69

Şcoala nr. 5 “Principesa Elena Bibescu”, Bârlad, România

Grigiskes „Sviesos” Secondary School – Vilnius, Lituania

Istituto D’Istruzione Superiore “Sibilla Aleramo” – Roma, Italia

Liceul de Artă „George Apostu” – Bacău, România.

"UNIŢI ÎN DIFERENŢE”

PROIECT MULTILATERAL COMENIUS

„O COLECŢIE DE TRADIŢII COMUNE ŞI SPECIFICE

POPOARELOR ITALIAN, LITUANIAN ŞI ROMÂN”

EDITURA „SFERA”, IULIE 2011

ISBN 978-606-573-136-3

70

Școala nr. 5 “Principesa Elena Bibescu”,

Bârlad, România

Membrii echipei:

Carmen-Silvia Ouatu – coordonator proiect

Maricela Popa – director

Aurelia – Melania Juverdeanu - profesor

Diana Elena Bicher - profesor

Mihai Boholţeanu - profesor

Niculina Liliana Arteni - profesor

Jenica Năstase – profesor

Lucica Adam - profesor

Crina Bârgău – profesor

Petru Vasilache - profesor

Valerica Lupu - profesor

Eugen Iftene – profesor

Brumă Alexandru - elev

Creţu Alexandru - elev

Ichim Alexandra - elev

Ursachi Katerina - elev

Bănuţi Andrei - elev

Dorofte Florina - elev

Onica Petronela - elev

Rusu Beatrice - elev

Stan Adelina - elev

Şuşnea Mădălina - elev

Grigiskes „Sviesos” Secondary School –

Vilnius, Lituania

Membrii echipei:

Dalia Tarosaite – coordonator echipa

Jonas Komicius – director

Vijole Petrosiene – profesor

Sigita Makniene - profesor

Gabriele Tarosaite - elev

Monika Backyte - elev

Mindaugas Pukelevicius - elev

Justinas Valatkevicius - elev

Silvija Sadovskaja - elev

LizaTofan - elev

Mantas Boronilscikovas - elev

Egle Luciunaite - elev (8A)

Justas Sinkus elev (7A)

Merseda Srubenaite - elev (8C)

Egidijus Rapsevičius - elev (8A)

Arturas Burba - elev (8A)

Istituto D’Istruzione Superiore “Sibilla

Aleramo” – Rome, Italia

Membrii echipei:

Ilario Finis – coordonator echipa

Raimondo Marco - profesor

Chiara Letizia Rosanna - profesor

Musci Angela – profesor

Patricya Bobak - elev

Mioara Madalina Leocà - elev

Martina Saccomandi - elev

Vocational High School „George Apostu”

- Bacău, Romania.

Team members:

Mihaela Cojocaru – coordonator echipa

Dana Birzu – director

Leahu Antonela – director adjunct

Burlacu Ioan - profesor

Geliman Iuliana - profesor

Blaj Florin - profesor

Petrescu Ionela-Livioara - profesor

Milon Laura - profesor

Radu Luminiţa – profesor

Petrescu Ionela - profesor

Cristina Popa - profesor

Claudia Vasilache - profesor

Popa Mariana - profesor

Delia Florica - elev

Ioana Fartadi - elev

Păduraru Georgiana - elev

Sava Alin - elev

Preser Alexandra - elev

Rotaru Miruna - elev

Botezatu Mădălin - elev

71

Cuprins I. Legende şi basme populare……………………….………………………73

I.1. Legende de întemeiere …………………………………………………...…73

Romulus şi Remus, legenda întemeierii Romei…………………………75

Vilnius, legenda întemeierii ……………………………………………...76

Dragoş Vodă – mândru ca şi soarele. Legenda de întemeiere a

Moldovei……………………………………………………………………….…77

I.2. Basme populare specifice. Dramatizări…………………………………....79

Prinţesa şi zâna………………………………………………...………….81

Egle, regina şerpilor …………………………………………………...…82

Sarea în bucate …………………………………………………………...84

Legenda Babei Dochia……………………………………………………86

II. Tradiţii comune şi specifice………………………………………………89

Un calendar care conţine sărbătorile oficiale, religioase şi tradiţionale,

cu scurte descrieri ale obiceiurilor populare româneşti …………….…91

Crăciunul în România …………………………………………………....93

Crăciunul în Lituania …………………………………………….………95

Crăciunul în Italia ………………………………………..………………96

Infiorata Bolsena – Festivalul florilor de la Bolsena…………………....98

Târgul Kaziukas…………………………………………………………..99

24 iunie –Sânzienele/Drăgaica…………………………………………100

III. Mâncare comună şi specifică …………………………………………..101

Cozonacul – o prăjitură tradiţională românească…………………….103

Panettone – „cozonacul” Italian……………………………………….104

Sarmale…………………………………………………………………..105

Sarmale lituaniene Balandėliai („porumbei micuţi”) ……………….105

Pizza italiană …………………………………………………………….107

Sakotis şi prăjitura muşuroi ……………………………………………109

Tochitura şi răcitura ……………………………………………………110

IV. Muzică, dansuri şi costume populare ………………………………….111

72

Costume populare româneşti …………………………………………..113

Costumul tradiţional lituanian …………………………………………115

Muzica populară lituaniană…………………………………………….116

Muzică tradiţională românească………………………………………118

Dansul popular italian ………………………………………………….121

Dansul popular lituanian ……………………………………………….122

Dansul popular românesc ………………………………………………123

73

I. LEGENDE ŞI BASME POPULARE

I.1. LEGENDE DE ÎNTEMEIERE

74

75

ROMULUS ŞI REMUS LEGENDA ÎNTEMEIERII ROMEI

Lângă malurile Tibrului, într-o colibă

sărăcăcioasă, locuia un cioban, Faustulus şi

soţia sa, Laurentia. Într-o seară, obosit,

Faustulus stătea în pragul uşii în timp ce

Laurentia pregătea masa de seară. Deodată,

în pădure, auzi un zgomot şi, acolo, spre

râu, văzu o umbră strecurându-se înspre

mal...

Faustulus se gândi să se ducă să

vadă ce s-a întâmplat; îi spuse soţiei să

aştepte şi merse, cu atenţie, spre malul

Tibrului. Din cauza ploilor recente, râul se

revărsase peste câmp şi pământul era plin

de băltoace mari de apă.

Într-una din băltoace,

la rădăcina unui copac,

Faustulus văzu o lupoaică

mare, întinsă pe o parte şi care

alăpta doi prunci cu laptele ei.

El crezu că visează. Se retrase

în linişte şi se întoarse la colibă

unde începu să-i spună soţiei, care nu-l

credea, despre lupoaica care alăpta gemenii

şi o luă de braţ şi o trase după el, spre râu.

La scurt timp, cei doi orfani au fost luaţi de

Faustulus şi Laurentia. Ei au crescut rapid şi,

în câţiva ani, au devenit doi flăcăi puternici,

un pic cam sălbatici, dar cuminţi.

Faustulus i-a numit Romulus şi

Remus şi ei l-au respectat ca pe un tată; în

fiecare zi mergeau mai departe de colibă în

căutarea de noi aventuri. Legenda spune că,

o dată ce s-au făcut mari, Romulus şi Remus

şi-au aflat istoria şi s-au întors la Alba Longa,

l-au pedepsit pe crudul Amulio şi l-au

eliberat pe Numitore, bunicul lor.

Apoi, au obţinut permisiunea

bunicului lor de a părăsi Alba Longa şi de a

merge pe malurile Tibrului pentru a pune

bazele unui oraş nou. Dar care dintre ei să

dea numele oraşului? Au hotărât ca să

observe stolurile de păsări şi, care dintre ei

ar fi văzut mai multe, ar fi dat numele

oraşului. Norocul a fost de partea lui

Romulus care a luat un plug şi, pe dealul

Palatine, a trasat hotarul oraşului pe care l-a

numit Roma.

21 Aprilie a fost ziua

care, acum 753 de ani înainte

de naşterea lui Isus Christos, a

marcat naşterea unui oraş nou

dar, din nefericire, a însemnat,

de asemenea, şi sfârşitul vieţii

lui Remus. S-a stabilit ca

nimeni, pentru nici un motiv, să nu poată

trece dincolo de hotar fără permisiunea

conducătorului. Dar Remus, din invidie sau

în glumă, l-a trecut dintr-o săritură şi,

râzând, a exclamat: „Vedeţi ce uşor a fost!”

Romulus, plin de mânie, a scos sabia

şi l-a omorât, spunând că oricine a insultat

numele Romei trebuie să moară. Romulus,

rămas singur, a condus cu înţelepciune,

apoi, într-o zi, în timpul unei furtuni, a

dispărut, fiind răpit de zeul Marte şi dus în

cer.

Consemnat de către dl. Prof. Ilario Finis – coordonatorul echipei Comenius din Italia

Tradus din engleză de către dna prof. Carmen Silvia Ouatu

Coordonatoarea echipei Comenius din România (Şcoala nr. 5, Bârlad)

76

VILNIUS – LEGENDA ÎNTEMEIERII

Odată, Marele Duce Gediminas, împreună cu

servitorii şi curtenii săi, a plecat într-o expediţie lungă

de vânătoare. Toată ziua şi-au petrecut-o în pădure,

sunând din cornuri şi vânând animale sălbatice.

Noaptea, toţi vânătorii, obosiţi, s-au adunat pe un deal

– aproape de confluenţa râurilor Neris şi Vilnele. Ei şi-au

adus toată prada acolo – elani cu coarne lungi şi

rămuroase, lupi, urşi cu blană deasă.

Gediminas vânase cel mai mare bour/zimbru. Cu

toţii se mirau de mărimea sa, deoarece nimeni nu

văzuse un animal aşa de uriaş. Noaptea era liniştită şi

caldă, iar Gediminas a hotărât să rămână pe deal peste

noapte. Îi plăcea locul foarte mult: dealul era acoperit

de mulţi stejari bătrâni şi mesteceni albi; apele râului

Neris curgeau la poalele dealului. Dimineaţa, Gediminas

povesti visul minunat pe care îl avuse.

Pe vârful dealului se făcea că era un lup mare din fier şi urletul său era atât de puternic

încât parcă ar fi fost o sută de lupi care urlau o dată. Nimeni nu a putut explica ce însemna visul,

deci, curtenii lui Gediminas l-au adus pe marele preot Lizdeika. El i-a spus marelui duce că lupul

de fier era semnul unui oraş mare pe care Ducele ar trebui să-l construiască pe acest deal, iar

oraşul va fi tot atât de puternic ca şi fierul. Duşmanii vor ataca oraşul de multe ori, dar nu-l vor

ocupa sau demola. Urletul cel tare înseamnă că vestea despre acest oraş puternic şi bogat se va

răspândi în întreaga lume.

Gediminas a construit un oraş pe acel deal şi l-a numit Vilnius. După aceea, însuşi

Gediminas s-a mutat la Vilnius.

De-a lungul veacurilor, cuvintele marelui preot referitoare la bunăstarea şi măreţia

oraşului s-au adeverit şi Vilnius a devenit capitala Lituaniei.

Tradus din engleză de către dna prof. Carmen Silvia Ouatu

Coordonatoarea echipei Comenius din România (Şcoala nr. 5, Bârlad) Ilustrat de Justas Sinkus, 7a – elev, membru al echipei Comenius din Lituania

77

DRAGOŞ VODĂ – MÂNDRU CA ŞI SOARELE

LEGENDA DE ÎNTEMEIERE A MOLDOVEI

Au fost o dată ca niciodată, cu

mulţi, mulţi ani în urmă, patru regi: Gelu,

românul de pe râul Someş, Menumerut

de pe Crişana şi Basarab de pe Argeş,

în Ţara Românească.

Cel de-al patrulea era Dragoş şi

trăia în acea parte a ţării numită

Maramureş. El era un bun gospodar şi

un conducător iscusit, dar şi un vânător

împătimit. Îi plăcea foarte mult să

vâneze bouri, urşi, cerbi, căprioare şi

lupi cenuşii.

Povestea spune că, o dată, în

timp ce vâna, auzi

că fraţii lui, românii

care locuiau în

partea de est a

Munţilor Carpaţi,

pe valea râurilor

Siret şi Prut,

sufereau mult

pentru că erau

jefuiţi şi omorâţi de

către Tătari.

Tătarii nu puteau fi întrecuţi în

călărit de nimeni. Obişnuiau să vină în

ţara noastră, călare pe caii lor iuţi ca

vântul. Loveau pe oricine cu săbiile lor

curbate numite „iatagane”. Iar săgeţile

trimise din arcurile lor zburau repede ca

gândul şi-şi atingeau imediat ţinta. Pe

cap purtau căciuli mari făcute din blană

de oaie şi se apărau cu nişte scuturi

rotunde, din fier.

Împreună cu vitejii săi din

Maramureş, Dragoş a traversat munţii

spre est pentru a-i ajuta pe moldoveni

să lupte cu tătarii.

Un bour, mare cât un bivol, cu

coarne ascuţite şi ochi fioroşi, a apărut

în faţa lui Dragoş, în munţi. Molda,

căţeaua lui Dragoş, l-a simţit prima.

Simţind animalul, a fugit după el, lătrând

înverşunat. Dragoş a tras o săgeată în

bour şi l-a străpuns cu suliţa.

Rănit şi plin de sânge, bestia a

continuat să fugă prin pădure. În plus,

bourul a traversat

şi un râu lat. Molda

a alergat după

animal cu toate

puterile ei, pentru

a-l prinde. Dar,

deoarece râul era

adânc şi curgea

repede, sărmana

Molda s-a înecat.

Fiind adânc

îndurerat de moartea Moldei, dar, în

aceaşi timp, mulţumit că a omorât

bourul, Dragoş a numit râul „Moldova”,

în amintirea căţelei sale fidele, Molda.

Întorcându-se victorios din

bătălie, când a mai revenit prin părţile

acelea, voievodul a numit acea regiune

Moldova.

Consemnat de către dna prof. Aurelia Melania Juverdeanu – membră a echipei Comenius din România (Şcoala nr. 5, Bârlad)

78

79

I.LEGENDE ŞI BASME POPULARE

I.2. BASME POPULARE SPECIFICE.

DRAMATIZĂRI

80

81

PRINŢESA ŞI ZÂNA

Scena întâi:

Prinţesa: Pot să mă duc în pădure, tată? Regele: Nu, eşti prea tânără. Este periculos, fata mea! Mama vitregă: Ai treabă în casă, du-te imediat! Naratorul: În secret, Prinţesa fugi în pădure, plângând, unde întâlneşte nişte animale: iepurele, pantera şi calul.

Scena a doua:

Iepurele: Ce ţi s-a-ntâmplat? Pantera: Nu mai plânge! Nu te teme! Suntem aici să te ajutăm! Calul: Sunt foarte puternic. Eu şi cu stăpânul meu, care este un Prinţ frumos şi bun, te vom ajuta. Vino cu mine! Te voi duce la el! Naratorul: Calul o duce pe Prinţesă în regatul Prinţului. Prinţul o vede. El este fascinat de frumuseţea ei şi se îndrăgosteşte de ea la prima vedere.

