o fată, din nou o fată, pe cutra aia care ne invitase la parastas. Aşa a fost cu Veve, odihnească-se în pace. În fiecare dimineaţă, când plec din casă, în timp ce cobor scările, îmi fac în minte o socoteală, cam câţi bani îmi permit să cheltui. Nu am fost niciodată un tip raţional şi meticulos, dar acum, ajuns în crucea bătrâneţii, limitat de cuantumul pensiei am devenit atât de calculat încât uneori mi-e şi scârbă de mine. Se întâmplă de multe ori ca pe ziua în curs să nu îmi permit nimic. Adică, dacă am în frigider rezerve strategice ( margarină, ouă) plec în oraş doar aşa ca să fiu plecat. Dar zile din acestea sunt puţine, fac în aşa fel încât să am zilnic un leuţ de cheltuială. Îmi place să mă duc la mini marketul din colţ şi să trec printre rafturile încărcate cu ambalaje strălucitoare în care mai mult ghicesc ce se ascunde, să citesc etichetele de super ofertă şi să îmi închipui că am o pensie cu cinci milioane mai mare şi că pot cumpăra acele chestii, care fie vorba între noi nici nu îmi stârnesc apetitul nici nu îmi zgândără glanda salivară. Dar mi-ar plăcea să pun nişte chestii de alea în coşul de cumpărături şi să mă duc cu ele la casă şi să le plătesc cu o morgă de nabab care nu pune preţ pe bani.

26

Pentru că în general mă scobesc în buzunar după mărunţiş şi calculez în gând (sunt bun la calcule) o dată cu casa de marcaj. Fetele de la alimentară mă cunosc toate, mă salută vesele şi mă întreabă de una de alta. Nu fac chestia asta formal, se vede după ochii lor că mă ascultă cu interes, iar eu le înşir câte în lună şi în stele şi le fac capul mare (sunt foarte bun la făcut capu mare ) şi le complimentez (sunt al dracului de bun la complimentat) până se roşesc în obrai şi se încurcă la dat restul. Vreau să vă spun că am avut o aventură în tinereţe cu patroana Mini- marketului, adică o aventură, era îndrăgostită de mine lulea şi fura bani din puşculiţa fratelui ei, care făcea economii să îşi cumpere o biciletă, ca să plătească biletele la film sau la discotecă. Erau distracţiile din acea vreme şi Marietta era moartă după filmele franţuzeşti cu Jean Marais. Părinţii ei, de altfel nişte oameni cumsecade, o botezaseră Marietta cu gândul că fata lor într-o bunăzi va urca pe scara socială, şi un astfel de nume îi va facilita intrarea în rândul micii burgezii. Lucru care s-a şi întâmplat, dar după revoluţie şi după ce părinţii ei de mult închiseseră ochii cu regretul în suflet că fata lor e doar o simplă vânzătoare la o alimentară de cartier. Marietta era încă din adolescenţă de o frumuseţe rară, aproape dureroasă, o fiinţă care nu aparţinea lumii acestea şi relaţia mea cu ea a fost una fulgerătoare. Nu am iubit-o nici măcar cât negru sub unghie, o cucerisem tocmai pentru că o uram, uram privirile cu care şi bărbaţii şi femeile deopotrivă o urmăreau pe stradă sau oriunde ar fi fost, felul în care o sorbeau din ochi şi se minunau şi oftau atunci când treceau pe lângă ea.

27

O cunoscusem la cinematograf, la o proiecţie unde era coadă la bilete şi ea, aşezată cuminte la capătul rândului, aştepta fără prea multe şanse. Eu în acea vreme stăteam „la un bilet în plus”, adică un fel de bişniţă, cumpăram câte douăzeci de bilete pentru proiecţiile de seară şi apoi le vindeam cu preţ dublu. Făceam un leuţ bun, care îmi ajungea de una de alta şi nici nu era prea periculos, adică în sensul că mili ţia dacă mă prindea, se mulţumea să îmi ia toate biletele şi să îmi tragă o amendă mai mult simbolică. Nu am păţit asta decât de vreo trei ori, apoi miliţienii mă lăsaseră în pace, le dădeam dreptul şi puteam să stau liniştit chiar sub afişier. În seara când am cunoscut-o pe Marietta, încă nu îmi vândusem rezerva de bilete, dar nu ştiu ce mi-a venit să mă duc direct la ea, plin de tupeu şi să îi spun că prietenul cu care trebuia să merg la film nu mai vine din cauza unor probleme aşa că am un bilet în plus, pe care il ofer cu plăcere. Marietta a zâmbit şi mi-a întins suma corectă pentru bilet, avea banii fix număraţi în palmă, apoi a intrat în sală fără să mai privească înapoi. Eu am mai zăbovit câteva minute sub panoul de afişaj, acum îmi aduc aminte, rula un film cu Gerard Philippe, se numea Fanfan la Tulippe, apoi m-am dus la rândul meu în sală. Proiecţia începuse, rula jurnalul în care era vorba despre depăşirea planului la nu ştiu ce Întreprindere Agricolă de Stat, ceva fără noimă şi m-am aşezat lângă Marietta nonşalant, fără să o privesc fără măcar să îi cer scuze pentru deranj. Ea privea ecranul de pânză fix şi am rămas aşa ca două stane de piatră până jurnalul s-a terminat şi s-au aprins luminile în sală.

28

Atunci am văzut cât de frumoasă era. Purta un trenci lung de culoarea cenuşii aşa cum era la modă în acea vreme, iar la pauză l-a dat jos şi l-a aşezat pe spătarul scaunului, a rămas îmbrăcată într-o rochiţă de aţică albastru închis, puternic decoltată şi sânii îi răsăreau din decolteu ca două minuni. Radia o lumină nepământească şi când m-a privit, din ochii ei au zburat două cuţite care mi s-au înfipt în inimă. Din acea clipă am început s-o urăsc. Nu am văzut mai nimic din film, nici nu îmi mai amintesc ce peliculă rula, am stat pe întuneric ca o stană de piatră, imobil şi am rămas aşa şi după ce proiecţia s-a terminat, luminile s-au aprins şi toată lumea a părăsit sala. M-au dat afară plasatoarele, cu măturile lor cu coadă lungă, când au început să măture printre rândurile de scaune. Peste o săptămână, tot la ultimul spectacol, Marietta a venit direct la mine, sub panoul de afişaj şi mi-a întins câteva bancnote mototolite de cinci lei. -Eşti invitatul meu, a spus ea zâmbind, vreau să vedem filmul ăsta împreună. -Încă nu mi-am vândut biletele i-am explicat eu, oarecum surprins oarecum amuzat. -Ai suficienţi bani acolo, ca să le dai naiba de bilete. Hai să mergem, ai cumva două locuri pe ultimul rând ? M-am cutremurat, ultimul rând era locul îndrăgostiţilor, care în timpul filmului se sărutau de mama focului pe scaunele acelea de placaj care scârţâiau îngrozitor. -Am, i-am spus, am pe ultimul rând de la balcon cinci locuri. Aşa că n-o să fie nimeni în preajma noastră. O să fim aproape singuri. A zâmbit şi m-a prins de mână.

29

-Să mergem, e un film bun şi nu vreau să pierd nici o secvenţă. Locurile din jurul nostru au rămas goale tot timpul filmului din care nu am văzut nici măcar o secvenţă. Am început să ne sărutăm furibund chiar din timpul jurnalului şi Marietta s-a abandonat moale sub buzele mele. A fost o adevărată nebunie, aproape ne pierdeam respiraţia şi zgomotul pe care îl făceam a atras atenţia celorlalţi spectatori, care au început să ne sâsâie până s-au săturat. Noi i-am ignorat total, de fapt din câte îmi aduc aminte, în jurul nostru nu mai era nimic, doar un vid călduţ în care pluteam cu buzele lipite. La un moment dat i-am sfâşiat chiloţii, pe vremea aceea nu existau bikini şi alte fantasmagorii de dantelă, se purta tetra, un chilot socialist tare incomod şi eu i-am sfâşiat tetra aceea cu mâinile mele de şantierist şi am început să îi masez sexul, dornic de împreunare. Ea nu a spus nimic, doar şi-a strâns tare genunchii, dar fără folos, degetele mele erau acolo şi îi frământau clitoristul, apoi strânsoarea genunchilor a încetat şi-a îndepărtat coapsele şi mi-a dat libet în totalitate. I-am rupt himenul (era fată mare) şi la sfârşitul filmului eram plini de sânge amândoi, ea pe tetra sfâşiată şi pe coapse, eu pe mânecă şi pe toat antebraţul. Am plecat aşa ca doi nebuni năuci şi ne-am dus în grădina zoologică. Şi acolo pe o bancă ferită de bolţi uriaşe de trandafiri m-am împreunat cu Marietta şi am făcut-o să chirăie ca o pisică şi să se zbată şi să mugească şi am trecut-o prin toate cercurile iadului urcând-o până la rai. Apoi ne-am spălat de sânge într-un havuz privegheat de îngeri de ipsos şi ne-am şters cu cămaşa mea pe care am

30

rupt-o în bucăţi. Am plecat spre casă ţinându-ne de mână, eu numai în maiou şi veston, iar Marietta crăcănată de parcă ar fi călărit poneiul din grădina zoologică, trei zile la rând. Banca din parc a devenit apoi locul nostru, ne retrăgeam acolo după ce vedeam un film sau ne zbânţuiam la discotecă (eu am convins-o că discoteca e locul în care trebuie să ne afişăm, vruiam să moară de invidie toţi cioflingarii pentru că eu dansam strâns îmbrăţişat cu cea mai frumoasă fată din oraş) şi ne-o trăgeam în draci. Cred că Marietta era puţin nimfomană, nu se sătura, uneori făceam sex de trei ori în interval de o oră şi tot ar mai fi vrut. Toată chestia a ţinut trei luni, până fratele ei a realizat că puşculiţa îi este goală şi Marietta a trebuit să recunoască că ea fura banii şi că suma cea mai mare, patru sute de lei o folosise ca să plătească o babă care a tras-o cu oala. Adică i-a provocat un avort, pentru că Marietta rămăsese gravidă iar mie nu îmi suflase nici măcar un cuvânt. Părinţii au luat atunci hotărârea să o trimită de acasă, au dat-o în paza unei mătuşi rea ca o scorpie din Cluj şi Marietta a stat acolo trei ani iar la întoarcere nu mai era Marietta ci o altă femeie, a cărei frumuseţe pierise. Devenise o fiinţă comună, o vânzătoare de alimentară oarecare, ştearsă şi fără nimic atrăgător. Nu s-a căsătorit niciodată şi a rămas la casierie până după revoluţie, când ceva s-a întâmplat cu ea. În sensul că în pielea casieriţei şterse a înviat din nou Marietta cea dureros de frumoasă şi tot oraşul a început să se învârtă în jurul ei. Nimeni nu ştie precis cum a ajuns proprietara magazinului, se zvonea că şi-a pus-o cu directorul de la

31

Fondul Proprietatea, cu Prefectul ba chiar cu un ministru şi că şi-a făcut averea cu fundul. În tot cazul, Marietta a propăşit şi a devenit o mic-burgheză aşa cum scrie la carte. Pe mine mă ignoră, de câte ori mă vede în magazin, priveşte prin mine ca printr-o sticlă de lapte proaspăt spălată. Iar eu o urăsc ca pe vremea aceea când ne-o trăgeam în parc. Uneori mă duc la supermarket, acolo sunt preţuri mai mici şi nici nu e vre-o Mariettă împrejur, dar mi-e greu fiindcă supermarketul e hăt la mama dracului iar pe mine nu mai mă ţin picioarele ca altă dată. Grea e bătrâneţea asta, fir-ar să fie!