Scena a treia:

Prinţul: De ce ai fugit, fată frumoasă? Prinţesa: Pentru că mama mea vitregă este rea şi mă ţine încuiată în casă! Prinţul: Eşti atât de frumoasă încât aş dori să mă însor cu tine. Dacă vrei, voi organiza ceremonia pentru săptămâna viitoare, deci, nu vei mai fi supusă unor astfel de umilinţe. Aşteaptă, am o idee! Daniela! Fata în casă: Da, Prinţe! Care ţi-e porunca? Prinţul: Ad-o imediat pe Zână! Fata în casă: Bine! Mă duc şi mă întorc imediat.

Scena a patra:

Naratorul: Fata în casă merge să o aducă pe Zână şi se întoarce cu ea la Prinţ. Zâna: Nu te îngrijora, dragă. Îţi cunosc situaţia; te voi ajuta să-ţi rezolvi problema! Naratorul: Zâna priveşte în oglindă şi, cu puterile ei magice, o transformă pe mama vitregă înt-un porc sălbatic. Îl duce în pădure şi îl lasă acolo; apoi, vânătorul soseşte şi îl omoară. Vânătorul: Bum! Bum! Bum!

Scena a cincea:

Naratorul: Toată lumea s-a adunat la castelul Prinţului. Regele îşi îmbrăţişează fiica şi îşi dă deplinul consimţământ la căsătoria ei. Prinţul: Oh! În sfârşit, ne putem căsători! Prinţesa: Da, dragostea mea! Toate personajele: Oh! Ce zi minunată! Naratorul: O petrecere mare este organizată şi cu toţii au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.

Dramatizare : prof. Chiara Letizia Rosanna - membră a echipei Comenius din Italia

Tradus din engleză de către dna prof. Carmen Silvia Ouatu

Coordonatoarea echipei Comenius din România (Şcoala nr. 5, Bârlad)

82

EGLE – REGINA ŞERPILOR

Undeva în Lituania, trăia, o dată, o

familie care avea trei fiice şi nouă băieţi.

Cea mai tânără dintre fete, Egle, era şi cea

mai frumoasă dintre ele.

Într-o zi, Egle şi surorile sale s-au dus la un

lac frumos pentru o baie de seară. Şi-au lăsat

hainele pe mal şi au alergat în apa rece.

După ce au înotat şi s-au îmbăiat cât au vrut,

fecioarele au ieşit din apă şi au început să se

îmbrace. Egle a

descoperit un şarpe în

hainele sale. Şarpele

începu să-i vorbească cu

o voce umană. Îi ceru

lui Egle să se

căsătorească cu el. Egle

nu-şi putea imagina să

se mărite cu un şarpe,

dar dorea ca şarpele să

plece şi de aceea îi

promise că va deveni

soţia lui. Şarpele

alunecă afară din

faldurile rochiei şi

dispăru. Au trecut şapte

zile şi Egle a uitat de

promisiunea sa ciudată.

Într-o dimineaţă, ea auzi un freamăt

mare şi văzu că era făcut de o caleaşcă trasă

de şerpi de iarbă care sâsâiau. Speriată, Egle

spuse părinţilor tot ce s-a întâmplat în acea

noapte la lac. Părinţii lui Egle nu au putut să

accepte gândul de a-şi pierde fata. Au

îmbrăcat o gâscă albă ca o mireasă, au

îmbodobit-o cu flori albe şi au urcat-o în

caleaşcă. Şerpii de iarbă au plecat imediat

spre pădurea din apropiere. Acolo, ei au

auzit un cuc spunând că aceea nu era

mireasa pe care trebuiau să o ducă, ci doar o

gâscă albă. Furioşi, şerpii s-au întors, tunând

şi fulgerând, la casa lui Egle. S-au întors să

ceară adevărata mireasă. Părinţii lui Egle,

care, în continuare, nu doreau să-şi piardă

fiica, le-au dat o oaie îmbrăcată complet în

alb. Cucul i-a prevenit din nou pe şerpi. Ei

au început să ameninţe că vor da foc la casă

dacă vor mai fi înşelaţi încă o dată.

De data aceasta Egle a trebuit să-şi

ţină promisiunea. Şerpii de iarbă au dus-o pe

Egle la mal unde a găsit un tânăr chipeş

aşteptând-o. El i-a spus că era acelaşi şarpe

pe care îl văzuse pe malul

lacului. El era regele

şerpilor – numele său era

Zhilvinas. Zhilvinas a

însoţit-o pe Egle până la

castelul său de sub apă.

Egle a trăit fericită cu soţul

său iubit. A avut patru

copiii – Azhuolas (stejar),

Berzhas (mesteacăn), Uosis

(frasin) şi o fetiţă Drebule

(salcie plângătoare).

Zilele au trecut şi lui

Egle i se făcu dor de casă şi

de plaja însorită. Zhilvinas

i-a promis o călătorie acasă

dacă va uza pantofii de fier

pe care i-a dat. Egle merse

pe pietre şi pietricele dar pantofii nu aveau

nici cea mai mică zgârâitură. Disperată, Egle

apelă la o vrăjitoare bătrână a mării pentru

sfat. Vrăjitoarea îi spuse lui Egle să-i ceară

unui fierar să pună pantofii în forja sa –

pantofii se vor uza curând după aceea. A

doua zi, Egle returnă pantofii uzaţi soţului

său; apoi primi o altă încercare de la el.

Ea trebuia să toarcă un ghem de

mătase. Părea să fie o treabă fără sfârşit,

pentru că nu se răsucea oricât de mult ar fi

tors. Egle se duse încă o dată la vrăjitoarea

mării pentru ajutor. Ea îi spuse lui Egle să

arunce mătasea în focul din cămin. Mătasea

străluci pentru un moment şi focul se stinse

83

pentru că fusese vrăjit. După aceea, ea putu

să termine rapid torsul.

Zhilvinas avu apoi o a treia cerinţă şi

îi ceru lui Egle să coacă nişte pâine pentru a

o duce acasă, la familia ei. Dacă termina şi

această încercare, ea ar fi fost liberă să

meargă. Atunci, el ascunse toate vasele din

bucătărie, cu excepţia unei site vechi.

Lacrimi începură să curgă pe faţa luminoasă

a lui Egle căci nu ştia cum să facă pâine fără

nici o tigaie. Bătrâna vrăjitoare a ajutat-o

încă o dată pe Egle. Egle a fost învăţată să se

ducă la izvorul cu apă proaspătă, să găsească

nişte lut moale şi să umple găurile sitei cu el

– apoi va putea aduce acasă nişte apă şi să

facă un aluat pentru pâine. După ce a

îndeplinit şi această cerinţă, nu mai era

nimic care s-o reţină pe Egle de a merge

acasă. Zhilvinas i-a spus lui Egle şi copiilor

să nu stea mai mult de nouă zile şi, la

întoarcerea pe malul mării, să-l strige pe

nume şi să spună: dacă eşti în viaţă, vino ca

o spumă de lapte, dacă eşti mort, vino ca o

spumă de sânge.

Egle plecă cu fii săi şi fiica sa.

Neamurile sale nu se mai aşteptau vreodată

să-şi vadă pe fiica lor cea mai dragă în viaţă

din nou şi au ţinut o petrecere mare pentru a

celebra vizita ei.

Fraţii lui Egle nu mai doreau să o

piardă pe Egle din nou şi au complotat să îl

omoare pe iubitul său soţ. Noaptea îl luară

pe cel mai mare dintre băieţi şi începură să-l

întrebe cum urmau să-l cheme pe tatăl lor

când doreau să se întoarcă acasă. Dar

Azuolas era un băiat hotărât şi nu-şi trădă

tatăl. Nici Berzas şi Uosis, când au fost

întrebaţi de către fraţii lui Egle în

următoarele două zile. În cea de-a patra zi,

fraţii au luat-o pe micuţa Drebule la păşune.

Celei mici i-a fost teamă de unchii săi furioşi

şi de nuielile lor şuierătoare. De frică că ar

putea să o rănească, ea, plângând, le spuse

totul despre cântec. Fraţii, imediat, au plecat

la mare şi l-au chemat pe Zhilvinas. Ei au

văzut că valurile aveau o spumă ca de lapte

şi pe Zhilvinas venind spre ei şi l-au atacat

pe Zhilvinas cu coasele lor.

După nouă zile, Egle plecă spre casă.

Pe ţărmul mării ea cântă cântecul pe care

soţul său o învăţase. Apoi, se uită după

spuma ca de lapte a mării. Dar, în schimb,

tot ce văzu era spuma mării de un roşu-

închis. O durere adâncă cuprinse inima lui

Egle; ea azvârli un blestem asupra copiilor

ei şi cu toţii s-au transformat în copaci mari

lituanieni. Băieţii au devenit copaci care

sunt valoroşi şi azi pentru tăria lor. Fiica cea

mică s-a transformat într-o salcie

plângătoare fragilă care se scutură la cea mai

mică adiere de vânt. Egle s-a transformat

într-un brad şi a rămas aproape de ţărmul

mării pentru a-şi jeli soţul pe veci.

Consemnat de Egidijus Rapsevičius, Arturas Burba, 8a – elevi,

Membri ai echipei Comenius din Lituania

Tradus din engleză de către dna prof. Carmen Silvia Ouatu

Coordonatoarea echipei Comenius din România (Şcoala nr. 5, Bârlad)

84

SAREA IN BUCATE

(basm dramatizat)

PERSONAJE:

. Naratorul;

. Împăratul;

. Fetele Împăratului;

. Prinţul;

. Servitorul;

. Curteni.

ACTUL I

Împăratul şi cele trei fete ale sale stau intr-un colţ, înconjuraţi de curteni.

Naratorul vine din colţul opus, in faţa publicului:

NARATORUL (f. Emfatic): - A fost o dată ca niciodată un Împărat puternic (arată spre

Împărat care, mândru, face câţiva paşi înainte) şi el avea trei fete frumoase (pe rând, ele vin

lângă tatăl lor: primele două îl înconjoară cu multă afecţiune, cea de-a treia stă puţin mai departe

de ei). Intr-o zi, Împăratul îşi întrebă fetele: (Naratorul păşeşte mai în spate)

ÎMPĂRATUL: - Dragele mele fete, voi vă iubiţi tatăl? (toate fetele răspund: - Da, desigur!).

Atunci, spuneţi-mi cât de mare este dragostea voastră pentru mine!

PRIMA FATĂ (umilă, vine în faţa tatălui său): - Dragă tată, te iubesc atât de mult …. Te

iubesc ca mierea!

ÎMPĂRATUL: - Foarte bine! (îi face un semn şi ea vine lângă el). Acum, tu, cel de-al doilea

copil al meu, cum este dragostea ta pentru mine?

A DOUA FATĂ (de asemenea umilă, vine în faţa tatălui său): - Oh, dragul meu tată, eu te

iubesc şi mai mult decât sora mea: te iubesc ca zahărul!

ÎMPĂRATUL (foarte satisfăcut, o mângâie): - M-ai făcut foarte fericit! (privind cu multă

dragoste la ultima fată): - Şi tu, micuţa mea, cât de mare este dragostea ta pentru tatăl tău?

(el încă zâmbeşte la ea)

A TREIA FATĂ (foarte timidă, îşi pleacă capul): - Oh, dragul meu tată, este greu să măsori

dragostea cuiva! Cred că te iubesc ca sarea în bucate!

ÎMPĂRATUL (se înfurie): - Cum îndrăzneşti să spui aşa ceva? Le-ai auzit pe surorile tale:

ele mă iubesc ca mierea şi ca zahărul şi tu …, tu mă iubeşti ca sarea în bucate!?! Nu vreau

să te mai văd! Părăseşte palatul; nu mai eşti fata mea! (îi arată uşa. Celelate două fete

chicotesc în timp ce fata cea mică începe să plângă şi se îndreaptă spre uşă).

Împăratul împreună cu cele două fete se întoarce în colţ, lângă curteni.

ACTUL II

Fata cea mică face câţiva paşi. Naratorul, din colţul său:

NARATORUL (foarte trist): - Şi fata merse şi merse … Şi traversă şapte mări şi şapte ţări şi

ajunse la un castel mare. (Doi elevi fac „castelul”). Se opri acolo şi bătu la uşă. (Fata se

opreşte în faţa „castelului”, „bate” şi cineva iese afară):

SERVITORUL (pe un ton aspru): - Cine eşti tu? Ce doreşti?

FATA (foarte timidă): - Sunt o fată sărmană şi caut de lucru!

SERVITORUL (se uită la ea cu dispreţ şi ia o mătură): - Ia-o şi mătură curtea palatului! (îi

întoarce spatele şi pleacă).

85

Fata ia mătura şi începe să cureţe podeaua. Apare Prinţul dintr-un colţ, se opreşte

în faţa ei şi o priveşte cu atenţie.

PRINŢUL (cu blândeţe, ia mătura din mâna fetei şi o pune deoparte. Fata îşi pleacă capul): -

Eşti prea frumoasă să stai aici, în praf. (Privind la mâinile ei) Mâinile tale sunt prea fine

pentru o astfel de muncă. Vino cu mine şi fii Prinţesa mea, fii soţia mea!

(Curtenii se adună în jurul lor şi aduc două scaune. Amândoi se aşează).

NARATORUL (foarte fericit): - Toată lumea a fost invitată la nunta lor, inclusiv tatăl şi

surorile ei. Dar ei nu au recunoscut-o. (Între timp, Tatăl ei şi Surorile vin şi-l salută pe Prinţ şi

pe Mireasa sa). Cu toţii s-au aşezat la masă să mănânce şi să bea. (Se aduce o masă; Împăratul

şi ficele sale se aşează. Pe masă sunt două borcane: pe unul scrie „Miere” şi pe celălat – „Zahăr”)

ÎMPĂRATUL (în timp ce curtenii mănâncă, el şi fetele lui se uită la farfurii şi, după feţele lor,

se vede faptul că nu le place de loc mâncarea): - Ce este aceasta? Mâncarea noastră nu are

nici un gust! (Se ridică, foarte supărat, şi se duce la Prinţ) Scuzaţi-mă, Domnul meu, dar cred

că ne-ai invitat aici numai ca să-ţi baţi joc de mine şi de fetele mele! Toţi ceilalţi musafiri se

bucură de bucatele lor, în schimb, ale noastre sunt cele mai rele bucate pe care le-am

mâncat vreodată!!

PRINŢESA (se ridică şi se uită zâmbind la tatăl său): - Nu mă recunoşti, tăticule? Sunt fata ta

cea mică! Îţi aduci aminte? M-ai alungat pentru că am îndrăznit să-ţi spun că te iubesc ca

sarea în bucate! Eu am pregătit mâncarea, special pentru tine: am pus numai miere şi

zahăr în ea! (tatăl îşi peacă capul)

TATĂL (plin de ruşine): - Draga mea, te rog să mă ierţi! (Prinţul se ridică şi el, lângă Prinţesa

lui, şi toată lumea se adună în jurul lor, cu faţa spre public). Ai dreptate! Mâncarea nu are nici

un gust dacă nu are un pic de sare în ea!