32

AM FOST MÎNA DREAPT Ă A LUI CEAU ŞESCU Prolog Tocmai se pregătea să pună piciorul pe scara elicopterului, cînd s-a întors spre mine şi mi-a spus cu o voce plină de regret: - Iartă-mă nu pot să te iau cu mine, nu este loc decît pentru doi. Ochii îi înotau în lacrimi iar în privirea sa se putea citi un amestec ciudat de regret, durere şi teamă. - Nu te preocupa, i-am răspuns, mă descurc, mă descurc întodeauna, doar ştii... - Da, da, da... Motorul elicopterului vuia ca o tornadă. - Ai grijă să nu răceşti, i-am mai spus aşezîndu-i cu grijă fularul sub gulerul de astrahan, e frig iar tu nu mai ai patruzecişicinci de ani. De data aceasta nu s-a mai putut abţine şi a izbucnit în plîns. - O să mă-ntorc, să nu te temi, o să mă întorc şi o să vezi cum punem noi la punct toate lucrurili... Pilotul devenise nerăbdător, iar din fundul carlingii, înfofolită în blănurile ei preţioase, Elena mă privea cu ură. - Adio ! Ştiam că n-am să-l mai văd niciodată. Pilotul a trîntit uşa în urma sa şi am rămas să ne privim preţ de cîteva scunde prin geamul de plexic. Apoi pilotul a ridicat aparatul cu greu deasupra clădirii iar eu m-am retras spre parapetul de sprijin al casei liftului pentru că suflul rotorului era devastator.

33

Am văzut la cîţiva zeci de metri sub mine mulţimea excitată care urla, iar elicopterul a făcut o voltă greoaie deasupra clădirii, ca un ultim bun- rămas. Nu ştiu cînd a apărut lîngă mine tînărul acela, cu haina de fîş pe jumătate arsă. - Au plecat ? Era Ceauşescu? - Da. Era Ceauşescu... Încet, încet, platforma de pe acoperiş s-a umplut de oameni care exultau. M-am retras nevăzut înspre lift mîhnit şi în acelaşi timp mulţumit. O etapă din viaţa mea se încheiase. Începea o alta plină de neprevăzut. Aveam nevoie de o nouă identitate şI de alt cîmp de acţiune. Poate că o ieşire în străinătate nu mi-ar fi făcut rău. Cîteva săptămîni în Elveţia ... Să uit... Să nu mai ştiu nici măcar cum mă cheamă... Da ! Să nu mai ştiu că eu sunt Haralambie Poponiceanu şI am fost timp de douăzecişicinci de ani mîna dreaptă a lui Ceauşescu.

34

Tinereţea mea revoluţionară - Haralambie, de ce nu îţi place ţie şcoala? - Da' cine-a zis că nu-mi place ? - Păi nu vezi ce-in în carnetul tău, numa trei şi patru ! - Asta e cu totu' altă chestie. - Adică ? - Păi, eu sunt în meci cu diriginta şi de-aia... - Păi ce are diriginta cu tine... - Păi are că am surprins-o în timp ce se pupa cu tovarăşu' de sport în cabinetu' de biologie şi ăla e cu pecereul la noi la şcoală şi m-a băgat pe ţeavă la toţi profesorii cum că tu ai fost pe vremuri legionar şi bunicu de la Cîrlova era chiabur şi aţi asuprit ţăranii nevinovaţi şi că eu sunt un pui de reacţionar care luptă contra clasei muncitoare şi vrea să răstoarne regimul comunist. Tata mă privea fără grai şi mîna îi tremura pe custura cu care tocmai se pregătea să-mi ajusteze flecurile de la papuci. Ce să-i faci rămăsesem desculţ în prag de iarnă şi mai cîrpeam şi noi pe ici pe colo că doar eram o familie de oameni descurcăreţi. - Zi aşa, m-a făcut legionar... - Da, am auzit că la cancelarie vorbea de tine tovarăşa Zoe, profa de chimie care e de la Cîrlova şi a fost la şcoală cu tine, cum că tu veneai la şcoală călare pe un cal alb şi băteai cu biciu' fetele care nu stătea să le pui mîna la ţîţe. - Nenorocita dracu', ptiu! scorpia, i-o fi fost ciudă nebuna dracului că nu i-am pus şi ei mîna, păi şi normal că asta n-a avut în viaţa ei ţîţe, o porecleam fata şnur , fără ţîţe, fără cur. Auzi mă Haralambie, tu ştii că noi n-am avut

35

niciodată cai, că nu i-a plăcut lu tata mare să ţină, noi aram cu boii... - Păi de unde să ştiu eu tată că doar eu am prins direct colectiva... - Aşa-i mă, că tu te-ai născut tîrziu. - Da la legionari ai fost. - Eh, nu zic, am fost o ţîră cu ei, că era frumos, toţi îmbrăcaţi în cămăşi verzi şi cu sumane şi centuri de piele, ştii eu de mic am tras la uniformă, poate că mă făceam subofiţer dacă nu dădeam peste mă-ta. - şi ce făceaţi voi legionarii ? - Păi ce să facem, ne întîlneam sîmbăta şi duminica după prînz pe podul de la Iloaia şi venea cîte unul de la Slatina şi începea să ne spună ce şi cum că poporul este cel care are puterea şi că dumnezeu iubeşte poporul şi că anticristul trebuie înfrînt, tot felul de chestii de alea politice, da eu nu prea le ascultam, îmi plăcea mai mult cînd defilam prin sat de se uitau fetele după noi cu ochii beliţi, şi după aia mergeam la birtul lui Mocanu, nu l-ai mai prins tu nici pe ăsta, Mocanu era de-al nostru şi ne îmbătam bine şi trăgeam cu pistoalele în lună. Ţin minte că o dată a venit la noi o delegaţie mare, era şi ăla Zdrelea Codreanu, frumos bărbat, a venit cu maşina un Buick negru cu luciu şi era îmbrăcat ţărăneşte. Ne-a vorbit despre sfîntul arhanghel Mihai şi despre misiunea sfîntă pe care Dumnezeu ne-a dat-o nouă să curăţăm tara de vinituri şi de străini. A dat mîna cu mine, că eu eram mai înalt, mai brădos, ţi-am spus doar că îmi place milităria şi că eram mai firoscos printre găozarii ăilanţi şi mi-a spus că în mine stă nădejdea ţării şi să fiu un camarad de nădejde. Cît priveşte bătaia, nu am tras în

36

viaţa mea o palmă cuiva, înafară bineînţeles de mă-ta şi de tine. -Atunci de ce zic ăştia de tine că aşa şi pe dincolo ? - Pentru că am fost deştept mă, eram cel mai bun la învăţătură şi cel mai iute la horă nu ca tine futu-ţi grijania mă-ti, că o dată îmi vin belelele, de pun dîrjala pe tin şi îţi rup oasele de mă bagi în puşcărie. Învaţă mă, nenorocitule, că fără carte n-o să faci mulţi purici în viaţă, o să ajungi ca Pandele să cari valize în Gara de Nord. După asta tata a aruncat cu un bocanc în mine şi flecu proaspăt rotunjit m-a lovit drept în frunte. Am ajuns în spital şi am zăcut pe patul morţii timp de şaizeci de zile. După care s-a întîmplat o minune, mi-am revenit şi în trei săptămîni eram pe piciarele mele, slab ca o aşchie şi cu o poftă de mîncare ceva de speriat. Pe tata l-a săltat miliţia populară şi l-a dus pentru trei ani în deltă, condamnat pentru maltratarea minorului tentativă de omor deosebit de grav şi încălcarea drepturilor copilului. A fost o greşeală, poate dacă flecul nu era nou bocancul m-ar fi lovit şI atîta tot, dar viaţa a vrut să fie aşa. Tata a plecat la stuf şi nu l-am mai văzut niciodată, după vre-o opt luni a primit mama un pachet cu haine de la primărie şi certificatul de deces. N-am ştiut şi nici nu cred că voi şti vre-o dată unde e îngropat şI de ce a murit. Oricum eu l-am iertat. Din spital am aterizat direct la Casa Copilului din Slatina, pentru că Secţia Tutelară- nici nu ştiţi ce forţă avea pe vremuri Secţia Tutelară- a hotărît că eram un lăstar crud încă în formare şi că se mai putea scoate ceva din mine dacă am o supraveghere şi o educaţie adecvată.

37

Aşa că am primit un loc la etajul patru, lîngă mansarda în care se puneau cearceafurile la uscat, împreună cu încă şase băieţi raşi în cap într-o cameră lungă şi îngustă ca un tunel de cale ferată. Ne mîncau gîndacii şi furnicile roşii iar cel mai bun prieten al nostru era un şobolan dolofan cu blana cenuşiu- aurie care ne vizita de trei ori pe zi cu mustăţile zburlite. Din cauza lui nu puteam păstra în sertarele noptierelor nici un strop de mîncare, fiincă afurisita de fiară ştia să deschidă orice încuietoare şi ne fura şi ultima fărîmă de pîine. Educaţia ne era asigurată de tov. Vasile, care o împărţea pe spinarea goală cu pisica cu nouă cozi, un bici de cînepă cu franjuri. Măiculiţă doamne, cîtă bătaie am mîncat în patru ani de internat nici nu pot să vă povestesc. După absolvire. adică la sfîrşitul celor opt clase primare am fost trimis la constanţa la Şcoala Profesională de Marangozi. Asta e o meserie a dracului, lucru numai cu smoală şi cu cîlţi, nu mi-a plăcut, aşa că am evadat de la Grupul Şcolar şI m-am angajat salahor la un şantier de construcţii. Căram pietriş şi nisip cu roaba pînă cădeam jos şi mă învia nea Ahmet- un turc cu inimă de român- cu apă rece. De dormit dormeam la Techirghiol în gazdă la o cucoană de trei sute de chintale care ne lua chirie puţină da' ne punea să-i îngrijim pe lîncă casă, lemne, apă, măturat şi alte alea. Am avut o viaţă grea dar m-am călit. Pe la otesprezece ani aveam bani adunaţi la CEC şi vorbeam patru limbi străine ca pe apă, doar trăiam printre vaporeni.

38

Apoi am cunoscut-o pe Uruma. Era blondă ca mierea de mai şi avea pielea străvezie de i se vedeau toate vasele capilare sub ea. Era o fată seriasă, nu m-a lăsat s-o sărut decît după trei luni şi m-a obligat să mă înscriu la liceu la seral. Era o modă cu liceul ăsta, care mai de care se omora să devină elev, îi vedeai după amiaza cu mape de muşama sub braţ, pe bulevard. Mi-a plăcut în liceu, pentru că aveam colege frumoase, una şi una, ca nişte bomboane şi mă simţeam ca un peşte în apă. Apropo, cam în vremea aceea am renunţat eu la şantier şi mi-am deschis propria afacere cu peşte. Cumpăram de la pescarii din deltă, din cherhanale şi vindeam pe piaţa de la Constanţa, ba chiar şi la Bucureşti. Aşa mi-am cumpărat o Volgă de culoarea cerului în care îmi plimbam tătăroaica de la Tulcea la Murigiol şi care mirosea a peşte mai dihai decît o cherhana, fiindcă o foloseam şi în activitatea de comerţ. Aşa am ajuns să îl cunosc pe Ceauşescu. Tocmai fusese numit secretarul regionalei Constanţa şi locuia într-o casă modestă pe faleză. Era slab şi se bîlbîia groaznic şi încă nu îşi pierduse obiceiurile alea sănătoase de ţăran. Îi plăcea peştele şi se omora după cărăşei şi plătică. Devenise clientul meu şi pentru că era un ţăran simpatic- nu mă impresiona pe mine funcţia aia a lui- îi dădeam numai marfă antîia, ba chiar am început să îl calc destul de des pentru a-i găti. Făceam nişte saramuri cu ardei pisat cum numai eu ştiu să fac, după o reţetă moştenită de la bunica lui Burebista şi de cîte ori avea musafiri la masă, Ceauşescu trimitea

39

după mine un Gaz prăfuit condus de un sergent major de mili ţie. Aşa am ajuns în împrejurarea să îi salvez viaţa, cînd la o petrecere cu musafiri de la Ceceu s-a înecat cu un os de crap gros cît un creion de tîmplărie. Toţi ăia se uitau la el cum belise ochii cît cepele şi cum se sufocă şi nu făcea nici unul vre-un gest. Am auzit-o din bucătărie- unde tocmai frecam plita cu Negrol- pe Elena ţipînd şi jeluindu-se şi am dat fuga mînjit din cap pînă în piciare la sofaua pe care Ceauşescu îşi dădea ultima suflare. - Niculeee, Niculeee... da cui mă laşi tu pe mineee... cu copii pă capîîî... şi cu rate la ceareuuuu... Nicule măîîî... scoalăîîî... nu muriîîî... fiţ-ar sămînţa a dracuîîî... Am dat-o pe Elena la o parte şi cu sînge rece am descleştat fălcile înecatului. Aveam experienţă în aşa ceva, doar lucram în branşa peştelui de ani buni şi ştiam cum şi de unde să apuci osul... N-a fost greu, i-am vîrît mîna pe beregată pînă la cot şi am scos osul de acolo împeună cu două bucăţi însîngerate de omuşor. Ce-auşescu şi-a revenit în jumătate de ceas şi după trei zile putea să vorbească din nou. De atunci bîlbîiala jenantă i-a dispărut cu desăvîrşire, în schimb a rămas cu rîrîitul acela pentru că, din viteză i-am smuls o dată cu osul şi o bucăţică, nu mare, din sfîrcul limbii. Mă întreb acum ce s-ar fi întîmplat dacă în acea zi nu eram pe fază şi aş fi întîrziat trei minute. Alta ar fi fost soarta României. Alta ar fi fost soarta României ?