PRINŢESA (zâmbind): - Şi la fel este şi VIAŢA! Nu are nici un sens dacă …

PRINŢUL (uitându-se la ea): - Dacă nu pui un dram de DRAGOSTE în ea!!

Toţi actorii fac o reverenţă în faţa publicului.

Dramatizare realizată de către dna prof. Carmen Silvia Ouatu

Coordonatoarea echipei Comenius din România (Şcoala nr. 5, Bârlad)

86

LEGENDA BABEI DOCHIA - DRAMATIZARE

Personaje: un elev (George)

Profesorul Ionescu

Baba Dochia

Nora babei

12 moșnegi (lunile anului)

Elevul: Bună ziua, domnule Ionescu!

Profesorul: Bună ziua! Cum te simţi azi?

Elevul: Bine, domnule Ionescu, foarte bine, într-adevăr!

Profesorul: Sper că ai avut o vacanţă plăcută!

Elevul: Da, domnule, scurtă, dar fructuoasă. Părinţii m-au luat pe mine și pe fratele meu ca să

vedem munţii frumoși ai României. Am fost impresionaţi de multe lucruri, dar mai ales ne-au

plăcut munţii Bucegi, cu peisajul lor minunat și …apropo… există, sus în munţi, acest grup de

pietre, care se numește ,,Babele”. Sunt atât de frumoase şi ciudate… Părinţii mei mi-au spus că

există o legendă despre ei.

Puteţi să-mi vorbiţi despre asta, domnule Ionescu?

Profesorul: Sigur, George! Aş fi bucuros să-ţi spun totul despre acești munţi! Să ne așezăm.

Ascultă:

Pe plaiurile noastre se zice că a trăit o babă Dochia, care a avut un fecior și l-a însurat. Însă,

ea nu trăia bine cu noră-sa ci, fiind o femeie foarte rea, o chinuia tot timpul.

Într-o zi, pe la sfârșitul lunii Faur, nemaiștiind cum s-o chinuiască, îi zise:

Dochia: - Mergi în pădure și adu-mi niște fragi, că tare aș mai mânca câţiva!

Nora: - Mamă, dar afară e frig de crapă lemnele și ouăle sub corb, de unde să găsesc eu fragi,

când nici nu sunt măcar înfloriţi?

Dochia: - Nu vreau să știu de niciunele! Du-te degrab și-mi împlinește voia sau poate vrei să te

spun lui bărbatu-tău, că nu și-a luat nevastă bună și ascultătoare?

Profesorul: - Ce să facă biata noră?

De gura babei, luă cofiţa și plecă. Ajungând în pădure începu să caute încoace și încolo, dar

degeaba. Rătăcind prin pădure și plângând, ajunse la o casă unde locuiau doisprezece moșnegi,

lunile anului.

Nora: - Bună-seara! Îmi îngăduiţi să mă încălzesc niţel, că nu mai pot de frig, ș-apoi mi-oi căta

de drum.

Lunile: - Dar ce-i cu tine, fătuco, pe o vreme ca asta? Hai, intră de te încălzește și spune-ne de

ce plângi?

Nora: - Apoi, cum să nu plâng, când soacra mea niciodată nu-i mulţumită de mine și orice aș

face nu-i intru în voie! Azi a poftit fragi și a trebuit să-i fac pe plac pornind în căutarea lor, dar n-

am găsit nimic până acum. Nu știţi cumva vreun loc unde aș putea găsi fragi?

Lunile: - Lasă că este timp și pentru asta! Acu, dacă s-a-noptat, ia și mănâncă ceva, apoi culcă-te

și te odihnește că ești obosită, iar mâine fragii doriţi se vor găsi!

87

Profesorul: Atunci nevasta trudită de alergătură nu așteptă mult să fie îmbiată și rugată, ci se

culcă și adormi dusă.

A doua zi dimineaţă sculându-se, nevasta luă iar cofiţa legată la gură și bătrânii o sfătuiră

așa:

Lunile: - Întoarce-te cu bine acasă, dar să nu descoperi defel cofiţa până acolo!

Nora: - Vă mulţumesc din toată inima pentru tot!

Profesorul: După ce le sărută mâna, luând cofiţa se întoarse bucuroasă la soacră-sa. Aceasta,

cum o văzu că vine, o întrebă cu glas ascuţit:

Dochia: - Unde ai zăbovit atâta? Mi-ai adus fragii poftiţi ori ba?

Nora: - Priveşte în cofiţă, mamă!

Profesorul: Baba Dochia îi smuci cofiţa din mână, o descoperi repede, și mare-i fu mirarea când

văzu fragii rumeni și frumoși, iar printre ei, ici-colea, erau și frunze verzi. Începu să-i mănânce cu

poftă zicând:

Dochia: - Îmm, ce gustoși sunt! Dacă sunt fragi, apoi, de bună seamă trebuie să fie și pășune

pentru capre!

Profesorul: După ce îi mâncă, luă ea furca în brâu și caprele de-napoi și se porni cu ele la

pășune, după ce se îmbrăcă cu douăsprezece cojoace, fiindcă era încă foarte frig. Dar s-a pornit

o ninsoare și o furtună de să nu scoţi nici câinele afară. Și ningând îi udă cojocul de deasupra de

i-l făcu ferfeniţă.

Dochia: - Uf, că greu e cojocul ista și s-a stricat de tot! Mai bine-l lepăd ca să pot merge mai

departe!

Profesorul: Deoarece ninsoarea nu mai înceta, în fiecare zi, pe înserat, Dochia lepăda câte un

cojoc, până nu i-a mai rămas niciunul. Rămânând numai în cămașă, începu să tremure și să

dârdâie din dinţi de frig și, așezându-se în genunchi, începu a plânge …

Dochia: - Vai, Doamne, tare mi-i frig … Nu mai pot! Cred c-am să îngheţ !…

Profesorul: Și acolo, îngheţând, se transformă într-o stană de piatră, care se vede și azi pe vârful

munţilor Bucegi, pe sub care curge o apă limpede ca lacrima, iar caprele s-au prefăcut tot în

pietre …

Profesorul: Legenda spune că zilele schimbătoare de la începutul lunii martie se datorează

Babei Dochia, care își scutură cojoacele de ploaie sau zăpadă.

De atunci și până azi se păstrează tradiţia ca în primele zile ale lunii martie, fiecare

persoană să-și aleagă câte o zi a Babei și după cum va fi vremea în acea zi, așa îi va merge tot

anul … .

Dramatizare de dna prof. Petrescu Ionela-Livioara, după o legendă populară cu același nume

Membră a echipei Comenius din România (Liceul de Artă, Bacău)

88

89

II. TRADIŢII COMUNE ŞI SPECIFICE

90

91

UN CALENDAR CARE CONŢINE SĂRBĂTORILE OFICIALE, RELIGIOASE ŞI

TRADIŢIONALE, CU SCURTE DESCRIERI ALE OBICEIURILOR POPULARE

ROMÂNEŞTI

v† 01 ianuarie - Ziua de Anul Nou şi Ziua Sfântului Vasile. Tradiţia populară: un grup

mare de oameni merg din casă în casă pentru a saluta sătenii;

v † 06 ianuarie - Boboteaza - ziua în care Isus a fost botezat de Sfântul Ioan. Tradiţia

religioasă: apa este sfinţită, preoţii merg în fiecare casă pentru a pregăti gospodăriile pentru

Anul Nou; o cruce este aruncată într-un râu sau lac şi câţiva bărbaţi tineri încearcă să o găsească

şi să o aducă înapoi. Tradiţia populară: predicţii despre vreme şi recolte în noul an;

† 07 ianuarie - Ziua Sfântului Ioan;

24 ianuarie – 1859, Ziua Unirii - în acest an Moldova şi Ţara Românească s-au unit într-un

singur stat;

v 24 februarie – Dragobetele;

v 1 martie - Mărţişor - sărbătoare de primăvară. Tradiţia populară: amulete cu fir roşu-alb sunt

oferite femeilor pentru a le purta câteva zile;

v 1 – 8 martie - Babele. Tradiţia populară: toată lumea alege una dintre aceste zile, iar vremea

din acea zi arată cum va fi anul pentru persoana care alege acea zi. Legenda sursă: în timp ce

urca muntele, batrâna Dochia arunca unul câte unul, o zi după alta, toate cele 9 cojoace pe care le

purta. În ultima zi, a noua, ea a murit şi s-a transformat într-o stâncă;

v † 09 martie - Mucenicii - Ziua Tuturor Sfinţilor. Tradiţia religioasă: un produs alimentar

special este pregătit, este recomandat să bei 40-44 pahare de vin (unul pentru fiecare sfânt

martir); în această zi porţile cerului sunt deschise, iar sufletele celor care au decedat sunt printre

noi. Tradiţia populară: aceasta este ziua echinocţiului de primăvară (după calendarul vechi), se

aprind focuri în fiecare curte, în scopul de a purifica terenurile iar luminile ajută soarele să

învingă întunericul;

† 25 martie – Buna-Vestire - în această zi, Fecioara Maria este anunţată că ea va da naştere lui

Iisus;

† PAŞTELE - sărbătoare fără o dată fixă - de obicei la o săptămână după Paştele catolic.

Tradiţia religioasă: sunt preparate produse alimentare speciale - în special miel şi ouă vopsite

(cu sau fără motive fitomorfe sau zoomorfe). Culorile care sunt folosite sunt roşu, galben,

albastru, verde şi negru. Cel mai important este cel de culoare roşie, care simbolizează, sângele

lui Isus atunci când El a fost răstignit;

† 23 aprilie - Ziua Sfintului Gheorghe;

01 mai - Ziua Internaţională a Muncii;

† 21 mai - Sfinţii Constantin şi Elena;

92

01 iunie - Ziua Internaţională a Copiilor;

v 24 iunie - Sânzienele (Drăgaica);

† 15 august - Adormirea Maicii Domnului;

† 08 septembrie - Naşterea Maicii Domnului;

† 14 septembrie - Ziua Crucii. Sărbătoare dedicată strângerii ultimelor plante de leac, micşunele

şi altele. Se spune că în această zi florile se plâng uneia alteia că se vor usca şi, că cele care

înfloresc după această dată – cum este brânduşa de toamnă – aparţin morţilor. Această sărbătoare

este semnul pentru începutul culesului viilor şi al nucilor;

1 decembrie - Ziua Naţională (1918, Ziua Unirii). În acest an, toate provinciile româneşti

s-au unit într-un singur stat numit România (Moldova, Ţara Românească, Transilvania,

Bucovina, Basarabia, Dobrogea);

v † 25 decembrie - Crăciunul - sărbătoare a naşterii copilului Isus;

Tradiţia populară: produse alimentare speciale sunt preparate (în special cu carne de porc). În

ajunul Crăciunului, şi în următoarele două zile, tinerii merg din casă în casă şi cântă colinde cu

teme religioase (Călătoria celor trei Magi, Naşterea copilului Isus);

† 26 decembrie - A doua zi de Crăciun;

v31 decembrie - Ajunul Anului Nou - la sfârşitul anului. Tradiţia populară: „dansul

caprei” şi „pluguşorul” – obiceiuri cu ocazia cărora băieţii merg prin sat pentru a adresa urări.

Acestea sunt menite să încheie anul care tocmai ia sfârşit şi să se ureze toate cele bune pentru

anul care vine.

Simbolul implică:

Sărbători oficiale

v - Sărbători tradiţionale

† - Sărbători religioase

Realizat de către dl. prof. Mihai Boholţeanu

Membru al echipei Comenius din România (Şcoala nr. 5, Bârlad)

93

CRĂCIUNUL ÎN ROMÂNIA

Cultura României este rezultatul poziţiei sale geografice şi evoluţiei sale istorice

distincte. Este fundamental definită ca punctul de întâlnire a trei regiuni: Europa Centrală,

Europa de Est şi Balcanii, dar nu poate fi cu adevărat inclusă în nici una dintre ele. Identitatea

românească s-a format pe un substrat de elemente mixte romane şi dacice, cu numeroase

influenţe. În timpul Antichităţii târzii şi a Evului Mediu, influenţele majore au venit de la

popoarele slave care au migrat şi s-au stabilit în ţările apropiate, Bulgaria, Serbia, Ucraina şi în

cele din urmă Polonia şi Rusia; de la greci şi Imperiul Bizantin, de la o dominaţie lungă de către

Imperiul otoman; de la unguri şi de la germanii care trăiau în Transilvania.

Cel mai frapant lucru în legătură cu cultura românească sunt puternicele tradiţii populare

care au supravieţuit până azi datorită caracterului rural al comunităţilor româneşti, fapt care a dus

la o cultură tradiţională excepţional de vie şi creativă. Bogatele tradiţii populare din România au

fost alimentate de mai multe surse, dintre care unele datează dinaintea ocupaţiei romane. Artele

populare tradiţionale includ sculptură în lemn, ceramică, ţesături şi broderii de costume,

decoraţiuni de uz casnic, dans, muzică populară variată.

Sărbătoarea Crăciunului este considerată, aproape în toată lumea, cea mai importantă

sărbătoare a anului. Este celebrată pe 25 decembrie şi potrivit creştinilor la această dată este

venerată naşterea lui Hristos.

Un obicei de Crăciun foarte important practicat în satele

româneşti este Ignatul, sacrificiul unui porc în fiecare casă, în

cinstea Sfântului Ignatie. Pentru acest scop este special ales şi

îngrăşat un porc, adesea în jur de 150 de kilograme. Cu cinci zile

înainte de Crăciun, pe 20 decembrie, se taie gâtul porcului cu un

cuţit foarte ascuţit.

Această ceremonie de sacrificiu se face în curtea din

spate a caselor. Ulterior, stăpâna casei îl acoperă cu paie şi îl pârleşte. Apoi, stăpânul casei face

semnul crucii pe capul porcului şi anunţă familia: „Să mâncăm porcul!”, apoi, o mică porţie din

carnea porcului este imediat prăjită şi are loc un praznic. Sunt invitaţi toţi ceilalţi membri ai

familiei, prietenii şi vecinii, iar carnea este apoi împărţită în comun, împreună cu slănină şi ţuică

de prune. Această sărbătoare este cunoscută sub numele de „pomana porcului”. Tradiţia

"Ignatului" este privită ca un obicei barbar în ţări precum SUA, dar românii insistă să fie

continuată pentru a se asigura că sufletul porcului primeşte o amplă recunoştinţă pentru hrana pe

care o furnizează întregii familii.

Dar adevăratele festivităţi încep cu decorarea pomului de iarnă în "Ajunul Crăciunului".

Brazii se întâmplă să fie pomii de iarnă principali aici. În România au loc schimburi de cadouri

în seara de Ajun, spre deosebire de tradiţia americană de deschidere a cadourilor în dimineaţa de

Crăciun. Copiii români cred că "Moş Crăciun" (echivalentul românesc al Santa Claus) este cel

care le oferă cadouri. Spre deosebire de Statele Unite, copiii români

nu lasă lapte şi fursecuri afară pentru "Moş Crăciun". Condiţiile

economice sunt dure în această ţară şi darurile variază. În timp ce

copiii de la oraş primesc cadouri scumpe şi bani, cei de la sate

trebuie să se mulţumească cu dulciuri, fructe, nuci, produse de

patiserie şi cu daruri de Crăciun. Un cadou comun şi popular este

colacul, care în România simbolizează o recoltă abundentă.

94

Interpretarea colindelor este o parte foarte importantă a festivităţilor româneşti de

Crăciun. Pe parcursul sărbătorilor de Crăciun, copiii mici (în special cei de la sate) vizitează

fiecare casă din localitate cântând colinde, cum ar fi „Steaua”, „Trei Păstori” şi „Moş Crăciun”

şi recită poezii şi legende legate de această sărbătoare. În prima zi de Crăciun, mulţi colindători

merg pe străzile oraşelor şi satelor, ţinând o stea din carton şi hârtie pe care sunt desenate diferite

scene din Biblie. Liderul grupului poartă o stea mare din lemn, numită "Steaua", care este

înfăşurată cu folie metalică şi împodobită cu clopoţei şi panglici colorate. O imagine a Naşterii

Domnului este lipită în centrul stelei, şi întreaga lucrare este ataşată la capătul unei mături sau al

unui băţ solid. Colindul este mai întâi interpretat de copiii mici, apoi de adolescenţi şi în cele din

urmă de adulţi (care se alătură de multe ori, după miezul nopţii). Drept răsplată urătorii primesc

de la fiecare casă mere, nuci, prăjituri tradiţionale ("cozonaci") şi uneori chiar bani. Folclorul

românesc abundă în colinde de Crăciun, care creează o stare de spirit religioasă cu ocazia acestei

sărbători. Bisericile organizează concerte speciale cu această ocazie.

În dimineaţa zilei de Sfântul Vasile, grupuri de băieţi şi fete de

vărstă mică (aproximativ 3-5 într-un grup) îşi vizitează rudele şi vecinii

cu "Sorcova" şi "Semănatul" dorindu-le sănătate şi bogăţie în Noul An.

Copiii poartă simbolul sărbătorii în mâinile lor, un buchet folosit pentru a

adresa urările pentru Noul An numit "sorcovă". De obicei, Sorcova este

realizată din ramuri cu muguri şi flori, puse sa înmugurească în ziua de

Sfântul Andrei (30 noiembrie) şi împodobită cu ciucuri roşii din lână. În

zilele noastre, Sorcova este confecţionată din flori artificiale legate pe o

mică ramură.

În familiile de români, toate femeile gătesc în cele trei zile premergătoare "Crăciunului".

Cina de Crăciun în România este o masă bogată, cu mai multe feluri de mâncare. Mai întâi se

servesc diferite tipuri de cârnaţi de porc, împreună cu ţuică şi murături de casă. "Sarmalele", un

element indispensabil pentru masa festivă, sunt formate din frunze de varză murată umplute cu o

combinaţie de carne de porc şi de vită, alături de orez, piper, cimbru şi alte mirodenii. Alte feluri

de mâncare sunt friptura de porc şi curcan servită cu vin roşu. Vinul este consumat pentru a

sărbători naşterea lui Isus. Ultimul fel este "cozonacul", un desert umplut cu nuci şi stafide. Toţi

membrii familiei se bucură împreună de această sărbătoare.

Consemnat de prof. Aurelia Melania Juverdeanu şi Liliana Niculina Arteni

Membre ale echipei Comenius din România (Şcoala nr. 5, Bârlad)

95

CRĂCIUNUL ÎN LITUANIA

Crăciunul, vechea sărbătoare a

reîntoarcerii Soarelui, era cunoscut de

majoritatea naţiunilor europene

precreştine. Este o tradiţie care

celebrează victoria împotriva

întunericului iernii, adevăratul început al

sărbătorii Anului Nou.

În Lituania, începând cu

Crăciunul, ziua începe să se lungească.

Zilele întunecate şi sumbre din

noiembrie şi decembrie, încep să se

încheie. Când sărbătoarea întoarcerii

Soarelui a fost înlocuită cu cea a Naşterii

lui Hristos, lituanienii au adoptat-o cu

entuziasm şi au sărbătorit-o cu aceeaşi

solemnitate. În sărbătorirea actuală a

Crăciunului găsim încă multe obiceiuri

vechi, în special farmece şi predicţii.

Pregătirile pentru Ajunul

Crăciunului iau toată ziua. Este curăţată

casa, este pregatită masa. Oamenii

postesc şi nu consumă carne.

Cina din Ajunul Crăciunului este

un ritual sacru, care atrage membrii

familiei mai aproape, legându-i unii de

alţii şi asigurând legături strânse în

familie.

La masă sunt servite

douăsprezece feluri de mâncare,

deoarece Isus a avut doisprezece

apostoli. Toate preparatele sunt strict

fără carne.

Cand toată lumea este adunată la

masă, se spune o rugăciune. Tatăl ia

apoi o prescură şi o oferă mamei

urându-i Crăciun fericit. Ea oferă tatălui

prescura înapoi. Apoi tatăl oferă din

prescura sa fiecărui membru al familiei

sau invitat de la masă. După aceea

toată lumea serveşte cina din Ajunul

Crăciunului.

Consemnat de catre dna prof. Dalia Tarosaite

Coordonatoarea echipei Comenius din Lituania

Tradus din engleză de către dl. prof. Mihai Boholţeanu

Membru al echipei Comenius din România (Şcoala nr. 5, Bârlad)

96

CRĂCIUNUL ÎN ITALIA

În centrul unui Crăciun italian festiv este ... "credinţa, hrana, şi familia”.

În perioada premergătoare adevăratei sărbători există o tradiţie de realizare a ieslei lui Isus în

miniatură, cunoscută în Italia sub numele de "presepe" şi a pomului de Crăciun. "Presepe"

(Mica iesle) este o reproducere exactă, prin intermediul unor mici statui, a scenelor privind

naşterea lui Isus, în timp ce pomul de Crăciun e un brad, real sau imitaţie, decorat cu globuri

colorate şi lumini multicolore. În mod tradiţional, ieslea/"presepe" şi pomul de Crăciun sunt

instalate pe 8 decembrie, cu ocazia sărbătorii catolice Immacolata (ziua când este sărbătorită

Fecioara Maria) şi puse deoparte în seara de 6 ianuarie a anului următor.

Pentru familiile din întreaga lume, Crăciunul este şansa de a se întâlni, de a servi masa şi

de a schimba cadouri, ca semn de afecţiune reciprocă. Familia italiană nu este o excepţie în ceea

ce priveşte cultul pentru mâncare, care se dovedeşte un maraton la care fiecare degustă tot felul

de mâncăruri, de la dulce la acru, de la peşte la carne, toate evident, în porţii mai mult decât

abundente. Meniurile pot varia în funcţie de reţete, de la o generaţie la alta sau pot fi tipice

regiunii de origine, sau mai nou, la modă, influenţate de ingrediente tipice care provin din alte

părţi ale lumii.

Un eveniment major al devoţiunii pentru sărbătoarea religioasă, este ieslea nativităţii, sau

Presepe, reprezentând noaptea când Isus a fost născut în Betleem. Acesta este adesea o scenă

elaborată, incluzând magii şi o ceată de îngeri cereşti, un accesoriu în multe case şi biserici. În

alte părţi, Italia este plină de imagini, sunete şi mirosuri de Crăciun, de muzica furnizată de

zampognari sau fluiere, care sunt în mod tradiţional văzute în locuri cum ar fi pieţele de Crăciun

din Roma sau Napoli.

Şi apoi, desigur, există mâncarea. O tradiţie minunată în unele zone, este, în Ajunul

Crăciunului, cina alcatuită în totalitate din peşte, o masă substanţială însoţită

de paste, împreună cu alte feluri tradiţionale de Crăciun, cum ar fi panettone

sau turtă pandoro, şi struffoli, realizată din aluat înmuiat în miere.

Befana

Befana este o bătrână vrăjitoare, care a devenit omologul feminin lui

Moş Crăciun, care oferă bomboane şi cadouri copiilor cuminţi şi cărbune

celor care nu şi-au ascultat părinţii. După cum spune legenda, Befana a fost

întrebată de cei trei magi în legătură cu drumul spre Betleem. Auzind

povestea naşterii lui Hristos, ea a fost invitată de înţelepţi să-i însoţească, dar

a refuzat. Mai târziu, regretând decizia ei, Befana îşi ispăşeşte greşeala zburând pe o coadă de

mătură pentru a oferi cadouri şi jucării copiilor din Italia în ziua în care onorează magii,

sărbătoarea Epifaniei de pe 6 ianuarie. Ca o tradiţie amuzantă, celebra cursă nautică Befana, este

destinată vîslaşilor profesionişti - îmbrăcaţi cu peruci şi costume de epocă – ce se întrec pe

canalele Veneţiei într-o competiţie anuală.

Sărbătoarea Crăciunui durează trei săptămâni în Italia. Începe odată cu Novena,

sărbătoare catolică cu opt zile înainte de Crăciun. În timpul sărbătorii, la ţară, ciobanii

interpretează la instrumente muzicale cântece de Crăciun. Copiii se adună în grupuri îmbrăcaţi

ca ciobanii, cântă la cimpoi şi recită poezii si interpretează cântece de Crăciun din uşă în uşă. În

schimb, ei primesc bani să cumpere cadouri. Există o scurtă perioadă de post de 24 de ore

97

înainte de ajunul Crăciunului, care este urmată de o masă specială care include ciocolata şi o

prăjitură uşoară milaneză, Panetoni.

După această masă, se joacă un joc de noroc în care participanţii extrag dintr-o urnă

cadouri sau cutii goale. De obicei, există cel puţin un cadou pentru fiecare persoană. Pe înserat,

sunt aprinse lumânări în jurul ieslei lui Isus ("Presipio")”şi se spun rugăciuni. Apoi, are loc

recitarea unei poezii de către copii. În ziua de Crăciun, mulţimile se adună la amiază în piaţa

imensă a Vaticanului, unde Papa le dă binecuvântarea. Copiii italieni primesc daruri de

Bobotează pe 6 ianuarie, care sunt aduse de vrăjitoarea cea urâtă dar amabilă, numită Befana,

care zboară pe o coadă de mătură.

Potrivit tradiţiei, cei trei magi au vizitat-o pentru a-i cere instrucţiuni şi i-au spus că

Hristos s-a născut. Ea era ocupată cu curăţenia şi nu le-a răspuns. În cele din urmă când a

terminat, ea şi-a dat seama de adevăr, dar regii magi plecaseră deja. Ea a regretat întârzierea. Se

spune că, de atunci, ea zboară şi lasă cadouri pentru copii, sperând că copilul Isus le va primi. Ea

coboară pe coşurile caselor şi lasă în ciorapi şi pantofi cadouri pentru copiii cuminţi şi cărbuni

pentru copiii care au fost obraznici.

Cina din ajunul Crăciunului (24 decembrie) se bazează pe peşte. Aperitivele,

fundamentale la mesele de prânz sau de seară în Italia, pot fi preparate din ornamente cu diferite

tipuri de pateuri (măsline, anghinare, vinete, etc), salată de mare, anghinare mică şi alte legume

conservate în ulei (cele mai bune sunt cele de casă), pâine prăjită cu unt şi hamsii, dacă aveţi mai

multe de adăugat – cu atât mai bine!

Primul fel ar putea fi "Pescatora Rice" (orez cu fructe de mare), sau spaghete cu scoici,

la care poate fi adăugată o supă de năut, în stil Abbruzzese.

La al doilea fel se poate continua cu peşte prăjit mixt, doradă şi biban, gătit la cuptor cu

cartofi şi salată. Nu lipsesc legumele prăjite (anghinare, conopidă, dovlecei), care sunt în schimb

o parte din tradiţia romană.

La masa de prânz de pe 25 decembrie, prin urmare în ziua de Crăciun, este permis să se

mănânce carne. Primul fel este Lasagna, cannelloni sau amestec de paste, în timp ce la al doilea

fel se serveste friptură mixtă sau friptură de vită. În ambele cazuri, meniul se completează cu

diferite tipuri de brânzeturi, apoi fructe, fructe uscate şi o mulţime de dulciuri, totul însoţit de un

vin bun, roşu sau alb, şi vin spumant, cafea, tării (Grappa, whiskey şi alte băuturi tari).

Chiar dacă meniul variază de la o regiune la alta, şi aceasta este absolut posibil,

întotdeauna veţi găsi pe fiecare masă italiană Panettone, Pandoro şi Torrone. Panettone şi

Pandoro sunt cele mai bune, în ceea ce priveşte prăjiturile de Crăciun. Panettone, realizat în

regiunea Lombardia, se caracterizează prin conţinutul de stafide şi fructe confiate. Cei cărora nu

le plac aceste ingrediente aleg Pandoro, realizat în Verona, care are un aluat moale şi culoarea

aurie şi este servit cu un strat de zahăr stropit. Torrone, cele mai tipice dulciuri de Crăciun, sunt

disponibile cu miere sau ciocolată migdale sau fistic, sau, de asemenea, într-o versiune mini,

mono doză, numit "Condorello", după numele producătorului.

În concluzie, feriţi-vă de falsuri şi fiţi atenţi! Nu tot ceea ce este indicat pe diferitele

reţele dedicate produselor alimentare se face în Italia, cum spun ei, ci sunt doar substitute pentru

tradiţia italiană.

Tradus din engleză de către dl. prof. Mihai Boholţeanu – membru al echipei Comenius din

România (Şcoala nr. 5, Bârlad)

Consemnat şi tradus în engleză de către dl. prof. Raymondo Marcus – membru al echipei

Comenius din Italia

98

INFIORATA BOLSENA – FESTIVALUL FLORILOR DE LA BOLSENA

“Infiorata” este un omagiu adus

minunii care a avut loc la Bolsena, Italia,

cunoscută în toată lumea sub numele de

“Miracolul de la Bolsena”. În 1263, un preot

din Boemia, călătorind spre Roma pentru a

rezolva îndoielile sale asupra

transsubstanţierii, a celebrat o slujbă în

oraş: pentru sfinţire a folosit carne şi

picaturi de sânge uman care au fost

împrăştiate pe pânza altarului. El a încercat

să ascundă ceea ce s-a întâmplat, dar

petele au rămas pe pânză şi pe podea. Ca

urmare a acestui lucru, din 1264, Papa

Urban IV a instituit sărbătoarea Corpus

Christi în toată lumea. În fiecare an, pentru

această sărbătoare există o procesiune care

trece peste Infiorata/covoare de flori

complicate, inspirate din tablouri celebre,

picturi religioase sau forme geometrice.

Infiorata are 3 km lungime; sunt imagini

magnifice realizate de către tineri şi mai

puţin tineri din Bolsena; ei devin artişti

pentru o zi: scenele sunt alese cu luni

înainte de sărbătoare, deşi realizarea

imaginilor este destul de rapidă.

Sunt utilizate petale de trandafiri,

hortensii şi garoafe, precum şi grozamă,

albăstriţe, dar şi plante mai puţin valoroase

care oferă, de asemenea, nuanţe minunate,

cum ar fi inflorescenţele de ceapă sălbatică,

salcâm, castan şi trestie de zahăr pentru a

completa inegalabila armonie de culori şi

tehnici de execuţie.