40

Prima slujbă la stat Cînd şi-a revenit Ceauşescu m-a chemat la el la birou. Purta o şapcă aşa de soiosă, că părea, fără exagerare un cerşetor în biroul acela plin de mobilă veche şi covoare roase de molii. Mi-a fost silă să mă aşez pe un scaun tapiţat cu pielea mîncată, pe care se adunaseră generaţii întregi de jeg şi am preferat să stau repectuos în picioare. - Tu mi-ai salvat viaţa mă... - Eu, să trăiţi... - Auzi mă... cum zici că te cheamă ? - Haralambie, să trăiţi... - Mă Lambe, măta-n cur... de ce n-ai avut grijă cînd mi-ai cos osu mă pramatio ? - Să trăiţi... tovarăşe prim... - Laă mă Lambe vocabularu ăsta dă şedinţă, spune-mi pă nume, domn Nicu. - Să trăiţi domn Nicu, nu se putea altfel osu' era înţepenit bine şi dacă nu trăgeam tare de el vă rămînea acolo şi în treizeci de secunde dădeaţi ortu popii... - Dădeam pe dracu, la noi în familie încă n-a dat nimeni ortu' popii, noi suntem vînă de olteni tari mă... M-a privit cu un licăr ucigaş în pupile timp de cîteva minute bune. Eu nici măcar nu mai îndrăzneam să respir. Apoi s-a apropiat de mine, m-a luat în braţe şi şi-a aşezat capul pe umărul meu. Plîngea ! - Mă Lambe mă, tu-ţi soarele tău, dacă nu erai tu muream mă, mă înecam cu osu ăla şi mi se stingea viaţa uite aşa, pfui. Mă lambe tu eşti fratili meu mă... A plîns trei minute şi după aceea a scos o sticlă cu ţuică de corcoduşe din bufet.

41

Am băut amîndoi, cot la cot un litru şi încă unul şi încă unul pînă am adormit sub birou cu capul unul pe altul. Mi-a oferit să mă facă secretarul său personal cu condiţia să renunţ la comerţul cu peşte care i se părea degradant ba chiar antisocial, dar eu i-am demonstrat cu creionul în mînă ce bani frumoşi se pot cîştiga dacă devenim tovarăşi la parte, eu cu experianţa mea într-ale pescăriei, el cu funcţia lui care ne deschidea toate uşile şi îndepărta mili ţia mai dihai decît alungă ustoroiul vampirii. A fost de acord şi aşa am devenit eu secretarul său, pentru aproape o viaţă de om. Cît priveşte afacerea ea a înflorit şi a prosperat pînă cînd Ceauşescu a fost trimis la academie în Rusia. A trebuit să plec cu el, pentru că eram prea legaţi unul de altul şi ne venea greu. Problema cea mare a fost nevastă-sa Elena, era geloasă ceva culmea, şi avea impresia că eu şi Nicolae suntem homosexuali şi trăim împreună. Nu aveam cum să îi implementez altă părere decît culcîndu-mă cu ea, pentru că acesta era cel mai "tare" argument pe care îl aveam. Aşa că, într-o seară, cînd Nicu era la o plemară de dare de seamă şi alegeri, am intrat buluc peste Elena în dormitor şi am găsit-o numai în neglijeu şi cu ţîţele jumate ieşite din decolteu. Adevăru e că putoarea avea un corp frumos şi cu carnea tare de băga în boală toate ordonanţele şi pe deasupra mai avea şi un fel de a-şi da aere care excita pînă şi un butuc de foc. N-a trebuit să fac eu vre-un gest, Elena a dat năvală pe mine şi mi-a rupt toţi nasturii la cămaşă. Nu mai ştiu ce a urmat, a fost un leşin din care m-am trezit după trei ceasuri, mai bătrîn cu cinci ani şi mai slab

42

cu şapte kilograme. Elena dormea lîngă mine, cu subsiorile mirosind a drojdie şi tărîţe încinse- era un miros care avea să mă urmărească ani întregi- şi nici nu a tresărit cînd am părăsit încăperea. Apoi a trebuit ă mă ocup de pregătirea plecării la Moscova. Ceauşecu era de felul ău cam greu de cap şi prindea Limba Rusă extrem de greu.Era necesar să ne antrenăm ore lungi, seară de seară, cu ajutorul unor discuri editate de elctrecord. - Dosvidania. -Dosvidania. -Şto eta? -Eta karandaş. -Eta moia karandas. -Eta moia balşoia karandaş. -Futule muma-n cur cu carandaşele lor cu tot, se enerva Ceauşescu şi trîntea cu pumnu în patefon, mă, de aia sunt ruşii aşa tîmpiţi, că au limba asta aşa sucită, pînă ieşti atent la ce trebuie să spui, îţi pierzi ideea. Acuma de-abia îl înţeleg pe Stalin. Zi-i înainte ! - Şto eta ? - Eta kniga ! Încropeala de rusă pe care a dobîndit-o cu mine i-a prins bine lui Ceauşescu, pentru că de la început, a avut contacte dure cu instructorii de partid de la Moscova datorită faptului că el era scund de statură iar ruşii urăsc piticoţii. Îi f ăceau zile fripte, săracul trebuia să iasă la răspuns foarte des şi primea în general note mici care l-au pus şi în situaţia de a fi discutat în Adunarea Generală şi era cît pe aci să se procopsească cu un vot de blam cu avertisment.

43

Noroc cu mine, îi concepeam lucrările de sfîrşit de trimestru şi aşa mai putea să îşi corecteze mediile. Îmi amintesc de ziua în care a primit diploma de absolvire. A venit acasă cu lacrimi în ochi, -eu gătisem special pentru această sărbătoare găluşte cu prune- şi m-a luat de gît. -Mă Lambe, mă Lambe, le-am tras-o lu ruşi mă ! Am loat diploma! - Aţi luato tovarăse Nico... -Ţi-am zis să nu te mai formalizezi măi, zi-mi simplu, domn Nicu ! - Da domn Nicu, aţi luato. La mai mare. - Mă, tu eşti fratili meu mă, ce mă făceam eu de fără tine, m-ai salvat de la moarte, m-ai ajutat să-mi iau diploma, Lambe cînd voi ajunge mare te fac şi pă tine mare mă ! - Vă mulţumesc tovar...domn Nicu. Sunt sigur că o să ajungeţi într-o zi mare. - Te gîndeşti la... - Nţ... - Atunci la... -Nţ... - Atunci la...la...la.. - Exact. - Da ! Da... şi de ce nu mă rog, că îndeplinesc toate condiţiili. Tînăr îs, diplomă am, dosar bun slavă domnului... - Nepătat... - Hai să bem mă Lambe că viaţa asta-i curvă trece zilili omului ca secundili. Şi ne-am îmbătat din nou cu rachiu de corcoduşe -aveam o rezervă strategică pe care o căraserăm cu noi ascunsă în

44

cutii de conserva cu eticheta de compot de prune, ideea mea- şi am dormit cu capul unul pe altul. Ce momente frumoase. O dată întorşi în ţară, Ceauşescu a fost propulsat direct în ceceu. Am avut grijă să-l pregătesc din vreme, maniere, comportament, vestimentaţia. Avea un defect, niciodată nu a fost în stare să îşi asorteze în ton cravata cu şosetele, cu toate că am ţinut cu el lecţii lungi în serile în care Elenea lipsea de acasă şi niciodată nu a învăţat că la cravată albastră şosetele verzi trădează imediat ţărănoiul dinăuntrul costumului. De aceea a trebuit să-i stau veşnic prin preajmă şi să-l supraveghez în fiecare dimineaţă cînd îşi alegea îmbrăcămintea. În ceceu mi-a făcut rost şi mie de o mică sinecură, adică m-a numit pur şi simplu şeful Serviciului de Securitate în aripa de Vest, acolo unde îşi avea el instalat biroul. Puteam petrece astfel ore întregi împreună şi mă exploata crunt, punîndu-mă să-i scriu toate materialele pentru şedinţele de cabinet precum şi dările de seamă pentru Gheorghiu Dej. Bine înţeles că m-am străduit să fac numai lucru de calitate, astfel că, după un timp Dej a remarcat calitatea materialelor şi a pus ochii pe Ceauşescu. Astfel în scurt timp el a ajuns să devină unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai secretarului general. Mergeau împreună la vînătoare şi încingeau chefuri monstruoase la care se consumau cantităţi impresionante de vînat. Vrînd nevrînd, pentru că Ceauşescu nu putea să se despartă de mine mai mult de cîteva ceasuri şi de aceea mă tîrîia pur şi simplu după el, am fost nevoit să trec de

45

la prepararea peştelui la marinatele şi baiţurile pentru carnea de vînat, în care, cu un efort ce nu trebuie minimalizat, am ajuns în scurt timp un specialist de mîna întîi. În plus Ceauşescu rămăsese cu o teamă puternic înrădăcinată de oase. Îmi aduc aminte despre un chef de pe Valea Jiului, undeva într-un castel cu zidurile mîncate de igrasie în care se zice că ar fi trăit clipe de mare tandreţe însăşi Vlad Ţepeş, sau Ştefan cel Mare nu mai reţuin exact. Ceuşescu împuşcase primul său urs carpatin şi era tare mîndru de trofeul pe care ţinea foarte mult să-l expună în sufrageria sa. Mi-a cerut atunci să-i gătesc labe de urs pe jăratec precum în Fraţii Jderi şi a rămas încîntat nu atît de savoarea specială a cărnii cîr de faptul că nu avea urmă de os şi era uşor de mestecat. Laba de urs pe jăratec a devenit astfel felul său preferat şi iată de ce fiara cu blană brună a devenit o raritate în această parte a munţilor Carpaţi. Dej a început să ţină şedinţe de mare taină cu Ceauşescu, la care se îmbătau ca nişte porci şi eu eram mereu în preajma lor. O dată la o partidă de pocher în care Ceauşescu rămăsese lefter ca un marinar filipinez m-a pus drept miză contra sumei de o sută de mii de lei. Suma reprezenta la acea vreme contravaloarea a patru autoturisme Volga ceea ce m-a măgulit grozav, dar pur şi simplu m-a speriat luciul de nebunie pe care l-am citit în ochii lui Dej în momentul în care tăia cărţile. Era semnul paranoiei din care nu peste mult timp i s-a tras moartea.

46

Fiindcă- şi foarte puţini ştiu asta- Dej a avut o moarte cruntă, practic un fel de explozie a cerebelului care l-a făcut să bolească trei zile în canoanele cele mai fioaroase. Ceauşescu a susţinut întodeauna că asta i se trăgea de la cursurile prea intense de Marxism la care Dej participa cu trup şi suflet Deşi ştiam amîndoi că de fapt cauza morţii era mult mai adîncă şi cu conotaţii misterioase. Într-o seară Ceauşescu şi cu Dej se întîlniseră la un păhărel de vişinată şi după primele trei kilograme începuseră să depene amintiri revoluţionare. La un moment dat Dej a început să povestească despre faimoasa întîlnire cu Stalin pe tema scindării partidului şi atunci Nicu mi-a făcut un semn discret să iau notiţe, aşa că am stenografiat întreaga convorbire. Aceasta este de fapt faimoasa stenogramă de la Kremlin, niciodată nu a existat o alta nici în arhivele Kaghebeului nici în cele a PCUS deoarece atît secretarul lui Stalin cît şi stenografa ce au asistat la acea discuţie erau morţi de beţi. Am să redau din memorie cîteva fragmente elocvente ale stenogramei: - Mai ia buţinică Vodgă moia brata... - Mulţumesc, mulţumesc... - Şi batocu ăsta, simţi ce aromă fină are ? - O da ! E minunat. - Dar giuperguţe de ce nu cuşti, ştii asta trezeşte bofta de Vodgă. Nazdarovie ! - Îîhh...darovie ! - Ei, ia zi... - Zic să trăiţi... ce să zic ?