Consemnat şi tradus în engleză de către dl. prof. Ilario Finis Coordonatorul echipei Comenius din Italia

Tradus din engleză de către dl. prof. Mihai Boholţeanu Membru al echipei Comenius din România (Şcoala nr. 5, Bârlad)

99

TÂRGUL KAZIUKAS

Târgul Kaziukas este un târg mare, anual, de artă populară şi meşteşuguri, datând de la

începutul secolului al 17lea. Original, a fost ţinut în două pieţe mari din Vilnius, Lituania,

precum şi pe străzile oraşului.

Târgul este ţinut, în mod tradiţional, în ziua de Duminică cea mai apropiată de Ziua

Sfântului Casimir, 4 Martie, ziua în care Sfântul Casimir a murit. În Lituania, Târgul Kaziukas

înseamnă Târgul „Micului Casimir” (Kaziukas este un diminutiv pentru Casimir).

Pavilioanele târgului ocupă străzile şi pieţele din Vechiul Oraş al Vilniusului. Acestea

încep de pe Bulevardul Gediminas, traversează Piaţa Catedralei şi se ramifică în strada Pilies,

strada B. Radvilaites, trecând de Biserica Sfânta Anna...

În anii din urmă, târgul a fost ţinut şi în Kaunas pe Laisvės alėja şi în Piaţa Consiliului

Local. Festivaluri similare sunt ţinute de asemenea în Hrodna, Belarus, oraşul unde a murit

Sfântul Casimir, precum şi în unele oraşe din Polonia, după căderea comunismului.

Artele şi meşteşugurile de la târg includ bunuri făcute manual de către meşteşugarii

locali, cum ar fi îmbrăcăminte, haine tricotate, încălţăminte, jucării, unelte, vase din metal,

souveniruri şi picturi. Se vând şi produse alimentare cum ar fi secară, pâine, covrigi, prăjiturele

cu miere de albine, carne şi produse lactate, miere de albine naturală şi bere.

Un alt produs popular la târg este „muginukas”, o prăjitură adeseori în formă de inimă,

decorată cu flori din zahăr, colorate, zigzaguri, puncte şi păsări.

Este o tradiţie obişnuită să aduci înapoi câteva prăjiturele pentru cei care au trebuit să

rămână acasă. Poporul lituanian îndrăgeşte acest festival şi toată veselia în aşteptarea

PRIMĂVERII!

Consemnat şi tradus în engleză de către dna prof. Dalia Tarosaite

Coordonatoarea echipei Comenius din Lituania

Tradus din engleză de către dna prof. Carmen Silvia Ouatu

Coordonatoarea echipei Comenius din România (Şcoala nr. 5, Bârlad)

100

24 IUNIE – SÂNZIENELE/DRĂGAICA

Sânziană este numele românesc

pentru gingaşele zâne care joacă un rol

important în folclorul local, folosit de

asemenea să desemneze florile de Galium

verum sau Cruciata laevipes. Cu forma de

plural Sânziene, cuvântul se referă şi la un

festival anual în onoarea zânelor.

Oamenii din regiunea Carpaţilor de

Vest şi din alte părţi ale României

celebrează anual sărbătoarea de Sânziene, pe

24 iunie. Aceasta este similară sărbătorii

elveţiene din mijlocul verii şi se crede a fi o

sărbătoare păgână a solstiţiului de vară din

luna iunie. După poziţia oficială a Bisericii

Ortodoxe Române, în prezent, acest obicei

se leagă de celebrarea Naşterii Sfântului Ion

Botezătorul, care, de asemenea, are loc pe

24 iunie.

Practicile populare de Sânziene

înseamnă că cele mai frumoase fecioare din

sat, îmbrăcate în alb, îşi petrec toată ziua

căutând şi adunând Galium verum. Ele sunt

sfătuite să rămână singure şi fără să fie

văzute de nimeni, în special de bărbaţi.

Folosind florile pe care le-au cules toată

ziua, fetele fac coroniţe pe care le poartă ca

pe nişte coroane florale când se întorc în sat,

la căderea nopţii. Se spune că s-au

preschimbat în zâne – Sânziene – şi

dansează în cerc, în jurul unui foc de tabără,

în care au fost aruncate toate resturile din

recolta de anul ce a trecut. Oamenii se feresc

să se adreseze fetelor în timpul acestei

ceremonii deoarece se presupune că spiritele

sânzienelor, care le posedă, ar putea să se

supere sau să fugă.

În plus, dacă ele îşi pun coroniţa sub

pernă în noaptea de după Sânziene, este

posibil ca să viseze pe cel cu care se vor

căsători (ursitul). O altă credinţă populară

este aceea că, în timpul nopţii de Sânziene,

cerurile se deschid, acum fiind timpul

prielnic pentru a-ţi pune dorinţe şi pentru a

te ruga, deoarece Dumnezeu cu siguranţă ne

ascultă.

Consemnat de către dna prof. Aurelia Melania Juverdeanu şi dna prof. Diana Elena Bicher Membre ale echipei Comenius din România (Şcoala nr. 5, Bârlad)

101

III. MÂNCARE COMUNĂ ŞI SPECIFICĂ

102

103

COZONACUL – O PRĂJITURĂ TRADIŢIONALĂ ROMÂNEASCĂ

Unul din lucrurile cu care majoritatea românilor se mândresc este ospitalitatea lor. Deşi

România nu este o ţară bogată, oamenii fac o mândrie din faptul că sunt în stare şi vor să ofere

străinilor ce au mai bun. Iar ospitalitatea, adeseori, este exprimată prin mâncare. Româncele sunt

cele care pregătesc mâncarea în familie, cel puţin, în sens tradiţional şi în comunităţile rurale.

Deşi majoritatea femeilor de la ţară gătesc deoarece asta face parte din îndatoririle lor zilnice,

femeile de la oraş gătesc, mai ales, din plăcere.

Diversitatea bucătăriei româneşti este destul de mare; datorită acestui fapt, chiar şi un

observator atent va remarca urme ale multor bucătării internaţionale în bucătăria românească

tradiţională. Începând cu felurile de mâncare aduse de invadatorii romani şi continuând cu

influenţele altor naţiuni, cum ar fi turceşti, ruseşti, nemţeşti şi ungureşti, bucătăria românească a

încercat să aleagă cele mai bune feluri de mâncare şi să le adapteze la tradiţiile locale.

Ce este grozav în România este faptul că mâncarea este 100% naturală. Turiştii, cu

siguranţă, vor simţi diferenţa dintre fructele şi legumele cumpărate din aprozarul lor şi cele

proaspăt culese dintr-o grădină românească. Acest lucru se datorează faptului că cultivatorii

locali evită folosirea ierbicidelor/pesticidelor pentru recoltele lor. În special, în zonele rurale,

turiştii pot gusta brânză şi pâine făcute în casă, lapte sau carne proaspete deoarece românilor le

place tot ce este gustos şi natural.

Cozonacul (pronunţia românească [kozonak]) este o pâine dulce, tradiţională în Bulgaria

şi România. Se prepară, de obicei, la Paşti în Bulgaria şi, mai ales, pentru orice sărbătoare

importantă (Crăciun, Paşti şi Anul Nou) în România. Cozonacul este o pâine dulce, la care se

adaugă lapte, zahăr, ouă, unt şi stafide.

În România, reţetele diferă destul de semnificativ între regiuni în ceea ce privesc

ingredientele. În esenţă, aluatul este similar în toată ţara: pâine dulce făcută din făină, ouă, lapte,

unt, zahăr şi sare. În funcţie de regiune, se mai poate adăuga: stafide, rahat turcesc, coajă rasă de

lămâie sau portocală, nuci sau alune, esenţă de vanilie sau rom. Cozonacul poate fi presărat cu

seminţe de mac pe deasupra. Alte feluri presupun folosirea unei umpluturi, de obicei un amestec

de nucă măcinată. Aluatul se întinde cu un făcăleţ, umplutura se împrăştie şi totul se rulează la

loc, aproximativ sub forma unui ax de roată. În produsul copt, umplutura formează o spirală care

se adaugă la caracteristica pâinii.

Cozonac cu nucă

Aluatul: 1kg de făină, 300g zahăr, 1 1/2 ceaşcă de lapte, 6 ouă, 50g de drojdie, 200g de unt, 2

linguri de ulei, un baton de vanilie, sare, ou pentru a dizolva drojdia, grăsime pentru forme.

Se face mai întâi o „maia” din drojdie şi o lingură de zahăr. Se amestecă până la

consistenţa smântânii, se adaugă 2 – 3 linguri de lapte călduţ, puţină făină şi se amestecă bine; se

împrăştie nişte făină pe deasupra, se acoperă şi se lasă să crească într-un loc cald. Se fierbe

104

laptele cu batonul de vanilie (tăiat în bucăţele foarte mici) şi se dă deoparte, acoperit, să stea la

cald.

Se amestecă gălbenuşurile cu zahăr şi sare, apoi se toarnă, încet, laptele călduţ,

amestecând continuu. Se pune maiaua într-un vas mare şi se toarnă, amestecând mereu,

amestecul de gălbenuş cu lapte şi făină, câte puţin de fiecare dată. Apoi se adaugă 3 albuşuri

bătute. După terminarea acestei etape, se începe frământatul. Se frământă adăugând untul topit

combinat cu ulei, câte puţin de fiecare dată, până când aluatul se desprinde uşor de pe mână. Se

acoperă cu o pânză şi apoi cu ceva mai gros (cum ar fi o pătură).

Cules de către dna prof. Aurelia Melania Juvedeanu şi dna prof. Popa Maricela – membre ale

echipei Comenius din România (Şcoala nr. 5, Bârlad)

PANETTONE – „COZONACUL” ITALIAN

Panettone (pronunţat /pænətonə/) este un tip de pâine dulce originară din Milano (în

limba milaneză este denumită „panaton”), preparată şi savurată, de obicei, la Crăciun şi Paşti în

Italia, Malta, Brazilia şi Elveţia, şi unul din simbolurile oraşului Milano.

Are o formă de cupolă, care pleacă de la o bază cilindrică şi are, de obicei, o înălţime de

aproximativ 12 – 15cm pentru un panettone cântărind 1kg. Se pot folosi şi alte baze, cum ar fi un

octogon sau un trunchi de con sub formă de stea, mai des întâlnită la pandoro. Se face printr-un

proces lung care implică conservarea aluatului, care este foarte acru, asemenea aluatului

fermentat. Însăşi tehnica de coacere ia câteva zile, dând prăjiturii caracteristica sa distinctivă de

aspect moale. Conţine coajă de portocale şi citron confiate şi suc de lămâie, precum şi stafide

care se adaugă uscate şi nu înmuiate.

Multe alte varietăţi sunt disponibile, cum ar fi simplu sau cu ciocolată. Se serveşte felii,

tăiate pe verticală, însoţite de băuturi dulci, fierbinţi, sau cu un vin dulce, cum ar fi Asti

Spumante sau Moscato d'Asti. În unele regiuni ale Italiei, este servit cu cremă de mascarpone, o

cremă făcută din mascarpone (o specialitate de brânză italienească), ouă, uneori fructe uscate sau

confiate, şi, tipic, un lichior dulce cum ar fi amaretto; dacă nu aveţi brânză mascarpone,

zabaglione este folosită uneori ca substitut.

La începutul secolului XX, doi brutari milanezi, întreprinzători, au început să producă

panettone în cantităţi mari în restul Italiei.

Ca rezultat al unei competiţii acerbe, pe la sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial,

panettone era destul de ieftin pentru oricine şi, în curând, deveni prăjitura de Crăciun cea mai

căutată din ţară. Imigranţii din nordul Italiei spre Argentina şi Brazilia au adus cu ei şi dragostea

pentru panettone, savurat de Crăciun cu o cacaua caldă sau cu un lichior, în timpul perioadei de

vacanţă, şi care a devenit principala tradiţie în aceste ţări. În unele locuri, înlocuieşte prăjitura

„regelui” („King cake”): în Argentina, Brazilia, Chile (vezi: „Pan de Pascua”), Ecuador,

Venezuela, Bolivia şi Peru (cunoscută în Spania drept “Panetón” sau “Pan Dulce”). Antonio

D'Onofrio din Peru, venit din Caserta, Italia, şi-a creat propriul brand folosind formula

„Alemagna”, pe care a acreditat-o împreună cu modul de împachetare. Acest brand este acum

105

deţinut şi de Nestlé şi exportat în întreaga Americă Latină. În anii din urmă, panettoni brazilian a

crescut în calitate şi în popularitate datorită costului scăzut şi a cantităţilor mari.

Deşi panettone este, în esenţă, milanez, azi este mai popular în centrul şi sudul Italiei,

care au 55% din vânzări, decât în regiunea de nord a Milanului, cu 45% din vânzări. Brutarii

italieni produc aproape 117 milioane de prăjituri „panettone” şi „pandoro” la fiecare Crăciun.

Cules de dna prof. Angela Musci – membră a echipei Comenius din Italia

Tradus din engleză de către dna prof. Carmen Ouatu

SARMALE

Carne tocată (de obicei carne de vită, porc, viţel sau o combinaţie din acestea, dar şi carne

de miel, capră, cârnaţi şi carne de diferite păsări cum ar fi raţă sau gâscă), orez, ceapă şi diferite

condimente, inclusiv sare, piper şi diferite ierburi locale, toate se amestecă împreună şi apoi se

rulează în frunze mari de plante, care pot fi foi de varză (proaspătă sau murată), frunze de sfeclă

albă, de măcriş, de viţă de vie (proaspete sau conservate) sau frunze mari de banane. Combinaţia

este apoi fiartă timp de mai multe ore.

În timp ce reţetele specifice variază de la o regiune la alta, este recunoscut faptul că, cea

mai bună metodă de gătit, este fierberea lentă în oale mari de lut. Un ingredient special, făină

rumenită în ulei (denumită „rântaş” în România, unde se mai poate adăuga şi ceapă tăiată

mărunt), se adaugă adesea la sfârşitul procesului. Alte arome deosebite includ frunze de cireş în

unele locuri; alte reţete necesită folosirea grăsimii de porc – sunt variante nenumărate de la o

regiune la alta. Există şi variante pentru vegetarieni, cu carne de peşte.

Cules de către dna prof. Aurelia Melania Juvedeanu – membră a echipei Comenius din România

(Şcoala nr. 5, Bârlad)

SARMALE LITUANIENE - Balandėliai („porumbei micuţi”)

Balandėliai („porumbei micuţi”) sunt făcuţi din foi de varză umplute cu un amestec din

carne tocată, orez şi ceapă. Pot fi serviţi cu smântână sau sos de roşii.

Notă: deoarece orezul nu este cultivat în Lituania, în reţetele tradiţionale s-au folosit în

schimb boabe de orz.

Această reţetă pentru varză umplută din Lituania este cunoscută sub numele de

“balandeliai”. Acest fel de mâncare este întâlnit în toată partea de răsărit a Europei şi reţeta

variază de la o ţară la alta, de la o regiune la alta şi de la o familie la alta.