47

- Da mai pune-ţi un pahar, Alexei, mai toarnă-i că nu vezi ce palid e ! - Mu...mul... esc ! - Aşa... zi... - Îîhh... - Zici că Ana Pauker a început să îşi facă de cap ai ? - Îîîhhh.. rovie... - Zici că umblă cu bărbaţi şi că s-a încurcat cu secretarul ? - Nu mai pune te rog... - Şi că nu vine la serviciu sîmbăta... - Un strop de sifon te rog... - I-a ajuns funcţia la creieri brat moi asta este, eu niciodată nu am avut încredere în femei. - zdre...zdri...zdravo..zdarovie.. - O să pun s-o împuşte. Deşi am ţinut la ea că a fost o tovarăşă bună a ţinut la tăvăleală, dar revoluţia înainte de toate. Hai mai puneţi vodgă. Şi mai ia nişte batoc. Şi icre... Nazdarovie ! - Na..na.. vie... În acea seară Ceauşescu a devenit alt om. Am citit pentru prima dată în privirea sa acea scînteie care mai tîrziu avea să-i aducă supranumele de Geniul din Carpaţi. Îl priviea sublimat pe Dej, iar eu priveam la amîndoi. Un leu tînăr cu gheare puternice şi bătrînul elefant în căutarea locului de odihnă. Lupta era disproporţionată şi dintr-o dată am avut o viziune. Dej în mausoleu iar Ceauşescu pe scaunul de Prim Secretar. Iar eu în spatele scaunului, în umbra scaunului, mereu de veghe cu cleştişorul de argint pregătit. Dacă vre-o dată, cumva, vre-un oscior...

48

Norocul meu că în acea seară Ceuşescu a prins un ful de dame cu popi în coadă pe cînd Dej avea doar trei aşi aşa că şi-a scos pîrleala. Dacă în acea seară m-ar fi pierdut la pocher cine ştie care ar fi fost cursul istoriei.

49

În serviciu comandat Tocmai mă pregăteam să calc o cămaşă de puplin pentru Ceuşescu, cînd a sunat telefonul. - Auzi mă Lambe, tovarăşu Dej trage să moară şi a trimis după mine, coboară rapid şi adu-mi şi pălăria aia cu pamblică neagră de-i place lui. Şi ia şi aparatu să-i facem o poză pentru catafalc. C-aşa e la noi trebe să mă îngrijesc eu de toate. Şi mişcă-te dracului că nu-l mai prindem în viaţă. Dej era înconjurat de doctori şi de membrii familiei de altfel nu prea numeroase. Respira greu şi privea fix la lumînarea pe care unul dintre secretarii ceceului o ţinea aprinsă la capul lui. Cînd l-a văzut pe Ceauşescu chipul i s-a însufleţit. - Nicule, a murmurat el, mă Nicule... - Da tovarăşe Dej ! - Cine-i ăsta cu lumînarea mă ? - E tov. Arvinte de la regionala Iaşi. E proaspăt promovat. - Să-l dai afară, auzi , să-l dai afară. - Ieşi mă af... - Nu acu Nicule, nu acu, mîine, lasăl să rămînă pînă l-o frige la degete. Auzi Nicule... - Vă ascult tovarăşe Dej... - Auzi, am vorbit cu ăi bătrîni... şi am hotărît... cred că e cel mai bine aşa... - Da tovarăşe Dej... - Am hotărît să în privinţa... - Da tovarăşe Dej... - Pe mine m-a omorît ruşii... mama lor de beţivi... să nu-i ierţi, Nicule să nu-i... - N-o să-i iert tovarăşe Dej, am să... am să... şi după ...

50

- Aşa... În acest timp eu tocmai îi notam soţiei muribundului pe o foaie de caiet cu pătrăţele o reţetă de colivă ca în Dobrogea cu seminţe de dovleac şi soia. Erau vremuri de criză şi trebzuia să ne conformăm ca atare. - Să nu uiţi Nicule... să nu uiţi... Apoi toată camera a izbucnit în hohote şi tipul cu lumînarea a ţipat scurt ; fitilul îi ajunsese la unghii. Ceauşescu a ieşit din încăpere ştergîndu-se la colţul pleoapelor cu o batistă. - Ce moarte domne, ce moarte, ca-n filme, aşa trebuie să moară şefii dă stat, cu demnitate. Hai Lambe să mergem că aici pute ca dracu' a tămîie. După trei zile Dej era fixat în carapacea de marmură neagră a rotondei din mausoleu, iar Ceuşescu îi ocupa locul în prezidiul ceceului. Începea războiul. Vînătoarea. Bătrînii nu îl vedeau cu ochi buni pe Ceuşescu, mai ales pentru că era rîrîit şi niciodată nu învăţase rusa cum trebuie, dar tocmai pentru asta îl alesese Dej drept urmaş. Era sigur că Ceuşescu şi sovieticii nu vor reuşi niciodată să se înţeleagă ca lumea. Şi nu s-a înşelat. Ceuşescu nu a uitat niciodată cîte umilinţe a avut de îndurat la Moscova şi mai ales i-a rămas ca o rană deschisă şedinţa în care el a fost nevoit să îşi facă autocritica pentru a evita votul de blam. Chiar şi-a luat de unul singur angajamentul să copieze de o mie de ori pe tablă fraza " Am să învăţ şi am să fiu un bun comunist". Bineînţeles că treaba asta am făcut-o eu, dar Ceauşescu a trebuit să ţină de şase pe coridor ca să nu ne prindă femeia de serviciu, care de fapt era nora mai mare

51

a secretarului de partid pe etaj şi unul dintre cei mai mari duşmani personali al lui Ceuşescu. Asta din cauză că Ceauşescu obişnuia să mănînce seminţe de dovleac în ore şi lăsa în urma sa o mare cantitate de coji pe care femeia de serviciu era nevoită să le adune cu măturiţa şi făraşul. O dată instalat în noul său post Ceuşescu l-a chemat la el pe Chivu Stoica şi i-a zis " du-te domnule şi te pensionează că o fi vremea". Şi Chivu Stoica s-a dus. A urmat la rînd Maurer, dar el fiind cam tare de ureche nu a înţeles exact ce îi cere Ceauşescu, crezînd că de fapt acesta doreşte să îi ia tensiunea . Drept care şi-a dezveleit braţul pînă l-a cot şi l-a întins înspre Ceauşescu cu pumnul strîns, privindu-l senin în ochi. Ceauşescu a interpretat acest gest ca pe un avertisment, astfel că Maurer a mai rămas în pîine încă vre-o cîţiva ani buni, dar a fost marginalizat, primind sarcina să numere banii mărunţi proveniţi din cotizaţiile membrilor de partid şi să-i aşeze în fişicuri de cîte douăzecişicincide lei. După o rezistenţă eroică, Maurer şi-a dat singur demisia fiindcă făcea alergie la monezile de alamă şi toată pielea palmelor i se umpluse de o spuzeală care semăna cu Psoriazisul. Bine consolidat. Ceauşescu a început să conducă. Era forte şi neiertător. A început să schimbe secretarii de B.O.B. şi activiştii între ei ca să nu aibe timp să îşi creeze prea multe relaţii în mediul în care lucrau. A apărut astfel faimosul principiu al rotirii cadrelor. După aceea a început să îşi aducă rudele, ba chiar şi pe ale Elenei în posturi de conducere şi control de care avea

52

nevoie ca de aer. Se puneau astfel bazele distribuţiei după competenţă a sarcinilor. Mai apoi pe cei deranjanţi, din anumite sectoare, dorind să-i îndepărteze din miezul evenimentelor dar dorind să-i păstreze sub control, a început să-i promoveze în funcţii devorative fără putere decizională sau executivă. El numea aceasta, retrogradare în sus. Trebuie să recunosc că avea stil. Chema bunăoară un om la el şi îl lăsa să aştepte în anticameră vre-un sfert de ceas. Îl primea apoi în biroul său în timp ce el mîzgălea ceva pe hîrtie prefăcîndu-se extrem de absorbit, în timp ce subalternul - aşa îi numea pe toţi, subalterni- aştepta în picioare la o distanţă cuviincioasă, frămîntîndu-şi mîinile şi sufletul. La un moment dat îşi ridica mirat privirea din hîrtii şi întreba: - Ai venit ? - Da... - Bun. Uite de ce te-am chemat. E grav rău. Duşmanul dă clasă pîndeşte, el aşteaptă greşelili noastre şi noi, ce să facem că doar sîntem oameni greşim. Şi atunci duşmanul dă clasă îşi rîde în barbă şi îşi bate joc dă noi. Ori nouă comuniştilor nu ne place să îşi bată joc duşmanu. Înţelegi ? - Da... - Bun. De aia noi trebuie să precupeţim eforturili care să-l facă pă duşman să îi piară zîmbetu. Ai înţeles? - Da... - Bun. Am hotărît de aceea ca dumneata să te ocupi dă duşman. Să-l înveţi minte. Să-i arăţi că noi comuniştii sîntem hotărîţi. Ai înţeles ?

53

- Da... - Bun. O să primeşti sarcini noi. Importante. Ia legătură cu secretara şi îţi spune ce ai dă făcut. Faţă în faţă cu duşmanu. Să-i piară zîmbetu'. Ai înţeles ? - Da... -Bun. Îţi doresc succese în muncă pe calea făuririi societăţii multerale. Şi dacă dai de greu, vii la mine. Mă cauţi. Ai înţeles ? - Da... - Bun. Succes tovarăşe. Ceauşescu nu era cinic. Era pur şi simplu bădăran. Mai tîrziu cînd Elena a intrat în politică, venind chipurile în sprijinul tovarăşului de viaţă, Ceauşecu a început să devină de un sadism paroxist. Prezenţa Elenei îl acrea de tot. Şi nici nu putea să scape de ea, pentru că avea o gură mare de să te ferească dumnezeu. Din cauza ei Ceauşescu s-a adîncit în muncă. Se închidea pur şi simplu în birou cu mine şi ore în şir jucam şeptic sau popa prostul. La început îl lăsam să mă bată pentru că oricum de, era şeful statului dar orgoliul meu zgîndărit şi-a dat arama pe faţă la un moment dat şi am început să-l usuc. Bineînţeles că asta l-a îndîrjit astfel că şi-a cumpărat nişte manuale din anglia pe care tot pe mine m-a pus să le traduc, aşa că după un timp, jucam de la egal la egal. Apoi a sosit marea invazie rusească din Cehoslovacia şi Ceauşescu a ieşit la rampă. A început să înfiereze în stînga şi în dreapta, să ţină discursuri fulminante şi dintr-o dată a devenit alt om. - Le-am băgat sula în coaste mă Lambe, spunea el, păi ce crede bolşevicii ăştia că se joacă de-a puia gaia cu mine. Eu nu tolerez tovarăşe, pentru că... pentru că nu tolerez şi

54

basta. Să stea în patria lor mumă şi să nu mai facă plimbări cu tancu', că-i ia mama dracu. O dată îi asmut pă americani pă ei dă le merg fulgii... La scurt timp Ceauşescu a fost chemat la Moscova. Se temea şi bineînţeles că a refuzat invitaţia, dar eu l-am sfătuit să accepte, pentru că o dată şi o dată tot trebuia să stea faţă în faţă cu ursul şi cu cît o făcea mai repede cu atît era mai bine, mai ales că popuilaritatea sa de oponent era încă proaspătă, ceea ce oarecum îl proteja. Aşa că într-o după amiază frumoasă de primăvară am decolat spre Moscova într-un Tupolev 144 cu două motoare. În avion Ceauşescu a încercat să îmi propună o partidă de şeptic, dar l-am refuzat politicos sugerîndu-i să se abţină, deoarece în avion erau şi cîţiva ziarişti străini de la Tass. Aşa că tot drumul am vorbit despre situaţia însămînţărilor de primăvară şi despre tractoarele cu dublu diferenţial. La Moscova am fost cazaţi într-o vilă de la marginea oraşului şi am aşteptat două zile pînă Brejnev şi-a făcut timp pentru noi. La întîlnire Ceauşescu a fost sobru şi rezervat, a refuzat băuturile, iar de icre de-abia s-a atins şi asta numai din cauză că era extrem de pofticios mai ales cînd era vorba de ale pescăriei. Comportamentul său l-a dezorientat pe Brejnev, se pare că era prima dată cînd un şef de stat din Răsărit îi refuza ospitalitatea, aşa că a pierdut unul dintre atuurile cele mai importante. Ceauşescu în schimb nu a aşteptat nici un fel de întrebări a pus punctul pe i de la început şi i-a cerut lui Brejnev să nu-şi mai piardă vremea cu dulcegării să treacă pe o listă tot ce are de trebuinţă şi să ne-o dea să o analizăm.