106

Timpul de preparare: 30 de minute;

Timpul de coacere: 1 oră;

Timp total: 1 oră şi 30 de minute;

Ingrediente:

1 varză întreagă, de aproximativ 4 pounds

1 cană de ceapă tocată mărunt

1 cană de ţelină tăiată fin

1/2 cană de ardei gras tăiat mărunt

2 linguri de unt

1 cană de orez fiert

1 1/2 pounds de carne tocată de vită sau miel sau porc (sau un amestec din toate)

1 linguriţă de usturoi tăiat fin

1 ou bătut

Foi de măghiran

Sare şi piper

1 cană de piure de roşii

1 cană de resturi de carne

3 linguri de smântână

Preparare:

Se scoate miezul din varză. Se aşează varza într-un vas mare cu apă fiartă, sărată. Se

acoperă şi se lasă pe foc timp de 3 minute sau până când se înmoaie destul pentru a se îndepărta

foile. Veţi avea nevoie de aproximativ 18 frunze.

Când frunzele s-au răcit destul cât să poată fi ţinute cu mâna, se foloseşte un cuţit de

bucătărie pentru îndepărtarea părţii tari de la fiecare frunză, fără a se tăia prea mult din aceasta.

Varza rămasă se taie mărunt şi se aşează la fundul unui ceaun sau a unei oale mari.

Se face un sote din ceapa, ţelina şi ardeiul tăiate mărunt, în unt, într-o tigaie mare, până se

înmoaie, şi se lasă la răcit.

Într-un castron mare, se amestecă orezul fiert, amestecul de ceapă, răcit, carnea, usturoiul,

oul, măghiranul, sarea şi piperul până se omogenizează. Nu amestecaţi foarte mult deoarece

carnea se va întări.

Se aşează 1/2 de cană de carne pe fiecare frunză. Se răsuceşte pentru a înveli carnea. Se

îndoaie partea dreaptă a frunzei spre mijloc şi, apoi, se îndoaie partea stângă. Veţi obţine ceva ce

seamănă cu un plic. Mai rulaţi încă o dată pentru a forma un rulou mic, simetric.

Aşezaţi rulourile din varză deasupra verzei tocate din oală, punând la fiecare strat sare şi

piper după gust. Combinaţi piureul de roşii cu resturile de carne şi presăraţi-le peste rulouri.

Aduceţi la fierbere, acoperiţi, reduceţi focul şi fierbeţi la foc mic pe aragaz, timp de o oră.

Se serveşte punând deasupra zeama lăsată la fierbere şi smântână, sau se amestecă

această zeamă cu smântâna şi se pune peste rulourile de varză.

Rulourile de varză se pot îngheţa înainte sau după gătit şi pot fi făcute într-un cuptor cu

micro-unde (a se vedea instrucţiunile aparatului).

Notă: deoarece pot fi mâncate fierbinţi sau la temperatura camerei, mini rulourile din varză sunt

şi aperitive grozave. Doar înfingeţi în ele scobitori decorative şi pot fi consumate!

Consemnat de căte dna prof. Dalia Tarosaite – coordonatoarea echipei Comenius din Lituania

Tradus din engleză de căte dna prof. Carmen Ouatu

Coordonatoarea echipei Comenius din România (Şcoala nr. 5, Bârlad)

107

PIZZA ITALIANĂ

Nu sunt multe naţiuni care să poată spune că mâncarea lor naţională a devenit un

fenomen internaţional. Italia are două astfel de mâcăruri: pastele şi, de sigur, pizza.

Cuvântul „pizza” se crede că vine de la cuvântul latin „pinsa”, însemnând pâine plată

(deşi sunt multe dubii în privinţa originii cuvântului). O legendă sugerează că soldaţii romani au

îndrăgit gustul pentru aşa numitul „matzoth” evreiesc în timp ce staţionau în Palestina pe care o

ocupaseră şi au inventat o mâncare asemănătoare la întoarcerea acasă. Totuşi, o descoperire

arheologică recentă a găsit o pizza conservată în Epoca de Bronz, în regiunea Veneto. Prin Evul

Mediu, aceste prime tipuri de pizza au început să aibe un aspect şi un gust mai modern. Ţăranii

din acea perioadă foloseau cele câteva ingrediente pe care puteau să şi le procure pentru a

produce aluatul modern de pizza şi-l asezonau cu ulei de măsline şi ierburi. Introducerea

bivolului de apă indian a dat pizzei o altă dimensiune prin producerea brânzei de mozzarella.

Chiar şi azi, folosirea mozzarellei proaspete de bivol în pizza italiană nu poate fi înlocuită. În

timp ce alte tipuri de brânză şi-au făcut loc pentru a fi folosite în pizza (de obicei în combinaţie

cu mozzarella), nici o pizzerie italiană nu ar folosi vreodată tipul sfărâmicios şi uscat folosit în

atâtea tipuri americane de pizza.

Introducerea roşiilor în bucătăria

italiană în secolul 18 şi începutul secolului 19

ne-au dat, în cele din urmă, adevărata pizza

modernă italiană. Chiar dacă roşiile au ajuns

în Italia prin anii 1530, s-a crezut mult timp

că ele erau otrăvitoare şi erau crescute doar

pentru decor. Totuşi, ţăranii din Neapole,

inventivi (şi care, probabil, mureau de foame)

au început să folosească fructul, presupus a fi

mortal, în multe din mâncărurile lor, inclusiv

în primele lor tipuri de pizza. Începând din

acea zi, lumea bucătăriei italiene nu va mai fi

niciodată aceeaşi; totuşi, a trecut ceva timp pentru ca restul societăţii să accepte această hrană

simplă, ţărănească. O dată ce membrii aristocraţiei locale au încercat pizza, ei nu au mai putut să

se sature de ea şi care era vândută, în acel timp, pe străzile din Neapole la fiecare masă. Pe

măsură ce popularitatea pizzei a crescut, vânzătorii ambulanţi au înfiinţat prăvălii unde oamenii

puteau să comande o pizza obişnuită cu multe şi diferite garnituri. Prin 1830, „Antica Pizzeria

Port'A’ba” din Neapole a devenit prima pizzerie adevărată şi această instituţie venerabilă încă

produce capodopere.

Populara pizza Margherita îşi datorează numele Reginei Margherita a Italiei care, în

1889, a vizitat Pizzeria Brandi din Neapoli. Pizza Margherita probabil că a stabilit un standard,

dar sunt foarte multe varietăţi populare de pizza în Italia azi. Pizza dintr-o pizzerie este bine

cunoscuta formă rotundă, făcută la comandă şi coaptă întotdeauna într-un cuptor cu lemne.

Varietăţile regionale merită să fie încercate, aşa cum ar fi pizza Marinara, o pizza tradiţională

napolitană care are oregano, hamsii şi mult usturoi; pizza Napoli cu roşii, mozzarella şi hamsii;

Capricciosa: cu garnitură de ciuperci, jambon, inimi de anghinare, măsline şi 1/2 de ou fiert!

Pizza Pugliese foloseşte caperele locale şi măslinele din zonă în timp ce pizza Veronese are

108

ciuperci şi jambon crud, moale. Pizzele din Sicilia pot avea multe garnituri variind de la măsline

verzi, la fructe de mare, ouă fierte tare şi mazăre.

Pe lângă stilurile regionale sunt mai multe varietăţi care sunt populare în întreaga Italie.

Quattro Formagi foloseşte o combinaţie din patru tipuri de brânză: mozzarella proaspătă şi alte

trei tipuri de brânză locală, cum ar fi gorgonzola, ricotta şi parmigiano-reggiano. Tonul italian

conservat în ulei de măsline este, de asemenea, o garnitură populară împreună cu alte produse

marine cum ar fi hamsiile, scoicile şi creveţii. Quattro Stagioni este o pizza (asemănătoare pizzei

Capricciosa) care reprezintă cele patru anotimpuri şi este un exemplu bun de pizza cu părţi de

anghinare, salam sau jambon, ciuperci şi roşii. În Liguria poţi găsi pizza garnisită cu busuioc

proaspăt şi fără sos de roşii. Desigur că mai sunt sute de tipuri ce pot fi descoperite şi toate sunt

delicioase, fără a mai menţiona şi ceilalţi membri ai familiei pizzei.

Cules de către dl prof. Raymondo Marco – membru al echipei Comenius din Italia

Tradus din engleză de către dna prof. Carmen Ouatu – coordonatoarea echipei Comenius din

România (Şcoala nr. 5, Bârlad)

109

ŠAKOTIS – O PRĂJITURĂ LITUANIANĂ

Este o prăjitură populară, specific lituaniană, asemănătoare cu prăjitura „baumkuchen”

din Germania.

Este cunoscută în Lituania din perioada Commonwealth-ului polono-lituanian. Numele

său înseamnă „rămuros” şi această denumire descrie aspectul său aparte. Se coace prin aplicarea

de straturi de aluat pe o bară rotativă, într-un cuptor special.

MUŞUROIUL DE FURNICI

Muşuroiul de furnici seamănă cu šakotis dar este o diferenţă între aceste două mâncăruri.

Šakotis este făcut dintr-un fel de aluat compact, iar muşuroiul de furnici este unic deoarece este

făcut din bucăţi („frunze”) de aluat care sunt puse împreună sub forma muşuroiului de furnici şi

sunt aromate cu miere de albine şi seminţe de mac.

Consemnat de căte dna prof. Dalia Tarosaite – coordonatoarea echipei Comenius din Lituania Tradus din engleză de căte dna prof. Carmen Ouatu – coordonatoarea echipei Comenius din

România (Şcoala nr. 5, Bârlad)

110

TOCHITURĂ MOLDOVENEASCĂ

Ingrediente: Carne, şunculiţă de porc, vin, piper, usturoi.

Se fierb la cuptor. Se poate servi cu mămăliguţă şi ochiuri (ouă prăjite).

RĂCITURĂ - MÂNCARE SPECIFIC MOLDOVENEASCĂ

Ingrediente: picioare de porc, carne de porc, fierte la foc mic.

După răcire se adaugă usturoi din abundenţă.

Se serveşte rece, după închegare, cu mămăliguţă caldă.

Cules de către dra prof. Lucica Adam – membră a echipei Comenius din România (Şcoala nr. 5,

Bârlad)

111

IV. DANS, muzicĂ ŞI COSTUME

POPULARE

112

113

COSTUME POPULARE ROMÂNEŞTI

Structura costumelor tradiţionale româneşti a rămas neschimbată de-a lungul istoriei şi

poate fi analizată încă din cele mai vechi timpuri. Îmbrăcămintea de bază atât pentru bărbaţi cât

şi pentru femei este o cămaşă sau ie, care este făcută din cânepă, in sau ţesătură de lână. Aceasta

era legată în jurul taliei cu ajutorul unei centuri ţesute, îngustă pentru femei şi mai lată pentru

bărbaţi. Croiala acestei cămăşi de bază este aceeaşi pentru bărbaţi şi femei. În trecut, cele purtate

de femei, ajungeau, de obicei, la glezne, în timp ce cămăşile bărbăteşti erau mai scurte şi purtate

peste pantaloni sau iţari confecţionaţi din benzi de ţesătură. Femeile purtau întotdeauna un şorţ

peste cămaşă. Acesta era, iniţial, o singură bucată de pânză înfăşurată în partea de jos a corpului

şi fixat printr-o curea în talie, aşa cum poate fi văzut încă în estul şi sud-estul României. În

Transilvania şi în sud-vestul României acesta s-a transformat în două şorţuri separate, unul

purtat la spate şi unul în faţă.

Îmbrăcămintea tradiţională pentru bărbaţi în România

cuprinde o cămaşă albă, pantaloni albi, pălărie, curea, vestă

şi/sau palton. Diferenţele locale constau în lungimea cămăşii,

tipul de broderie, croiala pantalonilor, forma pălăriei, sau

modelul vestei. În majoritatea zonelor, bluzele sunt purtate

peste pantaloni, în stilul vechi. Acesta este un costum

bărbătesc, tradiţional în Balcani, fără influenţele modei vestice

sau orientale. Bărbaţii unguri şi saşi care trăiesc în România

poartă pantaloni cu o croială mai modernă, adesea făcuţi dintr-

un material închis la culoare. Acest fapt reflectă legăturile lor

strânse, şi o comunicare mai frecventă, cu partea de vest.

Articolele de îmbrăcăminte exterioară purtate atât de bărbaţi cât şi de femei sunt

asemănătoare, principalele diferenţe fiind în croială şi ornamente, care depind, în primul rând, de

regiunea de provenienţă. Aceste articole de îmbrăcăminte, de obicei, sunt realizate din piele de

oaie, sau ţesătură de lână, din pâslă, şi decorate cu aplicaţii din piele şi broderii de mătase.

Hainele tradiţionale purtate în zilele de lucru şi la sărbători erau cândva asemănătoare,

principala diferenţă fiind că ţinutele festive, în special cele purtate la nunţi, erau mai bogat

brodate. În trecut, accesoriile care împodobeau capul miresii aveau multe broderii. În zonele mai

sărace, portul obişnuit consta într-o îmbrăcăminte simplă, cu puţine broderii sau deloc.

Diverse piese ale costumului au ieşit din uz în diferite perioade, pe parcursul secolului 20.

Primul element care a dispărut în multe zone a fost încălţămintea ţărănească din piele (opincile),

deşi acestea puteau fi văzute din nou în satele mai sărace, în anii imediat următori căderii

regimului comunist. În a doua jumătate a secolului, pantalonii tradiţionali bărbăteşti au fost

înlocuiţi, în majoritatea zonelor rurale, de cei făcuţi în fabrică, iar în perioada post-comunistă

blugii au devenit ţinuta universală comună. Hainele tradiţionale purtate pe deasupra au devenit

un lux costisitor, articole noi de îmbrăcăminte fiind achiziţionate numai de persoanele care

trăiesc în satele foarte bogate. În ultima vreme, mulţi dintre artizanii populari au murit, puţini

rămânând în urma lor care să poarte mai departe tradiţia acestui meşteşug.

114

Cu toate acestea, în zonele mai îndepărtate, unii oameni mai în vârstă poartă încă articole

de îmbrăcăminte tradiţionale. Aceasta poate fi pentru femei o fustă neagră sau o fotă închisă la

culoare, cu o bluză croită în stilul local, cu sau fără o vestă din piele. În Oaş şi Maramureş, chiar

şi fetele tinere poartă adesea costumul specific local în zilele de

duminică. Acesta este, în mod normal, fabricat din materiale viu

colorate: o rochie în Oaş, o fustă în Maramureş. La acestea se

adaugă ultima modă la bluze şi încălţăminte, cum ar fi bluzele

albe din dantelă în Maramureş şi pantofii cu tocuri înalte pentru

femei în ambele zone. Bărbaţii poartă de obicei pantaloni

moderni sau blugi, dar pot purta şi o cămaşă locală sau o pălărie

cu formă specifică, deşi, din păcate, acestea par a fi rapid

înlocuite cu alte articole cu tentă mai modernă. Anumite

elemente din costum, specifice pentru diferite ocupaţii, sunt

încă purtate; de exemplu, bărbaţii care lucrează în industria

forestieră poartă curele late din piele (chimir), de obicei, acum,

peste un tricou şi blugi. Căciulile tradiţionale bărbăteşti din

blană sunt încă purtate în timpul iernii în zonele rurale, iar

femeile poartă, de obicei, un batic de lână imprimat, şi, adesea,

o pălărie de paie tradiţională peste acest batic atunci când se

află la lucru în perioada de vară.

Consemnat de dl prof. Ioan Burlacu - membru al echipei Comenius din România (Liceul de Artă,

Bacău)

115

COSTUMUL TRADIŢIONAL LITUANIAN

Costumul lituanian este alcătuit din haine moderne, după moda apuseană. Rochia

lituaniană este elegantă şi decentă şi oferă o descriere a societăţii şi culturii lituaniene. Pe măsura scurgerii timpului, vestimentaţia în Lituania, a evoluat şi a devenit destul de asemănătoare cu cea din alte ţări europene.

Bărbaţii poartă costume făcute din ţesături de casă pentru haine festive. Principala

îmbrăcăminte pentru bărbaţi constă din pantaloni lungi dungaţi sau în dungi diagonale iar partea de jos se purtau în dungi mai închise la culoare. Pantalonii sunt conici şi se poartă împreună cu o vestă strânsă pe talie sau jachete lungi.

Costumul tradiţional lituanian pentru femei constă într-o fustă colorată, ţesută, însoţită de o bluză brodată, mare, o piesă de îmbrăcăminte pentru cap, şi alta pentru gât. Bijuteriile sunt partea esenţială a îmbrăcăminţii şi erau făcute din chihlimbar. O femeie căsătorită poartă o batistă drept acoperământ, sau un acoperământ purtat de călugăriţe. Toate costumele erau realizate din fire ţesute în casă şi erau albite sau vopsite cu coloranţi în special din plante. Procesul de ţesere era de asemenea diferit şi era în mare parte de tip tradiţional. Motivele şi culorile utilizate în confecţionarea hainelor erau diverse şi variate. Croiala hainei era unică şi sobră, croşetul şi aţa erau populare. Încheietorile hainelor sunt din metal, sfori, piele sau lemn.

Consemnat de dl Jonas Komicius – profesor, membru al echipei Comenius din Lituania Tradus în limba română de dl Mihai Boholţeanu

Profesor, membru al echipei Comenius din România (Şcoala nr. 5, Bârlad)

116

MUZICA POPULARĂ LITUANIANĂ

Muzica populară lituaniană aparţine ramurii muzicii baltice, care este legată de produsele culturii neolitice. Pe teritoriul lituanian se întâlnesc două culturi muzicale: corzi (kanklių) şi cultura instrumentelor de suflat. Aceste culturi instrumentale au format, probabil, tradiţiile vocale.

Există trei stiluri vechi de a cânta în Lituania în legătură cu regiunile etnografice: monofonie, omofonie multivocală, heterofonie şi polifonie. Monofonia apare mai ales în sudul (Dzūkija), sud-vestul (Suvalkija) şi estul Lituaniei (Aukštaitija).

Sutartinės (de la cuvântul sutarti - a fi în concordanţă, în acord cu; singular, sutartinė) sunt exemple unicat de muzică populară. Din repertoriul de „sutartinės” cel mai mult a fost înregistrat în secolele 19 şi 20, dar surse începând cu secolul 16 arată că acestea au fost semnificative, împreună cu cântecele in monofonie. Sutartinės pot fi clasificate în trei grupe în conformitate cu practicile de interpretare şi funcţie: - Dvejinės sunt cântate de către doi cântăreţi sau două grupuri de cântăreţi; - Trejinės sunt efectuate de trei cântăreţi în canon strict; - Keturinės sunt cântate de două perechi de cântăreţi.

Cântecele de nuntă S-au dezvoltat diferite forme vocale şi instrumentale,

cum ar fi lirice, satirice, cântece de băut şi banchete, dialoguri muzicale, bocete de nuntă, jocuri, dansuri şi marşuri. Din punct de vedere artistic melodiile lirice sunt cele mai interesante. Acestea reflectă în întregime viaţa miresei: momentul de rămas bun faţă de cei dragi în momentul plecării la ceremonia de nuntă sau la casa soţului ei.

Cântece istorice de război Cronicile şi documentele istorice din secolele 13 - 16 conţin primele surse despre

cântece legate de eroismul celor căzuţi în lupta împotriva Cavalerilor Teutoni. Cântece mai târzii menţionează suedezii, există referiri frecvente la Riga şi Bătălia de la Kircholm; melodiile culese la începutul secolului 19 menţionează bătăliile cu tătarii.

Ciclul calendaristic şi cântece ritualice Ele au fost cântate la momente prestabilite ale anului în timp ce se efectuau ritualurile

adecvate. Sunt cântece legănate de Lăsata Secului şi Postul Paştelui, şi cântece de Paşti numite lalavimai. Cântecele din postul Craciunului reflectă starea de sobrietate şi reflecţie. Cântece de muncă Cântecele de muncă variază foarte mult ca funcţie şi vechime. Există unele exemple foarte vechi, care şi-au păstrat relaţia lor directă cu ritmul şi procesul de lucru care urmează să fie făcut. Mai târziu, aceste cântece relatează mai mult despre sentimentele unei persoane, experienţe şi aspiraţii.

Cântece de păstorit Aceste melodii sunt cântate de către copii, în timp ce melodiile de păstorit noaptea sunt

cântate de către adulţi. Cântecele de păstorit reflectă tendinţa afectivă a animalelor, situaţia socială a copiilor, precum şi trimiteri la credinţele străvechi.

117

Cântece de cosit Refrenele sunt comune în aceste cântece. Cuvântul cel mai des utilizat este Valio, prin

urmare - valiavimas, termenul pentru interpretarea cântecelor de cosit. Cuvântul este cântat încet şi în linii mari, evocând câmpurile mari şi starea de spirit a sezonului de cosit.

Cântece la recoltarea secarei Recoltarea secarei este etapa centrală în circuitul agricol. Starea de spirit este jalnică şi

tristă, dragostea şi căsătoria sunt temele predominante în ele. Sunt adesea discutate raporturile de familie între părinţi şi copii, cu un accent deosebit pe soarta grea a norei în familia patriarhală.

Cântece de mers la moară Genul poate fi identificat prin refrene caracteristice şi cuvinte precum zizui malui, malu

malu. Ele sugerează zumzetul pietrelor de moară, precum şi ritmul de măcinat. Măcinarea era efectuată de către femei, iar versurile sunt despre viaţa femeilor şi relaţiile de familie.

Cântece despre spălatul rufelor Uneori refrenul imită sunetele bătătorului şi al dispozitivului

de presat – uneltele tradiţionale pentru spălatul rufelor. Cântecele adesea exagerează imaginile pretenţiilor ciudate ale soacrei, cum ar fi folosirea apei mării în locul bătătorului de rufe, şi a cerului, în locul dispozitivului de stors rufe şi vârfurile copacilor pentru uscatul rufelor.

Muzica instrumentală Dansurile în cerc rateliai au fost mult timp o parte foarte importantă a culturii populare

lituaniene, în mod tradiţional interpretate fără accompaniament instrumental. Din secolul al 19-lea, totuşi, vioara, contrabasul, lamzdeliai (fluierul) şi kanklės (ţitera) au început să acompanieze dansurile, în timp ce grupurile moderne includ, de asemenea, armonica, acordeonul, concertina, mandolina, Balalaika, clarinetul, cornul, chitara şi muzicuţa. In timpul perioadei sovietice, ansamblurile de dans au folosit ţitera şi un clarinet modificat numit birbynės; deşi ansamblurile sovietice se bazau în mod evident pe folclor, ele au fost modernizate şi igienizate şi au folosit forme armonizate şi denaturate ale stilurilor tradiţionale.

Consemnat de dna prof. Vijole Petrosiene – membră a echipei Comenius din Lituania Tradus în limba română de dl prof. Mihai Boholţeanu – membru al echipei Comenius din

România (Şcoala nr. 5, Bârlad)

118

MUZICA TRADIŢIONALĂ ROMÂNEASCĂ

Din cele mai vechi timpuri, muzica a jucat un rol important. Ea a avut diverse

instrumente cu acompaniament ritmic, apoi, mai târziu, a adăugat şi cobza. Acest stil se mai

poate găsi în regiunile Carpaţilor Moldovei, Vrancea şi Bucovina, şi la minoritatea maghiară a

ceangăilor.

Istoricii greci au arătat că dacii au cântat la chitară iar preoţii cântau cântece cu şi la

chitară.

Cimpoiul a fost instrumentul popular folosit din timpuri medievale, aşa cum a fost în

majoritatea ţărilor europene, dar a devenit rar în ultima vreme, înainte de o revenire în secolul al

20lea. De la introducerea sa, vioara a influenţat muzica în toate regiunile, devenind principalul

instrument pentru melodie. Fiecare regiune are combinaţia sa proprie de instrumente, vechi şi

noi, şi un sunet unic. Acest fapt continuă să se dezvolte şi în prezent, cu completările cele mai

recente, cum ar fi tastaturile electrice şi seturile de tobe.

Doina

Doina este un cântec liric în formă liberă. Ea prezintă o

secvenţă de elemente melodice ornamentate şi prelungite de către

executant într-o manieră tipică zonei. Doina se găseşte doar la

români, în toată România, în versiunile instrumentale şi vocale, dar

devine mai rară în Transilvania şi Moldova.

Alte cântece cu o formă lirică liberă se găsesc în toată

regiunea Balcanilor, cum ar fi trapeza Na de Bulgaria, şi, în

continuare, spre est, dar nu se ştie dacă acestea sunt legate de doină

sau s-au dezvoltat independent.

Ansambluri: taraful şi lăutarii

Ansamblurile instrumentale, taraful, cu muzicieni

profesionişti, lăutarii, au cântat cântece pentru dans în România,

de aproximativ 300 de ani. În trecut, aceste formaţiuni erau mici, cu sunete distincte şi o linie

melodică regională.

Lăutar - termenul este derivat din lăută, un tip de instrument cu coarde, iar muzicianul

care cântă la acest instrument este un lăutar. Acest termen îşi are, probabil, originea în

popularitatea pe care o avea lăuta la curţile europene.Termenul s-a extins pentru a include toţi

muzicienii de muzică populară, taraful, şi pe cei care cântă cântece populare cu taraful. În

România, cei mai mulţi muzicieni de muzică populară în tarafuri sunt acum rromi, prin urmare,

muzicienii rromi sunt cunoscuţi ca lăutari, deşi, istoric, termenul se referă la o profesie, mai

degrabă decât la un fundal etnic. O formaţie mică de muzicieni care cântă muzică populară este

cunoscută sub numele de taraf. Membrii unui taraf sunt, în mod normal, lăutarii.

Nobilimea din Transilvania, Ţara Românească şi Moldova

angajau muzicieni rromi pentru a cânta în stiluri caracteristice pentru

moda timpului. Prin urmare, în Transilvania avem ansamblul de coarde

cu influenţe central - europene, în Ţara Românească şi Moldova avem

mai mult influenţe turceşti în instrumentaţie, cobza, ţambalul, naiul, dar,

chiar şi aici, vioara europeană este dominantă.

1. Instrumente

Instrumente cu „tuburi”;

Fluierul – tub lung sau scurt cu 6 găuri pentru degete;

Cavalul - tub lung cu 5 găuri pentru degete;

Tilinca - tub deschis, cu sau fără găuri de deget;

Naiul - naiul românesc;

Alte instrumente - buciumul, ocarina, flautul, fifa.

119

Acestea sunt instrumentele cele mai răspândite în România, având şaptesprezece tipuri

diferite. Multe dintre aceste modele de „tuburi” sunt comune în toată regiunea Balcanilor, în

România având cea mai mare varietate. Instrumentele sunt făcute de cântăreţi şi ţărani, în zilele

în care munca la câmp nu e posibilă. Păstorii valahi, care se deplasează dintr-un loc în altul, sunt

cunoscuţi pentru a fi vândut instrumente cu „tuburi” în întreaga Ungarie.

Instrumentele cu „tuburi” pot fi subdivizate, într-o oarecare măsură, după designul lor.

Tubul poate fi închis sau deschis la capătul de jos, producând diferite intervale de note. Unele

tuburi sunt cunoscute ca "fluiere cu sufletul la gură", la care fluxul de aer este direcţionat către

marginea ascuţită din capătul de sus al tubului; altele au un bloc simplu în partea de sus, cu o

gaură tăiată mai jos (similar cu un recorder cu susul în jos). În general, în cazul în care tubul are

şase găuri pentru degete, acestea sunt aşezate echidistant la piesele mai mici şi în două seturi de

câte trei la tuburile mai mari. Acest lucru dă naştere unei scări diatonice, care nu corespunde

celei temperate din vest, dar care sună corect atunci când se cântă jocuri tradiţionale.

Stilul vechi de a cânta foloseşte la cântatul gutural în tub pentru a creşte puterea

sunetului. Acest lucru este combinat cu dinamica sunetelor ascuţite, pentru a oferi un ritm

puternic, pentru dans. Jucătorii mai în vârstă cântă secţiuni de fraze melodice, aparent nu la un

ritm continuu, dar care sunt perfect dansante. În zilele noastre, sunetul preferat este o melodie

clară, cu tonul curat al notelor.

Cu excepţia naiului, tuburile de diferite tipuri sunt, în general, cântate de către români şi

nu sunt de taraf.

2. Instrumente tubulare subţiri

Cimpoiul - cimpoiul românesc;

Clarinetul - apărut în anii 1700;

Saxofonul - inventat în jurul anului 1840 de Adolphe Sax;

Taragotul - inventat de J. Schunda în 1865.

3. Viorile

Precursorii viorii, cum ar fi, rebecul, guslele slavon sau kemene-ul din

Orient, se găsesc la toţi vecinii din Balcani ai României, dar nu şi în muzica

populară existentă în România.

Probabil, primele viori au fost folosite la petrecerile de la curte, iar, în

perioada secolelor 15 şi 17, muzicanţii sârbi cântau din „guzla” slavonă la curţile

româneşti. Primul document despre vioară din România datează din secolul al 17lea şi este al

unui călugăr italian şi se referă la muzica „violini” din Moldova. Este puţin probabil ca acest

document să facă referire la vioara modernă care s-a dezvoltat în mai puţin de un secol, la

început în Europa de Vest. Un tablou al lui Graz Codex, de la sfârşitul secolului al 17lea,

reprezintă un lăutar care cântă la un instrument cu un corp dreptunghiular, cu patru coarde.

Vioara modernă a ajuns în România în secolul al 18lea şi este cunoscută sub o varietate

de nume: ceteră - Transilvania, scripcă - Moldova, lăută - Banat şi Hunedoara. În Oltenia şi

Muntenia, la început, au fost folosite multe instrumente cu acorduri diferite pentru anumite

cântece de dans, dar, mare parte din ele, au fost, în prezent, abandonate.

4. Cobza

Cobza - lăută cu gât scurt, în Moldova şi Ţara Românească;

Zongora - chitară adaptată în Maramureş;

Ţitera - ţitera Europeană.