55

Bineînţeles că lista era deja pregătită aşa că secretarul lui Brejnev i-a înmînat-o pe loc, dar Ceauşescu i-a returnat-o deoarece era scrisă în alfabetul chirilic şi a cerut tăios o traducere românească cu î din i. Vizita s-a încheiat aici, Brejnev nu se simţea în apele lui, aşa că am plecat direct la aeroport. De data aceasta nu mai era nici picior de jurnalist, zburam doar noi doi singuri şi personalul de bord aşa că tot drumul am mîncat batog, icre şi ciuperci marinate, am băut vodcă şi am jucat şeptic. Ceauşescu m-a bătut de m-a snopit.

56

Pregătirile Într-o seară mă pregăteam să merg la Ateneu la un concert de Bach însoţit de un grup de tovarăşe din serviciul cadre. Sau dacă îmi amintesc bine vruiam să merg la Athene Palace la un concert de muzică pop însoţit de de nişte fufe. Mă rog, amintirile se diluează o dată cu trecerea timpului. Ceauşescu a venit la mine tocmai cînd îmi înodat cravata. Pe vremea aceea locuiam într-o căsuţă modestă de douăsprezece camere în Primăverii, aproape de Ceauşescu. Asta din motive de comoditate. Ceauşescu a pătruns pe scara de serviciu- avea o cheie de rezervă- şi m-am trezit cu el dintr-o dată în încăpere. - Da mă Lambe, ţara arde şi baba se duce la petrecere. - Dar ce s-a îmtîmplat tovarăşe Ceauşescu ? - Nu ţi-am zis să-mi spui domn Nicu ? - Ba da. - Ai ceva de băut pe-aicea ? - Am. - Toarnă - Te-ai boierit şi tu mă Lambe, nu îţi mai place rachiul de corcoduşe, te-ai dat ca şi ăştialalţi pe visichiuri. Asta o să ne mănînce pe noi mă Lambe, Cosmopolitismu... - Domn Nicu, nu e nici o diferenţă, cam ce înseamnă ţuica de corcoduşe pentru proletarul român, cat tot acelaşi lucru înseamnă wisky pentru muncitorul american. O băutură naţională, nobilă şi după care a doua zi nu te doare capul. - Da, aia cu durutu capului ai dreptate, da cu nobilu' nu prea, aşta e băutură parvenită mă, sîmburele

57

capitalismului. Vischi, cocacola şi ţigările Kent. D-aia trebe să le distrugem. Unde te duceai ? - La o consfătuire cu tova... - Lasă mă Lambe gargara, unde te duceai? - La un bar de noapte. - Îhî. Bar de noapte îţi arde ţie. O să le desfiinţez pe toate. Şi ce faceţi voi acolo la bar mă ? - Păi ce să facem... ca oamenii acolo... - Beţi, dansaţi, vă zbenguiţi, vă giugiuliţi, nu ? - Păi cam aşa ceva. - Lambe dragă nu mai te duci în seara aceasta niciunde, mergem la ceceu că avem o întîlnire importantă cu tovarăşii. Trebuie să punem o dată punctu pă I. În seara aceea la Comitetul Central- adunase în păr tot activul de partid şi de stat- a decis strategia educaţională a româniei pe următorii douăzecişicinci de ani. Eliminarea filmelor americane şi în general străine, dezvoltarea producţiei cinematografice proprii, televiziune de tip inductiv, culturalizantă, presă la fel, editurile ce să mai vorbesc. În primul plan al vieţii- omul- omul nou de tip socialist. A primit aplauze la scenă deschisă. L-am văzut pur şi simplu transfigurat. După şedinţă, în maşină, mi-a spus: - De mult visam asta. - Ce anume domn Nicu? - Să îi convoc seara pe tembeli la o şedinţă, sîmbăta după ora opt, cînd le arde buza la distracţii şi să le tai chefu. Şi le-am tăiat. Ai văzut cum mă ascultau? Ca nişte căţei. Tu-le muma-n cur. Să se înveţe minte cu distracţiile lor. Vischi. Parcă trascău nu-i bun. Hai mînă, ne mai oprim o

58

dată la tine să mai bem un gioni oalcher şi mă duc să mă culc, că mîine trebe să tai panglica la un ceapau. În acea seară Ceauşescu a început ofensiva împotriva culturii româneşi, ofensivă care, după două decenii avea să îi aducă pe scara elicopterului. I-am fost alături mereu, deşi acţionam împotriva voinţei mele, pentru că în adîncul sufletului şi eu detestam la fel de mult Wisky-ul şi eram adeptul înfocat al trascăului naţional de corcoduşe, dude, sau chiar bozii. Bineînţeles că nu m-am mai dus la bar, am rămas acasă cu Ceauşescu, care începuse să se cherchelească- a sunat serviciul special să ne aducă o canistră de rachiu- şi am luat notiţe. Începuse să îmi dicteze primul său volum de opere. Ce zile minunate. Lucram zi lumină la operele lui domn Nicu- primisem sarcină expresă- şi beam trascău cu halba. Ceauşescu mă vizita numai seara. Îmi sugera cîte o idee- două, făcea un sumar de obicei, bea o jumate şi pleca. Eu rămîneam în continuare aplecat deasupra hîrtiilor şi soarele dimineţii mă afla adormit cu capul pe birou. Eram frînt de oboseală, dar plin de fericire. Aveam să devin autor. Mare mi-a fost dezamăgirea cînd, la primul volum, Ceauşescu a semnat singur. Din motive de prestigiu a susţinut el. Şi că să îşi ceară scuze mi-a făcut cadou o limuzină Volga blindată şi o vilă la munte. După care mi-a dat termen trei săptămîni să termin volumul doi. Apoi Ceauşescu a început să se preocupe de dezvoltarea vieţii economice.

59

- Mă Lambe, m-a întrebat el într-o seară, de ce scrie pă lamili astea dă ras în englezeşte ? - Pentru că sunt englezeşti domn Nicu. Wilkinson. Cele mai bune. - Da' ce, noi nu facem lame dă ras ? -Nu facem domn Nicu, nu avem oţelării destul de bune pentru treaba asta. - Păi mă Lambe să-mi aduci aminte dimineaţă să le dau ordin lu' ăia de la minister să construiască un combinat nou mă, care să producă oţel pentru lame. Aşa s-a născut Combinatul Siderrugic de la Galaţi. Dacă aş fi uitat a doua zi să-i aduc aminte, poate că industria românească ar fi arătat altfel. Dar mie îmi plăcea să îmi fac meseria şi nu uitam nimic. Bunăoară am fost împreună într-o vizită de lucru la Reşiţa şi acolo a văzut cum se construiesc motoarele de locomotivă, nişte Diesele mari de două mii de cai putere. - Mă Lambe mi-a zis Ceauşescu, eu credeam că locomotivili merge cu cărbuni. - Merg tovarăşe Ceauşescu cum să nu meargă, dar sunt foarte lente şi fac fum, poluează. Locomotivele astea noi au motoare pe motorină şi pot atinge viteze pînă la o sută de kilometri pe oră şi în plus sunt extrem de ecologice. - Uite ce face ştiinţa mă, ce avans a făcut în numa' cîţiva ani, de cînd am venit eu la conducere. Auzi, da' motoare dă vapor or ştii ăştia să facă? Că şi alea merge cu cărbuni şi polu.. polu... polu cum ai zis tu. Da' ce mai întreb, dacă le dau eu ordin, o să facă şi motoare dă vapor. Aşa s-a născut la Reşiţa, în creierul munţilor la o mie de kilometri de Marea neagră, Fabrica de Motoare Navale. Industria românească lua avînt.

60

Într-o zi, era cam pe la mijlocul lui August, canicula ne copleşise. Ceauşescu a hotărît să ne luăm un mic concediu de douăzecişipatru de ore şi a chemat un helicopter să ne ducă pe litoral. Avea poftă de o baie în mare. - Hai Lambe, mi-a spus el, să mai pescuim guvizi ca în vremurile alea bune de altădată şi să-mi faci tu diseară o saramură din aia bine ardeiată, că cine ştie cînd vom mai avea vreme, că începe Congresu' şi o s-o ţinem numa' în şedinţe. Vezi nu uita să iei cleştele ăla la tine. Şi ia-ţi şi ciornele, poate îţi mai vin idei pe drum. Survolînd litoralul, Ceauşescu s-a arătat dezamăgit de aspectul aerian al staţiunilor, care de sub nori păreau doar nişte sate mai răsărite. - Uite Lambe, parcă nici n-am avea litoral. Ce a făcut ăştia domnule toţi anii ăştia, că de cînd am fost eu Prim Secretar, n-a mai pus nimeni piatră pe piatră. Arată staţiunile ca nişte cătune din Ţara Oaşului. Ia să convoci mîine activu' la o şedinţă fulger să le dăm ordin să construiască nişte hotele de alea zgîrie nori să le vadă turiştii din avion. Perla litoralului o s-o facem. Şi să mai facă un port domnule pentru nave, mai mare mai încăpător, că doar i-am pus pe ăia să facă motoare şi n-o să avem unde parca vapoarele. Auzi da' ce-i ruina aia care se vede acolo ? - Fostul canal tovarăşe Ceauşescu, Canalul Dunăre- Marea Neagră.. - Aha ! Unde i-a băgat Dej pe ăia cu infracţiuni, da, păi Lambe să dau ordin mîine să-l deschidă. Să bage domne infractorii la loc să-l terminăm, că uite ce jalnic arată aşa cu malurile surpate. Notează Lambe, notează, nu sta cu

61

gura căscată, că mîine- poimîine te întreb şi nu mai ştii ce şi cum. Aşa a început epoca de aur.