120

5. Ţambalul

Acesta este o variantă a unui instrument persan, santur, care a

apărut în multe ţări europene în secolul al 11lea, devenind popular în

secolele 17 - 19. Este o placă de sunet în formă de trapez, cu 20 - 35 şiruri

de coarde care sunt lovite cu două ciocănele din lemn. În ţările vorbitoare

de limba engleză este cunoscut sub numele de ţambal („dulcimer”) de la

dulce melos, termen grecesc pentru un sunet dulce, iar în regiunile

germanice, este numit „Hackbrett” însemnând „placă/masă de tocat”. În

România este cunoscut sub denumirea de „ţambal”, similar cu

„cymbalom” în limba maghiară şi „tsymbaly” în ucraineană.

Însemnările arată existenţa ţambalului în sec al 16lea în România,

dar acesta nu a devenit popular decât mult mai târziu, când a fost preluat de lăutari. În a doua

parte a secolului al 19lea a fost folosit în mai multe zone din Muntenia şi, de la sfârşitul

secolului, a fost destul de răspândit, alături de cobză. Instrumentul, la care se poate cânta fiind

atârnat de umeri prin curele, s-a răspândit la sate începând cu secolul 20. Formulele de

acompaniament sunt relativ puţine şi sunt, în general, ritmice în Ţara Românească şi Muntenia,

şi armonice (arpegiile etc), în Transilvania şi Banat.

Consemnat de dna prof. Mihaela Cojocaru şi dna prof. Dana Birzu – membre ale echipei

Comenius din România (Liceul de Artă, Bacău)

121

DANSUL POPULAR ITALIAN

Dansurile populare italiene se învârt în jurul Tarantellei,

un dans rapid cu dansatori care se învârt, dans care se interpretează mai ales la nunţi. Îşi are originea în sudul Italiei şi are o istorie bogată.

Tarantella a fost iniţial un dans interpretat de către italienii din clasa de jos şi cea de mijloc şi se consideră că ar putea vindeca pe cei bolnavi. Mai târziu s-a dezvoltat într-un dans de curte şi era interpretat de către cupluri tinere. În versiunea de dans de curte, femeia utilizează dansul pentru a-şi atrage partenerul, care este fermecat de frumuseţea, eleganţa şi mişcările ei. Italienii cred că cine dansează Tarantella singur are ghinion, aşa că se dansează întotdeauna cu cel puţin încă o persoană.

Există un mit precum că Tarantella îşi are originea într-un remediu pentru o muşcătură de tarantulă, un paianjen veninos. Persoana care a fost înţepată de paianjen dansează Tarantella non-stop, pentru a evita să fie biruită de venin.

Se crede că Tarantella îşi are originea în sudul Italiei, însă există versiuni găsite în întreaga ţară. Furlana şi Saltarello – care se întâlnesc în Veneţia şi respectiv Roma - sunt similare cu Tarantella. Tarantella se traduce cu " păianjen mic." Se crede că în oraşul Taranto a fost o epidemie de muşcături de păianjen otrăvitor în timpul secolului al 13-lea.

Se spune că dansul tradiţional italian Tarantella a apărut între secolele 15 şi 17. Începutul dansului este legat de o boală numită tarantism. Tarantismul este o stare isterică în care victimele muşcate de tarantule au convulsii şi dansează lungi perioade de timp. Aceştia trebuie să danseze, în scopul de a elimina otrava prin transpiraţie. Astăzi, tarantela se danseaza la multe nunţi tradiţionale italiene şi petreceri. De-a lungul secolelor, numeroase piese de

muzică instrumentală au fost scrise în cinstea dansului, şi a fost prezentat în filme precum "The Godfather" (Naşul).

La Furlana este numit după Friuli, la nord de Veneţia, o zonă în care este situat oraşul Aviano. La Furlana este dansat în toată această parte a Italiei, cu mici diferenţe, de la sat la sat. El are întotdeauna figuri care pot fi interpretate ca flirt, curte, argumente urmate de armonie.

Consemnat de dna prof. Angela Musci – membră a echipei Comenius din Italia Tradus în limba română de dl prof. Mihai Boholţeanu – membru al echipei Comenius din

România (Şcoala nr. 5, Bârlad)

122

DANSUL POPULAR LITUANIAN

Din cele mai vechi timpuri dansul a însoţit în mod inevitabil, toate evenimentele importante din viaţa

oamenilor. Viaţa naţiunii lituaniane, caracterul şi moralitatea sunt reflectate în conţinutul dansului lituanian. Fiecare mişcare şi pas are scopul său. Ele înseamnă întotdeauna ceva sau arată ceva. Lituania a fost

practic o ţară agricolă; prin urmare, întâietatea în arta populară a aparţinut femeilor şi a fost legată de scara temelor feminine (de exemplu, lucrările efectuate numai de către femei). Caracteristicile coregrafiei folclorului lituanian sunt, de asemenea, prezentate prin intermediul muzicii, care este calmă, simetrică, ritmul este monoton, tempoul moderat şi sub formă de pătrime. Folclorul lituanian se bazează pe perspectiva de viaţă a fermierului. Este liric, nu există nici o naraţiune epică, în cântecele de război, bătălia reală nu este niciodată relatată, şi nu s-au păstrat dansuri de război. Nu au supravieţuit dansuri de vânătoare şi în coregrafia populară nu există mişcări tipice pe această temă.

Genul de dansuri populare tradiţionale este încă în viaţă. Oamenii s-au obişnuit să înveţe dansuri de la părinţi sau bunici ale căror vieţi au fost în continuare foarte mult influenţate de obiceiuri şi tradiţii şi care au stăpânit dansurile populare direct de la părinţii lor, în petreceri la ţară, în aer liber. Ansambluri folclorice, care participă încă, de bunăvoie, la expediţii de colectare de folclor în zonele rurale, dansează aceste dansuri.

Lituanienilor, precum şi vecinilor lor baltici, întotdeauna le-a placut să danseze. Tinerii s-au adunat să danseze la petreceri la câmp (vara), sau în casele agricultorilor (iarna). Persoanele în etate şi copiii mici, de asemenea, luau parte la aceste festivităţi vorbind, socializând, şi, în general, amuzându-se. Privind mai mult înapoi în istorie, dansul a fost, de asemenea, o parte a sărbătorilor şi ritualurilor din vechiul calendar lituanian.

Coregrafia populară lituaniană poate fi clasificată în patru grupe: dansuri în care se cântă polifonic, dansuri în cerc, jocuri şi alte dansuri.

Dansul lituanian este caracterizat printr-o mare energie emoţională interioară care nu se manifestă niciodată în exterior. Întrucât folclorul liric lituanian tradiţional provine de la fermieri şi ţărani, el încă mai păstrează perspectivele acestora. Nu există dansuri de război sau vânătoare, nici sărituri sau lovituri cu piciorul. Dansurile tradiţionale lituaniane sunt dominate de dansuri discrete în cerc şi jocuri ale căror versuri se axează pe cultivarea cerealelor şi creşterea animalelor sau relaţiile dintre tineri şi găsirea perechii. Muzica de dans are un tempou moderat, este, de obicei, simetrică şi fără pauze mari pentru sărituri.

Recreat şi transplantat pe scenă, dansul popular a câştigat o nouă calitate şi scopul său s-a schimbat. Există o mulţime de grupuri aparţinând ambelor genuri: aproximativ cinci sute de grupuri folclorice, ai

căror membri cântă, dansează şi joacă jocuri moştenite de la bunicii lor şi aproximativ 500 de ansambluri de dans pe scenă. Reprezentanţii ambelor genuri organizează diferite festivaluri şi adunări, locale şi internaţionale, participă la festivaluri internaţionale în Europa şi în întreaga lume dacă grupul şi-o poate permite financiar. Grupurile, de asemenea, au participat la Ziua Mondială a Festivalului cântecului şi dansului popular lituanian (aproximativ 35000 de participanţi).

Consemnat de dna prof. Dalia Tarosaite – coordonatoarea echipei Comenius din Lituania Tradus în limba română de dl prof. Mihai Boholţeanu – membru al echipei Comenius din România

(Şcoala nr. 5, Bârlad)

123

DANSUL POPULAR ROMÂNESC

Dansul popular

O varietate bogată de dansuri tradiţionale încă mai există în România, datorită continuării

sistemului feudal până la mijlocul secolului 19 şi, ulterior, izolarea impusă de Ceauşescu, care a

dus la continuarea unui stil de viaţă ţărănească la sate. România este o ţară unică în Europa în

privinţa folclorului său. Încă mai există în mediul sătesc folclor autentic, dar acest lucru dispare

rapid odată cu răspândirea culturii occidentale şi a tehnologiei moderne.

Ansambluri

Spectacole organizate de grupuri de dans popular în satele din România, pot fi întâlnite

încă de la mijlocul secolului al XIX-lea şi mai devreme. La oraş, primele ansambluri folclorice

datează din perioada imediat următoare celui de-al doilea Război Mondial. Primele ansambluri

profesioniste au apărut în jurul anului 1949, iar ansamblurile de amatori din principalele oraşe si

regiuni datează din anul 1950.

Tipuri de dans românesc

Orice „dans” este o combinaţie de elemente: formă, stil

regional, motive, ritm muzical, coregrafie şi context social. O

schimbare a unuia sau a mai multor din aceste elemente poate avea ca

rezultat un alt dans, schimbare care, uneori, este prea subtilă pentru un

vizitator ca să înţeleagă. Deoarece formaţiile mai noi de dans devin o

modă, acestea combină elementele de muzică existente cu repertoriul

de dans pentru a oferi variante locale noi. Melodii noi pot fi folosite

pentru dansuri vechi şi au apărut dansuri noi la melodii vechi.

Formarea şi contextul istoric

Dansurile româneşti sunt clasificate în funcţie de formarea lor:

dansuri lanţ, incluzând dansurile sociale de bază;

dansuri pentru bărbaţi;

un vast repertoriu de dansuri cu o secvenţă fixă;

ceata - dansuri ale grupurilor de bărbaţi şi care includ multe dansuri ritualice;

dansuri de cuplu care au o origine mai nouă.

Forma coregrafică, motive, şi muzică

Selecţia dansurilor jucate în fiecare sat se face, de cele multe ori, într-o ordine fixă: mai

întâi cele mai lente, apoi, uneori, dansuri de bărbaţi care sunt pentru ca aceştia să-şi demonstreze

talentul, apoi se încheie cu cele mai rapide dansuri. Acestea sunt cunoscute ca ciclurile de dans şi

există, într-o oarecare măsură, în toate regiunile, dar sunt, probabil, cel mai des întâlnite în

Transilvania.

Multe dansuri româneşti sunt însoţite de strigăte puternice cunoscute sub numele de

„strigături”, care sunt repetate ritmic, adeseori, de-a lungul melodiei şi a ritmului muzical.

Aceste „strigături” par a fi specifice pentru România, şi sunt numai altfel găsite la minorităţile

maghiare din Transilvania.

1. Hora

Termenul Hora este folosit pentru:

1. Hora este numele dansului în cerc larg şi este cel mai răspândit dans din

România, în mare parte datorită faptului că orice număr de participanţi, atât bărbaţi cât şi femei,

indiferent de abilităţi sau vârstă, poate intra în horă. Hora este frecvent jucată ca un dans ritual la

124

nunţi şi înmormântări. În sudul României şi în

Moldova, hora este dansul introductiv la ciclul de

dans, în timp ce în Transilvania şi Maramureş este

rareori jucată la ţară.

1. 2. Termenul horă este de asemenea

folosit pentru dansul de duminică din sat, chiar şi

acolo unde hora nu face parte din ciclul de dans.

Hora în România este structurată în etape de

două sau patru măsuri, spre deosebire de Pravo

Horo din Bulgaria şi Oro macedoneană, care sunt

structurate în etape de trei măsuri; cu toate acestea,

Horo din nord-vestul Bulgariei şi Sitno din nordul Bulgariei, au o formă similară horei

româneşti.

2. Sârba

Din punct de vedere muzical, termenul de sârbă se aplică, de obicei, unui dans plin de

viaţă. Acesta este un ritm de dans comun în Balcani, în dansuri cum ar fi Čačak sârbesc şi

bulgărescul rapid Horo Pravo.

Ca dans, sârba se referă, în mare parte, la un dans social, vioi, structurat pe trei măsuri;

aceasta înseamnă, în general, „sârba obişnuită”. Dansul mai lent „brâul bătrân”, similar cu

„sârba”, aparţine unei forme de dans foarte vechi şi răspândite în Balcani.

Sârba se găseşte în aceleaşi zone ca şi hora, cu cea mai mare varietate de variante ce pot

fi găsite de-a lungul Subcarpaţilor. Spre deosebire de horă, sârba este o formaţiune care

dansează în cerc deschis, în afară de Oltenia unde este, în general, dansată într-un cerc închis.

Numele de sârbă poate însemna „sârbesc”, şi ca dans este cunoscută şi în Grecia cu

numele Servikos.

3. Căluşul din partea de sud a României

Căluşul este un dans din sudul României, asemănător

cu cel al vlahilor de nord, al Bulgariei şi Serbiei, şi constă

într-o suită de dansuri separate, fiecare cu propriul nume,

melodie şi dans, cu scop de ritual, care se dansează la

Rusalii.

Mişcările executate de dansatori sunt combinaţii de

bătăi din picioare, clicuri pe călcâi, arcuiri şi rotaţii pe picior.

În special, în variantele munteneşti, acestea sunt structurate

cu un element de început, mijloc şi un element de încheiere,

elementul de mijloc schimbându-se cel mai des pentru a crea

diferite figuri. Versiunile de scenă au combinat aceste

dansuri, concentrându-se pe mişcări impresionante.

Traducerea la căluş este cel mai adesea „cal mic sau ponei”, care ar fi Căluţ sau Căluşel

în limba română. Termenul de Căluşar sau Căluşari se referă la dansatorii de căluş. O derivare

alternativă de căluş se referă la tipul de băţ folosit pentru a ţine calul cu gura deschisă.

Consemnat de dna prof.. Claudia Vasilache şi dna prof. Mariana Popa – membre ale echipei

Comenius din România (Liceul de Artă, Bacău)

125

126

Carmen Silvia Ouatu – coordonator carte

Autori: membrii echipei din

Școala nr. 5 “Principesa Elena Bibescu” - Bârlad, România

Grigiskes „Sviesos” Secondary School – Vilnius, Lituania

Istituto D’Istruzione Superiore “Sibilla Aleramo” – Rome, Italia

Liceul vocațional „George Apostu” – Bacău, România.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Tradiţii comune şi specifice popoarelor italian, lituanian şi român =

Common and specific traditions of the Italian, Lithuanian and

Romanian People / coord.: Carmen Ouatu. - Bârlad : Sfera, 2011

ISBN 978-606-573-136-3

I. Ouatu, Carmen-Silvia, coord.

39

Colectivul de redacție:

Aurelia Melania Juverdeanu – coordonator colectiv redacție;

Diana Elena Bicher – tehnoredactor și designe;

Carmen Silvia Ouatu, Mihai Boholţeanu – translatori

EDITURA SFERA, IULIE 2011

ISBN 978-606-573-136-3

This project has been funded with support from the European Commission.

This publication reflects the views only of the author, and the Commission cannot be held

responsible for any use which may be made of the information contained therein.