62

Epoca de aur O duceam din ce în ce mai greu. Ceauşescu făcuse anumite fixaţii care îl chinuiau şi de cîte ori avea crize şi procese de conştiinţă dădea năvală peste mine. Se confesa ore întregi, mă obliga să îl ascult şi chiar să-l înţeleg şi eram forţat să beau cot la cot cu el , litri întregi de rachiu. Procentul de alcool din sînge îmi crescuse îngrijorător. Dar cel mai mult mă deranja, că la toate vizitele sale îmi dădea atacul la frigider şi mă jefuia de alimentele de bază. Înfuleca ca un spart tot ce găsea, dar niciodată nu s-a catadicsit să cumpere măcar o pungă cu pulpe de pui congelate. Motiva prin faptul că îi place la nebunie cum gătesc, dar eu ştiam că talentul meu culinar era doar o acoperire fragilă şi că în fapt Ceuşescu devenise un avar groaznic. Aveam informaţii că nu eram singura persoană devalizată, pe lîngă mine mai vizita şi pe unii membri ai ceceului, care din cauza lui, deveniseră vegetarieni.Ba chiar Corneliu Mănescu se declarase bolnav de diabet şi urma cură drastică. Cred că din această cauză Ceauşescu l-a marginalizat. Eu unul, rămăsesem printre puţinii fideli şi niciodată nu am închis frigiderul cu cheia. Avea fantezii bolnăviciase. De nenumărate ori mă punea la ore tîrzii din noapte să-i gătesc ciulama de pui sau sos de ceapă cu piept de curcan, ori fripturi frecate cu usturoi şi mărar. Făcuse o adevărată fixaţie pentru ouăle umplute şi am petrecut clipe de mare mizerie sufletească, noaptea la trei, în bucătărie, cu şpriţul de maioneză în mîini, avînd grijă ca pasta de

63

sardele şi cea de ficat să fie suficient de pipărate iar sosul de hrean să aibe conistenţă şi aromă. M-am întrebat de foarte multe ori ce făcea Ceauşescu cu banii pe care îi economisea la coşniţă şi la energie(nu mai consuma gaz metan aproape de loc) dar foarte multă vreme nu am avut un răspuns concret. Abia mai tîrziu mi-am dat seama, analizînd informaţii din varii surse că Ceauşescu cumpăra din micile sale economii- ce poate să însemne o leafă de Secretar General ?- aur, pe care îl depozita sub un păr din grădină, deşi gurile rele spunea că are un depozit secret în Elveţia. Aurul, credea el reprezintă siguranţa absolută, încrederea pe care el ţi-o dă te ajută să depăşeşti toate mizeriile vieţii. De fapt aurul devenise pentru el un Dumnezeu amorf care nu ţinea nici de creştinism nici de doctrina marxistă. Desigur, Elena nu îi împărtăşea, -ca de obicei- opiniile şi începuse să colecţioneze pietre preţioase, mai ales diamante şi smaragde iar mai spre sfîrşit chiar şi rubine, malachit şi jad. Le purta ostentativ la întîlnirile restrînse, tocmai pentru a crea impresia de transparenţă, de curaj civic. Era ca un fel de declaraţie de avere în genul celor pe care le dau acum senatorii şi deputaţii de tip nou. Desigur, aceste poziţii antagoniste puteau să producă fricţiuni puternice în sînul familiei Ceauşescu, dar înţelepciunea populară- să nu uităm că amîndoi aveau sînge de ţăran în vine- i-a adus la concluzia că unde doi se ceartă al treilea poate răsturna guvernul aşa că au ajuns la un consens încheind un pact social pornind pe ideea că aurul şi pietrele preţioase pot convieţui de minune. Drept care au pus toate economiile la bătaie şi arezultat o colecţie de bijuterii de excepţie.

64

Poate doar regina angliei să o fi avut ceva mai elocvent în domeniu. În plan social, Ceauşescu începuse să devină morocănos. Nu mai participa la nici un fel de întîlniri mondene, tot ce ştia erau nesfîrşte şedinţe de analiză şi vizite de lucru. Din cauză că peste tot era întîmpinat cu sare şi pîine începuse să facă puţină burtică şi cam la trei luni o dată era nevoit să îşi schimbe complet garderoba. Auzise de la un ambasador că preşedintele Americii avea treisute saizecişicinci de costume, cîte unul pentru fiecare zi din an şi din spirit de competiţie şi-a comandat un număr dublu. Dintr-o eroare, cel care a dus comanda -un oarecare şef de cabinet care făcuse studiile la Paris şi ajunsese din greşeală în acea funcţie- a dat dispus la fabrică -mi se pare că era vorba de Drapelul Roşu- ca toate costumele să fie identice. Ceuşescu nu a observat niciodată acest detaliu, iar cei din jurul său nu au avut curajul să îşi sesizeze şeful fie de teamă, fie socotind că acesta ete un gest suprem de consecvenţă. Nici Elena nu a spus nimic, doar nu ia îi călca pantalonii, iar eu l-am lăsat în acea situaţie nu mai ştiu din ce motiv. Pentru a-i îndulci oarecum suferinţa inconştienă mi-am permis cu de la mine putere să-i comand din proriul meu buzunar un set complet de şepci format din două sute de sortimente, pentru teren, oraş şi servicu, pe care Ceauşescu le purta plin de orgoliu şi infatuare. Trebuie să recunosc, cu mîna pe inimă, că şapca, indiferent de formatul ei, îl prinde bine, îl aranja, cu condiţia ca cozorocul să fie bine apretat. Din cauza lipsei de viaţă socială şi pentru că îşi petrecea mai mult viaţa în sînul partidului Ceauşescu, pentru a nu-

65

şi destrăma căsnicia a decis să o atragă şi pe Elena în activitatea de Făurire a Societăţii Socialiste Multilateral Dezvoltate. Găsea că este o modalitate de a-şi scoate consoarta în lume, pentru că Elena devenise ipohondră şi retrasă, petrecîndu-şi majoritatea timpului între patru pereţi, în faţa oglinzii, unde proba tot felul de bijuterii. Ea nu a fost încîntată la început, pentru că în Comitetul Central, unde lucrau mai mult bărbaţi, erau foarte puţine oglinzi, dar pe parcurs s-a dat pe brazdă şi a început chiar să ia cuvîntul la şedinţe, la început mai timid, cerînd bunăoară să se închidă ferestrele că trage, sau să vină cineva să aducă apă minerală proaspătă că la cea de pe masă i s-a dus tot acidul, devenind din ce în ce mai curajoasă şi mai plină de iniţiativă, propunînd chiar ca la şedinţe să nu fie permis accesul celor în drept, decît în urma unui control igienic efectuat de o comisie de medici din mediul universitar, care verificau dacă toţi membri ceceului au unghiile tăiate şi s-au spălat în urechi. Tot ea a fost cea care a dat ordin ca toate covoarele din birouri să fie frecate o dată pe lună cu bromocet şi a interzis folosirea galoşilor în clădire. Aceste iniţiative- mai ales cea cu privire la galoşi- au stîrnit o serie de nemulţumiri, mai ales în rîndul comuniştilor cu state vechi în partid, dar Elena, cu spiritul ei preventiv devenit de acum celebru a simţit primejdia şi i-a anihilat obligîndu-i să-şi facă autocritica în faţa Adunării Generale. Ceuşescu a numit-o, convins că în sfîrşit are un ajutor de nădejde, în funcţii din ce în ce mai înalte în ierarhia partidului, asigurîndu-şi astfel un vot în plus pentru deciziile importante.

66

Elena a fost cea care i-a dat şi ideea promovării unor neamuri de încredere din ambele linii de rudenie astfel că s-a produs o emigrare masivă a unor cadre tinere şi mai puţin tinere dinspre provincie spre ceceu. Acum întregul aparat de partid respira un aer proaspăt şi atmosfera de lucru devenise extrem de electizantă. S-a dublat numărul autovehiculelor din parcul de maşini şi au mai fost achiziţionate cinci elicoptere ruseşti, cu tot cu piloţi şi cîteva sute de casete cu muzică populară oltenească: Ion Dolănescu, Maria Ciobanu şi alţii. Din cauza înghesuielii, se punea problema extinderii spaţiilor de lucru dar Ceuşescu -fără să mă consulte- a decis să nu mai aprobe constuirea a încă trei etaje la ceceu hotărînd să ridice un complex arhitectural nou care să cuprindă spaţii de lucru generoase, avînd în vedere că copii săi creşteau şi că avea o mulţime de nepoţi atît de la fraţii săi cît şi de la cumnaţi. De fapt în subconştientul său de oltean sadea- din acest motiv nu s-a sfătuit cu mine- visa să mute capitala ţării la Scorniceşti, satul său natal, pe care începuse să-l fortifice deja, construind un complex de creştere a păsărilor de carne, o porcărie, un ansamblu de dansuri populare şi o echipă de fotbal în divizia A. Elena Ceuşescu care începuse să se introducă în treburile guvernării s-a opus vehement acestui plan, ea dorind să construiască centrul administrativ în comuna natală care între timp îi luase numele de fată: Petreşti. A fost un conflict pe care cei doi nu l-au rezolvat niciodată. Profitînd de disensiunile dintre ei, am dat ordin să se ridice Casa Poporului, un edificiu de referinţă, în care îmi rezervasem şi mie un apartament la mansardă cu cincizeci de camere şi lift cu aer condiţionat. Cînd cei doi au aflat de această măreaţă construcţie, era deja prea

67

tîrziu, fundaţia fusese turnată şi primul etaj înălţat la roşu aşa că Ceuşescu nu a avut altceva de făcut decît să-şi însuşească ideea şi să o prezinte ca fiind a lui. Cred că în adîncul sufletului său mi-a rămas recunoscător, fiindcă Elena era tocmai pe punctul de a cîştiga bătălia finală şi deci, războiul şi astăzi ambasadele ţărilor pretine, ar fi fost înşirate pe uliţa principală din comuna Petreşti. Bineînţeles că acest conflict nu s-a stins, el a durat pe toată perioada construcţiei şi se desfăşura cam în genul legendei Meşterul Manole, ce construiam eu peste zi, seara venea Elena în vizită de lucru şi dădea ordin să fie demolat. Joaca aceasta ne-a costat mulţi nervi şi pe mine şi pe ea, dar nici unul dintre noi nu vruia să renunţe, eram amîndoi căpăţînoşi şi siguri pe poziţiile noastre. Ceauşescu nu s-a amestecat niciodată, el venea doar din cînd în cînd, apatic şi dezinteresat să viziteze construcţia şi să stea de vorbă cu muncitorii. Din cînd în cînd mai avea cîte o reacţie de genul „Mă, da veceurile e cu marmură sau cu faianţă ?“ ori „De ce clanţili aşa de sus ?“ dar renunţa repede la întrebări, fără să mai aştepte măcar un răspuns concret, ceea ce era foarte bine, pentru că băile, spre exemplu, erau astăzi cu faianţă, iar mîine cu marmură. În acea perioadă Ceauşescu, plictisit de ariditatea vieţii politice româneşti a început să facă vizite de lucru în străinătate. La început ţările lumii a treia, au urmat apoi statele occidentale capitaliste, Asia şi în final America. Bineînţeles că eram nevoit să îl însoţesc peste tot, nu pleca fără mine nici măcar pînă la Sofia. Îmi amintesc de o vizită pe care am făcut-o la Nairobi, la unul dintre prietenii săi cei mai buni, Preşedintele Mobutu.

68

Era la Bucureşti o vară din aceea topită, dar mai mizul africii, iar eu, conform protocolului purtam un costum de culoare închisă şi cravată grea de mătase roşie. Nu se punea problema, eram obişnuit, dar Ceauşescu se dezmăţase îmbrăcînd un costum uşor de golf din inişor, cu bluză descheiată şi mîneci scurte. Pur şi simplu mi s-a suit sîngele la cap cînd l-am văzut cum urcă în aeronavă dezinvolt ca în vaporaşul de Mangalia, cu trusa de pescuit subsioară. N-am rezistat şi imediat după decolare i-am făcut un gest discret. M-a urmat în dormitorul navei unde pe masă trona o imensă frapieră de cristal cu bere de Craiova pusă la gheaţă. Nu am mai aşteptat să închidă uşa, mi-am deschis o sticlă cu dinţii, ţărăneşte, m-am aşezat pe unul dintre fotolile imense de pluş şi am gîlgît însetat treisfet de bere. ceauşescu mă privea uimit, înţepenit în uşă, cu mîna încă pe clanţa care semăna cu o mingie de oină. L-am privit de sus pînă jos şi de jos pînă sus, trecîndu-i în revistă toate pensele de la costum şi după aceea i-am făcut semn: - De cîţi ani ne cunoaştem noi domn Nicu ? - De... da ce-ţi veni mă Lambe ? Ai stat la soare, ai făcut insulaţie, nu ţi-e bine ? - Lasă asta, zi de cîţi ani ne cunoaştem noi ? S-a relaxat şi s-a aşezat lîngă mine, pe canapea. - Păi să tot fie... ia dă-mi şi mie o bere... să tot fie vre-o unşpce... n-auzi mă, desfă-mi o bere... - Aşa... deci de unşpe ani... da ia-ţi singur că nu îţi cade nimica... ne ştim de unşpe ani şi trei luni şi două zile mai exact.

69

- Ia uite mă a dracului, a numărat şi zilili... nu pot mă s-o desfac cu dinţii... desfă-o tu, ori cheamă stevardeza cu cheia... - Adă că o desfac eu... da de unşpe ani... poftim, vezi că curge spuma pe jos... şi spune-mi în anii ăştia te-am învăţat eu ceva rău ori ţi-am dat vre-un sfat idiot ? - Nu mă Lambe... uuuh!... a dracului dă rece... tu eşti cel mai bun ... cel mai bun... - Servitor. Hai zi, nu te sfii, servitor, slugă, troagăr, tăgîrţ, cum vrei ... - Mă Lambe, tu te-ai tîmpit, păi ce-ţi veni ? Servitori în comunism mă ? Nu Lambe, tu eşti omu’ meu dă bază, care îm ştie toate spilurili şi intenţili. Eşti ca fratele meu mai mic mă ! - Păi atunci ce mama dracului caut eu în costum negru cu cravată şi tu cu bluziţă de in în avionu’ plin dă ziarişti ? A rîs plin de bere pe bărbie, un rîs gras, de oltean crescut la coada vacii: - He-he, he-he, he-he, he-he, heeee ! E clar mă Lambe ! Te-a dilit soarili. Ori ai muncit prea mult cincinalu’ ăsta şi acuma îţi dă p-afară. Fi atent ce zic eu, cînd ajungem la Mobutu îţi iei un concediu dă cinşpe zile şi pleci unde dracului vrei tu să îţi iasă gărgăunii ăia. Şi mai desfă-mi o bere că mi-e sete rău. Şi du-te aranjează cu ziaristii aia care vrea să îmi ia un interviu.

70

AGENDA NEAGRĂ A ELENEI CEAU ŞESCU 26.Ianuarie 1985 Ieri a fost ziua mea. Am avut musafiri dă la ceceu a venit şi tîmpita aia dă Lina dă mi-a stricat toată seara că avea o blană dă puf dă lebădă dă se dădea grande cu ia am săi spun lu Nicu s-o scoată dîn funcţie. Nicu mia făcut cadou agenda asta a zis că îmi trebui un carnet în care să îmi scriu eu toate secretili care trebuie şi să îmi notez toate chieltuielile ca să ştim şi noi cum stăm cu banii că iel are impresia că eu am cam devenit mînă spartă. După aia am mîncat şi am băut că a venit ăia dă la protocol cu icre dă morun şi pept dă curcan cu portocale şi şampanie dîn podgoria cardonai şi ne-am cam cherchielit. A încercat Lina să se gudure pă lîngă mine da iam retezato scurt. Am privito tare dă tot în ochi si iam spus mă!. Cred că a întiieles că are ziliele numarate. 27. Ianuarie 1985 A fost o zi tare obositoare a trebuit să mă duc la academie să îmi dea ăia titlu de honoricauza şi a rostit Nicu un discurs de patru ceasuri de ma apucat toţi dracii. Şi lam rugat măcar de ziua mea so lase mai moale cu astea da iel nimic. Şi după aia cînd mi-a dat ăia mantia de doctor mam enervat şi mai tare fiindcă nu sa ostenit şi ei săi pună un guler dintro blană mai acătării a tivito cu vulpe dîn aia ordinară să creadă ei că mă îmbrac eu în tranţa aia...

71

Azi dimineată a venit căpitanu Mardare şi mia adus extractu dă cont de la banca dîn Ielveţia luna asta a intrat mai puţin de două sute dă mii dă dolari trebuie săi spun lu nicu săl schimbe pe şeful de la ăştia cu comerţu dă arme că nu prea e eficienţi. Păi două sute dă mii dă dolari la vremea asta e apă dă ploaie. M-a căutat Lina, dis de dimineată şi ma lăsat mască că a venit cu un compleu complet dă puf dă lebădă mantieluţă căciuliţă cu pompon şi manşon dă mîini. Are femeia asta politica în sînge ce mai iam zis lu Nicu so ierte. După aia am fost la o vizionare că a scos ăştia dă la cinematografie un film nou cu mine şi cu Nicu dă cînd eram noi tineri şi trebuia săl vedem că era pe sfîrşitiielea. A fost o tîmpenie întragă şi în plus a pus Sergiu o actriţă în rolu meu cu ditamai nasu dă mare iam pus să dea foc la peliculă şi să ia filmu dă la început. Seara Nicu sa supărat şi a ţipat la mine că dacă îmi dau seama ce am făcut că am distrus munca de un an a lu oamenii ăia şi vreo jdă miloane dă lei şi io iam răspunso franc că sigur că lui îi convine că în rolu lui a pus pe actoru ăla frumos şi cu ochii mari. 3 Februarie 1985 Azi dimineaţă am avut plenară la ceceu pentru pregătirea campaniei dă primăvară şi eu a trebuit să prezint raportu cu privire la asigurarea cu îngrăşăminte chimice, da tîmpita dă secretară lea încurcat şi mi la dat pe ăla cu ierbicidele pentru legume pe care trebe săl citesc în iunie da nu sa prins nimeni mau ascultat ca morcovii şi la urmă dăi cu aplauze. Şi Nicu ma lăudat a zis mă vedeţi mă nevastămea vă dă clasă la toţi şi e şi femeie mă. Şi ma privit ca la manifestaţia aia dă la Lemetru cînd iam dat io cu sticla în cap lu un jandarm că mă pipăise pe la corset.

72

Iam spus lu Nicu să ne mutăm că nu mai suport casa asta e prea strîmtă şi are prea multe zorzoane pă faţadă parcă e o casetă dă aia dă ţii bijuteriile lam pus smi facă o casă mare şi cu uşi înalte ca să mă simt în largu meu. A zis că mîine cheamă arhitecţii şi le dă temă dă casă. 7 Februarie 1985 Mîine dimineaţă plecăm în Honolulu să ne întîlnim cu partidu comunist dacolo. Deabia aştept că mi sa făcut rău dă atîta zăpadă sper să avem vreme niţiel să ne prăjim la soare numa să nu mă care Nicu iară pă la muzeiele ale anenorocite care îi place lui să viziteze. Nu ştiu ce dracu la apucat că atîta se dă grande cu iubirea lui pentru cultură da io văd în ochii lui cît să plictiseşte. 8 Februarie 1985 La Honolulu e un frig dă ţi se face piiielea dă găină, a dat un taifun dă la polusud cu valuri dă gradu şapte dă a ras o mie dă case. Noroc cu reşedinţa care nea dato ăştia că are o seră de banani şi portocali cu pescină şi raze violete de la lampă. Mam bronzat toată ziua că sa amînat recepţia cu preşedintele dîn cauză că a băgat urgenţă naţională dă la taifun. Mai ţine natura asta şi cu mine. Aşa că am avut timp să mă prăjesc la lampă şi am băut toată ziua la Maitai ăsta e un lichior cu banane felii în iel şi cu ananas şi ma cam prins flama da oricum Nicu era ocupat să joace şah cu Cielac şi nu sa prins. Seara am văzut un film pă pogramu dă satelit domne ce porcării bagă ăştia, păi decadenţă nu glumă, ce să zic că era plin dă ştoarfe în curu gol şi masculi cu ochii beliţi după iele. Dacă ar fi şi la noi aşa ceva în romînia mă

73

gîndesc dacă sar uita cineva la iele că romînii noştri e plini dă bun simţ şi nu le place să...ori mai ştii... 9 Februarie 1997 A fost dă comă astăzi cînd nea primit preşedintele lor sa împiedicat în trena dă la rochia lu nevastăsa şi după aia a înjurato bulamalabuma a zis şi aia o balabustă numa slănină şi buze sa şucărit şi na mai scos un cuvînt toată dimineaţa. După aia bărbaţii au plecat să vadă un combinat dă celuloză care vrea ei săi ajutăm săl modernizeze şi io am plecat cu balabusta la un magazin dă bijuterii să facem mici cumpărături. Avea ăia acolo nişte perle dă mi sa făcut ochii cît cepele da balabusta nici măcar nu sa uitat la iele că doar ei e obişnuiţi că creşte scoicile perlifere cu duiumu pă lîngă malu insulei. Dacă a văzut negresa că îmi plac perlele sa îndurat şi mia făcut cadou un colier dă perle fumurii mari cît sîmburu dă cireaşă şi o pereche dă cercei şi un inel cu cinci perle mari la nuanţă. Parcă nici nui aşa dă buzată . Am mai cumpărat nişte diamante brute să mi le şlefuiască Pandele în ţară săi fac lu Nicu nişte butoni cumsecade că umblă tot cu ăia vechi cu secera şi ciocanu dă alamă după vremea lu Dej şi îmi strică armonia. Seara a dat ăia un spectacol dă gală la sala palatului dă la ei doamne ce mam crucit iară că dansa goi puşcă pă scenă. După aia mam dumirit eu că la ei asta cu gol puşcă e o tradiţie din moşi strămoşi dă la climă care aicea este nişte călduri tropicale şi ei umblă mai mult în fundu gol. Aşa

74

să esplică şi programele alea dă la televizor. E nişte sălbatici înapoiaţi. După spectacol a fost cina cu guvernu lor şi a ţinut Nicu iară un discurs dă sa încălzit şampania în pahare. Da şi preşedintele lor nu sa lăsat a luato şi ăsta dă la Marx pînă la Lenin de numa bine sa frapat şampania la loc. Ei pregătiseră o masă cu două meniuri că a vrut să ne arate şi bucatele lor tradiţionale care le găteşte în ţara lor miam închipuit că ne dă niscaiva vermi ori orătănii dă alea dîn dinozaurian cum am pătit noi în mozambic la o vizită care nea dat ăia şarpe cu sos dă şofran. Da mam păcălit că mîncarea dă bază la ei e porcu care îl frige întreg în groapă cu frunze dă banan şi umplut cu castane. Am pus să îmi dea reţeta să facem şi noi la Snagov pentru rude cînd or veni în vizită. După masă nea întrbat preşedintele lor dacă vrem să facem o plimbare cu barca pă mare că răsărise deja luna şi am zis că dă ce nu fiindcă dîn cauza dă schimbarea fusului orar nu puteam să dormim. Şi neam dus la barcă ce barcă domne ce barcă era un iaht mare cît era batoza lui neamţu Franţ dîn găieşti dă treiera tata la el şi numa cu marinari dă un metru nouăzeci. Toate clantili era dă aur şi peste tot mătase şi buharale scumpe. Mia rămas sufletu. Da Nicu săl fi văzut cum se bleojdea iam spus mă Nicule vreau şi io un iaht dă ăsta. Aha a spus el şi unde ne pălimbăm cu el pă Dîmboviţa ? Dă ce nu am zis facem un canal dă la Bucureşti la Dunăre şi ţaca paca eşti la mare. Că la noi marea e mai generoasă că nu vine taifune tropicale ca la ăştia. 15. Februarie 1985

75

Mia arătat Nicu proiectu pentru casă. Cam mică mi sa părut am pus săi mai facă încă trei etaje şi o tribună care să vină să defileze poporu pîn faţa ei la douăştrei august ca să nu ne mai ducem noi pînă în piaţa aviatorilor. Arhitecţii a zis că pînă mîine termină priectu şi iam pus să facă şi o machetă la scara unu pă cinzeci ca să am o viziune bună. Nicu a zis că pă el nul interesează partea dă locuit atît dă mult lui săi facă săli dă şedinţe şi birouri ca lumea că el e mai mult la lucru decît acasă. Şi să pună materiale bune nu ca la metrou că a băgat travertin prea mult şi arată ca la casa sărăcească. Să pună marmură şi panele dă lemn şi multe lambriuri. Şi să nu bage stejar sau fag că face carii să ia mahon că e mai nobil. 16. Februarie 1985 A venit ăia cu macheta dă nea arătato aşa mai zic şi io a făcut şi balcon şi a prevăzut şi grădini ca lumea . Şi lu Nicu ia plăcut că are o grămadă dă săli dă şedinţă numa coboară cu liftu şi e la plenară. Vrea să mute acolo şi marea adunare naţională şi ceceu şi ministerele ca săi aibe pe toţi sub ochi. Am întrebat cît durează construcţia şi ingineru şef un colonel dal meu dă la Pucioasa mia zis că şapte ani. Leam făcut macheta praf şi leam dat termen pînă la nunta dă argint altfel îi mîncă puşcăria. Să ia armata să ia tot ce mişcă şi să termine casa. Mama dracului păi cu cine crede ei că se joacă. 27 Februarie 1985

76

Am avut întîlnire cu directorii dă la reprezentanţe şi leam pus în vedere să se pună pe treabă şi să facă contracte noi dă vînzare că ne trebui o grămadă dă bani. Mă gîndesc numa cîtă mobilă o sămi trebuiască la casa aia nouă. Nicu lea spus să meargă la Saddam şi la Ghadafi că are ăia nişte comenzi şi să caute să vadă dacă poate să intre în relaţii şi cu ăia dîn China că a auzit el că le trebe tancuri noi. Am mai deschis trei conturi noi la Zuric că trebuie să mă gîndesc şi la copii iaca Valentin e aşezat la casa lui îşi vede dă treabă da cu Zoe şi Nicu nu mai ştiu ce să mă fac că pă ăştia ia răsfăţat tacsu lea băgat său în cur şi acuma umblă după ei cu miliţia să îi păzească. Nicu sa bătut ieri cu Florin şi ia tras ăla o cafteală dă la pus pă butuci ce dacă era cu bodiguarzii ia dat ăla haiduceşte. Nicu sa supărat şi a vrut săl împuşte noroc că sa băgat între ei aia blondă care umblă cu Florin şi a sucito a cotito de sau împăcat pînă la urmă. Şi cam bea băiatu nostru că nu prea are ce face şi în lipsă dă trebă trage la măsea. Iam spus lu Nicu săi caute ceva dă lucru săl pună ministru sau ceva acolo ca să ştie şi el că are un program acolo şi o secretară. Nicu mia promis că îl pune ministru numa să aibe răbdare un pic. 1 Martie 1985 Azi dimineaţă ma aşteptat tot colectivu cu flori şi mia cîntat vine vine primăvara floricele pă cîmpii. Nicu a întîrziat că era tocmai o şedinţă importantă la ceceu da' a venit după aia. Mia adus o brăţară de smaragde care a fost a lu prinţesa dă danemarca şi o broşă cu un diamant mare dă tot.

77

Dă la colectiv am primit mai multe haine dă blană un tablou cu noi doi şi un set de masă de argint. La prînz am fost la sala polivalentă dă a dat ăia cu pionierii un spectacol. Mam plictisit da după aia am mers la Snagov şi a făcut băieţii grătare în aer liber şi a venit tot ceceu dă mia adus cadouri. Seara am cinat pă lac la lumînări şi a venit şi copii. Ma enervat teribil una brunetă care e nevasta lu ministru dă externe iam zis lu Nicu so dea afară da mia zis că aia e actriţă şi nu munceşte în sectoru dă stat, aşa că nu are dă unde so dea afară. Da poate să vorbească cu ăia să no mai bage în filme că şi aşa bărbatăsu e gelos şi o săi şi mulţumească pă chestia asta. Nu a fost prea frumos 1 martiele ăstă parcă mai multe cadouri am primit anu trecut. 5 Martie 1985 La laborator sa întîmplat o belea că am trîntit o eprubetă dîn greşeală cînd vruiam să îmi iau manteaua dă cincila şi în eprupetă era acid şi mia ars manteaua. Am pus să io impute din salariu lu ministru. Păi aşa să lasă acizii întrun laborator dă chimie să dea toţi tembelii peste el? 7 Martie 1985 Mia fost rău ieri că ma prins niţică gripă a venit doctoru Mincu să îmi facă injecţii da lam luat la goană păi ce îl las io pă măcelaru ăla să facă esperienţe pă mine am făcut un tratament cu ţuică fiartă cu piper şi usturoi frecat cu miere şi pînă mîine sunt la loc pă picioarele mele. Mîine e zi mare avem dă primit vizitele dîn judeţe vine primii secretari să mă felicite şi după aia e dineu şi seara e un spectacol închinat mamei iam zis deja lu Nicu să nu mai

78

cheme copii să aducă profesionişti dîn gorj care ştie ce e folcloru. Zău că mie dor dă o horă dîn aia zvăpăiată dă să ţi se aprindă călcîili. După aia vreau să mergem undeva la ţară la o vilă dea noastră şi să mîncăm frigărui dă căprioară că parcă mia venit aşa nişte pofte. 8 Martie 1985 A fost aşa o tevatură azi la noi că a venit toată lumea dîn judeţe, care de care cu cadouri, numa mobilă covoare brocarturi cristale porţelane şi argintărie, că lea dat Nicu dispoziţie că ne facem casă nouă şi trebe aranjată de la a la zet. Cel mai mult mia plăcut ăia dă la Reghin că mia adus un dormitor cu patu în formă dă corabie şi are toate ale umplute cu puf de raţă de mătase e nişte pene aşa uşoare şi aşa dă fine că o pilotă nu cîntăreşte mai mult dă juma dă kil. Iam pus pă băieţii de la protocol să mil monteze pentru la noapte în camera dă sus şi deabia aştept să dorm în el. Ăia dă la combinatu dă la tîrgovişte ne-a adus un gril în formă dă cuptor dă oţelărie care poţi să frigi în el douăzeci dă pui o dată, păi leam dat grilu înapio că consumă o grămadă dă chilovaţi şi nici nu îmi place mie carnea dă pui prea tare. Da' mi-a plăcut dă la Cisnădie că mi-a adus doişpe covoare cu lunile anului pă iele şi mari dă cîte pajdă metri pătraţi. Şi are culori dîn alea naturale dîn plante nu dîn silon. E moi dă calci pînă la gleze în iele. Bijuterii nu mia adus nimeni mam şucărit pă treaba asta da ce săi faci trecem cu vederea că a zis Nicu că îmi dă şaptezeci dă mii dă dolari să îmi comand setu ăla cu diamante dă la Londra. În trei zile mi le aduce cu poşta diplomatică. După aia a venit cu maşinile şi neam dus la casa cu peşti dîn judeţu Timiş, a trebuit să mergem cu elicopterul şi mi sa făcut rău dă la mirosu dă

79

cherosen nam mai avut nici un chef să mănînc frigărui am băut apă minerală şi am stat în pat şi jos bărbaţii sa îmbătat ca porcii şi şia făcut de cap pînă spre ziuă. Şi nici nam apucat să dorm în corabie că lu Nicu acuma i sa sculat de făcut muzică şi a trimis la bucureşti elicopteru de a adus un taraf şi ia tras cu mă lelită dă la vie pînă la cîntatu cocoşilor. Parcă ar fi fost ziua lui. Dacă nu îmi aduce diamentili a dat de dracu cu mine. 21 Martie 1985 E ceva dă speriat ce vreme rea trebui să umblu numa în haină dă blană. Mia adus Nicuşor dă la Sibiu doi pui dă cîine e tare frumoşi. E cîini dă ăia criminali care să ataşează dă stăpîn şi nu îl mai părăseşte pînă la moarte. Nicuşor a zis să nu lăsăm pă nimeni săi hrănească să le dăm noi cu mîna noastră şi să avem grijă dă ei pînă la nouă luni după aia săi dăm săi dreseze. Am fost de dimineaţă la poliţia capitalii de am văzut cum dresează ăştia cîinii. Era un maior tînăr care ţipa la ei aport aport şi cîinii stătea smirnă şi făcea tot ce le spunea el. Pă ăsta o săl iau ieu sămi dreseze javrele că e băiat spălăţel şi curăţel. Dacă şi cîinii îl iubesc. Acuma se pune problema unde o să doarmă cîinii da tot Nicuşor a zis săi obişnuim să doarmă cu noi în cameră ca să ne apere că ăştia simte toate mişcărili şi nu se lasă păcăli ţi. Şi dacă încearcă să te otrăvească cineva ei simte mirosul dă la distanţă şi îl ia dă beregăţi pă cremenal.

80

1 Aprilie 1985 A fost o zi dă pomină, că neam dus la Snagov la o petrecere în aer liber şi a invitat nicu tot Comitetu Central aveam pregătite reţetele alea dîn Honolul porc umplut cu castane da în loc dă castane am pus bile dă rulmenţi mamă doamne ce neam tăvălit pă jos dă rîs că niciunu na avut curaju să le scuipe că nu se cădea în faţa unei doamne ca mine şi mesteca toţi cu fereală să nu îşi fractureze maxilarele da cu măsele sparte tot sa lăsat şi săi vezi cum înghiţea cu noduri şi sa băut o grămadă dă bere şi şpriţ dă la gheaţă cred că după aia a stat pă veceu toţi juma dă noapte. Şi pă mine ma păcălit ăla bubosu dă la promovat Nicu proaspăt el nu ştia regula dîn anii trecuţi mia dat nişte trandafiri dă plastic cu parfum în ei da lam pus la punct de mîine e secretar cu agricultura la Vaslui. A fost o seară frumoasă şi neam distrat toţi bine mai ales că Nicu a pus să aducă ăia vaporu pă care la comandat la Londra şi am făcut o plimbare dă probă pă lac numa că sa împotmolit elicea în stuf şi a trebuit să ne ducă la mal cu şalupele. 23 Aprilie 1985 Dă la Argentinieni nea virat ăia banii pentru contractu cu petrol şi nenorocitu dă împuternicit ia virat la bugetu dă stat a trebuit să răscolesc o grămadă dă hîrtii cu conturi pînă iam găsit şi iam pus săi transfere în contu dîn Elveţia. Iam zis lu Nicu săi facem un cont şi lu Zoe că e mare deacuma şi mîine poimîine vrea şi ea să se tragă la casa ei şi îi trebui un dolar pentru probleme personale să mai aibă şi ea deo ieşire în lume la Paris la Londra. Şi iam

81

mai zis să nui mai dea bani lu Nicuşor că pierdut o groază dă parale la pocher că joacă cu toţi bagabonţii dă fotbalişti şi cu ambasadorii şi îl jumulesc ăia ca pe dracu că el săracu e cinstit şi nu ştie să înşele şi ăia profită dă bunătatea lui. Dacă ia luat şi herghelia aia dă cai dă rasă. Şi iam mai zis să mai puie nişte băieţi de la sucuritate să se ţină pe dîra lui că nu prea îmi place ce face băiatu ăsta numa de prostii se ţine. Şi să vezi cum vorbeşte cu noi aşa de sus parcă ar avea studii la Londra. 2 Mai 1985 Nicu vrea să organizeze ceva măreţ pentru aniversarea partidului se antrenează ăia pe stadion de o lună şi ieri am primit textele dă la versurile care le spune ăia, ma enervat la culme zicea cred că Vadim lea scris că eu sînt bărbată şi că stau la dreapta conducătorului iubit. Mă tratează parcă aş fi de lemn. Iam pus să modifice toate textele să le dea lu altu să le scrie că Vadim nu mai dă randament mia spus ăştia de la secu că a început să bea şi nu mai scrie decît sub stare de alcool ca să aibe inspiraţie. Am văzut şi ce toalete a pregătit pentru actriţele alea dă o să recite numa rocii dă seară cu paiete şi strasuri leam pus să le modifice şi să le facă taioare la două rînduri cu bluze albe dă aţică să arate tovărăşeşte nu să înebunească poporu cu toaletele alea de li se vede prin ele. Păi ce noi sîntem în Honolulu ? 10 Mai 1985

82

A fost spectacolu. O hahaleră că na avut grijă ăştia dă la meterologie şi a dat o ploaie dă sa golit stadionu. A venit inundaţii mari de a luat apa o jumate din Crîngaşi ma cărat Nicu personal pe la locul calamităţii ca săi îmbărbătăm pe sinistraţi. Da nai avut pe cine că era numa ţigani cu o grămadă dă puradei da Nicu cum e milos dîn fire lea promis la toţi că le face blocuri cu zece etaje de îi mută la confort de civilizaţie şi lau aplaudat ăia pînă au uitat dă toată calamitatea. Are Nicu talentu ăsta să intre în sufletu oamenilor . După aia mia zis că are remuşcări că am cheltuit atîţia bani pă vaporu ăla că mai bine luam bărci dă cauciuc să aibe dă intervenţii la calamităţi da ia trecut cînd iam amintit că bărcile dă cauciuc nu e bune dă făcut recepţii pă iele. 25 Mai 1985 Sa întîmplat eri că a venit o nepoată dea noastră de la Scorniceşti să o ajutăm să îşi ia un aro dă ăla pă motorină că are fata nevoie să se ducă de colo colo şi Nicu binevoitor a dat telefon la ăia cu aro dă ia dat lu fată da aia era fără un leu la ia a zis lasă că plăteşte nenea şi cînd ma anunţat ăia dă la aro mia venit dracii păi cum şia permis mucoasa aia adracului să facă cumpărături în numele nostru am trimis poliţia de ia luat maşina dîn curte şi dacă era nepoată dă gradu doi o trimeteam şi la canal. Nicu a răs şi a zis că aşa e la ei în familie toţi e descurcăreţi să nu mă supăr pă dracu descurcăreţi descurcăreţi dar nu pă banii mei.

83